Argesul Ortodox Anul XI l nr. 586 l 29 martie - 05 aprilie 2013

l Anul XI l nr. 586 l 29 martie - 05 aprilie 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Crucea – semnul Fiului Omului „Cuvântul Crucii, pentru noi cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” În istoria omenirii ne-au rămas multe semne care au devenit simboluri în decursul timpului. Aici ne vom opri la unul dintre semnele cu un rol deosebit în viaţa poporului care a dat mult de furcă în istoria biblică.

Prefigurarea Sfintei Cruci în Vechiul Testament În paginile sacre găsim un episod de care este bine să amintim cu acest prilej. Iată ce se spune în Cartea Numerii din Scriptura Sfântă: „Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă.» Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul, şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: «Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului ca să depărteze şerpii de la noi.» Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp»; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia!” (Numerii 21, 5–9). Din cauza cârtirilor şi a nemulţumirilor, după cum am văzut, Dumnezeu a trimis pedeapsa Sa pentru a-i aduce la calea cea dreaptă pe cei care au apucat pe cărări greşite. Şarpele de aramă din pustie nu era, cum sar crede, doar un simbol sau un semn oarecare, pentru că iată mărturia desprinsă din paginile Noului Testament, de data aceasta arătându-se prin glasul lui Iisus Hristos: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului!” (Ioan 3, 14). Fără doar şi poate, acesta este un Semn pe care noi l-am primit de două mii de ani, un Semn prin care primim bucuria izbăvirii şi care se numeşte Cruce. În limba greacă avem cuvântul stavros. În Bucureşti există o biserică, fostă mănăstire pe vremuri, numită Stavropoleos. Acum mă dumiresc de traducerea acestui cuvânt, care înseamnă Oraşul Crucii! Să se numească Bucureştiul Oraşul Crucii?

Aceasta ar fi cea mai frumoasă numire!

Adică oraşul suferinţelor, de când există şi poate cât va mai exista în geografia acestui spaţiu. Iar în limba latină avem cuvântul crux, adică cruce — semn-simbol reprezentând marele mister al credinţei creştine: patima şi moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos, identificat de la început ca fiind semnul Fiului

Omului, după cum citim: „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului…

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă!” (Matei 24, 40).

Semnul Fiului Omului Se înţelege de la sine şi este limpede pentru orice minte acătării că semnul Fiului Omului nu poate fi decât Crucea!

Pe vremea Sfântului Apostol Pavel, deci nu prea departe de timpul când a vieţuit Iisus pe pământ, neamurile încă mai aveau o oarecare greutate în a înţelege cele despre Cruce şi trebuia să se insiste cu precădere pentru a limpezi acest mister. Iată ce li se scria creştinilor din oraşul Corint: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?… Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune!” (I Corinteni 1, 18–20; 22). Vădit lucru este că, în lumea antică, atât filosofii elini, cât şi evreii nu puteau primi cu inima deschisă şi cu putere de înţelegere noua învăţătură ce se răspândea printr-o nouă atitudine nemaiîntâlnită: nebunia propovăduirii! Căci nici prin înţelepciune nau dorit să-L cunoască pe Dumnezeu, şi atunci „a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii!” (I Corinteni 1, 21). Cel care a fost în tăriile Cerului, ca nici unul dintre noi, pământenii, marele ales Pavel Apostolul, a primit taine de nedescris şi de nespus. El a luat putere de la Însuşi Iisus Hristos şi a învăţat pentru totdeauna cum trebuie arătat DumnezeuIisus lumii întunecate de păcat şi neştiinţă.

Nu vom putea adăuga sau scoate nimic din cele ce ne-a lăsat în scris şi în această privinţă: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru

neamuri, nebunie!”. De atunci lumea s-a învăluit şi se va învălui în cele două stări nefericite: sminteala şi nebunia! Aceste haotice stări, Apostolul Pavel, cu putere de sus, a trebuit să le biruie în scris şi mai ales prin nebunia propovăduirii. Aşa a reuşit după judecata ce şi-a făcut să-L arate lumii de atunci şi nouă, până la sfârşitul veacurilor, pe Iisus Hristos Cel răstignit pentru iertarea păcatelor omenirii! Nimic nu-i era mai drag Sfântului Apostol Pavel decât să- L ştie pe Iisus în inima oamenilor, pentru totdeauna: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela răstignit!” (I Corinteni 2, 2).

De ce pe Iisus răstignit? Pentru a aşeza în inima şi sufletul omului adeverirea că Iisus Domnul nu a venit doar ca oaspete drag aici pe pământ, ci a venit să facă lucrarea de mântuire prin jertfa Sa pe Cruce! Să învăţăm să ne însemnăm cu grijă şi corect cu semnul Sfintei Cruci. Iată ce spune Sfântul Petru Damaschinul: „De asemenea trebuie să ne minunăm, cum prin semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci se izgonesc dracii şi felurite boli, lucru cu neputinţă tuturor. Şi cine poate număra laudele Crucii? Iar simbolurile acestui sfânt semn ni l-au predat Sfinţii Părinţi, ca să stăm împotriva necredincioşilor şi ereticilor. Căci cele două degete şi o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel răstignit, cunoscut în două firi şi într-un singur ipostas.

Iar dreapta aminteşte de puterea Lui nemărginită şi de şederea de-a dreapta Tatălui. Coborând ea de sus, ne arată pogorârea Lui din ceruri până la noi. Iar trecând de la dreapta la stânga, izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol, care stă la stânga, lipsit de tărie şi întunecat!”(Filocalia V, p. 189) Să spunem, ca oarecând Sfântul Calinic de la Cernica, înainte de a pleca în Ţara de peste veac la Domnul: Sfântă Cruce, ajută-mă!

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Argeºul Ortodox

Al patrulea Sinod Ecumenic – despre cele două firi ale lui Hristos Eutihie, un arhimandrit din Constantinopol, luptase pe teren dogmatic împotriva nestorianismului în cadrul celui de-al treilea Sinod ecumenic din Efes, însă, în efortul de a combate hristologia dualistă a lui Nestorie, exagerează în ideea unirii celor două firi ale Mântuitorului, ajungând să susţină că Hristos a avut după întrupare numai firea dumnezeiască, deoarece firea omenească fusese absorbită de aceasta. Astfel că Eutihie propunea o formă divinoumană a Mântuitorului, în care ar fi existat o singură fire şi o singură persoană. Erezia sa monofizită („o singură fire”, gr.) contaminase câţiva ierarhi şi provocase tulburare în Biserică. Din acest motiv, împăratul Marcian convoacă în jur de 500 de episcopi într-un sinod în Niceea, relativ rapid pentru acea vreme (din mai pentru septembrie 451). Fiind însă reţinut cu probleme militare legate de invazia hunilor din regiunea Iliria, ordonă mutarea Sinodului la Calcedon (Bitinia).

Sfinţii Părinţi ai Sinodului redactează formula completă a hristologiei, care avea să rezolve toate ereziile, de la Apolinarie la Eutihie. Bazându-se pe învăţăturile Sfântului Chiril al Alexandriei (de la care s-a luat cea mai mare parte a ideilor ortodoxe) şi pe cele ale papei Leon I (de la care s-a preluat idee conservării proprietăţilor specifice firilor lui Hristos), Sinodul arată cum Hristos are două firi, neamestecate, fiind Dumnezeu şi Om. Pentru însemnătatea dogmei, redăm în continuare mărturisirea anti-monofizită a Sinodului din Calcedon: „Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrânduse însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor” („Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice”, Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 20).

Iată cum, cu adumbrirea Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au predat învăţătura corectă legată de Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat, Om adevărat şi Mântuitor al nostru. Şi sfinţii Bisericii triumfătoare au participat la îndreptarea dogmelor greşite. La mormântul Sfintei Muceniţe Eufimia din Calcedon se făceau multe minuni, ale căror mărturii s-au păstrat în Vieţile Sfinţilor. La sugestia Preasfinţitului Anatolie, monofiziţii au scris credinţa lor într-o carte, ortodocşii au scris credinţa lor în altă carte, a fost deschis mormântul Sfintei, iar cărţile i-au fost puse împreună pe piept, apoi s-a sigilat mormântul, aşezând gărzi, şi s-au rugat trei zile cu post. A patra zi, deschizând mormântul, cartea monofiziţilor era la picioarele sfintei, iar cartea ortodocşilor era în mâna ei dreaptă, pe care a întins-o pentru a le da cartea cu mărturisirea adevărată.

