Issuu on Google+

l Anul XI l nr. 583 l 8 - 15 martie 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Gurie Grosu Jurnalul unui mitropolit Majoritatea mânăstirilor noastre îndeosebi acelea care sunt şi monumente istorice - deţin o Carte de Aur (sau de Onoare) în care personalităţile care trec pe acolo, dar şi vizitatorii, îşi aştern gândurile şi impresiile privitoare la aşezămintele respective. Tot în paginile acestor cărţi sunt consemnate şi vizitele canonice întreprinse de ierarhul locului. Aşa încât, aceste cărţi devin nu o dată o cronică sui-generis a unei epoci. Pe când eram stareţ la Sinaia, am descoperit în Cartea de Aur faptul surprinzător că la acea mânăstire, în 1919, se desfăşurase prima şedinţă a celui dintâi guvern al României întregite, adevăr atestat şi de semnăturile autografe ale miniştrilor respectivi... Mai târziu, la mânăstirea Cernica, unde am stăreţit, de asemeni, am găsit în Cartea de Aur o însemnare inedită - şi emoţionantă, prin conţinutul ei - lăsată de Tudor Arghezi în 1964. Pe aceasta şi aceea aparţinând lui Pierre Emmanuel le-am reprodus, de altfel, însoţite de explicaţiile de rigoare, în revista „Manuscriptum”, la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut. O Carte de Aur, inaugurată în 1937, an gravat pe copertă, deţine şi Sfânta Mânăstire Nămăieşti din Eparhia Argeşului şi Muscelului, străveche vatră monahală aflată la opt kilometri depărtare de oraşul Câmpulung. Se află menţionată în paginile ei prima vizită canonică efectuată de patriarhul Justinian Marina în calitate de întâistătător al Bisericii noastre îndată după întronizarea sa din 6 iunie 1948. Însă piesa cea mai interesantă, de-a dreptul surprinzătoare, din cuprinsul acestei cărţi, o constituie amplul text cu care se deschide, semnat de fostul mitropolit Gurie Grosu al Basarabiei (19281936). Textul înaltului ierarh contrastează atât cu întinderea impresiilor - câteva rânduri sau câteva fraze - care se pun pe hârtie în asemenea împrejurări, cât şi cu specificul lor. Textul lui Gurie Grosu are echivalentul a opt pagini dactilo, pe de o parte, iar pe de alta, este o mărturisire legată de starea sufletească a mitropolitului care fusese forţat să se pensioneze în urma unui proces regizat cu grijă din umbră. Ne aflăm mai degrabă în faţa unui scurt jurnal ţinut de Gurie Grosu în decurs de trei zile (7-10 septembrie 1937). Aflăm din el că fostului mitropolit al

Basarabiei i se impusese să părăsească nu numai reşedinţa arhiepiscopală din Chişinău, dar şi pământul dintre Prut şi Nistru. Mai aflăm că a petrecut o vară - vara anului 1937 într-o vilă aşezată în imediata apropiere a mânăstirii Nămăieşti, în al cărei locaş se şi

îmbisericea temporar, tratat cu mult respect şi cu multă solicitudine de maicile chinoviei pentru care are numai cuvinte de gratitudine şi de laudă... De la ele a cules o serie de date privitoare la originea cuvântului Nămăieşti, respectiv, la tradiţia referitoare la începuturile vieţii monahale sihăstreşti de aici. Chiar şi la prima lectură a textului, se vede limpede că emană de la un om evlavios, călugăr şi ierarh autentic, care, după nedreptăţile îndurate, întocmai ca Sfântul Ioan Gură de Aur la sfârşitul vieţii, nu pregetă să exclame: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Înainte de a reproduce integral această mărturie inedită, se cuvine să reamintim că Gurie Grosu (1877-1943) şi-a împletit de timpuriu viaţa cu monahismul şi cu Biserica Ortodoxă. După ce absolvă trei trepte de învăţământ teologic, este călugărit şi apoi hirotonit ieromonah, la vârsta de 25 de ani. Şapte ani mai târziu devine arhimandrit, iar în

1920 - episcop. Din 1921 deţine demnitatea de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, iar în 1928 devine mitropolit al Basarabiei, provincie pentru a cărei realipire la România, în 1918, luptase cu tot sufletul şi din toate puterile. Aşa cum spuneam, înlăturarea (deghizată în pensionare) a mitropolitului Gurie Grosu din scaunul de mitropolit al Basarabiei, asemănătoare până la identitate cu înlăturarea din treaptă a mitropoliţilorprimaţi Ghenadie Petrescu şi Atanasie Mironescu şi chiar cu punerea în retragere de către regimul comunist a mitropolitului Vasile Lăzărescu (1961), a fost consecinţa unui plan. Se dorea înlăturarea lui Gurie Grosu şi aceasta din motive de răzbunare, întrucât, cu prilejul unei vizite oficiale efectuate la Chişinău de regele Carol II, acesta - deşi nu fusese uns de Biserică la urcarea pe tron! dorise, după normele monarhice bizantine însuşite de Biserica noastră, să intre, la momentul consacrat, în timpul Liturghiei, în altar prin Uşile Împărăteşti. Atunci, în văzul şi auzul a sute de oameni aflaţi în catedrala mitropolitană din Chişinău, Gurie Grosu i s-a aşezat înainte şi i-a spus: „Măria Ta! Asta s-o faci când vei veni cu coroana pe cap şi cu soţie legiuită!” Dublă aluzie: la faptul că regele Carol II nu fusese învestit, uns de Biserică, la urcarea sa pe tron, respectiv la faptul că monarhul se despărţise de „soţia legiuită” (regina Elena) şi trăia nelegitim cu Elena Lupescu... Într-o carte apărută în anul 1996 şi intitulată Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, autorul ei, Boris Buzilă, s-a aplecat îndelung asupra procesului - de mare răsunet în epocă - intentat mitropolitului Gurie Grosu şi a stabilit ceea ce ştia toată lumea: că Gurie Grosu fusese de o cinste ireproşabilă şi că în urma acestui montaj judiciar se dorise îndepărtarea sa din scaunul vlădicesc al Chişinăului. Din această perspectivă trebuie abordate paginile pe care Gurie Grosu le-a aşternut în Cartea de Aur, în septembrie 1937, la mănăstirea Nămăieşti şi înţeleasă amărăciunea din sufletul său.

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului


Argeºul Ortodox

Al doilea Sinod Ecumenic – despre dumnezeirea Sfântului Duh Împăratului Teodosie cel Mare, la scurt timp după sosirea sa în Bizanţ, face dreptate ortodocşilor din capitala Imperiului Roman, care nu mai aveau nici episcop, nici biserici în care să slujească. Astfel, împăratul îi obligă pe arieni să restituie ortodocşilor toate bisericile luate şi, nădăjduind să combată multele erezii care se ridicaseră împotriva dreptei credinţe, convoacă în mai, în Constantinopol, toţi episcopii răsăritului, în cadrul a ceea ce va fi păstrat în istoria Bisericii sub numele de cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Între mai-iulie 381, participă la discuţii până la sfârşit 150 de episcopi dreptslăvitori (printre care şi Terentius, episcopul Tomisului) din Imperiul Roman de Răsărit. Prezenţi la deschidere, cei 36 de episcopi eretici (marcieni, macedonieni) au părăsit ulterior lucrările Sinodului. Prima acţiune a fost ridicarea Sfântului Grigorie de Nazianz la rangul de episcop drept-slăvitor al Constantinopolului, sarcină pe care iniţial a refuzat-o, însă posibilitatea combaterii ereziilor din poziţia de episcop al capitalei l-a făcut să se răzgândească. Una din principalele erezii discutate a fost cea a pnevmatomahilor (literalmente „luptătorii împotriva Duhului”) sau a macedonienilor (după episcopul eretic Macedonie), care considerau că Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, egal cu Tatăl şi cu Fiul şi de aceeaşi fiinţă, ci este creat, superior Îngerilor şi inferior lui Dumnezeu, Căruia îi slujeşte. Sfinţii Părinţi, sub acoperirea Duhului Sfânt pe care ereticii Îl huleau, au respins ca străină de ortodoxie această scornire, mărturisind: „[Credem] şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede, acela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit”. Şi scripturile mărturisesc despre Duhul Sfânt că este egal cu Dumnezeu, având aceleaşi atribute de veşnicie, atotputernicie etc. Un Duh creat nu putea să dea viaţă lui Elihu („Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieţii mele” - Iov XXXIII, 4), nu putea să-l nască pe om din nou („De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” Ioan III, 6), nu ajungea să cunoască tainele lui Dumnezeu („Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” - I Corinteni II, 10-11). Un

