Lumină lină

Lumină lină

Anul XXII-XXIII

1

Sfinţii Neamului Românesc Neagoe Basarab, domn făcător de pace † Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

C

itind despre Istoria Românilor în opera lui Bălcescu, Iorga, Giurescu, Xenopol, Gh. Brătianu, am ajuns la anumite concluzii. M-au fascinat domnitorii şi regii României nu doar când am început să pricep oarecum lucrurile de mic şcolar, când ascultam lecţiile profesorilor dar şi mai târziu, prelegerile înflăcărate ale universitarilor.

Decebal era mereu pomenit. Pentru noi a rămas personajul de legendă. Despre Mircea cel Bătrân aflam mai întâi de la Eminescu din Scrisoarea lui celebră. Alexandru cel Bun împărţea bunătăţile inimii moldovenilor care au devenit şi au rămas buni ca el. Vlad Ţepeş era, pentru mine, domnitorul cel mai crud dar şi cel mai drept. Ştefan cel Mare al Moldovei ne privea din frescele bisericilor, ctitorind ca nimeni altul, intrat definitiv în legendă. Mihai Viteazul, cu privirea şi căciula lui uriaşă, ne impresiona şi nu-l mai puteai uita. Matei Basarab, domnul dârz şi evlavios, era întâlnit în Ţara Românească la tot pasul.

Constantin din Brâncoveni umplea lumea de jertfa sa mărturisind pe Hristos.

Regele Carol şi Ferdinand erau suveranii ctitori ai României moderne, pe care i-am învăţat mai târziu şi care au făcut epocă, precum cei pomeniţi mai sus.

Dar cel care a avut cele mai multe războaie, într-o vreme de domnie, doar de câţiva ani, a fost Radu de la Afumaţi şi rămâne cel dintâi bătăios pentru suveranitatea Ţării Româneşti.

La pol opus, în duh de pace, răsare, din familia Craioveştilor, crinul radios în lumea florilor istorice, Neagoe cel făcător de pace şi belşug îndestulat, care a uimit prin bunătatea daniilor, ctitoriile strălucite şi iscusinţa condeiului. El ne va lăsa nouă, mai ales, două capodopere care ne stau drept hotar în cultură şi ctitorie: Învăţăturile către fiul său Teodosie şi Catedrala inimii sale, din dumbrăvile

mângâiate de lumina soarelui din chindiile Argeşului.

Sfântul Neagoe Basarab şi familia.

Tabloul votiv din ctitoria sa de la Curtea de Argeş. În prezent se păstrează la Muzeul Naţional de Artă al României.

Firul de borangic al istoriei s-a depănat în cinci secole de tulburătoare existenţă.

Capodoperele neagoene au rămas, mărturisindu-ne despre timpurile de pace şi de aur ale istoriei românilor.

Cei aproape nouă ani de domnie, la începutul veacului al şaisprezecelea, pace plătită din belşug agarenilor pentru a nu mai cotropi ţara, i-a dat evlaviosului domnitor vreme bună şi tihnită pentru lucrările care vor uimi lumea.

2

Lumină lină

A. D. Xenopol, cu fireasca răceală, avea totuşi să ne lase chipul zugrăvit, pe cât l-a ţinut puterea lui înţelegătoare: „Neagoe Basarab, după firea lui evlavioasă şi plecată spre sărbătorirea clerului şi înfrumuseţarea bisericilor, nu prea avea răgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici cu alte afaceri.”1 Grija cea mai mare a domnitorului Neagoe a fost aceea de a păstra pacea atât de trebuitoare vieţii. În 1924, Ştefan Nicolaescu, urmând pe Xenopol, va spune că Neagoe Basarab a fost „un domn ales, învăţat, blând, bun, temător de Dumnezeu şi iubitor de pace.”2 Istoricul N. Iorga avea să consacre, pentru posteritate, că Neagoe a reuşit prin înţelepciune să statornicească pacea „şi în lăuntru şi în afară”, fiind cea dintâi grijă a lucrării sale domneşti.

Pentru a izbândi asupra intrigăriilor şi a primejdiilor de tot felul care pândeau tronul domniei şi bogăţiile ţării, Neagoe Vodă Basarab a avut, credem, cea mai mare sau iscusită abilitate politică. Aşa citim în

Anul XXII-XXIII

Nu întâmplător ne-au rămas mărturiile consemnate de Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei din Constantinopol, când zice

despre Neagoe Vodă Basarab: „Preaînălţatului şi preastrălucitului şi preaslăvitului domn Ioan Neagoe, mare voievod şi autocrat a toată Ungro-Vlahia!”. Doar când erai prea mare înţelept şi domn de ispravă se putea scrie aşa!

Credem că nimeni n-a intuit atunci că Neagoe Vodă, după cinci sute de ani, va intra în rândul sfinţilor!

Învăţăturile sale, când abordăm activitatea diplomatică şi când cărturarii noştri au denumit codul de iscusinţă întru neştiutele curse: „primul monument al experienţei diplomatice româneşti medievale.”3 1

A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol. IV, Bucureşti, p. 178; 2 Stoica Nicolaescu, Domnia lui Neagoe Basarab, 15121521, Bucureşti, 1924 3 Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966, pp. 100-112

Lumină lină

Anul XXII-XXIII

3

Omagiu Mihai Eminescu Manifestări culturale dedicate „sfântului ghersului românesc” Pentru a marca împlinirea a 163 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu, Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului a realizat un album de cântece intitulat "Omagiu.

Mihai Eminescu". Acesta a fost prezentat aseară pe scena teatrului Alexandru Davila din municipiul Pitești, în prezența Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, care a avut rolul de moderator în cadrul acestei manifestări culturale.

Spectatorii prezenți la acest eveniment au avut bucuria de a asculta o parte din cele mai cunoscute poezii ale poetului Mihai Eminescu în interpretarea maestrului Eusebiu Ștefănescu, actor la teatrul național "I.L. Caragiale" din București și decan la Facultatea de Arte din cadrul Universității Hyperion. În cadrul acestei manifestări culturale a fost invitată și renumita actriță Manuela Golescu care a încântat publicul prin interpretarea deosebită a poeziilor "Rugăciune" și "Luceafărul", ambele scrise de poetul Mihai Eminescu.

Spectatorii au avut bucuria de a asculta cântecele cuprinse pe noul album create pe versurile poetului Mihai Eminescu, interpretate în stil bisericesc, psaltic și coral de grupul "Brevis Cuartet".

Cele unsprezece creații eminesciene prezente pe noul album intitulat "Omagiu.

Mihai Eminescu" pot fi accesate și de utilizatorii iPhone și iPad în cadrul aplicației "Mănăstirea Curtea de Argeș". "Trăim într-o lume a vitezei. Oamenii nu mai au răgaz pentru micile bucurii ale sufletului. Datoria Bisericii este să propovăduiască Cuvântul Domnului, indiferent de mijloace. De aceea, nu trebuie să considerăm tehnologia ca fiind o piedică, ci să ne ajutăm de ea. Mihai Eminescu este mai mult decât un mare poet, el este un simbol naţional şi emblema noastră culturală. Biserica are datoria morală de a fi nu numai un locaş cult ci şi unul de cultură.

4

Lumină lină

De aceea, am încercat să unim cele două elemente, religia, prin muzica psaltică şi harul poetului, prin versurile sale." Acestea sunt motivele realizării aplicaţiei şi a facilitării accesului la evenimentele religioase şi culturalartistice organizate de Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului prin intermediul tehnicii actuale, menţionează Părintele Consilier Caliopie Cristian Ichim.

Evenimentul cultural organizat în cinstea marelui poet numit de Tutor Arghezi "sfântul

Anul XXII-XXIII

ghersului românesc" reprezintă continuarea unui proiect mai vechi inițiat de Chiriarhul Eparhiei Argeșului și Muscelului, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, care este Membru al Uniunii Scriitorilor din România și un mare iubitor al operelor eminesciene.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Cronica unei geniale sinteze Duminică, 13 ianuarie, 2013 – o zi încărcată de povara palid – dulce a unui soare mocnit, ieșit prea devreme în orizontul deschis; răpit mai apoi după ceasuri de închinare și de slujire către lumina cea de sus.

Spre seara acestei zile trecuse vestea că Eminescu, înfășat în hlamida magului călător în stele, cu omoforul timpului-demiurg, pleacă străin și singur prin lume în căutarea crugului pierdut.

Asemeni luminii pierite înainte de pârguirea rostului ei deplin, vestea aceasta străpunse ca un meteor târziul nopții, lăsând “copiilor nimicniciei” un nume de taină ca o dâră de foc pe cer.

La mai bine de nouăsprezece ceasuri și jumătate de la începuturile zilei Sala Teatrului Alexandru Davila din Piața Primăriei Piteștilor se umplu la refuz. Așteptam cântece de crai și vorbe sfinte și zumzete bătute în sclipiri. Era parcă un altfel de Crăciun, un fel de naștere din nou a unui timp de freamăt și de dor. Către un colț al scenei, pășind larg, așezat, se ivi în lumină chipul voievodal, pogorât parcă din veșnicii, al Arhiepiscopului Calinic de la Argeș.

Ducea cu sine omoforul timpului-demiurg și traista de stele a magului călător căruia lumea, neștiind cum să-i spună, i-au spus mai cu adevărat: Eminescu !

Pentru astfel de clipe vrei să oprești neapărat cu tine ceva, măcar câteva fărâme de vers, emoții altminteri neîncercate nicicând.

Cambrat asupra unei măsuțe atotprimitoare, plină de cărți și de mulțime de mărturii, timbrul lămuritor, iscusit, al Înaltului Vestitor, lăsă loc cuvintelor să tălmăcească taine știute și neștiute într-o amănunțită cuprindere. Mulțimea împărtășea mirări aflând

frumoasele “îngropate risipe” ale unui sfânt ucis de neîncăputa râvnă pentru neamul lui drag.

Neștiut, nebănuit, trist, Eminescu îmi apare, în mărturia Înaltului Ierarh de la Argeș, un nimb al descoperirilor adăugat peste cununa de spini a neamului românesc. Un tânăr măiestru, călător “pe-a visării lucii valuri” cu doruri risipite prin codrii, în fapt un pururea prunc sădit la umbra stranei mănăstirești ca un copac în care crește ascuns o inexplicabilă, vrăjită lumină. Eminescu ? Un fel de dumbravă de nepătruns preschimbată în ocean de iubire – o avalanșă de gânduri scormonitoare, nedeslușite chemări, deschideri de ape și de râuri interioare, fascinante scrutări în cerul suflat „cu a stelelor ninsoare”!

La răstimpuri, ca un ecou al acestei lumini, răsăreau cântul de dor și iubire al acestui spirit aprins - în armoniile fără seamăn

Lumină lină ale grupului vocal Brevis, alcătuit din voci diaconale - și iarăși, în cadențe inconfundabile, înflorea peste creștetul mulțimii crângul alb, diafan, al versului acestui sfânt copil, în interpretarea maestrului Eusebiu Ștefănescu sau a actriței Manuela Golescu.

Un spectacol plin de fascinație, de mireasmă a bucuriei; o rememorare a unei vieți în secvențele ei cele mai intense, mai pline de semnificații și de învățăminte!