Păstrând tradiţia, Sinodul din Calcedon a întărit Crezul şi canoanele primelor trei Sinoade ecumenice, emiţând 30 de canoane noi, cu diferite arii de interes.

Majoritatea se refereau la chestiuni administrative: Biserica din Constantinopol are întâietate faţă de cea Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Machetare: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

din Roma; fiecare eparhie să aibă econom; litigiile dintre clerici să se rezolve în instanţe de judecată bisericească; să se ţină sinod mitropolitan de două ori pe an; să nu se înstrăineze moştenirea ierarhilor după moartea lor; scaunele episcopale libere să se ocupe în decurs de trei luni; monahii să se supună ierarhiei bisericeşti; orice slujitor să asculte de un episcop şi să locuiască în localitatea unde slujeşte; se interzice transferul slujitorilor şi hirotonia fără destinaţie; episcopul nu poate fi coborât la slujirea de preot; preoţii şi monahii care vin din propria iniţiativă în Constantinopol şi provoacă tulburări să fie pedepsiţi; preoţii şi călugării să nu aibă funcţii lumeşti (de exemplu în armată sau în administraţia laică); diaconiţele să fie hirotonite numai după vârsta de 40 de ani, cu cercetare atentă; autoritatea laică să nu intervină în administraţia bisericii; unităţile bisericeşti să se stabilească în funcţie de alcătuirea politică a locului; odată sfinţită o mănăstire, să nu se schimbe destinaţia aşezământului şi averilor ei; pentru a sluji, un cleric străin trebuie să aibă scrisoare de recomandare de la episcopul lor; laicii care au nevoie de ajutor să primească scrisori bisericeşti. Câteva din canoane se refereau la morala slujitorilor, interzicând simonia (vinderea celor sfinte pe bunuri materiale sau influenţe de orice fel), afacerile (cum ar fi deţinerea de averi), căsătoria clerului inferior (cântăreţii, citeţii, ipodiaconii) cu femei de altă credinţă, căsătoria femeilor închinate Domnului (d. ex. monahiile). După cum laicii condamnă conspiraţia şi sabotajul, la fel şi Sinodul condamnă uneltirile clericilor şi porunceşte ca toţi cei care pârăsc pe slujitori să fie atent cercetaţi înainte de a li se da crezare; la fel cum statul condamnă răpirea, şi Sinodul condamnă pe cei care răpesc femei spre căsătorie.

Există şi astăzi monofiziţi, care nu acceptă hotărârile Sinodului din Calcedon, anume copţii, armenii şi etiopienii. Deşi au existat tentative de împăcare cu Ortodoxia, aceasta nu se poate face în comuniune (slujire) decât în condiţiile în care anti-calcedonienii mărturisesc pe Hristos cu două firi neamestecate. Cei cuprinşi de febra ecumenistă trebuie să-şi amintească un fapt incontestabil: adevărurile de credinţă nu sunt ca legile romane, care pot fi completate, şlefuite sau chiar anulate. Datorită faptului că dogma este cuvântului lui Dumnezeu, nu se poate nimeni erija în corector al ei de dragul „deschiderii minţii” („openmindedness”).

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Pr. Marius COSTACHE Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

LĂCAȘURI DE CULT DIN SECOLUL AL XIV-LEA DE LA CURTEA VOIEVODALĂ DIN CÂMPULUNG La Câmpulung a existat înainte de toate o Curte voievodală, reşedinţa domnească principală fiind la Argeş, cu caracter temporar, instalată aici dacă nu de Basarab I, în mod cert de NicolaeAlexandru, mai degrabă din raţiuni politice şi strategice decât din considerente economice. Mai mult ca sigur această curte voievodală era fortificată, fapt dovedit de un document emis, în ianuarie-februarie 1431, din „cetatea de la Câmpulung” ( D.R.H..B. Ţara Românească, vol. I (1247-1500), doc. 69, p. 130), existând în cadrul ei și o puternică comunitate religioasă atât ortodoxă cât și catolică. În prima jumătate a secolului al XIV-lea existau două lăcaşuri de cult catolice, Bărăţia şi Cloaşterul, precum şi o biserică voievodală.

Din Cronica franciscanilor aflăm că Bărăţia „îşi trage originea, împreună cu târgul de la anul 1304”.

Rezultatele c e r c e t ă r i l o r arheologice efectuate în 1963-1965 au arătat că acest lăcaş de cult în stil gotic, cu hramul Sf. Iacob cel Mare, poate fi datat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Vasile Drăguţ vedea în Bărăţia de la Câmpulung „primul vlăstar al arhitecturii gotice la sud de Carpaţi”; (Vasile Drăguţ, Arta gotică în România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.

33). Istoria celuilalt locaş de cult, cunoscut sub denumirea populară de „Cloaşter”, continuă să ridice unele semne de întrebare. Etimologic, această denumire trimite la germanul „Kloster”, care înseamnă loc închis, claustru, deci mănăstire. Pornind de la etimologia germană a acestui cuvânt, unii istorici s-au grăbit să pună întemeierea bisericii Cloaşterului pe seama cavalerilor teutoni, ajunşi la Câmpulung între 1211 şi 1225. În realitate acest edificiu a fost ridicat de călugării din ordinul Sf. Francisc, stabiliţi la Câmpulung pe la 1340-1350, sub protecţia voievodului coregent NicolaeAlexandru (din 1341-1342) şi a soţiei sale, doamna Clara. Pavel Chihaia a presupus că mănăstirea Cloaşterului a fost ridicată de călugării dominicani pe la 1345, ea fiind refăcută de franciscani după distrugerile provocate de invazia otomană din 1427, ruinată apoi, aproape în totalitate, înainte de 1525 ; (Pavel Chihaia, Monumente gotice din Câmpulung, în Idem, Din

cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, pp.

306-316). Gheorghe Cantacuzino pune şi el acest lăcaş de cult pe seama dominicanilor, dar consideră că „prima fază poate data cel mai târziu din a doua jumătate a secolului al XIV-lea iar cimitirul, din prima jumătate a aceluiaşi secol”; (Gheorghe I. Cantacuzino, op. cit., pp. 53-56). Cât despre cel de-al treilea lăcaş de cult de la Câmpulung, care

credinciosului său aliat, Dan al II-lea, pe Ioan de Maroth, ban de Maevo, alături de care se mai găseau şi alţi viteji cavaleri apuseni, cel mai cunoscut fiind prinţulmercenar portugez.

Oştenii regelui maghiar s-au stabilit prin părţile Câmpulungului şi au rezistat aici oştilor otomane, foametei şi frigului.

Luptele purtate pentru controlul Ţării Româneşti sunt relatate şi într-un document regal emis la Câmpulung (6

aparţinea comunităţii româneşti ortodoxe de aici, tradiţia consemnată atât în cronicile muntene, cât şi în unele documente din vremea lui Matei Basarab, o pune pe seama descălecătorului Negru Vodă. Arheologic s-a demonstrat că biserica domnească de la Câmpulung datează de pe la jumătatea secolului al XIV-lea, fiind opera aceloraşi meşteri transilvăneni, care în jurul anului 1345 lucraseră la ridicarea bisericii mănăstirii catolice Cloaşterul, cu hramul Sf. Elisabeta. Potrivit lui Vasile Drăguţ, Cloaşterul ar fi fost ridicat în stilul romanic în ultimul sfert al secolului al XIII-lea, pentru ca la 1345 să fie reconstruit, de această dată în stil gotic.

Cele trei edificii religioase de la Câmpulung au avut de suferit de pe urma evenimentelor petrecute la începutul anului 1427. În luna ianuarie a acestui an, Radu Praznaglava, revenea la tronul Ţării Româneşti, alungând pe Dan al II-lea cu sprijinul beilor dunăreni. Despre luptele purtate între cei doi domni rivali la începutul anului 1427 aflăm din documentul lui Don Pedro de Portugal (25 ianuarie 1427). Sigismund de Luxemburg a trimis în sprijinul vechiului şi

aprilie 1427). În cursul acestor evenimente cele două lăcaşuri de cult catolice, Bărăţia şi Cloaşterul au suferit distrugeri. Foarte probabil, acum au fost profanate şi mormintele voievodale de la Negru Vodă. În scurta perioadă în care regele maghiar Sigismund de Luxemburg a rezidat la Câmpulung, a poruncit meşterilor aduşi special de la Sibiu să refacă cele două edificii catolice. Mai mult, regele a întărit privilegiile dominicanilor din Câmpulung. Cât despre biserica voievodală de la Câmpulung, aceasta a fost lăsată în seama orăşenilor ea devenind astfel „biserică orăşenească”.

