Argesul Ortodox Anul XI Nr. 588; 19-26 aprilie 2013

l Anul XI l nr. 588 l 19-26 aprilie 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Între logica puterii şi a slujirii Mândria ne împinge discret spre arătata slavă deşartă de care nu scăpăm prea uşor.

Această buruiană incomodă – mândria – odrăsleşte întru multă bogăţie florile slavei deşarte pe care cei mai mulţi dintre noi o întâlnim în toate mediile în care umblă şi lucrează oamenii.

Care dintre noi n-a fost cuprins barem o dată de această urâciune? Chiar şi la noi, atunci când ne facem că am avea ceva evlavie, deja răbufneşte spurcata de slavă deşartă.

Această stare, când o vedem la alţii agăţată ca scaiul de oaie, ne apucăm de cârtire şi judecată. Semn vădit că şi pe la noi se află o astfel de lepră care macină bruma de bună cuviinţă ce ar trebui să avem din belşug. Iată că şi la Iisus vin cei doi fii ai lui Zevedei: Iacob şi Ioan. Şi ce credeţi că au cerut? „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta întru slava Ta” (Marcu 10, 35- 37). Gândurile lor de ucenici răsfăţaţi şi încrezuţi că au pe Iisus de partea lor, le-au dat ghes să-şi arate măsura gândirii lor. Nici o mirare să nu ne cuprindă. Din vremi bătrâne avem mărturia că Lucifer a îndrăznit şi mai mult atunci când a zis: „Ridica-mă-voi în Ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi pune jilţul meu! … Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea Celui Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 1314). În clipa aceea fulgerele lui Dumnezeu sau arătat pe cer şi au lovit trufia Satanei.

Prorocul Isaia a zis plin de uimire: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!” (Isaia 14, 12). Acelaşi duh a ispitit şi pe ucenicii Domnului, cum ne ispiteşte şi pe noi, din când în când, duhul cel viclean al vrăjmaşului diavol. Ca unor copii neştiutori, Iisus le zice: „Nu ştiţi ce cereţi!

Puteţi bea paharul pe care Îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38), iar ei au zis, fără ezitare: „Putem!” Glasul lui Iisus s-a auzit de îndată: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza.”

(Marcu 10, 39).

Nu peste multă vreme, Iacob a fost ucis de Irod, iar Ioan a fost surghiunit în Patmos de împăratul Dometian al Romei. Aşa au băut paharul suferinţei pentru Iisus şi Evanghelia

Sa, „dar a şedea de-a dreapta Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.”

(Marcu 10, 40). Răspunsul lui Iisus avea să liniştească pe cei doi ucenici care au îndrăznit şi pe noi care citim şi auzim. Dacă cei doi,

Iacob şi Ioan, au fost ispitiţi de slavă deşartă, pe cei zece avea să-i apuce ispita mâniei: „Auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacob şi pe Ioan!” (Marcu 10, 41). În iubirea Sa părintească Iisus dorea ca să fie şi ei câştigaţi. Astfel, le zise: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mari ai lor le stăpânesc. Dar între noi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 4244). Este de la sine înţeles că Iisus a dorit săi salveze pe cei doisprezece ucenici ai Săi, pe cei doi de la mândrie, iar pe ceilalţi zece de la mânie.

Sufletul lui Iisus s-a întristat!

Mai târziu, la Cina cea de Taină, Iisus avea să le dea lor şi nouă, de bună seamă, cel mai strălucit exemplu de umilinţă: „Voi Mă numiţi pe Mine Domn şi Învăţător, şi bine ziceţi, că sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, V-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum vam făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,

13-15).

Dacă ucenicii lui Iisus au înţeles să gândească şi să lucreze cu logica puterii şi a mâniei, Iisus Domnul le îmbie logica umilinţei şi a slujirii! Despre această logică omenească a puterii şi a mâniei ar fi multe de spus. Aceste două odrasle ale mândriei nu se pot tămădui decât în cazanul încins al pocăinţei adevărate, lacrimile fiind apa de leac ce ajută la fierberea puterii şi a mâniei.

Iar apa de la spălarea picioarelor ucenicilor a potolit gărgăunii slavei deşarte care ne tulbură viaţa în fiecare ceas şi zi. În şcoala cea mai înaltă a lumii dintotdeauna, Şcoala Pocăinţei, trebuie să ne aflăm cu toţi pentru a ajunge la bucuria izbânzilor duhovniceşti. Cel mai tipic exemplu îl avem mai ales în drumul pocăinţei pe care la făcut celebra păcătoasă Maria Egipteanca. După 17 ani de trai spurcat în cele mai grave apucături întru ale desfrânării, au trebuit 47 de ani de sinceră şi curată pocăinţă. Prin postul şi rugăciunea ei a ajuns să pună o punte de pe pământ către Dumnezeu. Ea a auzit adesea şoapta lui Iisus la ureche: „Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă! Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi!” (Matei 9, 13).

Aşa s-a înţeles de-a pururi că, oricât ar fi de păcătos un om, nevoinţele întru post şi rugăciune şi voinţa de a nu mai păcătui îl ridică mai presus de iertarea păcatelor. Maria Egipteanca este unul dintre exemplele pilduitoare în acest sens. Ea va fi proslăvită de Dumnezeu cu nimbul sfinţeniei. Va rămâne pentru noi exemplul ideal de pocăinţă, de lacrimi fierbinţi, de nădejde, de post, de iubire vie pentru Dumnezeu, Maria Egipteanca poate fi numită dascălul nostru duhovnicesc în această lume plină de urâciunea păcatelor şi tot felul de scăderi!

Iisus Domnul ne cheamă la Sine pe toţi!

El ne doreşte recuperaţi din viiturile păcătoase ale lumii! El şi-a dat sângele Său preţ de răscumpărare pentru noi toţi! Noi suntem ai Lui pe veci! El ne dă demnitate de fii ai Cerului!

Să ne purtăm, aşadar, ca fiii iubiţi ai Părintelui Iubirii Care ne aşteaptă în Împărăţia Luminii!

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Argeºul Ortodox

Al cincilea Sinod Ecumenic împotriva monofiziţilor În secolul VI, ereziile nestorianismului şi monofizismului erau răspândite în Imperiul Roman şi riscau să strice pacea nu numai în Biserică, dar chiar în politică. Egiptul era în mod special vizat, întrucât ajunsese să fie controlat în totalitate de monofiziţi, care profesau o relaţie reciproc ostilă cu împăraţii romani drept-slăvitori. Împăratul Iustinian I, conştient de efectul negativ pe care îl are dezbinarea pentru sănătatea Imperiului şi mânat de convingerea ortodoxă a adevărurilor de credinţă enunţate la Calcedon, urmărea unitatea religioasă, divizată de monofiziţii tot mai numeroşi. Pe lângă poziţia sa politică, îşi va folosi în lupta împotriva monofiziţilor şi pasiunea pentru teologie (tradiţia îi atribuie cântarea „Unule născut”, rostită după al doilea antifon la Sfânta Liturghie).

Ca dovadă a eforturilor sale pe latură religioasă stau tratatul prin care l-a combătut pe Origen pentru ideile sale non-ortodoxe, tratat aprobat de un sinod local din Constantinopol în 543, şi mărturisirile de credinţă, eliberate sub formă de edicte, împotriva monofiziţilor (544, respectiv 551), în care condamnă scrierile lui Teodor de Mopsuestia, scrierile lui Teodoret de Cyr contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi contra Sinodului din Efes şi scrisoarea lui Ibas din Edessa către Maris Persul din Ardaşir. Cartea cunoscută sub numele de „Cele trei capitole”, aşa cum fusese intitulată culegerea ce conţinea scrierile celor trei teologi amintiţi, circula intens în mediile teologice al momentului. Ereziile pe care le conţinea, combătute de Sinodul anterior de la Calcedon, au fost principalul motiv pentru care împăratul a convocat în 553 la Constantinopol 150 de episcopi, lucrările celui de-al cincilea Sinodului ecumenic desfăşurându-se în complexul catedralei Sfânta Sofia. Papa Vigiliu nu a participat la lucrările Sinodului, invocând motive de sănătate, dar a trimis episcopilor un memoriu intitulat „Constitutum”, în care se arată permisiv faţă de unele idei conţinute de „Cele trei capitole”. La câteva luni de la încheierea lucrărilor Sinodului, papa Vigiliu va trimite totuşi o scrisoare adresată patriarhului Constantinopolului, prin care adera la hotărârile luate de episcopii prezenţi la Sinod.