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Duh impersonal, energetic, nu ar fi avut voinţă („Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” I Corinteni XII, 11) şi nici raţiune („Pentru că, părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nicio greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare” - Fapte XV, 28), care sunt trăsături caracteristice persoanei. Cum ar fi putut să poruncească Hristos ca toţi oamenii să fie botezaţi „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19), dacă Duhul ar

fi inferior Tatălui şi Fiului? Să nu mai spunem de înfricoşătoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei II, 32), care arată clar că nu există nicio relaţie de inferioritate faţă de Fiul, şi, cum „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan X, 30), nici faţă de Tatăl. Din păcate mai există şi azi pnevmatomahi, unii mai vechi, cum sunt unitarienii, alţii mai noi, cum sunt baha’i-iştii, care în înşelarea lor anti-trinitară, îl hulesc pe Dumnezeu. A doua erezie discutată a fost apolinarismul (după episcopul eretic Apolinarie din Laodiceea), care preluând o idee a lui Platon, despre compoziţia trinitară a firii umane, afirma despre Hristos că la naşterea din Fecioara Maria a luat doar două componente ale umanităţii, a treia fiind Cuvântul (Logosul) lui Dumnezeu. Prin urmare nega plinătatea firii Lui umane şi opera

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Lui mântuitoare, care a ridicat întreaga fire umană din moarte. Sfinţii Părinţi au răspuns acestei erezii cu mărturisirea: „[Hristos] S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi S-a făcut Om”. Procedând astfel, au continuat Tradiţia apostolică, întrucât Sfinţii evanghelişti şi apostoli au predicat şi au scris despre cele două firi adevărate şi neamestecate ale Mântuitorului, dumnezeiască, dar şi omenească: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filipeni II, 6); „omul Hristos Iisus” (I Timotei II, 6); „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan I, 14); „[Hristos] nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evrei II, 16). Însuşi Hristos se numea pe Sine „Fiul Omului”. În plus, ştim că Iisus a dormit (Marcu IV, 28), a mâncat, chiar şi după ce a înviat (Luca XXIV, 41-43), a ostenit (Ioan IV, 6), a flămânzit (Matei IV, 2; XXI, 18), S-a mâhnit şi a lăcrimat (Ioan XI, 33-35), s-a mâniat împotriva celor care pângăreau Casa Tatălui (Ioan II, 14-16) etc., adică a arătat acele mişcări caracteristice trupului adevărat şi sufletului raţional. În plus, apolinarismul omite un aspect esenţial al iconomiei divine mântuitoare: moartea a venit printr-un om (Adam), viaţa trebuia să vină tot printr-un om, noul Adam. În această privinţă, ce sens ar fi avut ca Hristos să fie 75% om şi 25% Dumnezeu? Pe lângă întărirea şi completarea crezului de la Niceea, cu adăugarea celor cinci articole finale (Simbolul de credinţă astfel redactat fiind denumit niceo-constantinopolitan şi păstrat intact de Biserica Ortodoxă până în prezent, fără a tăia şi fără a adăuga nimic), Sfinţii Părinţi au mai emis şapte canoane, printre care şi două referitoare la hirotoniile şi botezurile săvârşite de eretici, despre care afirmă fără urmă de îndoială că nu sunt valabile. Ispitele raţiunii, adesea aduse asupra omului din cauza mândriei şi necunoştinţei sale, pot face mult rău sufletului în cauză, dar şi celorlalţi oameni care urmează orbeşte sau din alte interese învăţăturile străine de adevăr. În esenţă, un lucru îi uneşte pe toţi ereziarhii, mai vechi, ca Arie, Apolinarie şi Macedonie, şi mai noi, ca C. T. Russel, J. Smith şi C. F. Parham, anume răzvrătirea ieşită din mândrie. Vieţile lor şi mai ales depărtarea de Dumnezeu, din cauză căreia nu au primit nimic din roadele Duhului cu care Dumnezeu îi binecuvânta fără măsură pe asceţii ortodocşi, îi vădesc a fi lupi răpitori. Pr. Marius CoStAChE

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Cu prilejul diferitelor slujbe unii credincioşi se ating de sfintele veşminte ca să le meargă bine, aşa cum zic ei. Ce trebuie să ştim despre acest obicei? harul dumnezeiesc pe care-1 au sfintele veşminte şi răspunzând unei întrebări referitoare la aceasta, spune că cel care „sărută” sfintele veşminte ale preotului, în timpul Vohodului Mare „nu face nici o necuviinţă, căci puterea credinţei lucrează şi se va mântui aşa cum s-au mântuit şi cei care s-au atins de poalele veşmintelor lui Iisus, fiind că de către El s-a făcut aceasta”. (Răspunsuri la întrebarea a 29-a a lui Gavriil de Pentapole).

Poporul creştin evlavios a considerat întotdeauna veşmintele preotului sfinte şi purtătoare ale puterii dumnezeieşti, nutrind faţă de acestea o evlavie adâncă. S-au păstrat diferite relatări şi Sinaxare vechi, care descriu vindecările şi minunile întâmplate credincioşilor care au atins şi au sărutat cu credinţă şi evlavie sfintele veşminte sau alte ţesături sfinte folosite în cultul divin sau care veniseră în legătură cu mormintele sau moaştele sfinţilor.

Veşmintele preotului „au harul dumnezeiesc” şi fericit este omul care, mişcat de o asemenea evlavie pentru acestea, vine cu atâta credinţă vie în Dumnezeu şi îşi sfinţeşte şi binecuvântează evenimentele vieţii şi faptele lui, „care-şi au început de la Domnul”.

Că faptul acesta nu contravine principiilor credinţei noastre autentice şi duhovniceşti reiese chiar din Noul Testament. Este de ajuns să ne amintim pilda femeii cu scurgere de sânge, care a fost vindecată de boala ei incurabilă doar prin atingerea poalelor veşmintelor lui Hristos (Luca VIII, 44) şi de vindecările celor bolnavi şi ale celor posedaţi de demoni, care au avut loc în Efes prin „ştergarele” şi „şorţurile” atinse de trupul apostolului Pavel (Fapte XIX, 12). Faptul că astăzi s-au împuţinat aceste minuni se datorează împuţinării credinţei şi evlaviei noastre. Şi atunci mulţimile Îl îmbulzeau pe Hristos, dar nimeni nu s-a bucurat de vindecarea pe care a primit-o acea femeie bolnavă şi smerită.