Referitor la evoluţia bisericii domneşti de la Câmpulung s-a emis şi următoarea opinie: biserica domnească, deopotrivă ctitorie şi necropolă a primilor Basarabi, ar fi devenit mănăstire sub domnia lui Mircea cel Bătrân (după 1396-1397) şi abia la 1618, sub Gavriil Movilă, aceasta ar fi redevenit biserică de mir, până în 1647, când Matei Basarab a transformat-o din nou în mănăstire.

Pr. Dr. Stanciu IONUT

3

Argeºul Ortodox

Sfântul Ioan Damaschin – Despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu moarte. Chiar dacă s-a scris: Și nu a cunoscut-o până ce nu a născut pe Fiul ei Cel Întâi-Născut (Matei 1,25), trebuie săse știe că întâi-născut este cel născut întâiul , chiar dacă ar fi unicul născut: Întâi-născut arată că sa născut întâiul, dar nu indică negreșit și nașterea altora; iar până indică, pe de o parte , sorocul hotărât al unei vremi, dar nu neagă timpul ce urmează după aceasta. Spre exemplu, când zice Domnul: Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului (Matei 28,20), aceasta nu înseamnă că se va despărți de noi după sfârșitul veacului.

Fragmente Pururea fecioria Maicii Domnului Fecioara Maria a născut pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? În adevăr, este în sens propriu și real Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpânește toate făpturile, fiind Maică a Creatorului. După cum atunci când S-a zămislit Cuvântul a păzit-o fecioară pe aceea care a zămislit, tot așa și atunci când S-a născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea și păstrând-o încuiată (Iezechiel 44,2).

Zămislirea s-a făcut prin auz, iar nașterea prin ieșirea obișnuită a celor care se nasc, măar că unii spun povești că s-a născut prin coasta Maicii Domnului; căci nu era cu neputință să treacă prin ușă fără să strice pecețile ei.

Deci cum ar fi primit Fericita Fecioară legătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu și care a cunoscut minunea din experiența celor care au urmat? Departe fie acest gând! Nu este lucrul unei rațiuni înțelepte de a gândi asemenea lucruri.

Rămâne, așadar, și după naștere Fecioară cea Pururea-Fecioară, necunoscând deloc bărbat până la

Despre Ipostasele Sfintei Treimi Întrucât simbolul credinţei - Crezul - nu este suficient pentru a putea să înţelegem Ipostasele Sfintei Treimi, vom da câteva detalii, ce trebuie să fie cunoscute.

Sfânta Treime are trei Ipostase desăvârşite: Tatăl, Care este nenăscut, Fiul, Care este născut din Tatăl, şi Duhul Sfânt, Care este purces din Tatăl. Toate aceste trei Ipostase desăvârşite sunt unite într-o singură Fiinţă, într-o singură Dumnezeire, fără să se amestece şi fără să se despartă. Ipostasele sunt unele în altele nu în sensul că ele se amestecă, ci în sensul că sunt unite. Iisus a spus clar apostolilor Săi: „Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine [...]” (Ioan 14, 11). Deci Ipostasele Se unesc, nu în sensul că Se amestecă, ci în sensul că Ele există unele în altele. ªi pentru că cele trei Ipostase sunt de o fiinţă şi nedespărţite, se înţelege că Duhul Sfânt nu poate să se despartă de Dumnezeu, în Care există, şi de Cuvântul, pe Care Îl însoţeşte. Deci El nu Se poate despărţi niciodată de Tatăl, nici de Fiul, ci una sunt pretutindeni (cf. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 20-32). Deci este: „Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate [peste tot universul n.n.] şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4, 6).

Când Domnul Iisus Hristos a spus celor şaptezeci de ucenici că El este Pâinea cea vie pogorâtă din cer şi că ei trebuie să mănânce această Pâine (care este Trupul Său), reamintim că „...mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El” (Ioan 6, 66). Atunci Iisus le-a zis: „Vă sminteşte aceasta? [...] Duhul este Cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 61-63). ªi mai reamintim că numai la Cina cea de Taină s-au limpezit toate nedumeririle atunci când: „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu [...]” (Matei 26, 26).

Deci „prin Duhul Său, El preface instantaneu pâinea Euharistică în Trupul Său, care este organ de

4

manifestare a Ipostasului şi a Duhului Său” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1978, vol. 3, p. 102).

Astfel, prin lucrarea Duhului Sfânt săvârşită prin Fiul, pâinea primeşte însuşiri dumnezeieşti; Ea devine Trupul Domnului în chipul pâinii.

Pentru a fi pe înţelesul tuturor, dăm un exemplu: Dacă omul poate introduce într-o bucată de fier o putere magnetică sau o putere electrică, Dumnezeu, Care este atotputernic şi ne iubeşte mult, poate infinit mai mult să facă ce voieşte cu pâinea şi cu vinul, pentru mântuirea noastră.

Tot părintele profesor Dumitru Stăniloae a mai scris: „Domnul nu preface în Euharistie pâinea şi vinul pentru Sine, ci pentru a Se împărtăşi oamenilor care cred (în El, n.n.), adică pentru că sunt oameni care cred şi care doresc să se împărtăşească de El sub chipul pâinii şi vinului” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1978, vol. 3, p. 102).

Pentru a ne menţine această credinţă, pe lângă cele relatate, ne este de mare folos spiritual să avem în minte şi în inimă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos spuse ucenicilor Săi: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Am scris acestea atât pentru a mărturisi credinţa în Dumnezeu, cât şi pentru întărirea moralităţii celor care vor citi această lucrare. În concluzie, rezolvarea problemelor cu caracter moral nu o putem găsi decât numai în credinţa în Dumnezeu, care ne formează conştiinţa şi ne menţine moralitatea, mai ales în aceste vremuri, în care multe scene lascive şi provocatoare sunt difuzate „liber” de canalele de televiziune, fără a ţine seama de moralitatea şi învăţătura creştină.

Drept urmare, familiile fără o educaţie morală temeinică, se dezmembrează uşor. Să nu uităm că familia este „celula” societăţii (societate în care trăim

cu toţii), faţă de care nu putem fi nepăsători. Să ne aducem aminte în rugăciunile noastre (după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi), să ne rugăm unii pentru alţii, căci nu există om fără de păcat.

După cum mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel, în noi există două puteri: binele şi răul, care se luptă între ele, una împotriva celeilalte. ªi dacă nu priveghem neîncetat (din cauza multor griji lumeşti), atunci binele din noi este învins de puterea celui rău.

Trezindu-ne conştiinţa, trebuie să ne rugăm zicând: Doamne ajută-mă, căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc. De aceea este bine să ne rugăm unii pentru alţii, căci „mult poate rugăciunea dreptului cea fierbinte”.

Cine va ajunge să iubească pe Dumnezeu din toată inima sa, şi din tot sufletul său, şi pe aproapele său ca pe sine însuşi, va ajunge la desăvârşire. Sfinţii au ajuns la acest nivel. Pentru noi însă, lupta este foarte grea. Numai voinţa noastră de a face binele, însoţită de rugăciunile bunilor creştini, ale sfinţilor şi de mila lui Dumnezeu, precum şi participarea noastră, cu luare aminte, la sfintele slujbe ale Bisericii (mai ales la Sfânta Liturghie), ne pot ajuta. De asemenea, ceea ce ne poate ajuta este şi următoarea rugăciune, făcută cu pioşenie: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care cercetezi făptura Ta, Căruia sunt arătate patimile noastre şi neputinţa firii noastre omeneşti şi tăria pizmaşului nostru, Tu Însuţi ne acoperă de răutatea lui, pentru că puterea lui este tare, iar firea noastră, pătimaşă şi tăria, neputincioasă. Tu, dar, o, Bunule, Cel ce ştii neputinţa noastră, Care şi porţi greutatea neputinţei noastre, păzeşte-ne de tulburarea cugetelor şi de potopul patimilor şi fă-ne vrednici slujirii Tale” (Carte de rugăciuni, Editura Bunavestire, Bacău, s.a., p. 110).

Prof. Marius TRUICULESCU

Argeºul Ortodox

Descoperirea Sfintei Cruci de către Sfânta Elena în relatarea lui Casiodor De Vita Constantini a lui Eusebiu de Cezareea rămâne referenţială pentru toţi istoricii creştini care au relatat evenimente din vremea Sfântului Împărat Constantin şi a mamei sale Elena. Nu trebuie însă uitată Istoria bisericească a lui Sozomen, istoric creştin care nu s-a bucurat la curtea lui Teodosie I de aceleaşi privilegii de care s-a bucurat Eusebiu la curtea lui Constantin, şi nici Istoria bisericească a lui Teodoret al Cirului. Totuşi toate cele trei opere au reprezentat fundamente solide în construirea altor istorii, cum este de pildă cea a lui Casiodor.

Acesta este extrem de succint atunci când evocă descoperirea Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta împărăteasă Elena împreună cu vrednicul de pomenire patriarh Macarie al Ierusalimului. „Între timp Elena, mama împăratului, după numele căreia satul principal din Drepanum a fost numit Helenopol, fiind sfătuită în somn, s-a dus grabnic la Ierusalim; şi găsind Ierusalimul pustiu şi fără pază, a căutat mormântul lui Hristos. Deşi cu mare greutate, l-a găsit totuşi (an. 325). Aşa că a dat poruncă să fie dărâmat imediat acel templu blestemat. Şi a fost dat la iveală mormântul înălaţat Domnului, iar în jurul lui tre cruci dărâmate şi cuie şi totodată şi titlul scris cu litere ebraice, greceşti şi latineşti: Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor (Socrate, I, 13). Se zice că unul chiar mort, la atingerea crucii a înviat. Despre lemnul acesta Sibilla a spus păgânilor: O de trei ori fericit lemnul pe care a fost răstignit Domnul!. Atunci însă au început îndoielile: care cruce a fost a Domnului şi care ale tâlharilor? De aceea Macarie, întâistătătorul oraşului, a rezolvat în felul următor problema acestor îndoieli. Oferind una din acele cruci cu o cuvântare hotărâtă unei femei renumite prin nobleţea ei, chinuită de o îndelungată suferinţă, a recunoscut puterea Mântuitorului. Căci de îndată ce crucea a atins femeia,a alungat suferinţele cumplitei boli şi i-a redat femeii sănătatea (Sozomen, II, 1).

Tot aşa, mama împăratului, dorind să cunoască cu care cuie au fost găurite mâinile lui Hristos, a pus unele în coiful împăratului, pentru ca, apărat de providenţă, capul fiului ei să îndepărteze suliţele în război; pe altele le-a amestecat cu frâul calului, din grijă pentru împărat, împlinind astfel vechea profeţie. Căci proorocul Zaharia a strigat odinioară, zicând: „Şi va fi scris pe frâul calului sfinţii lui Dumnezeu atotputernicul” (14, 20). Şi a distribuit o parte din crucea mântuitoare familiei regale. În credinţa că oraşul în care se va păstra această parte din cruce va fi apărat, a pus cu devoţiune, partea care a revenit lui Constantin, după cum se spune, în statuia lui, înălţată deasupra columnei purpurii în forul lui Constantin. Iar partea care a rămas a încredinţat-o, închisă într-o casetă de argint, preotului oraşului. Şi oriunde putea aduna meşteri, acolo ridica biserici mari şi frumos îmbodobite.” (Casiodor, Istoria bisericească tripartită, p.

101-102) Ceea ce surprinde la Casiodor este faptul că numele sfintei împărătese Elena nu apare decât o singură dată (p. 101) în capitolul Despre consacrarea şi podoabele oraşului şi despre

cultul celor din Ierusalim şi despre lemnul crucii ca şi despre cuiele cu care a fost ţinruit Domnul, în rest majoritatea referinţelor la Sfânta Împărăteasă sunt indirecte, probabil Casiodor dorind să pună accentul mai mult pe personalitatea

împăratului şi mai puţin pe cea a mamei sale, deşi el recunoaşte că Sfânta Împărăteasă „a încredinţat fiului ei multe îndatoriri ale evlaviei, la care a adăugat alte binecuvântări” (p. 102).

De asemenea, este interesant faptul că istoricul Casiodor inserează în acest capitol o tradiţie orală, care nu se regăseşte în relatările lui Teodoret al Cirului, anume că după descoperirea mormântului Domnului şi a celor trei cruci, identificarea crucii Mântuitorului s-ar fi făcut iniţial prin învierea unui mort care a fost atins de ea. (p. 102) Deşi relatarea lui Casiodor despre descoperirea Sfintei Cruci la Ierusalim este una sintetică, ea are totuşi menirea de a ne sugera că impactul asupra conştiinţei lumii creştine şi nu numai a fost unul puternic.

Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

5

Argeºul Ortodox

Nu lăsa să-ţi alunece paşii credinţei!

Găsim în Sfânta Scriptură cuvintele lui Asaf care laudă pe Domnul, zicând : «Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă. Iar mie, puţin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puţin a fost de nu s-au poticnit paşii mei.» (Ps. 73, 1-2). Ce s-a întâmplat oare în viaţa acestui mare bărbat ? El spune că era să-i alunece picioarele şi puţin a fost doar că nu a căzut. Ce a apărut în viaţa lui de era gata să cadă poate un alt motiv de apăsare. Dacă ne-am imagina puţin scena, am vedea un om pe care îl lasă genunchii şi începe să se clatine, alunecând. El ajunge dezechilibrat, gata să cadă, însă nu căzut. Era gata să cadă. Oare de câte ori în viaţa noastră se întâmplă la fel. Nu am căzut, însă ne dezechilibrăm spiritual şi încetul cu încetul o mai rărim cu rugăciunea, o mai rărim cu recunoşterea şi mărturisirea păcatelor, o mai rărim cu mersul la biserică, o mai rărim cu facerea de bine, o mai rărim cu citirea cărţilor sfinte, o mai rărim cu dragostea frăţească şi poate ne întrebăm oare ce s-a întâmplat cu noi, cu viaţa noastră spirituală.

Era o cauză care îl făcea pe Asaf să i se îndoaie genunchii, să se împiedice şi să-l aducă în starea gata să cadă : «Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoşilor.» (Ps. 73,3). S-a întâmplat ceva ce îl împiedica şi îl făcea gata să cadă. S-a poticnit în ceva. El nu era gata să cadă că a avut un moment de slăbiciune fizică, ci era un motiv de poticnire în faptul că s-a uitat la fericirea celor răi şi asta a început să-l dezechilibreze.

Acest fapt îl dezechilibra, însă totuşi nu a căzut. Acelaşi motiv apare şi mai departe în Psalmi : « Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi”».

(Ps. 73,12). El se întreba faptul că dacă cei răi au belşug de bine, de ce mai era trebuincios să fie el bun ? Nu cumva reţeta de sucees era să fii rău ? „Iar eu am zis: “Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile mele“. (Ps. 73,13).

Poticnirea este un lucru rău ce ajunge în viaţa cuiva, lucru ce îi împiedică paşii, îl face să nu mai meargă înainte şi-l învaţă că e mai bine să fii rău, ca să-ţi meargă bine. Cel care face numai bine, care nu întoarce rău pentru rău, care întoarce obrazul când este apăsat şi lovit, care dă şi haina când i se cere cămaşa, i se pare lui că-i merge rău şi atunci Asaf se întreabă ce rost mai are să fii bun ? Prin metoda aceasta a poticnirii, diavolul lucrează foarte eficient în minţile oamenilor.

Oare Iisus Hristos, Domnul nostru, a fost şi El în situaţia de a se poticni ? Iisus nu se lupta pentru drepturile Sale, iar pentru faptul că era bun şi nu se plângea, deseori i se făcea, de către alţii, munca mai grea, mai apăsătoare şi asta tocmai pentru faptul că era bun şi nu se plângea. Ceilalţi care-I făceau munca mai grea şi mai istovitoare erau prietenii, fraţii, ş.a. Când ţi se dă să lucrezi în plus, când ţi se face munca mai grea, când eşti nedreptăţit, când faci şi munca altora apare sentimentul de iritare, de frustare, de nemulţumire, de nedreptăţire. Cei care-I făceau lui Iisus munca mai grea, erau oameni răi. Iisus nu se lupta pentru drepturile Lui. Cum ar trebui oare să reacţionăm noi ca şi creştini faţă de pricinile de poticnire ? Când mi se întâmplă o nedreptate, atunci reacţionez într-un anume fel. Cel sau cei care produc nedreptatea sunt nişte oameni răi, altfel n-ar face-o. Cum reacţionez eu la nedreptate ? Sunt bun, până mi se produce o nedreptate, iar după aceea, cum sunt ? Atunci când mi se măresc sarcinile, când mi se dă să muncesc mai mult decât ar trebui, doar pentru faptul că nu reacţionez la nedreptate, ar trebui să fac şi eu ca ei să scap de nedreptăţi ? Să fiu oare şi eu rău, doar pentru faptul că ei sunt răi ? Omul bun este întotdeauna bun, iar diavolul, prin diverse metode, îi încarcă spatele cu diverse sarcini suplimentare. De ce oare procedează în acest fel diavolul cu omul bun ? Simplu, ca să-l facă rău, să reacţioneze într-un mod nepotrivit, să-i răspundă pe un ton nepotrivit, să dea cu lucrurile de pământ, să-i spună că aşa ceva nu se mai poate. Ca oameni, în foarte multe situaţii, suntem tentaţi, ispitiţi, să răspunem în acest fel. Dacă Iisus nu se luipta pentru drepturile Sale, noi, ca oameni, suntem puşi în diferite situaţii să ne luptăm pentru drepturile noastre şi astfel devenim egali cu cei care ne nedreptăţesc. Aceştia sunt răi pentru că îmi iau drepturile mele, iar eu devin rău, pentru că îmi iau drepturile mele înapoi într-un fel nepotrivit, şi astfel devin şi eu rău ca şi ei. Şi oamenii ajung apoi să tragă fiecare de drepturile lui, până când nici unul şi nici altul nu ne mai deosebim deloc, fiind amândoi la fel.

