Issuu on Google+

l Anul XI l nr. 586 l 29 martie - 05 aprilie 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Scara Sfântului Ioan Sfântul Ioan Scărarul s-a numit după scrierea sa, ajunsă celebră, „Scara”. Din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, avea să se nască prin anul 579, fiind contemporan cu un alt personaj celebru, Sfântul Maxim Mărturisitorul. În Istoria Bisericească, Meletie, Arhiepiscopul Atenei spune că ar fi fost de obârşie din Palestina, iar Daniil din Raith afirma că tânărul Ioan a intrat în Mănăstirea din Sfântul Munte Sinai la vârsta prea fragedă de 16 ani. Aflăm din istorii că tânărul Ioan îşi făcuse o aleasă educaţie în ştiinţele vremii, aducându-i-se numele de Ioan Scolasticul, iar petrecerea îndelungată în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Desigur, numele care-i va rămâne în istoria duhovnicească a timpului, până azi, şi de acum până în veac, este cel de Ioan Scărarul. Acest nume, după cum este uşor de intuit, i s-a atribuit de posteritate pentru faptul că a fost autor al Scării! După o pustnicie de 40 de ani, în ţinutul Thola, la o distanţă apreciabilă de Muntele Sinai, spre sfârşitul vieţii a fost îndelung rugat să primească ascultarea de conducător duhovnicesc al mănăstirii unde şi-a început nevoinţele de fiecare zi. Ca egumen al celebrei mănăstiri, a fost rugat de egumenul Ioan al Mănăstirii Raith, aflată lângă Marea Roşie, să alcătuiască o lucrare de iniţiere în viaţa duhovnicească plină de zbucium, ca valurile mării. Deci, este vorba de o regulă scrisă, asemenea unei scări cu 30 de trepte, precum cea văzută în vis de Patriarhul Iacob. Autorul, Ioan Scărarul, s-a gândit îndeosebi, scriind cele 30 de Cuvinte la cei 30 de ani ai lui Iisus înainte de a-şi începe lucrarea Sa publică. Pentru că Duminica a patra din Postul Mare este consacrată acestui mare sfânt, în calendarul creştinortodox, putem numi săptămâna care urmează, a Sfântului Ioan Scărarul. M-am gândit ca să prezentăm cele 30 de Cuvinte, cu titlul respectiv din Filocalia IX, cu un adaos de inimă scris de Ioan Scărarul din însăşi treapta scării. Cuvântul I: Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere. „Dumnezeu este al tuturor; este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor; al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi, al tinerilor şi al vârstnicilor” (Filocalia, vol. IX, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, pag. 45). „Creştin este cel ce urmează lui Hristos pe cât este cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime” (pag. 46). Cuvântul II: Despre despătimire. „Acei tineri care sunt împătimiţi de dragostea trupească şi de desfătări, dar voiesc să ia asupra lor vieţuirea călugărească, să se sârguiască a se nevoi cu toată trezvia şi luarea aminte şi să se silească să se înfrâneze de la toată desfătarea şi de la toată răutatea, ca nu cumva «să fie cele din urmă mai rele ca cele dintâi».” (Matei 12, 45). Cuvântul III: Despre înstrăinare. „Când diavolii, sau şi semenii noştri, ne laudă pentru marea faptă a înstrăinării, să ne ducem cu gândul la Cel ce pentru noi S-a înstrăinat, coborând din cer pe pământ, şi ne vom afla pe noi neputând împlini deplin această faptă în veacul veacului” (pag. 74). Cuvântul IV: Despre fericita şi pururea pomenita ascultare. „Când gândul te sfătuieşte să judeci, sau să osândeşti pe întâistătător, sari ca din curvie. Să nu dai şarpelui îngăduinţă: nici loc, nici intrare, nici început. Zi către balaurul acesta: o, înşelătorule, nu eu am primit să fac judecată povăţuitorului meu, ci el pe a mea. Nu eu am fost făcut judecător lui, ci el al meu.” (pag. 82). Cuvântul V: Despre pocăinţa cea făcută cu grijă. „Să ne luptăm înainte de toate cu dracul întristării. Căci acesta, venind lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune” (pag. 151). Cuvântul VI: Despre pomenirea morţii! „Aducerea aminte de moarte este o moarte în fiecare zi. Aducerea aminte de moarte este un suspin de fiecare ceas. Frica de moarte este o însuşire a firii, intrată în ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite.” (pag. 156). Cuvântul VII: Despre plânsul de bucurie făcător! „Adună-ţi mintea, nu iubi să fii văzut; fii ieşit spre inima ta. Căci dracii se tem de adunarea minţii, cum se tem hoţii de câini!” (pag. 169). Cuvântul VIII: Despre nemâniere şi blândeţe! „Mânia este izbucnirea urii ascunse, a ţinerii de minte a răului. Mânia este pofta

de a face rău celui ce te-a supărat.” (pag. 186). Cuvântul IX: Despre ţinerea de minte a răului! „Cel ce a dobândit iubirea s-a înstrăinat de nebunia mâniei. Iar cel ce duşmăneşte îşi îngrămădeşte dureri fără rost” (pag. 196). Cuvântul X: Despre clevetire! „A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dar a osândi înseamnă a-şi pierde cineva sufletul” (pag. 203). Cuvântul XI: Despre multa vorbire şi despre tăcere „Cel ce iubeşte liniştea şi-a pus lacăt la gură. Iar cel ce doreşte să dea ocol lumii este alungat din chilie” (pag. 206). Cuvântul XII: Despre minciună! „Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna din vorbă multă şi din glumă prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos tăgăduirea lui Dumnezeu” (pag. 206). Cuvântul XIII: Despre lenea sufletească! „Bărbatul ascultător nu cunoaşte lâncezeala sufletului. Căci prin cele ale simţurilor înfăptuieşte cele ale gândirii” (pag. 209). Cuvântul XIV: Despre pântecele atotlăudat şi tiran! „De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit, ca prin săturare să săturăm pofta lui, iar prin mistuire grabnică să ne izbăvim de aprindere ca de bici. Să cercetăm şi mâncările care fac vânturi şi vom afla că ele mişcă şi poftele!” (pag. 215). Cuvântul XV: Despre curăţie şi neprihănire (castitate). „Fericit cu adevărat este cel ce a câştigat o desăvârşită nesimţire faţă de orice trup, culoare şi frumuseţe!” (pag. 223). Cuvântul XVI: Despre iubirea de arginţi! „Cel ce dispreţuieşte bunurile materiale, s-a izbăvit de judecăţi şi de certuri. Dar iubitorul de agoniseală se luptă până la moarte pentru un ac!” (pag. 253). Cuvântul XVII: Despre nesimţire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului. „Pe cei de care s-a ascuns frica de Dumnezeu i-a legat nesimţirea în obezi. Mintea înecată în murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa” (pag. 257). Cuvântul XVIII: Despre somn şi despre rugăciune şi despre cântarea în obşte. „Somnul este în oricare fel o stare a firii, un chip al morţii, o oprire a simţurilor. Somnul este unul, dar ca şi pofta, are multe pricini şi feluri. E din fire, din mâncări, de la draci, sau poate şi dintr-o postire prelungită şi dusă până la capăt, de care trupul, slăbind, voieşte să se întărească prin somn.” Cuvântul XIX: Despre privegherea trupească şi cum trebuie făcută aceasta. „Aşteaptă după rugăciune în stare de veghe. Şi atunci vei vedea cârduri de draci. Fiindcă au fost războiţi de noi, după rugăciune încearcă să ne supere cu năluciri necuvenite. Şezând, ia seama, şi vei vedea pe cei obişnuiţi să prade pârga sufletului” (pag. 263). Cuvântul XX: Despre frica laşă sau nebărbătească. „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra sa. Trupul se înfricoşează când stă lângă noi în chip nevăzut un duh; dar când sufletul se veseleşte, smerindu-se, stă de faţă un înger. De aceea, cunoscând din lucrare starea de faţă a acestuia, să sărim mai repede la rugăciune, căci bunul nostru păzitor a venit să se roage împreună cu noi!” (pag. 266). Cuvântul XXI: Despre slava deşartă cea cu multe chipuri. „Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părând că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de arătare este iubitor de slavă deşartă. Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui neavenită. Căci pe amândouă le lucrează pentru lauda oamenilor. Nevoitorul iubitor de slavă deşartă pierde îndoit: îşi topeşte şi trupul şi nici nu ia vreo răsplată!” (pag. 270). Cuvântul XXII: Despre mândria cea fără de minte (fără stăpânire). „Începutul mândriei este sfârşitul slavei deşarte. Mijlocul ei este dispreţuirea aproapelui, vestirea neruşinată a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării. Iar sfârşitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu râvna sa, nărav drăcesc” (pag. 279). „E ruşine să se mândrească cineva cu podoabă străină, dar e nebunia cea mai de pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Făleşte-te numai cu înfăptuirile tale dinainte de naştere. Căci cele de după naştere Dumnezeu ţi le-a dăruit, ca şi naşterea însăşi” (pag. 281). Cuvântul XXIII: Despre gândurile negrăite ale hulei. „Cel ce este chinuit de duhul hulei şi voieşte să se izbăvească de el, să ştie sigur că nu sufletul lui e pricina acestor fel de gânduri, ci dracul necurat, care