De unde ştim însă că într-un suflet care se apropie cu frică de Dumnezeu să atingă sfintele veşminte nu se ascunde şi credinţa care a făcut să iasă puterea dumnezeiască din Domnul şi să o vindece pe femeia cu scurgere de sânge? Aceste lucruri avându-le în vedere şi Sfântul Simeon al Tesalonicului, care, cunoscând

Deoarece asemenea manifestări de evlavie de cele mai multe ori se fac absolut mecanic sau, s-o spunem, cu oarecare dispoziţie magică, vădită sau ascunsă, se impune ca preotul, pentru folosul real al credincioşilor, să facă de fiecare dată cuvenita îndrumare, astfel încât, credinţa lor simplă să prindă conţinut. Toate câte le-am consemnat mai sus, pot să fie folosite ca un punct de plecare pentru un asemenea gen de cateheză (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p. 72- 73). Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

Ipolit al tebei, fragmente despre Maica Domnului a) Elemente cronologice Sfânta Născătoare de Dumnezeu a trăit după umanitate 69 de ani astfel: în templu 14 ani; în casa lui Iosif 12 luni, după care i s-a binevestit de către îngerul Gavriil, și zămislind a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos în luna decembrie, atunci având 15 ani. După naștere a trăit 33 de ani, iar după patima și înălțarea Domnului a trăit în casa lui Ioan Evanghelistul. După ce ucenicii sau risipit în colțurile lumii a trăit 12 ani; toți anii ei fiind întru totul 69. b) Frații Domnului. Cele trei Marii. Despre Iacob, care a fost făcut primul episcop de către apostoli, se spune că e fratele Domnului (Galateni 1,19), dar este fiu al lui Iosif dulgherul din prima lui femeie și frate al lui Simon, Iuda și Iosi, căci Iosif a avut patru fii și două fiice, pe Ester și Marta, din femeia lui, Salome.

confundăm cu o altă Marie. Maria pe care ceilalți evangheliști o numesc mama lui Iacob și Iosi nu e alta decât Născătoarea de Dumnezeu. Dar din pricina pogorământului și adumbririi nașterii dumnezeiești și pentru a nu se arăta ucigașilor iudei că Sfânta Fecioară avea să se logodească și să zămislească de la Duhul Sfânt, sa scris că Iosif a fost bărbatul ei și tată al lui Iisus, ca și tată al lui Iosi și Iacob, copiii lui din căsătoria anterioară. Iar murind prima lui femeie, Născătoarea de Dumnezeu a ajuns a fi numită mama lor căci așa spuneau iudeii hulind împotriva Mântuitorului: Oare nu e acesta fiul dulgherului? Și nu se numește mama lui Maria, iar frații lui Iacob, Iosi, Simon și Iuda? (Matei 13, 45). Numai Ioan evanghelistul teologhisind cu îndrăzneală adevărul însuși, a numit-o Mamă a lui Iisus. (Ioan 19,25). Ceilalți evangheliști au fost preocupați mai mult de a o feri de iudei, numindo în mod iconomic, prin pogorământ, uneori numai ca mamă a lui Iacob și Iosi (Matei 27,56; Marcu 15,10) întrucât aceștia erau primii și considerați cei mai importanți copii ai lui Iosif.

Fiindcă în evanghelii se face mențiunea de multe Marii, trei sunt cele pe care trebuie să le distingem clar, întrucât sfântul Ioan Evanghelistul le-a enumerat pe scurt zicând: Și stăteau lângă Cât despre Maria lui Cleopa, a doua pomenită crucea lui Iisus: Mama Lui și sora Mamei Lui, la Ioan 19, 25, numită soră a Maicii Domnului, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena. (Ioan pricepem următoarele de la Sfinții Părinți: Cleopa 19,25). Pe cea din urmă nu avem cum să o

și dreptul Ioachim, tatăl Maicii Domnului, erau frați buni. Cleopa căsătorindu-se, a murit fără copii. Ioachim, după obiceiul evreilor a fost nevoit să o ia pe femeia fratelui său ca să-i ridice urmași, născând-o pe Maria. După ce a împlinit datoria legii, Ioachim s-a căsătorit cu Ana, cu care la bătrânețe a născut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Deci Maria lui Cleopa se numește a lui Cleopa după socotința Legii, și se numește soră a Maicii Domnului ca una născută după fire din Ioachim. Pr. prof. Andrei CĂNUŢĂ

3


Argeºul Ortodox

Toate prin El (Cuvântul) s-au făcut Moto „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul … Toate prin El s-au făcut … Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.” (Evanghelia după Ioan 1, 1,3,4,9)

sistem performant de decodare, bănci de memorie pentru stocarea şi recuperarea informaţiei, elegante sisteme de control care reglează asamblarea automată a componentelor şi subansamblelor, dispozitive de eliminare a erorilor şi de verificare utilizate la controlul calităţiii, procese de asamblare care folosesc principiul prefabricării şi al construcţiilor Această revelaţie dumnezeiască, păstrată modulare … o capacitate neegalată de niciuna şi transmisă nouă prin Evanghelia după Ioan, este un dar extraordinar făcut neamului omenesc. Existenţa Cuvântului „dintru început”, după cum menţionează unele traduceri ale Sfintei Scripturi, a existenţei Cuvântului la Dumnezeu şi a identificării Cuvântului cu Dumnezeu este explicaţia a tot ceea ce există: originea, sensul şi finalitatea vieţii noastre şi a întregii creaţii. Cuvântul presupune Persoana care cuvântează, presupune, de asemenea, comuniunea în care are loc comunicarea, pentru că în afara comuniunii nu există persoană, presupune raţionalitate şi dragoste. Comunicarea este ieşi din sine şi descoperire pentru o altă persoană, sau pentru alte persoane. Pornind de la cuvintele „toate prin El s-au făcut”, deducem că tot ceea ce ne înconjoară este creat şi are pecetea Cuvântului lui Dumnezeu. În cadrul acestei noi rubrici vom căuta concordanţa acestor cuvinte revelate cu recentele descoperiri ştiinţifice, făcute în diferite domenii. Misterul celulei (I) Celula, poate mult prea simplist prezentată în manuale şi reviste destinate educaţiei şi publicului larg, considerată unitatea de bază, structurală și funcțională, a tuturor organismelor vii, este încă un mister pentru oamenii de ştiinţă, înzestraţi cu toată tehnica actuală. În timpul lui Darwin, oamenii de ştiinţă vedeau la microscop celula şi o considerau o mică sferă gelatinoasă, având un nucleu. Vedeau cum se deplasează, cum se divide însă nu aveau posibilităţile tehnice actuale şi nici nu intuiau complexitatea sferei gelatinoase. (Lee Strobel, Pledoarie pentru Creator, Oradea, 2010). Evoluţia spectaculoasă a tehnicii şi truda cercetătorilor de zeci de ani, în nenumărate laboratoare, ne-au ajutat să ajungem până aproape de bazele vieţii fizice, adică la nivelul moleculelor. Chiar la acel nivel este o complexitate uimitoare. Celula, potrivit actualelor cercetări, este o adevărată uzină, „care conţine o reţea complicată de linii de asamblare interdependente, fiecare alcătuită dintr-un set de mecanisme proteice uriaşe”. (Bruce Alberts, Preşedintele National Academy of Sciences). Omul de ştiinţă Franklin M. Harold, în cartea sa The Way of the Cell, apărută la Oxford University Press, în 2001, descrie un organism unicelular posedând: „un limbaj artificial şi un