Oamenii au fost răi cu Domnul Iisus Hristos pentru ca să-L facă să se clatine, să se poticnească. El avea misiunea Sa specială, a venit să răscumpere pe om, mergând către cer, prin fiecare lucru pe care-l făcea.

Oamenii au fost răi cu Domnul Iisus pentru că diavolul dorea să-L abată de la misiunea Sa sfântă şi să se

6

preocupe, luptându-se pentru dreptutrile sale, pentru o viaţă mai bună, pentru o viaţă mai uşoară. Iisus Hristos a venit în lume pentru Cruce, pentru nobila misiune de salvarea omului păcătos. Noi, ca şi creştini, suntem urmaşii Lui şi ar trebui să-I urmăm exemplul. Noi, ca şi popor al Domnului, avem o misiune specială, aceea de a îndruma lumea spre Dumnezeu şi nu de a căuta neapărat o viaţă mai uşoară, mai bună, pentru a căuta dreptatea noastră. În realitate, însă şi noi ca şi popor al Domnului, avem misiunea Crucii. «Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie »; (Luca 9,23).

Iisus Domnul nostru umbla printre oamenii nepăsători şi neciopliţi, printre vameşii necinstitţi, printre tot felul de oameni, soldaţi păgâni, oameni necredincioşi, samariteni păcătoşi, oameni morocănoşi

cu rădăcinile la suprafaţă, iar atunci când treceai pe lângă ei, te zgâriau, te agăţau, aşa ea mulţime prin care trecea Iisus în fiecare zi. Iisus trecea mereu prin gloata asta care vorbea urât, mirosea urât, gata mereu de scandal. Când ai de-a face cu o astfel de gloată, ai vrea să mori pentru ei, sau ai vrea să scapi de acolo cât mai curând şi să-i laşi în pace ? Asta era problema cu care se confrunta Iisus. Pentru aceia merita să moară El, Sfânmtul lui Israel ? Pe toţi aceştia Iisus îi iubea. Scrie sfânta evanghelie că atunci când a venit la El, tănărul bogat, Iisus l-a iubit şi cu toate acestea tânărul n-a rămas lângă Iisus, ci au rămas pescarii, vameşii, oamenii simpli.

Ce schimbări majore s-au produs în ucenicii Săi, care erau oameni simpli, obişnuiţi, sau cum erau Iacob şi Ioan, fiii tunetului, sau petru cel impulsiv ? Ce minune s-a produs în viaţa lor, după ce Domnul le-a schimbat viaţa şi ce credincioşi dvotaţi au devenit ei în final.

Diavolul a făcut tot ce a putut provocând o astfel de stare de lucruri în viaţa Lui, spre a-L determina pe Domnul Iisus să renunţe la planul Său de salvare şi să spună în final că El nu moare pentru acei neciopliţi. Noi eram comparaţi cu oileToţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. » (Isa. 53, 6).

El venit la ai Săi : « Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu Lau primit. » (Ioan 1,11). A venit la ai Săi şi aceştia nu Lau primit. De ce nu L-au primit ? Diavolul îi determina pe oameni să se comporte într-un anume fel, pentru a-l face pe Iisus să se scârbească de oameni şi de lumea aceasta şi să abandoneze misiunea Lui de salvare a omenirii. Diavolul dorea să-L aducă pe Iisus în starea de a spune : « Dacă atât de răi sunteţi, atât de încuiaţi la minte sunteţi, atât de încăpăţânaţi şi lipsiţi de respect sunteţi, dacă dispreţuiţi darul sfânt cerului pe care vreau să vi-l dau, atunci rămâneţi singuri şi aşa cum sunteţi, dacă asta vă place. Eu vă las şi plec. » Spre finalul activităţii Sale, Iisus Hristos cântărea preţul salvării oamenilor şi întreba dacă merită să moară pentru ei. « Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. » (Matei 26, 39). De trei ori a strigat acest lucru către Tatăl. De trei ori este maximumul suportabil într-o discuţie. Niciodată Iisus nu a mai adus o problemă într-o discuţie cu Tatăl de trei ori. Lucrul acesta este un unicat. Totuşi Iisus nu s-a prăbuşit sub povara salvării. Şi Iisus a fost împiedicat în îndeplinirea misiunea Lui, jignit, batjocorit, umilit în fel şi chip, totuşi a dus povara vieţii şi a crucii până la capăt, fără să abandoneze planul mântuirii noastre. A suportat Crucea, deşi nu meritam acest lucru. Ce exemplu minunat ne dă Hristos : «Să aveţi în voi gindul acesta, care era şi în Hristos Iisus: El, măcar că avea

chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Deaceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentruca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul.

(Filipeni 2, 5-11). Sfânta Scriptură ne dă asigurări sigure că orice pricină de poticnire va fi înlăturată, şi cei care sunt pricini de poticnire pentru alţii, sunt oameni răi, iar sfârşitul oamenilor răi este aproape : Sfânta Carte aminteşte mai multe categorii de păcătoşi, care vor cădea în păcatele lor, dacă nu se pocăiesc cu credinţă înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi părăsindu-le. Prigonitorii nu vor izbuti şi nu vor birui : « Dar Domnul este cu mine, ca un apărător puternic. De aceea prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui; se vor face de ruşine, pentru că n-au izbutit; ocara lor va fi veşnică şi niciodată nu se va uita. » (Ier. 20.11). Toţi cei mândri se vor împiedica şi vor cădea : « Iată, Eu sunt împotriva ta, “trufaşule”, zice Domnul Savaot, căci a venit ziua ta şi timpul pedepsirii tale. Şi se va împiedica “trufaşule” şi va cădea şi nimeni nu-l va ridica. Voi aprinde foc în cetăţile lui şi acesta va mistui toate împrejurul lui. » (Ier. 50,31-32). Cei care se luptă, care se bat unii cu alţii, vor cădea prin nelegiuirea lor : «Auzitau popoarele de ruşinea ta şi bocetul tău a umplut pământul, căci cel puternic s-a lovit cu cel puternic şi au căzut amândoi împreună”. » (Ier. 46,12). Beţia este şi ea un păcat, iar toţi beţivii, care nu se pocăiesc de faptele lor, vor cădea : « Dar şi aceştia se clatină de vin şi rătăcesc drumul din pricina băuturilor tari... » (Isa.28,7).

Toate păcatele duc la o cădere de la credinţă, iar căderea de la credinţă înseamnă pierderea legăturii cu Crucea mântuitoare a Domnului nostru. Să ne ferească Bunul Dumnezeu să cădem de la dreapta credinţă : «Că păcatele noastre s-au înmulţit înaintea Ta şi nelegiuirile sunt mărturie împotriva noastră; fărădelegile noastre sunt de faţă şi faptele noastre nelegiuite le ştim: Necredinţa şi tăgada Domnului, căderea de la credinţa în Dumnezeu, grăirea minciunii şi răzvrătirea, născocirea şi cugetarea la lucruri viclene. Şi lăsată la o parte este judecata, iar dreptatea stă departe; adevărul se poticneşte în pieţe şi fapta cinstită nu mai are loc. Adevărul nu mai este şi cel ce se dă la o parte din calea răutăţii este sfărâmat. Şi Dumnezeul nostru a văzut şi S-a mâniat că nu mai este dreptate.»