a zis odinioară către Domnul: „Acestea toate le voi da Ţie, dacă Te vei închina mie.” (Matei 4, 9). De aceea, dispreţuindu-l pe el şi neluând nicidecum cele spuse de el ca măsură, să zicem: „Mergi înapoia Mea, satano! Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4, 10) şi durerea să se întoarcă asupra capului tău; şi asupra creştetului tău să se pogoare hula ta în veacul de acum şi în cel viitor. Amin. (pag. 288) Cuvântul XXIV: Despre blândeţe, simplitate şi răutate, agonisite prin sârguinţa înţeleaptă şi nu naturale şi despre viclenie. „Sufletul blând este tronul simplităţii. Iar mintea mânioasă este pricinuitoarea răutăţii. În sufletul lin va încăpea cuvântul înţelepciunii: „Domnul va povăţui pe cei blânzi întru judecată” (Psalmul 24, 10), mai bine zis în lucrarea deosebirii (dreptei socotinţe). Sufletul drept este soţul smereniei. Iar cel viclean este slujitorul mândriei. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă; iar mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa. Mâniosul şi făţarnicul s-au întâlnit şi nu se putea afla cuvânt sincer în convorbirea lor. Dacă vei cerceta inima celui dintâi, vei afla nebunia; dacă vei cerceta sufletul celui de al doilea, vei vedea viclenie” (pag. 291). Cuvântul XXV: Despre prea înalta smerită – cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naşte în simţirea nevăzută. „N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci „m-am smerit, zice, şi m-a mântuit Domnul degrabă.” (Psalm 114, 6) (pag. 302). „Dacă mândria a făcut pe unii, din îngeri, draci, negreşit smerenia poate face şi din draci, îngeri. Drept aceea să îndrăznească cei ce au căzut!” (pag. 315). Cuvântul XXVI: Despre deosebirea gândurilor, patimilor şi virtuţilor. „Există o boală pentru curăţirea de păcate; şi există o alta, pentru smerirea cugetului. Bunul şi Preabunul nostru Domn şi Stăpân, când vede pe unii mai trândavi în nevoinţă, smereşte trupul lor prin boală, ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă. Dar uneori ea vine şi pentru a curăţi sufletul de gânduri rele, sau de patimi” (pag. 330). Cuvântul XXVII: Despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului. „Rari sunt cei ce au învăţat până la capăt filozofia privitoare la lume. Iar eu spun că mai puţini sunt cei ce cunosc cu adevărat filozofia liniştirii celei după Dumnezeu. Cel ce nu cunoaşte încă pe Dumnezeu, nu este pregătit pentru liniştire şi se supune multor primejdii. Liniştea îi înăbuşă pe cei necercaţi. Căci, negustând dulceaţa lui Dumnezeu, îşi pierd vremea în robiri, în împrăştieri, în trândăvii şi risipiri” (pag. 393). Cuvântul XXVIII: Despre fericita rugăciune, sfinţită maică a tuturor virtuţilor. „Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele nepomenirii răului, căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit. Căci, cu un singur cuvânt, vameşul şi fiul risipitor l-au împăcat pe Dumnezeu cu ei” (pag. 404). Cuvântul XXIX: Despre nepătimire sau cerul pământesc şi despre desăvârşirea şi învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte. „Nepătimitor este şi se cunoaşte propriu-zis cel ce şi-a făcut trupul nestricăcios, şi-a înălţat mintea deasupra zidirii şi toate simţurile şi lea supus minţii, iar sufletul şi l-a pus în faţa Domnului. Prin aceasta se întinde spre El peste puterea sa. Unii iarăşi spun că nepătimirea este învierea sufletului înainte de cea a trupului. Iar alţii, că este a doua, după a îngerilor, cunoştinţa desăvârşită a lui Dumnezeu” (pag. 419). Cuvântul XXX: Despre legătura treimii virtuţilor, a dragostei, a nădejdii şi a credinţei. „Dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip văzut pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpânului, când vine în chip nevăzut în suflet curat?” (pag. 427). Iertaţi lungimea „scării” şi nu vă supăraţi pe Sfântul Ioan Scărarul care ne cheamă din răsputeri, zicând: „Urcaţi, urcaţi, fraţilor, punând cu râvnă suişuri în inimă. Auziţi pe cel ce spune: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului şi la Casa Dumnezeului nostru” (Isaia 2, 3); „a Celui ce a întocmit picioarele noastre ca ale cerbului şi ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui” (Psalmi 17, 36). Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: „Să ne sârguim, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit, la vârsta plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4, 13), Care botezându-Se la 30 de ani, după vârsta văzută, a avut desăvârşita treaptă a treizecea, în scara cea înţelegătoare, adică, iubirea este Dumnezeu. Căruia I se cuvine cântarea, stăpânirea, întru Care este puterea, întru Care este, era şi va fi pricina cea una a tuturor bunătăţilor în veacuri fără hotare. Amin.” (pag. 432).