Am aflat că Eminescu, acest torent imens de sentimente aproape inexprimabile, răpit în fascinații cosmogonice, nutrea simțiri imaculate, platonice, curate – adevărate stări de reverie ale sufletului pentru o biată făptură ce sta departe de a-l înțelege. Am aflat că el, Hyperion, cu aripile cât cerul, avea un trup plăpând, suferind, strivit de osteneală peste măsură. Era în fond un înger trist și obosit, care nutrea speranța de a-și găsi și vreme de odihnă; Și iată, odihna va veni pentru el prea curând! Încărcat de poverile unei iubiri promise, dar

Anul XXII-XXIII

5

neîmplinite, cu strălucirea palid – dulce a unui soare mocnit, ieșit prea devreme în orizontul deschis al acestei lumi, arhanghelul Mihail Eminescu va fi răpit, după ceasuri de închinare și de slujire, către lumina cea de peste veac.

Scena se stinge! Voievodul măreț, cu încălțările afundate în praful stelelor de sus, parcă împovărat mai mult cu dorurile de geniu ale acestui cosmic destin, coboară din lumina scenei în colbul mulțimii. Alături de mine distinsul profesor Eugen Boia arătând spre dânsul cu admirație îmi mărturisește oarecum reflex: îl apreciez tot mai mult de-acum!

Spectacolul a fost o adevărată sinteză a geniului eminescian, o reverie, o “eternitate” fabuloasă, un regal demn de Sala Palatului ! Cei care au fost de față știu prea bine că nu exagerez întru nimic.

Mulțumim frumos pentru această scumpă minune!

Preot Lucian Grigore

Versuri creştine Rugăciune Mihai Eminescu Crăiasă alegându-te Îngenunchiem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, Maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie! .

Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie!

Lumină lină

6

Anul XXII-XXIII

Cuvântul care zideşte Fiule, iertate îţi sunt păcatele! † Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului Chiar dacă nouă ne scapă de cele mai multe ori marile frumuseţi pe care ni le îmbie Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ele nu există şi nuşi fac lucrarea de taină.

Aşa ne aflăm şi acum în faţa Cuvântului lui Dumnezeu cel veşnic, ce ni s-a păstrat prin puterea Duhului Sfânt ca să lucreze cu spor mult în inima noastră atât de zbuciumată de ispite şi greutăţi de tot felul.

Iată Evanghelia din Duminica Slăbănogului: „Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte.

Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu 2, 1-12).

Desprindem din această Sfânta Evanghelie forţa rugăciunii care se face cu deplină credinţă de către mulţimea credincioşilor. Ştim cu toţii, de altfel, că atunci când aprindem mai multe lumânări într-o cameră întunecată, se face mai multă lumină, şi precum se adună mai mulţi cărbuni la un loc, desigur, mai multă căldură şi putere au, aşa şi credinţa celor mai mulţi, este ascultată şi are mare trecere în faţa lui Dumnezeu.

Spre exemplu, să luăm cuvântul pe care l-a zis Domnul: „Şi văzând Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele!”

N-a zis Domnul: „Văzând credinţa slăbănogului” ci „a lor”, adică a acelora care purtau pe pat pe acel slăbănog. Mare le-a fost credinţa, nădejdea şi iubirea lor purtând slăbănogul în spinare şi aducându-l spre vindecare la picioarele lui Iisus, chiar dacă a trebuit să-l coboare prin acoperişul casei, din cauza mulţimilor.

Ne întâlnim aici cu o credinţă tare şi neîndoielnică, atât din partea purtătorilor bolnavului, cât şi din partea slăbănogului, care de altfel, dacă nu credea în Iisus, n-ar fi rugat pe cei patru prieteni ai săi să-l ducă în faţa lui Iisus.

Lumină lină De aceea, Iisus Domnul cunoscând credinţa lor în chip tainic, nu i-a întrebat nimic şi de îndată a zis: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”, apoi: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”

Acum se împlinea Cuvântul Domnului: „Mântui-va Domnul sufletul robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei care nădăjduiesc spre Dânsul” (Psalmul 33, 21).

Putem deci afirma, că rugăciunea celor mulţi, făcută cu credinţă mare şi iubire nădăjduitoare pentru cei bolnavi şi-n alte amărăciuni căzuţi, are o putere mult mai mare, de zeci şi sute şi mii de ori, decât rugăciunea particulară pe care o facem noi, de unul singur.

Pentru a mai da doar un singur exemplu din cele foarte multe, vom reaminti că Sfântul Apostol Petru, pentru mărturisirea adevărului, a fost prins, legat şi dus în temniţă unde era păzit de patru străji de câte patru ostaşi. Biserica însă făcea rugăciuni neîncetate pentru a fi grabnic izbăvit.

Anul XXII-XXIII

7

Pe când dormea, îngerul Domnului l-a deşteptat zicând: „Scoală-te degrab, încinge-te şi încalţă-te cu sandalele”, de îndată căzându-i lanţurile de la mâini, el a făcut aşa. Apoi îngerul i-a zis: „Îmbracă-te şi vino după mine”. Şi aşa a trecut însoţit de îngerul păzitor prin straja întâi şi a doua şi ajungând la poarta cea de fier care duce în cetate, poarta s-a deschis singură, iar ieşind şi trecând o uliţă îndată îngerul Domnului s-a depărtat de la el.

Venindu-şi în fire, Apostolul Petru, a zis plin de bucurie şi uimire: „Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toată aşteptarea poporului iudeilor.” (Fapte 12, 4-11).

Iată, aşadar, ce mare şi prea minunată minune a săvârşit Domnul Dumnezeu, cu Sfântul Apostol Petru!

Pentru ce s-a făcut această minune?

Pentru că mulţimea credincioşilor, în Biserică, „făceau neîncetat rugăciune către Dumnezeu pentru el”.

Cum voi putea uita vreodată rugăciunile cu post aspru făcute, pe rândul satului, de către credincioşii din Tioltiurul Gherlei Transilvaniei, pentru preotul satului de atunci şi episcopul de azi, care vă spune aceste lucruri? Erau vremuri grele, iar preotul trebuia pedepsit pentru îndrăzneala de a ridica biserică fără autorizarea legală din partea Statului!

Cum să nu credem oare că rugăciunile celor mulţi pot să ajute enorm, dacă numai doi sau trei adunaţi în numele Domnului aduc în mijlocul lor pe Dumnezeul Iubirii! (Matei 18, 20). Ştim că cele mai importante rugăciuni comune pe care le facem în bisericile noastre pentru credincioşi sunt mai ales două: Sfânta Liturghie şi Taina Sfântului Maslu.

Cine mai poate oare spune câte minuni sau făcut şi se fac mereu prin Sfânta Liturghie?

Toate rugăciunile credincioşilor, făcute în comun, în Duminici şi sărbători, cu multă credinţă, unite cu ale preoţilor, diaconilor şi arhiereilor, au darul de a duce la împlinirea cererilor adresate Bunului Dumnezeu.

Ce ne-am face fără această rugăciune împreună, atât de necesară la săvârşirea Sfintei Liturghii, unde pâinea şi vinul se prefac în

8

Lumină lină

Trupul şi Sângele lui Hristos? Iată, că fără Sfânta Liturghie nu am avea Sfânta Împărtăşanie, iar fără aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertaţi şi deci nici mântuiţi, după Cuvântul Domnului care zice: „De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă întru voi!”

(Ioan 6, 53) Iată, aşadar, iubiţi fraţi şi surori în Domnul, cât de mari sunt puterea şi rolul mântuitor al Sfintei Liturghii! Nici într-o altă Slujbă a Bisericii lui Hristos nu se ţine legătura mai strâns cu Dumnezeu, cu sfinţii din cer şi cu oamenii pe pământ! Aşa s-a păstrat, se păstrează şi se va păstra credinţa ortodoxă în lume. Acolo unde este Sfânta Liturghie, acolo este Biserica lui Hristos, acolo se lucrează mântuirea credincioşilor, acolo se ţine unitatea de credinţă şi doar creştinii care asistă cu însufleţire la Sfânta Liturghie simt puterea ei dumnezeiască.

Cine nu ştie că, de-a lungul celor două milenii, singură Biserica şi slujbele săvârşite în sfintele locaşuri, au adunat cu dragoste pe creştinii plini de iubirea lui Hristos, în jurul Sfintelor Altare unde preoţii umili i-au unit în sfântă rugăciune, vindecându-se bolile prin Taina Sfântului Maslu, prin Sfânta Spovedanie dezlegându-le păcatele şi unindu-i cu Hristos prin Sfintele Taine, care duc pe calea mântuirii prin învăţătura dumnezeiască a Evangheliei.

Cum să uităm vreodată că, în cadrul Sfintei Liturghii, se fac rugăciuni pentru cei plecaţi dintre noi în Ţara de peste veac, iar prin puterea Jertfei lui Hristos, se izbăvesc atâtea suflete ale celor adormiţi întru aşteptarea Învierii?

Cât de impresionant este atunci, când împreună, cler şi popor, participăm cu credinţă şi iubire la pomenirea moşilor, strămoşilor, părinţilor, fraţilor şi surorilor, cântând „Veşnica pomenire” şi zicem, rugându-ne cu înflăcărare, ca „Dumnezeu să-i ierte”?

Doar Dumnezeu ştie exact câte suflete sau mântuit fiind izbăvite de chinurile amare ale iadului!

O, Doamne, îmi aduc aminte că un episcop a oprit pe un preot de a mai săvârşi

Anul XXII-XXIII

Sfânta Liturghie.

Când să-i semneze documentul de oprire, deodată aude mii de glasuri nevăzute spunând: Nu! Nu! Nu! Înfricoşat, episcopul lasă condeiul jos. După câteva zile, încearcă din nou să apropie condeiul să semneze şi aude acelaşi glas tunător. De spaimă, amână din nou să semneze hotărârea.

Neştiind ce va să însemne aceasta, a chemat episcopul pe preotul cu pricina şi îl întreabă: - Spune, părinte, ce anume faci mai deosebit în viaţa Sfinţiei tale?

- Nu fac mare lucru, Părinte Episcop. Îmi fac datoria cum pot mai bine şi atâta, se scuză părintele candidat la pedeapsă.

- Totuşi ceva trebuie să fie, că am eu semne speciale, ia mai aminteşte-ţi părinte, zise episcopul nedumerit.

- Ce să fac, Prea Sfinte, de când mă ştiu preot, întotdeauna pomenesc pe toţi morţii din lume şi mă rog să iasă din iad ce-i care-s acolo! Şi asta îmi face mare bucurie!

- Du-te acasă, părinte şi fă mereu ceea ce spui, îşi încheie dialogul episcopul, care a rămas şi mai mult pe gânduri.

Când să ia din nou condeiul şi-l îndrepta să semneze pedepsirea preotului pentru anumite pricini, aude din nou un strigăt: Nu! Nu! Nu! Atunci episcopul înfricoşat, dar îndrăznind, a întrebat: - Dar cine sunteţi voi care apăraţi pe preot?

- Noi suntem cei care am fost izbăviţi din iad prin rugăciunile preotului, aude răspunsul izbăvitor de pedeapsă. Şi de atunci nu şi-a mai urnit condeiul spre pedepsirea preotului.

