Argesul Ortodox Anul XI Nr. 589 26 aprilie - 3 mai 2013

l Anul XI l nr. 589 l 26 aprilie - 3 mai 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă Spaţiul cosmic de primăvară se revarsă asupra pământului cu mari binecuvântări, din mila cea neînserată a Domnului Dumnezeu!

Desigur, n-ar fi lipsit de bucurie dacă imnologii noştri ar dedica din prea plinul inimilor câte un Imn fiecărui anotimp, cum a făcut Vivaldi în muzică, dacă nu chiar fiecărei luni din cele 12 ale anului. La 23 aprilie, obştea românească, cea iubitoare de Dumnezeu, prăznuieşte pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe care a umplut veacurile cu facerile sale de minuni, precum ştim fiecare dintre noi. Dacă s-ar face o statistică pentru a se vedea care este procentul celor care poartă numele Sfântului Gheorghe, biruitorul păgânismului, credem că este unul dintre cele mai populare nume, în sensul că o bună parte a vieţuitorilor pământului poartă acest nume prea frumos.

La anul 303 pleca spre Părintele Ceresc, Marele Mucenic Gheorghe care a mărturisit pe Hristos cu îmbelşugare, jertfind tinereţea sa şi toate onorurile cu care era împodobit de trufia omenească ce trece ca umbra. Oraşul Capadocia din Asia Mică avea să odrăslească un crin prea frumos, bogat şi înţelept pe vremea Împăratului roman Diocleţian, Sfântul Gheorghe fiind mare conducător de oaste în garda împăratului. Dar din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Diocleţian l-a luat părtaş la domnie, a aprins prigoană împotriva creştinilor. Istoria creştinismului stă martoră că, din anul 303 şi până la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfântul Împărat Constantin a dat pacea creştinilor), Biserica lui Hristos a trecut printr-o cutremurătoare încercare şi o sângeroasă probă: creştinii au fost siliţi să aleagă, cu preţul vieţii lor, între zeii păgâni şi Hristos.

Cunoscând, aşadar, decretul de prigonire împotriva creştinilor, Sfântul Gheorghe de îndată s-a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocleţian şi înaintea întregii curţi împărăteşti a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Această mărturisire publică a uimit pe toţi cei care l-au auzit şi, îndemnat de Galeriu, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la grozave chinuri pentru a se lepăda de credinţa în Hristos. A trecut prin toate chinurile şi vămile muceniciei: loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi mari de piatră peste trup, chinul cu roata plină de cuie, groapa cu var nestins, încălţămintea cu cuie, băutură otrăvită, bătaia cu vine de bou şi alte felurite cazne. Peste toate acestea Sfântul Gheorghe, întărit de credinţa şi dragostea de foc pentru Hristos, le-a îndurat cu bărbăţie, stând tare în credinţă. Uimirea a fost şi mai mare atunci când, Sfântul Gheorghe, în temniţă fiind, atingându-se de un mort, acesta de îndată a înviat. Chiar însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, văzând acestea a mărturisit credinţa ei în Hristos. Împăratul Diocleţian şi-a dat seama că lucrurile nu sunt aşa cum a gândit el, pentru că în cele din urmă a încercat să-l înduplece pe Sfântul Gheorghe cu onoruri şi cu făgăduinţe, dar el a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos. În faţa acestei mărturisiri hotărâte şi văzând că

toate încercările lui sunt zadarnice, Diocleţian a dat poruncă să li se taie capetele şi mucenicului Gheorghe, şi împărătesei Alexandra. În drumul spre execuţie, Alexandra împărăteasa îşi dă sufletul, iar Sfântul Gheorghe, mulţumind lui

Dumnezeu, cu bucurie şi-a plecat capul sub sabia călăului la 23 aprilie 303, păzind până la capăt credinţa curată în Iisus, luând cununa cea neveştejită din mâna lui Hristos, Domnul şi Mântuitorul său.

Din prea multele minuni săvârşite de Sfântul Gheorghe vom aminti doar câteva.

Saracinii luând Siria sub stăpânirea lor, în cetatea Ramel, la biserica zidită în numele Sfântului Gheorghe a venit un saracin vestit însoţit şi au văzut un preot închinându-se la icoana Mucenicului Purtător de biruinţă. Şi a zis însoţitorilor săi: „Vedeţi voi, pe acest nebun, ce face? Se roagă la o scândură. Aduceţi-mi un arc şi o săgeată să săgetez scândura aceea”. Şi îndată iau adus un arc şi a slobozit săgeata asupra icoanei mucenicului. Săgeata n-a zburat spre icoană, ci în sus, şi căzând din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mână şi i-a rănit-o. A chemat pe preot şi l-a întrebat: „Vreau să ştiu ce putere are scândura aceea, sau icoana căreia te închini tu?”.

Răspuns-a preotul: „Eu nu mă închin scândurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scândură, Sfântului Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu”. Îndurerat de rana de la mână, i-a cerut preotului să-l ajute să-l vindece Sfântul Gheorghe. Atunci preotul a pus icoana cu Sfântul Gheorghe peste faţa saracinului şi cu untdelemn din candela ce ardea la icoană i-a uns mâna rănită. Îndată i-a încetat durerea şi s-a tămăduit

mâna.

Vom reaminti de asemenea minunea învingerii balaurului care ieşea din lacul de lângă cetatea Beirutului, de lângă Munţii Libanului, care înghiţea oamenii pe care-i prindea din împrejurimi. Locuitorii şi-au dat pe rând copiii să potolească foamea balaurului şi când a venit rândul fiicei împăratului locului, aceasta s-a pregătit să fie jertfită balaurului. Sfântul Gheorghe, văzând pe acea fecioară plângând, a întrebat-o de ce stă acolo şi plânge? Iar ea i-a zis lui: „Bunule voinic, degrab fugi de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine atunci când iese balaurul din lacul acesta!”. Iar Sfântul a grăit către dânsa: „Nu te teme, fecioară, că în numele Domnului, Dumnezeului celui viu şi adevărat, te voi izbăvi pe tine de balaur!”. Când s-a apropiat balaurul, Sfântul Gheorghe s-a însemnat cu chipul crucii şi a chemat pe Domnul, zicând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” şi sa repezit cu suliţa asupra balaurului rănindu-l în gâtlej, culcându-l la pământ, iar calul călca balaurul cu picioarele, iar sfântul l-a tăiat bucăţi, izbăvind cetatea de primejdia balaurului.

Numele Sfântului Gheorghe a ajuns, prin minunile sale, şi în părţile noastre. Cu dragoste mare s-au numit cu numele său oraşe, localităţi, străzi, ape (Braţul Sfântul Gheorghe la revărsarea Dunării în Marea Neagră!), foarte multe biserici au fost închinate Sfântului Gheorghe, iar mulţi bărbaţi şi femei poartă numele biruitorului Gheorghe. Oştirea romană, multă vreme a fost sub protecţia Sfântului Gheorghe. Este de folos să reamintim că steagul Moldovei trimis de Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Mănăstirea Zografu, din Muntele Athos, are brodat chipul Sfântului Gheorghe, doborând balaurul păgânătăţii.

O bună dovadă este rugăciunea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt brodată pe steagul său: „O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcuto în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei Sale”. Mare Domn al Moldovei şi Împărat al lumii creştine, cum l-au numit cei care au trăit în vremea lui pământească, şi-a închinat viaţa şi întreaga lucrare lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi. Iar Sfântul Gheorghe i-a fost tot timpul tare biruitor în luptele sale.

Oare, toate biruinţele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt n-au fost minunile Sfântului Gheorghe? O, Doamne, îţi mulţumim!

Binecuvântează cu pace şi bucurie şi ani sănătoşi şi plini de biruinţe şi pe toţi cei ce poartă numele Sfântului Gheorghe, mucenicul Tău, iubitor de credinţă dreaptă!

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Argeºul Ortodox

25 Aprilie

Pomenirea sfântului apostol şi evanghelist Marcu Prealăudatul apostol Marcu a propovăduit pe Hristos în tot Egiptul şi Libia şi Varvaria şi în Pentapole, în zilele lui Tiberiu Cezarul, şi a scris şi Evanghelia sa, tâlcuindu-i-o apostolul Petru, şi mergând în Cirineea Pentapolei, a făcut multe minuni. De aceea s-a dus în Alexandria cea dinspre Faros, şi de acolo la Pentapole, făcând pretutindenea minuni, şi împodobind Bisericile lui Hristos cu hirotonii de episcopi şi de ceilalţi clerici.

După aceea mergând iarăşi la Alexandria, şi aflând pe oarecare fraţi de lângă mare, la Vucoli, petrecea cu dânşii binevestind şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Acolo închinătorii idolilor nesuferind a vedea sporin-du-se credinţa în Hristos, l-au legat cu ştreanguri şi l-au târât, şi carnea pe pietre se zdrelea şi sângele lui roşia pământul.

Băgându-l în temniţă, i sa arătat Domnul spunându-i mai înainte

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

mărirea ce avea să primească; la ziuă iarăşi legându-l, l-au târât pe uliţe iarăşi şi aşa zdrelindu-se şi rupânduse de pietre, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar la chip arăta astfel: nici foarte plin la trup, nici preaînalt, nici scund şi mărunt; ci cuvios şi împodobit la măsura vârstei crescându-i şi Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Machetare: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

cărunteţe. Nasul lungăreţ iar nu scurt, nici cu vreo lipsă ci drept, sprâncenele îi băteau jos, barba lungă, capul pleşuv; la faţă era încuviinţat, era milostiv şi lăsător, şi dulce la vorbă cu cei ce se întâlnea, atât cât era tocmit la toate, şi strălucea virtuţile sufletului cu harurile trupului său.

Pr. Florin IORDACHE

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

Activitatea Tipografică din Țara Românească între secolele XVi-XViii Încă din primii ani ai secolului al XVI-lea, mediul cultural-artistic al Ţării Româneşti a preluat unele inovaţii din marile centre culturale europene, cea mai importantă fiind tiparul, care avea să schimbe, pe termen lung, starea culturală a întregii societăţi. Primele cărţi liturgice ortodoxe au fost tipărite la sfârşitul secolului al XV-lea la Cracovia, capitala de atunci a Poloniei şi la Cetinje, în Muntenegru, în limba slavonă. Tipografia de la Cetinje a fost adusă în Muntenegru de la Veneţia – unul din cele mai mari centre de producţie a cărţii din Europa – de către un principe ortodox, Gheorghe Cernoevici, care i-a dat-o în grijă unui călugăr cărturar, Macarie. Fiind însă Muntenegrul ocupat de oştile otomane, ieromonahul Macarie a venit în Ţara Românească, unde domnea Radu Vodă cel Mare (1495-1508).

Păstrându-şi autonomia faţă de Imperiul Otoman, Ţara Românească a putut juca un rol de sprijin pentru Biserica de la sud de Dunăre, inclusiv în ceea ce priveşte difuzarea de carte bisericească, rol ce s-a confirmat de-a lungul secolelor de stăpânire otomană. În fruntea Bisericii se afla acum mitropolitul de neam sârb Maxim Brancovici şi el fugar din pricina turcilor, care a susţinut instalarea tipografiei la Mănăstirea Dealu, frumoasa ctitorie a lui Radu cel Mare, în apropiere de capitala domnească de la Târgovişte.

Astfel, domnitorul Radu cel Mare a introdus tiparul în Ţara Românească, primele cărţi apărând de sub teascurile tiparniţei instalate la mănăstirea Dealu. Aici sau tipărit, sub îngrijirea ieromonahului Macarie, trei cărţi bisericeşti în limba slavonă: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) şi un Evanghelier (1512). Liturghierul slavonesc, pare a fi o traducere făcută de patriarhul Nifon al Constantinopolului, în timpul şederii acestuia în Ţara Românească. Octoihul slavonesc, din 1510, este o lucrare mixtă şi a apărut în vremea domniei lui Vlăduţ cel Tânăr.

Tetraevangheliarul slavonesc, din 1512, tipărit în timpul lui Neagoe Basarab, cuprinde cele patru evanghelii aşezate în ordinea canonică: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Iată câteva rânduri din cuvântul domnitorului scris la sfârşitul acestei cărţi (traduse din slavonă): „Pentru că Dumnezeu, Cel căruia întru Treime ne închinăm, a binevoit să umple Biserica Sa cu cărţi sfinte pentru folosul cititorilor, drept aceea şi eu, întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi de Dumnezeu păzitul şi domn însuşi stăpânitor Io Basarab /.../ am râvnit pentru această de suflet mântuitoare carte Tetraevanghel, cu ajutorul Sfântului Duh şi cu dragostea către sfintele Biserici /.../. Rog deci pe cei tineri, pe cei vârstnici şi pe cei bătrâni, care veţi citi sau veţi scrie, pentru dragostea lui Hristos, să îndreptaţi iar pe noi care cu osârdie ne-am trudit la această lucrare, să ne binecuvântaţi, pentru ca împreună slăvind pe Tatăl, din care sunt toate, pe Fiul, prin care sunt toate, şi pe Duhul Sfânt, întru care sunt toate, să aflăm aici pace şi milă, iar dincolo să

ne bucurăm de lumină şi fericire.” Întreruptă pentru o perioadă de timp, activitatea tipografică de la mănăstirea Dealu a fost reluată, începând cu anii 1544-1545, de către meşterul tipograf Dimitrie Liubavici, un sârb în exil. Acesta învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia şi, întorcându-se în Serbia, dorea să pună acest meşteşug în slujba ortodoxiei. Însă împrejurările vitrege din Serbia cotropită de otomani l-au făcut şi pe el să treacă la nord de Dunăre, luând cu sine mult preţuita tipografie veneţiană. Astfel, s-au tipărit în continuare cărţi deosebit de folositoare pentru viaţa Bisericii. În perioada

anilor 1545-1547 sunt tipărite un Molitvelnic slavon, incert ca dată şi loc, alt Molitvelnic slavon în anul 1545, cu indicaţia precisă a locului de tipărire „În cetatea de scaun Târgovişte” şi un Apostol, a cărui imprimare s-a realizat la 18 martie 1547, „în capitala Târgovişte”. La tipărirea acestor cărţi sunt menţionaţi doi meşteri tipografi de origine sârbă, călugărul Moisi şi Dimitrie Liubavici, care şi-au desfăşurat activitatea în tipografia de la mănăstirea Dealu, în timpul domniei lui Radu Paisie(1535-1545) şi a mitropoliţilor Varlaam şi Anania. Dintre cărţile tipărite de Dimitrie Liubavici la Târgovişte, o deosebită importanţă prezintă Apostolul din anul 1547, fiind prima comandă tipografică, din Suceava pentru Târgovişte. O altă tipăritură executată de Dimitrie Liubavici la Târgovişte a fost Evangheliarul slavon (1546-1551) pentru domnul Moldovei, Iliaş Rareş. Cărţile tipărite la acea vreme în Târgovişte au fost în număr de cinci. Dintre toate aceste realizări tipografice menţionăm Molitvelnicul slavonesc (1545), decorat cu xilogravuri, cu două frontispicii ornate, cu stema ţării şi câteva monograme. În continuare evidențiem, activitatea de tipograf a diaconului Coresi care a jucat un rol decisiv pentru afirmarea limbii române în Biserica noastră. Format la Târgovişte („ot Târgovişte”), unde a învățat arta tipografică de la Dimitrie Liubavici, cum afirmă el însuşi în epilogul Evangheliarului românesc, tipărit la Braşov în anii 1561-1562, dovedind și faptul că

reşedinţa domnească de la Târgovişte era la acea vreme şi un puternic centru cultural şi în mod special tipografic, fiind o rampă de lansare a primelor cărţi tipărite atât pentru Ţara Românească cât şi pentru Moldova. TriodulPenticostar slavonesc, din 1558, este singura carte tipărită de Coresi la Târgovişte aşa cum se afirmă în epilogul ei: „în cetatea de scaun Târgovişte”, considerată ca o importantă realizare a artei tipografice. Cuprinde numeroase frontispicii florale, viniete, ornamente liniare, iniţiale ornate, precum şi unsprezece xilogravuri reprezentând scene din ciclul Christologic. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, un meşter tipograf, care se formase în Şcheii Braşovului, a înființat, în 1575, cu sprijinul lui Alexandru al II-lea Mircea, domnul Ţării Româneşti (1568-1577) și a soției sale Ecaterina Salvaresso, o tipografie în apropiere de Bucureşti, la mănăstirea Plumbuita. Aici, meşterii Levrentie şi Iovan aveau să tipărească, pe cheltuiala domnului şi a urmaşului său, Mihnea al II-lea (1577-1583, 1585-1591), o Psaltire (1577) din care se păstrează numai un fragmnet, în Biblioteca Națională din Sofia, şi o Evanghelie de învăţătură (1581) primele cărți tipărite aici. Pe la 1603, un cleric pe nume Matei, originar din Pogoniana Epirului, primea de la Radu Şerban, domnul Ţării Româneşti (1602-1611), egumenia mănăstirii Dealu. Apoi, în 1605, datorită aceluiaşi domn, acesta dobândea din partea patriarhiei din Constantinopol titlul onorific de mitropolit al Mirelor Lychiei (Asia Mică). Sub domnia lui Alexandru Iliaş (16161618) acesta a redactat în greceşte o Istorie a Ţării Româneşti între anii 1602-1618, cronică tradusă ulterior şi în româneşte, ea fiind inclusă în Letopiseţul Ţării Româneşti din vremea lui Matei Basarab. În jurul anului 1620, din iniţiativa episcopului Teofil al Râmnicului s-a scris o traducere a Cronografului slavonesc de către călugărul oltean Mihail Moxa (Moxalie), prima încercare de istorie universală în limba română.

Odată cu apariţia şi răspândirea tiparului în Ţara Românească, viaţa culturală avea să cunoască un avânt deosebit. Treptat-treptat manuscrisele grele, de dimensiuni mari, ferecate şi bogat ornamentate la exterior au fost înlocuite de cărţi mai accesibile, mai uşor de manevrat şi mai uşor de purtat. Totodată ele au devenit accesibile unui număr tot mai mare de persoane, căci limba română, în care acestea erau scrise, reprezenta un mijloc facil de comunicare interumană. Folosirea limbii române ca limbă de cultură scrisă a dus la apariţia unei limbi literare, a unei limbi commune, unitare pentru întreg spaţiul românesc.

-VA URMAPr. dr. Ionuţ STANCIU

3

Argeºul Ortodox

Folosirea femininului la cuvintele troparelor şi cântărilor slujbei înmormântării

La slujba înmormântării unele tropare sunt la plural, altele la singular (de ex. „celor ce s-au mutat” - „celui ce s-a mutat”). În plus, toate sunt la masculin. Cum trebuie să se cânte atunci când avem, ca de obicei, un singur mort sau când este o femeie? Să le cântăm la singular şi la feminin, după caz, sau să le lăsăm aşa cum sunt?

O problemă asemănătoare se iveşte la slujba Sfântului Botez.

Acolo mai multe cuvinte au nevoie să fie modificate la feminin atunci când pruncul este fetiţă. La slujba înmormântării dificultatea este şi mai mare, dintr-un anumit punct de vedere, deoarece cele mai multe schimbări au legătură cu tropare care sunt cântate de psalţi.

Aceştia, de regulă, nu au nici educaţia, nici experienţa textelor liturgice pe care o au preoţii, care, în cazul slujbei Sfântului Botez, trebuie să facă toate schimbările de gen şi caz din rugăciuni. Pe de altă parte, când în momentul schimbării la feminin se adaugă încă o silabă la cuvânt, în

4

momentul citirii nu se simte, dar în momentul cântării ea creează o oarecare problemă.

Din alte puncte de vedere însă, la slujba înmormântării, în comparaţie cu slujba Botezului, lucrurile sunt mult mai simple.

Pentru început forma concisă în care slujba înmormântării s-a impus să fie săvârşită în bisericile noastre de mir (stihuri alese din psalmul „Fericiţi cei fără prihană”, Binecuvântările morţilor, condacul, idiomela, citirile, ecteniile diaconeşti obişnuite şi rugăciunea „Dumnezeul duhurilor...”, precum şi o stihiră a sărutării), lasă foarte puţin spaţiu pentru schimbări de gen. Am numărat în textele de mai sus (ectenii, rugăciune şi tropare) mai multe de astfel de cazuri, care, cele mai multe, privesc expresii uşoare şi stereotipe („a robului” „a roabei”, „pe robul” - „pe roaba”, „adormitului robului” „adormitei roabei”, „celui ce s-a mutat” - „celei ce s-a mutat”, „a lui” - „a ei”, „pe el” - „pe ea”, „pe care” - „pe care”), care sunt reluate destul de des. În anumite

ediţii s-a avut în vedere acest lucru şi, după fiecare cuvânt sau frază, există în paranteză şi forma corespunzătoare a ei la genul feminin. Lucrul acesta însă nu se întâmplă în toate ediţiile.

Cele mai dificile cazuri se află adunate în prima stihiră a sărutării de despărţire „Veniţi să dăm ultima sărutare... celui ce a murit...acesta... purtându-i de grijă... pe care...” („celei ce a murit... aceasta... purtându-i ei de grijă ... pe carea”).

Dificultăţile ar fi mai mari dacă s-ar cânta şi canonul. Poate că acesta este motivul pentru care în anumite manuscrise există pentru situaţii de acest tip un alt „canon de odihnă pentru femeia care a adormit”. Cât despre Fericiri, care se mai spun în unele părţi, acestea au nevoie de schimbări de gen numai la al doilea şi al treilea tropar, schimbări care şi aici sunt simple, ca şi cele de dinainte („pe carea” - „pe care”, „care strigă (el)” -„care strigă (ea)”, „pe care ... rob” - „pe carea ... roabă”). În sfârşit, în legătură cu numărul plural, care apare în câteva idiomele - nu însă şi în toate ediţiile - el se explică prin faptul că acestea sunt strânse laolaltă de la slujba de sâmbătă din Octoihul Mare, unde este firesc să fie la plural, câtă vreme se referă la toţi cei adormiţi.

Poate că la o ediţie viitoare a slujbei înmormântării schimbarea la genul feminin a diferitelor tipuri gramaticale să fie pusă în paranteză pentru toate situaţiile.

Acest lucru ar uşura săvârşirea ei şi nu s-ar mai auzi în viitor tipuri mixte sau chiar barbarisme, care, din nefericire, nu sunt rar întâlnite, îndeosebi în momentul cântării stihirii sărutării de despărţire (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. IV, p. 150- 151).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

Argeºul Ortodox

Câteva învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor…

Moto: Stăteau faţă în faţă. El, Mirele, şi ea, răsfăţata fiică a ionului. De pe Muntele Măslinilor, de unde privea Hristos, cetatea Ierusalimului se desena la orizont semeaţă, încordată, cu toate simţurile ascuţite. El, Mesia cel promis, venea la ultima întâlnire însoţit de vuietul mulţimii care-I calcă pe urme, încă din Metania. Alaiul acesta ca de nuntă se agăţase cu cerbicie de persoana Mântuitorului încă de la episodul învierii lui Lazăr, cel mort de patru zile. Ca şi în alte dăţi, Iisus înfruntă moartea altora, arătându-i neputinţa, ruşinând-o. Aşa avea să se întâmple şi cu propria Lui moarte...

(Giovanni Papini – „Viaţa lui Iisus”)

Introducere În faţa Ierusalimului, în acea duminică de aprilie a anului 33 de la Naşterea Sa, Dumnezeu - Fiul, Domnul Iisus Hristos întrupat într-un om încă tânăr, în vârstă de numai 33 de ani, privea îngândurat locul unde va gusta de bunăvoie, până la capăt, urmările şi consecinţele neascultării adamice.

Mireasa lui dragă, Ierusalimul, îi va fi încăpere de tortură, loc al umilinţei, mormânt. Ultimul act din istoria aşteptării mesianice va fi unul sângeros, cumplit, mirosind a trădare şi moarte. Nici o bucurie nu va însoţi nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire. Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfârşită compasiune, care - Şi lasă Cerurile şi Se oferă singur morţii - adică Se abandonează de bunăvoie acelei experienţe a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunoştea! Solidar cu făptura afectată, alterată şi slăbănogită de păcat, îndurând fără să cârtească legea libertăţii de El sădită în inima omului, acest Dumnezeu imprudent - credul, cum ar gândi unii, care, de altfel, L-au executat fără milă - S-a prezentat în faţa umilinţelor şi a morţii, cu toată simplitatea unui cuceritor de inimi curate şi smerite: călare pe mânzul asinii!...

Tot atât de contrariaţi şi de indignaţi vor fi fost şi contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani înainte ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să se nască, I-a vestit intrarea în cetatea Ierusalimului călare pe un... măgar.

Halal Mesia! - vor fi gândit atunci iudeii de pe vremea lui Zaharia; Halal Împărat! - vor fi gândit fariseii şi cărturarii de acum 2000 de ani; Halal Dumnezeu mai aveţi şi voi, creştinii! vor gândi şi acum deştepţii lumii noastre. Şi totuşi proorocia sa împlinit întocmai, magistral tâlcuită de Sf. Ioan Gură de Aur, patru veacuri mai târziu. Acesta ne încredinţează ca mânzul asinii pe spinarea căruia Iisus Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizează altceva decât Biserica cea nouă a creştinilor, iar asana, mama acestui mânz, reprezintă vechea credinţă iudaică şi mozaică, care păşeşte în istorie pe urmele odraslei sale... Mai mult, Iisus Hristos nu călăreşte direct pe spinarea mânzului, ci I s-au întins hainele apostolilor, devenite adevărata interfaţă între Biserică şi Mântuitorul lumii.

Animalul merge supus, cu blândeţe (deşi nu cunoscuse căpăstrul), închipuind uşurinţa cu care neamurile vor primi blândul jug al Evangheliei iubirii.

Dacă toată creaţia a avut o trăire aparte atunci, nu acelaşi lucru se poate spune despre ethosul mulţimilor adunate să prăznuiască Paştele Legii vechi chiar în epicentrul revelaţiei dumnezeieşti: la Ierusalim. Ebr. Shalom, oraşul păcii, nu putea fi întâmpinat de către Domnul păcii decât pe cel mai inofensiv animal, înconjurat de copii. Ce paşnică ofensivă, ce blândă cucerire a celui mai împietrit şi trufaş oraş al lumii! Împietrit în prejudecata şi trufaş peste măsură, deoarece în el a răsunat de atâtea ori glasul dumnezeieştilor descoperiri.

Mulţimea revărsată pe povârnişul Muntelui Măslinilor - afirmă exegeţii - nu era, în marea-i majoritate, din Ierusalim. După Iisus Hristos se ţineau scai orbii surprinşi de strălucirea luminii, slăbănogii întremaţi, demonizaţii eliberaţi de locuirea răului şi toţi cei ce au asistat înmărmuriţi la învierea lui Lazăr, în Metania. Aşadar, după El se ţineau locuitorii acelui sat dimpreună cu miile de pelerini, veniţi din toate colţurile Iudeii, Galileei, Samarei şi chiar de mai departe, spre a se închina la Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor. Acesta era alaiul care s-a ivit, în după-amiaza acelei duminici, la intrarea de răsărit a marii cetăţi. Dincoace de ziduri, poporul ierusalimitean, călăuzit de mai-marii sinagogii, era nedumerit.

Ba chiar „...toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este acesta?“, aşa cum ne încredinţează Evanghelia după Matei.

Dar de ce tocmai acum s-a cutremurat Ierusalimul, că doar şi în alte dăţi sau momente apariţia lui Iisus Hristos era însoţită de minuni şi semne cereşti? Textul evanghelic ne face să credem că, de fapt, fariseii şi căpeteniile sunt cei care s-au cutremurat! Iar nu din cauza pildelor, vindecărilor sau tămăduirilor lui Iisus Hristos, ci din aceea a entuziasmului popular cu care a fost întâmpinat. Sufragiul mulţimii, al necăjiţilor, oropsiţilor, leproşilor, ologilor, săracilor, dezmoşteniţilor sorţii, al celor străfulgeraţi de adevărul credinţei - asta a cutremurat Ierusalimul în după-amiaza acelui neuitat aprilie!...

De reţinut şi remarcat faptul că au priceput bine fariseii: istoria chiar este pe cale de a-şi schimba cursul!

Măsura omului tinde să se (im)plinească, ca şi Legea lor cea veche; Creaţia se întoarce în baierele firii ei, dragostea începe să inunde pământul într-un altfel de potop - cel al Harului.

Mângâietorul stă la porţile inimii omului; peste mai mult de cincizeci de zile Se va pogorî in forma limbilor de foc. Mai mult decât atât, iadul presimte şi el, ca o vietate şireată şi vicleană, atacul ce i se va da, iar balamalele lui trosnesc; edificiul

neputinţelor omeneşti, al păcatului imposibil de ispăşit, se va prăbuşi curând, dezlegat din ferecătura minciunii. Este răzmeriţă, răscoală şi zavistie mare în lumea duhurilor. Jos, pe pământ, oamenii parcă au şi ei o premoniţie... Păcatul ancestral pare mai evident acum, din moment ce s-a ajuns până aici. Adică până la a vedea - cu groază! - ca pârga istoriei omului nu este altceva decât moartea lui Dumnezeu, că împlinirea spirituală a lumii, după catastrofa alungării, izgonirii şi prăbuşirii din Rai, stă în jertfa singuratică a Fiului Omului, Care singur va muri pentru toţi şi ne va răscumpăra pe toţi...

Fără Învierea Lui cea de a treia zi, totul este fără rost, oricât de frumoase ar fi cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos. Tot astfel şi în cazul nostru: oricâte lucruri luminate am face, oricât de bine am vorbi ori am scrie, fără credinţa şi conştiinţa Învierii totul este zadarnic, totul este praf şi cenuşă. De aceea, în această Duminică a Floriilor, să nu pregetăm a ne duce la Biserică Ierusalimul nostru restaurat - ca să întâmpinăm intrarea Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum se cuvine; pentru că Iisus Hristos - contemplându-ne inimile - să nu poată zice cu întristare şi jale, ca odinioară, când a plâns la porţile cetăţii: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi“.

Despre învierea Dreptului Lazăr şi Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim „Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28) „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţândo, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii intru numele Domnului.”

Sunt cuvinte pe care le spunem în fiecare an la praznicul Floriilor, respectiv al Întrării Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, precum şi în ziua precedentă, în Sâmbăta lui Lazăr. Rostind sau cântând aceste cuvinte, ne adresăm Domnului Iisus Hristos, Biruitorului morţii, Care l-a înviat din morţi pe Lazăr preînchipuind şi prin aceasta învierea noastră a tuturor, învierea cea de obşte şi ne exprimăm bucuria de a-L întâmpina pe Domnul Iisus Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ două mii de ani.

Intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim, pe care o sărbătorim în fiecare an în duminica dinaintea Sfintelor Paşti, este istorisită de toţi cei patru sfinţi evanghelişti, fiind strâns legată de evenimentele ultime ale vieţii trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, de ultimele Sale zile petrecute în Ierusalim, de patimile, răstignirea, moartea şi Învierea Sa din morţi. Sfântul Evanghelist Ioan însă, înainte de a prezenta Intrarea în Ierusalim, în capitolul 11 şi la începutul capitolului 12 ale evangheliei sale relatează nişte evenimente importante, petrecute într-un sat din apropierea Ierusalimului, în Metania.

Este vorba de învierea Dreptului Lazăr şi de ungerea Mântuitorului cu mir de către Maria, sora lui Lazăr.

Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos avea un prieten în Metania, prieten care a ajuns să fie bolnav. Surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, pe care Domnul Iisus Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorbă că Lazăr, prietenul Lui este bolnav.

Auzind ştirea, Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat că această boală nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu să se preaslăvească prin ea (cf. In.11,4) şi doar după două zile S-a îndreptat spre Iudeea, provincie în care se afla satul Metania. În momentul plecării El cunoştea faptul că Lazar a murit deja, eveniment pe care l-a făcut cunoscut şi ucenicilor Săi, iar când au ajuns în Metania Lazăr se afla deja pus în mormânt de patru zile. Sosind în Metania, Domnul Iisus Hristos a fost mai întâi întâmpinat de Marta, sora lui Lazar şi a Mariei, cu care El a avut un scurt dialog. Deoarece Marta îşi exprima tristeţea şi regretul pentru pierderea fratelui ei în lipsa Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos i-a spus ca acesta va învia. Pentru că ea credea că Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre învierea de obşte, El i s-a prezentat fiind drept „învierea şi viaţa”, spunându-i că cel ce crede în El chiar dacă va muri, va trăi, că tot cel care trăieşte şi crede în El nu va muri ci va avea viaţă în veac (cf. In.11,24-26). Dialogul se încheie cu o mărturisire de credinţă a Martei, prin care aceasta îşi exprima credinţa în cele spuse de Iisus Hristos, afirmând că ea a cunoscut că El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (In.11,27). După ce a spus acestea, Marta s-a dus să o cheme pe Maria, sora ei, şi i-a spus: „Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28). Aceasta s-a grăbit să vină, urmată fiind de iudeii care se aflau în casa lor pentru a le mângâia pentru moartea fratelui. Văzând-o plângând, înconjurată de iudeii care şi ei plângeau, Iisus Hristos, ne spune evanghelia, a suspinat cu duhul, S-a tulburat întru Sine şi a lăcrimat. Acest gest i-a dus pe iudei la observarea şi constatarea marii iubiri a lui Iisus Hristos faţă de Lazăr şi la nedumerirea lor, exprimată prin cuvintele: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă în aşa fel ca şi acesta să nu moară?” (In.11,37).

Suspinând încă o dată, Mântuitorul Iisus Hristos s-a dus la mormânt şi l-a înviat pe Lazăr, fapt în urma căruia mulţi dintre iudeii prezenţi au crezut în El. Alţii însă, s-au grăbit să-i înştiinţeze pe fariseii care, auzind, s-au hotărât atunci sa-L ucidă.

La începutul capitolului 12 Sfântul Evanghelist Ioan prezintă o alta venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în casa lui Lazăr, pe care îl înviase, prilej cu care Maria, sora

acestuia, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu mir de mare preţ şi le-a şters cu părul capului ei, ungere ce a fost interpretată de Mântuitorul ca fiind o reînchipuire a morţii şi îngropării Sale. Evanghelia ne relatează iarăşi că mulţime mare de iudei, auzind că Iisus Hristos a venit în casa lui Lazăr, s-au grăbit să vina şi ei acolo pentru a-L vedea nu doar pe El, ci şi pe Lazăr pe care l-a înviat din morţi. În ziua următoare Iisus Hristos a intrat în Ierusalimul care se pregătea pentru sărbătoarea Păștilor. Evenimentul este prezentat, cum am spus deja, de toţi cei patru evanghelişti, din scrierile cărora aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, călare pe un asin, a intrat în cetatea lui David, fiind întâmpinat de mulţimea care, purtând în mâini şi aşternând în cale ramuri de fenic, striga: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine intru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In.12,13). Intrând în Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos nu a provocat doar bucuria mulţimii, ci şi invidia fariseilor, care se vorbeau între ei: „Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El” (In.12,19). Peste doar câteva zile aceştia aveau să-L prindă pe Iisus Hristos, să facă astfel încât El să pătimească şi în cele din urmă să fie răstignit, neputând să creadă, din pricina răutăţii lor că El era Viaţa şi că, prin urmare, ei luptau chiar împotriva Vieţii, împotriva izvorului vieţii lor, împotriva lor înşişi. Aceste lucruri petrecute acum aproximativ 2000 de ani noi le mărturisim în fiecare an când pomenim învierea Dreptului Lazar şi când sărbătorim Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, devenind astfel şi noi martori ai acestor evenimente.

Precum odinioară în Metania, Domnul nostru Iisus Hristos vine tot mereu şi la noi. Vine prin cuvântul Sfintei Evanghelii, vine prin Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii.

De fiecare dată când se citește Evanghelia despre învierea lui Lazăr se spune mai ales pentru noi: „Învăţătorul este aici şi te cheamă”. Faptul că bat clopotele, că în biserică se săvârşeşte o sfântă slujbă, că se citește Sfânta Evanghelie, înseamnă că Învăţătorul este acolo, a venit în întâmpinarea noastră şi ne cheamă. Când un frate al nostru are nevoie de noi, la fel, El ne cheamă. Când a fost chemată Maria, sora lui Lazăr, ea „s-a sculat degrabă” şi a mers în întâmpinarea lui Iisus Hristos (cf.

In.11,29). Acum, când este rândul nostru să-L întâmpinăm, răspundem noi oare chemării Lui? Mergem noi acolo unde se găsește Mântuitorul, unde ne așteaptă, unde ne cheamă El? Odinioară Domnul nostru Iisus Hristos intră în Ierusalim, fiind întâmpinat de mulțime mare de oameni şi mai ales de copiii cei nevinovați, cu mare bucurie, iar de cei întunecați de răutate cu ură. Astăzi El vrea să intre în Ierusalimul sufletului nostru, să fie Împăratul inimii noastre. ÎL primim noi oare cu bucurie, Îi acordăm această împărăţie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, ÎL alungăm şi suntem gata să-L ucidem? Înainte de a-l învia pe Lazăr, știind că o să Facă aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de tulburare, Sa întristat şi chiar a plâns. A plâns pentru durerea prietenilor Săi, a plâns compătimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne străduim să fim prieteni ai Lui, încercăm să-L iubim şi să ne facem iubiţi, respectaţi şi îndrăgiţi de El? Oare, când cei din jurul nostru suferă, ne doare şi pe noi necazul lor, pătimim şi noi împreuna cu ei?

Intrând în Ierusalim, Domnul nostru Iisus Hristos a găsit acolo nu doar viaţa şi reacţia curată unor inimi de copii, care se bucurau să-L întâmpine, ci mai ales urâciunea, invidia, răutatea, mândria, lăcomia instalate in cel mai sfânt şi sacru loc din Ierusalim. Acum, când vrea să intre în sufletul nostru, cum ÎL primim? Cu inimi curate, cu necăutate, cu bunătate şi strigând ca pruncii odinioară: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”? Sa trăim astfel încât să nu afle sufletul nostru plin de spinii patimilor, pe care să fie nevoit a-i alunga cu biciul! Şi... poate chiar este aşa, dar în acest caz să-L lăsăm să-i alunge, să-i scoată afară din noi, pentru ca nu cumva să preferăm tulburarea, agitația, răutatea, crima în locul Împăratului păcii. După ce l-a înviat pe Lazăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Dezlegați-l şi lăsați-l să meargă!” (In.11,44). Sfântul Ioan Scărarul interpretează aceste cuvinte mai ales cu referire la noi spunând: „Dezlegațil pe el şi lăsați-l să meargă spre fericita nepatimire!”. Venind la noi, Domnul nostru Iisus Hristos ne dezleagă de orice fel de legături ale morții, pentru a putea merge spre El, spre Viață, singura şi adevărata viaţă. Să nu preferăm deci starea de legați, de înlănţuiţi ai propriilor noastre patimi, în locul libertăţii, în locul vieții adevărate. Pentru a sărbători cu adevărat Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, să ieșim şi noi în întâmpinarea Lui cu stâlpările gândurilor şi a faptelor bune, cu simțăminte curate, cu mirul de bună mireasmă al unei vieți fără prihană, cu dorința de a-l primi pe El ca Împărat al nostru.

Cu alte cuvinte, aşadar, Ierusalimul sufletului nostru trebuie să-şi merite numele de „pace sfântă” şi să fie cetatea bucuriei întâmpinării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, locașul păcii, în care se află tronul lui Dumnezeu, să fie Ierusalimul Învierii. Să aclamăm şi noi: „Osana Celui dintru înălţime, bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului” şi să ne bucurăm de posibilitatea de a-L putea, nu doar întâmpina, ci chiar primi întreg pe Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa şi ființa noastră.

Drd. Stelian Gomboş

5

Argeºul Ortodox

Să nu faci niciodată compromis cu păcatul!

O lecţie importantă în ceea ce priveşte credincioşia faţă de Dumnezeu şi faţă de cerinţele Lui, o primim de la Nabot. Nabot, un om simplu, dar credincios din cadrul poporului Izrael, avea o vie moştenită de la părinţii săi, vie care era situată în vecinătatea proprietăţii regelui Ahab. Ahab era un împărat puternic şi prosper din punct de vedere material. Văzând împăratul că este foarte aproape de casa lui, via lui Nabot s-a gandit că ce bine ar putea face el din via acestuia o grădină de zarzavaturi. Când ai bani poţi să-ţi permiţi să cumperi orice, dacă este şi de vânzare acel lucru. Împăratul a crezut că era foarte să rezolve acest lucru. El era dispus să plătească pentru acel teren cu vie, sau s-o plătească în argint. Era o lege însă în Israel care nu permitea astfel de tranzacţii comerciale în privinţa terenurilor. În Israel era o lege cu privire la păstrarea moştenirii în cadrul aceleaşi seminţii. Astfel fiecare familie păstra cu sfinţenie moştenirea primită de la părinţi. Pasajul din Sfânta Scriptură apare în felul acesta: „Iar după aceasta iată ce s-a mai întâmplat: Nabot Izreeliteanul avea în Izreel o vie lângă curtea lui Ahab, regele Samariei. Şi a grăit Ahab cu Nabot şi a zis: “Să-mi dai mie via ta, ca să-mi fac din ea o gradină de verdeţuri, căci e aproape de casa mea; iar în locul ei îţi voi da o vie mai bună decât aceasta, sau Să mă fereasca Dumnezeu să-ţi dau eu moştenirea părinţilor mei dacă îţi convine mai bine, îţi voi da argint cât pretuieşte ea”.

Nabot însă a zis către Ahab: “!” Şi a venit Ahab acasă trist şi mânios pentru cuvântul care i-l spusese Nabot Izreeliteanul, zicând: Nu-ii dau moştenirea părinţilor mei. Şi cu duhul tulburat, s-a culcat în patul său, s-a întors cu faţa la perete şi n-a mâncat. Atunci a intrat Izabela, femeia lui la el şi i-a zis: “De ce este întristat duhul tău şi nu mănânci?” Iar el a zis: “Când am vorbit cu Nabot Izreeliteanul şi i-am zis: Dă-mi via ta pe bani, sau dacă vrei, să-ţi dau altă vie în locul ei, el a zis: Nu-ţi dau via mea, că este moştenirea părinţilor mei”. A zis Izabela, femeia lui: “Ce cârmuire ar mai fi în Israel, dacă tu ai face tot aşa? Scoală, mănâncă şi fii cu voie bună, că via lui Nabot Izreeliteanul ţi-o dau eu!” (3 Împ. 21,17). Împăratul Ahab era foarte conştient de faptul că intra în felul acesta în conflict cu legea moştenirii din ţară. În situaţia aceasta, văzând că nu există nici o posibilitate în a-şi împlini dorinţa, l-a cuprins supărarea şi a intrat supărat în casă şi nu era nici dispus să discute cu nimeni, ci s-a aşezat pe pat cu faţa spre perete, plin de mâhnire că nu ştia cum să rezolve situaţia dorită de el. În aceste condiţii, a intrat la el soţia sa Izabela, care l-a întrebat despre starea şi atitudinea lui de moment, iar după ce el i-a istorisit pricina mâhnirii sale, ea l-a încurajat cu faptul că doar el este cel care stăpâneşte peste popor, că doar el este împăratul. Izabela i-a promis că va rezolva ea problema, fără să-i spună de fapt cum avea de gând s-o rezolve: „Ce cârmuire ar mai fi în Israel, dacă tu ai face tot aşa? Scoală, mănâncă şi fii cu voie bună, că via lui Nabot Izreeliteanul ţi-o dau eu!” (3 Împ.

21,7). Ea ştia că mai existau pe lumea asta şi alte „legi”, care putea fi folosite, nu numai legile Bibliei. Legile Scripturii erau sfinte şi totuşi împărăteasa avea în minte un plan diabolic, făcut după legile conspiraţiei. Atunci când cineva pentru a obţine un lucru, pentru a rezolva o anumită situaţie, îşi permite să se folosească de alte legi şi mijloace decât acelea găsite în Cuvântul lui Dumnezeu, rezultatul nu poate fi decât un dezastru cu consecinţe greu de apreciat omeneşte. Şi împărăteasa Izabela face un plan diabolic pe care îl şi pune în aplicare: „Apoi ea a scris scrisori în numele lui Ahab, lea pecetluit cu inelul lui şi a trimis aceste scrisori la bătrânii şi la fruntaşii din cetatea lui Nabot, care locuiau cu el acolo. În scrisori însă ea scria aşa: “Vestiţi tuturor să postească post şi puneţi pe Nabot înaintea poporului. Şi aduceţi doi oameni netrebnici să mărturisească împotriva lui şi să spună: Ai hulit pe Dumnezeu şi pe rege; şi apoi să-l scoateţi afară şi să-l ucideţi cu pietre şi aşa să moară.” (3 Împ. 21,8-10).

Ce plan mârşav, făcut de către aceea care a fost primită în poporul Domnului cu înalta cinste de împărăteasă. Să ajungă cineva până acolo, încât pentru a obţine un lucru personal, să fie în stare să plănuiască uciderea unui om nevinovat ? Dacă nu poţi obţine un lucru pe calea dreaptă, oare e normal să se umble pe căi strâmbe spre a încerca rezolvarea lui ? Să ne ferească Dumnezeu !

Planul pe care Izabela îl face are ca formă o latură spirituală mai întâi. Ea pune dregătorii şi bătrânii cetăţii să vestească mai întâi un post. Câtă nemernicie, să se vestească poporului o zi de post şi rugăciune, iar pe fundalul acesta spiritual, cu postul poporului, să se producă o mare mişelie, aceea de a condamna la moarte un om nevinovat, pentru singura „vină” de a nu

6

fi fost de acord să vândă împăratului moştenirea părinţilor. Ceea ce este mai grav arată faptul că nu doar împărăteasa era capabilă de lucruri necurate, ci chiar fruntaşii şi bătrânii, adică toţi cârmuitorii cetăţii.

Fără nici un fel de împotrivire sau de cereri suplimentare asupra cazului, ei pur şi simplu înscenează un proces şi-l condamnă la moarte pe Nabot: „Şi au făcut bărbaţii cetăţii lui Nabot, bătrânii şi fruntaşii care locuiau cu el în cetate, aşa cum le poruncise Izabela şi cum era scris în scrisorile trimise de ea lor: Au vestit post tuturor şi au pus pe Nabot înaintea poporului. Atunci au ieşit doi oameni ticăloşi. şi au stat împotriva lui Nabot şi au mărturisit aceşti oameni răi în faţa poporului şi au zis: “Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe rege”. Iar ei l-au scos afară din cetate şi l-au bătut cu pietre şi a murit.” (3 Împ. 21,8-10). Cât de uşor au ajuns dregătorii să condamne la moarte un om nevinovat. Ei înscenează procesul, tot ei caută şi martorii, adică nişte oameni nemernici, oameni ticăloşi şi răi, care au fost gata pentru aun anumit interes să jure că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe împărat. Ce caracter puteau avea oare aceşti bătrâni şi fruntaşi ? Fără să facă nici un fel de cercetări în privinţa cazului, au consimţit la moartea cuiva. Au făcut ace lucru cu bunăp ştiinţă. Li s-a spus să caute martori de nimic şi ei i-au şi găsit. Oare ce fel de colaborare ar trebui să fie între conducătorii cetăţii şi oamenii de nimic ? Ce fel de „lucruri bune” pot face împreună oamenii ticăloşi cu bătrânii poporului ? Să ferească Dumnezeu poporul de astfel de conducători, care să fie gata la compromis, care să fie gata să împlinească planul diabolic de răzbunare a cuiva.

Pentru bruma de interes, de a fi fruntaş al unei cetăţi, de a fi cârmuitor al poporului dintr-un anumit loc, să fii în stare să-ţi vinzi conştiinţa ?

Cei care erau puşi acolo de Dumnezeu să cârmuiască poporul, în toate privinţele, ajung să se coboare atât de jos, încât să însceneze un proces în privinţa unui om nevinovat. Procesul de judecată a fost organizat după toate cerinţele legale. S-a organizat un post pentru tot poporul. A fost strâns tot poporul în cetate şi în faţa acestuia bătrânii şi fruntaşii au adus pe cei doi oameni nemernici şi ticăloşi care au mărturisit că Nabor a blestemat pe Dumnezeu şi pe împărat. Erau aduşi şi doi martori ceruţi de lege, deoarece Cuvântul Domnului spunea lămurit: „Nu ajunge numai un martor pentru a vădi pe cineva de vreo vină sau de vreo nelegiuire sau de vreun păcat de care s-ar fi făcut vinovat, ci orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori.” (Deut. 19,15).

Era cunoscut din istorie un asemenea caz când fiul unei femei israelite a hulit Numele Domnului şi pentru acest fapt el a fost omorât de toată obştea prezentă cu pietre: „În vremea aceea, fiul unei israelite, născut între israeliţi dintr-un egiptean, a ieşit la fiii lui Israel şi s-a sfădit în tabără cu un israelit. Şi fiul israelitei, hulind numele Domnului şi grăindu-l de rău, a fost adus la Moise, iar numele mamei lui era Selomit, fata lui Dibri, din neamul lui Dan. Acela a fost pus sub strajă, ca să-l judece după porunca Domnului. Atunci a grăit Domnul cu Moise şi a zis: “Scoate pe hulitor afară din tabără şi toţi cei ce au auzit să-şi pună mâinile lor pe capul lui, iar toată obştea să-l ucidă cu pietre. Apoi fiitor lui Israel să le spui: Omul care va huli pe Dumnezeu îşi va agonisi păcat. Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă cu pietre. Sau străinul, sau băştinaşul, de va huli numele Domnului, sa fie omorât.” (Lev. 24,10-16). Pe acest fapt întâmplat fruntaşii cetăţii au procedat şi ei aşa. După ce au împlinit toate formalităţile legale, dar şi spirituale, pentru că au înscenat şi o pregătire spirituală a poporului cu faptul că au vestit un post, au trimis de ştire reginei: „Apoi au trimis la Izabela să-i spună: “Nabot a fost omorât cu pietre”. Împărăteasa când a primit ştirea, că planul ei a fost pus în aplicare întocmai, l-a şi înşiinţat pe soţul ei, împăratul Ahab, că poate merge să ia în stăpânire via lui Nabot: „Auzind Izabela că Nabot a fost bătut cu pietre şi a murit, a zis către Ahab: “Scoală şi ia în stăpânire via lui Nabot Izreeliteanul, care n-a vrut să ţi-o vândă cu bani; că Nabot nu mai trăieşte, ci a murit!” Cand a auzit Ahab că Nabot Izreeliteanul a fost ucis, şi-a rupt hainele sale, s-a îmbrăcat cu sac, şi apoi s-a sculat Ahab ca să se duca la via lui Nabot Izreeliteanul şi să o ia în stăpânire.”

(3 Împ. 21,14-16).

Chiar şi atunci când omul face planuri nelegiuite, Dumnezeu le ştie şi le cunoaşte pe toate şi cheamă la răspundere pe făptaşi: „Atunci a fost cuvântul Domnului către Ilie Tesviteanul: “Scoală şi ieşi în întâmpinarea lui Ahab, regele lui Israel, care este în Samaria, că iată acum e la via lui Nabot, unde s-a dus ca să o ia în stăpânire, şi spune-i: Aşa grăieşte Domnul: Ai ucis şi vrei

încă să intri în moştenire? Şi să-i mai spui: Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!”, şi a zis Ahab către Ilie: “M-ai aflat, duşmanule, şi aici!” Iar el a zis: “Te-am aflat, căci te-ai încumetat să săvârşeşti fapte nelegiuite înaintea ochilor Domnului şi să-L minţi. Aşa zice Domnul: “Iată voi aduce peste tine necazuri şi te voi mătura şi voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob, fie slobod, în Israel; Şi voi face cu casa ta cum am făcut cu casa lui Ieroboam, fiul lui Nabat, şi cu casa lui Baeşa, fiul lui Ahia, pentru fărădelegea cu care M-ai mâniat şi ai dus pe Israel în păcat”. Asemenea şi pentru Izabela a grăit Domnul: “Câinii vor mânca pe Izabela pe zidul Izreelului. Cine va muri din ai lui Ahab în cetate, pe acela câinii îl vor mânca, iar cine va muri în camp, pe acela păsările cerului îl vor mânca; Căci n-a fost încă nimeni ca Ahab, care să se încumete a săvârşi fapte urâte înaintea ochilor Domnului, la care l-a împins Izabela soţia sa. S-a purtat rău ca un ticălos, urmând după idoli, cum au făcut Amoreii pe care Domnul i-a izgonit de la faţa fiilor lui Israel”. (3 Împ. 21,17-26).

Nu poate cineva face asemenea mârşăvii şi să rămână lucrul acela nepedepsit. Orice lucru rău va fi descoperit în final de Dumnezeu şi pedepsit: „Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele.” (Ecl. 12,14): „Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.”

(Mat. 26,52).

Nabot ne învaţă şi astăzi pe fiecare dintre noi statornicia în Cuvântul şi poruncile Domnului. Dacă era o lege să nu se vândă moştenirea lăsată de părinţi, Nabot nzu era deloc dispus să o încalce. Lui Nabot i s-a oferit ceva mai bun, mult mai bun, o altă vie mai bună în schimb, sau un preţ foarte bun de argint. Cu toate ofertele tentante pe care le-a primit pentru el, Nabot nu a cedat acelei ispite şi a spus răspicat: „Să mă ferească Dumnezeu să-ţi dau eu moştenirea părinţilor mei.” Ce bine ar fi şi astăzi să avem mereu şi mereu oameni credincioşi, care indiferent ce ispită îi ademeneşte spre vreun păcat oarecare să spună cu credinţă şi curaj: „Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva.!” Dumnezeu are nevoie şi astăzi de asemenea credincioşi.

Oare ce fel de moştenire ar putea fi astăzi aceea pe care n-ar trebui s-o vindem pentru nimic în lume ? Iată ce spune Sfântul Cuvânt al Domnului: „Adună adevar şi nu-l vinde, înţelepciune şi învăţătură şi bună chibzuială.” (Pilde 23,23). Să ne ajute Dumnezeu să nu vindem niciodată adevărul Lui, să nu vindem sfânta moştenire a Cuvântului vieţii pe care ne-a dat-o El. Pentru interese de nimic, interese omeneşti oamenii ajung să se vândă unul pe altul, să vândă lucrurile sfinte.

Sfântul Apostol Pavel spunea despre vremile din urmă, înaintea revenirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia.” (2 Tim.3,1-5). Fii mereu gata să fii cinstit, să nu vinzi niciodată sfântul adevăr, dat „sfinţilor odată pentru totdeauna.” Fii mai bine gata să mori decât să trădezi pe Iisus Hristos. Nabot a murit ca un om nevinovat, însă vai de cei ce au făcut planurile diavoleşti ale uciderii lui.

Pentru o vie, pentru o bucată de pământ, pentru un intees pământesc să vinzi pe Cel Neprihănit ? Iuda l-a vândut pe Iisus Hristos cu o sărutare, prina care dorea să obţină nişte arginţi: „Şi vorbind El, iată o mulţime şi cel ce se numea Iuda, unul dintre cei doisprezece, venea în fruntea lor. Şi s-a apropiat de Iisus, ca să-L sărute. Iar Iisus i-a zis: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului ?”

(Luca 22, 47-48). Ajută-ne Doamne ca în orice situaţie a vieţii, indiferent de natura ispitei, să fim gata să spunem şi noi, ca robul Domnului, Nabot: „Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva! ” Să ne ajute Bunul Dumnezeu să nu vindem adevărul şi să nu facem niciodată compromis cu păcatul. Ţineţi-vă mereu de Crucea lui Iisus Hristos şi ea ne va feri de păcat. Doamne ajută !

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argeºul Ortodox

„ Ca un pelican...”

Tropii sau figurile de stil sunt o adevărată podoabă literară a orcărui textului liric, deoarece îi oferă acestuia suplețe, armonie și o expresivitate deosebită.

Figurile de stil liturgice, pe lângă funcțiunile etice, pedagogice şi estetice, urmăresc exprimarea cât mai clară a Revelației divine. Imnografia Bisericii noastre sa dezvoltat în perioadele agitate ale istoriei, perioade năpăstuite de duhul căutărilor și al rătăcirilor, marcate de dispute teologice și filosofice, de furtuni iconolclaste. Imnografia a scos în evidență adevărata învățătură de credință în vremea disputelor hristologice, în timpul cărora, fie s-a contestat dumnezeirea Mântuitorului, fie umanitatea Sa. Se observă cu ochiul liber faptul că Prohodul este o scriere cu caracter apologetic ce combate erezii precum: arianismul,macedonianismul, apolinarismul, nestorianismul, monofizitismul, pelagianismul, antitrinitarismul etc. Biserica după ce și-a constituit cultul, n-a făcut un joc poetic, ci a eprimat cu o minuțiozitate uimitoare și cu o sfântă seriozitate adevărul în toate nuanțele lui 1.

Aproape la fiecare vers din Prohod, metaforele sunt locul de coeziune al emoțiilor întristării Ingropării Mântuitorului Hristos cu bucuria Învierii din morți, învățătura de credința cu morala noastră ortodoxă .

Deosebit de interesantă mi s-a părut frumoasa metaforă din Starea a II-a „Ca un pelican/ Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte/” 2. La prima lecturare poți trece fără să observi greutatea aceastei exprimari metaforice. Întrebarea firească ce se naște aici este: „De ce autorul alege tocmai simbolul acestei pasări?

Pelicanul este un simbol al Mântuitorului Hristos folosit destul de timpuriu, atât în Răsărit cât și în Apus și semnifică iubirea jertfitoare a lui Hristos3. Traducerea latină a psalmului 101 intitulat „Rugăciunea unui necăjit” vorbește despre „pelicanul din pustie” ( Ps. 101, 7 ), „într-un context de plângere adesea utilizată pentru evocarea Patimilor lui Hristos.

De unde asimilarea făcută între pelican și Iisus, care le dă viață oamenilor prin sângele Său vărsat pe cruce”4.

Dacă această pasăre își străpunge pieptul pentru ca din sângele său să își hrănească puii dându-le viață, același lucru Îl face și Mântuitorul Hristos pentru întreaga omenire. Din preasfântă coasta Sa curge viață înnoind lumea și chemându-o în sânurrile Tatălui Ceresc „Ca dintr-o fântână/ Din îndoitul râu,/ Ce din coasta Ta a curs, noi ne adăpăm/ Și viața veșnică o moștenim”5.

Pe lângă simbolul Patimii Mântuitorului Hristos, care are conotație euharistică („Beți dintru acesta toți, că acesta este Sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” Matei 26, 27-28 ), pelicanul simbolizează de asemenea și sfâșierea fără durere a Învățătorului care transmite ucenicilor destonici cunoștințe atât de aprofundate încât fac parte din Ființa Sa . De aceea este mântuitor cuvântul evangheliei, căci este cuvânt din „Cuvântul lui Dumnezeu”, cum afirmă Sfânta Scriptură și cum Îl descrie Sfântul Împărat Justinian în imnul „UnuleNăscut”6 pe care îl auzim cântându-se Duminică de Duminică .

Sfântul Maxim Mărturisitorul7, teologul mistic bizantin, tâlcuiește această legendă a pelicanului jertfitor . Întrebat fiind ce insemnează cuvântul din Psalmul 101, 7 „Făcutu-m-am asemenea pelicanului singuratic” el răspunde „Pelicanul acesta este o pasăre. Iar şarpele duşmăneşte mult puii lui. Deci el ce face? Îşi aşează la înălţime cuibul lui, îngrădindu-l din toate părţile din pricina şarpelui. Ce face atunci vicleanul şarpe? Cercetează de unde suflă vântul şi din partea aceea îşi trimite veninul său de-i ucide. Deci vine pelicanul şi vede că au murit puii lui. Atunci priveşte la nor şi zboară la înălţime, întinzându-şi aripile. Acolo îşi găureşte cu ciocul coastele şi prin nor picură în ei din sângele său şi se trezesc. Prin pelican se înţelege Domnul, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este paradisul. Iar şarpele diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului le-a insuflat prin neascultare protopărinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Domnul şi Dumnezeul nostru s-a înălţat, pentru iubirea Sa de oameni, pe cinstita cruce şi din coasta sa străpunsă nea dăruit viaţa prin norul Duhului Sfânt”8.

Aceeași legendă a pelicanului o găsim într-una din scrierile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, unul dintre cei mai recenți sfinți ai Bisericii Ortodoxe Române „În cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos.

Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri. Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toți puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de vrăjmaşul şarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăşte să-i scape cu orice preț. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toți puişorii care sunt amețiți de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau vătămați de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său” 9 . În continuare Sfântul Ioan Iacob

realizează o analogie interesantă „Șarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe strămoşii noştri în rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu sau putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toți cei născuți din Adam, aveau în firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiți la moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie)”1.

La fel ca și pelicanul, Mântuitorul Iisus Hristos primește de bună voie să-și străpungă Sfânta Sa coastă pentru izbăvirea oamenilor din ghearele morții. Din coasta Mântuitorului, Adam cel nou, a curs Sângele cel de viață dătător care ne-a spălat de toate păcatele (Mt. 26, 28). Dacă pui pelicanului primesc întărire din pieptul părintelui lor, creștinii se bucura totdeauna în Sfânta Biserica de Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos din Sfânta Euharistie. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste în Sfânta Euharistie. Nimic nu vindecă și nu întărește precum Sfintele Taine. Uniți cu Mântuitorul Hristos prin Sfânta Euharistie, nu ne mai temem de moarte căci purtăm în noi trupul lui Hristos cel înviat ca leac sau anditot al nemuririi, sau al nestricăciunii veșnice1.

Scriitorul englez William Shakespeare folosește și el imaginea pelicanului jertfitor în tragedia Hamlet.

Laert, fiul lui Polonius în Actul 4 Scena 5 îi răspunde Regelui : „Pe cei care i-au fost/ Prieteni buni, eu am săi strâng la piept:/ Ca babița1 de viață dătătoare/ Îi voi hrăni cu sângele din mine”1.

Ce minunat cânta Beatrice a lui Dante „Peacesta-l odihni la sân odată/ al nostru Pelican și-i fu-n iubire/ înalta slujbă, de pe cruce, dată”1. Mântuitorul Hristos este numit „Pelicanul nostru” care a sfârșit pe crucea de pe Golgota pentru „puii” neamului omenesc „Coasta Ți-ai împuns,/ Mâinile Ți-ai pironit, Stăpâne,/ Și cu rana Ta din coastă ai vindecat/ Ne-nfrânarea mâinilor strămoșilor”1.

Poetul Ioan Alexandru într-una din poeziile sale, intitulată chiar așa Pelicanul numește această pasăre atotneputincioasă, bineînțeles cu trimitere la Mântuitorul Iisus Hristos „Pelican singur Patria tuturor/ Ochi stins împrejmuit de pustiime/ În văzul tuturor te văd/ Cum îmi vorbești să nu mă vadă nimeni”1. Mântuitorul Hristos a fost părăsit de toți ucenicii Săi care L-au lăsat și au fugit (Mt. 26, 56) de aceea poetul îl numește Pelican singur. Pelicanul locuiește singuratic, așa cum Hristos este singurul născut dintr-o fecioară curată. În altă poezie, având

același nume, vorbește mai transparent despre pelicanul tainic de văpaie „În sărutat prelung încep/ Nădejdile cu toate să apună/ Pe deal murind se naște pînă-n zori/ Lumina lumii, veșnică și bună”1.

Toma de Aquino1 introduce mitul pelicanului într-un imn euharistic ce poartă titlu Adoro Te devote „Pie Pelicane, Jesu Domine/ Me immundum munda tuo sanguine/ Cujus una stilla salvum facere/ Todum mundum quit ab omni scelere”1 ( Evlaviosule Pelican, Doamne Iisuse/ Curățește-mi necurățenia cu sângele tău/ Din care o picătură ar mântui/ Lumea întreagă de toate păcatele).

Facultatea de Medicina din Praga și Serviciul Irlandez de Transfuzii Sanguine au drept simbol un pelican2. Acest simbol comunică faptul că adevăratul Medic Suprem este Mântuitorul Iisus Hristos care ne-a lăsat Sfânta Euharistie spre „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, spre sfințire, spre luminare, spre tărie, spre vindecare și spre sănătatea sufletului și a trupului și spre ștergerea și pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor și a deprinderilor mele celor rele, și a nălucirilor de noapte de la duhurile cele viclene și întunecate”2. Medicul este cel care operează bolnavul dar vindecarea o dăruiește Mântuitorul Hristos Care e venit să tămăduiască orice boală și orice suferință din popor (Mt.4, 23).

1 Stăniloae, Dr. D, „Maica Domnului ca mijlocitoare”, în revista „Ortodoxia”, 1852, nr.

1, E.I.B.M.B.O.R, București, p. 110 .

2 Starea II, strofa 44.

3 Evseev, Ivan, „Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale”, Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p. 362.

4 Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, „Dicționar de simboluri”, vol. 2, Editura Artemis, București, 1994, p.

216.

5 Starea I, strofa 72.

6 Antifonul II de la Sfânta Liturghie.

7 Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), monah, mistic bizantin, autorul unor opere importante pentru Teologia Bisericii Răsăritene . Supranumele de Mărturisitorul provine din faptul că nu a cedat insistențelor imperial, de a trece la monotelism , în ciuda torturilor la care a fost supus . Este exilat apoi torturat împreună cu ucenicul său Anastasie, prin tăierea limbii și a mâinii drepte .

8 Filocalia, vol II, trad. Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p.

222.

9 Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), „Din Ierihon către Sion”, Jerusalem, 1999, p. 251.

1 Ibidem, p. 252.

1 Stăniloae, Pr. Prot. Dr. Dumitru, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol.

3, E.I.B.M.B.O.R, București, 1978, p. 84.

1 *Pelican.

1 Shakespeare, William, „Hamlet”, trad. De Șt.O.Iosif, Biblioteca adevărul, Editura Adevărul holding, București, 2009, p. 271.

1 Alighieri, Dante, „Divina Comedie”, vol. 2, trad.

George Coșbuc, Editura Adevărul Holding, București, 2010, p. 259.

1 Starea II, strofa 57.

1 Alexandru, Ioan, „Imnele Transilvaniei”, Cartea Românească, București, 1978, p. 98.

1 Ibidem, p. 74.

1 Toma de Aquino(1225-1274) este cel mai mare teolog al Bisericii Catolice. A fost foarte evlavios față de Sfânta Euharistie.

1 http://en.wikipedia.org/wiki/Adoro_te_devote (accesat 03.04.2013).

2 http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pelicanulchip-mantuitorului-128465.html(accesat 04.04.2013).

2 Rânduiala Sfintei Împărtășiri, Rugăciunea a zecea (a Sfântului Ioan Gură de Aur).

Alexandru NICOARĂ Masterand Teologie București

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze Istoria Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului - nouă apariţie editorială Muzeul Municipal din oraşul Curtea de Argeş a găzduit astăzi un eveniment deosebit pentru Eparhia Argeşului şi Muscelului. În prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic a fost lansat volumul intitulat ,,Istoria Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului”.

Au fost de faţă elevii şi profesorii Seminarului Teologic ,,Neagoe Vodă Basarab” şi iubitorii de carte din acest oraş.

Tipărită la Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, cartea sintetizează milenii de istorie trăite pe meleagurile argeşene binecuvântate de Dumnezeu.

La realizarea capitolelor cuprinse în acest volum a contribuit în mod decisiv Chiriarhul Eparhiei, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic.

Elevii clasei de patrimoniu şi pictură bisericească din cadrul seminarului au expus pentru întreaga asistenţă o colecţie de icoane realizate în timpul anului de studiu.

O contribuţie foarte importantă la realizarea istoriei Eparhiei Argeşului şi Muscelului au avut Părintele Academician Mircea Păcurariu și Pr. Prof. Dr. Radu Tascovici, decanul Facultății de Teologie Sf. Mc. Filoteia din Pitești. Lângă aceştia trebuie să amintim personalul Centrului Eparhial coordonat de părintele consilier cultural Basarab şi momentele istorice importante. Şi pentru că o imagine valorează cât o mie de cuvinte, cele 767 Daniel Gligore. de pagini sunt însoţite de ilustraţii reprezentative, începând de la Anexa acestei cărţi cuprinde documente preţioase privitoare la Scaunul Mitropolitan şi Eparhial cu sediul la Curtea de Argeş, cele din mai 1359, până la cele din zilele noastre. restaurările Bisericii construite de domnitorul sfânt Neagoe

Liturghie arhiereasca la Mănăstirea Robaia

În duminica a 5 - a din Postul Paştelui, Întâistătătorul Eparhiei Argeşului şi Muscelului, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, a oficiat Sfânta Liturghie la mănăstirea Robaia, aflată în comuna Muşăteşti din judeţul Argeş, la o distanţă de 25 de kilometri nord-est de municipiul Curtea de Arges.

Sfânta slujbă a fost săvârşită în paraclisul de vară al acestei obşti monahale în prezenţa personalului monahal şi a credincioşilor veniţi din localităţile

apropiate.

Mănăstirea Robaia este locaş al sfinţilor români, fiind locul locul de refugiu al Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara, care a trăit între anii 1764 si 1766, fiind pilduitor luptător pentru apararea credintei ortodoxe în Transilvania, prăznuit pe 21 octombrie.

Este o vatră de sihăstrie atestată documentar încă din secolul al XIV-lea. Pe locul unei biserici de lemn ctitorite de catre banul Armega, în secolul al XVI-lea, s-a înălţat, prin osardia lui Sava din Furculeşti şi a soţiei sale, Livera, înainte de anul 1644, o biserică de zid, în jurul careia s-a înjghebat aşezământul monahal. Închinată Sfântului mare mucenic Gheorghe, a dăinuit peste veacuri, prin grija episcopului cărturar Iosif I al Argesului cât şi a stareţilor obştii şi a arhiereului Nichita Duma, care au consolidat-o, i-au adăugat pridvorul în anul 1857 şi au înzestrat-o cu: chilii, clopotniţă - în 1857 - şi stăreţie – în 1935.

Aşezămantul monahal de la Robaia a

renăscut, prin grija arhiepiscopului ctitor Calinic Argeşeanul, îmbogăţindu-se, în ultimii ani, cu: un corp de chilii pentru personalul monahal, cu noua stăreţie, cu podoaba înnoită a picturii murale din biserică şi cu mobilier de cult dăltuit în lemn. În prezent obştea monahală de la Robaia este formată din 34 de călugăriţe conduse de maica stareţă Petronia Dobrescu.