4

dintre cele mai avansate maşinării produse vreodată de om, deoarece poate replica întreaga structură în doar câteva ore”. Dacă comparăm organismele unicelulare cu organismele complexe, unde ajungem? Cu cât tehnica avansează cu atât descoperim mult mai multă informaţie şi mecanisme mult mai complexe, pe care nici nu le înţelegem încă, însă fără de care viaţa nu ar fi posibilă. Toate acestea vin în concordanţă cu „facerea” tuturor prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cu siguranţă dacă ar fi fost cunoscute de Darwin, l-ar fi determinat să se bucure şi să afirme viaţa creată de Cuvântul lui Dumnezeu. Spun aceasta gândindu-mă la afirmaţia sa din Originea Speciilor: „Dacă s-ar putea demonstra că există vreun organ complex care nu s-a putut forma prin nenumărate modificări mici şi succesive, teoria mea s-ar prăbuşi cu totul”. Ce să discutăm despre organele complexe de care vorbea Darwin când celula, minuscula gelatină pe care o vedea simplist la microscop, este extraordinar de complicată, funcţionează cu ajutorul unor micromecanisme de dimensiuni potrivite, cu o forţă potrivită şi prin interacţiuni

potrivite. Ce este necesar pentru apariţia unei singure celule? Zece milioane de milioane de atomi, spun cercetătorii. Mai mult, celulele sunt uzine complexe, care depăşesc cu mult cele mai performante mecanisme imaginate de om şi proiectate deocamdată doar în filmele de science fiction. Mai mult, celula este un sistem cu o complexitate ireductibilă, adică este alcătuită din

mai multe componente diferite, care conlucrează toate împreună, iar lipsa unei singure componente duce la nefunctionarea întregului sistem. Este extrem de greu de imaginat. Un exemplu cât de cât similar, extraordinar de simplist faţă de complexitatea celulei, ar fi cel mai performant motor din prezent, la care ar lipsi o singură rotiţă, sau cel mai performant sistem electronic integrat, căruia i-ar lipsi o singură legătură. O singură rotiţă sau legătură face întreg sistemul inoperant. Situaţia este identică în cazul celulei. Pentru a funcţiona celula trebuie să apară de la început cu toate componentele, informaţiile pe care le conţine. Având aceste date ştiinţifice, teoria evoluţiei printr-un proces darwinist, este similar cu afirmaţia că cel mai mare şi performant laborator actual din lume este rodul vântului, al eroziunii solului, al întâmplării, atracţiei gravitaţionale etc. Iar celula este mult mai complexă, eficientă şi armonioasă decât tot ceea ce a făcut sau şi-a imaginat omul. Preot Daniel GlIGoRe


Argeºul Ortodox

Bunul Dumnezeu poartă grija nevoilor tale şi se luptă pentru tine! Întotdeauna Dumnezeu doreşte să ne deschidă inimile şi să pătrundă în ele. Dumnezeu ne trasmite iubirea Sa şi ne-o arată de fiecare dată. Bunul Dumnzeu ne-a iubit încă de pe atunci când noi nu meritam. El ne-a iubit când noi eram în vrăjmăşie cu El. Ce frumos, ce minunat să ştii faptul că ai un Dumnezeu atât de bun şi milostiv, care îţi ascultă rugăciunile, să ştii că la dreapta măririi Tatălui este Fiul Său Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, să ştii că Dumnezeu nu este insensibil la nevoile tale, să ştii că este preocupat de fiecare aspect al vieţii tale şi că tu ai un preţ în ochii Lui: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbatut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.” (Evrei 4,1416). Cât de încurajator ar trebui să fie pentru noi faptul ca să ştii că Marele nostru Arhiereu, Iisus Hristos e preocupat de viata ta spirituală, de relaţi ata cu Dumnezedu şi că este gata să pună meritele Crucii Lui în contul tău: „Lucru de căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri, Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul. Apoi, orice arhiereu este pus ca să aducă daruri şi jertfe; de aceea trebuincios era ca şi acest Arhiereu să fi avut ceva ce să aducă. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar fi preot, fiindcă aici sunt aceia care aduc darurile potrivit Legii, Care slujesc închipuirii ăi umbrei celor cereşti, precum a primit poruncă Moise, când era să facă cortul: “Ia seama, zice Domnul, să faci toate după chipul ce ţi-a fost arătat în munte”. Acum însă, Arhiereul nostru a dobândit o slujire cu atât mai osebită, cu cât este şi Mijlocitorul unui testament mai bun, ca unul care este întemeiat pe mai bune făgăduinţe.”(Evrei 8,1-6). Să ţinem credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna: „În aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul: Ca prin două fapte nestrămutate făgăduinţa şi jurământul - în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.”(Evrei 5,17-20). Astăzi, fraţi şi surori, întru Hristos Domnul, să nu ne împietrim inimile noastre ci cu credinţă să ne apropiem de Jertfa Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să ne apropiem de Bunul Dumnezeu, aşa cum este scris şi în Sfânta Carte, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre. De aceea, precum zice Duhul Sfânt: “Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, Nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie.” (Evrei 3,6-8). Să nu murmurăm pe cale către Împărăţia lui Dumnezeu. Să nu credem că lumea din care Dumnezeu vrea să ne scoată e mai bună decât Canaanul Împărăţiei Sale. Avem un exemplu în Sfânta Scriptură când un grup din poporul lui Dumnezeu cârtea împotriva Domnului şi a conducătorilor Săi că ar fi fost ma bun Egiptul, ţara robiei decâtr canaanul promis de Dumnezeu: „Oare puţin lucru e că ne-ai scos din ţara unde curge miere şi lapte şi ne-ai adus să ne pierzi în pustie? Vrei să şi domneşti peste noi? Dusu-ne-ai tu oare în ţara unde curge lapte şi miere şi datu-ne-ai tu oare în stăpânire ţarinile şi viile ei? Vrei să scoţi ochii oamenilor acestora? Nu mergem!” ” (Num. 16, 13-14). Ce ciudat, să ajungi să spui că ţara robiei, ţara păcatului e mai bună ca ţara promisă de Dumnezeu. Să ajungi într-un moment al vieţii în care să spui cî în ţara robiei curge lapte şi miere şi nu în locul promis de Bunul Dumnezeu. Asta arată lipsă de credinţă, lipsă de ascultare faţă de Dumnezeu. Să ne ferească Domnul să ajungem să gândim şi să credem că lumea noastră, o lume a robiei păcatului, e mai bună ca ţara promisă de Domnul nostru. Poporul Israel, în călătoria lor de la Egipt spre Canaan au ajuns în pustie. Nu erau nici în Egipt şi nici în Canaan nu au ajuns. Oamenii aceştia s-au oprit la jumătatea drumului, nu mai erau nici în Egipt, dar nici în Canaan. Era cea mai cruntă situaţie. Nu se mai puteau bucura nici de ceea ce oferea Egiptul, pentru că ei tânjeau după ceea ce era acolo: „Căci ne aducem aminte de peştele, pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; Acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor

noştri decât numai mana”.” (Numeri, 11, 5-6). Este scopul şi dorinţa diavolului ca noi creştinii să ajungem într-o astfel de situaţie în care să nu ne bucurăm nici de lumea păcatului, însă să nu ajungem nici în împărăţia Domnului. Dacă diavolul reuşeşte să te aducă la punctul de mijloc, în pustia dintre cele două oferte, dintre Egipt şi Canaan, el vrea să încetineşti ritmul credinţei, să-ţi slăbească încrederea şi evlavia, să baţi pasul pe loc, să te plângi şi să murmuri mereu împotriva Domnului şi să te cerţi cu Domnul şi cu conducătorii Lui, să întristezi preoţii şi pe mai marii poporului sfânt, să nu-şi poată face slujba cu bucurie, fără vreun fel de apăsare sufletească. În aceste condiţii diavolul doreşte să ajungi în pustia dintre cele două oferte, să te facă să te uiţi într-o parte şi în alta şi să nu mai vezi cu ochii credinţei tale făgăduinţa Domnului, să nu mai vedem ţara promisă, ţara Canaanului în faţă, înainte, ci s-o vedem în urma noastră. Trebuie să menţionăm faptul că şi pustia îşi are înşelările şi iluziile sale. De multe ori în viaţă noi ne oprim la jumătate de drum. Să ne

ferească Dumnezeu de o astfel de experienţă. Este o situaţie în care, vorba înţeleaptă din popor, nu eşti nici în car, nici în căruţă, nu eşti nici cu Dumnezeu şi nici cu lumea. Dumnezeu se luptase pentru ei ca să-i ducă în Canaan, să-i scoată din robie şi să-i ducă într-o ţară liberă şi prosperă, o ţară binecuvântată pentru ei: „Dar când s-a apropiat Faraon şi când s-au uitat fiii lui Israel înapoi şi au văzut că Egiptenii vin după ei, s-au spăimântat foarte tare fiii lui Israel şi au strigat către Domnul; Şi au zis către Moise: “Oare nu erau morminte în ţara Egiptului, de ce ne-ai adus sa murim în pustie? Ce ai făcut tu cu noi, scoţându-ne din Egipt? Nu ţi-am spus noi, oare, de aceasta în Egipt, când ţi-am zis: Lasă-ne să robim Egiptenilor, că e mai bine să fim robi Egiptenilor decât să murim în pustia aceasta?” Moise însă a zis către popor: “Nu va temeţi! Staţi şi veţi vedea minunea cea de la Domnul, pe care vă va face-o El astăzi, căci pe Egiptenii pe care îi vedeţi astăzi nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul are să Se lupte pentru voi, iar voi fiţi liniştiţi!“” (Ieşirea 14,10-14). Dumnezeu a făcut tot ceea ce a trebuit ca să-i convingă să iasă din robie, să aibă credinţă în El şi să-l urmeze. Peste egipteni Dumnezeu a adus judecăţile lui, plăgile, să poată vedea poporul Lui, că Dumnezeu cârmuieşte lumea şi nicidecum zeităţile Egiptului. Despre ei, despre urmaşii lui Avram, vorbea Dumnezeu credinciosului Avram, când i-a spus: „Atunci a zis Domnul către Avram: “Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; Dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, iI voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă.” (Facerea 15,13-14). Dumnezeu a început lupta cu neamul acela care-i robea pe evrei. Atunci când Dumnezeu luptă pentru un scop, El luptă cu putere. Toată filosofia, toată religia, toată înţelepciunea Egiptului au fost puse la probă, greu încercate de Domnul. Toată economia şi toată forţa Egiptului au fost judecate de Dumnezeu. Plăgile care au lovit Egiptul a fost un fel de luptă a Domnului cu această naţiune care a robit pe copiii Domnului. Până şi vrăjitorii Egiptului au recunoscut că acolo

era „degetul sau mâna lui Dumnezeu.” Plăgile au clătinat din temelii, toate aspectele vieţii lor fie religioase, fie filosofice fie economice. Faraon, considerat ca fiind cel care ţine toată ordinea universului egiptean s-a dovedit a fi un fals, că nu se putea proteja nici pe el, necum pe alţii. În fiecare dimineaţă faraon cu suita sa mergea înainte de răsăritul soarelui la Nil, a să trezească soarele. În filosofia lor faraon aducea soarele în fiecare dimineaţă, el îl trezea şi atunci când Domnul a lovit ţara Egiptului cu întuneric, s-a dovedit minciuna şi neputinţa lui Faraon. Era mâna lui Dumnezeu care a făcut şi care ţine toate lucrurile prin puterea Sa. Moare întâiul născut al faraonului, se clatănă filosofia că acest om ţine ţara, când nu se putea ţine nici pe el. Cel care se lupta pentru evrei era Dumnezeu, era o luptă ca din senin, nu lupta nici un om, dar lupta Dumnezeu, iar poporul trebuia să lupte doar prin credinţă, însă în privinţa aceasta, vai, de câte ori şi-au dovedit necredinţa. Atunci când ei plângeau în faţa Mării Roşii, Domnul îi încurajează şi îi mângâie spunându-le că El va lupta pentru ei, iar ei să stea liniştiţi. Cum poţi oare să stai liniştit când ai probleme ? Când ai în faţă mare, când ai în stânga munte, când ai în dreapta munte, când ai în spate vrăjmaşii, cum să stai liniştit ? Vrăjmaşii întodeauna atacă pe la spate. Cine poate sta liniştit în aceste condiţii ? Liniştit, în situaţii critice, disperate, poate să stea doar acela care vede şi care înţelege faptul că Dumnezeu luptă pentru el. Numai dacă avem această viziune a credinţei ne vom putea păstra liniştea. Să ne dea Dumnezeu o astfel de credinţă, care indiferent de ceea ce s-ar întâmpla, să vedem că Dumnezeu este Cel care luptă pentru noi, iar noi să-i fim credincioşi, să-i mulţumim, să ne închinăm Lui, pentru lupta pe care o poartă pentru noi. În El avem biruinţa deplină. Libertatea începe întotdeauna cu pustia, pustie din care Dumnezeu vrea să ne scoată. Dumnezeu dorea să-i ducă la Sinai şi de acolo în Canaan. Însă la Sinai au uitat repede de Dumnezeu şi de felul cum a luptat pentru ei. Şi-au făcut viţelul de aur, au început să reaşeze în mintea lor cântecele, rugăciunile, dansurile şi obiceiurile din Egipt. Atât de repede să uiţi ce face Dumnezeu pentru tine şi atât de uşor să te întorci iar la practicile robiei ? Oare ce rost mai avea lupta pe care a purtat-o Domnul pentru ei, când într-un timp atât de scurt ei voiau să se întoarcă înapoi în Egipt ? Preţul luptei Domnului a fost foarte mare pentru ei. Pentru nimeni din istoria noastră, nu a mai luptat Dumnezeu în acest fel. De la Sinai pleacă spre Canaan, iar la porţile Canaanului îşi aleg căpetenii să se întoarcă din nou în Egipt. De unde ai putea şti că Dumnezeu este gata şi astăzi să lupte pentru tine ? Dacă vrei să ajungi cu orice preţ în Canaan, în ţara Domnului promisă de El, se va lupta pentru tine în fiecare moment. Peste poporul lui Dumnezeu a venit în decursul vremii nori de tulburare, zile grele şi multe necazuri, situaţii pe care viitorul le mai poate aduce. Oare ce i-a determinat pe credincioşii, care au primit pe drept apelativul de sfinţi, să rămână neclintiţi în diverse încercări, în prigoniri, în chinuri, în bătăi, în tot feluzl de încercări pe care diavolul le-a născocit şi le-a adus împotriva lor. Cum de au putut rămâne aceşti oameni creincioşi ? Astăzi noi vorbim cu respect faţă de aceşti sfinţi. Au putut rămâne aşa pentru că ei aveau o astfel de credinţă neclintită în Dumnezeu. Ei ştiau că Dumnezeu va lupta pentru ei, iar ei erau liniştitţi.Dumnezeu era proslăvit pin viaţa lor. Cei trei tineri în Babilon, nu au vrut să se închine la altceva sau altcineva decât la Dumnezeu şi şi-au exprimat credinţa în El, chiar dacă nu va interveni pentru ei: „Nabucodonosor le-a zis: “Este, oare, adevărat, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, că voi nu slujiţi dumnezeului meu şi chipului de aur pe care eu l-am aşezat şi nu-i caădeţi la pământ cu rugăciuni? Acum, fiţi gata şi atunci când veţi auzi glasul trâmbiţei, al flautului, al chitarei, al harpei, al psalterionului, al cimpoiului şi al altor instrumente muzicale, să cădeţi la pământ şi să vă închinaţi chipului pe care eu l-am făcut; iar dacă nu vreţi să vă închinaţi, într-o clipă veţi fi aruncaţi în mijlocul unui cuptor cu foc arzător. Şi care dumnezeu vă va scăpa din mâna mea?” Răspuns-au Şadrac, Meşac şi Abed-Nego şi au zis regelui: O, Nabucodonosor, noi navem nevoie ca la aceasta să-ţi dăm un raspuns! Dacă, întradevar, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!”” (Daniel 3, 1418). Ajută-ne Doamne să nu ne închinăm la nimic altceva decât Ţie Doamne, pentru că eşti vrednic să primeşti toată slava, cinstea şi închinarea. Dr. Ioan-Gheorghe RotARU

5


Argeºul Ortodox

Pilda Fiului Risipitor – Evanghelia de la Luca – cap. 15, verset. 11-32. Pilda despre Fiul risipitor care se întoarce la casa părintească după rătăciri îndelungate într-o ţară străină, a păcatului, unde a ajuns să jinduiască după mâncarea pe care o mâncau porcii, şi este primit cu dragoste părintească şi iertat de tatăl său, este precedată în Sfânta Evanghelie de la Luca (cap. XV) de alte două pilde asemănătoare ca înţeles: - pilda cu oaia cea pierdută pe care păstorul o caută neglijând pe celelalte 99 care nu s-au rătăcit, cu drahma cea pierdută pe care femeia o caută cu insistenţă şi aflândo, se bucură împreună cu prietenele ei. Toate aceste pilde doresc să arate „cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru firea omenească cea căzută în păcat şi, prin aceasta, sub influenţa şi sub puterea diavolului.”1Întoarcerea fiului risipitor este prilej de bucurie în casa părintească căci”bucurie este înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”(Luca XV, 10). Această pildă, una dintre cele mai frumoase şi mai pline de sens şi de înţeles, este menită să ne arate chipul adevăratei pocăinţe; ce este, în ce constă şi cum trebuie făcută spre a fi într-adevăr mântuitoare, pentru a fi „bucuria îngerilor şi a oamenilor”, mai întâi a Tatălui Ceresc – pe care-l simbolizează tatăl din această pildă. Este bine venit ca, mai întâi, să arătăm că termenul de pocăinţă, ca de altfel multe alte cuvinte din limba noastră, cu vremea, au suferit o schimbare, o modificare de sens şi de înţeles, ba unele au dobândit un înţeles peiorativ. Comparând înţelesul lor originar cu cel nou, te miri cât de mare este schimbarea care sa produs în sensul acesta al cuvintelor. Să dăm doar un singur exemplu: cuvântul prost – care la origine, în limba slavonă, precum se ştie, însemna om simplu, din popor, a ajuns să însemne om lipsit de inteligenţă, fără minte şi judecată axiologică (a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, p. 753). În acest sens grăieşte un personaj – domnitorul, dintr-o cunoscută piesă de teatru: „Boieri şi tu prostime!” – indicând prin acest cuvânt din urmă poporul de jos. O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu cuvântul pocăinţă care, în înţelesul său adevărat, indică una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii noastre care constă în mărturisirea păcatelor săvârşite, din căinţă, regret şi hotărâre de îndreptare, din împlinirea, după caz, a canonului primit, urmată de dezlegarea pe care o acordă preotul duhovnic. Dicţionarul mai sus amintit, consemnând acest înţeles originar şi adevărat al cuvântului pocăinţă, nu întrevede să amintească şi sensul mai nou, folosit din păcate de foarte mulţi, chiar şi de unii dintre credincioşii noştri neavizaţi, anume „a deveni adept al anumitor secte religioase creştine” (Dicţionarul citat, p. 712). Să ne amintim faptul că unii dintre credincioşii noştri atribuie cu uşurinţă şi fără să-şi dea seama, acest nume unor oameni care nici ei înşişi nu şi-l revendică, preferând numirea specifică confesiunii lor… Cuvântul acesta este echivalentul termenului grecesc metanoia – care implică procesul de convertire, de înnoire şi depăşire a firii omeneşti alterate de păcat. Sfântul Ioan Scărarul (numit aşa după cartea lui intitulată Scara Raiului) defineşte pocăinţa ca fiind „înnoirea Botezului”, sau ca „un legământ cu Dumnezeu prin lucrarea faptelor bune – potrivnice păcatelor săvârşite înainte” (Scara, Cuv. 3, 1), deci şi o mărturisire prin fapte bune a credinţei şi a numelui de creştin. Aşadar, pocăinţa se află în strânsă legătură cu Botezul; că pocăinţa este posibilă tocmai fiindcă, prin botez, am primit în noi „arvuna Duhului Sfânt”, care ne dă posibilitatea ca, atunci când mugurii harului primit la Botez, crescând cu „vârsta şi cu înţelepciunea”, să aducă „roade vrednice de pocăinţă”, aşa cum cerea şi Sfântul Ioan Botezătorul celor care veneau la el (Matei III, 8). „O viaţă întreagă poate nu ne dăm seama de roadele harului primit la Botez; dar atunci când Dumnezeu binevoieşte a lovi inimile noastre împietrite, aşa cum a lovit Moise stânca în pustie, din care a curs apă, şi din astfel de inimi curg lacrimile de pocăinţa care spală întinăciunea păcatului. Dacă n-ar fi harul Botezului în noi n-ar curge nici lacrimile cele mântuitoare ale pocăinţei. Harul Sfântului Botez, învăluit în negura

6

păcatelor, se trezeşte în noi ca dintr-un somn greu, ca dintr-un mormânt, prin lucrarea pocăinţei”.2 Trebuie subliniat faptul că pocăinţa nu este lucrarea unei clipe, a unui singur moment din viaţa noastră. Nu putem s-o încheiem într-o oră şi apoi să spunem: am făcut destulă pocăinţă. Ea este şi trebuie să fie lucrarea unei vieţi întregi. E adevărat că pocăinţa ca Sfântă Taină, numită şi Spovedanie sau Mărturisire, înseamnă mărturisirea cu căinţă momentană în faţa preotului duhovnic. Acest fapt, însă, nu exclude ci chiar presupune pocăinţa ca lucrare a vieţii întregi. „Tatăl l-a primit pe fiul risipitor ca pe un fiu, nu ca pe un argat. Vedem de aici că orice păcate am săvârşi,