(Isaia 59,12-15). Biblia sfătuieştre să n-o luăm pe calea păcătoşilor, să nu de abatem de la dreptate şi să nu ne ocupăm cu faptele cele rele : «Nu apuca pe calea celor fără de lege şi nu păşi pe drumul celor răi. Ocoleşte-o şi nu merge pe ea, treci pe alăturea şi du-te mai departe; Căci ei nu dorm până nu făptuiesc rău şi nu-i mai prinde somnul până nu fac pe cineva să cadă. Căci ei se hrănesc din pâine agonisită prin fărădelege şi beau vin dobândit prin asuprire. Calea drepţilor e ca zarea dimineţii ce se măreşte mereu până se face ziua mare; Iar calea celor fără de lege e ca întunericul şi ei nici nu bănuiesc de ce se pot împiedica. » (Pilde 4, 14-19).

Orice întoarcere de la păcat către Domnul, va fi binecuvântată cu iertare şi cu tot felul de binecuvântări materiale şi spirituale: «Cu lacrimi au plecat şi îi voi întoarce cu mângâiere, îi voi întoarce la izvoarele apelor pe cale netedă, pe care nu se vor poticni, că Eu sunt părintele lui Israel şi Efraim este întâiul Meu născut”.

Ascultaţi, popoare, cuvântul Domnului, vestiţi ţării depărtate şi ziceţi: Cel ce a împrăştiat pe Israel, Acela îl va aduna şi-l va păzi, ca păstorul turma sa, că va răscumpăra Domnul pe Iacov, Şi-l va izbăvi din mâna celui ce a fost mai tare decât el. Şi vor veni şi vor prăznui pe înălţimile Sionului şi vor curge bunătăţile Domnului: grâu şi vin şi untdelemn, miei şi boi. Sufletul lor va fi ca o grădină bine-udată şi ei nu vor mai tânji. Atunci fecioara se va veseli la horă, tineri şi bătrâni vor fi fericiţi. Voi schimba întristarea lor în veselie şi-i voi mângâia după întristarea lor şi-i voi bucura. Voi hrăni sufletele preoţilor cu grăsime şi poporul Meu se va sătura din bunătăţile Mele”, zice Domnul. (Isa. 31,9-14). « Atunci tu vei merge fără teamă pe calea ta şi piciorul tău nu se va poticni. » (Pilde 3,23). Dumnezeu te va feri de cădere, te va ocroti şi te va binecuvânta, însă nu uita ce spune Bunul Dumnezeu: «Când vei merge, paşii tăi nu vor şovăi şi, chiar de vei alerga, nu te vei poticni. Ţine cu tărie învăţătura şi nu o părăsi, păzeşte-o căci ea este viaţa ta.» (Pilde 4,12,). Doamne ajută !

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argeºul Ortodox Motto: “ Virtutea cea mai mare este discernământul” (Sf. Isaac Sirul – “Cuvântări ascetic”) Discernământul creștin, dreapta socoteală sau dreapta socotinţă ori cumpănire, trebuie să dobândească un loc central şi essential în viața și lucrarea noastră. Manifestarea sa ține de sesizarea unei realități teandrice tainice, care are un sens dublu: de la Dumnezeu spre noi și, ca răspuns, de la noi spre Dumnezeu.

Numai în această formulă simfonică misiunea noastră își va atinge finalitatea dorită, adică discernerea și alegerea celor mai bune soluții în rezolvarea problemelor existente la nivelul comunităților în care ne derulăm activitatea.

Cuvântul discernământ derivă de la grecescul diakrisis care desemnează acțiunea de a judeca/a deosebi adevărata cunoaștere. Spiritualitatea creștină urmărește desăvârșirea credinciosului în Iisus Hristos, deci câștigarea vieții veșnice: „Și aceasta este viața de veci să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Discernământul creștin sau dreapta socoteală presupune, așadar, cunoașterea voii și a căilor lui Dumnezeu, înțelegerea profundă a prezenței Sale în orice lucrare pe care o întreprindem. Acest dar al călăuzirii lui Dumnezeu se realizează prin asistența Duhului Sfânt, căci fără harul Său nu poate exista un discernământ creștin autentic. Cei care Îl recunosc pe Iisus ca fiind Mesia (Iisus Hristos) fac aceasta prin lucrarea desfășurată de Duhul Sfânt în viețile lor (Filipeni 1, 3-11). Scopul suprem al discernământului spiritual este manifestarea voii Tatălui.

Discernământul înseamnă capacitatea de a vedea lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, prin deosebirea „semnelor vremii”, a observa realitatea și a o interpreta în funcție de criteriile evanghelice.

Părinții Bisericii - adevărate modele de urmat în lucrarea noastră, desemnează discernământul spiritual cu ajutorul sintagmei „dreaptă socoteală ori socotință”. Ea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți, pentru că îl menține pe creștin pe calea de mijloc cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Această stare de smerenie se obține după multă luptă duhovnicească și are ca scop discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul său este pocăința, dragostea față de aproapele, ascultarea, blândețea etc. Dreapta socotință este cumpăna care menține echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.

Uneori asistența, îndrumarea şi adumbrirea Duhului Sfânt se manifestă în „călăuzirea negativă”, căci uneori Dumnezeu spune „Nu!” intenției noastre: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre, zice Domnul!” (Isaia 55, 8). Practicarea discernământului spiritual nu se oprește atunci când cunoaștem voia lui Dumnezeu, ci când o împlinim. Prin urmare, lucrarea noastră trebuie să aibă o finalitate practică şi aplicată în acțiuni și fapte concrete. Practicarea şi împlinirea sa continua, neîntreruptă, necontenită și perseverentă duce la maturizarea noastră duhovnicească: „Iar hrana tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obișnuință simțurile învățate să deosebească binele de rău” (Evrei 5, 14). Trebuie să discernem între predicatorii falși și cei adevărați, între persoana care vorbește și acționează în numele lui Dumnezeu și cea care numai se folosește de el pentru a avea anumite avantaje (Matei 7, 15-23; I Corinteni 11).

Fiind un exercițiu al Duhului, discernământul sau dreapta socoteală – după cum invocă şi cărţile Filocaliei, necesită din partea noastră și o anumită curățire a inimii, o transformare personală, o reînnoire a mentalității în Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele” (Psalmul 50, 11). „Morala Împărăției” se manifestă în caracterul creștinului care lucrează la asemănarea cu Dumnezeu. În acest scop, trebuie să devenim asemenea unor copii, înțelepți, să învățăm arta de a trăi cu sinceritate. Numai în această stare vom reuși transformarea lumii. Așadar, discernământul implică participarea întregii noastre ființe, trup și suflet, precum și a tuturor celor trei facultăți spirituale: rațiune, sentiment și voință. Sensibilitatea spirituală şi duhovnicească se manifestă uneori și prin lacrimi, care stau într-o legătură specială cu pocăința. Ele scot la iveală strălucirea sufletului, după ce acesta a fost curățat de murdăria păcatului, deschizându-i perspectiva spre Dumnezeu și spre semeni și scoțându-l dintre zidurile de păcat și de împietrire ale egoismului. Lacrimile celor pe care îi ajutăm stau la baza lacrimilor pe care le vărsăm și ne fac să vedem cerul. Ele spală ochii tuturor și-i fac frumoși, pentru că spală inima și o fac transparentă, frumoasă și nevinovată. Opoziția și punctul de vedere critic al celorlalți ne face adesea să ne întrebăm dacă am lucrat conform voii lui Dumnezeu. Dificultățile cu care ne confruntăm sunt adevăratul test pentru reușita noastă.

Discernământul nu are de-a face numai cu lucrurile înalte, ci cu toate lucrurile, toate domeniile care compun, formează şi alcătuiesc viața noastră, inclusiv micile probleme și provocări ale vieții cotidiene.

Drumul spre desăvârșirea creștină prin practicarea discernământului spiritual este unul destul de sinuos ori dificil și necesită o mare capacitate de dăruire și o deschidere spre „vocea lui Dumnezeu”, care ne cheamă să urmăm modelul Fiului Său Întrupat, Iisus Hristos, în lucrarea noastră. Adevărata inițiativă nu înseamnă a fi purtat de fluxul indefinit al lumii, fără nici o direcție, ci a cunoaște direcția și ținta ta, în însoțirea cu Dumnezeu. În altă ordine idei, ca să-i spun mai simplu, discernământul este atunci când înţelegi clar şi limpede ce ai în faţă ta. Calitatea de a realiza (în totalitate și în profunzime) ce fenomen, eveniment, proces, tendinţă, calitate, corelație, cauzalitate, context, implicaţii, învăţăminte, morală, etc. se produc în univers și în mintea ta atunci când citeşti, asculţi, priveşti, gândeşti. Iată, acesta este discernământul. Dacă cineva, de exemplu, îţi aduce o veste, ori citeşti ceva, sau preiei o știre din media şi o „înghiţi” fără a o digera, atunci nu ai discernământ.

Dacă pui la îndoială, încerci să vezi cum se leagă ceea ce ai aflat cu

Despre discernământul creştin sau dreapta socoteală în viaţa noastră spirituală… altele, face nişte legături sau conexiuni, îţi pui sau adresezi câteva întrebări, la ce anume şi cui îi servește, de ce apărut, cum se explică, și după ce ai ajuns la o concluzie nu o bați în cuie dar o cataloghezi ca ”versiune de lucru”, care în orice clipă şi moment poate și trebuie modificată sau refăcută, atunci ai discernământ.

Simplu? Nu-i aşa? Nu cred!

Altfel spus, în orice împrejurări ori situaţii, discernământul, din păcate, (sau, mai bine zis, din fericire) nu poate fi deconectat, el este un mecanism ce trebuie să funcționeze permanent. Bine, nu suntem mașini și nu întotdeauna se cere randament maxim, dar nici nu poți să obții o exonerare de obligația şi datoria de a fi responsabil în şi de viața ta, or discernământul este instrumentul de aplicare şi executare a acestei obligații. Bineînțeles, dacă nu doreşti să-ți găsești adăpostul şi locaşul în noroiul şi mlaștina călduță şi compromiţătoare a complacerii în păcat, patimă, boală şi suferință. Alegerea grâului de neghină nu este un lucru deloc ușor.

Conștientizarea permanentă şi neîncetată a prezenței tale pe lume, în fiecare moment şi clipă este pusă la încercare de dorința de a lasă hățurile sorţii din mâni și a conecta ”pilotul automat”. Îi dai voie să preia controlul, ai deconectat discernământul și ti-ai declinat responsabilitatea pentru cele ce se întâmplă. Până la urma este alegerea omului, însă mare atenţie la toate riscurile, urmările şi consecinţele acestui fapt. În plan spiritual şi din punct de vedere duhovnicesc, Părinţii Bisericii afirmă şi susţin că “Orice gând în care nu predomină pacea şi smerenia nu este conform lui Dumnezeu, ci este în mod vădit o aşa zisă bună inspiraţie venită de la duhurile rele. Căci Domnul nostru vine cu pace, iar tot ce vine de la Vrăjmaş este însoţit de tulburare şi agitaţie. (…) Trebuie să facem totul cu discernământ. Să ne măsurăm propriile puteri, înseamnă discernământ şi pavăză pentru duh, care în acest fel nu va fi tulburat după aceea. Dimpotrivă, a face mai mult decât ne stă în putinţă, fie că este vorba de opere de binefacere sau de alt fel, este o dovadă că ne lipseşte discernământul, căci aceasta aduce mai apoi tulburare, lehamite şi hulire. (…) Omul care face mai mult decât îl ţin puterile, nu va rezista, iar Dumnezeu ne cere să facem după posibilităţile noastre” (Sf. Varsanufie – “Corespondenţă”).

Avva Antonie, de pildă, a fost un om şi un călugăr raţional, care socotea că cea dintâi virtute pentru un monah este discernământul, întrucât acesta este garantul unei nevoinţe adecvate. O mostră de echilibru şi discernământ este şi apoftegma 35, care ne-a transmis un cuvânt al avvei: „Cine bate bucata de fier, mai întâi socoteşte ce-o să facă din ea: o seceră, o sabie, o secure? Tot aşa şi noi, trebuie să vedem după ce virtute tânjim, ca să nu ne chinuim degeaba“. Războiul nevăzut, lupta duhovnicească nu se desfăşoară haotic. Există, sau ar trebui să existe, după cuvântul avvei Antonie, o strategie. Iar aceasta este simplă: te cercetezi pe tine, îţi identifici slăbiciunile şi apoi lupţi pentru dobândirea acelor virtuţi care sunt necesare pentru tămăduirea bolilor tale.

Existenţa unei fiinţe omeneşti, spre deosebire de cea a făpturilor necugetătoare, este rezultatul unui lung şir de hotărâri şi decizii individuale ori personale, care nu sunt dictate de instinctele noastre naturale, ci depind de voinţa noastră proprie şi de judecata noastră personală. De aici decurge importanţa covârşitoare a discernământului şi a valorilor şi criteriilor la care ne referim când avem de luat o decizie hotărâtoare nu numai pentru existenţa noastră personală dar şi pentru cei apropiaţi nouă sau asupra cărora ne exersăm influenţa sau autoritatea.

Lipsa de discernământ poate avea consecinţe tot atât de grave şi ireversibile ca şi un diagnostic greşit, care, ducând la un tratament inadecvat sau chiar contraindicat, va înrăutăţi încă şi mai mult starea bolnavului. Aceasta se întâmplă atât de des încât expresia franceză “le remède est pire que le mal” (leacul este mai rău decât boala), a devenit un loc comun dintre cele mai uzuale.

Toate revoluţiile şi ideologiile timpurilor moderne s-au aflat în acest caz, dând naştere dictaturilor şi sistemelor totalitare care au dus la catastrofele şi dezastrele planetare pe care le cunoaştem…

Diagnosticele greşite ale doctorilor noştri moderni – Marx, Nietzsche, Freud, Sartre şi atâţia alţi profeţi mincinoşi, care au modelat şi orientat – sau mai bine zis dezorientat – spiritul şi ideile omului de azi, se află la originea mentalităţii materialiste “globalizate”, care a pus stăpânire pe omenire, precum o molimă mondială ce îşi extinde pe zi ce trece sfera de acţiune, infectând în acelaşi timp spiritul omenesc, raporturile sociale, educaţia, cultura şi mediul natural, aşa încât majoritatea celor contaminaţi de virusul materialist, nu numai că nu cunosc tratamentul potrivit, dar nici măcar nu ştiu că sunt bolnavi : “În afară de materialismul explicit şi doctrinal, există şi ceea ce putem numi un materialism în fapt, a cărui influenţă se întinde mult mai departe, căci o mulţime de oameni care nu se cred deloc materialişti se comportă însă în mod practic ca atare în toate împrejurările. (…) Aşa se face că, într-o astfel de lume, un om care se declară creştin nu va ezita să se comporte de fapt ca şi cum nu ar exista nicio altă realitate decât cea trupească, iar un preot care “face ştiinţă” nu va fi foarte diferit de un universitar materialist” (René Guénon – “Domnia Cantităţii”).

Materialismul ambiant impregnează ideile, gândurile, comportamentele noastre, şi chiar practica religioasă, deseori formală, maşinală şi fără legătură reală cu restul existenţei noastre. Noi pretindem că credem în Dumnezeu, dar în viaţa de toate zilele, gândim şi acţionăm ca şi necredincioşii, avem aceleaşi

dorinţe, aceleaşi preocupări, aceleaşi năzuinţe şi acelaşi mod de viaţă ca şi ei. Câţi dintre cei care se numesc creştini ar fi capabili să sacrifice pentru Iisus Hristos, nu viaţa, precum sfinţii mucenici din vechime, ci numai maşina, sau computerul, sau televizorul ?...

Cu alte cuvinte, aşadar, discernământul duhovnicesc sau dreapta socoteală înseamnă a determina şi verifica în orice împrejurare şi situaţie cine este adevăratul stăpân al inimii şi cugetului nostru, Dumnezeu sau Mamona, astfel încât să nu confundăm ceea ce aparţine Cezarului şi ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Viziune spirituală de care depinde starea de sănătate a sufletului nostru, căci “dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa încât, dacă lumina dintru tine întuneric este, cu cât mai mare va fi întunericul!” (Matei 6, 22-23). Confuzia ideilor, a normelor şi a valorilor, care domneşte în lumea de astăzi, vine tocmai din faptul că luminile profeţilor mincinoşi ai vremurilor moderne erau întuneric şi au cufundat lumea în întuneric.

Dacă, aşa după cum spune Sfântul Isaac Sirul, discernământul sau dreapta socoteală este cea mai mare virtute, atunci lipsa de discernământ duhovnicesc este cea mai mare rătăcire, din care decurg toate celelalte. Căci a da uitării sau a tăgădui natura spirituală şi dumnezeiască a omului, înseamnă a se osândi la moarte veşnică, altfel spus, la chinurile iadului – căci sufletul nu poate să moară – precum slujitorul nevrednic care, neaducând niciun rod spiritual, va fi aruncat în “întunericul cel mai din afară: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei, 25-30). De aceea profeţii mincinoşi şi ucenicii lor, care şi-au făcut un idol din materie şi din omul de carne, tăgăduind până şi existenţa Spiritului – aşa cum o face neurobiologul francez J.P. Changeux, care după ce citează afirmaţia lui J.S. Mill conform căreia “toate teoriile despre spirit trebuie să fie materialiste, sau insuficiente”, ajunge la următoarea concluzie : “De acum înainte, la ce bun să mai vorbim de “Spirit” ? (J.P. Changeux – “L’homme neuronal”) – se fac vinovaţi de un păcat de moarte, care nu va fi niciodată iertat: “Adevăr grăiesc vouă că toate păcatele ierta-sevor fiilor oamenilor şi hulele câte vor rosti. Dar cine va huli asupra Duhului Sfânt nu are iertăciune în veac, ci de păcat veşnic va fi vinovat” (Marcu, 3, 28-29).

Lipsa de discernământ spiritual este şi cauza căderii lui Adam. Rupând alianţa cu Duhul lui Dumnezeu, Adam şi femeia lui “au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şiau făcut şorţuri din ele“ (Fac. 3-7). Ochii făpturii de carne substituindu-se viziunii spirituale, privirea omului asupra lui însuşi devine exterioară şi profană, desprinsă de Duhul lui Dumnezeu, astfel încât putem spune că Adam este precursorul omului de şiinţă materialist care sudiază făptura omenească ca pe un obiect – de aici utilizarea abuzivă a termenului “obiectiv” devenit în zilele noastre sinonim cu adevărul suprem şi neîndoielnic.

Spre deosebire de ştiinţele moderne, care caută sursa adevărului în lumea vizibilă şi materială – considerată ca fiind singura reală, căci accesibilă simţurilor noastre trupeşti şi inteligenţei noastre mărginite - cunoaşterea spirituală se întemeiază pe încredinţarea – milenară şi universală, împărtăşită de toate culturile tradiţionale fără excepţie – că “sacrul este realul prin excelenţă” şi că “nimic din ceea ce aparţine sferei profane nu ţine de Fiinţă” (Mircea Eliade – “Sacrul şi profanul”).

Discernământul spiritual sau dreapta socotinţă constă în faptul de a recunoaşte şi de a ne aminti în orice împrejurare dimensiunea sacră şi sfântă a omului, a Creaţiei, şi a existenţei noastre personale: “Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte întru voi ? (…)

Nimeni pe sine să nu se înşele: Dacă cineva din voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 16-19). În concluzie şi în încheiere, vom sublinia şi reţine că suntem chemaţi să veghem în orice context şi împrejurare, şi să nu ne lăsăm stăpâniţi de omul de carne şi, totodată, orbiţi de judecata noastră lumească, astfel încât să situăm toate evenimentele, acţiunile şi activităţile vieţii noastre de zi cu zi întro perspectivă spirituală, singura dimensiune reală şi nemuritoare a fiinţei noastre, prezentă în orice moment şi în toate aspectele existenţei noastre, chiar şi cele care ni se par neînsemnate, căci “chiar şi micile lucruri pot să nu fie mici pentru cei care sunt mari”; “În tot ceea ce săvârşeşti şi în tot comportamentul tău, fie că trăieşti în ascultare sau că nu depinzi de nimeni, în lucrările tale exterioare ca şi în viaţa ta duhovnicească, să ai drept principiu şi regulă de a te întreba dacă ceea ce faci este în acord cu Dumnezeu. (…) Discernământul este un felinar în întuneric, o cale de întoarcere a celor rătăciţi, o luminâ pentru cei cu vederea slabă. Cel care îl dobândeşte îşi regăseşte sănătatea şi nimiceşte boala” (Sf. Ioan Scărarul – “Scara – Treapta douăzeci şi şase.

Despre discernământ”)…

Aşadar, constatăm şi de aici faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi în fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de autentică şi de generoasă, pe care puţini o mai ştim astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre cele fariseice şi acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

Stelian Gomboş

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze Mănăstirea Cotmeana și-a sărbătorit hramul Mănăstirea Cotmeana din judeţul Argeş şi-a sărbătorit luni, 25 martie, hramul închinat Buneivestiri. Sute de credincioşi au participat la Sfânta Liturghie Arhierească oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic împreună cu un important sobor de preoţi şi diaconi.

Cu acest prilej Chiriarhul Eparhiei Argeşului şi Muscelului a adresat pelerinilor un cuvânt de învăţătură legat de importanța acestui praznic închinat Maicii Domnului. Înaltpreasfinţia sa a mulţumit în final tuturor credincioşilor care iubesc biserica, şi în mod deosebit celor care participă cu multă evlavie la Sfintele Slujbe oficiate la mănăstirea Cotmeana.

De asemenea, în finalul Sfintei Liturghii a fost oficiată slujba parastasului pentru ctitorii acestui aşezământ monahal.

Mănăstirea Cotmeana este considerată ca fiind cea mai veche din Ţara Românească, având prima atestare documentară la 20 mai 1388, dată consemnată într-un hrisov din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Construită în prima sa formă de Radu I, domnitorul Ţării Româneşti, biserica mănăstirii a fost refăcută de Mircea cel Bătrân între anii 1387-1389 şi restaurată în anul 1711 de domnitorul Constantin Brâncoveanu. În partea exterioară biserica este ornamentată cu discuri ceramice colorate folosite pentru prima dată în Ţara Românească.

După perioada regimului comunist, în anul 1990, cu grija şi binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, mănăstirea Cotmeana a fost redeschisă fiind aşezat ca stareţ al noii obşti monahale părintele Ioasaf Boiciuc.

Lângă biserica veche conservată ca monument istoric a fost adăugată construcţia unei biserici impunătoare, un complex de chilii, o trapeză şi gospodăria anexă.

Astfel Mănăstirea Cotmeana a devenit treptat un impunător complex mănăstiresc care atrage săptamânal mii de pelerini din ţară şi strainătate, aici fiind oficiată zilnic Sfânta Liturghie, iar miercurea şi vinerea Taina Sfântului Maslu. Altar de credinţă strămoşească, Mănăstirea Cotmeana dăinuie de peste 620 de ani păstrând aprinsă candela credinţei creştine a poporului român-ortodox.

Sfânta Liturghie Arhierească la Biserica Sf. Mc. Mina din Pitești În prima duminică din Postul Paștelui, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, a oficiat Sfânta Liturghie în biserica Sfântul Mucenic Mina din municipiul Pitești. Cu o zi înainte de cinstirea celui de-al doilea hram închinat praznicului Buneivestiri, credincioșii acestei vechi parohii au fost îndemnați de Chiriarhul Eparhiei să păstreze rânduiala postului și să respecte toate valorile Ortodoxiei moștenite de la înaintași.

Biserica Sfântul Mucenic Mina din municipiul Pitești este cea mai veche construcţie bisericească din acest oraș, datând din anul 1564. Ctitorii ei sunt logofătul Ioan Norocea şi soţia acestuia, fiică a domnitorului Mircea Ciobanu. În anul 1712 i-a fost adaugată clopotniţa, cheltuielile fiind suportate de logofătul Rizea şi de soţia sa Ilinca. Biserica a fost restaurată între anii 1911 şi 1914 de către preotul şi protopopul Vasile Panturescu.

Luni, la praznicul Bunei Vestiri, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a fost prezent la hramul mănăstirii Cotmeana, veche ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Ziua Mondială a Apei - comunicat Domniei Sale, Domnului DUMITRU CIOBANU Director General al Direcției Apele Române Argeș - Vedea Domnule Director, Ziua de 22 martie, momentul în care, în cadrul Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro, s-a luat decizia instituirii acestei sărbători, reprezină actul de naștere a Zilei Mondiale a Apei, care împlinește astăzi 21 de ani.

Fiecare picătură de apă reprezintă un strop de viață ce s-a născut din dragostea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, așa cum ne spune Sfânta Scriptură: “Și mi-a arătat apoi, râul și apa vieții, limpede cum e cristalul și care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului” (Apocalipsă 22, l).

Mângâietoare sunt cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care vorbesc despre apa vieții: “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4,13-14).

Ne rugăm Bunului Dumnezeu să dea ploaie la bună vreme și apă liniștită spre folosul nostru, al tuturora!

Vă felicităm pentru activitatea pe care o desfășurați cu devotament și dăruire, dorindu-vă ani mulți, sănătoși și binecuvântați de Dumnezeu.

Cu prețuire, Vă întâmpină, † Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului