Argesul Ortodox Anul XI, Nr. 581, 15-22 februarie 2013

l Anul XI l nr. 581 l 15-22 februarie 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Crucea – semnul Fiului Omului „Cuvântul Crucii, pentru noi cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” În istoria omenirii ne-au rămas multe semne care au devenit simboluri în decursul timpului. Aici ne vom opri la unul dintre semnele cu un rol deosebit în viaţa poporului care a dat mult de furcă în istoria biblică.

Prefigurarea Sfintei Cruci în Vechiul Testament În paginile sacre găsim un episod de care este bine să amintim cu acest prilej. Iată ce se spune în Cartea Numerii din Scriptura Sfântă: „Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă.» Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul, şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: «Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului ca să depărteze şerpii de la noi.» Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp»; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia!” (Numerii 21, 5–9). Din cauza cârtirilor şi a nemulţumirilor, după cum am văzut, Dumnezeu a trimis pedeapsa Sa pentru a-i aduce la calea cea dreaptă pe cei care au apucat pe cărări greşite. Şarpele de aramă din pustie nu era, cum sar crede, doar un simbol sau un semn oarecare, pentru că iată mărturia desprinsă din paginile Noului Testament, de data aceasta arătându-se prin glasul lui Iisus Hristos: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului!” (Ioan 3, 14). Fără doar şi poate, acesta este un Semn pe care noi l-am primit de două mii de ani, un Semn prin care primim bucuria izbăvirii şi care se numeşte Cruce. În limba greacă avem cuvântul stavros. În Bucureşti există o biserică, fostă mănăstire pe vremuri, numită Stavropoleos. Acum mă dumiresc de traducerea acestui cuvânt, care înseamnă Oraşul Crucii! Să se numească Bucureştiul Oraşul Crucii?

Aceasta ar fi cea mai frumoasă numire!

Adică oraşul suferinţelor, de când există şi poate cât va mai exista în geografia acestui spaţiu. Iar în limba latină avem cuvântul crux, adică cruce — semn-simbol reprezentând marele mister al credinţei creştine: patima şi moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos, identificat de la început ca fiind semnul Fiului Omului, după cum citim: „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului… Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate

neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul 21). Cel care a fost în tăriile Cerului, ca nici unul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu dintre noi, pământenii, marele ales Pavel Apostolul, a primit taine de nedescris şi de slavă multă!” (Matei 24, 40). nespus.

El a luat putere de la Însuşi Iisus Hristos Semnul Fiului Omului şi a învăţat pentru totdeauna cum trebuie Se înţelege de la sine şi este limpede arătat Dumnezeu- Iisus lumii întunecate de pentru orice minte acătării că semnul Fiului păcat şi neştiinţă.

Omului nu poate fi decât Crucea! Pe vremea Nu vom putea adăuga sau scoate nimic Sfântului Apostol Pavel, deci nu prea departe de din cele ce ne-a lăsat în scris şi în această timpul când a vieţuit Iisus pe pământ, privinţă: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie!”. De atunci lumea s-a învăluit şi se va învălui în cele două stări nefericite: sminteala şi nebunia! Aceste haotice stări, Apostolul Pavel, cu putere de sus, a trebuit să le biruie în scris şi mai ales prin nebunia propovăduirii. Aşa a reuşit după judecata ce şi-a făcut să-L arate lumii de atunci şi nouă, până la sfârşitul veacurilor, pe Iisus Hristos Cel răstignit pentru iertarea păcatelor omenirii! Nimic nu-i era mai drag Sfântului Apostol Pavel decât să- L ştie pe Iisus în inima oamenilor, pentru totdeauna: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela răstignit!” (I Corinteni 2, 2).

De ce pe Iisus răstignit? Pentru a aşeza în inima şi sufletul omului adeverirea că Iisus Domnul nu a venit doar ca oaspete drag aici pe pământ, ci a venit să facă lucrarea de mântuire prin jertfa Sa pe Cruce! Să învăţăm să ne însemnăm cu grijă şi corect cu semnul Sfintei Cruci. Iată ce spune Sfântul Petru Damaschinul: „De asemenea trebuie să ne minunăm, cum prin semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci se izgonesc dracii şi felurite boli, lucru cu neputinţă tuturor. Şi cine poate număra laudele Crucii? Iar simbolurile acestui sfânt semn ni l-au predat Sfinţii Părinţi, ca să stăm împotriva necredincioşilor şi ereticilor. Căci cele două neamurile încă mai aveau o oarecare greutate degete şi o singură mână arată pe Domnul în a înţelege cele despre Cruce şi trebuia să se nostru Iisus Hristos Cel răstignit, cunoscut în insiste cu precădere pentru a limpezi acest două firi şi într-un singur ipostas. Iar dreapta mister. Iată ce li se scria creştinilor din oraşul aminteşte de puterea Lui nemărginită şi de Corint: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, şederea de-a dreapta Tatălui. Coborând ea de este nebunie; iar pentru noi, cei care ne sus, ne arată pogorârea Lui din ceruri până la mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris noi. Iar trecând de la dreapta la stânga, este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea Sa ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este nebiruită a biruit Domnul pe diavol, care stă la înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este stânga, lipsit de tărie şi întunecat!” (Filocalia V, p. cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit 189) Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii Să spunem, ca oarecând Sfântul Calinic de acesteia?… Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii la Cernica, înainte de a pleca în Ţara de peste caută înţelepciune!” (I Corinteni 1, 18–20; 22). veac la Domnul: Sfântă Cruce, ajută-mă!

Vădit lucru este că, în lumea antică, atât filosofii elini, cât şi evreii nu puteau primi cu inima deschisă şi cu putere de înţelegere noua învăţătură ce se răspândea printr-o nouă atitudine nemaiîntâlnită: nebunia propovăduirii! Căci nici prin înţelepciune n-au dorit să-L cunoască pe Dumnezeu, şi atunci „a Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii!” (I Corinteni 1,

Argeºul Ortodox

Primul Sinod ecumenic – despre dumnezeirea lui Hristos Libianul Arie, preot în cea mai importantă biserică din Alexandria, şcolit după ideile episcopului eretic Pavel de Samosata, contaminat de raţionamente gnostice, se taie în cuvintele scrierilor care aveau să fie strânse în Biblie şi susţine cu tactici oratorice persuasive că Iisus Hristos este creat.

Teza lui stârneşte reacţii din partea episcopului Alexandriei, care condamnă ereziile sale în anul 321, motiv pentru care Arie se refugiază în Nicomidia, unde îşi consemnează discursul în volumul intitulat „Thalia” (din care s-au mai păstrat fragmente citate în scrierile Sfântului Atanasie).