oricât ne-am îndepărta de Dumnezeu, dacă ne pocăim, Dumnezeu ne iartă şi ne primeşte cu braţele deschise, ca tatăl din parabolă, pentru că El „nu voieşte moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iez. 33, 11).”3 Aşadar, prin pocăinţa permanentă ne pregătim pentru pocăinţa ca taină, în care ni se împărtăşeşte harul iertării şi dezlegării din partea duhovnicului în numele Sfintei Treimi. Deci, pocăinţa ca Taină nu se poate despărţi de pocăinţa unei vieţi întregi, ci una presupune pe cealaltă şi o solicită, una fiind completată de cealaltă. Urmărind cu atenţie această pildă a fiului risipitor, ne putem da seama că această pildă relatată de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne arată nu numai chipul adevăratei pocăinţe, ci şi treptele, momentele, pe care le trăieşte cel ce se pocăieşte cu adevărat. Fiul risipitor, după ce şi-a cheltuit avuţia părintească, ajuns în condiţia de porcar în ţară străină, într-o zi îşi vine în fire. E momentul în care păcătosul se trezeşte la realitatea tristă a stării de împătimire în care se găseşte. „Starea de împătimire, moartea sufletească, după cum o numesc Sfinţii Părinţi, cu toată aparenta ei fericire, nu satisface pe om, mai ales după ce acesta şi-a venit în fire. Ea este ca apa sărată a mării pe care nefericiţii marinari o beau în lipsa apei dulci; dar cu cât o beau mai mult cu atât gâtlejul lor arde fără a le stâmpăra setea. Cu cât aleargă mai mult după fericirea pe care li se pare că o primeau în urma satisfacerii poftelor şi ambiţiilor deşarte, cu atât sunt mai setoşi şi mai neîndestulaţi. Căci „traista unei astfel de fericiri e spartă la fund. Oricât ai pune în ea, tot goală rămâne.” a spus un înţelept – Nicolae Velimirovici.”4 Fiul risipitor simte nevoia să mărturisească; la început în gândul şi în mintea sa, apoi tatălui la care se întoarce: - Tată! Greşit-am… primeşte-mă…! În aceste cuvinte se află tot ce se cuprinde în noţiunea de pocăinţă; şi mărturisirea cu lacrimi a păcatelor, şi căinţa sau părerea de rău pentru încălcarea poruncii şi

părăsirea casei părinteşti, precum şi hotărârea de a se îndrepta, de a se întoarce la casa la care, conform propriei sale mărturisiri, era îndestulat de toate. Ca şi Zaheu vameşul, el îşi elaborează singur canonul cerând să fie primit nu ca un fiu ci „ca pe unul din argaţi”. Acestea sunt momentele sau treptele adevăratei pocăinţe. Ne-am putea întreba: Avea nevoie tatăl din pildă de mărturisirea fiului său risipitor? Fără îndoială că nu. Ştia bine tatăl ce-a făcut fiul său, precum bine cunoaşte Dumnezeu păcatele noastre. Ci noi, noi înşine avem nevoie de această mărturisire: „Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu este înaintea mea pururea” – zice psalmistul David. Numai o mărturisire cu căinţă şi părere de rău „şterge fărădelegea”, dar pentru aceasta este nevoie de „braţele părinteşti” întinse de Dumnezeu prin mâinile duhovnicului spre fiul care se mărturiseşte. Lui i s-a dat de către Iisus Hristos „puterea leg��rii şi dezlegării păcatelor” (Ioan XX, 22 – 23), putere care nu s-a dat nici îngerilor, dar acesta ţine şi locul tatălui din pildă, care nu este altcineva decât Bunul Dumnezeu, învăţând, sfătuind, certând şi mângăind – după caz, întotdeauna cu iubire părintească, pe cel ce se mărturiseşte. Acest lucru pare straniu unora dintre noi. Ce nevoie avem noi să ne mărturisim păcatele înaintea preotului? Nu pot eu face pocăinţă şi de unul singur? Fireşte că se poate face pocăinţă şi în acest mod, dar acest fel de pocăinţă nu este nici completă şi nici mântuitoare. Ce s-ar fi ales de fiul risipitor, dacă ar fi rămas numai la tânguirea ce-o făcea de unul singur în ţara păcatului? El simte nevoia de a se mărturisi, trebuinţă care, o ştim cu toţii, este în firea omului. „Noi credem că adevărata pocăinţă este un act bilateral. O parte a ei o reprezintă strădania de îndreptare, dorinţa de înnoire (şi aceasta este, desigur, un dar a lui Dumnezeu) pe care o face credinciosul. A doua parte însă o reprezintă harul iertării, pe care Dumnezeu îl împărtăşeşte prin mijlocirea slujitorului Său investit cu această putere, ca urmare a puterii date Sfinţilor Apostoli şi prin ei urmaşilor legitimi până la sfârşitul veacurilor”.5 Sunt, apoi, unii creştini care se îndoiesc de posibilitatea, mai ales în cazul unor păcate grele. În această privinţă, Sf. Ioan Scărarul zice: ”Înainte de a cădea în păcat, dracii ni-l înfăţişează pe Dumnezeu ca iubitor de oameni, spre a ne îndupleca mai uşor la păcătuire; iar după ce am căzut în păcat, tot el ni-l înfăţişează ca aspru spre a ne îndoi de iertare şi a cădea în desnădejde” (Scara, Cuv. 5, 11) de aceea – continuă acelaşi sfânt – „nu te speria chiar dacă vei cădea în fiecare zi şi nu te depărta de la calea lui Dumnezeu ci stai cu bărbăţie şi fără îndoială că îngerul tău păzitor va cinsti răbdarea ta… nimic nu se poate asemăna cu mila lui Dumnezeu, nimic nu este mai mare ca ea” (Ibidem, Cuv. 5, 38). În Pateric citim că un frate a întrebat pe Avva Sisoe: „ Ce voi face avvă că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te; Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Deci a întrebat fratele: până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat (de moarte) sau în bine sau în rău; căci cu ce se află omul cu aceea se şi duce!” Este deosebit acest cuvânt şi se cuvine să luăm aminte şi să nu ispitim pe Domnul Dumnezeul nostru amânând vremea pocăinţei. De remarcat faptul că sunt mulţi creştini hotărâţi să facă pocăinţă, dar puţini sunt cei care ştiu cum trebuie făcută adevărata pocăinţă. Nici într-un caz ea nu înseamnă părăsirea Bisericii. Numai aici omul va învăţa să facă adevărata pocăinţă. Numai aici este harul iertării încredinţat ierarhiei sacramentale, primit şi transmis prin succesiune apostolică. Stelian GoMBoş 1 Pr.Dr. Gheorghe Liţiu, Cartea Vieţii, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991, p. 41 2 Pr. Dr. Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 42. 3 Petroniu Florea, Cuvintele Domnului, Editura Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2004, p. 267. 4 Pr. Dr. Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 43. 5 Pr. Dr. Gheorghe Liţiu, op. cit., p. 44.


Argeºul Ortodox

Despre spovedanie şi împărtăşanie, nădejdea mântuirii noastre Spovedania şi împărtăşania ne pot menţine nivelul ridicat al moralităţii. Cu privire la spovedanie şi la împărtăşanie, noi credem şi mărturisim că spovedania deasă şi împărtăşania sunt nădejdea mântuirii noastre, pentru că Însuşi Mântuitorul a spus: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Iar pentru a se înţelege mai bine că toţi trebuie să ne spovedim şi să ne împărtăşim (pentru că nimeni nu este fără de păcat), cităm: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1, 8). Să nu uităm că, pentru a se înţelege bine puritatea celor din Împărăţia Cerurilor, Iisus Hristos a zis: „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic din Împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11, 11). Se înţelege deci că nimeni nu este fără de păcat şi că, de asemenea, nimic necurat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor. Şi dacă nimic necurat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor (oricât de mic ar fi păcatul), numai spovedania (cel puţin de patru ori pe an, în cele patru posturi) şi împărtăşania ne pot curăţa de greşelile noastre. Creştinul adevărat îşi poate menţine, în vâltoarea unei societăţi imorale, nivelul de moralitate ridicat numai prin spovedanie şi împărtăşanie. Spovedania pe care o facem la preotul duhovnic, pentru dezlegarea de păcate, este mai uşor de înţeles, întrucât Domnul Iisus Hristos a spus clar apostolilor Săi: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18). Sau cum citim în Evanghelia după Ioan: „Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Deci, cu privire la spovedanie, lucrul este uşor de înţeles, dar problema împărtăşaniei cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos este greu de înţeles. Nici cei şaptezeci de ucenici ai Domnului n-au înţeles aceasta, motiv pentru care mulţi L-au părăsit şi n-au mai mers după El. Pentru aceasta, detaliem cu mai multe citate din Noul Testament, pe care le indicăm mai jos:

După ce Domnul Iisus Hristos a săturat cinci mii de bărbaţi cu cinci pâini şi doi peşti, S-a dus singur să Se roage în munte, iar noaptea a plecat spre Capernaum. În Noul Testament se scrie: „Deci, când a văzut mulţimea [a doua zi] că Iisus nu este acolo, nici ucenicii Lui, au intrat şi ei în corăbiile cele mici şi au venit la Capernaum, căutându-L pe Iisus. Şi găsindu-L,

sminteşte aceasta? Dar dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6, 60-62). Şi le-a zis Iisus: „Duhul este Cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 63). Tot Sfântul Evanghelist Ioan scrie ce a urmat: „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus

pomenirea Lui (Luca 22, 19; 1 Corinteni 11, 24). Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la Cina Domnului, zice: „...de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de

dincolo de mare, I-au zis: Învăţătorule, când ai venit aici? Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6, 24-26). Se înţelege deci că unii Îl căutau mai mult pentru a-şi sătura pântecele. Iisus, voind să le arate scopul venirii Sale pe pământ, le-a mai zis: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51); [...] „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 54); [...] „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56); [...] „Cel ce mănâncă această Pâine va trăi în veac” (Ioan 6, 58). Sfântul Evanghelist Ioan mai scrie şi cum au reacţionat ucenicii la auzirea acestor cuvinte spuse de Iisus Hristos: „Deci mulţi din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? Iar Iisus, ştiind în Sine că ucenicii Lui murmură împotriva Lui, le-a zis: Vă

înapoi şi nu mai umblau cu El” (Ioan 6, 66). După plecarea acelor ucenici, Iisus S-a adresat celor doisprezece Apostoli care nu L-au părăsit: „Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi? Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu” (Ioan 6, 67-68). Putem trage concluzia că nici cei doisprezece Apostoli n-au înţeles cum ar putea ei să mănânce Trupul lui Hristos, dar, spre deosebire de ucenicii care Lau părăsit, ei au rămas lângă Domnul ştiind că El este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Care spune adevărul, chiar dacă ei nu-l înţeleg întotdeauna. Abia la Cina cea de Taină aceştia s-au luminat atunci când: „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28). Şi le-a dat poruncă să facă şi ei aceasta spre

Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine [să se spovedească – n.n.] şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1 Corinteni 11, 26-30). Deci Pâinea şi Vinul din Potirul Euharistic nu simbolizează Trupul şi Sângele Domnului, cum zic sectanţii, fiindcă „simbolul” nu poate osândi, nu poate îmbolnăvi, nu poate omorî, ci este Trupul şi Sângele Domnului Hristos în chipul pâinii şi vinului. Sfânta Împărtăşanie este lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este nedespărţit de Tatăl şi de Fiul. Fiul este născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate sau făcut. Iar la plinirea vremii, Fiul S-a pogorât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, S-a făcut om din iubire pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire; El este Cuvântul lui Dumnezeu. Marius tRUICULESCU

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze Liturghie Arhierească în Parohia Izvorul tămăduirii Expo-Parc din Pitești În duminica Vameșului și Fariseului, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie Arhierească în paraclisul bisericii din parohia “Izvorul Tămăduirii” Expo-Parc, aflat în cartierul Ceair din municipiul Piteşti. Cu această ocazie, Chiriarhul Eparhiei Argeşului şi Muscelului a adresat credincioşilor un cuvânt de învăţătură, amintind de progresele făcute de parohie din anul 2009 şi până în prezent. În anul 2011, noul paraclis construit la demisol, a fost sfințit în ziua de cinstire a Sfântului Ioan Gură de Aur care a devenit al doilea ocrotitor al bisericii aflate în construcție. Construcția se află pe un teren atribuit parohiei în anul 2008 de către Consiliul Judeţean Argeş. În luna octombrie, a aceluiaşi an, pentru consolidarea terenului s-au introdus pe o adâncime de 10 m piloni din beton armat. Pentru oficierea Sfintei Liturghii, în anul 2009 a fost construit provizoriu un paraclis din lemn, care a fost sfinţit în ziua de 11 octombrie de către Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic. Lângă acesta au început lucrările la biserica mare construită din zid, proiectul fiind realizat de către arhitecţii Crăciun Ioana şi Pintilie Gheorghe. În perioada 2009-2013 au fost executate mai multe lucrări după cum urmează: a fost turnată fundaţia, urmată de construirea demisolului care a fost acoperit cu placă ciment. Acesta a fost transformat în spaţiu liturgic unde credincioşii parohiei pot participa la sfintele slujbe oficiate în timpul anului. În anul 2012 s-au executat lucrări de zidărie care au ajuns în prezent la baza turlei centrale. Conform proiectului, noua biserică din zona Expo-Parc va avea înălţimea maximă de 24 m de la nivelul plăcii superioare a demisolului. Lucrările sunt coordonate de preot paroh Grecu Nicolae şi preot Odă Nicolae, sub permanenta supraveghere a Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic şi a Sectorului Economic şi Construcţii din cadrul Eparhiei. În cadrul Sfintei Liturghii oficiată astăzi în parohia Expo Parc, diaconul Marin Ion a fost hirotonit preot pentru parohia Humele, iar teologul Ștefan Daniel a fost hirotonit diacon onorific.

Sinaxa stareţilor şi stareţelor la Mănăstirea Cotmeana La mănăstirea Cotmeana, ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrân, a fost organizată astăzi sinaxa stareţilor şi stareţelor din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului. Evenimentul s-a desfăşurat în trapeza așezământului monahal, sub preşedenţia Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului și în prezența părintelui arhidiacon Caliopie Ichim, Consilier Economic și Construcții. În cadrul acestei şedinţe, fiecare mănăstire din cuprinsul Eparhiei a prezentat în faţa Chiriarhului locului, un raport de activitate în plan administrativ-duhovnicesc pentru anul 2012. În partea a doua a acestei sinaxe au fost prezentate proiectele care urmează să fie realizate în acest an în fiecare mănăstire. De asemenea, Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului a venit cu noi propuneri care privesc înbunătăţirea activităţilor administrative şi conduita personalului monahal. Mănăstirea Cotmeana este considerată cea mai veche din Ţara Românească, având prima atestare documentară la 20 mai 1388, dată consemnată într-un hrisov din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. După perioada regimului comunist, în anul 1990 cu grija şi binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, mănăstirea Cotmeana a fost redeschisă fiind aşezat ca stareţ al noii obşti monahale părintele Ioasaf Boiciuc. Altar de credinţă strămoşească, mănăstirea Cotmeana dăinuie de peste 620 de ani păstrând aprinsă candela credinţei creştine a poporului român-ortodox.


Argesul Ortodox Anul XI, Nr. 583, 8 - 15 martie 2013