Iată ce înseamnă să te rogi la Sfânta Liturghie pentru vii dar mai ales pentru cei adormiţi din tot neamul.

Doar aşa vom scăpa de slăbănogeală la inimă şi la suflet!

Doar aşa ne vom vindeca!

Slăbănogul din Evanghelie era un mare credincios şi avea şi mari rugători la Dumnezeu. De aceea a primit izbăvirea de la Iisus!

Să ne fie îndemn şi pildă de urmat!

Lumină lină

Anul XXII-XXIII

9

Noutăţi Aplicația „Mănăstirea Curtea de Argeş” pentru iPhone și iPad Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului a lansat joi, 11 octombrie 2012, aplicaţia „Mănăstirea Curtea de Argeș” pentru iPhone şi iPad, oferind credincioşilor posibilitatea de a purta cu ei, oriunde s-ar afla o colecţie numeroasă de rugăciuni şi acatiste, dar şi un planificator cu alarmă, care aminteşte ce rugăciune şi-au propus, la ora şi data setată de credincioşi.

Evenimentul s-a desfășurat în Sala Manole din incinta Palatului Arhiepiscopal în prezența Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.

Lansarea acestei noi aplicații a adunat în municipiul Curtea de Argeș preoți din cele șapte protopopiate ale Eparhiei, oameni de cultură și în mod deosebit pe cei interesați de această nouă tehnologie.

„Mănăstirea Curtea de Argeş” conţine fotografii dar şi un ghid turistic al acestei frumoase biserici construită de Sfântul

Neagoe Vodă Basarab, la începutul secolului al XVI-lea.

Se adresează în mod deosebit celor care au o viață foarte încărcată, cu multe responsabilități. Cei care fac parte din această categorie socială ajung din ce în ce mai rar la biserică.

Aplicația îndeamnă să ne păstrăm credința care nu trebuie să dispară în absența unui cadru religios. În viitor, Arhiepiscopia Argeșului şi Muscelului intenționează să perfecționeze această aplicație prin introducerea unui volum mai mare de rugăciuni, materiale video şi audio care să prezinte frumusețea spirituală a spațiului argeșean și alte noutăți menite să păstreze permanent contactul între viața religioasă a Arhiepiscopiei și cei care folosesc această tehnologie ultramodernă.

Arhidiacon Caliopie Cristian ICHIM, Consilier Economic şi Construcţii Bisericeşti

Lumină lină

10

Anul XXII-XXIII

Sfinţi mai puţin cunoscuţi Claudia Procla – „Cuvânt bun” Istoria vieţii şi activităţii Domnului nostru Iisus Hristos este fixată în scris în modul cel mai amănunţit, precis şi autentic în Evanghelie – cea una după cuprins, dar relatată în patru forme recunoscute de către Biserică, evangheliile canonice fiind cele după : Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Sfântul Evanghelist Matei notează un episod care se află menţionat numai în Evanghelia scrisă de el, în care spune: „Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-i faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El” (27,19).

Evenimentul se petrece în timpul judecăţii Mântuitorului de către autoritatea romană, când Ponţiu Pilat, în calitatea de magistrat pe care o deţinea prefectul roman al Iudeii1, îl judecă pe Hristos Domnul.

Era în practica judiciară a timpului procedura ca cel care judeca, putere locală investită cu acest drept sau Dregător roman, să stea pe un scaun de judecată, un jilţ, care exista în Sala Tribunalului sau era adus şi aşezat pe podiumul locului unde se desfăşura judecata.

Guvernatorul roman al provinciei Iudeea Gessius Florus (64 - 66 d.Hr.), când a avut de judecat un caz „a adus în faţa clădirii un jilţ judecătoresc şi s-a instalat în el; înaintea tribunei s-au strâns marii Preoţi, puternicii zilei şi îndeobşte cei mai distinşi cetăţeni ai oraşului.

Florus le-a cerut să-i predea pe aceia care l-au jignit...”2.

Prin urmare acest obicei al judecării unui caz de către magistratul aşezat pe un scaun de judecată, a continuat să persiste şi după întoarcerea lui Pilat la Roma.

Acelaşi istoric ne relatează un alt eveniment în care prefectul roman Ponţiu Pilat, pe când se afla în oraşul de reşedinţă Cezareea 1

Numit de către împăratul Tiberiu, Ponţiu Pilat a fost cel de-al cincilea prefect roman al Iudeii, în perioada 26-36 d.Hr. – Mircea Duţu – Pilat din Pont, judecătorul lui Iisus, Editura Herald, Bucureşti, 2009, pag. 21.

2 Flavius Josephus – Istoria Războiului Iudeilor împotriva Romanilor, Editura Husefer, Bucureşti, 2002, Idem, II,9,3, pag. 166.

Maritima şi a avut de rezolvat o situaţie, se instală în marele Hipodrom, pe un jilţ de judecător şi chemă la el poporul”.3 Pilat din Pont a respectat această procedură şi în cazul judecării Mântuitorului, fiind aşezat pe un scaun de judecată, pe care l-a aşezat afară, la intrarea în Pretoriu, loc de unde îi asculta pe evreii acuzatori, ce au refuzat să intre în interiorul clădirii (Ioan 19,28), ca să nu se spurce: „Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, La dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată” (Ioan 19, 13 a).

În această vreme când el se afla instalat în jilţul de judecător, soţia sa îi trimitea mesajul relatat de evanghelistul Matei.

Misiunea de a transmite mesajul probabil că a fost îndeplinită de un slujitor al casei, sau de un aprod al Pretoriului, un funcţionar cu atribuţii auxiliare în administrarea actului de justiţie4.

Trezit dis de dimineaţă de iudeii care veniseră la demnitarul roman să le judece urgent pe Iisus, acesta părăsise în grabă 3 4

Idem, II,16,9, pag. 185 Mircea Duţu – Pilat din Pont, ed. cit., pag. 80.

Lumină lină apartamentul, soţia sa neavând timpul necesar să-i povestească visul ce o înfricoşase atât de mult. Este posibil ca nobila soţie să se fi odihnit încă, în vreme ce Pilat îşi reluase activitatea, iar viziunea din somn să fi avut loc în timpul somnului de dimineaţă („mult am suferit azi, în vis, pentru El” – Matei 27, 19 b). Se cunoaşte importanţa pe care oamenii antici, inclusiv romanii o acordau viselor, mai ales celor dinspre ziuă, când ei credeau că zeii vorbesc cu aleşii lor şi le transmit prin viziuni semne despre cele ce vor urma1. Este semnificativ în acest sens visul Calpurniei, soţia lui Iulius Caesar, care l-a avertizat în dimineaţa zilei de 15 martie, anul 44 Î.Hr. pe soţul său să nu meargă în Senat (Suetan, Caesar 81), pentru că va fi ucis. Împăratul nu ia în seamă visul premonitoriu şi s-a dus, fiind asasinat2.

Nu ştim dacă Pilat avea înrădăcinată în sufletul său credinţa în aceste semne prevestitoare, dar intervenţia soţiei sale îl va impresiona şi întări convingerea că Iisus este nevinovat. În cele din urmă va face abstracţie însă de avertismentul prin care era înştiinţat să nu-i pricinuiască niciun rău lui Iisus şi va ordona executarea.

Rămâne mişcătoare grija acestei nobile soţii, cu suflet distins, pentru binele şi liniştea familiei sale. Este de reţinut de asemenea învrednicirea de care s-a bucurat din partea Graţiei cereşti prin semnul primit de Sus3.

Prefectul Pilat a fost însoţit de la începutul misiunii sale din Iudeea de soţie, în timpul domniei lui August, soţiile Procuratorilor (Prefecţilor) nu aveau dreptul săşi urmeze bărbaţii în ascultările primite din teritorii îndepărtate, din motive de insecuritate, dar în vremea lui Tiberiu, o serie de documente confirmă permisivitatea unei asemenea situaţii legiferată de Senat, începând cu anul 21 d.Hr.4 Familia dregătorului roman nu avea copii şi a sosit în Iudeea în anul 26 d.Hr., stabilindu-şi domiciliul în oraşul reşedinţă Cezareea Maritima.

Soţia sa, se pare că era de origine nobilă, aparţinând unei importante familii romane (gens 1

Haim Cohn – Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus Hristos, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, pag. 140.

2 Ioan Fruma – Procesul lui Iisus în lumina noilor documente şi descoperiri arheologice, Editura Roza Vânturilor, Buc., pag.283.

3 Anton Huonder – La picioarele Mântuitorului, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1937, pag. 150.

4 Mircea Duţu – op. cit., pag. 81.

Anul XXII-XXIII

11

Claudia)5, care ar fi contribuit la ascensiunea profesională şi socială a lui Ponţiu Pilat.

Conţinutul visului premonitoriu nu se cunoaşte, fiind vorba despre o viziune îngrozitoare ce urma avertismentului legat de deznodământul judecăţii lui Iisus. Aceste vise erau în spiritul epocii de o importanţă deosebită, ele transmiţând cifrat date asupra unor evenimente deosebite viitoare.

Se poate ca soţia prefectului roman să fi auzit despre miracolele săvârşite de Iisus, în activitatea Sa minunată şi învăţătura nouă propovăduită şi chiar să fi avut în anturajul casei slujnice sau slujbaşi care să-L fi cunoscut pe Iisus şi să-i fi relatat amănunte despre Divinul Învăţător, pe care îl numeşte „Drept” (Matei 27,19).

Există şi teoria conform căreia soţia lui Ponţiu Pilat ar fi privit pe fereastră în sala pretoriului şi când l-a văzut pe Iisus, l-a recunoscut ca fiind profetul din vis, în momentul acela înştiinţându-şi soţul6.

Cert este că acest „cuvânt bun” al său îi va întări credinţa dregătorului că iudeii din răutate îl învinuiesc pe Iisus (Matei 27,18), El, fără de vină, din acel moment va căuta şi mai mult să-L scape.

Evanghelia apocrifă a lui Nicodim ne spune că soţia lui Ponţiu Pilat era o femeie cinstită şi pioasă, care a a intervenit la soţul său ca să nu-şi asume responsabilitatea de a-L judeca şi condamna pe Iisus Domnul7.

Tradiţia îi dă şi numele acestei credincioase soţii a lui Pilat, din secolul al XVII – lea fiind cunoscută Procla (Procula) sau Claudia Procla.8 Biserica Ortodoxă cinsteşte sfinţirea vieţii sale şi o venerează în data de 27 octombrie, când Sinaxarul sărbătoreşte: „Tot în această zi pomenirea Sfintei Procla, soţia lui Pilat”.9

Preot Dan Florin Obrocea 5

Anton Huonder – op.cit., pag. 150.

Haim Cohn – op. cit., pag. 140.

7 Evanghelia lui Nicodim II, Evanghelii apocrife, Traducere, studiu introductiv, note şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Polirom, 2002, pag. 185.

8 Ilie Chişcani – Ponţiu Pilat – persecutor sau mărturisitor al lui Hristos? Ponţiu Pilat în simbolurile de credinţă ale Bisericii Primare, rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul VI, nr.3, iulie-septembrie, Bucureşti, 2010, pag.149.

9 Mineiul pe Octombrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1983, pag.340.

6

Lumină lină

12

Anul XXII-XXIII

Sfinţenia familiei Familia în Pentateuhul lui Moise Pentru un firesc ontologic sădit de Dumnezeu în om Referatul biblic vorbeşte despre realitatea conform căreia Dumnezeu a creat dintru început omul după chipul Său (Facere 1, 26), înţelegând prin aceasta şi calitatea relaţională a omului dual şi dihotomic – bărbat şi femeie. Dumnezeu, fiind Unul doar în fiinţa Sa cea veşnică, dar întreit în Persoane veşnice, egale şi consubstanţiale, sădeşte în omul dual şi creat sâmburele relaţional, aspect demonstrat de prezenţa pronumelui posesiv Noastră: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Aşadar, chipul lui Dumnezeu în om este înţeles şi ca un atribut, ca o calitate ontologică ce se cere actualizată în primul rând între doi parteneri de sex opus, în comuniunea dintre bărbat şi femeie, ca subiecţi purtători ai naturii umane: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 27).

Dacă vom face o analiză statistică legată de prezenţa împreună a celor doi termeni, bărbat şi femeie, în cuprinsul cărţii Facerea, vom constata că ei apar de cele mai multe ori împreună, ca încă un argument puternic în favoarea unui firesc, a unui natural ontologic sădit în firea umană de Dumnezeu. Astfel, termenul bărbat apare de 17 ori, iar în raport cu femeia de 15 ori, iar termenul femeie îl întâlnim de 127 de ori, iar în relaţie cu bărbatul de 116 de ori (am putea adăuga aici şi expresia parte femeiască, pe care o întâlnim de nouă ori, alături de expresia parte bărbătească – Fac. 6, 19-20; 7, 2-16).

Unitatea relaţiei fireşti dintre bărbat şi femeie, ca subiecte purtătoare ale naturii umane şi ca matrice dătătoare de viaţă, este definită de termenul om, folosit în unele circumstanţe şi pentru definirea bărbatului: „…Noe era om drept şi neprihănit între oamenii timpului său…”

(Facere 6, 9). Însă, omul nu este numai bărbatul, omul nu este numai femeia, omul se defineşte ca bărbatul şi femeia, bărbatul împreună cu femeia: „Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut” (Fac. 5, 2).

Observăm aici relaţia dintre natura umană şi persoana umană, dintre întregul - om şi partea –

bărbat şi femeie, ca un adevăr: întregul premerge partea.

Altfel spus, omul se defineşte pe sine ca întreg atunci când împlineşte unitatea familiei, aşa cum Însuşi Domnul l-a îndemnat în Eden: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24).

Această unitate duală, bărbat şi femeie, a primit de la Dumnezeu o binecuvântare-îndemn: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facere 1, 28).

Creşteţi – adică rămâneţi în relaţie cu Dumnezeu Cel Atoateştiutorul pentru a atinge desăvârşirea întru asemănare. Înmulţiţi-vă – întemeiaţi familii şi daţi naştere pruncilor, ca cei ce vor duce mai departe spiţa umană.

Umpleţi pământul şi îl stăpâniţi – Dumnezeu reiterează şi totodată întăreşte aici statutul de stăpân al omului atât peste regnul vegetal şi animal, dar şi peste faţa întregului pământ.

Relația dintre bărbat și femeie după cădere După căderea în păcat şi alungarea de la faţa lui Dumnezeu, prima familie, Adam şi Eva, şi-a continuat existenţa dincolo de poarta Edenului. Deşi bogate în relatarea evenimentelor şi faptelor celor dintâi oameni, primele trei capitole ale cărţii Facerea sunt sărace în prezentarea relaţiilor de cuplu dintre urmaşii protopărinţilor Adam şi Eva. Abia în capitolul al patrulea ni se descoperă faptul că primul om născut din om, „Cain a cunoscut pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh” (Facere 4, 17). Aici întâlnim prima familie născută din familie, pe care unii critici sau grăbit să o catalogheze drept un incest nefericit, dat fiind faptul că primul copil al Evei a luat de soţie pe însăşi sora sa. Problema cere o abordare mai complexă, cu mărturii interdisciplinare, care nu îşi au locul în expunerea actuală, însă, pentru că tot am abordat subiectul,

Lumină lină să luăm în considerare argumentele aduse de biologul şi geneticianul A. E. Wilder-Smith, cunoscutul autor al lucrării Omul- origine şi destin, „care afirmă că nu a existat nici o dificultate pentru Cain să se căsătorească cu una dintre surorile sale deoarece deteriorarea genetică imediat după creaţie ar fi fost mai puţin dominantă ca în prezent, iar consecinţele endogamiei nu s-ar fi comparat cu cele ale unor astfel de uniri din zilele noastre” (apud Pr. Prof.

Cornel Dragos, S-a căsătorit Cain cu propria soră).

Ceea ce importă este faptul că primele familii, până la Lameh, erau monogame, constituite pe relaţia dintre un bărbat şi o femeie.

Iar pruncii născuţi din aceste relaţii duceau mai departe binecuvântarea-îndemn a lui Dumnezeu, de a constitui familii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl stăpâniţi” (Facere 1, 28).

Dacă în articolele precedente am apelat la statistică pentru a vedea de câte ori sunt prezenţi termenii bărbat şi femeie în cartea Facerii, este important să spunem şi de câte ori apare termenul copil. De la prima întrebuinţare a noţiunii copil (Facere 3, 16) şi până la ultima (Facere 50, 23), îl întâlnim de 56 de ori, de 19 ori la singular şi de 37 de ori la plural, în cadrul formei de singular am inclus şi forma feminină, copilă, care apare o singură dată (Facere 24, 57).

De asemenea, termenul familie, în varianta românească a Vechiului Testament, apare în cartea Facerea abia în capitolul al X-lea, atunci când se vorbeşte despre familiile fiilor lui Noe, în total termenul fiind întâlnit doar de 7 ori, de şase ori la plural şi o singură dată la singular (Facere 47, 12). În Septuaginta, latinescul familia apare sub diferite forme: Fac. 10, 2031), Fac. 10, 32); Fac. 45, 18).

Norma morală ce reglementează relaţia dintre bărbat şi femeie în cartea Ieşirea Cea de-a doua carte a Pentateuhului lui Moise, Ieşirea, cuprinde în sine revelaţia divină supranaturală în raport cu poporul evreu, de la eliberarea din robia egipteană şi până la moartea marelui patriarh, Moise.

Trebuie subliniat faptul că în răstimpul şederii poporului evreu pe teritoriul Egiptului, din vremea lui Iosif, fiul lui Iacob, şi până la eliberarea din timpul lui Moise, influenţele sociale, culturale, politice, economice şi

Anul XXII-XXIII

13

religioase egiptene şi-au pus amprenta asupra structurii poporului evreu, fapt demonstrat şi de noua metanoia realizată prin descoperirea Sinaitică, întărită de anii curăţirii prin deşert. În cadrul acestei opere, relaţia dintre bărbat şi femeie îmbracă o nouă formă, una instituţionalizată, una care pregăteşte într-o mare măsură Taina Sfintei Cununii, întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, după Învierea Sa din morţi.

Prima poruncă, prima normă punitivă revelată o întâlnim în capitolul al XX-lea, în cadrul Decalogului, unde aflăm că bărbatul nu are dreptul să dorească femeia aproapelui său (Ieşire 20, 17). De aici deducem că bărbatului îi este permisă căsătoria doar cu o singură femeie, interzicându-i-se atât relaţia familială cu mai multe femei, cât şi relaţia extraconjugală cu alte femei. Totuşi, datorită pervertirii firii umane, Dumnezeu va îngădui şi va reglementa anumite aspecte ale poligamiei, aşa cum vom vedea mai târziu reglementată legea leviratului.

Un aspect moral important desprins din această normă este cel legat de problema intenţională a orientării bărbatului către altă femeie, problemă ce poate fi privită ca o primă îngrădire a declasării femeii, a punerii ei în rândul obiectelor şi mai puţin în rândul persoanelor.

Această îngrădire vine să limiteze influenţa egipteană stabilită în cadrul codului lui Hamurabi, cod care stipulează dreptul bărbatului de uza de femeia sa după bunul plac, mergând chiar până la uciderea acesteia în caz de nesupunere. Am subliniat limitarea influenţei egiptene, iar nu interzicerea ei în mod radical, întrucât în alte reglementări revelate, bărbatului îi va fi permisă uciderea propriei soţii, doar în anumite condiţii şi acestea extrem de grave. În capitolele 21 şi 22 întâlnim o seamă de legi, care reglementează relaţia dintre bărbat şi femeie, mai înainte şi după statutarea relaţiei de căsătorie. Astfel, în capitolul 21 se acordă stăpânului de robi dreptul de a întemeia şi desface căsnicia robilor săi, în funcţie de statutul soţului: dacă acesta va intra liber în casa unui stăpân şi va primi drept soţie o roabă, atunci când va dori să plece din casa stăpânului, femeia şi copiii săi vor deveni ai stăpânului său. Aşadar statutul femeiiroabe căsătorită cu un bărbat-liber nu va putea fi influenţat de statutul bărbatului. Din contră, bărbatul care va dori să rămână alături de familia sa în casa stăpânului, va deveni rob pe viaţă (Ieşirea 21, 6).

O altă prevedere importantă este cea legată de vinderea unei fecioare, care, odată logodită cu

14

Lumină lină

feciorul stăpânului este eliberată de povara sclaviei şi ridicată în rândul fiicelor, dobândind aceleaşi drepturi şi libertăţi ca acestea (Ieşirea 21, 9).

Pedeapsa pentru un bărbat care va necinsti o fecioară va fi pedepsită fie prin căsătoria acestuia cu cea necinstită, fie prin răscumpărarea greşelii printr-o sumă de bani, care să reprezinte zestrea pe care părinţii o dau acesteia în cazul unei căsătorii: De va amăgi cineva o fată nelogodită şi se va culca cu ea, să o înzestreze şi să o ia de soţie; Iar dacă tatăl ei se va feri şi nu va voi să o dea lui de femeie, atunci el să plătească tatălui fetei bani câţi se cer pentru înzestrarea fetelor.

(Ieşirea 22, 16-17) Deşi par nesistematizate şi amestecate printre alte legi, normele revelate cu privire la relaţia de cuplu dintre un bărbat şi o femeie în cartea Ieşirea sunt primele reglementări cu caracter juridic şi moral.

Relaţia dintre bărbat şi femeie în cartea Levitic După ieşirea din robia egipteană, poporul ales condus de Moise primeşte prin revelaţie de la Dumnezeu o seamă de precepte sau norme, care reglementează relaţiile dintre evreu şi Yahweh, dar şi cele dintre evreu şi aproapele său.

Dacă până la sfârşitul cărţii Ieşirea, Dumnezeu îi glăsuia lui Moise în plină natură, după construirea Cortului Mărturiei, El dialoghează cu poporul din interiorul Tabernacolului, având drept intermediari preoţi aleşi din neamul lui Levi. În acest sens, Moise reglementează în cartea Levitic, prin descoperire de sus, modalitatea în care preoţii şi poporul trebuie să-şi asume şi să respecte anumite reguli morale şi cultice, cu scopul atingerii sfinţeniei, aşa cum Însuși Dumnezeu o spune: „Că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt; să nu vă pângăriţi sufletele voastre cu vreo vietate din cele ce se târăsc pe pământ, Că Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din pământul Egiptului, ca să vă fiu Dumnezeu. Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt”. (Levitic 11, 44-45) Printre aceste norme, întâlnim şi o seamă de norme punitive care privesc în general relaţia dintre bărbat şi femeie, iar în mod special relaţia trupească dintre cei doi.

Pentru prima dată în cuprinsul revelaţiei divine aflăm din cartea Levitic faptul că atât

Anul XXII-XXIII

bărbatului, cât şi femeii le sunt interzise legăturile trupeşti împotriva firii, homosexualitatea şi zoofilia: „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Levitic, 20, 13). „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare şi să ucideţi dobitocul.

Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia şi dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor”.

(Levitic 20, 15-16) Sunt la fel de grav pedepsite curvia şi incestul: „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata” (Levitic 20, 10), „Dacă bărbatul se va culca cu femeia şi va avea el curgerea seminţei, să se spele amândoi cu apă şi necuraţi să fie până seara” (Levitic 20, 11).

De asemenea, este reglementată şi starea femeii în timpul menstruaţiei, anume şapte zile ea este considerată necurată şi tot cel ce se atinge de ea este necurat, dar şi starea bărbatului căruia i-a curs sămânţa, fie voluntar, fie involuntar: „De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara” (Levitic 15, 19), „Dacă un om va avea din întâmplare curgerea seminţei, acela să-şi spele cu apă tot trupul său şi va fi necurat până seara”(Levitic 15, 16), „Dacă bărbatul se va culca cu femeia şi va avea el curgerea seminţei, să se spele amândoi cu apă şi necuraţi să fie până seara” (Levitic 15, 18). Întâlnim şi o reglementare expresă a căsătoriei preoţilor şi leviţilor doar cu fecioare, ei deosebindu-se astfel, în virtutea sfinţeniei slujirii, de restul poporului, căruia i se accepta şi căsătoria de levirat (Facere 38, 6-10): „Acesta îşi va lua de femeie fecioară din poporul său. Văduvă, sau lepădată, sau necinstită, sau desfrânată să nu ia, ci fecioară din poporul său să-şi ia de femeie”. (Levitic 21, 13-14) Toate regulile acestea punitive, care îngrădesc relaţia trupească dintre bărbat şi femeie în comunitatea lui Israel, urmăresc atât o disciplinare morală în vederea dobândirii sfinţeniei, dar, totodată, pregătesc şi instituirea de mai târziu a Tainei Sfintei Cununii, prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit.

Preot dr. Napoleon Nicolae Dabu

Lumină lină

Anul XXII-XXIII

15

Pilde creştine Timpul schimbării La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse: - Părinte, sunt un om destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i asa?

- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!

L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus: - Vezi acest vlăstar?

- Da, părinte!

- Smulge-l!

Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.

- Acum scoate-l pe acesta.

S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată.

Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus: - Smulge-l acum pe acela.

- Dar e destul de mare, nu pot singur.

- Du-te şi mai cheamă pe cineva.

Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.

- Acum scoate-ţi bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.

- Părinte, dar acela e un copac mare şi bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea niciodată să-l smulgem, chiar de-am fi şi 100 de oameni.

- Acum vezi, fiule? Şi apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinţa omului, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul său. Cât este încă mic, îl poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în viaţă, mai târziu va fi mult mai greu. „Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile.

Acestea vor creşte din nou.”

(Sfântul Grigorie Dialogul)

Comori adunate Într-un oraş trăia odată un om tare zgârcit şi egoist. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere.

Niciodată nu i-a păsat de nimeni şi de nimic, niciodată nu a vrut să ajute niciun sărman. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor 2 bănuţi.

Nu vroia să ajute pe nimeni, pentru că se gândea în sinea lui: dacă în lumea asta totul poate fi cumpărat, cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Într-o zi a murit şi a fost dus la porţile Raiului unde îl aştepta Sfântul Petru care l-a întrebat: - Ce-i cu tine aici?

- Sfinte Petre aş vrea şi eu să intru în Rai. Spuse omul.

- Dar crezi că poţi?

- Dacă trebuie pot să plătesc. Am comori nenumărate…

- Păi de ce n-ai spus aşa, omule, dacă ai comori strânse nu-i nicio problemă. Ia să vedem câtă avere ai la tine.

N-a mai putut omul de bucurie când a auzit că poate plăti intrarea în Rai, doar toată viaţa nu făcuse decât să strângă şi să strângă. A început să se scotocească prin toate buzunarele, dar să vezi, nu mai găsi niciun ban. Într-un târziu a găsit pe fundul unui buzunar 2 bănuţi.

- Ei omule, i-a spus Sfântul Petru, când ajungi aici, ai doar ceea ce ai dăruit când ai trăit pe pământ. Acestea sunt comorile pe care le strânge fiecare în cer. Cu ele, într-adevăr, poţi intra în Rai, dar cei doi bănuţi ai tăi nu sunt de ajuns. Dacă în timpul vieţii ai fi făcut mai multe fapte bune poate ai fi intrat, dar aşa…

Lumină lină

16

Anul XXII-XXIII

Împărăţia acestei lumi Un bătrân pustnic fu invitat odată la curtea regelui.

- Invidiez un om sfânt ca tine, care se mulţumeşte cu atât de puţin, spuse regele.

- Eu invidiez pe majestatea voastră care se mulţumeşte cu şi mai puţin decât mine, răspunse pustnicul.

- Cum poţi spune asta, când întreaga ţară îmi aparţine? Zise împăratul ofensat.

- Tocmai de asta. Eu am muzica sferelor cereşti. Eu am râurile şi munţii întregii lumi, am luna şi soarele, pentru că îl am pe Dumnezeu în inimă. Tot ce are majestatea voastră, pe de altă parte, este această împărăţie.

Paolo Coelho

Oseminte ancestrale A fost odată un rege al Spaniei care era foarte mândru de strămoşii săi şi care era cunoscut pentru cruzimea sa faţă de cei mai slabi decât el. Într-o zi, pe când călătorea cu suita sa pe o câmpie din Aragon unde, cu ani în urmă, murise tatăl lui în luptă, întâlni un preot care scotocea printr-o grămadă de oseminte.

- Ce faci? întrebă regele.

- Când am aflat că regele Spaniei vine încoace, am hotărât să adun oasele răposatului vostru tată să vi le dau. Dar, oricât aş căuta, nu le pot găsi, căci sunt exact la fel cu ale ţăranilor, ale oamenilor săraci, ale cerşetorilor şi ale sclavilor.

Paolo Coelho

Altare Creştine Mănăstirea „Valea Mănăstirii” Biserica cu hramul Sfânta Treime este situată pe drumul naţional Piteşti – Câmpulung, în Comuna Ţiţeşti, satul Valea Mănăstirii, judeţul Argeş, pe versantul stâng al văii Argeşelului, la 408 m. altitudine.

Potrivit datei pisaniei, biserica ar data din timpul primei domnii a lui Radu Paisie (septembrie-noiembrie 1534; iunie 1535 martie 1545), fiind menţionată în hrisovul emis la 20 noiembrie 1534.1 Legenda spune că domnul ctitor, urmărit de duşmani, a intrat cu însoţitorii săi pe valea Ţiţeşti şi a înaintat pe firul apei până unde este situată mănăstirea, spre a se ascunde; el a făgăduit că va înălţa aici locaş de închinare, dacă va scăpa cu viaţă. Un fierar din sat a întors potcoavele cailor invers iar voievodul şi

însoţitorii săi s-au salvat trecând culmea dealului pe Argeşel, spre Davideşti. Făgăduinţa făcută a împlinit-o înălţând o mănăstire în locul unde şi-a salvat viaţa.

Un document anterior o menţionează la 29 decembrie 1532.2 Din 1536 datează un hrisov prin care se arată că mănăstirea avea ţigani din timpul domniei lui Mihnea cel Rău (1508-1510) care fuseseră primiţi de la monahia Magdalena, ctitora schitului Corbii de Piatră şi a Mănăstirii Valea.3 În anul 1840 erau încă vizibile „pe peretele bisericii (Mănăstirii Corbii de Piatră) două l[ea]t[uri], unul din leat 7014 (1506) şi altul 7114 (1606)…”4 Primul „leat” este anul în 2

D.I.R., B, vol. II, p. 117.

Ibidem, p. 218.

4 Pr. I. Răuţescu, „Bisericile din nordul Judeţului Muscel în anul 1840”, p. 113.

3

1

I. C. Filitti, „Banatul Olteniei şi Craioveştii”, în A. O., XI, nr. 61-62, 1932, p. 166.

Lumină lină care jupânesa Muşa, cunoscută cu numele de călugărie Magdalina Monahia, este amintită într-un hrisov al lui Radu cel Mare1 prin care dăruia Mănăstirii Valea, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia) „unde trăiesc călugăriţele” şi „pe care a ridicat-o, a înnoit-o şi a întărit-o monahia Magdalina”, găleţile domneşti din satele Corbii de Piatră şi Mălureni, deci din satele stăpânite de monahia Magdalina.2 Mănăstirea Valea exista aşadar înainte de 1506 pentru că aici fusese tunsă în monahism jupâneasa Muşa,3 iar expresia „a ridicat-o, a înnoit-o şi a întărit-o monahia Magdalina” nu însemna că a făcut o biserică nouă, pe un loc nou, ci că a ridicat-o din punct de vedere al vieţuirii şi al administraţiei, a înnoit viaţa monahală şi a întărit-o cu proprietăţi sau cu hrisoave de întărire a proprietăţilor deja avute.

Planul Bisericii Mănăstirii Valea.4

Descoperirile arheologice din 1969 au stabilit că actuala biserică a fost construită pe locul uneia mai mici, ce a avut temelia din zid de bolovani şi construcţia de lemn. Mărturie este şi piatra de mormânt a jupâniţei Vişa, soţia lui Vlaicu din Piscani, pe care este inscripţionat anul 1525 ca an al trecerii la Domnul a ei şi este menţionat şi numele domnului de atunci, Radu de la Afumaţi.5 La săpăturile arheologice din august 2012 s-au găsit trei morminte, două de femei şi unul de copil, având în preajmă 1

D.I.R., B., XVI, II, nr. 213, p. 218.

D.R.H., B., nr. 49, p. 104-106.

3 D.I.R., B., XVI, II, nr. 213, p. 218.

4 Flaminiu Mârţu, „Mănăstirea Valea (Ţiţeşti – Argeş) în lumina controverselor istoriografice şi a cercetărilor arheologice”, în M. O., nr. 7-8, 1978, p. 633.