Susţinut de episcopii Eusebiu de Cezareea şi Eusebiu de Nicomidia, câştigă mulţi adepţi, în special printre rangurile înalte ale clericilor. În 324, ereziile sale provocaseră multă tulburare în Imperiu, provenită din dezbinarea celor care le susţineau şi celor care rămâneau în Sfânta Tradiţie apostolică.

Cu scopul de a menţine unitatea de credinţă a Imperiului roman de curând reunit sub acelaşi sceptru, Sfântul Împărat Constantin cel Mare încearcă iniţial o reconciliere între cele două tabere, dar văzând eşecul, convoacă prin scrisori toţi episcopii creştini pentru a combate noua tulburare: arianismul. Astfel că, pe 20 mai 325, la Niceea (astăzi Iznik, Turcia), împăratul rosteşte discursul de deschidere a lucrărilor Sinodului în faţa a celor 318 episcopi, preoţi şi diaconi, inclusiv doi episcopi din teritoriile dacice: Marcu Tomensis (Scitanul) şi Teofil al goţilor.

Asumpţia centrală a arianismului are două direcţii convergente: subordonarea Fiului faţă de Tată şi caracterul de creatură a Fiului. Pe de-o parte, Arie afirma că Dumnezeu, fiind numit Tată, e superior Fiului, aducând ca suport scripturistic textul de la Ioan XIV, 28: „De M-aţi iubi v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine” (pasaj în care Hristos se referea la firea lui omenească, vorbind în contextul despărţirii trupeşti de ucenici şi de tristeţea lor); pe de altă parte, afirma că numai Dumnezeu-Tatăl e necreat şi nenăscut, Fiul fiind o creatură a Tatălui, făcut din nimic. Prin urmare, arianismul susţine că Fiul, fiind creat, are început (nu e veşnic), aducând suport biblic versetele Vechiului Testament: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui” (Proverbe VIII, 22 – pasaj despre care Sf. Atanasie cel Mare afirma: „dar cuvântul «M-a creat» nu indică

fiinţa sau naşterea, ci arată că S-a făcut altceva Acela despre care se spune”, Arie greşind prin faptul că nu a luat în considerare specia textului analizat, aceea de pildă, care se interpretează numai în Biserică şi în niciun caz extrasă din context); „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!”

(Psalm II, 7 – pasaj în care Arie concepe eronat această naştere ca pe una omenească, în timp, „astăzi” fiind de fapt veşnicia). Motivul creării Fiului ar fi crearea universului, deoarece materia e rea în sine şi Dumnezeu nu poate veni în contact direct cu ea, având nevoie de un intermediar (o reminiscenţă a concepţiilor păgâne pe care Revelaţia le-a depăşit). Din acestea, arianismul deduce că dumnezeirea Fiului nu este fiinţială şi, ca să o explice, inventează participarea ei la dumnezeirea Tatălui. Se vede că Arie ori nu a citit Evanghelia lui Ioan, ori a omis cu bună ştiinţă următoarele pasaje: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

Acesta era întru început la Dumnezeu” (Ioan I, 1-2); „toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan V, 23); „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan X, 30); „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (aşa cum exclamă Toma la Ioan XX, 28). Numai acestea sunt suficiente pentru a arăta că Fiul e prin fiinţă Dumnezeu, egal cu Tatăl.

Deofiinţimea Fiului cu Tatăl în greacă are un singur cuvânt (homoousios – ομοουσιοσ), cu care practic Sfinţii Părinţi au închis gura oricărei forme de arianism. Din păcate, vrăjmaşul nostru şi al lui Dumnezeu a folosit neştiinţa şi neascultarea unora în aşa fel încât să menţină până azi arianismul sub diferite forme, care neagă dumnezeirea lui

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural FONDATOR: Redactor ºef: ˛nalt Preasfin itul Arhiepiscop CALINIC Pr. dr. Napoleon Dabu alArge”ului ”i Muscelului

Colegiul de redacþie Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Hristos (cum sunt de exemplu martorii lui Iehova, scientologii etc.). Aceştia sunt cei despre care Hristos spune: „Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei XXIII, 13) şi „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.

După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini ?” (Matei VII, 16).

Pe lângă demonstrarea dumnezeirii lui Hristos şi egalităţii Sale cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Sinod I ecumenic a alcătuit primele şapte articole din Simbolul de credinţă, a stabilit canonul Bibliei, a fixat data ţinerii Paştelui (prima lună plină după echinocţiul de primăvară, înainte sau după Paştele evreiesc) şi a emis alte 20 de canoane legate de administraţia bisericească şi nu numai. Reţinem ultimul dintre ele, adesea uitat astăzi: Duminica şi în perioada dintre Paşti şi Cincizecime nu se îngenunchează, pentru a cinsti cum se cuvine Învierea Domnului. Aşadar să nu îngenunchem în faţa ispitelor minţii, care tind să o pună deasupra inimii în mod nefiresc, din care poziţie să născocească tot felul de idei antropocentrice (sau mai bine zis hedoniste) în detrimentul vorbirii cu Dumnezeu; iar în ziua Învierii Domnului să ne arătăm şi noi drepţi, însă cu capul plecat, pentru ca Iisus, Dumnezeul adevărat şi Omul adevărat, să ne ţină prin smerenie în dreapta credinţă, aşa cum au adeverit-o cei 318.

Pr. Marius COSTACHE

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

Împăratul Constanţiu Chlor (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare Realizarea planurilor politice concepute de Diocleţian a adus pe scena politică a antichităţi o seamă de personalităţi, mai cu seamă militari, ce s-au remarcat în luptele împotriva popoarelor barbare, ce hărţuiau imperiul roman.

Printre aceştia a fost şi bravul comandant de oşti, originar din Dardania, Constanţiu Chlor (chloros în limba greacă poate fi tradus prin gălbui, blond) ridicat mai întâi la rangul de Cezar, apoi, după abdicarea din 1 mai 305 a lui Diocleţian şi a lui Maximian, la cel de August.

Dardania. În secolul al III-lea d. Hr., multe provincii romane din sudul şi sud-estul imperiului primiseră învăţătura de credinţă creştină, manifestându-se pe aceste teritorii o înfloritoare activitate liturgică şi pastoral-misionară, mărturie stând atât scrierile unor Sfinţi Părinţi din primele veacuri creştine, dar şi descoperirile arheologice făcute în zilele noastre.

O astfel de provincie este şi Dardania. Numele ei provine de la tribul cu acelaşi nume, tribul dardanilor (dardan ar veni de la grecescul dardapto-a arde, a ucide), ale cărui origini sunt destul de controversate şi astăzi – unii istorici afirmând că este de origine iliră, alţii că se trage din marea familie a tracilor.

Cele mai multe informaţii despre dardani le avem din relatările unor istorici antici, care au consemnat războaiele purtate de aceştia cu imperiul macedonean, pe care nu de puţine ori l-au şi învins. Înţelegând forţa dardanilor, împăratul macedonean Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru Macedon) încheie pace cu aceştia, luând ca soţie pe fiica regelui dardan Bardyllis.

Considerat de greci ca fiind un trib barbar, dardanii erau pescari şi vânători iscusiţi, îndeletnicindu-se, de altfel, cu comerţul şi cu creşterea animalelor. Deşi au reprezentat vreme de câteva secole o forţă militară de temut pentru iliri şi pentru greci, dardanii vor fi înfrânţi de armatele romane conduse de consulul Gaius Scribonius Curio, iar teritoriul Dardaniei va fi inclus în provincia romană Moesia Superioară.

Viaţa lui Constanţiu Chlor. Conform datelor ce se regăsesc în Historia Augusta, Constanţiu Chlor s-a născut la 31 martie 250 în provincia Dardania (Kosovo de astăzi), ce avea capitala la Naisus, primind numele de Julius Constantius (Constantiu este cunoscut în istorie cu mai multe nume: Gaius Fabius Constantius, Marcus Valerius Flavius Constantius, Valerius Constantius etc.). Tatăl său, Eutropius, un nobil bogat din nordul Dardaniei, se căsătorise cu Claudia, nepoata împăraţilor Claudiu al II-lea şi Quintilius - Quoniam res bellicas diximus, de Claudii genere et familia saltim pauca dicenda sunt, ne ea, quae scienda sunt, praeterisse videamur : 2 Claudius, Quintillus et Crispus fratres fuerunt. Crispi f[am]ilia Claudia; ex ea et Eutropio, nobilissimo gentis Dardanae viro, Constantius Caesar est genitus. 3 Fuerunt etiam sorores, quarum una, Constantina nomine nupta tribuno Assyriorum, in primis annis defecit. (Historia Augusta, Divus Claudius Trebelli Pollionis, XIII.1) Despre originile princiare ale lui Constanţiu, istoricul Eutropius afirmă: „Constantius se crede a fi fost un nepot al lui Claudius, din fiica acestui împărat” (Istoria romană a lui Eutropius, Minerva, Bucureşti, MCMXVI, p. 120) Încă de tânăr, Constanţiu îmbrăţişează cariera militară, urcând pe rând treptele ierarhice, mai întâi cea de tribun, în timpul împăratului Probus, pentru ca mai apoi, împăratul Carus să-l numească guvernator (praeses) al Dalmaţiei (Croaţia de astăzi). În perioada în care era ofiţer în armata romană, Constanţiu se căsătorise nelegitim, după dreptul roman, cu Elena, o hangiţă din Naisus, născută în Bitinia. Din relaţia celor doi se naşte viitorul împărat Constantin cel Mare. Nu se ştie foarte precis unde a cunoscut-o Constanţiu pe Elena, unii istorici consideră că relaţia lor ar fi început în Asia Mică, în timpul campaniei împăratului Aurelian împotriva reginei Zenobia, alţii că relaţia ar fi început în Dardania, la Naisus, unde se pare că Elena era hangiţă.

Originea sa princiară şi calităţile sale militare, îl vor face remarcat pe tânărul Constantiu în ochii co-împăratului Maximian Hercule, la îndemnul căruia a întreprins o seamă de incursiuni militare împotriva alamanilor şi bagauzilor (după unii istorici aceştia reprezentau un grup de popoare barbare din care făceau parte francii şi alamanii, după alţi istorici bagauzii erau ţăranii din Gallia şi Britannia, care se răsculau împotriva adrministraţiei romane). Victoriile repurtate împoriva barbarilor de-a lungul Rinului şi Dunării, în Gallia şi Britannia, dar şi maniera sa cu totul specială de a conduce armata, îl vor propulsa în scaunul de prefect al pretoriului (288), poziţie care l-a responsabilizat şi l-a apropiat mai mult de protectorul său, împăratul Maximian Hercule.

Deşi sub aspect extern, treburile imperiului păreau să fi intrat pe un făgaş al normalităţii, administraţia romană restabilindu-şi autoritatea prin puterea armatei, totuşi, un mare pericol apăruse în plan intern, mai exact în Gallia şi Britannia, unde comandantul oştilor romane de aici, Carausius, se autoproclamase împărat, egal cu Maximian Hercule, dar supus lui Diocleţian.

Dorind să pună capăt avântului de mărire al lui Carausius, Diocleţian îl ridicase în 286 la rangul de August pe Maximian Hercule, aratând prin aceasta că uzurpatorul Carausius este inferior

ierarhic lui Maximian. Ca răspuns la acţiunea lui Diocleţian, Carausius şi-a întărit şi mai mult poziţia de comandant suprem al Britanniei şi a unei părţi din Gallia, pregătindu-se ca în 293 să se autoproclame împărat în cadrul unei ceremonii fastuoase. De această dată Diocleţian mută strategic şi ridică în scaunul de cezar (caesar) pe Constanţiu Chlor, pe care îl şi trimite cu oşti numeroase împotriva lui Carausius, care va fi ucis de proprii săi soldaţi. Cel care îi va lua locul, Allectus, va sfârşi ucis în 296 de oastea lui Constanţiu, care îşi va stabili oraşul de reşedinţă la Eboracum (York).

Odată cu ridicarea la rangul de Cezar, Constanţiu se va despărţi de Elena şi se va căsători cu Theodora, fiica vitregă a lui Maxiamian, cu care va avea şase copii: Flavius Dalmatius, Julius Constantius, Hannibalianus, Julia Constantia, Anastasia şi Eutropia. Trebuie precizat faptul că fiul cel mare, Constantin, nu va fi trecut cu vederea de tatăl său, el beneficiind de o poziţie privilegiată la Nicomidia, la curtea lui Diocletian, ca de altfel şi mama lui, Elena.

Ca Cezar şi apoi ca August, Constanţiu a căutat

să-şi construiască o domnie bazată pe o seamă de valori şi principii, care îl apropiau de noua religie ce stătea să fie îmbrăţişată de întreg imperiul roman. Despre calităţile excepţionale ale lui Constanţiu vorbesc în termeni laudativi o seamă de isorici ca Eusebiu, Lactanţiu, Casiodor, Eutropius.

Deosebindu-se de ceilalţi tetrarhi, care au culminat în relaţia lor cu creştinii prin a-i denigra şi persecuta, Constanţiu a menifestat o atitudine admirativă şi tolerantă faţă de aceştia „În anii celor patru împăraţi, care-şi împărţiseră cârma domniei, Constanţiu a fost singurul care a avut o înţelegere a lucrurilor cu totul străină de celorlalţi, punând pentru sine temei de dragoste din partea lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Încât în timp ce aceia sugrumau şi sfâşiau Bisericile lui Dumnezeu din înalt până la pământ, nimicindu-le locaşurile de rugăciune până la a nu li se mai vedea nici temeliile, acesta şi-a păzit mânile curate de pângărirea cu astfel de nelegiure, nevrând să li se asemene în nici un fel şi în nici un chip. Cei trei şi-au pătat stăpâneştile tărâmuri căsăpind bărbaţi şi femei de acelaşi sânge şi cu frica de Dumnezeu; Constanţiu, în schimb, şi-a păstrat sufletul nepătat (…) Constanţiu izbutea să înjghebe pentru supuşi o domnie ferită de necauri şi senină; el singur arăta faţă de ei o grijă Împăratul Constanţiu Chlor (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Marepărintească niciodată dezminţită”. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, PSB 14, p. 69-70). Şi Casiodor subliniază toleranţă deosebită pe care Constanţiu o manifesta în timpul domniei sale faţă de Biserica lui Hristos: „Căci în vreme ce Bisericile din alte ţinuturi ale lumii sufereau diverse persecuţii, numai Constanţiu, tatăl lui Constantin, le-a îngăduit creştinilor să-şi păstreze în toată libertatea religia lor”. (Casiodor, Istoria bisericească tripartită, Despre Constanţiu, tatăl lui Constantin, PSB 75, p. 41) Din elogiul pe care i-l face Eusebiu de Cezareea (idem, p. 69-72), am înclina să credem fie că el simpatiza religia creştină şi o tolera, ca unul ce venea de jos - dintr-o zonă în care valorile creştine prinseseră rădăcini, îngemănându-se cu cele autohtone, fie că el ar fi primit botezul creştin pe când se afla în Dardania sau în Dalmaţia, dar din motive politice ar fi ţinut ascuns acest aspect. În sprijinul celor de mai sus vine şi caracterizarea pe care i-o face lui Constanţiu istoricul Eutropius în cartea a X-a a breviarului său, care subliniază o seamă de trăsături creştine autentice ale împăratului, cum sunt dragostea de cei în nevoi, smerenia, simplitatea: „El (Constantius) era un bărbat de seamă, de o popularitate deosebită, neatingânu-se de averea provinciilor şi a particularilor, neţinând prea mult la interesele fiscului, spunând că este mai bine să se lase averile publice în mâna particularilor decât să stea închise într-un singur tezaur. De altfel ţinuta vieţii sale era aşa de modestă, că în zilele de sărbătoare, dacă avea să aibă la masă mai mulţi amici ca de obicei, trimetea să ceară, din uşe în uşe, particularilor argintăria trebuincioasă pentru serviciul mesii”. (Istoria romană a lui Eutropius, p. 124).

Calităţile morale şi cele militare l-au făcut preţuit şi în rândul soldaţilor armatei sale, care vedeau în el nu numai un conducător destoinic, ci şi un părinte pe care îl ascultau şi pentru care erau gata să-şi dea viaţa (Eusebiu de Cezareea îl numeşte Cel mai bun şi cel mai blând dintre împăraţi şi Cel Pios). Aceştia sunt cei care, după moartea sa din anul 306, îi respectă dorinţa şi îl aclamă pe fiul său Constantin drept împărat.

Fără să greşim, am putea să-l considerăm pe Constanţiu prologul simphoniei bizantine, sau, mai degrabă, uşa care deschide calea unei relaţii cordiale între Stat şi Biserică, între politichie şi teologie.

Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

3

Argeºul Ortodox

Relatarea adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de către Sfântul Ioan Evanghelistul omorât. Și poruncind să fie lăsat jos sicriul, a continuat zicând: Dacă acum crezi din toată inima ta, du-te și sărută trupul Mariei zicând: Cred Născătoare de Dumnezeu Fecioară, curată Maică, în tine și în Domnul și Dumnezeul nostru născut din tine!

10. Înmormântarea Maicii Domnului După ducerea sufletului Maicii Domnului la ceruri,Petru și Ioan au luat ramura de palmier adusă de înger și au așezat-o deasupra trupului ei, încununând sicriul cu ea. Și sculându-se, apostolii au purtat sicriul, cântând imne de îngropare, și așa au ieșit din cetate.

Atunci arhiereul strigând a zis aceasta pe evreiește și a binecuvântat pe Maria plângând până la trei ceasuri și n-a îngăduit nimănui să se atingă de sicriu, aducând mărturii din Sfintele Scripturi că este scris despre Dânsa că templu al lui Dumnezeu s-a rânduit.

11. Iudeii atacă convoiul funerar Iar Mântuitorul și îngerii erau în nori, la distanță de sicriu, cântând imne fără a fi văzuți. Se auzea numai glasul mulțimii celei de sus, încât părea că ieșea întreg Ierusalimul. Și auzind arhiereii zarva și glasul imnelor s-au tulburat. Și înțelegând că a ieșit Maria din trup, iar apostolii cântă în jurul ei, s-au sfătuit să-i omoare, iar trupul Preacuratei să-l ardă.

Sculându-se au ieșit de îndată cu arme, dar îngerii nevăzuți i-au lovit cu nevedere, încât își zdrobeau capetele de ziduri împiedicându-se.

Iar cel care era arhiereu între ei, pe nume Iefonia, s-a năpustit cu furie asupra sicriului, vrând să-l doboare; s-a apucat de locul unde era ramura de la înger și îndată mâinile i s-au lipit de sicriu, i-au fost tăiate de la coate de o putere nevăzută și au rămas spânzurate de sicriu.

Atunci omul a plâns cerând îndurare de la sfântul apostol Petru care i-a zis: N-am lucrare de la mine ca să te ajut. Crede numai că Iisus e Fiul lui Dumnezeu, Cel asupra căruia v-ați ridicat și L-ați

Și a zis Petru: Du-te și lipește-ți mâinile unele de altele! Și îndată s-au făcut tefere cum erau la început. Iar Petru i-a dat apoi și o frunză din ramura de la înger, pe care să o așeze peste ochii celor care vor crede din rândul celor orbiți în cetate de îngerii nevăzuți. Iar Iefonia, urcându-se în cetate precum luase porunca, a găsit acolo o mulțime mare plângând așa: Vai nouă, că ce s-a întâmplat cu Sodoma ni s-a făcut și nouă! Iată am orbit, mai rămâne să vină și focul! Atunci Iefonia le-a povestit pățania sa, le-a grăit despre dreapta credință și luând frunza a deschis iarăși ochii celor ce credeau.

Sfântul Haralambie 10 Februarie În ziua a zecea alunii februarie facem pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Haralambie, şi a celor ce au crezut şi s-au săvârşit împreună cu el: Porfiriu şi Vaptos, care s-au săvârşit de sabie, şi sfintele trei femei muceniţe care s-au omorât de sabie pentru că au crezut în Hristos, prin sfântul Haralambie.

Sfântul Mucenic Haralambie, Episcopul Magnesiei, împreună cu martirii Porfirie şi Vaptos şi cele Trei Muceniţe au suferit în anul 202.

Sf. Haralambie, Episcopul Magnesiei (Asia Mica) a răspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armată Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecăţii, unde el şi-a mărturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli. În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor săi, spunând: “Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!”

4

Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate.

Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de tortură, începând săl rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafă.

Luchie l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale şi să se milostivească de el, iar martirul în bunătatea să s-a rugat pentru cei doi şi s-au vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a căzut la picioarele sfântului episcop şi l-a rugat să-l boteze.

Luchie i-a spus despre cele întâmplate împăratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în Antiohia (vestul Asiei Mici). Împăratul a ordonat să fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia. Soldaţii i-au legat barba

în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum. Apoi i-au înfipt un piron de fier în trup dar împăratul nu s-a mulţumit şi le-a cerut să-l chinuie şi mai mult, arzându-l încetul cu încetul. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt şi acesta a rămas nevătămat.

La cererea păgânului împărat, ca săi dovedească puterea Dumnezeului său, Sf. Haralambie a făcut multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, înviind din morţi un tânăr şi izgonind diavolul dintr-un om chinuit de 35 de ani, astfel încât mulţi oameni au crezut în Hristos Mântuitorul. Chiar şi fiica împăratului, Galinia, a trecut la creştinism zdrobind cu mâinile ei pe idoli, de două ori la rând, într-un

Andrei CĂNUŢĂ

templu păgân. Împăratul a mai dat ordin să-i zdrobească sfântului gura cu pietre şi să-i ardă barba dar sfântul a întors flăcările asupra chinuitorilor săi.

Plin de răutate drăcească Septimiu Sever împreună cu un eparh numit Crisp au hulit numele lui Dumnezeu, îndrăznind să-L provoace pe Dumnezeu şi să-L cheme să vină pe pământ să-i înfrunte pe ei, cei puternici. Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoşător, ridicându-i pe cei doi păgâni în aer şi nu i-a lăsat pe pământ până când Sf. Haralambie nu sa rugat pentru ei. N-a trecut mult şi după ce şi-a revenit din sperietură, împăratul a dat din nou ordine să-l tortureze pe sfânt. În cele din urmă, Sf. Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi sfântul a văzut pe Mântuitorul şi pe îngerii săi.

Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaştele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundenţă de fructe, roade şi vin, iar sufletele oamenilor din acel loc să fie mântuite.

Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorinţele şi S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat.

Galinia a îngropat trupul martirului cu multă onoare. În hagiografia şi iconografia greacă Sfantul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele ruseşti îl prezintă ca episcop.

Pr. Florin IORDACHE

Argeºul Ortodox

Acoperămintele Sfântului Jertfelnic

distruge, îl putem aşeza într-un dulap din osuar. De altfel, endotionul, rareori se strică, şi pentru faptul că nu se foloseşte foarte mult şi pentru că este confecţionat dintr-o stofa bună.

Este bine ca preotul să se îngrijească de acoperămintele Sfântului Jertfelnic cu o deosebită grijă şi să evite aşezarea multor acoperăminte şi mai ales cele nepotrivite pentru Sfânta Masă. În acest fel, şi Când apar noi donatori, este bine ca înfăţişarea lor va fi frumoasă şi rareori ne vom confrunta cu problemele la care se preotul să să-i îndrume cum să-l referă întrebarea. confecţioneze şi ce culoare să aleagă pentru endotion, astfel încât să se Îmbrăcămintea Sfintei Mese potrivească în chip desăvârşit cu Aşa cum este ştiut, îmbrăcămintea dimensiunile jertfelnicului şi cu diferitele Sfintei Mese este alcătuită din trei culori care sunt în biserică, şi să poată fi acoperăminte: „catasarcosul”- cămaşa, schimbat după perioadele anului, să pună adică pânza albă care este aşezată de către negru în timpul Postului Mare, alb în arhiereu la târnosire direct pe marmura perioada Paştelui şi alte culori în timpul Sfintei Mese şi este legată deasupra celorlalte sărbători, precum şi în stâlpului care o susţine, „endotion”, adică perioadele nepraznicale ale anului liturgic. acoperământul, cât mai frumos cu putinţă, Dacă se face schimbarea aceasta şi care acoperă întregul jertfelnic şi de obicei sunt păstrate curate în restul timpului, coboară din cele patru unghiuri spre călcate şi împăturite cu atenţie, nu ne vom pardoseală, şi „ilitonul”, adică antimisul, întreba decât foarte rar, ce trebuie să care se întinde doar la Sfânta Liturghie şi facem cu ele? rămâne în restul timpului împachetat sub materialul folosi Putem Sfânta Evanghelie. cultului? afara în acoperămintelor Dacă rânduim astfel îmbrăcămintea Dacă totuşi se întâmplă aceasta, Sfintei Mese, ne rămâne să ne gândim doar la endotion, deoarece cămaşa nu se trebuie să ştim că sub niciun motiv nu se schimbă niciodată, iar ilitonul, când se îngăduie folosirea lor în afara bisericii,

transformarea lor în veşminte lumeşti, sau folosirea lor în uzul comun.

Sfintele canoane interzic cu asprime acest lucru, precum Canonul 73 al Sfinţilor Apostoli şi Canonul 10 al Sinoadelor I şi II Ecumenic. Dispoziţia Molitfelnicului „Despre veşmintele Sfintei Mese care s-au distrus”, precizează să se pună acestea „în vase noi”, dar nu spune ce trebuie exact să se facă după aceea. În tot cazul, există obiceiul să se ardă sau să se îngroape cele care nu mai pot fi folosite în viitor.

Unde pot să fie folosite feţele de masă care au fost folosite ca acoperăminte pentru Sfânta Masă?

Dacă nu sunt distruse cu desăvârşire, ele pot să fie prelucrate şi folosite sau ca acoperăminte la proscomidiar, a cărui sfinţenie este asemănătoare cu cea a Jertfelnicului, sau ca acoperăminte ale Sfintelor Mese din paraclise sau schituri. În felul acesta, îşi vor împlini menirea, şi nici nu vor fi pângărite(apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p. 136- 137).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

5

Argeºul Ortodox

Fraţilor şi surorilor, nu faceţi nimic din duh de ceartă Sfântul Apostol Pavel sria şi îndemna credincioşii Bisericii vremii sale prin cuvintele: “Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi.” (Fil. 2,3).