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului


Argeºul Ortodox

Sfântul Iosif Imnograful Cel întru Sfinţi Părintele nostru Iosif Imnograful (sau scriitorul de cântări) a fost un monah din secolul al IX-lea, mare apărător al cinstirii icoanelor în perioada iconoclastă. Este cunoscut ca prolific scriitor de cântări bisericești, aşa cum se vede din Octoih. Prăznuirea sa se face pe 3 aprilie în tradiţia greacă şi pe 4 aprilie în cea slavă şi românească. Viitorul Sf. Iosif Imnograful s-a născut în anul 816 în Sicilia, din părinţi creştini, Plotin şi Agata. În anul 830, el şi familia sa au plecat în Grecia, fugind din calea invaziei arabe a Siciliei. Fiind crescut de părinţi evlavioşi, a devenit mai apoi călugăr la mănăstirea Latmos, încă din tinereţe. Pentru evlavia sa şi pentru iubirea de Dumnezeu pe care o arăta, el a fost lăudat de sfântul Grigore Decapolitul, care l-a adus pe Iosif la Constantinopol. Împreună cu Sf. Grigorie, Sf. Iosif a fost un ferm apărător al cinstirii icoanelor învăţându-i şi pe alţii acelaşi lucru.

Sofia. Însă a fost din nou trimis în exil atunci Iosif a rămas în rugăciune intensă până la când l-a acuzat de desfrânare pe Bardas moartea sa, rugându-se pentru pacea Bisericii (Vardas), fratele împărătesei. S-a întors la şi pentru mântuirea sufletului său. A adormit Constantinopol după moartea lui Bardas, în întru Domnul în jurul anului 883. A lăsat în anul 867. urmă o moştenire bogată, multe canoane din Minei şi multe imne din Octoih fiind alcătuite Ajuns la o vârstă foarte înaintată, bolnav fiind, de Sf. Iosif Imnograful. sfântul a primit înştiinţare de la Dumnezeu că viaţa lui se apropia de sfârşit. Ca urmare, Sf. Pr. Florin IORDACHE

Acestea se petreceau în vremea când erezia iconoclastă bântuia Biserica Ortodoxă: atât împăratul bizantin, Leon Armeanul cât şi patriarhul de pe tronul Constantinopolului erau iconoclaşti. Sf. Iosif a fost ales de monahii ortodocşi din Constantinopol ca delegat al lor către Papa Leon al III-lea (pe acea vreme acesta era încă în comuniune cu Biserica Răsăritului), pentru a-i cere ajutorul. În timpul calătoriei, Sf. Iosif a fost capturat de bandiţi arabi, care l-au dat în mâinile iconoclaştilor care l-au aruncat în închisoare. Şi în închisoare a mărturisit şi a învăţat pe alţii să se împotrivească ereziei. Tot pe când era în închisoare i s-a arătat Sf. Nicolae al Mirelor care i-a cerut să cânte spre slava numelui Domnului. După şase ani petrecuţi în închisoare, Sf. Iosif a fost eliberat. După eliberare, s-a întors la Constantinopol unde a întemeiat o mănăstire închinată Sf. Grigorie Decapolitul, care nu mai era atunci în viaţă; moaștele sfântului Grigorie au rămas în această mănăstire mai bine de şase veacuri, până la căderea Constantinopolului sub turci (1453). Sf. Iosif a mai ridicat şi o biserică în cinstea Sf. Apostol Bartolomeu, faţă de care avea o mare evlavie. Pe când ţinea post aspru, înaintea prăznuirii Sf. Apostol Bartolomeu, acesta i-a apărut în vis şi l-a îndemnat şi el să scrie cântări bisericeşti. După ce a scris un prim imn în cinstea Sf. Apostol Bartolomeu, Sf. Iosif a închinat multe cântări Sfântului Nicolae, care îl eliberase din închisoare, Născătoarei de Dumnezeu şi altor sfinţi. Se crede că a compus în jur de o mie de cântări. Când în Biserica a venit un alt val al ereziei iconoclaste, Sf. Iosif a stat iarăşi împotriva acesteia, drept care a fost trimis în exil în Cherson pentru unsprezece ani. La întoarcerea sa, în anul 842, pe când domnea dreptcredincioasa Teodora, a fost numit păstrător al Sfintelor Vase al Catedralei Sfânta

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Machetare: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie partea a II-a

Dumnezeiasca Împărtăşanie este simbolul şi elementul constitutiv al Bisericii Creştine, al „familiei întru Hristos” Aceasta face poporul lui Dumnezeu „un singur trup şi un singur sânge”. Ea ne face fraţi în Hristos, oricărui loc, neam, limbă şi ţinut am aparţine, de vreme ce toţi ne facem părtaşi aceleiaşi Pâini şi aceluiaşi Potir şi în venele noastre curge Sângele lui Hristos, iar trupul nostru a devenit una cu Trupul Lui. Preotul nu numai că nu poate să dea Dumnezeiasca Împărtăşanie celor care nu sunt mădulare ale acestei comuniuni, dar îşi ia şi grea osândă dacă o face. Când se vor apropia de Biserica noastră, atunci se vor face părtaşi şi comuniunii noastre. Dar Biserica noastră impune ca pedeapsă pedagogică „epitimia”, oprirea de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, creştinilor care au căzut în anumite păcate. Aşa se întâmpla şi în Biserica veche în care exista categoria specială a creştinilor „penitenţi”. Unora dintre aceştia nu numai că nu li se îngăduia Dumnezeiasca Împărtăşanie şi asistarea la asistarea la Sfânta Liturghie, ci numai ascultarea Evangheliei, a Apostolului şi a predicii. Perioada opririi de la Dumnezeiasca Împărtăşanie dura şi până pe patul de moarte în cazul unor păcate mari, precum lepădarea de Hristos. Dar, odată cu trecerea timpului, Biserica a devenit din ce în ce mai îngăduitoare. Este de ajuns să compare cineva canoanele sfântului Vasile cel Mare cu canoanele sfântului Ioan Postitorul şi cu practica de astăzi, ca să vadă scăderea treptată o rigurozităţii. Aplicarea acestei epitimii avea loc, ca şi astăzi, după mărturisire, de către părintele duhovnic. Fireşte că acela o va face cu toată iubirea şi priceperea duhovnicească, încât cel care se mărturiseşte să fie convins că aceasta se întâmplă pentru binele şi pentru mântuirea lui sufletească. La fel, dacă preotul prinde de veste despre vreun păcat mare al unui enoriaş de-al său, atunci, înainte ca acesta să se apropie de Dumnezeiasca Împărtăşanie, se va îngriji să se apropie de el cu iubire şi afecţiune ca să-i arate părinteşte vindecarea potrivită şi, implicit, să-i recomande oprirea de la cuminecare. În ceasul apropierii de Sfintele Taine este foarte târziu şi o abordare în acel moment poate să devină pricină de indignare pentru cel care vine să se împărtăşească, iar recomandarea preotului să aibă urmări contrare aşteptărilor, îndepărtându-l pe acesta de Biserică. Mai mult, preotul poate să se facă pricină de sminteală şi să cadă în păcat de moarte, încălcând secretul Tainei Mărturisirii

şi devenind astfel vinovat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Dacă nu este vorba despre ceva tainic, ci cel care vine s-a făcut pricina unui scandal public, atunci preotul, cu toată iubirea, cu delicateţe creştinească, dar şi cu hotărâre, poate să-l oprească de la Dumnezeiasca împărtăşanie, cerându-i să rămână la sfârşit, sau lucrând întrun alt mod mai special şi mai delicat, astfel

credincioşilor. Este bine ca tot credinciosul să se mărturisească înainte de Dumnezeiasca Împărtăşanie şi să primească iertarea păcatelor. Astfel se va apropia cu vrednicie şi cu mai puţină frică de osândă. Preotul, însă, nu trebuie să uite că Spovedania şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sunt două realităţi diferite. A doua nu este

încât să-1 câştige şi nu să se piardă creştinul „bolnav”. O atitudine asemănătoare a avut şi sfântul Ambrozie al Mediolanului faţă de împăratul Teodosie care se făcuse vinovat de uciderea tesalonicenilor. Oricum, nu trebuie să ne scape din vedere că este foarte târziu să aşteptăm momentul Dumnezeieştii Împărtăşanii ca să-l sfătuim pe credincios. Dacă păcătosul este „oaia cea rătăcită”, răspunderea grea este a păstorului care a lăsato să se rătăcească în munţi şi să devină pradă lupului înţelegător, căci n-a alergat în urma ei din primul moment. În orice împrejurare preotul trebuie să se întrebe, ce ar fi făcut Hristos dacă ar fi fost în locul lui.

condiţionată de prima. Spovedania este o Taină independentă şi separată, la care creştinul nu vine în fiecare zi, ci când simte nevoia vindecării duhovniceşti, a mărturisirii şi a iertării păcatelor care-l împovărează. Dumnezeiasca Împărtăşanie este „hrana”, „izvorul nemuririi”, „mana”, „mâncarea şi băutura cea adevărată”. De aceea omul se apropie, pe cât îi stă în putinţă, frecvent „ca să nu moară”. Dumnezeiasca Liturghie se şi săvârşeşte aproape în fiecare zi. La Sfânta Euharistie preotul cheamă tot poporul care se găseşte acolo prin cuvintele: „Apropiaţi-vă!”, şi pentru acesta se roagă înainte, ca să se împărtăşească cu vrednicie în numele Domnului şi îi mulţumeşte după aceea În sfârşit, despre cel de-al treilea aspect Stăpânului iubitor de oameni. al întrebării, dacă preotul va opri de la Repet încă o dată, cheia acestor Dumnezeiasca Împărtăşanie pe cei cărora le-a probleme serioase precum împărtăşania recomandat să se mărturisească şi aceştia n-au credincioşilor cu Trupul şi Sângele lui Hristos făcut-o, socotesc că răspunsul nu este atât de se află în mâinile preotului bun, priceput, plin greu. Preotul este dator să recomande de iubire şi cu frică de Dumnezeu. Acestuia credincioşilor să se apropie, pe cât le stă în nu-i rămâne decât să deschidă inimile putinţă, pregătiţi de Dumnezeiasca credincioşilor săi, ca să intre Mirele lor (apud Împărtăşanie. Le va arăta felurile pregătirii, şi Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. că unul dintre acestea este mărturisirea. De I, p. 21- 23). Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ aici înainte este o problemă de conştiinţă a

3


Argeºul Ortodox

Argeșul, Reședință Domnescă și Scaun Mitropolitan La adăpostul zidurilor curţii domneşti, aşezarea de la Argeş „avea să cunoască o adevărată înflorire în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea”. Argeşul a rămas aşadar principala reşedinţă a Basarabilor, ca dovadă că aici avea să fie instalat, în 1359, sediul Mitropoliei Ţării Româneşti, iar ca prim înalt ierarh pe Iachint, fostul mitropolit de Vicina. Actul de la 1359 a avut mai multe semnificaţii: o semnificaţie religioasă, biserica Ţării Româneşti sau Ungrovlahiei, cum era menţionată în actele patriarhiei de la Constantinopol, a fost ridicată la rang mitropolitan; apoi o semnificaţie juridică, actul în speţă reprezentând o ieşire făţişă din relaţia de vasalitate; o semnificaţie politică, principatul nord-dunărean primind deopotrivă recunoaşterea patriarhiei şi a împăratului de la Constantinopol. În hotărârea sinodală din 1359 a patriarhiei constantinopolitane, care face referire la înfiinţarea scaunului mitropolitan muntean, Nicolae Alexandru apare menţionat ca „mare voievod şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”. Aşadar, prin actul de la 1359, „era transferat centrul de legitimare a puterii din Ungaria şi indirect, din Roma pontificală, în celălalt mare centru politic al lumii medievale, Constantinopolul basileilor şi al patriarhilor ortodocşi”. Iniţiativa înfiinţării mitropoliei Ungrovlahiei a aparţinut, potrivit actelor patriarhale, voievodului Nicolae Alexandru: „domnul Alexandru […] a cerut nu numai o dată, ci de mai multe ori […], ca să fie de acum înainte şi în viitor, el şi întreaga lui stăpânire şi domnie, sub jurisdicţie ecleziastică şi călăuzirea preasfintei mari biserici a lui Dumnezeu de la noi, şi să primească un arhiereu care să fie hirotonisit [… ] avându-l pe acesta drept păstor legiuit a toată Ungrovlahia […]”. Un alt act făcea referire la viitorul ocupant al scaunului mitropolitan: „întrucât acest mare voievod ţine cu tot dinadinsul ca mitropolitul V icinei să fie strămutat în scaunul a toată Ungrovlahia şi al stăpânirii şi domniei lui […], promiţând să dea şi o asigurare cu jurământ şi în scris, cum că toată zisa Ungrovlahie va rămâne de acum înainte şi în viitor, cât timp va dăinui principatul şi domnia sa, sub oblăduirea preasfintei mari biserici de la noi […]”.(Fontes Historiae Daco-Romaniae, «Izvoarele istoriei României», vol. IV, p.199 ). Este posibil însă ca această iniţiativă să fi venit chiar din partea patriarhiei însăşi. Aceasta urmărea, neîndoielnic, să-şi extindă influenţa în Sud-Estul Europei, principatul muntean urmând să joace, în concepţia sa, un rol important în viitoarele confruntări antiotomane. Pe de altă parte, acest principat avea şi o importanţă economică şi comercială, el aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale de factură europeană. Prin actul de la 1359, principatul de la nord de Dunăre a dobândit nu numai o organizare bisericească, dar şi o organizare politico-statală, prin faptul că a fost recunoscută de către Bizanţ şi prin faptul că

4

s-au pus bazele binomului domn-mitropolit (stat-biserică). Conform „actelor patriarhale”, statutul voievodului Nicolae Alexandru s-a schimbat fundamental. El a devenit „mare voievod”, adică mai mare peste toţi şefii locali, cnezi şi voievozi, ceea ce echivala cu recunoaşterea unificării politico-statale a lui Basarab, de către Bizanţ, precum şi calificativul „de-sine-stătător” a voievodului Nicolae Alexandru, stăpân legitim (authentes), care avea aceeaşi