5 Idem, p. 631.

2

Anul XXII-XXIII

17

bijuterii şi veşminte preţioase, ţesute cu fir de aur, dovadă că erau de neam mare sau chiar de os domnesc.6 O bisericuţă cu hramul Sfântul Mucenic Dimitrie a fost „ridicată de Mircea cel Bătrân şi ostaşii lui pe locul unde s-au odihnit după o luptă crâncenă cu turcii”7 şi sfinţită „în ziua Sfântului Dumitru”, drept recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru victoria din 10 octombrie 1394 de la Rovine – Ţuţuleşti.8 Bisericuţa era lângă drumul morii lui Mircea, dăruită la 20 mai 1388 ctitoriei sale de la Cozia, „în hotarul Piteştilor”.9 Repere istorice Locaşul a fost rectitorit în 153510 de Radu Paisie (1535–1545), fiul lui Radu cel Mare (septembrie 1495 - aprilie 1508) şi nepotul lui Vlad al IV-lea Călugărul (septembrie 1481 - noiembrie 1481; aprilie 1482 - septembrie 1495). Tabloul votiv care-l înfăţişează este pe latura vestică a pronaosului. De asemenea, este menţionat şi în pisania repictată la mijlocul secolului al XIX-lea din naosul bisericii.

Altarul şi naosul bisericii s-au zugrăvit în 1548, în vremea lui Mircea Ciobanul. Pronaosul a rămas nepictat, având funcţia de tindă.

La 8 mai 1623 a fost închinată mănăstirii Sfântul Mihail din Eparhia grecească Poganiani din Rumelia. Închinarea va atrage ulterior decăderea mănăstirii. În 1746, egumenul Damaschin dispune pictarea pronaosului. Atunci se rezugrăveşte şi 6

Informaţii primite din discuţiile cu unul dintre arheologii care s-a ocupat, conf. univ. dr. Spiridon Cristocea, Directorul Muzeului Judeţean Argeş, şi cu stareţul de la Valea Mănăstirii, Daniil Niţă. http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/descoperire-epocalain-arges-arheologii-au-gasit-la-manastirea-valea-3morminte-de-familie-domnesca.html din 14 august 2012.

7 Ion Nania, „Descoperiri arheologice pe vatra Piteştilor”, în Argesis. Studii şi comunicări, seria Istorie, tom XII, Piteşti, 2003, p. 75.

8 Idem, „Localizarea şi datarea luptelor de la Rovine şi de la locul numit Argeş”, în Argesis. Seria Istorie, XI, Piteşti, Muzeul Judeţean Argeş, 2003, p. 151-181.

9 D.R.H., B, I, 1966, doc. 9, p. 26-27.

10 Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă veche românească, ediţia I, ed. cit., p. 312.

18

Lumină lină

restul bisericii prin osteneala fostului egumen Partenie. Egumenul Partenie conduce o delegaţie la Moscova pentru a cumpăra mobilier şi icoane împărăteşti, iar în anul 1796 adaugă bisericii pridvorul, împodobit cu o frumoasă frescă ce înfăţişează Judecata de Apoi. În 1846, în timpul lui Gheorghe Dimitrie Bibescu şi a Mitropolitului Neofit se realizează turla bisericii, se restaurează pictura şi este reparată tâmpla, de egumenul Ioanichie Polidor. Ultima reparaţie s-a făcut în anul 1967.

Repere artistice Doar biserica şi o parte din zidurile de incintă s-au păstrat din complexul monahal.

Planul este în formă de cruce, cu o singură turlă pe altarul semicircular în interior şi poligonal în exterior, având semicupola în formă semicilindrică spre catapeteasmă.

Biserica are aproximativ 20 de metri lungime (cu excepţia pridvorului adăugat ulterior) şi 5 metri lăţime. Planul este triconc şi urmează principiile şcolii sârbeşti moştenite din veacul al XIV-lea: naosul este lărgit prin cele două abside semicirculare în interior şi poligonale la exterior. Are câte două ferestre pe abside şi o turlă deschisă, cilindrică în interior şi poligonală la exterior, având opt ferestre înalte şi înguste.

Pronaosul este dreptunghiular, cu bolta cilindrică, înaltă, susţinută lateral de grinzi din cărămidă. Are două ferestre cu arcade pe laturile exterioare. Aici s-au găsit trei nivele de morminte, lespezi funerare, resturi de veşminte, ace funerare, podoabe datate de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al

Anul XXII-XXIII

XVI-lea, precum şi un cavou-gropniţă din secolele XVI-XVII.1 Pridvorul deschis a fost adăugat pe latura de est, în 1797. Se sprijină pe patru coloane din cărămidă, cu capiteluri. Clopotniţa a fost construită o dată cu zidul de incintă în 1850.

Cărămida aparentă alternează cu tencuiala pe faţada bisericii, iar sub cornişă sunt trei rânduri de cărămizi aşezate în „dinţi de fierăstrău”.

Biserica a fost pictată în 1548 sub Mircea Ciobanul, prin purtarea de grijă a ieromonahului Dorotei. Nu se mai păstrează pictura de atunci. În 1746 a fost zugrăvită tinda prin grija ieromonahului Damaschin, după cum consemnează pisania de atunci.

La 8 mai 1623 boierii musceleni „Ivaşcu Golescu biv vel vornic, Matei din Mihăeşti, Stanciu din Gâlceşti, Stanciu logofăt din Davideşti, Tudor logofăt din Orboeşti, Dragomir postelnic din Vlădeni”2 cu familiile lor au închinat biserica ca metoh la Mănăstirea Pogoniana din Rumelia. A fost singura mănăstire din fostul judeţ Muscel care a fost închinată la o mănăstire din altă ţară.

Decorul exterior are caracterele bisericilor din vechiul stil, însă nu se găsesc firidele care decorează în general faţadele.

Avem aici, numai asize orizontale de cărămidă aparentă alternând cu cele tencuite.

Arhitectura bisericii nu are nici soclul, nici brâul orizontal. Cornişa este formată din cărămizi aşezate în dinţi de ferăstrău. Ferestrele sunt înguste şi lungi cu chenare de piatra simplă, având la partea superioară o mică rozetă.

Cele trei straturi ale picturii bisericii sunt vizibile în naos şi altar. Primul strat este din 1548, din vremea lui Mircea Ciobanul, al doilea din 1746 iar ultimul din 1846.

Podoaba interioară a bisericii este tâmpla sculptată în lemn din sec. al XVIII-lea, din timpul lui Constantin Mavrocordat.

Preot Daniel Gligore 1 2

Flaminiu Mârţu, „op. cit., loc. cit., p. 630-634.

D.I.R., B, veac. XVII, vol. IV, p. 270.

Lumină lină

Anul XXII-XXIII

19

Vrednici înaintaşi Timpul ctitoriilor în Muntenia Activitatea de ctitor a lui Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1632-1654, ocupă un loc important pentru cercetătorii primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, dimensiune remarcată atât de cronicarii vremii cât şi de istoriografia românească.

Uneori izvoarele fac anevoioasă identificarea multora din construcţiile civile: conace boiereşti, casele de târgoveţi, clădiri care au completat vechi ansambluri arhitectonice, cele mai multe fiind palate şi case boiereşti care au dispărut prin vitregia vremurilor, iar alte edificii sunt greu de plasat în timp (exemplu: Curtea domnească din Bucureşti refăcută de Matei Basarab între anii 1640-1652)1.

Din consemnările lui Paul de Alep rezultă că s-au ridicat în timpul domniei lui Matei Basarab aproximativ 150 de mănăstiri şi biserici, dar Constantin C. Giurescu pune sub semnul întrebării această cifră. Coroborarea datelor existente conduce la concluzia că perioada de domnie a lui Matei Basarab conţine cca. 140 de obiective dintre care 26 nu au dată certă, ci numai o încadrare generală. Veniamin Nicolae ajunge la un rezultat de 125 de construcţii2. În acest număr sunt incluse atât cele domneşti cât şi cele ridicate de marii boieri, domniei revenindu-i 40%. Acest lucru dovedeşte rolul hotărâtor al lui Matei Basarab în promovarea operei ctitoriceşti din epoca sa.

Ansamblul construcţiilor din Ţara Românească este asemănător cu cel din Moldova şi s-a constatat că în fiecare din anii domniei 1632-1654, s-a înregistrat ridicarea unuia sau mai multe edificii. S-au luat în consideraţie edificiile cu dată certă, consemnate în inscripţii sau documente de epocă şi se poate reconstitui atât dinamica actului domnesc în acest domeniu, cât şi cea a participării contemporanilor săi. Activitatea lui Matei Basarab în construcţia de edificii a început în anul 1633 şi s-a desfăşurat până în anul 1653.

Avem în vedere şi problemele dificile cu care s-a confruntat Matei Basarab, în ultimele luni ale anului 1653 şi starea fizică precară manifestată în ianuarie-aprilie 1654. În timpul său, în aproape toate judeţele Ţării Româneşti s-au ridicat şi lăcaşuri noi.

Mânăstirile erau prevăzute cu ziduri groase, turnuri înalte folositoare nu numai dimensiunii religioase, ci şi unora militare, de apărare a ţării, lipsită de cetăţi şi ameninţată permanent din afara hotarelor3. Ţara Românească pierduse cetăţile de la Dunăre (Severin, Turnu, Giurgiu) şi nu avea permisiunea de la Poarta Otomană să construiască altele de apărare cu care să se poată opune trupelor otomane. Aşadar, Matei Basarab a găsit soluţia de eludare a acestei dispoziţii prin construcţia de mânăstiri fortificate, adevărate cetăţi de refugiu şi apărare4.

Preot prof. dr. Cristofor ILIE

1

Panait I., P., Aristide Ştefănescu, Muzeul Curtea Veche.

Palatul voievodal, Buc., 1973, p. 49 2 V. Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Editura SportTurism, Buc., 1982, p. 14

3 4

N. Stoicescu, Matei Basarab, p. 99 Ibidem

20

Lumină lină

Anul XXII-XXIII

2012-Anul omagial al Sfântului Maslu „Este cineva dintre voi bolnav?”

Una dintre expresiile vieţii în Biserica Ortodoxă, Taina Sfântului Maslu sau Taina Ungerii cu untdelemnul sfinţit prin rugăciune, are ca fundamentare biblică o pericopă din Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacob (5, 10-16). „Este cineva dintre voi bolnav?” întreabă Ruda Domnului în epistola indicată. De-a lungul istoriei, răspunsul la această întrebare a fost şi continuă să fie: „Da!”. Cine dintre noi nu a fost cândva bolnav? Cu toţii am simţit efectul vlăguitor, mistuitor al bolii asupra trupurilor şi chiar asupra sufletelor noastre. Astfel, întrebarea Apostolului Iacob se adresează fiecăruia dintre noi, străfundului inimii noastre afectate de durere. Demersul său de argumentare ne descoperă aspecte privitoare la boală şi sănătate la care probabil nu ne-am gândit. De aceea, pasajul biblic (dintre cele 14 pericope neotestamentare cuprinse în cadrul slujbei Sfântului Maslu), citit după Rugăciunea sfinţirii untdelemnului, ar trebui să fie cunoscut de toţi

dreptslăvitorii creştini.

Dintru început, versetul 14 a fost considerat de către Biserica lui Hristos baza scripturistică pentru întemeierea Tainei Eleoungerii. Încă din secolul al II-lea, există mărturii scrise referitoare la binecuvântarea untdelemnului de către episcopi şi ungerea cu el a celor suferinzi.

Cuvântul grecesc presbyterous se referă la preoţii Bisericii, iar nu la bătrâni (cum traduc unii), adică nu la toţi membrii comunităţii (pentru a se vedea mai multe exemple legate de folosirea acestui cuvânt, să cercetăm I Timotei 5, 17 şi Tit 1,5).

Metodă de tămăduire străveche, folosirea untdelemnului este exemplificată în pilda Samarineanului Milostiv, care a legat rănile celui căzut între tâlhari „turnând peste ele untdelemn şi vin” (Luca 10, 34). Iată că nu avem de-a face cu un act medical obişnuit, ci cu unul religios, cu semnificaţie spirituală, deoarece ungerea se face „în numele Domnului” cu rugăciune şi cu credinţa că Dumnezeu este Cel care vindecă bolile. În procesul de tămăduire, medicul este foarte important pentru că administrează tratamentul, dar Tămăduitorul este Dumnezeu. Această atitudine a fost exprimată cu mult înainte ca Sfântul Apostol Iacob să fi scris epistola sa, prin Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah (38, 914): „Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului şi El te va

Lumină lină tămădui...”. În zilele noastre a fost redescoperită o înţelegere a bolii la care ne conduc pasajele biblice din Epistola Sfântului Iacob şi din Isus al lui Sirah. Multă vreme s-a dat uitării mesajul din pericopele prezentate, care ne atenţionează că starea noastră de sănătate, atât cea fizică, cât şi cea mintală, este influenţată de stările sufletului. Astăzi, ştiinţa recunoaşte caracterul psihosomatic al bolilor (faptul că afectează atât trupul, cât şi sufletul) şi este preocupată de tratarea persoanei în toată complexitatea ei. Un aspect esenţial al vindecării, dacă dorim ca ea să fie deplină, este restabilirea armoniei legăturii celor bolnavi cu Dumnezeu, cu semenii noştri şi cu natura înconjurătoare, căci sănătatea şi boala noastră nu reprezintă probleme care ne privesc doar pe noi, ci sunt parte a întregii obşti: păcătuim unii împotriva altora, vătămăm vieţile semenilor, dar şi alţii ne pot vătăma sănătatea sau bunăstarea. Apostolul Iacob recomandă mai întâi să „curăţim” permanent atmosfera în care trăim de poluarea morală şi spirituală produsă de răutăţile noastre şi de purtarea lipsită de iubire pe care o manifestăm unii faţă de alţii. În al doilea rând, ca o adevărată terapie duhovnicească şi medicină preventivă, Ruda Domnului ne îndeamnă să lucrăm cu adevărat la bunăstarea celorlalţi, pentru ca tămăduirea să fie deplină: „rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi!”. În finalul cuvântului său, autorul primei Epistole soborniceşti ne descoperă o metodă de vindecare mai importantă: „Mult poate rugăciunea dreptului cea lucrătoare”. Ne putem ruga direct lui Dumnezeu pentru tămăduire, dar suntem încredinţaţi că putem cere ajutorul prietenilor lui Dumnezeu, Sfinţii, ca ei să mijlocească pentru noi în toate situaţiile, inclusiv pentru tămăduirea bolilor.

Anul XXII-XXIII

21

„Este cineva dintre voi bolnav?” „Soluţia pe care ne-o oferă Sfântul Iacob la această întrebare ne provoacă să răspundem cuvântului lui Dumnezeu prin acceptarea harului tămăduitor dăruit prin Taina Sfântului Maslu, recunoaşterea stării de boală, solicitarea îngrijirilor oferite de medicină, oferirea şi primirea iertării şi rugăciunii pentru alţii, chemarea în ajutor a marii puteri tămăduitoare a Sfinţilor lui Dumnezeu” (cf. Pr. Prof. Stanley S. Harakas „Despre viaţă şi mântuire”, Ed. Basilica, Bucureşti, 2012, p. 51).

Odinioară, Mântuitorul l-a întrebat pe bolnavul de treizeci şi opt de ani de la scăldătoarea Vitezda: „Vrei să te faci sănătos?”

(Ioan 5, 6). Şi astăzi El ne adresează fiecăruia aceeaşi întrebare. Slăbănogul I-a răspuns că nu are pe nimeni care să-l ajute să intre în apele tămăduitoare ale scăldătorii. Noi nu mai putem răspunde astfel, pentru că avem îndemnul Sfântului Apostol Iacob...

Pr. Prof. Cornel DRAGOŞ

Rugăciunea sfinţirii untdelemnului la Sfântul Maslu Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta (în acest moment al citirii rugăciunii acesteia, toţi preoţii binecuvintează untdelemnul), ca Să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre

izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea. Ca şi întru aceasta să se preaslăvească preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lumină lină

22

Anul XXII-XXIII

Studiu biblic Altarul de sub apă sau din inima ta Studiind Cartea Psalmilor, descoperim că Psalmul 74 este un psalm al plângerii, al suferinţei, al apăsării sufleteşti, dar şi un psalm al rugăciunii. Psalmul a fost scris de către Asaf, reliefând în conţinutul acestuia, experienţa poporului lui Dumnezeu din acea vreme, respectiv a poporului Israel, experienţa amară a cuceririi acestuia de către babilonieni. În decursul trecerii timpului, acest psalm a fost cântecul de luptă al unor credincioşi oprimaţi, persecutaţi, apăsaţi de aproapele lor.

La marile Praznice, credincioşii evrei, plecau de la casele lor, într-un pelerinaj sfânt la Ierusalim, acolo participând cu mare bucurie la praznic, iar după aceea se întorceau acasă slăvind şi lăudând pe Dumnezeu. Pe drum, spre Ierusalim sau înapoi spre casă, părinţii istoriseau copiilor şi tinerilor experienţele lor ca popor cu Dumnezeu. În drumul lor, părinţii observau diverse semne, care le aduceau aminte de istoria lor, de experienţele lor minunate cu Dumnezeu, de minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru ei. Dealurile şi văile, munţii şi câmpiile erau locuri încărcate de istorie pentru ei. Părinţii îşi luau suficient timp să explice copiilor lor, propria lor istorie. Părinţii nu recurgeau la o povestire în grabă, ci povesteau evenimentele cu lux de amănunte.

Era cu adevărat o istorie orală, însă era în acelaşi timp şi modalitatea cea mai sigură din vremea aceea de a perpetua evenimentele istorice pentru generaţiile următoare. Drumul acela, de acasă până la Ierusalim, nu era un drum făcut în grabă, ci era un drum al cunoaşterii, al unor experienţe noi, al descoperirii lui Dumnezeu. Ochii lor vedeau peste tot semne ale puterii şi intervenţiei lui Dumnezeu pentru ei.

Oare noi astăzi ne mai aducem aminte de semnele biruinţei şi a intervenţiei lui Dumnezeu în viaţa noastră ? Am pus noi oare nişte semne acolo unde Dumnezeu ne-a ajutat şi ne-a binecuvântat, ca nu cumva, în trecerea timpului să le uităm ? Sfânta Scriptură, pentru noi, este cartea de aducere aminte a semnelor sfinte făcute de Dumnezeu pentru învăţătura noastră dar şi pentru mântuirea noastră prin

Iisus Hristos : «Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţa în numele Lui.» (Ioan 20.30-31). Îţi mai aminteşti cum a lucrat Dumnezeu pentru tine şi pentru familia ta ? «Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.» (Ps. 103,2). Omul lui Dumnezeu ar trebui să se fălească, să se laude, cu Numele Domnului.

Asaf, deplângea în acest psalm, faptul că semnele lor ca popor al lui Dumnezeu nu se mai vedeau, pentru că babilonienii şi-au pus, acolo în Templu, semnele acestora, semne care vorbeau despre zeii lor şi despre închinarea lor : «Şi s-au fălit cei ce Te urăsc pe Tine în mijlocul locului de prăznuire al Tău, pus-au semnele lor drept semne... Semnele noastre nu le-am văzut;» (Ps.74,4.9.). D Doamne, ajută poporul Tău de astăzi să fie credincios şi să arate zilnic semnele credincioşiei lui faţă de Tine, semnele că poporul Tău este altfel, semnele evlaviei şi ale sfinţeniei.

Este posibil oare astăzi, ca uneori să nu ne mai aducem aminte de minunile Domnului în viaţa noastră şi să nu mai vedem semnele intervenţiei Lui sfinte pentru noi ? Viaţa noastră va scoate în evidenţă semnele care arată sfinţire sau nesfinţire. Semnele acestea se vor putea observa în comportamentul nostru, în îmbrăcămintea şi împodobirea noastră, în vorbele noastre, în deciziile noastre. Fiecare lucru pe care îl facem noi, va marca un semn al acultării noastre faţă de Dumnezeu sau va fi un semn al neascultării faţă de El. În fiecare timp, în fiecare generaţie se poate vedea deosebirea între poporul lui Dumnezeu şi ne-poporul lui Dumnezeu. Se mai văd astăzi semnele lui Dumnezeu în viaţa noastră. Se mai văd oare semnele evlaviei şi ale sfinţeniei în viaţa noastră ? În viaţă putem ajunge în situaţii dificile, chiar disperate, situaţii în care să nu mai vedem nici-o ieşire. Şi totuşi există Una. Acea ieşire este doar într-o anumită direcţie. Când evreii au ieşit din Ţara Egiptului, îndreptându-se spre

Lumină lină Canaan, au ajuns într-o situaţie fără de ieşire. În stânga lor şi în dreapta lor erau lanţuri muntoase, în faţă era Marea Roşie, iar în spatele lor era armata egipteană, care dorea să-i ducă înapoi la robie. Ce era de făcut ? Au început să strige. Unica lor soluţie nu era nici în faţă, nici în spate, nici la dreapta, nici la stâmga, ci doar în sus, la Dumnezeu. Atunci când în viaţă ajungem în situaţii de netrecut, ridică-ţi privirea în sus, spre Dumnezeu, pentru că doar de acolo ve-i primi ajutor : «Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce păzeşte.

Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel. Domnul te va păzi pe tine, Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta. Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea.Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta ieşirea ta de acum şi până în veac. (Ps.121,18).

Când poporul Israel, în drumul lor spre Ţara Canaan, a ajuns în faţa Iordanului, nu-l puteau trece deoarece acesta se revărsa peste maluri. Atunci Domnul a făcut pentru ei o minune, aceea a despicării apelor Iordanului, după ce au trecut mai întâii în faţă preoţii cu Chivotul Domnului. După ce poporul a trecut, Domnul le-a poruncit să marcheze evenimentul acesta într-un anume fel: «După ce a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul; a grăit Domnul către Iosua şi a zis: "Ia din popor doisprezece bărbaţi, câte un om din fiecare seminţie, Şi le porunceşte: "Luaţi din mijlocul Iordanului douăsprezece pietre, duceţi-le cu voi şi le puneţi în tabăra voastră, unde aveţi să tăbărâţi la noapte". Şi a chemat Iosua doisprezece bărbaţi pe care şi-i alesese dintre fiii lui Israel, câte un om din fiecare seminţie, Şi le-a zis: "Mergeţi înaintea chivotului Domnului Dumnezeului vostru, în mijlocul Iordanului, şi luaţi de acolo şi ridicaţi pe umerii voştri fiecare câte o piatră, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, Ca să vă fie acestea puse pentru totdeauna ca semn în mijlocul vostru şi, când vă vor întreba mâine copiii voştri şi vor zice: Ce înseamnă aici pietrele acestea? Atunci veţi spune fiilor voştri: Apele Iordanului s-au despărţit înaintea chivotului legământului Domnului a tot pământul, când acesta l-a

Anul XXII-XXIII

23

trecut. Şi aşa pietrele acestea vor fi pentru fiii lui Israel amintire pentru vecie" Şi au făcut fiii lui Israel aşa cum le-a poruncit Iosua: după ce au isprăvit fiii lui Israel de trecut Iordanul, au luat douăsprezece pietre din Iordan, precum Domnul poruncise lui Iosua, după numărul seminţiilor fiilor lui Israel şi le-au dus cu ei în tabăra şi le-au pus acolo.» (Ios.4,1-7). Pe malul Iordanului era un semn, o grămadă de pietre, aşezate unele peste altele, cu scopul de a însemna locul acela, de a rămâne ca amintire a minunii Domnului. Aşa s-au construit semnele cuceririi Canaanului pămânesc şi aşa se vor construi semnele câştigării Canaanului ceresc.

