Argesul Ortodox Anul XI Nr. 591 l 24-30 Mai 2013

l Anul XI l nr. 590 l 16-23 mai 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Fiule, iertate îţi sunt păcatele!

Chiar dacă nouă ne scapă de cele mai multe ori marile frumuseţi pe care ni le îmbie Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ele nu există şi nu-şi fac lucrarea de taină. Aşa ne aflăm şi acum în faţa Cuvântului lui Dumnezeu cel veşnic, ce ni s-a păstrat prin puterea Duhului Sfânt ca să lucreze cu spor mult în inima noastră atât de zbuciumată de ispite şi greutăţi de tot felul.

Iată Evanghelia din Duminica Slăbănogului: „Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, iaţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi ce putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2, 1-12).

Desprindem din această Sfântă Evanghelie forţa rugăciunii care se face cu deplină credinţă de către mulţimea credincioşilor. Ştim cu toţii, de altfel, că atunci când aprindem mai multe lumânări într-o cameră întunecată, se face mai multă lumină, şi precum se adună mai mulţi cărbuni la un loc, desigur, mai multă căldură şi putere au, aşa şi credinţa celor mai mulţi, este ascultată şi are mare trecere în faţa lui Dumnezeu. Spre exemplu, să luăm cuvântul pe care la zis Domnul: „Şi văzând Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele!” N-a zis Domnul: „Văzând credinţa slăbănogului” ci „a lor”, adică a acelora care purtau pe pat pe acel slăbănog.

Mare le-a fost credinţa, nădejdea şi iubirea lor purtând slăbănogul în spinare şi aducându-l spre vindecare la picioarele lui Iisus, chiar dacă a trebuit să-l coboare prin acoperişul casei, din cauza mulţimilor. Ne întâlnim aici cu o credinţă tare şi neîndoielnică, atât din partea purtătorilor bolnavului, cât şi din partea slăbănogului, care de altfel, dacă nu credea în Iisus, n-ar fi rugat pe cei patru prieteni ai săi să-l ducă în faţa Lui. De aceea, Iisus Domnul cunoscând credinţa lor în chip tainic, nu i-a întrebat nimic şi de îndată a zis: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”, apoi: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!” Acum se împlinea Cuvântul Domnului: „Mântuiva Domnul sufletul robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei care nădăjduiesc spre Dânsul” (Psalmul 33, 21).

Putem deci afirma că rugăciunea celor mulţi, făcută cu credinţă mare şi iubire nădăjduitoare pentru cei bolnavi şi-n alte amărăciuni căzuţi, are o putere mult mai mare, de zeci şi sute şi mii de ori, decât rugăciunea particulară pe care o facem noi, de unul singur. Pentru a mai da doar un singur exemplu din cele foarte multe, vom reaminti că Sfântul Apostol Petru, pentru mărturisirea adevărului, a fost prins, legat şi dus în temniţă unde era păzit de patru străji de câte patru ostaşi.

Biserica însă făcea rugăciuni neîncetate pentru a

fi grabnic izbăvit. Pe când dormea, îngerul Domnului l-a deşteptat zicând: „Scoală-te degrab, încinge-te şi încalţă-te cu sandalele”, de îndată căzându-i lanţurile de la mâini, el a făcut aşa. Apoi îngerul i-a zis: „Îmbracă-te şi vino după mine”. Şi aşa a trecut însoţit de îngerul păzitor prin straja întâi şi a doua şi ajungând la poarta cea de fier care duce în cetate, poarta s-a deschis singură, iar ieşind şi trecând o uliţă îndată îngerul Domnului s-a depărtat de la el. Venindu-şi în fire, Apostolul Petru a zis plin de bucurie şi uimire: „Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toată aşteptarea poporului iudeilor” (Fapte 12, 4-11).

Iată, aşadar, ce mare şi prea minunată minune a săvârşit Domnul Dumnezeu, cu Sfântul Apostol Petru!

Pentru ce s-a făcut această minune? Pentru că mulţimea credincioşilor, în Biserică, „făceau neîncetat rugăciune către Dumnezeu pentru el”. Cum voi putea uita vreodată rugăciunile cu post aspru făcute, pe rândul satului, de către credincioşii din Tioltiurul Gherlei Transilvaniei, pentru preotul satului de atunci şi episcopul de azi, care vă spune aceste lucruri? Erau vremuri grele, iar preotul trebuia pedepsit pentru îndrăzneala de a ridica biserică fără autorizarea legală din partea Statului! Cum să nu credem oare că rugăciunile celor mulţi pot să ajute enorm, dacă numai doi sau trei adunaţi în numele Domnului aduc în mijlocul lor pe Dumnezeul Iubirii! (Matei 18, 20). Ştim că cele mai importante rugăciuni pe care le facem în bisericile noastre pentru credincioşi sunt mai ales două: Sfânta Liturghie şi Taina Sfântului Maslu.

Cine mai poate oare spune câte minuni s-au făcut şi se fac mereu prin Sfânta Liturghie? Toate rugăciunile credincioşilor, făcute în comun, în Duminici şi sărbători, cu multă credinţă, unite cu ale preoţilor, diaconilor şi arhiereilor, au darul de a duce la împlinirea cererilor adresate Bunului Dumnezeu. Ce ne-am face fără această rugăciune împreună, atât de necesară la săvârşirea Sfintei Liturghii, unde pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos? Iată că fără Sfânta Liturghie nu am avea Sfânta Împărtăşanie, iar fără aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertaţi şi deci nici mântuiţi, după Cuvântul Domnului care zice: „De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă întru voi!” (Ioan 6, 53) Iată, aşadar, iubiţi fraţi şi surori în Domnul, cât de mari sunt puterea şi rolul mântuitor al Sfintei Liturghii! Nici într-o altă Slujbă a Bisericii lui Hristos nu se ţine legătura mai strâns cu Dumnezeu, cu sfinţii din cer şi cu oamenii pe pământ! Aşa s-a păstrat, se păstrează şi se va păstra credinţa ortodoxă în lume.

Acolo unde este Sfânta Liturghie, acolo este Biserica

lui Hristos, acolo se lucrează mântuirea credincioşilor, acolo se ţine unitatea de credinţă şi doar creştinii care asistă cu însufleţire la Sfânta Liturghie simt puterea ei dumnezeiască. Cine nu ştie că, de-a lungul celor două milenii, singură Biserica şi slujbele săvârşite în sfintele locaşuri au adunat cu dragoste pe creştinii plini de iubirea lui Hristos, în jurul Sfintelor Altare unde preoţii umili i-au unit în sfântă rugăciune, vindecându-se bolile prin Taina Sfântului Maslu, prin Sfânta Spovedanie dezlegându-se păcatele şi unindu-i cu Hristos prin Sfintele Taine, care duc pe calea mântuirii prin învăţătura dumnezeiască a Evangheliei.

Cum să uităm vreodată că, în cadrul Sfintei Liturghii, se fac rugăciuni pentru cei plecaţi dintre noi în Ţara de peste veac, iar prin puterea Jertfei lui Hristos, se izbăvesc de la pedeapsă atâtea suflete ale celor adormiţi întru aşteptarea Învierii?

Cât de impresionant este atunci când împreună, cler şi popor, participăm cu credinţă şi iubire la pomenirea moşilor, strămoşilor, părinţilor, fraţilor şi surorilor, cântând „Veşnica pomenire” şi zicem, rugându-ne cu înflăcărare, ca „Dumnezeu să-i ierte”? Doar Dumnezeu ştie exact câte suflete s-au mântuit fiind izbăvite de chinurile amare ale iadului!

O, Doamne, îmi aduc aminte că un episcop a oprit pe un preot de a mai săvârşi Sfânta Liturghie. Când să-i semneze documentul de oprire, deodată aude mii de glasuri nevăzute spunând: Nu! Nu! Nu! Înfricoşat, episcopul lasă condeiul jos.

După câteva zile, încearcă din nou să apropie condeiul să semneze şi aude acelaşi glas tunător. De spaimă, amână din nou să semneze hotărârea. Neştiind ce va să însemne aceasta, a chemat episcopul pe preotul cu pricina şi îl întreabă: - Spune, părinte, ce anume faci mai deosebit în viaţa Sfinţiei tale?

- Nu fac mare lucru, Părinte Episcop. Îmi fac datoria cum pot mai bine şi atâta, se scuză părintele candidat la pedeapsă.

- Totuşi ceva trebuie să fie, că am eu semne speciale, ia mai aminteşte-ţi părinte, zise episcopul nedumerit.

- Ce să fac, Prea Sfinte, de când mă ştiu preot, întotdeauna pomenesc pe toţi morţii din lume şi mă rog să iasă din iad ce-i care-s acolo! Şi asta îmi face mare bucurie!

- Du-te acasă, părinte şi fă mereu ceea ce spui, îşi încheie dialogul episcopul, care a rămas şi mai mult pe gânduri. Când să ia din nou condeiul şi-l îndrepta să semneze pedepsirea preotului pentru anumite pricini, aude din nou un strigăt: Nu! Nu! Nu! Atunci episcopul înfricoşat, dar îndrăznind, a întrebat: - Dar cine sunteţi voi care apăraţi pe preot?

- Noi suntem cei care am fost izbăviţi din iad prin rugăciunile preotului, aude răspunsul izbăvitor de pedeapsă. Şi de atunci nu şi-a mai urnit condeiul spre pedepsirea preotului. Iată ce înseamnă să te rogi la Sfânta Liturghie pentru vii, dar mai ales pentru cei adormiţi din tot neamul. Doar aşa vom scăpa de slăbănogeală la inimă şi la suflet!

Doar aşa ne vom vindeca!

Slăbănogul din Evanghelie era un mare credincios şi avea şi mari rugători la Dumnezeu.

De aceea a şi primit izbăvirea de la Iisus!

Să ne fie îndemn şi pildă de urmat!

Argeºul Ortodox

27 mai

Sfântul Ioan Rusul Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece el a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a ridicat împotriva turcilor în 1711.

Prizonier de război Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azofului, Ioan a fost vândut unui ofiţer superior turc care era eparh în Procopie, Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe cuviosul. Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.

Sfântul Ioan însă făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: “Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrîneţilor - o viaţă fără prihană”. Împodobit deci cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau “ghiaur”, adică necredincios.

Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, el răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară deât să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus: “Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa.

Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lângă Bethleem.

Dumnezeu, văzînd credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile lui, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi

rostind adesea psalmii proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa - în limba rusă: “Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi”.

După o vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mekka, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă.

La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi.

Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: “Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”.

Sfîntul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mekka. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.

Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpînului său, la Mekka, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mekka.

Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.

Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Ioan nu s-a mirat de aceasta.

Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: “în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormântul ce-i fusese pregătit.

Descoperirea sfintelor moaşte

adus farfuria cu mine şi văd că este întradevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mekka şi cine a adus-o”.

Auzind acestea casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mekka şi cum toţi l-au luat în rîs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lîngă grajd, pe care până atunci o refuzase.

Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecîndu-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi.

Mutarea la cele veşnice După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfîrşitul vieţii sale pămînteşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce Sa făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi.

Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sînge al Mîntuitorului.

Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan sa putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sufletul în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.

Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormîntare.

La îngroparea sa au venit nu numai

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Machetare: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Bătrânul preot care în fiecare sîmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfîntul Ioan în noiembrie 1733.

Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; săl scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu.

După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi o, minune! - trupul sfântului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfîntului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.

Osman Paşa arde sfintele moaşte În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie - ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini.

Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.

După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfîntului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează pînă astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

Sfintele moaşte ajung în Grecia După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfîntului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti. Sfinte Mucenice Ioane, roagăte lui Dumnezeu pentru noi!

Pr. Florin IORDACHE

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

Al şAPtElEA SInOD ECuMEnIC – DESPRE CInStIREA ICOAnElOR Fenomenul iconomahiei („lupta împotriva icoanelor”, gr.) a început înaintea declanşării iconoclasmului („spargerea icoanelor”, gr.) de către împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-741).

Se pare că erezia iconoclasmului este plurifactorială în ceea ce priveşte apariţia ei, cauze citate ale ei fiind: porunca din Vechiul Testament privind chipul cioplit („Să nu-ţi faci chip cioplit şi niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti […]” - Ieşirea XX, 4-5); cultul excesiv al icoanelor din acea vreme (care se apropia de magie şi de idolatrie, ca de exemplu luarea lor ca naşi de cununie, sau folosirea lor drept altar al Sfintei Jertfe etc.); libertatea pictorilor, care puteau produce imagini lipsite de har; incapacitatea credincioşilor să înţeleagă distincţia dintre cinstire (cuvenită icoanelor) şi adorare (cuvenită lui Dumnezeu), pe care o predicau teologii cu privire la cultul icoanelor; ereziile creştine care negau în diferite forme firea umană deplină a Mântuitorului şi care, prin urmare, considerau imposibilă reprezentarea Lui cu ajutorul materiei şi a artei.

Convins că cinstirea icoanelor reprezintă o întoarcere la păgânism, Leon al III-lea Isaurul (717-741) a fost primul împărat care a dorit abolirea acestui cult, prezent în biserică încă de la Constantin cel Mare. Cu siguranţă măsurile luate de el nu se bazau pe o cunoaştere teologică, lipsindu-i erudiţia necesară, ci pe o pornire pătimaşă, legată probabil de mediul în care a fost educat. Fără să cunoaştem exact din ce motive, Leon Isaurul a oficializat brusc iconoclasmul, începând prin interzicerea icoanelor din biserici, apoi ordonând arderea icoanelor tuturor cetăţenilor şi monahilor sub ameninţarea torturii şi a mutilării. Împăratul Constantin Copronim (741-775), fiul lui Leon Isaurul, a preluat practica iconoclasmului, în care a crescut alături de tatăl său, interzicând cultul icoanelor şi înlocuindu-le cu imagini inspirate din natură sau din viaţa sa.

Fiul lui Constantin Copronim, anume Leon al IVlea Kazarul (775-780) i s-a asemănat în convingerile iconoclaste, dar le-a practicat cu moderaţie, probabil inspirat de Irina, soţia sa cinstitoare a icoanelor. Trebuie menţionat că iconomahia practicată de aceşti împăraţi a avut şi alte două laturi: pe de-o parte a fost dispreţul pentru sfintele moaşte, care au fost arse şi aruncate din locurile de cinstire, pe modelul icoanelor; pe de altă parte, a fost persecutarea monahilor, cei mai îndârjiţi susţinători ai icoanelor: mânăstirile erau închise şi transformate în depozite militare, monahii erau torturaţi (fiind loviţi inclusiv cu icoane), obligaţi să se căsătorească şi să lupte în arene. Printre opozanţii bine cunoscuţi au fost Sf. Ioan Damaschin şi, mai târziu, Sf. Grigorie Decapolitul.

La moartea lui Leon al IV-lea, succesorul

său Constantin al VI-lea era minor, astfel că sceptrul a fost preluat în fapt de mama sa, împărăteasa Irina, care, având concursul patriarhului Tarasie al Constantinopolului, a convocat în Niceea 367 de episcopi, adunând în 787 al şaptelea şi ultimul Sinod ecumenic, după mai bine de o sută de ani de când eresul iconoclasmului tulbura Biserica. Sfinţii Părinţi prezenţi au identificat şi au combătut problema teologică din spatele iconoclasmului: obiecţia că Dumnezeu nu poate fi reprezentat, ceea ce însemna practic negarea întrupării Lui ca Om adevărat – erezie condamnată de Sinoadele anterioare. Ei au arătat că cinstea nu se acordă lemnului şi vopselei, ci chipului reprezentat şi că icoanele au funcţii foarte bine stabilite în cultul ortodox: împodobirea casei Domnului, păstrarea şi transmiterea învăţăturii Evangheliei, cinstirea lui Dumnezeu, mijlocirea dobândirii harului Său.

Ca mărturii suplimentare stau minunile făcute cu icoane şi binecuvântarea dată de Maica Domnului icoanelor pictate de Sf. Ap. Luca.

Porunca din Vechiul Testament trebuia înţeleasă corect: Dumnezeu a oprit înlocuirea Lui ca obiect al adorării cu orice alt lucru, fiinţă, sau fenomen. Idolul, atât cel material, cât şi cel sufletesc (v. Coloseni III, 5), era cinstit de păgâni şi de pătimaşi ca fiind însuşi dumnezeul lor.

Icoanele, prin încărcătura de învăţătură, duhovnicie (transfigurare) şi sfinţire a artei, trimit cu gândul şi cu inima la chipul zugrăvit. Iată cum s-au exprimat Sfinţii Părinţi, după ce au arătat că cinstirea icoanelor este o parte a Sfintei Tradiţii şi după ce au poruncit cu autoritatea Duhului Sfânt reintroducerea lor în biserici şi în case: „Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi aşi aminti şi a iubi prototipurile [icoanelor] şi a le

da cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip, şi cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea” („Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice”, Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 39).

De remarcat că în discursurile apologetice nu se face nicăieri referire la statui.

Alături de chestiunea dogmatică şi de cult, al doilea Sinod din Niceea a emis şi 22 de canoane, printre care notăm: condamnarea arghirofiliei şi simoniei (5); târnosirea bisericii se face obligatoriu cu sfinte moaşte (7); slujbele bisericeşti se fac prin hirotesire, fie mireni, fie călugări (14); clerului se cuvine modestia în toate (16); nu este îngăduit femeilor să stea sau să slujească în mânăstiri şi în case episcopale (19).

Erezia iconoclastă a cunoscut o doua perioadă de persecuţii, începând cu împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) şi se află în a treia perioadă, cea a sectelor anatemizate (vezi neoprotestanţii baptişti, adventişti, penticostali), care resping cultul icoanelor în aceeaşi manieră, şi cea a luptei împotriva oamenilor, chipuri ale lui Dumnezeu, icoane vii, dusă de mincinoşii binefăcători ai neamurilor, care sub pretextul ştiinţei, democraţiei şi egalităţii, lovesc natalitatea, libertatea şi sănătatea tuturor.

Pr. Marius COStACHE

3

Argeºul Ortodox

Sfânta Împărăteasă Elena, primul ctitor de biserici Istoricul creştin Eusebiu de Cezareea, cunoscut şi sub numele de Eusebius Pamphili, a reuşit să zugrăvească într-o manieră laudativă, demnă de statutul unui biograf, cel mai frumos portret al Sfintei Împărătese Elena. Dintre trăsăturile morale pe care Eusebiu le tuşează în Cartea a III-a a lucrării Viaţa lui Constantin cel Mare, una ne determină să îi acordăm mai multă atenţie: dragostea de Dumnezeu materializată în construirea de locaşuri de cult.

După Edictul de la Mediolanum din anul 313, dat de Sfântul Constantin cel Mare, când creştinismul devine religio licita, cei botezaţi în Hristos purced din catacombe la suprafaţă şi încurajaţi de dreptul de a-şi ţine sărbătorile, construiesc altare întru comemorarea Jertfei Fiului lui Dumnezeu.

Printre artizanii construcţiei de locaşuri de cult în acea perioadă a începutului de secol III, se numără însăşi mama împăratului, Sfânta Elena. După ce fiul ei, Sfântul Împărat Constantin, a fost ajutat în mod minunat în lupta împotriva lui Maxenţiu de Fiul lui Dumnezeu, prin puterea de viaţă făcătoarei Cruci, arborată pe steagurile de luptă, Sfânta Elena, deşi înaintată în vârstă, dar „mânată de sprinteneala unei femei încă foarte tinere”, a mers în Ţara Sfântă, unde a vizitat cele mai importante locuri din viaţa şi activitatea Domnului Iisus Hristos. Dornică în a-i mulţumi Fiului lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra fiului ei, Sfânta Împărăteasă Elena va construi două biserici impunătoare: una la Betleem, locul naşterii Domnului Iisus Hristos, şi una pe Muntele Măslinilor, locul Înălţării. „Drept aceea ea i-a consacrat Dumnezeului căruia I se închinase, darul a două biserici: una, cea de la peştera în care Se născuse (Mântuitorul), cealaltă, cea de pe Muntele Înălţării Sale. ..Iată de ce a şi înfrumuseţat prea-cuvioasa împărăteasă (locul) în care a adus Născătoarea de Dumnezeu pruncul pe lume, cu construcţii vrednice de toată mirarea,

4

îmbogăţind sfânta grotă în tot chipul.Puţin mai tîrziu i-a arătat şi împăratul cuvenita cinstire, înzestrânduo împărăteşte cu darurile sale şi adăugând râvnei maicii sale (o sumedenie) de vase de argint şi de aur, şi ţesături de toate culorile.

Apoi a glorificat maica împăratului prin ziduri uimitoare şi locul aflat pe Muntele Măslinilor, de unde avusese loc Înălţarea Mântuitorului (nostru, al) tuturor: în vârf, sus, - deci în partea cea mai înaltă a muntelui – a pus să se înalţe un sfânt locaş de biserică, loc de închinare Mîntuitorului, Care sălăşluieşte acolo (tradiţia, vrednică de crezare, spune că în aceeaşi peşteră îşi iniţiase Mântuitorul lumii învăţăceii, facându-le cunoscute învăţăturile sale cele tainice şi negrăite). Dar şi aici împăratul a adus cinstire Marelui Împărat ceresc prin felurite daruri şi podoabe.

Aşadar, augusta Elena (cuvioasa maică a iubitorului de Dumnezeu împărat) a înălţat cele două sfinte, impunătoare şi pururrea vrednice de amintire lăcaşuri, în dreptul celor două tainice grote, închinându-le lui Dumnezeu, Mântuitorul ei, ca tot atâtea mărturii ale evlaviei sale. În care lucrare trebuie spus că mult s-a ajutat ea, totuşi, şi de împărăteasca putere a fiului”. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, pg. 142) Aşadar, prima biserică ridicată în ţinutul lui Israel de o femeie creştină este cea construită deasupra peşterii în care S-a născut Fiul lui Dumnezeu. În anul 326 Sfânta Împărăteasă Elena, care fusese îndrituită de fiul ei, împăratul Constantin, să poată uza de fonduri din vistieria statutului în susţinerea scopurilor creştine, a dispus ridicarea celei mai impozante biserici din acea vreme din Ţara Sfântă.

Biserica va dăinui aproape trei secole, când împăratul Iustinian I va demola biserica, pentru a construi în locul ei o biserică mult mai impunătoare, care dăinuie până în zilele noastre.

Pr. nicolae napoleon DABu

Argeºul Ortodox Părintele Profesor şi Academician Dumitru Popescu (1929 – 2010)

Împlinirea a trei ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească şi veşnică Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...

Drept urmare, din 10 martie 2010 vom prăsnui, permanent, naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unuia dintre cei mai mari teologi români al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al înăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortododoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Popescu, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii, a slujirii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!…

De aceea pentru noi, acum la împlinirea a trei ani de la această zi a naşterii sale celei veşnice, ne duce cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, căci teologia Părintelui Dumitru Popescu – ca discipol, ucenic şi urmaş al marelui teolog ortodox – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze.

Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intesitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru a scris şi a trăit, fiind bine ancorat în contemporaneitate, în spiritul şi în realităţile duhovniceşti, eclesiale şi teologice ale acestor vremuri. Menţionăm faptul că Părintele Dumitru Popescu s-a născut la data de 29 iunie anul 1929 în comuna Călugăreni, judeţul Giurgiu, într-o familie preoţească înstărită, tatăl său fiind preotul Gheorghe Popescu, preotul parohiei Călugăreni iar mama sa fiind preoteasa Maria Popescu, casnică. În anul 1948 li s-a confiscat în mod abuziv averea de către statul român, fiind alungaţi din propria lor casă, tatăl părintelui profesor fiind condamnat penal şi suspendat din preoţie până în anul 1964. Între anii 1940-1948 este elev seminarist în cadrul seminarului Teologic Ortodox Nifon Mitropolitul din Bucureşti. Între anii 1948-1955 este obligat să-şi întrerupă studiile din cauza situaţiei grele familiale. Îşi satisface stadiul militar, timp de trei ani, la ŞincaVeche, în jud. Braşov, într-un detaşament de muncă forţată. Între anii 1955-1959 este student la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Între anii 1959-1962 devine doctorandul aceleiaşi facultăţi bucureştene. Între 19621964 este directorul Seminarului Teologic din Bucureşti. Între anii 1966-1967 îşi continuă studiile postuniversitare la Facultatea de Teologie Protestantă din Lausanne, Elveţia. Tot între anii 1966-1967 studiază şi la Institutul Ecumenic de la Bossey din Elveţia. Între anii 19681970, cu sprijinul direct al Patriarhului Justinian Marina, studiază la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, Italia, o universitate romano-catolică. În anul 1972 primeşte titlul de Doctor în Teologie, având specializarea: Teologie Dogmatică şi Simbolică, la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, cu teza: Eclesiologia romano-catolică după documentele celui de al II-lea Conciliu Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană.

Din comisia de examinare făceau parte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Domnul Profesor Nicolae Chiţescu. Între anii 1972-1980 a fost prorector şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti. Între anii 1980-1988, în urma unui concurs, a fost ales Director de Studii la Conferinţa Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva, Elveţia. Între anii 1988-1992 este din nou rector al Institutului Teologic din Bucureşti. Între anii 1992-1996 a fost decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Pe data de 14 mai anul 2005 i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Cauza de către Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia. Între anii 1998-2007 a predat cursuri de Dogmatică Ortodoxă la Institutul Ecumenic şi Patristic din Bari, de pe lângă Universitatea San Tomaso din Roma, Italia. Din anul 2001 este membru de onoare al Academiei Române iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat titlul academic de Decan Onorific pentru întreaga sa activitate profesională şi administrativă. Statul român i-a acordat Ordinul Naţional Steaua României în grad de Ofiţer. A fost membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor, în Adunarea Naţional Bisericească şi în Consiliul Naţional Bisericesc. Părintele Dumitru Popescu a publicat 11 cărţi şi 120 de studii, în ţară şi peste hotare.

A trecut la cele veşnice la 10 martie anul 2010, în Bucureşti.

Aşadar, Părintele Dumitru Popescu – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii, după Părintele Dumitru Stăniloae..., venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comunicare, cuminecare şi, deci, la comuniune. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui

Profesor Dumitru Popescu. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri?

Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Dumitru Popescu care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale.

Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns. Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume.

Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Profesor Dumitru Popescu forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Profesor Dumitru Popescu nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află.

Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi.

De aceea, putem spune că teologia Părintelui Popescu se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre.

Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere. Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Profesor Dumitru Popescu se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Hristos Domnul şi Mântuitorul. De la Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Popescu ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic.

Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos. Drept urmare, scrierile Părintelui Academician Dumitru Popescu sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aici Domnul Iisus Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Popescu trebuie considerată un punct de reper.

Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Iisus Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El. Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Popescu în contextul actual.

Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Popescu accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi

desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Dumitru Popescu constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale. Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Popescu să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demaşte. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică.

De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Popescu, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi.

Prin urmare, Părintele Profesor Dumitru Popescu a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, asemeni mentorului şi îndrumătorului său – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae - cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologii şi teologia nu doar din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.

Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Popescu avea un chip demn, frumos şi paşnic, asemeni crinului Buneivestiri. În faţa lui senină şi luminoasă întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit.

A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă. S-a tot spus despre sfinţia sa că este „ unul din marii teologi ortodocşi al secolului XX”. Şi aşa este!

Părintele Dumitru Popescu este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, deosebite. A unei relaţionări şi raportări a Teologiei Ortodoxe, Universale, la Cultura şi Ştiinţa, clasică şi perenă a umanităţii. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă.

Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu.

Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Dumitru Popescu fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut. În încheiere voi spune doar că Părintele Popescu a trăit optzeci şi unu de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Popescu „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „unul din

5

Argeºul Ortodox

Fii şi tu, prin Hristos Mântuitorul, o făptură nouă!

Sfântul Apostol Pavel, scriind epistola lui către credincioşii din Corint, le spunea acestora despre faptul că prezenţa lui Iisus Hristos în viaţa credinciosului îl va face altfel, să fie un om deosebit faţă de alţii: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este faptura nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” (2 Cor. 5,17). Cine trăieşte prin Hristos, va avea parte de înnoirea vieţii lui. Vă invit să privim, în prezentarea aceasta de faţă, caracterul unui creştin din zilele noastre, tânăr sau tânără, prin prisma exemplului pe care ni-l dă Iosif.în Sfânta Scriptură.

1. Iosif era diferit faţă de fraţii săi în vorbire: „Iacov a locuit în tara Canaan, unde locuise şi Isaac, tatăl său. Iată acum şi istoria urmaşilor lui Iacov: Iosif, fiind de şaptesprezece ani, păştea oile tatălui său împreună cu fraţii săi. Petrecându-şi copilăria cu feciorii Bilhăi şi cu feciorii Zilpei, femeile tatălui său, Iosif aducea lui Israel, tatăl său, veşti despre purtările lor rele.” (Facerea 37,1-2). Iosif nu tăinuia cuvintele şi faptele rele, ci le mărturisea taălui.

Iosif, ca şi copil sau tânăr, era împreună cu fraţii săi, la treburile gospodăriei, la îngrijitul animalelor. Acolo unde erau copiii, adică Iosif şi fraţii lui, aceştia vorbeau tot felul de vorbe, nefiind şi tatăl lor de faţă. Un copil bine educat cu respect faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţii săi, va spune părinţilor, va spune tatălui sau mamei, lucrurile pe care le-a auzit. Un copil ascultător nu va tăinui lucrurile pe care le-a auzit, fie ele bune, fie rele. Astăzi, copiii şi tinerii noştri aud tot felul de vorbe, începând cu cele de pe stradă, din curtea blocului, de la şcoală, de la facultate, din piaţă, în timpul de vacanţă, sau în călătorie, în mijloacele de transport în comun. În primul rând, şi astăzi un copil al lui Dumnezeu, bine educat de părinţii săi, nu se va amesteca cu cei care vorbesc urât, care înjură şi care pun la cale tot felul de răutăţi, ci va fi indignat de asemenea manifestări comportamentale şi va spune aceste lucruri părinţilor săi.

Un copil nu va ascunde răutăţile cu care se confruntă în mediul exterior, ci va încerca să se despovăreze de ele şi va cere sfat cum să se comporte în astfel de situaţii.

Aşa cum a procedat Iosif, cu vorbele urâte şi faptele rele pe care le făceau fraţii săi, tinerii de astăzi nu trebuie să ascundă lucurile pe care le aud, ci să ia o anumită atitudine în privinţa acestora şi apoi să le spună părinţilor şi să ceară povaţă de la aceştia cum să se comporte. Apoi ei vor spune lucrurile acestea pe care le-au auzit, prin mărturisire, lui Dumnezeu cu dorinţa ca Dumnezeu să-i ajute să nu se antreneze în vorbe şi fapte rele. Un creştin nu se va amesteca în vorbele murdare ale altora, în planurile răutăcioase ale celor răi, ci va fi gata oricând să asculte de Dumnezeu. Atât de frumos descria Psalmistul David pe care nu umblă în calea păcătoşilor: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.” (Psalmi 1, 1-2). Pe creştinii din Efes, Sfântul Apostol Pavel îi sfătuia părinteşte: „Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfa lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci să nu vă faceţi părtaşi cu ei.” (Efes.5,1-7).

Un creştin, un om al lui Dumnezeu nu va folosi, în limbajul lui, cuvinte care să-i aducă ruşine, dar şi dezonoare lui Dumnezeu. Astfel un creştin se va feri să rostească anumite vorbe,ca: vorbe aspre: „Un răspuns blând domoleşte mânia, iar un cuvânt aspru aţâţă mânia.” (Pilde 15,1); vorbe fără de rost: „Da, Iov îşi deschide gura zadarnic şi, neştiind ce spune, înmulţeşte cuvintele fără rost.”(Iov 35,16); vorbe deşerte: „Toate câte le-ai spus îi vor face pe oameni să tacă şi vei râde de ei, fără ca nimeni sa te înfrunte?”(Iov11,3); „Ei spun vorbe deşarte, jură strâmb, încheie legăminte şi prefac dreptatea în otravă; judecata va creşte pe brazdele câmpului!” (Osea 10,4); vorbe de hulă: „şi va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt...” (Dan.7,25); vorbe de ocară: „Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire.”

(Isa.58,9); vorbe de ademenire: „Atunci tu vei scăpa de femeia care este a altuia, de străina ale cărei cuvinte sunt ademenitoare.”(Pilde 2,16); vorbe de ceartă şi de ocară: „Buzele celui nebun duc la ceartă şi gura lui dă naştere la ocări!” (Pilde 18,6).

2. Iosif era diferit faţă de fraţii săi în îmbrăcăminte: „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe totţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină

6

lungă şi aleasă.” (Facerea 37,3). Un copil ascultător de părinţii lui este şi răsplătit. Cel mai adesea, hainele, sunt o metodă de răsplătire, a ascultării copiilor sau tinerilor.

Astăzi un copil al lui Dumnezeu, tânăr sau tânără, ascultător de Dumnezeu se va deosebi, prin îmbrăcăminte de ceilalţi. În Sfintele Scripturi, haina este şi un simbol al unui caracter curat. Aşa după cum un părinte îşi onorează copilul ascultător, la fel şi Bunul nostru Tată ceresc va da un altfel de caracter celor ascultători de El: „Deci, dacă este cineva în

Hristos, este faptura nouă; cele vechi au trecut, iată toate sau făcut noi.” (2 Cor. 5,17).

Ce frimos ar fi dacă şi astăzi, fiii lui Dumnezeu, copii sau tineri, ascultători de Dumnezeu şi de părinţi ar avea o îmbrăcăminte aparte, deosebită, decentă şi cu bun gust, fără a fi una provocatoare sau indecentă. Ce bine stă unui copil, sau tânăr, îmbrăcat decent. Ce mesaj transmite îmbrăcămintea lui despre el şi despre părinţii acestuia.

3. Iosif era diferit faţă de fraţii săi în privinţa relaţiei cu Dumnezeu: „Visând însă Iosif un vis, l-a spus fraţilor săi, zicându-le: “Ascultaţi visul ce am visat: Parcă legam snopi în ţarină şi snopul meu parcă s-a sculat şi stătea drept, iar snopii voştri s-au strâns roată şi s-au închinat snopului meu”. Iar fraţii lui au zis către el: “Nu cumva ai să domneşti peste noi? Sau poate ai să ne stăpâneşti?” Şi l-au urât încă şi mai mult pentru visul lui şi pentru spusele lui. Şi a mai visat el alt vis şi l-a spus tatălui său si fraţilor săi, zicând: “Iată am mai visat alt vis: soarele şi luna şi unsprezece stele mi se închinau mie”. Şi-l povesti tatălui său şi fraţilor săi, iar tatăl său l-a certat şi i-a zis: “Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Au doara eu şi mama ta şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la pământ?” De aceea îl pizmuiau fraţii lui, iar tatăl său pastra cuvintele acestea în inima lui.” (Facerea 37,5-11).

4. Iosif era diferit faţă de fraţii săi în felul de a trăi: „Deci Iosif a fost dus în Egipt şi din mâna Ismaeliţilor, care l-au dus acolo, l-a cumpărat egipteanul Putifar, o căpetenie de la curtea lui Faraon şi comandantul gărzii lui. Domnul însă era cu Iosif şi el era om îndemânatic şi trăia în casa egipteanului, stăpânul său. Stăpânul său vedea că Domnul era cu dânsul şi că toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui. De aceea a aflat Iosif trecere înaintea stăpânului său şi i-a plăcut şi l-a pus peste casa sa îi toate câte avea lea dat pe mâna lui Iosif. Iar după ce l-a pus peste casa sa şi peste toate câte avea, a binecuvântat Domnul casa egipteanului pentru Iosif şi era binecuvântarea Domnului peste tot ce avea el în casa şi în ţarina sa. Şi a lăsat Putifar pe mâna lui Iosif tot ce avea şi, de când îl avea pe el, nu purta grijă de nimic din câte avea, fără numai de pâinea ce mânca. Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă. Aşa fiind, femeia stăpânului său şi-a pus ochii pe Iosif şi i-a zis: “Culcă-te cu mine!” Iar el n-a voit, ci a zis către femeia stăpânului său: “De când sunt aici, stăpânul meu nu poartă grijă de nimic în casa sa, ci toate câte are le-a dat pe mâna mea. În casa aceasta nu-i nimeni mai mare decât mine şi de la nimic nu sunt oprit decât numai de la tine, pentru că tu eşti femeia lui. Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” Dar, deşi ea zicea aşa lui Iosif în toate zilele, el n-o asculta să se culce cu ea, nici să fie cu ea. Se întâmplă într-o zi să intre Iosif în casă după treburile sale şi, nefiind în casa vreunul din casnici, ea

l-a apucat de haină şi i-a zis: “Culcă-te cu mine!” El însă, lăsând haina în mâinile ei, a fugit şi a ieşit afară. Iar ea, când a văzut că el, lăsându-şi haina în mâinile ei, a fugit şi a ieşit afară, a strigat pe casnicii săi şi le-a zis aşa: “Priviţi, ne-a adus aici slugă un evreu, ca să-şi bata joc de noi. Căci a intrat la mine şi mi-a zis: “Culcă-te cu mine!” Eu însă am strigat tare. Auzind el că am ridicat glasul şi am strigat, lăsându-şi haina la mine, a fugit şi a ieşit afară“. Şi a ţinut ea haina la sine până a venit stăpânul lui acasă. Atunci i-a spus şi lui aceleaşi vorbe, zicând: “Acel rob evreu, pe care lai adus la noi, a venit la mine să mă batjocorească şi mi-a zis: “Culcă-te cu mine!” Dar când a auzit că am ridicat glasul şi am început să strig, s-a temut şi, lăsându-şi haina la mine, a fugit şi a ieşit afară.” (Facerea 39,1-18).

Iosif, decât să se înalţe în ochii oamenilor, în felul „tocmelii” cu doamna Putifar, a ajuns în închisoare, unde şi acolo a făcut bine unui întemniţat şi i-a dat vestea bună a salvării şi reaşezării lui în slujbă, care după ce a fost pus repus în slujbă a şi uitat de Iosif. Nu degeaba Sfânta Carte spune că este blestemat omul care se încrede în om. Încredeţi-vă doar în Dumnezeu.

Ce pildă,. ce lecţie de viaţă, poate să dea Iosif şi astăzi, tinerilor şi nu doar acestora ci şi adulţilor, despre cum trebuie trăită viaţa de credinţă, cu „curăţie de suflet”. În câte case mari din lumea asta, tineri sau tinere, slujind în diferite slujbe, mai procedează ca Iosif. Oare câţi băieţi şi câte fete mai procedează ca Iosif. Câţi patroni sau patroane nu se comportă exact ca soţia lui Putifar? Câţi angajatori, care au o situaţie materială bună şi care îşi permit angajarea de menajere şi tot felul de slujitori nu se comportă la fel ca soţia acelui demnitar şi bogătaş ? Oare câte suflete tinere nu cad şi astăzi în păcat pentru că există atât de mulţi oameni care se comportă ca nevasta egipteanului ? Ca şi creştin, copil al lui Dumnezeu, ce gândeşti atunci când auzi şi astăzi veşti despre faptul că angajarea, promovarea pe o funcţie sau oferirea unui anumit post sau slujbă se oferă doar în felul tranzacţiei nevestei lui Putifar ? Ce mare păcat, să te foloseşti de o anumită poziţie materială, socială sau instituţională şi să zdruncini moralitatea cuiva doar pentru faptul că acea persoană are nevoie de o slujbă sau de o bucată de pâine.

Câte suflete, tinere sau adulte, nu cad în felul acesta în plasa păcatului ? Să ne ferească Bunul Dumnezeu de a proceda în acest fel.

5. Iosif era diferit faţă de fraţii săi, în mentalitate, ascultare, vocaţie şi credincioşie: „Am mai putea găsi, oare, un om, ca el, în care să fie duhul lui Dumnezeu?” Apoi a zis Faraon către Iosif: “De vreme ce Dumnezeu ţi-a descoperit toate acestea, nu se află om mai înţelept şi mai priceput decât tine. Să fii dar tu peste casa mea. De cuvântul tău se va povăţui tot poporul meu şi numai prin tronul meu voi fi mai mare decăt tine!” Apoi Faraon a zis lui Iosif: “Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului!””

(Facerea 41,38-41).

Un om al lui Dumnezeu, un credincios, va fi diferit şi nu se va amesteca în vorbele urâte şi mizerabile pe care le aude la tot pasul, ci le va spune Tatălui său ceresc.

Dumnezeu va răsplăti credincioşia şi ascultarea şi va da un caracter aparte, unul deosebit, un caracter neprihănit, care se va vedea în orice fel de situaţii. Un om credincios va fi binecuvântat în munca lui.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să rămânem credincioşi, indiferent de ce ispite vor veni în viaţa noastră.

Iosif este un frumos exemplu, care nu doar acasă la părinţii săi, ci şi într-o ţară străină, a rămas credincios şi nu şi-a vândut cinstea. Ce mare şi frumos lucru, să nu-ţi vinzi cinstea pentru nimic în lumea. Cinstea ori este întreagă, ori nu este deloc. În lupta pentru câştigarea pâinii câtă necinstire are loc. Şi dacă lumea noastră, măcar asta creştină, ar fi mai bună şi mai cinstită, ce bun exemplu s-ar da lumii. Ce dureros este să ştii că sunt creştini acei ce procedează la fel ca şi nevasta lui Putifar, că sunt creştini aceia care profită de diverse situaţii ale unora care sunt în anumite nevoi. Să ne ferească Dumnezeu.

Chiar când apar greutăţi în viaţa noastră, poate vedem munţi pe care nu putem să-i trecem, să nu ne descurajăm, pentru că Domnul nostru ne spune: „Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii.”

(Apoc.2,10).

Ce bine ar fi să putem spune şi noi, în fiecare zi, Domnului nostru: „O, Doamne! Adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inima curată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi!” (Isa.38,3). Să ne facă Bunul nostru Dumnezeu parte de sfânta chemare dumnezeiască: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” (Mat. 25,21). Doamne ajutăne !

Dr. Ioan-Gheorghe ROtARu

Argeºul Ortodox

Avortul Omul, cea mai de seama dintre creaturile pamantesti, coroana, inel si preot al creatiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de pret dar: viata. Facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), omul este o fiinta comunitara, traind in familie dupa modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind “impreuna lucrator cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9), in perpetuarea vietii pe pamant (Facere 1, 28).

“Barbatul se insoteste cu femeia, dupa randuiala dintru inceput a Creatorului si intemeiaza institutia sfanta si binecuvantata a familiei pentru ajutorare reciproca, nastere de prunci buni, ascultatori si tematori de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei si a neamului omenesc”.

Dar, intr-o societate secularizata, in care omul se declara autonom, eliminandu-L pe Dumnezeu din creatia Sa, adica din lume, in care iubirea de sine a luat locul iubirii de aproapele si comuniunii dintre semeni si Dumnezeu, in care sunt date uitarii invataturile Bisericii, intalnim mame care isi abandoneaza copiii sau le suprima viata inca din pantece, netinand seama nici de preceptele biblice (“Sa nu ucizi”), nici de faptul ca viata nu este un bun propriu si de aceea nu avem dreptul sa dispunem nici de viata noastra, nici de viata altora si nici de viata copiilor nostri.

Din nefericire, practicarea avortului o intalnim de-a lungul istoriei omenirii. Folosirea ierburilor care provocau avortul era cunoscuta pretutindeni, dar, in vechime, credem ca intreruperea de sarcina de catre medic nu era permisa, de vreme ce, in juramantul lui Hipocrate, medicul, ca slujitor al vietii, marturiseste ca nu va da femeii substante abortive. In ceea ce priveste atitudinea fata de avort, de-a lungul timpului, aceasta a oscilat de la o epoca la alta. Astfel, vechile societati ale Greciei si Romei erau tolerante fata de avort, iar la romani avortul putea fi facut in orice perioada a sarcinii.

La inceputul secolului XIX, in America, avortul era interzis dupa aparitia miscarilor fetale. Dupa aceea, atat in America, cat si in Anglia, legislatia permitea avortul numai in cazul in care era salvata viata mamei.

Mai tarziu, insa, miscarile feministe americane introduc conceptul de maternitate voluntara, apoi - dupa 1960 - pe cel de planificare familiala, incercand sa traga o linie de demarcatie intre viata sexuala si procre-atie, avortul reprezentand - in mod individualist -”pentru femei, singura posibilitate de control asupra corpului si destinului lor”. (Gheorghe Scripcaru, Aurora Ciuca, Vasile Astarastoae, Calin Scripcaru - Bioetica, stiintele vietii si drepturile omului, Ed. Polirom,1998, p. 61) In tara noastra, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca si Codul penal din 1937, care permitea, totusi, avortul in doua situatii: in situatia in care mentinerea sarcinii ar fi amenintat viata femeii gravide si in situatia in care unul dintre parinti era bolnav psihic si pericolul transmiterii acestei boli la noul nascut era o certitudine. In perioada regimului totalitarist, toate legile din tara noastra condamnau, cu privare de libertate, orice provocare ilegala a avortului. Dupa 1989 insa, aceste legi au fost abrogate, pe motiv ca “erau in totala contradictie cu respectarea drepturilor omului”. In prezent, avortul este autorizat pana in a 22-a saptamana in Anglia, pana in momentul nasterii in SUA si, incepand din 1996, pana in a 14-a saptamana in Romania. (Florin Puscas - Procreatia clinic asistata in teologia diasporei ortodoxe, in Revista teologica, an VIII, nr 1, Sibiu, 1998, p.99).

In lumina Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si a Conventiei Europene a Drepturilor Omului, problema procrearii se inscrie in domeniul dreptului la viata, adica a dreptului atat la viata privata, cat si la viata de familie, “ceea ce ne plaseaza, de la inceput, in fata a doua tipuri de raporturi: individuale si de familie”. Dreptul la viata “este un drept natural al omului si priveste atat propria viata, cat si posibilitatea de a da viata, adica de a procrea”.

Cum in Conventia Europeana a Drepturilor Omului

nu este prevazut nici dreptul de a procrea si nici obligatia de a avea copii, s-a admis posibilitatea femeii de a intrerupe sarcina. Intreruperea cursului sarcinii este vazuta ca un drept al femeii de a refuza procrearea, sau, cum zic adeptii miscarii feministe, este “dreptul femeii de a refuza indeplinirea functiei sale reproductive naturale”, in virtutea “respectului datorat libertatii individuale a femeii si a vietii sale private”.

Numai femeia are dreptul sa dispuna de trupul ei si sa nu permita nici unei alte persoane sa intervina sau sa hotarasca asupra unei teme atat de personale ca cea a dispunerii de propriul trup.

In opozitie totala cu acest mod de interpretare a notiunii de “drept la viata”, se afla aceia care condamna cu vehementa avortul, tocmai din respect pentru viata.

Desi Conventia Europeana a Drepturilor Omului declara ca “dreptul fiecarei persoane la viata trebuie sa fie protejat prin lege”, Comisia Europeana - un organism infiintat in scopul respectarii aplicarii Conventiei Europene - apreciaza “ca acest text nu se refera si la copilul nenascut”.

De ce oare dreptul la viata nu se refera si la copilul nenascut ? Pentru ca traim intr-o lume “in care viata umana este adesea considerata - si tratata - ca un produs oarecare pe care il putem crea la cerere si elimina din interes, ca in cazul avorturilor”? (John Breck - Dilemele bioetice si ortodoxia, in Revista Teologica, anul VIII, nr 1, Sibiu, 1998, p.3) Sau pentru ca nu exista o parere unanima in privinta momentului in care viitorul copil sa poata fi socotit fiinta umana, deci fiinta insufletita, cu viata, care poarta in el chipul lui Dumnezeu ?

Pentru a raspunde la astfel de intrebari, trebuie sa spunem mai intai ca, exceptand pe protoparintii nostri, Adam si Eva, care au fost creati de Dumnezeu, omul vine pe lume din parintii sai. Imediat dupa zamislire, la nivelul oului (zigotului) rezultat, incepe procesul de diviziune (segmentare), rezultand, la inceput, doua, apoi patru, opt, saisprezece celule s.a.m.d., timp in care oul migreaza spre cavitatea uterina, unde va ajunge in aproximativ 8-12 zile de la data fecundatiei si unde se va fixa (nidatia oului).

Perioada petrecuta intrauterin (9 luni) de viitorul copil este impartita in doua etape: a) etapa embrionara, in care nu are “aspectul unui germene uman, nu exteriorizeaza parti componente ale corpului”; b) etapa fetala, in care capata infatisare umana. Limita dintre aceste doua etape este socotita de catre unii sfarsitul lunii a doua si inceputul celei de a treia, iar de altii, sfarsitul lunii a treia. Incepand de acum distingem viitorului copil fata, barbia, nasul, ochii, la membrele superioare si inferioare apar degetele si embrionul capata aspect uman.

Embriologii britanici sustin ca etapa de dezvoltare a viitorului copil cuprinsa intre momentul fecundarii si pana la nidatia oului (primele 8-12 zile din momentul zamislirii) sa poarte numele de pre-embrion. Acest pre-embrion nu reprezinta - dupa ei - o viata individuala, ci numai “o masa de celule nediferentiate”. Separand astfel inceputul vietii de momentul zamislirii, au posibilitatea ca, in acest timp, experimentele stiintifice facute pe embrioni sa fie socotite legitime, iar avorturile provocate acum sa-si piarda “aproape cu totul gravitatea morala”.

Dupa sustinatorii acestei teorii, fixarea oului in mucoasa uterina marcheaza “trecerea de la starea de preembrion la cea de embrion, trecerea de la o existenta potentiala la o existenta umana actuala”. De aceea ei socotesc ca intreruperea sarcinii in faza de preembrion nu este avort. Altii merg mai departe, afirmand ca este “irationala intentia de a da un statut embrionului, care este un agregat de celule... refuzand in mod categoric ideea de “persoana potentiala” pentru embrion”. Atata timp cat viitorul copil nu are infatisare umana (embrionul), el poate fi socotit numai o bucata de carne pe care mama o poate indeparta din corp asa cum ar indeparta apendicele, de exemplu.

Unii spun ca “fatul devine om separat de persoana mamei sale numai atunci cand poate avea existenta de sine, adica o data cu nasterea sa”, ceea ce ne indrep-

tateste sa tragem concluzia ca “fiecare femeie are dreptul sa-si omoare copilul cu cateva minute inainte de nastere”.

Nici Conventia Europeana a Drepturilor Omului “nu prevede expres ca viata incepe in momentul conceptiei”.

De aceea, luandu-se in considerare toate justificarile enumerate pana acum pentru a se motiva intreruperea sarcinii, legile din numeroase tari au scos de sub incidenta ei avorturile, pe care nu le mai socotesc o crima, “deoarece nu lezeaza sentimentele morale ale societatii, din moment ce sunt facute de un numar atat de mare de femei”.

Sustinandu-se ca viata viitorului copil incepe din momentul in care capata infatisare umana - etapa fetala - majoritatea avorturilor se fac inainte ca viitorul copil sa implineasca trei luni de viata, de la zamislire.

Oare viitorul copil este fara viata pana la trei luni ?

Medicul obstretician american Bernard Nathanson, care facuse mii si mii de avorturi, s-a intrebat la un moment dat daca este corect ceea ce face si a cercetat acest lucru cu cele mai moderne mijloace, afirmand, in final, ca “fatul este persoana umana deplina”. Pentru a-si fundamenta concluziile, medicul Nathanson a filmat avortul unui fat de trei luni, realizand o videocaseta pe care a numit-o “Strigatul mut”. Pe aceasta videocaseta se observa ca fatul: a) presimte amenintarea instrumentului ucigas care-i va curma viata; b) percepe pericolul, ceea ce il face sa se miste agitat, sa-i creasca frecventa batailor inimii de la 140 la 200 si sa-si deschida larg gura, ca intr-un strigat: strigatul mut.

Sotii Wilke, medici obstreticieni americani afirma ca “avortul este crima cu premeditare si ca, din punct de vedere stiintific, nu se fundamenteaza cu seriozitate existenta unei “secunde magice” inainte de care fatul a fost o bucata de carne, iar dupa aceasta devine copil, om.”

Celebrul genetician francez Jerome Lejeune, studiind cromozomii gametului masculin si feminin care alcatuiesc zigotul si cercetand diviziunile succesive ale oului, ajunge la concluzia ca “oul fecundat este cea mai specializata celula de sub soare. Ea contine toata informatia necesara pentru a produce viata umana”.

Asadar, recentele descoperiri ale embriologiei si ale geneticii, au demonstrat ca perioada aceea de doua saptamani - pre-embrionul - care “era considerata o “fereastra”, fie pentru intreruperea sarcinilor nedorite, fie pentru a permite experiente asupra embrionilor nu exista”.

Deci, daca viata incepe o data cu zamislirea, inseamna ca distrugerea unui viitor copil oricand dupa concepere, “echivaleaza cu uciderea unei fiinte omenesti.”

Si Comitetul Consultativ National de Etica din Franta a declarat ca “embrionul este o potentiala persoana umana.”

Specialisti ai Fundatiei internationale a dreptului la viata afirma ca “ovulul fecundat, embrionul, pruncul, copilul, adultul, sunt simple stadii de evolutie si maturizare ale aceleiasi vieti omenesti, ale aceluiasi om. Fiecare dintre noi a existat in intregime in ovulul fecundat, numai ca acesta necesita hrana si timp pentru urmatoarele etape ale vietii sale.”

Deci omul exista ca Om din momentul conceperii pana in momentul mortii biologice, pentru care motiv orice interventie, facuta in orice moment dupa concepere, in scopul intreruperii vietii sale, constituie omucidere.

Prof. dr. G. Papadimitriou, ginecolog la Universitatea din Atena, afirma ca “avortul este intrerupere de viata; biologic, prin avort indepartam viata unui embrion... nimeni, niciodata, nu are dreptul sa puna capat vietii nimanui - nici vietii altuia, nici vietii sale.” (Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole) - va urma Dr. Gheorghe StAn

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze Mesaj arhieresc pentru bisericile cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus, pe care păzește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, unule iubitorule de oameni. (Troparul Sfinților Împărați) Preacucernice Părinte Paroh, Onorat Consiliu Parohial, Iubiți credincioși, Hristos a Înviat! În această perioadă pascală din anul bisericesc, când mărturisim şi cântăm că “toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”, trăim un binecuvântat prilej de rugăciune, prin participarea, cler și popor, la Sfânta Liturghie, săvârșită cu ocazia prăznuirii hramului acestei sfinte biserici - Sfinții Mari Împărați,

întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena.

Bucuria este deplină, pentru că, la inițiativa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și cu aprobarea Sfântului Sinod, anul 2013, a fost declarat Anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, ținând cont că se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de toleranță religioasă de la Milano, din anul 313.

Binecuvântăm cu părintească dragoste toată osteneala, pentru Hristos și Biserica Sa, a părinților slujitori, care dimpreună cu membrii Consiliului Parohial și bunii credincioși iubitori de Altare Sfinte, au vegheat ca toate lucrările de până acum să fie executate cu grijă și spor bun, conștienți fiind că prin acest semn - Sfânta Cruce – vom birui și vom avea bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.

Felicităm pe toți miluitorii și făcătorii de bine, care din prisosul inimii lor milostive, au

ajutat la lucrările de construire și îndemnăm, ca și pe viitor, să aveți aceeași dragoste, bucurându-ne de această sfântă biserică.

Dorim tuturor celor care poartă numele Sfinților Mari Împărați, mângâiere și binecuvântare de la Dumnezeu - Părintele Luminilor, sănătate deplină și spor bun în toate lucrările săvârșite!

Cu multă preţuire, vă felicităm, încă o dată, pentru lucrările de mare valoare şi semnificaţie realizate aici şi ne rugăm lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, să vă răsplătească iubirea jertfelnică, hărnicia şi dărnicia, să vă dăruiască pace şi bucurie, precum şi mult ajutor în viaţă, întru mulţi şi fericiţi ani!

Cu arhierești binecuvântări, †CALINIC ARHIEPISCOPUL ARGEŞULUI ŞI MUSCELULUI

Parohia Sfintele Femei Mironosiţe din Piteşti şi-a sărbătorit hramul În Duminica a III-a după praznicul Învierii, biserica închinată Sfintelor Femei Mironosiţe din municipiul Piteşti şi-a sărbătorit hramul. În mijlocul credincioşilor prezenţi la acest eveniment deosebit s-a aflat Întâistătătorul Eparhiei Argeşului şi Muscelului, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic, care a oficiat Sfânta Liturghie arhierească,

Construcţii al Eparhiei Argeşului şi Muscelului, lucrările au continuat, în prezent fiind definitivată pictura în interior şi exterior.

De asemenea lăngă sfânta biserică s-a ridicat un complex care cuprinde o capelă mortuară, grupuri sanitare şi o sală de mese pentru agapele creştine.

Biserica are o arhitectură unică în peisajul spiritual al municipiului Piteşti, fiind vizitată frecvent de credincioşii veniţi atât din oraş, cât şi din alte zone ale ţării.

împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi. În cuvântul de învăţătură, Înaltpreasfinţia sa a amintit de credinţa şi curajul femeilor mironosiţe, care se regăsesc astăzi la multe femei creştine din întreaga lume. Un exemplu elocvent este noua biserică din această parohie, care s-a zidit prin jertfele credincioşilor, şi în mod deosebit prin directa implicare a credincioaselor devotate ale acestui sfânt locaş de rugăciune.

Credincioşii parohiei au avut fericita ocazie de a fi martori la instalarea celui de-al treilea preot pentru această comunitate din municipiul Piteşti, în persoana părintelui Alexandru Ionuţ Florin care a fost transferat din parohia Mârghia de Jos, aflată în protopopiatul Costeşti.

Noua biserică închinată Sfintelor Femei Mironosiţe este construită în cartierul Găvana IV, lucrările fiind începute în anul 2003, la îndemnul Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic .

Sub supravegherea Sectorului Economic şi