Înainte de înfiinţarea episcopiei, saşii de la Argeş îşi ridicaseră un locaş de cult, identificat de Pavel Chihaia cu vechiul locaş de la Botuşari. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea Argeşul a jucat şi un important rol economic şi comercial, ca dovadă un document de la 1582 care vorbeşte de „drumul bazarului”. Foarte probabil acest târg sau bazar se afla în apropierea curţii domneşti şi a bisericii Sf. Nicolae, zisă şi Sf. Nicolae din Târg. „Bazarul” de la Argeş este

semnificaţie cu „regele este împărat în regatul său”, apărută în gândirea politică franceză a secolului al XIII-lea. Stăpânirea lui Nicolae Alexandru se întindea peste „toată Ungrovlahia”. Prin actul din 1359, Nicolae Alexandru s-a sustras vasalităţii ungare, rămânând, aşa cum arată piatra sa de mormânt, „mare şi singur stăpânitor” până în 1364. Acest fapt reiese şi dintr-un document regal, emis la 5 ianuarie 1365, în condiţiile organizării unei noi expediţii de recucerire a Ţării Româneşti: „[…] răposatul <Alexandru>, voievodul Ţării Româneşti, ca unul ce şi-a uitat de binefacerile primite de la noi şi ca un nerecunoscător […] nu s-a înfricoşat <să calce> cu îndrăzneală cutezătoare credinţa sa cu care s-a legat <faţă de noi> cât şi scrisorile întocmite între noi şi el, cu privire la anumite înţelegeri, dări […], cuvenite nouă ‹în temeiul› stăpânirii noastre fireşti […]”. La Argeş a fost, cel puţin până la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân principala reşedinţă a ţării, la Târgovişte fiind reşedinţa secundară, aşa cum aflăm de la cavalerul german Johan Schiltberger (sf. sec. XIV). Prezenţa domnului aici, la Argeş, a determinat nu numai stabilirea sediului Mitropoliei ortodoxe (1359) dar şi stabilirea sediului Episcopiei catolice (1381), dependentă de Arhiepiscopia de Colocsa.

atestat şi într-un document de la 1629. La această dată sunt atestate documentar organele de conducere ale oraşului: judeţul şi pârgarii. În mod cert aceştia existau încă din secolul al XIV-lea. În Socotelile Sibiului din secolul al XVIlea apar menţionaţi şi câţiva negustori argeşeni, cel mai însemnat dintre ei fiind Dragotă. La începutul acestui secol, Argeşul se poziţiona pe primul loc în relaţiile comerciale cu Sibiul, în vreme ce Câmpulungul domina în relaţiile comerciale cu Braşovul. Cu toate acestea, Argeşul avea să intre, cu jumătatea veacului al XVI-lea, întrun lent proces de decădere, devenit tot mai evident în secolul următor. La aceasta au contribuit: ruinarea curţii domneşti, după lupta lui Mihai Viteazul cu oştile moldopolone ce aduceau ca domn pe Simeon Movilă (25 noiembrie 1600); invazia principelui ardelean Gabriel Báthory (16101611) mutarea sediului mitropoliei de la Argeş la Târgovişte; conflictele izbucnite între orăşeni şi călugării de la mănăstirea Argeşului; scăderea nivelului comerţului cu oraşele transilvănene, Argeşul fiind legat de centre aflate la rândul lor într-o evidentă stagnare (Câmpulung, Târgovişte) sau în curs de afirmare (Piteşti); regresul demografic. Pr. dr. Ionut STANCIU


Argeºul Ortodox

Tu cine eşti şi cui slujeşti ?

Viaţa noastră care este plină de tot felul de probleme găseşte un sprijin deosebit în Acela, care este gata să poarte toate problemele noastre: «Ascultaţi voi, cei din casa lui Iacov şi toţi cei care aţi mai rămas din casa lui Israel, pe care v-am purtat din sânul maicii voastre, de care am avut grijă de la naşterea voastră. Până la bătrâneţea voastră Eu sunt Acelaşi, până la adăncile voastre cărunţele Eu vă voi ocroti. Precum am făcut în trecut, Mă leg înaintea voastră că vă voi ocroti şi vă voi izbăvi şi în viitor.» (Isa. 46,34). Un copil al lui Dumnezeu nu va avea frică niciodată de greutăţile vieţii, deoarece Bunul Dumnezeu zice: «Şi acum aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: “Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti! Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui. Că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul...» (Isa. 43,1-2). Faptul de a avea încredere în Dumnezeu, ca fiind Dumnezeul nostru nu este fără profundă semnificaţie. Să ai un Dumnezeu gata să te protejeze de greutăţile vieţii. Poate că nici nu conştientizăm întotdeauna ce însemnătate are acest lucru. Suntem mereu pe front, lupta este tot mai puternică, mai îndârjită. Avem un duşman, care deşi înfrânt nu se lasă uşor, şi dă atacuri puternice copiilor lui Dumnezeu. «Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită.» (1 Petru 5,8). Diavolul loveşte cu toată furia lui pe credincioşi, loveşte Biserica, loveşte pe oricine vede că se străduieşte să asculte de Dumnezeu. «... ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi ». (Mat.24,24). În lupta credinţei cu păcatul sunt şi pierderi, sunt şi biruinţe, însă întotdeauna biruinţa este asigurată celui ce se încrede în Dumnezeu. Cel mai important lucru este să ştii că Dumnezeu este cu tine. Ascultându-L pe Dumnezeu. El te va transforma, dacă tu ve-i asculta de sfaturile Lui sfinte. În lupta credinţei sunt pierderi, însă chiar şi aceste pierderi în mâna lui Dumnezeu se transformă în binecuvântări veşnice. Viaţa noastră, cu toate problemele ei, ne învaţă să privim mai întâi la noi înşine, ca la o posibilitate a rezolvării problemelor cu care ne confruntăm. Iudeii cu care dialoga duhul cel rău erau dintr-o clasă deosebită a poporului, erau fiii unui slujitor al celor sfinte, oameni care se ocupau cu scoaterea demonilor, cu exorcizarea, oameni care prin lucrarea lor, loveau puternic în împărăţia diavolului : « Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel! Iar cei care făceau aceasta erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Il cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi? » (Fapte 19,13-15). Aceşti oameni care făceau lucurile acestea nu îl cunoşteau pe Iisus Hristos. Oare este posibil să fie scoateri de demoni, fără Iisus Hristos ? Într-o anumită situaţie chiar Domnul nostru Iisus Hristos era acuzat că scotea demonii cu puterea diavolului : « Şi a scos un demon, şi acela era mut. Şi când a ieşit demonul, mutul a vorbit, iar mulţimile s-au minunat. Iar unii dintre ei au zis: Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni. Iar alţii, ispitindu-L, cereau de la El semn din cer. Dar El, cunoscând gândurile lor, le-a zis: Orice împărăţie, dezbinându-se în sine, se pustieşte şi casa peste casă cade. Şi dacă satana s-a dezbinat în sine, cum va mai sta împărăţia lui? Fiindcă ziceţi că Eu scot pe demoni cu Beelzebul. Iar dacă Eu scot demonii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu.» (Luca 11,14-20). Domnul le arată lipsa lor de logică, pentru că nu era posibil ca un demon să fie dat afară de un alt demon. Diavolul nu are interesul de a-şi dezbina împărăţia, pentru că el nu se va învinge pe el însuşi. Diavolul nu va fi învins de el însuşi, ci de către Iisus Hristos, care va distruge pentru veci împărăţia lui Satana. Împărăţia diavolului este învinsă numai şi numai prin Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. «Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haina pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? RoguTe, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele ? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el.» (Luca 9,26-30). Doar Hristos poate să-l înviongă pe diavol. Cei care scoteau demonii, din prezentarea cărţii Faptele apostolilor, aveau deja un nume, o faimă, pentrucă reuşeau să scoată demonii. Ei scoteau un fel de demoni şi îl înlocuiau cu altceva. Omul din care era scos demonul, pe moment nu mai avea aceeaşi manifestare demonică,

aparent era vindecat şi stabilizat emoţional, însă lucrurile se făceau sub aceeaşi cârmuire, pentru că stăpânul demonilor îşi schimba doar agenţii, nu că pleca definitiv din om, iar omul acela era dependent de acelaşi domn rău. Asemenea gen de lucuri vor avea loc în viitor şi vor lua o anumită amploare, oameni care vor scoate demonii, iar Dumnezeu recunoaşte că au lucrat nu cu puterea Lui, ci cu puterea altcuiva, spunându-le că nu îi recunoaşte: «Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la

Mine cei ce lucraţi fărădelegea.» (Mat. 7,21-23). Oamenii au pretenţia că au scos demoni, iar Domnul va recunoşate că ei au scos demoni, însă nu cu El. Dacă nu au scos demoni cu puterea lui Dumnezeu, atunci se pune întrebarea cu cine şi cu ce putere au scos ei dracii ? Aceste lucruri pot fi însoţite de vindecări, de tămăduiri, de diverse alte fapte miraculoare şi Hristos nu le recunoaşte nici pe acestea. Vor fi în viitor situaţii în care va fi coborât foc din cer şi tot nu se vor face acele minuni cu puterea Domnului, ci cu o altă putere, respectiv cu puterea demonică :« Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.» (Mat.24,45.24). «Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor.» (Apoc. 13,13). Nu este suficient să faci anumite lucruri în numele lui Iisus Hrsitos, trebuie să fii şi recunoscut de către El, ca fiind un slujitor al Lui cu adevărat. Tendinţa de a face lucrări miraculoase, cu orice preţ, dar fără Iisus Hristos, este periculoasă, oameni care folosesc Numele lui Hristos, dar nu se supun şi nu ascultă cu adevărat de El, oameni care aşează Numele sfânt în diverse formule, dar care nu sunt recunoscuţi de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură scrie : « Pe Iisus Il cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel.» (Fapte 19,15). Ne punem pe bună dreptate întrebarea referitoare la cine face aceste afirmaţii. Această afirmaţie o face un duh rău, un demon. Mai întâii merită observat faptul că oamenii lui Dumnezeu sunt recunoscuţi şi de Dumnezeu şi de diavol. Oamenii lui Dumnezeu sunt aceia de care şi oştirea diavolului se teme. Slujitorii Domnului, însemnaţi cu pecetea Dumnezeului Celui Viu, prin lucrarea sfântă pe care o fac, produc pagube însemnate în împărăţia diavolului, salvând oameni pentru mântuire, prin Crucea lui Iisus Hristos. Dumnezeu are trebuinţă de astfel de slujitori. Să te ajute Bunul Dumnezeu să te afli printre ei. Când suntem în Sfânta Biserică, noi construim Casa lui Dumnezeu duhovnicească, tocmai prin faptul că noi înşine suntem nişte pietre vii în templul Domnului. Noi construim un lăcaş sfânt în care este prezent Duhul lui Dumnezeu : «Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori

vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.» (Efes.2,19-22). Dacă am fi conştienţi de faptul că suntem în Casa Domnului şi că acolo este prezent Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, am fi mult mai prezenţi în Casa Lui. Ne-am strădui să nu lipsim de la împărtăşirea sfântului cuvânt prezentat în casa Domnului, în Biserică. Dacă Domnul nostru ne-ar întreba pe fiecare dintre noi. « Tu cine eşti ? » Atunci când eşti la serviciu, atunci când vii la Biserică, atunci când stai şi asculţi slujba sfântă, atunci când cânţi în corul bisericii, atunci când primeşti slujitorii Domnului în casa ta, atunci când îţi petreci timpul liber, atunci când eşti într-o zi de sărbătoare sau într-o zi obişnuită, atunci când âţi merge bine sau când eşti împovărat de griji, atunci când faci anumite lucruri privitoare la viaţa unui credincios, dacă ai fi întrebat de către Domnul, cine eşti, ce ai putea să răspunzi ? Domnul nostru Iisus Hristos se roagă pentru noi, căci El spunea pentru cine se roagă: «Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.» (Ioan 17,9-10). Cine nu slujeşte Bunului Dumnezeu, ci slujeşte diavolului se înjugă la un jug greu, teribil de greu şi ce păcat să sunt oameni care-i slujesc direct pe faţă, sau într-o manieră indirectă, care în loc să înceapă ziua cu un act de închinare, cu o sfântă rugăciune, caută mai bine dimineaţa, horoscopul. « Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: “Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”.» (2 Cor. 5,15-16). Dintr-un anume punct de vedere unii oameni slujesc lui Dumnezeu, alţii diavolului, iar o a treia categorie de oameni vor să fie şi cu Dumnezeu şi cu diavolul. Aşa ceva nu se poate. « Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. » (Mat. 9,24). Nu poţi sta printre cele două categorii de ascultători, nu poţi fi neutru, jucând la două capete, va trebui să te alături unei categorii, fie pentru Dumnezeu, fie împotriva Lui. Acest fapt este scos în evidenţă în cartea Apocalipsa a Sfântului Ioan Teologul, care prezintă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos : «Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.» (Apoc. 3, 15-18). Atunci când nu eşti nici rece şi nici fierbinte sau în clocot, nu eşti nici cu Dumnezeu şi nici cu diavolul, ci printre. Iisus Hristos este aproape să vină, căci iarăşi va să vie cu mărire : «Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide usa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.» (Apoc. 3,20). Hristos mai bate şi azi la uşa inimii tale. El vrea să intre în viaţa ta cu preţul câştigat pe cruce pentru tine. Preţul Crucii Mântuitorului înseamnă pentru tine mântuire veşnică din păcat. Dumnezeu şi-a chemat sfânta sa biserică să iasă în faţă în lume cu credinţă şi curaj : «Că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul. Eu dau Egiptul preţ de răscumpărare pentru tine, Etiopia şi Saba în locul tău; Fiindcă tu eşti de preţ în ochii Mei şi de cinste şi te iubesc; voi da neamurile în locul tău şi popoarele în locul sufletului tău. Nu te teme, că Eu sunt cu tine! De la răsărit voi aduce seminţia ta şi de la apus te voi strânge pe tine.» (Isa. 43,3-5). Când vii la Biserică, să ştii că acolo este locul unde Dumnezeu îşi manifestă prezenţa. Nimeni nu te poate smulge din mâna Domnului. Avem un privilegiu deosebit, un privilegiu unic de a fi copii ai lui Dumnezeu. «Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatal, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentrucă nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s’a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentrucă Il vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat. » (1 Ioan 3,1-3). «Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.» (Ioan 1,12-13). Ştii cine eşti, eşti fiu sau fiică a lui Dumnezeu. Proslăveşte, prin viaţa ta, pe Dumnezeu pentru aceasta ! Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5


Argeºul Ortodox

Zaheu Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat (Luca 19,2). A venit Fiul Omului să caute şi să mântuiască pe cel pierdut şi a înfăptuit o minune cu Zaheu, care era mai-marele vameşilor şi era bogat. Vameşii erau oamenii însărcinaţi de puterea Imperiului Roman să strângă impozitele, dajdia, iar el era mai-mare peste toţi. Zaheu este simbolul bogatului nedrept dar pocăit, al celui pierdut dar apoi îndreptat, care aduce mântuirea nu numai pentru sine dar şi pentru întreaga sa casă. Era urât de popor, mai ales ca era născut din sânul lor, căci zice Mântuitorul: Şi acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9). Zaheu, care era evreu, din strângerea de dări, din care-şi făcea parte, probabil construise un idol lăuntric care-l primise odată cu lăcomia banilor, şi pe care-l sfarămă prin venirea Mântuitorului în casa lui. Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8) El reprezintă un exemplu de pocăinţă, alături de alte cazuri precum Manase, răufăcătorul de pe cruce, fiul risipitor, David sau Maria Egipteanca. Zaheu înţelegea că nici aurul şi nimic din lumea aceasta nu este pentru veşnicie şi nici izvor de fericire şi căzând în cursa ispitei avea sărmanul suflet chinuit.

6

Zaheu era foarte bogat şi locuia în Ierihon şi fiind mic de statură s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă pe Iisus, auzise ca va trece Iisus, auzise de numele şi minunile Lui şi atunci, deşi înnecat aproape în deşertăciune , el caută să cunoască cine este Iisus, caută din adânc la originea lui. Dorea să redevină fiu al luminii, îl căuta pe Dumnezeu şi a promis repararea greşelilor şi a păcatelor sale prin dăruirea a jumătate din averea sa săracilor şi prin restituirea împătrit a tot ceea ce încasase pe nedrept. Iconografia bisericescă îl înfăţişează urcat într-un copac –

dud, îmbrăcat în haine alese, semen ale condiţiei fizice şi sociale şi doritor să vadă minunea, căci Mântuitorul se oprise sub copac şi-I cere să coboare, căci dorea să poposească în casa lui, ceea ce a stârnit murmurele multora în legătură cu găzduirea la un om păcătos (Luca 19,5-7). Neliniştea fariseilor era fapta

răului, care nu dorea îndreptarea păcătosului. Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9). De acum va trăi în Domnul, în sânul dragostei, în timpul ce-a trecut a fost mort, iar din clipa ce a spus Mântuitorul: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10), a aflat viaţa, una cu totul nouă, fiind dezlegat de toate grijile şi ispitele, de acum nu mai avea să fie urât de oameni, ci iubit de Dumnezeu. Pr. Robert NICOLAE


Argeºul Ortodox

Despre omul de astăzi şi raportarea sa la implicaţiile economice, sociale şi culturale, în contextul revoluţiei informatizării şi cyber industrializării… Tehnologiile digitale propun un parcurs interior, bazat pe plăcere – Despre Scara Raiului şi scara divertismentului Nu este greu de observat că parcursul vieţii creştine, ce vizează devenirea spirituală a omului, contrastează teribil cu oferta de joc şi divertisment a prezentului. Sfântul Ioan Scărarul prezintă, într-o bine cunoscută lucrarea a sa, drumul spiritualizării vieţii, între coordonatele existenţei robite de material şi sensibil şi lumina şi bucuria vieţii duhovniceşti. Lucrarea “Scara” a Sfântului Ioan Scărarul prezintă scara hristificării vieţii omeneşti, treptele pnevmatizării existenţei, într-un excelent rezumat tactic şi tehnic despre lupta duhovnicească împotriva ispitirilor lumii şi a propriilor slăbiciuni; o hartă precisă, ce rezumă reflecţia filocalică a devenirii spirituale. Este elocvent faptul că “Scara” prescrie, chiar în debutul urcuşului duhovnicesc, înstrăinarea de lumea sensibilă şi de plăcerile ei. Maica despătimirii omului, găsim scris, este chiar înstrăinarea lui. Curăţirea simţurilor şi facultăţilor sufleteşti, trăirea bucuriei ascunse în virtuţi şi vederea luminii izvorâte din împlinirea voii lui Dumnezeu sunt posibile, toate, dacă omul se eliberează din robia sensibilului, dacă se înstrăinează de cele trecătoare. Este evident că proiectul vieţii spirituale afirmat de creştinismul răsăritean contrastează, în câteva puncte - cheie, cu oferta culturii de consum, cu industria divertismentului. În cuprinsul postmodernităţii, producţiile de masă, entertainmentul propun un cu totul alt parcurs: o scară a senzaţiilor şi a efectelor psihologice tot mai tari, o lume a jocurilor virtuale cvasireale, cu efecte tot mai puternice, care solicită o participare tot mai intensă. Este vorba despre o altă scară, a jocului care se doreşte tot mai real, a divertismentului care se doreşte total, catalizate de tehnologiile IT. Despre proximizarea divertismentului În era tehnologiilor IT, dezideratul pare a fi o proximizare a divertismentului. Ne însoţim deja, în călătorii, acasă sau la locul de muncă, de o serie de dispozitive electronice indispensabile. Gadgeturi care facilitează conexiunea cu realitatea, cu cei dragi, cu pulsaţia evenimentelor politice de pe plan global. Cu câteva decenii în urmă, erau disponibile prea puţine astfel de dispozitive. Cu două-trei decenii în urmă, ceasul şi telefonul se dovedeau necesare. Acum două decenii, walkmanul şi, mai aproape de noi, cd-playerul erau frecvent folosite pentru audiţii muzicale. Astăzi oferta este mult mai variată: un laptop, o tabletă, un iPod sau iPhone. Utilizatorii se conectează, prin ele, la o realitate mult mai bogată. Dispozitive ca acestea pot funcţiona ca videofon, ca maşină de scris, pentru corespondenţă prin email, ca aparat foto sau, într-o zonă bine aleasă, pentru vizionarea unor emisiuni tv în timp real. Nu punem la îndoială beneficiile tehnologiilor IT în general şi nici

ajutorul imens în câmpul informării, al comunicării sau în actul medical. Însă trebuie spus că în toate acestea se ascunde şi un risc major. De fapt, în toată oferta realizărilor omeneşti este încătuşat un pericol. Energia nucleară poate potenţa armamentul de distrugere în masă, autoturismul poate stimula setea de viteză, medicamentele pot cauza, în doze neadecvate, afecţiuni grave. În toate descoperirile ştiinţelor şi mai ales în fiecare dintre realizările tehnicii, găsim această dublă valenţă, a bunei-folosinţe şi relei-întrebuinţări. Aceasta nu descalifică realizările tehnice, ci formulează un avertisment, amintit în multe locuri de gândirea patristică, ce indică responsabilitatea omului în raport cu întrebuinţarea puterilor Creaţiei. Depinde de om cum sunt puse aceste posibilităţi în operă şi dacă ele folosesc într-o raportare adecvată a sa la semeni, la lume şi la Dumnezeu. De reţinut şi observat faptul că în spaţiul virtual, imposibilul devine real Şi tehnologiile IT propun posibilităţi de utilizare ce ascund riscuri. Între ele, se pot menţiona diversificarea nelimitată şi proximizarea accentuată a divertismentului. Să dăm câteva exemple. Tabletele, de mărimea unei cărţi subţiri, uşor de transportat, pot fi utilizate pentru jocuri sau muzică, pot fi folosite şi pentru vizionarea de filme sau acces la internet, fiind un adevărat univers de companie, cu informaţie şi divertisment. O companie a anunţat că va lansa în anul 2012 un stick de memorie SSD, încorporat într-un briceag elveţian, de 1 TB (o memorie echivalentă cu cea existentă în 2-4 laptopuri de bună calitate). Firme de renume sunt preocupate de crearea unor dispozitive de interfaţă creier-computer (Brain-ComputerInterface). În anul 2011 a fost deja creat primul BCI portabil, cu aplicaţii în medicină, în recuperarea pacienţilor afectaţi de atacul cerebral, dar, foarte promiţător, şi în aria comercială, pentru interacţiunea în

computergames. Un bun exemplu aici este “NeuroBoy”, un joc ce permite utilizatorului să “intre” într-o realitate virtuală în care, pentru a realiza lucruri imposibile, trebuie doar să se concentreze, reuşind, în acest fel, să ridice unele obiecte mari sau să ardă diverse “lucruri” din spaţiul de joc (Claudiu Andone, “Interfeţele creier-computer. May the force be with you”, în rev. Ştiinţă şi Tehnică, mai 2011, p. 43). Despre exilul şi retragerea din lume Dispozitive de acest fel sunt cu atât mai căutate, cu cât asigură o experienţă mai reală a virtualului, care să înlocuiască tot mai bine realitatea însăşi; un divertisment de înaltă rezoluţie. În aceeaşi logică, se dezvoltă şi oferta gadgeturilor: portabilitate crescută şi acces la un conţinut tot mai bogat de entertainment de bună calitate, în timp real, oriunde ne-am afla, printr-o apăsare pe ecran. Însă, proximizând tot mai mult divertismentul, gadgeturile ne răpesc dispoziţia reflexivă interioară. Ele oferă un tot mai extins univers de conţinuturi senzoriale, îndepărtându-ne atenţia de propria interioritate. Obişnuinţa veche presupunea săli de spectacol sau divertisment televizat, adică locuri adecvate pentru acces: sala de concert, stadionul sau încăperea de acasă unde era amplasat televizorul. Când era cazul, căderea omului, prin faptul cultural de consum, era asociată cu locul unde era consumată experienţa căderii. De aceea, şi afirmaţia Sfântului Ioan Scăraru era încă valabilă: “Fugi ca de bici de locurile căderilor. Căci nefiind fructul de faţă, nu-l poftim des” (“Scara”, Cuvântul III. Despre înstrăinare, cap. 10, Editura IBMBOR, 1992, p. 69). Astăzi însă, dispozitivele ce ar putea facilita experienţa căderii sunt chiar în buzunar. Mai mult, în viitorul apropiat, este probabil ca ele să poată permite accesul direct pe retina utilizatorului, la o clipire a pleoapelor... Pe măsură ce tehnologiile miniaturizează dispozitivele, ochii şi simţurile par să devină însuşi ecranul pe care se derulează întregul divertisment. Spectacolul evoluează direct la poarta simţurilor, vărsându-şi întreg conţinutul în interioritatea omului, fără nici un intermediar. Dacă aceasta este ţinta, industria divertismentului propune o nouă scară, a tehnologiilor încorporate în simţuri, care vor să ocupe interioritatea, prin exterioritatea sensibilă a lumii, prin ludic şi divertisment facil. Urcând pe scara aceasta, omul interior şi lăuntric este aservit, răstignit pentru entertainmentul lumii din afară. Este şi motivul pentru care jocurile, potenţate de tehnologii digitale, trebuie să intre în sarcina reflecţiilor etice şi spirituale. Pentru că, la capătul acestei experienţe, viaţa ar culmina cu un exil, care expulzează pe om din lume, pentru a-l închide definitiv în spectacolul virtual consumat lăuntric, croit după bunul plac, perfect adaptat dispoziţiilor sale. Diametral opusă însă este retragerea din lume, înţeleasă ca etapă a vieţii spirituale, care îl deschide pe om spre îndumnezeire. Sfântul Ioan Scărarul vede această retragere din lume ca “ferire de bunăvoie de materia lăudată şi tăgăduirea firii pentru dobândirea celor mai presus de fire” (“Scara”, p. 47). (A se vedea, în acest sens, articolul: “Scara Raiului şi scara divertismentului” semnat de diacon Sorin Mihalache, în ziarul “Lumina” din data de 30.03.2012. - VAURMA Drd. Stelian Gomboş

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze

liturghie arhierească la Mănăstirea Negru Vodă Astăzi, în duminica a treia din Postul Paștelui, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a oficiat Sfânta Liturghie în biserica mănăstirii Negru Vodă din municipiul Câmpulung Muscel. Cu această ocazie, Înaltpreasfinția sa a adresat celor prezenți un cuvânt de învățătură, amintind de semnificaţia acestei duminici, dar şi de îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos de a ne lepăda de sinele păcătos, asumându-ne crucea cu multă bucurie. De asemenea, Chiriarhul Eparhiei Argeșului și Muscelului a îndemnat pe cei prezenţi să aibă grijă de sufletele lor, mai ales acum în perioada postului. Mănăstirea Negru Vodă se află în oraşul Câmpulung-Muscel, din judeţul Argeş. Prin tradiţie aceasta a fost ctitorită în anul 1215 de catre Radu Negru Voievod. Documentele istorice consemnează că a fost rezidită de domnitorul Basarab I şi de fiul său, Nicolae Alexandru. O etapă importantă în istoria acestui vechi aşezământ monahal a fost perioada 1635-1636, când biserica a fost reclădită de domnitorul Matei Basarab. Atunci sfântul locaş de rugăciune devine mănăstire. O altă restaurare importantă s-a făcut în timpul domnitorului Grigorie Dimitrie Ghica (după 1827). Biserica repictată între anii 1955-1957, păstrează în interior piatra funerară de pe mormantul lui Nicolae Alexandru Voievod (+1364). Complexul monahal impresionează astăzi prin prezenţa unor clădiri cu o vechime deosebită: Casa Domnească din 1650, construită de Matei Basarab şi Turnul Baraţiei din 1730. De asemenea mănăstirea deţine o importantă colecţie de icoane şi alte lucrări de artă medievală. Biroul de presă al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului


Argesul Ortodox Anul XI Nr. 587 l 07 - 14 aprilie 2013