Din păcate hotărârile originale nu au fost păstrate în originalul redactat în greacă, ci au supravieţuit indirect, printr-o traducere latină, probabil alcătuită de Sinod pentru papa Vigiliu.

Bazându-se pe Sfânta Scriptură, pe învăţăturile

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Sfinţilor Părinţi şi pe hotărârile şi canoanele celor patru sinoade ecumenice anterioare, al doilea Sinod din Constantinopol a anatemizat ereziile nestoriene şi monofizite, condamnând astfel „Cele trei capitole”. Prima hotărâre arată că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, cinstit în trei ipostasuri sau persoane, a doua reafirmă cele două naşteri ale lui Hristos (din Tatăl, în veşnicie, şi din Fecioara Maria, în timp), iar a treia înfăţişează cele două firi, dumnezeiască şi omenească, ale lui Hristos. În hotărârile IV-X se recapitulează hristologia mărturisită de

Sinoadele de dinainte (Hristos are o singură persoană, cea dumnezeiască, cele două firi unindu-se întru-un singur ipostas şi fiind neamestecate şi nedespărţite), iar hotărârea VI întăreşte numirea Maicii Domnului ca Născătoare de Dumnezeu. Prin hotărârile XI-XIII, Sinodul anatemizează ereziarhii şi scrierile lor: Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie, Origen, Teodor de Mopsuestia, Teodoret din Cyr; scrisoarea lui Ibas către Maris Persul, în care se nega dumnezeirea Omului născut din Fecioara Maria.

Explicând prin lipsa deciziilor sinodale originale, unii teologi şi istorici afirmă că lucrările Sinodului nu s-au mărginit la respingerea cărţii „Cele trei capitole”, ci s-a ocupat şi cu ideile neortodoxe ale lui Origen, motiv pentru care a fost şi anatemizat. Apocatastaza, sau mântuirea tuturor sufletelor raţionale (fundamentată de Origen pe liberul arbitru al fiinţelor raţionale şi pe lipsa de esenţă în sine a răului, care nu poate fi etern), preexistenţa sufletelor (înainte de întrupare, omul ar fi existat la Dumnezeu, primind ulterior trup material) şi subordinaţionismul (persoanele Sfintei Treimi nar fi egale, Tatăl fiind superior Fiului, Care ar fi superior Duhului Sfânt) au fost principalele Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Machetare: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

capete de acuzare pentru care l-au respins pe Origen.

Pe fondul acestei lupte împotriva lupilor răpitori, care intraseră în turma Bisericii prin inovaţiile lor teologice ne-ortodoxe, care fuseseră rezolvate în fond cu o sută de ani în urmă la Calcedon, se remarcă figura împăratului ortodox Iustinian. De origine trac de pe actualul teritoriu al Macedoniei, a fost nepotul împăratului Iustin I, care i-a încredinţat de tânăr răspunderi militare.

Geniul său politic şi militar s-a remarcat prin cuceririle importante împotriva popoarelor migratoare, mai ales prin recucerirea Romei, care fusese mai mult de 50 de ani sub stăpânirea ostrogoţilor şi prin eliberarea Imperiul Roman de Apus de sub stăpânirea triburilor germanice. În cei 38 de ani în care a condus Bizanţul, s-a arătat a fi şi un om politic desăvârşit, fiind recunoscută diplomaţia sa în negocierile pe care le purta şi în abilitatea de a se înconjura de cei mai capabili oameni, acordândule încredere şi şansă indiferent de statutul lor social (un exemplu elocvent este generalul Belizarie, un geniu militar cu nimic mai prejos decât Iulius Cezar sau Napoleon Bonaparte). În urma sa a rămas „Corpus Juris Civis” (529) - culegerea de legi valabile şi azi, chintesenţa dreptului roman; ctitoria bisericii Sfintei Sofia, pe locul unei biserici cu acelaşi nume, distrusă în timpul unei răscoale, dar şi alte zeci de biserici din tot imperiul. Nu numai că a contribuit esenţial la creştinarea Europei vestice, dar a realizat şi o simbioză a Bisericii cu statul: a dublat autoritatea canoanelor primelor patru sinoade ecumenice cu acoperire juridică, a standardizat prin decret Sfânta Liturghie etc.

Gândul la astfel de conducători ne încălzeşte inimile în aceste vremuri ale veacurilor din urmă, când sclavia economică şi înrobirea sufletească a atins cotele record ale dezumanizării, vremuri în care statele luptă împotriva Bisericii şi a lui Hristos, în care îşi tratează cetăţenii ca pe vite, ale căror averi, obiceiuri, libertăţi le vând cu neruşinare. De aceea, cerând rugăciunile Sfântului Împărat Iustinian cel Mare, ne rugăm împreună cu psalmistul: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că mult ne-am săturat de defăimare, că prea mult s-a săturat sufletul nostru de ocara celor îndestulaţi şi de defăimarea celor mândri” (Psalmul CXXII, 3-4).

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Pr. Marius COSTACHE

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

14 APRILIE Sf. Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului Sfântul Pahomie s-a născut în satul Gledin din ținutul Bistriței Năsăudului, în jurul anului 1660, primind la botez numele Petru.

Sfântul Pahomie de la Gledin Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă. Pomelnicul schitului Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, săși ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți, frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea Neamț”.A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept îndrumător. Ca egumen la Neamț, nu a stat decât până în primăvara anului 1704. Între 1704-1706 a fost într-un pelerinaj laLavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului. Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț după ce a refuzat să-și reia egumenia, la 18 decembrie 1706 a fost ales episcop al Romanului. A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie 1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun. În 1717 a plecat din nou la Kiev, petrecând în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții. A murit la Lavra Pecerska în anul 1724. Canonizarea Sf. Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14 – 15 noiembrie 2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie. În ziua de 14 aprilie 2007, Duminica a II-a după Paști, în biserica parohială „Sfânta Treime” din localitatea Gledin, comuna Monor, județul Bistrița – Năsăud, a avut loc proclamarea canonizării.

Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la mănăstirea Neamţ, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităţilor din ţările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obştesc. A legat cu blesteme grele

pe toţi aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărţile pe care le dăruise mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov, ctitoria sa. A fost preocupat să formeze ucenici care să-i continue activitatea şi a influenţat

prin concepţia şi lucrarea sa şi alte centre de cultură din Moldova.

Activitatea lui Pahomie a fost cunoscută şi în Transilvania, mai ales în ţinutul natal.

Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie şi să citească şi a căutat să cultive această dragoste şi în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărţile primite sau cumpărate de el, faţă de care a arătat o grijă deosebită.

A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar şi alte biserici, cu toate cărţile necesare cultului, într-o vreme în care raritatea şi scumpetea lor le făceau bunuri de nepreţuit.

L-au interesat cărţile de folos sufletesc pe care le-a citit cu atenţie, recomandându-le şi altora.

Pe Cheia înţelesului, apărută în 1678 la Bucureşti, cumpărată la 25 martie 1713 şi dăruită anul următor schitului Pocrov, Pahomie îndeamnă „să hie la cetit părinţilor (ce) ce s-or afla trăitori(i) acolo de

folos sufletelor” şi pentru a le uşura munca şi a le spori atenţia a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit-o mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărţi câte am să se ştie (7219 – 1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă şi lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” aminteşte de 42 de cărţi.

După cum arată însemnările de pe ele, cărţile au fost mai întâi studiate atent de Pahomie şi apoi lăsate moştenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înţelesului, în 1714, printr-o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce şede(a) întru întunerecul neştiinţei şi în umbra legii şi a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptăţii credinţa cea bună ... dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc ... să-l laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărţilor este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar şi exerciţiu spiritual: „Ceteşte cuvintele cu minte deşteaptă şi cu candela şi vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeaşi Cheia înţelesului.

Activitatea cărturărească şi duhovnicească a lui Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov şi a mănăstirii Neamţ, punându-şi amprenta asupra mediului monahal şi cultural din Moldova, într-un secol în care relaţiile dintre mănăstirile româneşti erau foarte strânse, circulaţia călugărilor de la o mănăstire la alta fiind destul de intensă.

Pr. Florin IORDACHE

3

Argeºul Ortodox

Ortodoxia la Nord de Dunăre în Evului Mediu

Prima formă de organizare a vieții religioase la nord de Dunăre pe teritoriul țării noastre, a avut un caracter latin primitiv fără dogme și erzii.

Bizantinizarea Imperiului Roman de Răsărit, demarată, cu precădere, în timpul domniei lui Justinian, forţarea liniei dunărene de către slavi şi ruperea unităţii lumii romane răsăritene în 602 au influenţat şi populaţia din nordul Dunării, care va accepta, probabil, în secolele al VII-lea și al VIII-lea, creștinismul răsăritean apostolic ca singură formă a manifestării religioase proprii iar după Marea Schismă (1054), se va identifica cu credința creștin ortodoxă.

Evenimentele din Balcani care au condus la adoptarea ortodoxismului de către români au anunţat şi o altă consecinţă mai importantă: aceea de a grăbi procesul de organizare politicostatală românească. În condiţiile în care, pe plan intern, acest proces se desfăşura deja în forme simple, era tot mai necesar ca noua societate să treacă la forme de organizare superioară.

Informaţii privind viaţa bisericească organizată în teritoriile de la nord de Dunăre sunt extrem de puţine înainte de secolul al XIII-lea, atenţia cronicarilor vremii fiind captată de evenimentele politice care afectau direct Bizanţul: invaziile pecenegilor, uzilor şi cumanilor, revenirea stăpânirii bizantine în Dobrogea şi Moesia, desfiinţarea primului Ţarat bulgar etc.

Din secolele al X-lea - al XII-lea sunt atestate în teritoriile româneşti nord-dunărene unele inscripţii cu caractere greceşti, glagolitice sau chirilice, dar nu există nici o mărturie sigură că aici şi-ar fi desfăşurat activitatea discipoli ai lui Chiril sau Metodiu.

Introducerea liturghiei slave la români datează din perioada secolelor al X-lea - al XII-lea. În acest sens, reputatul istoric P. P. Panaitescu susţine că acest eveniment s-a petrecut înainte de cucerirea Transilvaniei de către regatul maghiar, deoarece, afirma el, după cucerire, regii catolici maghiari şi episcopii latini ai Transilvaniei s-ar fi opus adoptării liturghiei slave de către populaţia românească ortodoxă din Transilvania. Acelaşi istoric afirmă, în susţinerea acestei teorii, faptul că liturghia slavă s-a răspândit la nord de Dunăre deoarece aceste teritorii se aflau sub stăpânirea Ţaratului bulgar, la care se adăuga existenţa, în aceste locuri, a unei elite slave care a adoptat limba de cancelarie şi tradiţiile slave. Aurelian Sacerdoţeanu, analizând tezele lui P.P. Panaitescu, ajunge la concluzia că situaţia politico-socială a bulgarilor nu le-a permis acestora să întreprindă vreo expansiune, cu caracter politic sau religios, la nord de Dunăre până în secolul al XII-lea. Abia după naşterea Ţaratului vlaho-bulgar se poate vorbi, pentru teritoriile româneşti nord-dunărene, de o expansiune a culturii slave, în ciuda faptului că ierarhizarea bisericească a populaţiei române din această zonă era supusă ierarhiei constantinopolitane.

Un important izvor istoric al secolului al XIVlea, scrierile vicarului Bosniei, Bartolomeu de Alverna, care analizează diferitele practici religioase ale Bisericilor sârbă, bulgară şi română precum botezul, cuminecătura şi mirungerea, ne conduce la ideea potrivit căreia corpul preoţesc din aceste teritorii nu fusese hirotonisit conform canoanelor, nerespectând în practica religioasă

4

canoanele latine sau pe cele greceşti. Se poate vorbi, prin urmare, de un anumit grad de autonomie religioasă, vizibilă în planul ierarhiei şi al organizării ecleziastice, în viaţa spirituală din aceste teritorii. Observaţiile lui Bartolomeu de

Alverna, în mare măsură pertinente, atestă faptul că, în perioada de până la organizarea Mitropoliei Ţării Româneşti, interpretările locale ale creştinismului au predominat asupra celor canonice. În aceste condiţii, desprinsă de multă vreme de dependenţa canonică a Bizanţului, ca urma a evoluţiilor istorice particulare ale acestei regiuni, supusă unor influenţe variate şi lipsită de un centru unificator, Biserica românilor a dezvoltat o largă varietate de rituri. În concluzie, se poate admite că ortodoxismul românesc a căpătat o factură aparte, preluând motive atât ale catolicismului, cât şi, mai cu seamă, ale ortodoxiei constantinopolitane. Cu toate acestea, va fi capabilă să păstreze, destul de puternic, unele obiceiuri şi tradiţii păgâne, într-un sincretism specific.

Viaţa bisericească românească avea să cunoască prefaceri însemnate în momentul încadrării politice a spaţiului locuit de populaţia românească. Dacă se ia în considerare ipoteza – împărtăşită, de altfel, de majoritatea istoricilor – conform căreia alături de formaţiunile politice existau şi ierarhii religioase, atunci putem admite că au existat episcopii ortodoxe la Dăbâca, centrul voievodatului lui Gelu, la Biharia, alături de voievodatul condus de Menumorut, probabil şi la Alba Iulia, precum şi la Oradea. Izvoarele istorice ungureşti vorbesc despre unele creştinări făcute la Constantinopol în secolul al X-lea, când ducele Gyula (cca. 953—955) îl aduce aici pe Ierotei, ce devine „episcop al Turciei” (προεσιος τουρκιας).

Acesta este urmat de Antonie, aşezat la Morissena, pe Mureş, în ţara lui Ahtum (pe la 1002), unde ctitoreşte şi o mânăstire ortodoxă.

Existenţa unor biserici ortodoxe în Transilvania, precum şi în alte teritorii locuite de români este evidenţiată şi de papa Inocenţiu al IIIlea, în scrisoarea sa din 16 aprilie 1204 adresată episcopului catolic de Oradea, Simion. Suveranul Pontif îi cerea acestuia să cerceteze unele mânăstiri „greceşti” din dioceza sa, care se găseau, după spusele sale, într-o stare accentuată de decadenţă, pricinuită de neglijenţa episcopilor

diocezani şi a „grecilor” înşişi, care sunt „foarte stricaţi”. Remediul propus de papă era acela al înfiinţării unui episcopat pentru aceşti credincioşi, „din sânul aceloraşi greci”, care urma să fie supus direct autorităţii pontificale. Este mai mult decât sigur că cei denumiţi de către papă „greci“ erau, în realitate, români ortodocşi, ceea ce demonstrează existenţa unor forme de organizare politică destul de puternice şi bine consolidate pentru a avea un episcop.

La numai un an distanţă, mai precis la 3 mai 1205, Inocenţiu al III-lea îi scria arhiepiscopului de Calocea, sub jurisdicţia căruia se găsea şi Episcopia Oradea, că a fost informat de existenţa unui episcopat ce nu era arondat nici unei mitropolii, plasat teritorial în cadrul formaţiunii conduse de fiii cneazului Bela. Papa, la cererea arhiepiscopului de Calocea, încuviinţează trecerea acestui episcopat sub autoritatea Arhiepiscopiei de Calocea, cu condiţia ca episcopatul în cauză să nu se afle sub autoritatea Bisericii din Constantinopol, care „s-a întors de curând la unitatea Scaunului Apostolic”. Trebuie precizat, în acest cadru, că teoria episcopului calocean conform căreia episcopatul respectiv „nu este supus nici unei mitropolii” nu poate fi întemeiată, ci, mai degrabă, ascunde o realitate, deoarece, conform dreptului canonic răsăritean, nici o episcopie nu putea fi de sine stătătoare. În mod evident, existenţa organizării bisericeşti româneşti în spaţiul de la nord de Dunăre este o realitate mai presus de orice interpretare. În egală măsură trebuie subliniat faptul că mărturiile izvoarelor istorice vin să ateste capacitatea de rezistenţă a acestor mici organisme teritoriale în faţa expansionismului catolic şi, în egală măsură, constantinopolitan. În acelaşi timp, consolidarea celor două părţi ale defunctului Imperiu Roman vine să antreneze în tumultul luptelor pentru supremaţie şi populaţia de la nord de Dunăre, aspect care subliniază permanenţa contactelor acestei zone cu arealul de civilizaţie european.

Este cazul cruciadei a IV-a, care, în ciuda programului ideologic susţinut, va fi deturnată rapid într-o adevărată campanie de cucerire a spaţiului răsăritean, în speţă Bizanţul. Campania furibundă, atât în plan ideologic, cât şi în cel politic, lansată de Scaunul pontifical va viza şi atragerea tuturor „schismaticilor”, printre care se numărau – potrivit catalogării „oficiale” – şi românii din nordul Dunării, la unire cu Biserica romană.

Se poate vorbi chiar de o reală politică de catolicizare ce se va propaga în acest spaţiu prin intensificarea activităţilor de construire a edificiilor catolice în jurul castelelor fortificate, propaganda în scopul convertirii „schismaticilor” (aici un important rol va reveni călugărilor dominicani — Predicatori – şi, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, franciscanilor — Minoriţi), pe fondul presiunilor exercitate asupra clerului ortodox.

Pr. dr. Ionuţ STANCIU

Argeºul Ortodox

Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie – partea a ii-a Dumnezeiasca Împărtăşanie este simbolul şi elementul constitutiv al Bisericii Creştine, al „familiei întru Hristos” Aceasta face poporul lui Dumnezeu „un singur trup şi un singur sânge”. Ea ne face fraţi în Hristos, oricărui loc, neam, limbă şi ţinut am aparţine, de vreme ce toţi ne facem părtaşi aceleiaşi Pâini şi aceluiaşi Potir şi în venele noastre curge Sângele lui Hristos, iar trupul nostru a devenit una cu Trupul Lui. Preotul nu numai că nu poate să dea Dumnezeiasca Împărtăşanie celor care nu sunt mădulare ale acestei comuniuni, dar îşi ia şi grea osândă dacă o face. Când se vor apropia de Biserica noastră, atunci se vor face părtaşi şi comuniunii noastre.

Dar Biserica noastră impune ca pedeapsă pedagogică „epitimia”, oprirea de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, creştinilor care au căzut în anumite păcate. Aşa se întâmpla şi în Biserica veche în care exista categoria specială a creştinilor „penitenţi”. Unora dintre aceştia nu numai că nu li se îngăduia Dumnezeiasca Împărtăşanie şi asistarea la asistarea la Sfânta Liturghie, ci numai ascultarea Evangheliei, a Apostolului şi a predicii.

Perioada opririi de la Dumnezeiasca Împărtăşanie dura şi până pe patul de moarte în cazul unor păcate mari, precum lepădarea de Hristos.

Dar, odată cu trecerea timpului, Biserica a devenit din ce în ce mai îngăduitoare. Este de ajuns să compare cineva canoanele sfântului Vasile cel Mare cu canoanele sfântului Ioan Postitorul şi cu practica de astăzi, ca să vadă scăderea treptată o rigurozităţii. Aplicarea acestei epitimii avea loc, ca şi astăzi, după mărturisire, de către părintele duhovnic.

Fireşte că acela o va face cu toată iubirea şi priceperea duhovnicească, încât cel care se mărturiseşte să fie convins că aceasta se întâmplă pentru binele şi pentru mântuirea lui sufletească. La fel, dacă preotul prinde de veste despre vreun păcat mare al unui enoriaş de-al său, atunci, înainte ca acesta să se apropie de Dumnezeiasca Împărtăşanie, se va îngriji să se apropie de el cu iubire şi afecţiune ca să-i arate părinteşte vindecarea potrivită şi, implicit, să-i recomande oprirea de la cuminecare. În ceasul apropierii de Sfintele Taine este foarte târziu şi o abordare în acel moment poate să devină pricină de indignare pentru cel care vine să se împărtăşească, iar reco-

mandarea preotului să aibă urmări păcătosul este „oaia cea rătăcită”, contrare aşteptărilor, îndepărtându-l pe răspunderea grea este a păstorului care a acesta de Biserică. Mai mult, preotul lăsat-o să se rătăcească în munţi şi să devină pradă lupului înţelegător, căci n-a alergat în urma ei din primul moment. În orice împrejurare preotul trebuie să se întrebe, ce ar fi făcut Hristos dacă ar fi fost în locul lui. În sfârşit, despre cel de-al treilea aspect al întrebării, dacă preotul va opri de la Dumnezeiasca Împărtăşanie pe cei cărora le-a recomandat să se mărturisească şi aceştia n-au făcut-o, socotesc că răspunsul nu este atât de greu. Preotul este dator să recomande credincioşilor să se apropie, pe cât le stă în putinţă, pregătiţi de Dumnezeiasca Împărtăşanie. Le va arăta felurile pregătirii, şi că unul dintre acestea este mărturisirea. De aici înainte este o problemă de conştiinţă a credincioşilor. Este bine ca tot credinciosul să se mărturisească înainte de Dumnezeiasca Împărtăşanie şi să primească iertarea păcatelor. Astfel se va apropia cu vrednicie şi cu mai puţină frică de osândă.

poate să se facă pricină de sminteală şi să cadă în păcat de moarte, încălcând secretul Tainei Mărturisirii şi devenind astfel vinovat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Dacă nu este vorba despre ceva tainic, ci cel care vine s-a făcut pricina unui scandal public, atunci preotul, cu toată iubirea, cu delicateţe creştinească, dar şi cu hotărâre, poate săl oprească de la Dumnezeiasca împărtăşanie, cerându-i să rămână la sfârşit, sau lucrând într-un alt mod mai special şi mai delicat, astfel încât să-1 câştige şi nu să se piardă creştinul „bolnav”. O atitudine asemănătoare a avut şi sfântul Ambrozie al Mediolanului faţă de împăratul Teodosie care se făcuse vinovat de uciderea tesalonicenilor.

Oricum, nu trebuie să ne scape din vedere că este foarte târziu să aşteptăm momentul Dumnezeieştii Împărtăşanii ca să-l sfătuim pe credincios. Dacă

Preotul, însă, nu trebuie să uite că Spovedania şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sunt două realităţi diferite. A doua nu este condiţionată de prima.

Spovedania este o Taină independentă şi separată, la care creştinul nu vine în fiecare zi, ci când simte nevoia vindecării duhovniceşti, a mărturisirii şi a iertării păcatelor care-l împovărează.

Dumnezeiasca Împărtăşanie este „hrana”, „izvorul nemuririi”, „mana”, „mân carea şi băutura cea adevărată”. De aceea omul se apropie, pe cât îi stă în putinţă, frecvent „ca să nu moară”. Dumnezeiasca Liturghie se şi săvârşeşte aproape în fiecare zi. La Sfânta Euharistie preotul cheamă tot poporul care se găseşte acolo prin cuvintele: „Apropiaţi-vă!”, şi pentru acesta se roagă înainte, ca să se împărtăşească cu vrednicie în numele Domnului şi îi mulţumeşte după aceea Stăpânului iubitor de oameni.

Repet încă o dată, cheia acestor probleme serioase precum împărtăşania credincioşilor cu Trupul şi Sângele lui Hristos se află în mâinile preotului bun, priceput, plin de iubire şi cu frică de Dumnezeu. Acestuia nu-i rămâne decât să deschidă inimile credincioşilor săi, ca să intre Mirele lor (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p.

21- 23).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

5

Argeºul Ortodox

Câteva cugetări şi referinte despre “Rugul ce arde şi nu se mistuieşte” – într-um dialog duhovnicesc cu Părintele Arhimandrit Clement Haralam de la Mănăstirea “Sfânta Maria” Techirghiol, judeţul Constanţa…

Sfânta Fecioară Maria faţă de persoanele Sfintei Treimi este fiica Tatălui ceresc, mireasa Duhului Sfânt şi maica Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, iar în raport cu lumea cerească şi pământească este împărăteasa cerului şi a pământului, a îngerilor şi a oamenilor, sfânta sfinţilor şi mijlocitoarea permanentă a oamenilor către Preasfânta Treime pentru mântuirea noastră. Despre rolul şi locul Maicii Domnului în viaţa Bisericii ne vorbeşte Preacuviosul Părinte Arhimandrit Clement Haralam de la Mănăstirea “Sfânta Maria” Techirghiol - Constanţa.

- Preacuvioase Părinte Arhimandrit Clement Haralam, nu există slujbă a Bisericii care să nu conţină rugăciuni adresate Maicii Domnului. Cum explicaţi dezvoltarea cultului Maicii Domnului în Tradiţia Bisericii, deşi în Scriptură prezenţa Sfintei Fecioare este una discretă?

- Sfântul Atanasie cel Mare, amintind de o sărbătoare închinată Maicii Domnului, care se ţinea după Crăciun, spune că nu s-ar justifica aceasta dacă Fecioara Maria nu ar fi avut nici un rol în istoria mântuirii. Dumnezeu celor smeriţi le dă har, iar Sfânta Fecioară Maria a primit atâta har ca nimeni altul pe pământ şi în cer pentru că ea L-a născut pe Iisus Hristos pe pământ, dându-I trup din trupul său. Când s-a prezentat la Sfânta Elisabeta, rudenia sa, aceasta îi adresează un cuvânt de cinstire Sfintei Fecioare: “Binecuvântată eşti tu între femei...” Apoi, şi Fecioara Maria a adresat lui Dumnezeu un imn de preamărire. Acest imn se cântă la Utrenie în cadrul cântării a IX-a: “...că a căutat spre smerenia roabei Sale; că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile...” În Evanghelia care se citeşte la praznicele principale în cinstea Maicii Domnului, aflăm cum o femeie din mulţime o fericeşte pe mama Mântuitorului, care L-a născut şi L-a alăptat, iar Domnul nostru Iisus Hristos răspunde întărind: “aşa este”. La rândul Său, Domnul îi fericeşte şi El pe “cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc” (Luca 11, 27-28), că aşa ne-a învăţat Maica Domnului la nunta din Cana Galileii: “Faceţi orice vă va spune” El (Ioan 2, 5).

Cu toate că în Sfânta Scriptură a Noului Testament sunt puţine relatări despre Maica Domnului, totuşi sunt semnificative. Sfânta Tradiţie ne transmite că la adormirea Maicii Domnului Apostolii s-au adunat în chip minunat, adică aduşi pe norii cerului, din locurile unde propovăduiau Evanghelia. Iar pentru Apostolul Toma, care a venit ceva mai târziu, a fost deschis mormântul în mod special, ca să o vadă şi el pe Născătoarea de Dumnezeu. Ştim despre ceea ce s-a constatat că trupul Maicii Domnului a fost luat la cer de către Fiul ei. Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că cinstirea Maicii Domnului a intrat în atenţia creştinilor chiar din vremea Apostolilor şi s-a dezvoltat pe parcursul istoriei creştinismului ca o consecinţă a binefacerilor Maicii Domnului simţite în viaţa omenirii. Această cinstire, care i se datorează Maicii Domnului pentru că prin smerenie, curăţie şi ascultare L-a adus pe pământ pe Cuvântul cel veşnic născut din veci din Tatăl, a fost prezisă de însăşi Maica Domnului şi încuviinţată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În decursul istoriei Bisericii, Sfinţii Părinţi au rânduit cu atenţie sărbătorile în cinstea Maicii Domnului din timpul anului bisericesc, dându-le o deosebită semnificaţie. La începutul anului bisericesc, la 8 septembrie, sărbătorim Naşterea Maicii Domnului pentru că este Maica Vieţii veşnice, cifra 8 simbolizând veacul viitor, veşnicia. Din troparul care se cântă la această sărbătoare aflăm că naşterea Sfintei Fecioare a vestit bucurie la toată lumea pentru că dintru Dânsa a răsărit Soarele dreptăţii, Iisus Hristos Dumnezeul nostru.

La sfârşitul anului bisericesc, în luna august, sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Fiind ultima lună a anului, anunţă şi sfârşitul veacului acestuia. Sărbătorile principale ale acestei luni formează icoana Judecăţii de Apoi: Schimbarea la Faţă se prăznuieşte în ziua de 6 (august ) pentru că în a şasea zi a fost făcut omul. Acest praznic ni-L înfăţişează pe Iisus Hristos în slavă, arătând cum ar fi trebuit să strălucească Adam dacă nu ar fi greşit.

Adormirea Maicii Domnului, din 15 august, ca cea mai bună mijlocitoare a noastră, fiind mamă a omenirii şi icoană a Bisericii prin faptul că L-a născut pe Hristos Dumnezeu. Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august, ni-l arată pe cel mai mare om născut din femeie, cum îl mărturiseşte Iisus Hristos. Aceste trei praznice reprezintă icoana Judecăţii de Apoi. Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul stau de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului mijlocind pentru lume. Ei ocupă aceste două locuri de mare cinste pe care le-au râvnit cândva cei doi Apostoli fraţi, Iacob şi Ioan, şi nu le-

6

au primit pentru că erau deja rezervate (Mat. 20, 20-23).

Maica Domnului, prin rugăciune, a fost mijlocitoare pentru oameni în viaţa pământească şi continuă această mijlocire în viaţa veşnică pentru că “mult pot rugăciunile Maicii pentru îmblânzirea Stăpânului”. Locul de-a dreapta Mântuitorului Hristos dăruit ei de Tatăl Ceresc, aşa cum arată Mântuitorul în Evangheile: “...se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Mat. 20, 23), arată nu numai cinstea pe care o are Maica Domnului în Biserică, ci şi rolul său de mijlocitoare către Preasfânta Treime. La Mănăstirea Vatopedu din Muntele Athos este o icoană veche în care este înfăţişat Iisus Hristos pregătit să pedepsească o faptă necugetată din viaţa mănăstirii, iar Maica Domnului îl opreşte pe Iisus Hristos să pronunţe pedeapsa ca să dea posibilitatea de pocăinţă celor care au greşit. Iată de ce Biserica Ortodoxă are multe sărbători în cinstea Maicii Domnului.

- Maica Domnului adună în persoana sa paradoxurile.

Deşi a născut Fiu, ea este invocată şi ca prototip pentru viaţa monahală. De ce şi cum a fost aleasă Maica Domnului protectoarea prin excelenţă a celor ce au îmbrăţişat cinul monahal?

- Mântuitorul nu a fost căsătorit în viaţa pământească, El a fost feciorelnic, dar a trăit în familie. A participat ca invitat la nunta din Cana Galileii, şi nu doar ca un invitat obişnuit, ci a ridicat căsătoria la rang de taină şi a săvârşit prima minune. Maica Domnului nu a fost căsătorită, nu a cunoscut bărbat, iar logodirea sa cu dreptul Iosif a fost doar formală. Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica) spune că fecioria este de la început şi a fost sădită în firea oamenilor de la început. Căsătoria a fost înfiinţată după greşeala protopărinţilor pentru ca să nu se distrugă şi să nu se desfiinţeze neamul omenesc. Şi Sfântul Apostol Pavel recomandă starea feciorelnică, dar ca să nu ardă prin anumite păcate, mai bine să se căsătorească (I Cor. 7). La Maica Domnului se regăsesc ambele stări. Ea este maică şi fecioară. Ea este ocrotitoare deopotrivă şi a familiei, dar şi a monahilor. Ea este simbolul Bisericii şi în Biserică sunt primiţi toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi care mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mat. 16, 16), sau cum spune Sfântul Pavel: un Domn, o credinţă, un Botez (Gal. 4, 5), fără deosebire de starea civilă. Maica Domnului a îndeplinit cu prisosinţă cele trei condiţii ale vieţii monahale, adică: ascultarea, curăţia (fecioria) şi sărăcia de bunăvoie. Ascultarea Maicii Domnului se observă în mod evident la momentul Bunei Vestiri când, cu multă smerenie, a primit vestea că va fi Născătoare de Dumnezeu. Apoi, Arhanghelul Gavriil i-a detaliat cum va fi naşterea cea mai presus de fire, încheind cu cuvintele: “...la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Prin răspunsul dat solului ceresc: ‘Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău’, Maica Domnului a schimbat starea duhovnicească a lumii. Cu ascultarea ei a vindecat neascultarea noastră. Prin smerenia sa s-a înălţat la Dumnezeu, iar Cuvântul S-a smerit în faţa omului, cum spune Sf. Ap. Pavel (Filipeni 2, 7). Prin naşterea lui Iisus Hristos, fecioria Maicii Domnului nu a fost afectată. Ea este pururea fecioară: înainte, în timpul naşterii şi după naştere. Sfântul Arhanghel Gavriil îi arată Maicii Domnului cum va fi aceasta: “Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri...” (Luca 1, 35). Şi aşa a născut pe Unul-Născut (Unicul), nu pe primul născut (Mat. 1, 25). A născut pe Unul din Treime, pe Fiul cel născut din veci din Tatăl fără mamă şi acum, în timp, la plinirea vremii, din mamă fără tată, de la Duhul Sfânt, cum mărturisim în Crez. Sărăcia materială în care a vieţuit Maica Domnului se cunoaşte din faptul că ea a fost orfană din fragedă vârstă, şi apoi adoptată de dreptul Iosif, cu titlu de logodnă, spre ocrotire.

Mântuitorul Însuşi era numit fiul teslarului, iar într-o anumită situaţie spune că Fiul Omului nu are unde să Îşi plece capul. Toate acestea ne dovedesc viaţa modestă în care au trăit Iisus Hristos şi mama Sa, Sfânta Fecioară Maria.

- Preacuvioase Părinte Duhovnic, în istoria Bisericii din primul mileniu, în Răsărit, teotokia (calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului) a fost contestată. În al doilea mileniu, în schimb, Occidentul creştin a exagerat cultul acordat Fecioarei Maria. Care este raportarea corectă faţă de Maica lui Dumnezeu? Cum exprimă Sfinţii Părinţi cinstirea faţă de Maica Domnului?

- Sfânta Fecioară a născut în timp, la plinirea vremii, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel născut din veci din Tatăl, fără mamă şi de la Duhul Sfânt, cum se arată în Evanghelie (Luca 1, 35) şi după cum mărturisim în Crez.

Dacă a fost contestată calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, s-a făcut din neştiinţă, dar după încheierea sinoadelor ecumenice sau locale privitoare la această problematică, cei care au înţeles au primit şi au crezut că Maica Domnului este pururea fecioară şi Născătoare de Dumnezeu. Cei care nu au primit şi-au arătat, de fapt, necredinţa în cuvântul Arhanghelului Gavriil: “La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 37), şi aroganţa. Aceştia sunt ereticii de atunci şi protestanţii, şi neoprotestanţii de astăzi.

Catolicii au exagerat prin învăţăturile proclamate la unele sinoade mai recente: Imaculata concepţie (1858), Înălţarea cu trupul la cer prin puteri proprii (1954) şi cum că Maica Domnului este co-mântuitoare (1965). Ori, noi ştim că Mântuitorul Iisus Hristos este singurul Mântuitor.

Maica Domnului este mijlocitoare şi prin mijlocirile sale poate câte voieşte. De aceea ne şi rugăm: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, cum se arată în Canoanele Maicii Domnului (Bogorodicina) ale Sfântului Ioan Damaschin. Ca şi în alte probleme dogmatice, Ortodoxia ţine calea de mijloc, nu extremele. Părinţii Bisericii aşa ne-au învăţat, să mergem pe calea de mijloc, calea împărătească.

Aşadar, cinstirea pe care Biserica Ortodoxă o acordă Maicii Domnului se numeşte supravenerare şi este superioară cinstirii sfinţilor (venerare). Aceasta se reflectă foarte frumos şi cuprinzător în rugăciunea “Cuvine-se cu adevărat...”: “Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu te mărim”. Aşadar, în raport cu sfinţii şi îngerii, pe Maica Domnului o slăvim, iar în raport cu Sfânta Treime, o mărim.

- Preacuvioase Părinte Arhimandrit, care sunt cele mai sugestive nume pe care le-a primit Maica Domnului în invocările făcute către ea?

- Primii care au atribuit diferite nume Maicii Domnului au fost proorocii Vechiului Testament, care au proorocit despre Maica Domnului şi lucrarea ei în viaţa lumii. Cel mai semnificativ nume este, după mine, cel dat de Proorocul Isaia (7, 14): “Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”, deci pe cât de simplu, pe atât de cuprinzător, dar şi întrebător: Fecioara care naşte. Aceasta l-a făcut pe dreptul Simeon să trăiască peste aşteptări pentru a vedea împlinirea proorociei. Maica Domnului este numită cu multiple nume, după felul binefacerii în viaţa oamenilor şi a Bisericii, în general.

Ele se pot găsi mai ales în Acatistul Bunei Vestiri şi în rugăciunea de la sfârşitul acestui acatist, unde sunt enumerate multe din ele. De asemenea, în toate cântările, canoanele, rugăciunile şi în oricare altă citire adresată Maicii Domnului putem afla unul sau mai multe nume referitoare la Sfânta Fecioară.

O cântare veche, care se cântă frecvent la praznicele Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos, numită “De demult proorocii”, reuneşte câteva nume folosite pentru Maica Domnului de proorocii Vechiului Testament: “năstrapă”, “toiag”, “tablă”, “sicriu”, “sfeşnic”, “masă”, “munte netăiat”, “cădelniţă de aur”, “cort”, “uşă neumblată”, “palat”, “scară”, “scaun Împăratului”. De asemenea, o icoană care reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, având de o parte şi de alta prooroci şi drepţi ai Vechiului Testament, arată prefigurări ale Sfintei Fecioare Maria, numind-o: Moise – “rug ce arde şi nu se mistuieşte”; David – “chivot sfinţit”; Ieremia – “Israelul cel nou”; Ghedeon –“lână plină de rouă”; Isaia – “cleşte purtător de cărbune”; Iacov – “scară pe care S-a coborât Dumnezeu”; Aaron – “toiag ce a odrăslit”; Solomon – “pat de aur”; Iezechil – “uşă încuiată”; Avacum – “munte umbrit”; Daniel – “munte netăiat”; Zaharia – “sfeşnic”.

Cu toate acestea, cel mai cunoscut nume pe care l-a primit Sfânta Fecioară Maria este: “Maica Domnului”.

Dacă la ortodocşii slavi numele cel mai cunoscut al Sfintei Fecioare este “Bogorodiţa” - Născătoarea de Dumnezeu, la greci, numele cel mai cunoscut este “Panaghia” - Preasfânta. La noi, românii, însă, numele cel mai des folosit şi mai apropiat de sufletul nostru pentru Sfânta Fecioară este Maica Domnului. Parcă o simţim mai aproape pe Sfânta Fecioară când ne adresăm ei cu apelativul Maica sau Măicuţa Domnului…

- Preacuvioase Părinte Clement, vă mulţumesc foarte mult pentru tot!...

Stelian GoMboş

Argeºul Ortodox

Cum îl primeşti tu astăzi pe iisus Hristos?

Cum ne tratează oare lumea pe noi, după ce am terminat o anumită lucrare de făcut, sau după ce am terminat de ocupat o anumită funcţie sau poziţie ? Oare ce mai însemnăm noi pentru alţii ? Sunt atâtea exemple a unor oameni mari sau a unor fapte mari, care după ce nu mai ocupau acele poziţii, au ajuns să nu mia însemne nimic pentru nimeni. Atâta tmp cât aceste persoane deţineau nişte poziţii, de care unii aveau trebuinţă şi de pe urma cărora unii se bucurau sau poate unii chiar profitau, ele se bucurau de un profund respect, însă în clipa când nu mai erau acei oameni cu influenţă, oamenii au ajuns să îi uite, să nu mai însemne pentru ei absolut nimic. Ce trist, ca să ajungi acolo să respecţi pe cineva doar pe timpul cât acesta are o poziţie importantă şi după aceea să uităm lucrul acesta.

Ce trist dacă aceste lucruri se mai întâmplă şi în sfânta Biserică, locul unde ar trebui ca respectul, cinstea, bunăcuviinţa, să fie la ele acasă. Ce trist ca un om simplu, sărac, să nu fie cinstit doar pentru faptul că nu are o stare materială observabilă şi de alţii : «Cel care apasă pe cel sărman defaimă pe Ziditorul lui, dar cel ce are milă de sărac Il cinsteşte.» (Pilde 14,31). «Şi am mai văzut sub soare acest fapt de înţelepciune care mi s-a părut întradevar mare: A fost odată o cetate mică, locuită de oameni puţini şi împotriva ei a pornit un rege vestit, care a împresurat-o şi a ridicat de jur împrejur întărituri puternice. Într-însa se afla un sărac înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui şi nimeni nu-şi mai aduce aminte de acest om sărman. Şi am zis: “Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită, şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă“.» (Ecl. 9,13-16). Casa Domnului, lăcaşul de închinare trebuie respectat şi cinstit, căci zice Domnul : « Zilele Mele de odihnă să le păzeşti şi locaşul Meu să-l cinsteşti. Eu sunt Domnul. » (Lev.19,30). «Zilele de odihnă ale Mele să le păziţi şi locaşul Meu cel sfânt să-l cinstiţi, că Eu sunt Domnul.» (Lev. 26,2). În orice moment, prin tot ceea ce facem noi ca oameni să cinstim pe Bunul Dumnezeu: «Cinsteşte pe Domnul din averea ta şi din pârga tuturor roadelor tale. Atunci jitniţele tale se vor umple de grâu şi mustul va da afară din teascurile tale.» (Pilde, 3,9).

Am auzit de diverse cazuri de slujitori ai Domnului, care au trudit o viaţă pentru cele sfinte, care din diverse împrejurări nu mai puteau sluji ca înainte, fie din cauza bolii sau a bătrâneţii, au ajuns să nu mai primească cinstea care se cuvine. Înaintea perilor albi, Domnul ne spune să avem cinste : «Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău.

Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. » (Lev.19,32). O situaţie tragică regăsită în dreptul acelor persoane cu vrednicie, care ajung la un moment dat să nu mai însemne mare lucru pentru ceilalţi, pentru semenii lor, doar pentru faptul că nu mai pot sluji ca mai înainte, ba să se constate chiar că cineva se împiedică de ei pe undeva. Acestui fel de situaţii doar Sfânta Evanghelie poate să ne dea un răspuns potrivit. Vom putea lua un exemplu potrivit din vizita lui Iisus la Nazaret. El nu a venit acolo ca să intre cu cineva într-o concurenţă, într-o competiţie, fie ea şi sfântă măcar. El nu a venit să să câştige popularitate din partea oamenilor. Şi totuşi Pilat observă foarte clar faptul că cei care cârmuiau poporul l-au dat în mâinile autorităţilor din pizmă, din răutate, din invidie. În firea noastră omenească, pământească există şi nişte tendinţe diavoleşti, de a ne simţi umbriţi de realizările, de faptele bune ale altora. Valorea unui om nu creşte coborând pe alţii în privinţa cinstei cuvenite, a respectului, ci doar în măsura în care el înalţă pe alţii, în măsura în care el respectă şi cinsteşte pe ceilalţi. Crezul unui om se cunoaşte din faptele lui, nu din vorbele lui, din felul cum acţionează prin comportament şi fapte, în zilele obişnuite sau în cele de sărbătoare, indiferent de ceea ce mărturiseşte acest om. Dacă vrem să înţelegem viaţa Domnului nostru Iisus Hristos încearcă să calci pe urmele Lui şi ai să vezi atunci ce a simţit El, aşa cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: «M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.» (Gal. 2,20).

Atunci când Iisus Hristos a mers la Nazaret şi a început să vorbească oamenilor, aceştia au primit cuvintele Lui. El le-a arătat că a venit la cel păcătos, la cel bolnav, la cel zdrobit cu inima, la cel flământ, la cel gol, la cel apăsat de diverse poveri, la cel respins de societate. Ceilalţi erau în grija specială a celorlalţi oameni, dar El a venit să se ocupe şi de cei marginalizaţi, de aceia care nu trebuiau nimănui, care erau aruncaţi la marginea săcietăţii. Un asemenea comportament deranjează. Sfântul Apostol Pavel mărturisea că iudeii îi împiedicau să predice Sfânta Evanghelie la neamuri. În loc să fie un sprijin aceştia erau o barieră pentru alţii, iar în loc să ajute, adesea încurcau. Se întâmpla aşa

cum mărturisea chiar Iisus: «Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.» (Mat.23,13). Sfinţii Apostoli s-au confruntat de multe ori cu această ostilitate din partea lor, cu o împotrivire demonică în privinţa propovăduirii altora.

Iisus Hristos nu căuta să placă oamenilor, că să le spună adevărul. El dorea să-i facă pe oameni, care ascultau cuvântul Său, să-i facă plăcuţi înaintea lui Dumnezeu : «...Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va satura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.» (Isa. 53,10-11).

Domnul nostru Iisus Hristos a trecut prin aceste situaţii, venind în patria Lui, la Nazaret, unde a intrat în sinagogă şi a început să citească: «Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagoga şi S-a sculat să citească. Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să

vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, Şi să vestesc anul plăcut Domnului”. Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a şezut, iar ochii tuturor erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: Astăzi sa împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre. Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Şi El le-a zis: Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta. Şi le-a zis: Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. Şi adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. Şi la nici una dintre ele na fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele proorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul. Şi toţi, în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie.» (Luca 4,16-29). Atunci când un slujitor al Domnului începe să spună, să citească, sau să predice Cuvântul lui Dumnezeu, acest cuvânt aduce şi o anumită împotrivire din partea unora care nu vor să se pocăiască de faptele lor. Noi ne mirăm adesea de unele atitudini ale unor oameni, aşa-zişi credincioşi. Cum e posibil ca unii să dispreţuiască pe slujitorii Domnului, Biserica şi toate cele sfinte ? Cum e posibil ca unii să vorbească urât, să se certe la ca sa Domnului ? Oare ce-au învăţat ei din sfânta slujbă ? Nu cumva e vorba de un caracter care nu vrea să renunţe la faptele rele, care nu vrea să se căiască de ele şi se complace în păcat. Ce fel de relaţii de respect ar trebui să fie în poporul Domnului ?

Dacă Sfânta Evanghelie ar fi primită şi dacă oamenii ar privi pe Dumnezeu în lumina în care a predicat

Mântuitorului nostru, atunci ar seca toate izvoarele de fărădelegi, toate focarele de ură şi de răutate, de invidie şi de bârfă, de neascultare şi de lipsă de respect. Dacă ar fi ascultat Cuvântul sfânt ar dipărea nenorocirile din familile oamenilor şi sufletele lor şi în felul acesta lumea noastră sar transforma în ceea ce a vrut să facă Iisus şi la Nazaret, în patria Lui. Acolo la Nazaret a rămas doar planul Domnului pentru ei, plan pe care ei nu l-au acceptat. La fel, cu fiecare dintre noi, Dumnezeu are un plan, plan care va fi dus la îndeplinire doar dacă şi noi suntem gata să cooperăm cu El. Planul lui Dumnezeu este sfinţirea şi mântuirea noastră : «Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră...»

(1 Tes.4,3) ; «Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. » (Ioan 10,27-29) ; «Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu » (Efes.2,8); Iisus la Nazaret, nu a putut să facă nici o lucrare importantă, nici o minune, din cauza necredinţei lor. « Şi a ieşit de acolo şi a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El. Şi, fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă. Şi mulţi, auzindu-L, erau uimiţi şi ziceau: De unde are El acestea? Şi ce este Înţelepciunea care I s-a dat Lui? Şi cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi? Şi se sminteau întru El. Şi le zicea Iisus: Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa. Şi n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. » (Marcu 6, 1-6). Cei din Nazaret dacă au refuzat să creadă cuvintele, lui Iisus, au refuzat şi să primească harul Lui, au refuzat să-şi deschidă inima la Cvuântul vieţii, preferând să trăiască cu nişte prejudecăţi în capul lor, prejudecăţi care i-au făcut să piardă şansa vieţii lor, orbindu-le ochii. Planul luii Dumnezeu de sfinţire şi de mântuire nu este obligatoriu pentru om, dacă acesta nul doreşte. Dumnezeu spune : «Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, Poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni. Iar de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta, ci te vei lăsa ademenit şi te vei închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor, Vă dau de ştire astăzi că veţi pieri şi nu veţi trăi mult în pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu acum Iordanul. Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţa şi moartea.Ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.» (Deut. 30,15-19).

Dumnezeu ne sfătuieşte să alegem viaţa, pentru ca nu cumva într-o zi să ne căim că nu am ales viaţa veşnică, de aceea Domnul tocmai asta vrea să ne înveţe. Domnul vrea să ne determine să lăsăm viaţa noastră în Mâna Lui. Cei din Nazaret, din necredinţa lor, l-au dus pe Iisus la marginea prăpastiei unde au vrut să-L arunce şi să scape astfel şi de El şi de învăţăturile Sale, decât să renunţe mai bine la prejudecăţile înrădăcinate în mintea lor. Ei s-au ridicat împotriva Celui care vroia să-I scape de la moarte, parcă ei ştiau mai bine ce trebuie făcut. «Când Domnul îţi va fi dat ţie pâinea îngrijorării şi apa strâmtorării, şi cei ce te învaţă nu se vor mai ascunde, ci ochii tăi vor vedea pe dascălii tăi şi urechile tale vor auzi cuvântul celor ce te călăuzesc pe tine, zicând: “Iată calea, mergeţi pe ea!”, fie că aţi merge la dreapta sau la stânga.» (Isa. 30, 20-21).

Oare de s-a lăsat Iisus dus la prăpastie ? El avea puterea să nu se lase prins. Naaman sirianul e dus la marginea localităţii, la fel şi văduva din Sidon, fiind astfel marginalizaţi, iar Iisus se duce şi El acolo, ca să arate că El se identifică cu cei marginalizaţi de oameni : «Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.» (Mat.25,40). Chiar în genealogia Mântuitorului apar două nume, Rahav şi Rut, care proveneau din nişte medii păcătoase şi idolatre, iar prezenţa lor în genealogie arată faptul că Dumnezeu este gata să primeasscă pe orice păcătos care se întoarce la El cu credinţă şi pocăinţă, vrând să spună că în planul Lui de mântuire este loc pentru fiecare, cu condiţia dorinţei acestuia de întoarcere spre Dumnezeu. În felul acesta Domnul lasă un drum deschis şi pentru oamenii aceştia.

Primeşte-L pe Iisus ca Domn şi Mântuitor. Reflectă zilnic la posibilitatea mântuirii tale doar prin Crucea Lui. Doamne ajută !

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze Sfinţirea bisericii Sf. Ierarh Calinic de la Cernica din oraşul Ştefăneşti

Liturghie Arhierească în parohia Valea Mare Podgoria În duminica a patra din Postul Paştelui, credincioşii parohiei Valea Mare Podgoria din oraşul Ştefăneşti au avut bucuria de a participa la Sfânta Liturghie oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, împreună cu sobor de preoţi şi diaconi. Cu această ocazie, Chiriarhul Eparhiei a adresat celor prezenţi un cuvânt de învăţătură, amintind de Predica de pe munte rostită de Mântuitorul Iisus Hristos. Înaltrpeasfinţia sa a insistat asupra celor două fericiri: ,,Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” şi ,,Fericiţi iubitorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Biserica Parohiei Valea Mare Podgoria din oraşul Ştefăneşti este ctitoria jupânului Necula Ghimpescu şi a soţiei sale Ancuţa din oraşul Piteşti, fiind construită în anul 1686 în timpul domnitorului Şerban Vodă Cantacuzino domnitor al Ţării Româneşti între anii 1678-1688.

Hramul bisericii este Naşterea Maicii Domnului. Biserica a fost mai întâi metoh al Mănăstirii Vieroşi, jud. Argeş. În anul 1854 biserica a suferit mai multe modificări cu scopul lărgirii. În anul 1931 biserica s-a reparat şi pictat pentru a doua oară.

Din cauza cutremurului din anul 1940, biserica a fost din nou consolidată lucrările finalizându-se în anul 1945. Şi cutremurul din anul 1977 a afectat sfânta biserică. Acum se desfăşoară ample lucrări de reparaţii şi de pictare din nou a bisericii, lucrări începute de preotul Constantin Bacria şi finalizate în anul 1991 de preotul Constantin Duţulescu.

Resfinţirea bisericii s-a făcut la data de 5 septembrie 1993, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop, Calinic, atunci Episcop al Argeşului.

Din anul 2013 slujesc la acestă parohie preoţii Tiberiu Iriminescu şi Sabin Stancu.

În oraşul Ştefăneşti din judeţul Argeş, credincioşii din cartierul Zăvoi au avut bucuria astăzi de a participa la slujba de sfinţire a noii biserici cu hramurile: Sf. Ierarh Calinic de la Cernica şi Acoperământul Maicii Domnului. Aceasta a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi.

Cu binecuv ântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic noua biserică din oraşul Ştefăneşti a fost ridicată între anii 2003 2012 pe un teren donat de familia Biruta Ionel.

Pictura în tehnica fresco a fost realizată între anii 2009-2011 de pictorul Preot Cârstina Gheorghe din parohia Dragoslavele.

Catapeteasma bisericii a fost realizată în localitatea Cracăul Negru fiind donată de Valeria Haller Hirsch.

Policandrele şi Sfintele Vase au fost donate de familia Pastiu Gheorghe şi Maria din Piteşti.

La toate lucrările de zidărie şi pictură au contribuit membrii Consiliului Parohial şi credincioşii din parohie. Un ajutor important a venit din parohiile vecine şi de la credincioşii din municipiul Piteşti.

O contribuţie deosebită a venit din partea primăriei oraşului Ştefăneşti care a oferit parohiei materiale de construcţii.

Lucrările s-au desfăşurat sub directa supraveghere a biroului Economic şi Construcţii din cadrul Eparhiei Argeşului şi Muscelului, direct responsabili fiind preotul paroh Biolan Cristian Constantin ajutat de preotul Zinculescu Ioan Relu.

Pentru eforturile deosebite depuse în ultimii zece ani, părintele paroh Biolan Cristian Constantin a primit din partea Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului distincţia de iconom stavrofor.

200 de icoane donate la Spitalul Municipal din Curtea de Argeş Foarte mulţi credincioşi din municipiul Curtea de Argeş, împreună cu personalul medical din spitalul oraşului au participat astăzi la Taina Sfântului Maslu oficiată în biserica cu hramul Sf. Mare Mucenic Dimitrie, de Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, împreună cu un sobor de preoţi din protopopiatul Curtea de Argeş.

Cu această ocazie, Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului a donat

Spitalului Municipal din Curtea de Argeş, 200 de icoane cu chipulCum îl primeşti tu astăzi pe Iisus Hristos?

Mântuitorului Iisus Hristos.

Acestea au fost aşezate în toate saloanele, sălile de operaţii şi birourile din spital.

Construcţia bisericii Spitalului Municipal din Curtea de Argeş a început în toamna anului 2000, noul locaş de cult fiind acoperit în anul 2002. Prima Sfântă Liturghie a fost săvârşită în anul 2005, fiind oficiată

atunci o slujbă de binecuvântare de către Chiriarhul Eparhiei Argeşului şi Muscelului. Până în anul 2007 a fost definitivată pictura, urmând a se executa în cursul acestui an lucrările de tencuire a zidurilor exterioare.

Bolnavii internaţi în acest spital beneficiază permanent de asistenţă religioasă prin grija părintelui Matache Diodor.

Biroul de presa al Arhiepiscopiei Argesului si Muscelului