Evenimentele lumii noastre vor păstra semnele intervenţiei Domnului în viaţa şi lumea noastră.

Iosua a marcat şi el evenimentul acela, minunea Domnului, în viaţa poporului, dar în mod special simţită de el ca şi conducător omenesc al acelui popor: «Iosua însă a pus alte douăsprezece pietre în mijlocul Iordanului, pe locul unde au stat picioarele preoţilor care duceau chivotul legământului Domnului, şi sunt acolo până în ziua de astăzi.» (Ios. 4,9).

Ceea ce făcut Iosua, era ceva ce a simţit el personal să facă. Nu i-a cerut Domnul să facă aşa, însă a simţit el nevoia de a construi un altar din pietre acolo în mijlocul Iordanului, în apă şi într-o anumită parte a anului alatrul din pietre era sub apă. Altarul acela din 12 pietre de sub apă era un semn interior, un semn personal între el şi Dumnezeu. Pentru alţii nu avea semnificaţie, dar pentru Iosua avea. În viaţa noastră avem semne vizibile care arată că noi suntem urmaşii lu Hristos: «Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptura nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.» (2 Cor. 5,17), dar avem nevoie fiecare de semne interioare, asemeni lui Iosua, semne care să marcheze experienţa noastră spirituală personală cu Dumnezeu. Semnele acestea, poate nu vor fi văzute de alţii, însă le ştie Dumnezeu şi nu le poate uita omul credincios.

Doamne ajută-ne să nu uităm niciodată experienţe noastre cu Tine, precum şi minunile Tale din viaţa noastră ! Fii gata să faci şi tu astăzi un altar în inima ta, un altar, care să-ţi aducă mereu aminte de minunea Domnului din viaţa ta.

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Lumină lină

24

Anul XXII-XXIII

Recenzie de carte Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie Versiunea românească de la Curtea de Argeş – secolul al XVII-lea – *

Neagoe Basarab's teaching to his son Theodosie The Romanian version of Curtea de Argeş, from 17th century Împlinirea a 500 de ani (1512-2012) de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a Sfântului Voievod Neagoe Basarab a fost şi este marcată în toată România de diferite manifestări. În Cetatea Basarabilor, cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, alături de simpozionul şi slujbele dedicate ctitorului actualei Catedrale Arhiepiscopale, a fost retipărită versiunea românească de la Curtea de Argeş, din secolul al XVII-lea, a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

Actualitatea lui Neagoe Basarab este sintetizată în materialul Părintelui Patriarh Daniel, Neagoe Basarab, un principe pedagog creştin, care prefaţează prezentul volum: „…Neagoe Basarab a avut o viziune largă, respectând moştenirea bizantină, ceea ce reprezenta trecutul, dar totodată este principele vremii sale, înnoitor prin legăturile cu noua cultură a Renaşterii. Fără să fie luptător cu armele, ca Sfântul Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab - prin toată această bogată şi continuă activitate şi preocupare a sa pentru lumea creştină, din Orient şi Balcani - apare ca un luptător al spiritului, sprijinind cultura europeană, moştenire a strălucitului Bizanţ.” (p. X).

Pentru că mesajul Evangheliei are dimensiuni universale, iar Sfântul Neagoe Basarab este ancorat în Cuvântul lui Dumnezeu, Învăţăturile au fost traduse şi tipărite în limba engleză, în premieră, având titlul Neagoe Basarab's teaching to his son Theodosie: the Romanian version of Curtea de Argeş, from 17th century. Traducerea a fost făcută de lector univ. drd. Florentina Bucuroiu, de la Universitatea Piteşti, împreună cu Măicuţa Cecilia de la Sfânta Mănăstirea Aninoasa – Argeş.

„Cuprins de bucurie sfântă pentru darurile făcute de Dumnezeu, m-am gândit să fac accesibile Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prin traducerea în limba engleză, pentru ca şi creştinii şi oamenii de cultură din alte ţări să aibă acces la această mare carte a credinţei şi culturii mondiale”, menţionează în Argumentul cărţii Arhiepiscopul Calinic, vrednicul ierarh cărturar care lucrează neîncetat la redarea frumuseţii Catedralei Sfântului Neagoe dar şi la mărturisirea credinţei şi a scrierilor sfinţilor în toate zările. Învăţăturile au fost scrise în ultima parte a vieţii de Sfântul Neagoe Basarab, în limba slavonă, avându-l destinatar pe fiul său, Theodosie, şi pe toţi fiii săi duhovniceşti.

Potrivit datelor existente la ora actuală, manuscrisul slavon (222 pagini păstrate – care au fost tipărite în premieră tot de Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, în 2009, anul proclamării locale a Sfântului

Lumină lină Neagoe - în facsimil, tehnoredactat în slavonă şi cu traducerea în limba română făcută de Academicianul Gheorghe Mihăilă) n-a circulat în multe manuscrise. O copie apropiată – dacă nu acest manuscris – a fost utilizat la traducerea în româneşte, făcută în timpul lui Matei Basarab, în jurul anului 1635. Dovadă este o modificare marginală de la fila 16v trecută în versiunea românească. Altă copie a stat la baza traducerii greceşti, cunoscută până nu demult într-un unic manuscris, la Muntele Athos (Mănăstirea Dionisiu, nr. 221).

Traducerea de la Curtea de Argeş, pe care am reprodus-o în prezenta ediţie şi care a fost făcută accesibilă întregii lumi, prin traducerea în limba engleză, a fost apreciată de scriitorul-stilist Emanoil Bucuţa drept traducerea „făcută nu numai cu pricepere, dar cu adevărată evlavie, în limba cărţilor bisericeşti, care trebuie să fi fost şi limba Curţii de Argeş în acele depărtate secole”.

Prin conţinutul biblic şi patristic, structura şi forma sa literară, cartea revelează viaţa spirituală şi morală a unui popor născut creştin, ancorat în Dumnezeu, dreptate, bunătate, adevăr, dragoste faţă de semeni şi preţuire faţă de tot ceea ce-l înconjoara. Sfântul Neagoe Basarab a intrat în istorie şi în veşnicie, fiind canonizat de urmaşii săi, prin credinţa ortodoxă curată trăită şi mărturisită, prin ajutoare acordate creştinilor şi necreştinilor, prin ctitorii sfinte monumentale care depăşesc în plan spiritual operele renaşterii Occidentale.

Preţuirea fiilor duhovniceşti ai Sfântului Neagoe este permanentă, peste secole, pentru că neamul nostru românesc, cunoaşte din creştinismul său popular, de sorginte apostolică, că binecuvântarea lui Dumnezeu se pogoară peste cei care-şi cinstesc părinţii şi înaintaşii lor. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, considerată de profesorul dr. Dan Zamfirescu „marea carte a identităţii româneşti în Europa renaşterii şi în cultura universală”, „produsul primului mare scriitor român în deplinul înţeles al cuvântului”, sunt rodul învăţăturii creştinortodoxă într-un Dumnezeu prezent permanent în creaţie prin energiile divine necreate şi accesibil oamenilor prin rugăciune. Cele două volume (în română şi în limba engleză) editate anul acesta sunt omagiul pe care urmaşii

Anul XXII-XXIII

25

spirituali din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului îl aduc acestui „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof”, după cum îl numea Bogdan Petriceicu Hasdeu; acestui „domn cu apucături împărăteşti”, aşa cum sintetiza Nicolae Iorga.

Prin Învăţături „vorbeşte gura strămoşilor, care ne însoţesc pas cu pas …” iar autorul lor „nu este numai un stăpânitor de ţară, dar şi un filosof. Dă învăţături pentru tot poporul şi pentru toate secolele. Să ne plecăm genunchii!” (Emanoil Bocuţa, conferinţa „Un voievod filosof” rostită la radio în data de 23 februarie 1943) Citind cartea Sfântului Neagoe eşti într-o stare de rugăciune. Stările de bucurie, de pace lăuntrică dar şi de tristeţe şi nelinişte sunt plinite de lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu care se roagă împreună cu noi cu suspine negrite şi plineşte neputinţele noastre. Îl rugăm şi noi pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab să mijlocească la Bunul Dumnezeu ca Neamul Românesc să dăinuiască, prin vâltoarea vremurilor, în dreapta credinţă şi să mărturisească la toate neamurile că singura cale spre viaţa veşnică fericită este în comuniunea lui Iisus Hristos, DumnezeuOmul.

Sfântul Neagoe a învăţat şcoala rugăciunii, a bunătăţii, a urmării lui Hristos, apoi ne-a dat-o şi nouă. Din acest motiv este asemănător Părintelui Ceresc, după cum consemna Gavrii Protul: „…în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele său şi ploaia şi peste cei buni şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”. Voievodul Basarab este un model pentru toate timpurile şi neamurile şi dovedeşte că atât slujitorul cât şi voievodul pot fi bineplăcuţi lui Dumnezeu.

Recomandăm „întâia mare carte a culturii româneşti”, după cum o numea Constantin Noica, atât clerului, studenţilor, dreptmăritorilor creştini dar şi persoanelor care încă mai caută calea spre lumină, credinţă şi viaţă.

Preot Daniel Gligore

Lumină lină

26

Anul XXII-XXIII

Colinde creştine Astăzi S-a născut Hristos Astăzi S-a născut Hristos Mesia chip luminos Lăudați și cântați Și vă bucurați!

Mititel înfășățel În scutec de bumbăcel Lăudați și cântați Și vă bucurați!

Neaua ninge Nu-l atinge Vântul bate Nu-l răzbate Lăudați și cântați Și vă bucurați! Și de acum Până-n vecie Mila domnului să fie Lăudați și cântați Și vă bucurațï!

Colinde, Colinde!

Mihai Eminescu Colinde, colinde!

E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglinzilor Şi tremură brazii Mişcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele. .

Se bucur’ copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariei Îşi piaptănă pletele, De dragul Mariei Şi-a Mântuitorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului.

Lumină lină - Buletinul oficial al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului.

Fondator: Arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului.

Corectori: Ovidiu Vlăsceanu şi Andrei Bachide Coordonator-editor: Daniel Gligore B-dul Basarabilor, nr. 23, Curtea de Argeş, 115300, Argeş, România Tel./fax. 0348/401956; tel. 0721492070; e-mail: episcopiaargesului@yahoo.com ISSN 1221 - 0315