Oare de ce se ceartă oamenii între ei? Ce urmăresc oamenii cu asta ? Urmăresc ei un scop anume cu asta, sau pur şi simplu nu au ce face. Este oare totuşi posibil să fie duhul de ceartă în noi, în sufletul nostru, în firea noastră şi doar trebuie să se potrivească momentul de declanşare a ei şi cearta este gata. Dacă felul oamenilor este acela de a fi certăreţi, atunci cearta eset un fel de mod de viaţă.

Cearta poate fi folosită pentru a atinge anumite scopuri, anumite obiective pe care noi le avem. Uneori oamenii folosesc cearta pentru a rezolva o situaţie. Dacă doi oameni nu se pot înţelege pe calea normală şi creştinească, pot ajunge să se certe în dorinţa fiecăruia dintre ei de a-şi rezolva problema pe care o supun disputei dintre ei. Există oameni care cred că cearta poate ajuta la rezolvarea unei situaţii ivite.

Dacă cearta nu conduce la rezolvarea situaţiei, foarte uşor oamenii ajung la concluzia că de vină pentru nerezolvare este partea cealaltă. Sunt oameni care se şi fălesc cu faptul că se ceartă de luni sau ani de zile şi tot nu s-a rezolvat situaţia, dându-se întotdeauna vina pe cealaltă parte. Cât de înţelept ar fi, dacă fiecare dintre cei care se ceartă, şi-ar pune problema pentru el, dacă metoda pe care a ales-o pentru rezolvarea acelui conflict este şi corectă, dacă este bună şi merita să uzeze de ea..

Oamenii pot folosi cearta şi ca o metodă de disciplinare, metodă prin care cel greşit şi certat este disciplinat pentru ceea ce a făcut nepotrivit. Atunci când părinţii folosesc cearta în privinţa copiilor lor, părinţii spun că o folosesc cu scop preventiv, să-şi ajute copiii să nu mai repete răul pe care l-au făcut şi aşa îl ceartă bine ca să ţină minte Cearta mai poate să fie folosită şi ca un mijloc de eliberare. Aşa simte cel în cauză că dacă se ceartă scapă de o presiune interioară, de o problemă care-l apasă. Se aud adesea formulări de felul cum că unii oameni nu ar ţine mânie deloc, doar că ţi-ar spune ce au ei în minte şi după aceea le-ar trece supărarea. Atunci când eu cred că mă eliberez de o anumită povară sufletească, eu de fapt pun o parte din povara mea sufletească asupra celuilalt.

Acest lucru se întâmplă foarte des şi anume prin ceartă te dezpovărezi pe tne însuţi şi împovărezi în acelaşi timp, prin ceartă, pe altul Într-o asemenea situaţie cel care se dezpovărează ajunge să se simtă bine, dar va fi îndurerat şi mâhnit celălalt.

Găsim că de fapt şi între sfinţii Apostoli a avut loc cearta. Atunci când ei erau preocupaţi de faptul care să fie mare între ei, cearta n-a adus nimic bun pentru ei, iar momentul acela a adus o situaţie foarte împovărătoare pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cearta dintre ei era un fel de scop nobil pentru ei, cu scopul de a se promova, de a se afişa înaintea Domnului, care mai de care.

Situaţii conflictuale au mai apărut şi după înălţarea la cer a lui Iisus Hristos. Astfel între Pavel şi Barnaba apare nu o ceartă, ci o neînţelegere : “Iar Pavel şi Barnaba petreceau în Antiohia, învăţând şi binevestind, împreună cu mulţi alţii, cuvântul Domnului. Şi după câteva zile, Pavel a zis către Barnaba: Întorcându-ne, să cercetăm cum se află fraţii noştri în toate cetăţile în care am vestit cuvântul Domnului. Barnaba voia să ia împreună cu ei şi pe Ioan cel numit Marcu; Dar Pavel cerea să nu-l ia pe acesta cu ei, fiindcă se despărţise de ei din Pamfilia şi nu venise alături de ei la lucrul la care fuseseră trimişi. Deci s-a iscat neînţelegere între ei, încât sau despărţit unul de altul, şi Barnaba, luând pe Marcu, a plecat cu corabia în Cipru; Iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, fiind încredinţat de către fraţi harului Domnului. Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind Bisericile.” (Fapte 15, 35-41).

O situaţie în care Sfântul Apostol Pavel are o neînţelegere cu Sfântul Apostol Petru: « Căci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri; Şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur, Numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac. Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar

6

când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. » (Gal. 2, 8-12).

Despre Sfântul Apostol Pavel se spune în Sfânta Scriptură că i-a stat împotrivă lui Chefa (Sfântul Apostol Petru), însă nu se spune că ar fi fost o ceartă între ei şi nu a fost o ceartă între Sfinţii Apostoli. În Sfânta Scriptură găsim scris că era o categorie de credincioşi din vremea aceea care mereu căutau ceartă de cuvinte cu Domnul nostru Iisus Hristos, iar această categorie era cea a fariseilor, care mereu erau gata de ceartă şi căutau un astfel de motiv de ceartă cu El. Fariseii erau fosrte pricepuţi în privinţa certurilor, parcă ar fi fost specializaţi pentru ceartă. Cearta de vorbe era plăcerea lor.

Cearta de vorbe era pentru anumite înţelesuri ale cuvintelor, pentru semantica acestora. De fiecare dată însă când fariseii se certau cu Domnul nostru Iisus Hristos, ei urmăreau să

arate celor care asistau la cearta lor de vorbe, că ei, adică fariseii, sunt mai buni şi mai atenţi cunoscători ai Scripturii.

Atunci când cineva încearcă să dovedească altuia că este mai bun decât el, mai cunoscător, mai tare, mai priceput în ale Sfintei Scripturi, poate să se aştepte la o ceartă de vorbe. În viaţă, apar situaţii de felul acesta chiar printre unele metode aşa numite în lumea noastră evanghelistice, când cineva apare în faţa unui auditoriu de oameni, încercând, cel care prezintă, să arate că ştie mai mult decât aceştia. Finalul unor asemenea experienţe nu va fi altul decât o ceartă de vorbe. În situaţii de felul acesta, omul se apărătr cu tot arsdenalul de argumenter pe care-l are el la îndemână, fie că sunt logice sau ilogice, argumentele lui, el le va folosi, pentru a arăta că nu este cineva deasupra lui. Poate că cel care vorbeşte este mai tare, mai priceput, mai înţelept, mai bun cunoscător al Scripturii sau a lucrurilor sfinte, însă prezentând lucrurile în acest fel, rezultatul nu va fi decât o ceartă de cuvinte, fără de nici un rod duhovnicesc.

Sfântul Apostol Pavel scria credincioşilor din Corint: « Iar dacă se pare cuiva că aici poate să ne găsească pricină, un astfel de obicei (ca femeile să se roage cu capul descoperit) noi nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu. » (1 Cor. 11,16). Sfântul Apostol Pavel spune clar că ei Sfinţii Apostoli nu au un astfel de obicei, adică cearta de cuvinte, dar nici Bisericile lui Dumnezeu nu au un astfel de obicei.Minunat, să nu ai ca obicei în viaţa ta, cearta de cuvinte, care de fapt nu foloseşte la nimic. Din spusele Sfântului Apostol Pavel reiese un lucru foarte clar şi anume acela că cine se ceartă nu face parte din Biserica lui Dumnezeu. Bisericas lui Dumnezeu are porunci, are principii, are lumina aadevărului Cuvântului sfânt care trebuie aplicate faţă de oricine cu dragoste şi fără ceartă de cuvinte.

Moise, robul Domnul a pus unui loc un nume special, care făcea trimitere la o experienţă a vieţii lor : « De aceea s-a pus locului aceluia numele: Masa şi Meriba, pentru că acolo cârtiseră fiii lui Israel şi pentru că ispitiseră pe Domnul, zicând: “Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Ieşirea, 17,7). Locul acela purta numele ispită şi ceartă, ca o amintire a experinţei neplăcute a poporului Israel.

Atunci când omul se ceartă, aceasta nu vine

singură. Cearta este cel mai prilenic teren sau loc pentru a te lăsa pradă ispitei. Cearta va fi întodeauna împreună cu ispita. Ele fac casă bună doar împreună.

La apele Meriba poporul s-a certat cu Moise, cu conducătorul lor, însă această ceartă a fost considerată o ceartă cu Domnul. « Aceasta este apa Meriba, căci aici fiii lui Israel s-au certat înaintea Domnului, iar El S-a sfinţit între ei. » (Num.20,13). Dragi faţi şi surori întru Hristos : Nu vă certaţi nici între voi şi nici cu conducătorii voştri. Cearta nu este bună, acearta aduce doar pagubă, lăsaţi să fiţi însufleţiţi de un altfel de duh, dar nu de un duh de ceartă, ci de un duh blând, de Sfântul duh, care îndeamnă doar la pace, bună învoială şi tot felul de lucruri bune.

Noi ca oameni astăzi, nu ne-am certa oare cu un conducător care ne-ar duce în pustie şi ar uita să ia şi rezerve de apă. Conducătorul ar putea avea toate pretenţiile că a scos poporul din robie şi că îl conduce bine.

Oamenii aceia aveau şi un dram de dreptate şi puteau să-i reproşeze omeneşte anumite lucruri. Poate că îi cereau să meargă de la un izvor la altul, sau de la o oază de verdeaţă la alta, spre a putea rezista. Când poporul see certa cu Conducătorul ei ispiteau şi se certau de fapt cu Domnul care a fost sfinţit între ei.

Pentru Domnul nostru care este sfinţit între noi, pentru conducătorii noştri, care se sfinţesc înaintea Domnului, şi pentru noi înşine nu ar trebui să ne certăm niciodată înaintea Domnului sau în Casa Domnului. Să ne gândim mai mult la numele sfânt al Domnului, atunci cînd ne ispiteşte cearta şi să nu o mai facem. Înţeleptul rege Solomon spunea în proverbele sale : «Alungă pe cel batjocoritor şi cearta va lua sfârşit şi pricina şi defăimarea vor înceta. » (Prov. 22,10). O colectivitate de oamen i se va certa întotderauna dacă înmijlocul ei va fi un batjocorittor care va întărâta pe ceilalţi şi-i va aţâţa la ceartă. Parcă toată societatea a luat-o razna. Se ceartă oamenii între ei, partidele între ele, oare unde mai este frica de Dumnezeu şi faţă de Cel Sfinţit.

Dacă ne cuprinde spiritul de batjocură acesta atrage după sine şi alte lucruri, alte păcate, acolo va fi în mod sigur şi cearta şi nemulţumirea, dar va fi şi mâhnirea aşezată pe umerii altora.

Tot regele Solomon spunea că Domnul nostru urăşte pe cel care stârneşte certuri întzre fraţi, adică să-i facă pe aceştia să nu se mai înţeleagă între ei. « Martorul mincinos care spune minciuni şi cel care seamănă vrajbă între fraţi. » (Pilde 6,19). Doamne fereşte ! « Când nu mai sunt lemne se stinge focul şi dacă nu mai este nici un defăimător se potoleşte cearta. » (Pilde 26,20). Cel care cleveteşte este un om care vorbeşte foarte mult, care bârfeşte de fapt, care vorbeşte mult dar nu spre zidire, nu spre încurajare, spre a fi o binecuvântare. Dacă există undeva ceartă înseamnă că cineva cleveteşte, bârfeşte, batjocoreşte lucrurile sfinte dar şi pe Dumnezeu. Înţelepciunea nu se potriveşte nicidecum cu nebunia neascultării de Dumnezeu, a acelora care nu ascultă pe Dumnezeu. Cearta nu face altceva decât să scoată la iveală răul altcuiva.

Oare cum se potriveşte cearta cu închinarea ? « Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă ». (Pilde 17,1).

Când ne apropiem de jertfă, de rugăciune, în Casa Domnului, atunci ar trebui să nu ne certăm, că să fim gata să iubim.

Despre Modelul nostru desăvârşit, Domnul nostru Iisus Hristos, scrie Sfânta Evanghelie după Matei: « Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecata neamurilor va vesti. Nu se va certa, nici nu va striga, nu va auzi nimeni, pe uliţe, glasul Lui. » (Matei, 12,18-19). Ce Model frumos. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să urmăm acest Model, fie că suntem pe uliţe, fie în casele noastre, fie în casa Domnului, fie oriunnde ne-am afla.

Este vremea ca cei care ne simţim că ne mai apasă cearta, acest păcat împovărător, să cerem de la Domnul să ne scoată din această robie a păcatului şi clevetirea, bârfa şi cearta să se îndepărteze de noi. Să ne lăsăm mustraţi mai bine de Dumnezeu şi El va vindeca rănile sufletului nostru :“Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustra! Şi să nu dispreţuieşti certarea Celui Atotputernic.” (Iov, 5,17).

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argeºul Ortodox

In Memoriam: Cinci ani de la săvârşirea din această viaţă a Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Grigorie Băbuş (1915 – 2008)... În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, defapt unde?... În adevărata viaţă!...

Aşa s-a intâmplat şi în urmă cu cinci ani, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Părintelui Grigorie Băbuş la venerabila vârstă de 93 de ani – cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al cărţilor teologice, academice şi duhovniceşti!... Părintele Grigorie s-a născut la data de 3 iunie anul 1915, în comuna Teişani, jud.

Prahova. La vârsta de 13 ani a intrat ca frate începător la mănăstirea prahoveană Cheia, unde era stareţ unchiul său, arhimandritul Grigorie Georgescu. Aici a îndeplinit cu râvnă mai multe ascultări, printre care cea de paracliser. La vârsta de 18 ani a susţinut examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, având colegi apropiaţi pe monahul Teoctist Arăpaşu, viitor patriarh al României, şi pe monahul Sofian Boghiu, viitor stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti. După absolvirea Seminarului Teologic a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, înscriindu-se apoi şi la cursurile de doctorat. Fiind înzestrat cu o voce deosebită, a devenit, pe rând, cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala patriarhală din Bucureşti, iar apoi, la data de 22 februarie 1948, ieromonah.

Mai târziu a fost numit stareţ al Mănăstirii Cheia - Prahova, până când Patriarhul Justinian l-a readus la Bucureşti, unde o vreme a fost duhovnic al studenţilor Facultăţii de Teologie, iar în anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către Episcopul Vicar Patriarhal Teoctist Botoşăneanul.

Patriarhul Justinian i-a încredinţat misiunea de a se ocupa de organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod din incinta Mănăstirii Antim, unde a lucrat împreună cu prietenul său arhimandritul Bartolomeu Anania. În data de 25 martie 1956, de Buna Vestire, a fost hirotesit arhimandrit de către însuşi Patriarhul Justinian. În anul 1959, la 13 martie, noaptea, a fost arestat de securitate, care i-a confiscat şi puţinele lucruri pe care le avea. A fost închis vreme de câţiva ani împreună cu părintele profesor Dumitru Stăniloae, profesorul Teodor M. Popescu, poetul Radu Gyr şi alţii, suferind în sinistrele închisori de la Aiud şi Jilava. Eliberat din închisoare în anul 1964, arhimandritul Grigorie Băbuş revine la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Biblioteca Sfântului Sinod, pe care o va sluji cu dăruire şi pricepere, precum şi la altarul Sfintei Catedrale Patriarhale, mai bine de 50 de ani.

A scris câteva cărţi şi multe articole, printer care: - Izvoare liturgice şi pastorale; - Bibliografia tipăriturilor psaltice ale lui Anton

slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Pann; În dimineaţa înmormântării şi, mai cu - Lumină pentru suflet-predici.

Slăbit fiind de vârstă şi de boală, părintele seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe părintele lor duhovnicesc!... Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!...

După ascultarea cu luare aminte a slujbei prohodirii preoţilor (a monahilor şi ieromonahilor) – care adăposteşte o atăt de bogată şi de profundă teologie au ţinut să omagieze personalitatea celui plecat mai mulţi slujitori al altarului între care la loc de frunte au fost cei doi distinşi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, care au evocat personalitatea părintelui ca fiind unul ce a dat dovadă de multă înţelepciune, răbdare şi pricepere în diferitele momente ale vieţii care i-a fost presărată cu multe ispite, piedici şi suferinţe, mărturisind că toate întâlnirile pe care le-au avut cu părintele au constituit momente de mare înălţare duhovnicească şi mângăiere sufletească, datorită sfaturilor bune, foarte competente şi pertinente, pe care le-a dat!... Cu acest prilej a transmis mesaj de condoleanţe (şi) P.F.P. Patriarh Daniel - care a mărturisit că a avut întotdeauna, în persoana părintelui un foarte apropiat şi sincer sfetnic, slujitor şi colaborator, dispus oricând a da o mână de ajutor la rezolvarea diferitelor probleme bisericeşti, mai cu seamă a celor pastorale unde arhimandrit Grigorie Băbuş s-a retras la era un desăvârşit!... Tot din acest mesaj a reieşit mănăstirea de metanie, Cheia, în noiembrie 2006, demnitatea pe care a avut-o părintele indiferent petrecând ultimii ani în rugăciune şi nevoinţe, de vitregiile şi de situaţiile cu care s-a confruntat primind adesea vizita fiilor duhovniceşti. A trecut fiildu-le, în acest sens preoţilor, călugărilor şi la cele veşnice în 7 februarie 2008, dată care dascălilor mai tineri un adevărat exemplu de coincide cu ziua de naştere a colegului său de caracter şi onestitate şi, nu în ultimul rând, de şcoală şi prietenului său de o viaţă, Patriarhul probitate morală!...

Cuvintele noastre sunt puţine şi Teoctist (7 februarie 1915), şi a fost înmormântat sâmbătă – 09.02.2008 orele 11, 00 la mănăstirea neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut sa de metanie din judeţul Prahova, de către un Părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş, datorită sobor de preoţi şi diaconi în frunte cu Î.P.S. ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi Părinte Teodosie Petrescu - Arhiepiscopul înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi Tomisului şi P.S. Părinte Gherasim Cristea – cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi Episcopul Râmnicului. Aşadar, Părintele (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara Arhimandrit Grigorie Băbuş a slujit ca preot, cu aceasta şi de Biserica strămoşească!...

Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de evlavie şi măiestrie, timp de 60 de ani. A ctitorit şi cultivat o bibliotecă valoroasă şi mult cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu folositoare, Biblioteca Sfântului Sinod.

A încurajat şi ajutat o mulţime de tineri dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile teologi să se pregătească pentru apărarea şi cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai Sale! dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile Veşnică să-i fie pomenirea! Amin! probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al Stelian GOMbOş cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze

Parohia Mavrodolu și-a sărbătorit hramul

Duminică, 10 februarie, biserica Mavrodolu din municipiul Piteşti şi-a sărbătorit ocrotitorul, pe Sfântul Mucenic Haralambie. La eveniment au participat peste 500 de credincioşi, Sfânta Liturghie fiind oficiată de chiriarhul locului, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi.

Cu această ocazie Înaltpreasfinţia sa a adresat celor prezenţi un cuvânt de învăţătură, amintind de prețuirea deosebită pe care credincioșii o au față de Sfântul Mc. Haralambie.

După oficierea Sfintei Liturghii, a fost săvârșită slujba parastasului pentru tatăl și fratele Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, care au purtat numele Sf. Mc. Haralambie.

Biserica Mavrodolu din municipiul Piteşti este monument istoric, fiind ridicată la începutul sec al XIX lea.

A fost construită iniţial din lemn, în 1752, de Ene Cupetul. În 1815 Ioan Mavrodolu începe construcţia bisericii de zid, lucrare terminată în 1818, când a fost sfinţită de Iosif, cel dintâi Episcop al Argeşului.

Biserica are hramurile Adormirea Maicii Domnului (15 august), Sfântul Ierarh Spiridon (12 decembrie) şi Sfântul Ierarh Haralambie (10 februarie).

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului