Argesul Ortodox Anul XI, Nr. 580, 8-15 februarie 2013

l Anul XI l nr. 580 l 8-15 februarie 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

RUGÃCIUNEA, COLOANA VERTEBRALà A LUMII Numele lui Alexandru Mironescu este puþin sau deloc cunoscut publicului larg. Nãscut la Tecuci în anul 1903, dupã studiile efectuate în þarã, Alexandru Mironescu îºi susþine doctoratul la Paris ºi se întoarce în 1930 în România, devenind profesor universitar de chimie organicã. Om de ºtiinþã, aºadar, dar ºi scriitor, prefaþat de Panait Istrate ºi remarcat de G. Cãlinescu în bine cunoscuta sa Istorie a literaturii…

Când spui om de ºtiinþã, te gândeºti aproape automat la o persoanã plinã de certitudini, formatã în duhul pozitivismului — duh al secolelor al XIX-lea ºi al XXlea — adicã al convingerii cã deþine cheile cunoaºterii.

Pentru un astfel de om, totul se reduce la materie, la existenþa terestrã ºi la niºte „legi” abstracte care ne conduc viaþa în felul analog în care agenþii de circulaþie, cu ajutorul radarelor, dirijeazã traficul.

Atitudinea aceasta, suficientã ºi mecanicistã, este astãzi depãºitã în ºtiinþã, însã ea a guvernat omenirea timp de peste o sutã cincizeci de ani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, cât ºi ateismul prigonitor, în þãrile comuniste, respectiv, ruperea de Dumnezeu ºi de Bisericã, în Occident, adicã acolo unde s-a ºi zãmislit stearpa perspectivã ontologicã, ale cãrei rãdãcini coboarã pânã la Renaºtere ºi trec prin Protestantism ºi Iluminism.

A socoti însã cã om de ºtiinþã ºi liber-cugetãtor (eufemism pentru ateu) sunt noþiuni sinonime este profund eronat. Newton era un credincios îmbisericit, iar Einstein a declarat cã teoriile sale ºtiinþifice nu pun cu nimic sub semnul întrebãrii existenþa lui Dumnezeu. Corelarea ºtiinþei cu necredinþa este proprie pozitivismului. Deºi s-a format în aceastã zodie neprielnicã spiritului, Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic, un trãitor ortodox ºi a devenit un mãrturisitor. El a vorbit, de altfel, într-o carte din 1945, despre Limitele cunoaºterii ºtiinþifice, dupã ce, în 1938, tipãrise o lucrare, intitulatã Spiritul ºtiinþific. Dar Alexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trãitor ºi un gânditor creºtin, aºa cum ni-l înfãþiºeazã manuscrisele rãmase în urma lui ºi reeditate abia în ultima vreme, dacã nu ar fi frecventat, între 1945-1958, „Rugul aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucureºti.

Rugul aprins a fost un centru de comuniune creºtinortodoxã, care a marcat benefic Biserica noastrã în perioada postbelicã. A fost locul în care s-au întâlnit, în practica rugãciunii ºi a trãirii, cele douã elemente constitutive ale Bisericii: mirenii ºi clericii. Laicii de la „Rugul aprins” erau intelectuali dornici sã afle adevãrata cale a Adevãrului ºi a Vieþii. Între ei s-au prenumãrat poeþii Vasile Voiculescu ºi Ion Barbu, prozatorul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja. Au venit în atingere cu acest mediu duhovnicesc tinerii — pe atunci — Virgil Cândea ºi Alexandru Duþu, care au urmat întrascuns Institutul Teologic ºi alþi oameni mai puþin cunoscuþi. Sufletul sau organizatorul „Rugului aprins” a fost pãrintele Benedict Ghiuº, dar l-au frecventat, de asemeni, pãrintele Sofian Boghiu, pãrintele Dumitru

Stãniloae, ca ºi cãlugãrii Petroniu Tãnase ºi Roman Braga, ultimul furnizând recent ºi cea mai substanþialã relaþie despre acest cerc de comuniune duhovniceascã fãrã precedent la noi ºi poate chiar în lumea ortodoxã.

Pentru cã este evident cã „Rugul aprins” rãspundea exigenþelor, provocãrilor ºi vicleºugurilor lumii moderne. Dar el era, aºa cum cu îndreptãþire aratã pãrintele arhimandrit Roman Braga, ºi o formã de rezistenþã spiritualã în momentul în care nãvãlea peste România viforul comunismului. Nu întâmplãtor, pivotul acestei miºcãri duhovniceºti - cred cã putem sã o numim astfel - a fost un cãlugãr rus, Ioan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag Nicolae al Rostovului.

Mitropolitul refugiat din Rusia Sovieticã a murit în

primii ani de dupã rãzboi ºi îºi doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de la Cernica. Pe când eram stareþul acestei mãnãstiri, i-am îngrijit mormântul aflat în apropierea bisericii-paraclis cu hramul Sfântul Lazãr.

Ioan Kulîghin, însã, duhovnicul care i-a învãþat pe cei de la „Rugul aprins” rugãciunea autenticã, a fost ridicat de poliþia politicã sovieticã (NKVD) ºi deportat în Siberia, unde s-a ºi stins la scurt timp. În anii 1958- 1959, Securitatea a arestat pe majoritatea celor ce frecventau cercul de la Mãnãstirea Antim.

Atunci au intrat în închisoare, în urma unui proces de proporþii, care purta chiar numele de Lotul Rugului aprins, pãrinþii Dumitru Stãniloae, Benedict Ghiuº, Roman Braga, Sofian Boghiu — menþionez numai o parte dintre ei — ºi o serie de intelectuali laici, între care profesorul Alexandru Mironescu, care a primit o pedeapsã de douãzeci de ani de închisoare, din care a efectuat cinci. Tot atunci a fost închis ºi Vasile Voiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnãri de 2025 de ani de temniþã, era prefaþa la noul val de persecuþii dezlãnþuit asupra Bisericii ºi la Decretul 410 din 28 octombrie 1959, menit sã ne distrugã monahismul. Am

recurs la aceastã parantezã, lungã, pentru a arãta care sunt liniile de forþã ale personalitãþii profesorului Alexandru Mironescu. Cum spuneam, paginile sale de meditaþii ºi reflecþii creºtine au apãrut — parþial — abia în anii din urmã. M-am gândit sã extrag doar pasaje dintr-un tulburãtor eseu, intitulat „Sine intermissione orate”, redactat în anul 1970, aºadar, cu trei ani înaintea morþii.

Dupã cinci ani de recluziune, într-o vreme în care comunismul se aºezase temeinic ºi pãrea de neclintit în þãrile din Rãsãritul Europei, Alexandru Mironescu îºi mãrturisea liniºtit ºi ferm nestrãmutata credinþã în Dumnezeu: „Afirm, aºadar, din punctul acesta al vieþii mele, care n-a fost deloc de huzur ºi nici mãcar comodã, cã Dumnezeu - inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Sãu - este temeiul, stânca întregii noastre existenþe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambicului sau ale oricãrui rafinament sunt astãzi pentru mine fastidioase, penibile, ridicole ºi, în sfârsit, complet neinteresante... Nu-L mai apãr de mult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mãrturisesc în mãsura în care Îl cunosc în mine; ºi de mult nu mã mai scandalizeazã cei care Îl tãgãduiesc sau Îl nesocotesc” (Cf. Al. Mironescu, Calea inimii, Bucureºti, 1998, pag. 228).

Pentru a ajunge însã la Dumnezeu, este imperioasã rugãciunea, aratã ferm convins Alexandru Mironescu; titlul eseului sãu, aºa cum am vãzut, nu este decât versiunea latineascã a celebrului îndemn paulin: Rugaþi-vã neîncetat! În acest text mãrturisire, care se cuvine citit în întregime ºi vã îndemn sã-l descoperiþi, impresionant prin adevãrurile sale, copleºitoare este convingerea cã rugãciunea este solidarã cu Lumea ºi cu existenþa noastrã: „Rugãciunea — ca ºi Viaþa — este precarã ºi necontenit ameninþatã cu instabilitatea, cãci nu se pãstreazã chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturalã. Dar ar fi o mare eroare sã credem cã aceastã coloanã vertebralã a Lumii, care este Rugãciunea, este numai închipuire sau cã ea a fost exterminatã. Cum soarele ºi ploaia nu înceteazã sã fie, tot astfel ºi rugãciunea este în viaþa lumii, în viaþa noastrã sine intermissione (neîncetat, n.n.). De fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui ºi ale ploii, ca ºi la binecuvântata revãrsare de har” (op. cit., pag. 241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon de trãire creºtinã ºi credincioºie s-ar cuveni reproduse în manualele de religie ºi în cursurile de Teologie.

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului

Argeºul Ortodox

Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas şi al celorlalţi creştini dimpreună cu dânsele (1 februarie) Actul martiric al sfintelor Perpetua şi Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alţi patru tineri creştini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete şi preţioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creştină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular - după istorisirea autentică lăsată de Sfînta Perpetua şi după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul şi finalul descrierii actului martiric (la începutul anului 203 lua amploare în Cartagina - Africa - mişcarea fanaticilor contra creştinilor, după ce împăratul Septimius Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului creştin).

A fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită şi bine educată, căci în afară de limba latină vorbea şi scria greceşte, care aparţinea unei familii înstărite, din oraşul Thuburbo Minus - azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, avînd un copil mic pe care îl alăpta, avînd tată un păgîn fanatic şi mamă pe jumătate creştină şi doi fraţi, unul catehumen, şi altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al feţei. În momentul arestării era simplă catehumenă, adică nu primise încă botezul creştin.

Odată cu ea au fost arestaţi doi tineri de condiţie liberă, dar modestă, Saturnius şi Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, şi slavul Revocatus, toţi catehumeni. Mai tîrziu s-a prezentat de la sine autorităţilor şi Saturus, catehetul lor; deci erau două creştine şi patru creştini. Numele martirelor Perpetua şi Felicitas şi ale martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s-au păstrat şi din inscripţia de pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe mormintele lor.

Autorităţile municipale din Thuburbo, voind să se descarce de orice răspundere, au trimis cele două tinere femei şi pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost închişi într-o temniţă întunecoasă şi oribilă, probabil lîngă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bîrsa. Comunitatea creştină din Cartagina, prin diaconii Tertius şi Pomponius, le-a venit imediat în ajutor, obţinînd pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situaţiei creştinilor închişi. Astfel, Perpetua a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s-o înduplece să se lepede de creştinism, pe mama şi pe fratele ei, copilul pentru a-l alăpta, rudele

şi prietenii, încît, putînd alăpta copilul, i s-a părut închisoarea “ca un palat”. De la arestare şi pe tot parcursul martiriului, Perpetua este stăpînită de credinţa puternică în Iisus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi împreună cu ea şi cu ceilalţi martiri, şi de dorinţa neclintită de a deveni martiră, luptîndu-se în sine cu dragostea de mamă, faţă de copilul pe care îl alăpta şi de părinţii ei, care nu înţelegeau noua credinţă creştină şi nu se bucurau de martiriul ei.

Perpetua şi cei dimpreună cu ea puteau primi în închisoare pe tatăl, mama şi fratele ei, rudele, prietenii şi cunoscuţii. În prima viziune pe care a avut-o la închisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, înfăţişat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins şi a intrat biruitoare în paradis. Acolo a văzut şezînd pe un scaun un bărbat înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat împărtăşanie.

După cîteva zile, Perpetua şi cei dimpreună cu ea au fost duşi în forul din Cartagina, spre a fi judecaţi de procuratorul Hilarianus. Cu toţii au refuzat să abjure credinţa creştină, spre marea indignare şi iritare a păgînilor. Perpetua n-a cedat nici rugăminţilor pline de lacrimile tatălui său. La sfîrşitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare la moarte , fiind daţi fiarelor sălbatice în ziua de naştere a cezarului, (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de şapte martie anul 203. În aşteptarea pedepsei, martirii sînt duşi din nou în carceră. Perpetua are acum două noi viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil, care i s-a arătat acum lîngă un bazin cu apă din care putea bea spre a se răcori, vesel şi vindecat de boală. În altă viziune s-a luptat cu un egiptean urît la înfăţişare, care preînchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindui capul cu călcîiul.

Catehetul Saturus a avut şi el o viziune. Se făcea că martirii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde au găsit pe alţi martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius, care au fost arşi de vii în prigoană, şi pe Ţuintus, care a murit în închisoare. Au întîlnit pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi între ei şi stăteau despărţiţi şi trişti, iar martirii i-au rugat să se ierte unul pe altul şi să se împace.

Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Perpetuei, fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în condiţii foarte grele, o fetiţă, pe care a luat-o s-o crească o soră

Sfinţii Strămoşi ,,Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (Ioan 3, 8) Cei care din veac au bineplăcut Domnului Dumnezeu sunt pomeniţi într-un Împărăţia Sa. Au bineplăcut, adică au ascultat voia divină şi au pus-o în practică, au înfăptuit-o, s-au unit întru toate cu Hristos pentru a săvârşi binele luminous, pentru a clădi o punte spre cer, pe care să urce cei aleşi, cei

care sunt deosebiţi, cum e grâul de neghină.

Aleşii Domnului au fost cei prin care a vorbit oamenilor, a făcut vizibile minunile Sale, a înfăptuit voia Sa, în multe chipuri şi în multe rânduri (Evrei 1, 1).

Primul ales al Domnului este Adam, strămoşul nostru, prin care a înmulţit neamul omenesc, lucrarea lui din Eden şi de pe pământ este pildă pentru noi, deoarece înţelegem că avem libertatea de a putea trăi în lumină, dar şi libertatea de a cădea în întuneric.

Patriarhul Noe. Ales de Dumnezeu ca prin el să nu se piardă neamul omenesc, ci să fie curătaţ pământul de păcat.

Dumnezeu vrea să pedepsească oamenii pentru viața păcătoasă pe care o duceau, în același timp cruțând familia lui Noe, care ducea o viață evlavioasă. În semn de legământ Dumnezeu a pus pe cer curcubeul, care simbolizează pacea și liniștea după ploaie sau război (Facere 9, 13).

Părintele Avraam ,,tatăl nostru al tuturor” (Romani 4, 16), este ales al Domnului şi trimis în pământul făgăduit, binecuvântându-l şi făgăduindu-i o descendenţă numeroasă, şi că va fi izvor de binecuvântare pentru toate neamurile (Facerea 12, 3), deoarece între descendenții săi va fi Mesia.

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural FONDATOR: Redactor ºef: ˛nalt Preasfin itul Arhiepiscop CALINIC Pr. dr. Napoleon Dabu alArge”ului ”i Muscelului

Colegiul de redacþie Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

creştină. Astfel, a putut să sufere şi ea martiriul împreună cu ceilalţi, căci justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată. În ajunul pătimirii, pe cînd martirii luau ultima cină, numită agapă (masa dragostei), s-au strîns păgînii, curioşi să-i privească. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicîndu-le: “Nu vă este de ajuns ziua de mîine? Azi prieteni, mîine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii”. Auzind acestea, păgînii s-au retras înfricoşaţi, iar mulţi au crezut în Hristos.

A doua zi, martirii, două femei şi trei tineri, au suferit pătimirea pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înţesat de lume. În timpul pătimirii, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică.

Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i făcuse o muşcătură mare din care curgea din abundenţă sîngele şi păgînii în delir strigînd: “Mîntuit, spălat; mîntuit, spălat”, ca unul care primise botezul sîngelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget şi, înmuindu-l în sîngele rănii sale, i l-a dat “ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sîngelui său”. După atacul fiarelor, martirii au fost duşi în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzînd ezitarea gladiatorului, i-a dus singură la gît mîna lui tremurătoare.

Pe mormintele celor cinci martiri, s-a ridicat mai tîrziu în Cartagina o mare basilică, Basilica majorum.

Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Pr. Florin IORDACHE

Regele David. Sfânta Scriptură îl descrie ca fiind un rege drept, înţelept, războinic şi un poet apreciat, fiind autorul psalmilor. Prin lupta sa împotriva gigantului Goliat, Dumnezeu ne arată că putem învinge o mare greutate, dacă ne punem nădejdea în El. Prăznuirea Sfinţilor Strămoşi, a fost rânduită în Biserica Ortodoxă de sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii părinţi. Se face pomenire de toţi drepţii părinţi care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, de la Adam şi până la Iosif, logodnicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după neamuri, precum i-a numărat istoriceşte Evanghelistul Matei (Matei 1, 1).

Pr. Robert NICOLAE

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

Imperiul roman în a doua jumătate a secolului al III-lea d. Hr. Dintre imperiile care au lăsat asupra istoriei Gallia şi Britannia. despre frontiera de sud, unde sarmaţii şi sasanizii omenirii o amprentă deosebită, imperiul roman Această numire nu a fost pe placul soldaţilor făceau dese incursiuni, prădând şi distrugând poate fi considerat cel mai important. Și aceasta din Gallia, care şi-au ales ca împărat pe cetăţile imperiului. nu o spunem ca unii care avem rădăcinile adânc conducătorul lor Carausius. Dându-şi seama de Pentru a securiza şi această frontieră, infipte în romanitatea unui Traian, ci ca un popor pericolul venit din interior de această dată, Diocleţian numeşte în 21 mai 293, ca Caesar (cu care, în decursul istoriei sale, a fost o parte Diocleţian face o mutare inteligentă, ridicându-l supranumele Jovius) pe Caius Galerius Valerius componentă a acestui imperiu.

Maximianus, originar din cetatea În perioada secolului al III-lea, imperiul Romulianum, provincia Dacia Ripensis. roman a trecut printr-o seamă de Energic, inteligent şi destoinic, Galerius se frământări, determinate de câteva impune în luptele contra carpilor, răscoale interne și de luptele cu perșii. sarmaţilor şi goţilor, fapt care îi conferă, După asasinarea împăratului Numerianus, atât lui, cât şi celorlalţi tetrarhi, istoria lumii va fi marcată de urcarea pe cognomenul de Carpicus maximus. tronul imperiului roman a unuia dintre cei În timpul domniei lui Diocleţian, a fost mai duri și totodată anticreștini împărați: impus ca sistem de conducere a statului Dioclețin (Caius Aurelius Valerius Diocles tetrarhia.

Vastitatea teritoriului, August Jovius Augus August Heraclius 284-305). eficientizarea colectării taxelor şi Împăratul Dioclețian (284-305) şi impozitelor, gestionarea fermă a tetrarhia resurselor, organizarea şi conservarea ŝŽĐůĞƜian Maximian Născut la 22 decembrie 244 în cetatea infrastructuri, controlul asupra armatei, Salonei (Dalmația), Dioclețian a fost fiul securizarea frontierelor sunt numai câteva unui sclav sau al unui libert, înrolat încă de dintre cauzele care au impus aceast sistem tânăr în armata romană. Urcă pe rând de guvernare a imperiului. treptele ierarhiei militare, ajungând Cei patru tetrarhi, doi auguşti şi doi comandantul gărzii personale a cezari, „formau o singură familie de împăratului Numerianus. După moartea origine divină (domus divina), auguştii acestuia și în uralele armatelor cantonate considerându-se fraţi între ei, iar cei doi în Bithynia, Dioclețian este proclamat cezari fiii acestora, raporturile de împărat. Însă, în Occident, Carianus, supunere fiind acelea dintre părinţi şi fratele lui Numerianus, se autoproclamase copii. Fiul adoptiv se putea căsători cu împărat. Prin urmare, între cei doi a avut fiica tatălui adoptiv. Toate aceste raporturi loc o confruntare armată, în apropierea aveau un caracter religios, influenţate Cezar Jovius Cezar Heraclius vărsării Moravei în Dunăre, luptă câştigată îndeosebi de cultul lui Mithras…În Galeriu ŽŶƐƚĂŶƜŝƵ de Carianus. Cu toate acestea, Carianus va realitate Maximianus Herculius era în fi asasinat chiar de către soldaţii săi, iar toate subordonat lui Diocleţian Jovius, Diocleţian se autoproclamă unicul împărat acesta fiind primul Augustus, părintele al Imperiului Roman, în primăvara anului său, şeful tetrahiei. Maximianus, ca al 285. (Ion Barnea, Octavian Iliescu, doilea Augustus şi cei doi cezari au intrat Constantin cel Mare, p. 9) în familia lui Diocleţian (Gens Valeria), Dacă pentru unii istorici el a fost un adoptând numele acestuia. Toată strateg și un conducător revoluționar, suveranitatea era considerată ca venind impunând dominatul și anulând de la Jupiter, prin intermediul lui autoritatea senatului, pentru alții el a fost socotit pe Marcus Aurelius Valerius Maximianus la rangul Diocleţian, mai ales ce acesta a fost recunoscut ca unul dintre cei mai aprigi persecutori ai de August, cu supranumele de Herculius, iar sieşi Jovius. Maximianus era auxuliarul lui Dioceleţian, creștinilor. acordându-şi supranumele de Jovius, subliniind adevăratul cosmocrator, iar cei doi cezari, Au existat chiar și scriitori și istorici bisericești, prin aceasta că la fel cum Hercule se supune lui nobilisimi caesares şi principes juventutis, erau care au manifestat față de Dioclețian și timpul Jupiter, la fel şi Herculius se supune lui Jovius, ca subordonaţi lui Diocleţian şi Maximiaus”. (Ion domniei sale o oarecare simpatie, așa cum găsim descendeţi direcţi din cei doi zei.

Barnea, Octavian Iliescu, op. cit., p. 13) în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea În plan politic, Diocleţian se ocupa de Augustul Diocleţian considera că prin sau în De mortibus persecutorum a lui Lactanțiu. acordarea noului rang de August lui Maxiamian, îi conducerea Egiptului, Siriei şi Asiei Mici Cel din urmă considera chiar că soția și fiica lui va crea acestuia o poziţie superioară celei (reşedinţa Nicomidia), Maxiamian Hercules se Dioclețian, Prisca și Valeria (soţia lui Galeriu), ar fi deţinute de Carausius în Gallia şi Britannia. îngrijea de Italia şi Africa (reşedinţa la Roma), fost creștine (De mortibus persecutorum XV,1), Lucrurile însă nu a mers în direcţia dorită de Galeriu conducea Iliricul (reşedinţa Sirmiumiar Eusebiu susținea că relația dintre stat și Diocleţian, Carausius rămânând ferm pe poziţia astazi Mitroviţa, Serbia), iar Constanţiu Clor biserică era una cât se poate de prietenoasă: „Se sa de egal al lui Maximian, dar subordonat lui guverna Gallia şi Britannia (reşedinţa la Augusta poate vedea, aşadar, cu ce primire prietenoasă Diocleţian. Nemulţumit de această posibilă Trevorum – astăzi Trier, Germania). erau cinstiţi conducătorii fiecărei Biserici de către fracţionare a imperiului din interior, Diocleţian îi Diocleţian vedea în tetrahie cel mai de sigur toţi dregătorii civili şi militari. Pe de altă parte, opune de această dată lui Carausius pe Caius mod de guvernare a unui imperiu ajuns la cine ar putea descrie acele nenumărate întruniri Flavius Valerius Constantius, numit şi Chlorus, din apogeul existenţei sale. De aceea, pentru şi mulţimile adunărilor din fiecare oraş, precum şi cauza figurii sale blonde (cf. Ion Barnea, Octavian permanentizarea lui, el a fixat ca intervalul de remarcabilele întâlniri din casele de rugăciune ale Iliescu, op. cit., p. 11) Acesta se desparte de soţia domnie al auguştilor să nu fie pe viaţă, ci pe o creştinilor?”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria sa nelegitimă Elena, hangiţă din Naiisus (actualul perioadă de 20 de ani.

Astfel, în mai 303, Diocleţian se întâlneşte cu bisericească, Cartea a opta, I, p. 313) Niş, Serbia), cu care avea un fiu, pe viitorul După urcarea pe tronul Imperiului Roman şi împărat şi sfânt Constantin) şi se căsătoreşte cu Maximian la Roma, pentru a celebra 20 de împreună domnie şi, totodată, de abdicare de la proclamarea sa ca August, Diocleţian îşi stabileşte fata lui Diocleţian, Valeria. reşedinţa la Nicomidia (cetate veche, construită Odată numit Caesar, cu supranumele guvernare. Diocleţian numeşte în locul său ca în anul 246 î. Hr. de către Nicomedes I al Bythiniei, Heraclius, Constantius Chlorus reuşeşte să se August pe Galerius la Nicomidia, iar Maximian îl astăzi oraşul Izmit, Turcia). Conştient de impună în luptele din Britannia şi să înfrângă în lasă în locul său pe Constanţiu Clor la greutăţile pe care le presupuneau o bună 296 pe urmaşul lui Carausius, Allectus. Stabilindu- Mediolanum. La rândul lor, cei doi noi auguşti îşi conducere şi o apărare solidă ale unui imperiu şi reşedinţa la York, el va deveni bastionul sau asociază la domniei doi noi cezari: Constanţiu Clor întins pe trei continente, Diocleţian îşi cooptează scutul imperiului roman împotriva bagauzilor pe Flavius Valerius Severus (305-307), impus de Galeriu, iar Galeriu pe Maximiminus Daia (305la domnie, cu titlul de Caesar (fiulius Augusti), pe (triburi de franci şi alamani).

Dacă prin destoinicia lui Constantius Chlorus 313), nepotul său de soră.

Marcus Aurelius Maximianus, un general Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU destoinic, ce a reuşit să se impună în luptele cu frontiera de nord a imperiului roman era acum triburile france şi germanice, care atacau susţinut bine păzită, nu acelaşi lucru se putea spune

3

Argeºul Ortodox

MORALITATEA ªI ÎNVÃÞÃTURA BIBLICÃ - continuare din numãrul anterior -

4. Despre Rãzboiul nevãzut al gândurilor lupta dintre gândurile bune ºi rele Moralitatea, ca ºi imoralitatea, începe de la gândirea noastrã.

Pentru o înþelegere mai bunã, în vederea reuºitei noastre în lupta cu pãcatul, facem urmãtoarea comparaþie: dupã cum pomul care face fructe bune sau rele are trei pãrþi distincte: rãdãcina, tulpina ºi coroana cu fructele ei, tot aºa ºi în lucrarea omului distingem trei pãrþi: gândirea, vorbirea ºi fapta. Pomul care face fructe bune ne bucurã prin roadele lui, dar pomului cãruia îi rodesc fructe rele, în zadar îi vom tãia coroana ºi chiar tulpina, cãci din rãdãcina lui va odrãsli iarãºi o tulpinã ºi o coroanã, care va produce tot fructe rele. Tot astfel ºi vorbirea noastrã, ºi faptele mâinilor noastre se nasc din gândire, care este „rãdãcina” gândurilor noastre bune sau rele. Sã scoatem deci, prin voinþã ºi rugãciune, rãdãcina cea rea a gândurilor ºi s-o înlocuim cu cea bunã. În acest „rãzboi nevãzut” al gândirii vom putea câºtiga lupta împotriva gândurilor rele, ispititoare, venite de la diavol, numai dacã ne vom lupta neabãtut împotriva acestora. Iar gândurile cele mai ispititoare sunt cele ale sexualitãþii. De aceea, în rugãciunea pe care o facem seara înainte de culcare, zicem: „ªi ne dã nouã Stãpâne, celor ce mergem spre somn, odihnã trupului ºi sufletului, ºi ne pãzeºte pe noi de toatã întunecata ºi cea de noapte patimã a dulceþii. Conteneºte întãrâtãrile patimilor, stinge sãgeþile vicleanului cele aprinse ºi pornite asupra noastrã cu vicleºug [...]”.

Sfinþii Pãrinþi numesc aceste pãcate ale sexualitãþii „patima dulceþii”. Este deci o patimã „dulce” care vine prin sãgeþile vicleanului, „aprinse ºi pornite asupra noastrã cu vicleºug”. Prin urmare, sunt mulþi care nu luptã împotriva acestui pãcat, pentru cã este „dulce”, adicã foarte ispititor.

Nici împãratul David ºi nici înþeleptul Solomon n-au rezistat acestei ispite. De aceea, trebuie sã ne îndepãrtãm de femeia ispititoare, nu sã luptãm împotriva ei. Iar Dumnezeu nu ne va pãrãsi.

Sunt unii care, nefiind instruiþi la timp, au înþeles mai târziu acest lucru. Dar mai sunt ºi alþii, care îl cunosc din tinereþe ºi totuºi nu numai cã nu se feresc de femeia ispititoare, ci se ºi desfãteazã cu ea, sãvârºind adulter mai întâi în gândul lor, apoi în inima lor, iar mai târziu, în chiar trupul lor. Ce rãspuns vor da la judecata lui Dumnezeu? Sã nu uitãm cã Dumnezeu ne-a lãsat sã alegem a face, în deplinã libertate, binele sau rãul, dupã care vom fi judecaþi.

Din nefericire, bogãþia ºi luxul, dupã care aleargã mulþi, deschid multora calea spre acest pãcat. Este bine sã nu uitãm cã în Psalmul 36, 16 este scris: „Mai bun este puþinul celui drept, decât bogãþia multã a pãcãtoºilor”.

Mai sunt ºi alte feluri de pãcate sexuale, cum sunt cele ale sexualitãþii nefireºti (malahie, sodomie, raporturi sexuale orale etc.), pãcate ce trebuie mãrturisite la preotul duhovnic.

Sunt unii care, din ruºine sau din fricã, nu-ºi spun toate pãcatele la spovedanie, nedându-ºi seama de gravitatea consecinþelor.

Aceºtia se împãrtãºesc cu nevrednicie. Sfântul Apostol Pavel avertizeazã zicând: „...cel ce mãnâncã ºi bea cu nevrednicie, osândã îºi mãnâncã ºi bea, nesocotind Trupul Domnului” (1 Corinteni 11, 29).

Pentru cã sunt mulþi (mai ales tineri) dezorientaþi, libertini, dorim sã le recomandãm cãrþile pe care le considerãm cele mai necesare ºi sã citãm capitolele ºi versetele cele mai importante din Noul Testament pentru înþelegerea clarã a celor relatate. Sã nu se îndoiascã nimeni de cele scrise în Noul Testament, fiindcã au fost scrise de cãtre Sfinþii Apostoli ºi Evangheliºti cu preþul vieþii lor. Sã fie citite cu atenþie ºi cu luare aminte, cãci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „De n-aº fi venit ºi nu le-aº fi vorbit, pãcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovãþire pentru pãcatele lor” (Ioan 15, 22). ªi sã nu uitãm cã Domnul a mai spus: „Cerul ºi pãmântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

Pentru o înþelegere bunã a celor relatate, recomandãm cãrþile: Paza celor cinci simþuri ºi Rãzboiul nevãzut, ambele scrise de cãtre Nicodim Aghioritul, care ne învaþã amãnunþit cum sã luptãm cu ispitele din lume ºi cu patimile din noi.

De asemenea, recomandãm cartea Gândurile ºi înfruntarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul, tradusã din limba greacã de ªtefan Lacoschitiotul, de la Schitul Lacu, din Sfântul Munte Athos, în anul 2000.

Dar mai existã ºi alte feluri de pãcate, cum ar fi fumatul, pe care unii nu-l considerã a fi pãcat. Dacã este însã dãunãtor sãnãtãþii (fumatul fiind interzis ºi din punct de vedere medical), este ºi acesta un pãcat. Chiar ca atitudine (þinutã a corpului cu

4

þigara în gurã) este un pãcat: pãcatul atitudinii care contribuie la crearea atmosferei plãcute libertinilor. ªi pentru a se înþelege mai bine pãcatul atitudinii, este bine sã ne punem întrebarea în mod sincer, cinstit, curat sufleteºte: Ce ar face Iisus în acest caz? Conºtiinþa curatã ne-ar rãspunde imediat: nu ni-L vom putea închipui niciodatã pe Iisus cu þigara în gurã. De aceea mai recomandãm ºi cartea Urmarea lui Hristos de Toma de Kempis. Iar pentru a cunoaºte viaþa lui Iisus Hristos, ne este de mare folos sufletesc dacã citim, cu interes ºi evlavie, cartea Viaþa lui Iisus, de Giovanni Papini.

Despre spovedanie ºi împãrtãºanie, nãdejdea mântuirii noastre Spovedania ºi împãrtãºania ne pot menþine nivelul ridicat al moralitãþii.

Cu privire la spovedanie ºi la împãrtãºanie, noi credem ºi mãrturisim cã spovedania deasã ºi împãrtãºania sunt nãdejdea mântuirii noastre, pentru cã Însuºi Mântuitorul a spus: „Cel ce mãnâncã Trupul Meu ºi bea Sângele Meu are viaþã veºnicã, ºi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).

Iar pentru a se înþelege mai bine cã toþi trebuie sã ne spovedim ºi sã ne împãrtãºim (pentru cã nimeni nu este fãrã de

pãcat), citãm: „Dacã zicem cã pãcat nu avem, ne amãgim pe noi înºine ºi adevãrul nu este în noi” (1 Ioan 1, 8). Sã nu uitãm cã, pentru a se înþelege bine puritatea celor din Împãrãþia Cerurilor, Iisus Hristos a zis: „Adevãrat zic vouã: nu s-a ridicat între cei nãscuþi din femei unul mai mare decât Ioan Botezãtorul; totuºi cel mai mic din Împãrãþia cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11, 11).

Se înþelege deci cã nimeni nu este fãrã de pãcat ºi cã, de asemenea, nimic necurat nu poate intra în Împãrãþia Cerurilor. ªi dacã nimic necurat nu poate intra în Împãrãþia Cerurilor (oricât de mic ar fi pãcatul), numai spovedania (cel puþin de patru ori pe an, în cele patru posturi) ºi împãrtãºania ne pot curãþa de greºelile noastre.

Creºtinul adevãrat îºi poate menþine, în vâltoarea unei societãþi imorale, nivelul de moralitate ridicat numai prin spovedanie ºi împãrtãºanie.

Spovedania pe care o facem la preotul duhovnic, pentru dezlegarea de pãcate, este mai uºor de înþeles, întrucât Domnul Iisus Hristos a spus clar apostolilor Sãi: „Adevãrat grãiesc vouã: Oricâte veþi lega pe pãmânt vor fi legate ºi în cer, ºi oricâte veþi dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate ºi în cer” (Matei 18, 18). Sau cum citim în Evanghelia dupã Ioan: „Iisus le-a zis iarãºi: Pace vouã! Precum M-a trimis pe Mine Tatãl, vã trimit ºi Eu pe voi. ªi zicând acestea, a suflat asupra lor ºi le-a zis: Luaþi Duh Sfânt! Cãrora veþi ierta pãcatele, le vor fi iertate; ºi cãrora le veþi þine, vor fi þinute” (Ioan 20, 21-23).

Deci, cu privire la spovedanie, lucrul este uºor de înþeles, dar problema împãrtãºaniei cu Trupul ºi Sângele Domnului Iisus Hristos este greu de înþeles. Nici cei ºaptezeci de ucenici ai Domnului n-au înþeles aceasta, motiv pentru care mulþi L-au

pãrãsit ºi n-au mai mers dupã El. Pentru aceasta, detaliem cu mai multe citate din Noul Testament, pe care le indicãm mai jos: Dupã ce Domnul Iisus Hristos a sãturat cinci mii de bãrbaþi cu cinci pâini ºi doi peºti, S-a dus singur sã Se roage în munte, iar noaptea a plecat spre Capernaum. În Noul Testament se scrie: „Deci, când a vãzut mulþimea [a doua zi] cã Iisus nu este acolo, nici ucenicii Lui, au intrat ºi ei în corãbiile cele mici ºi au venit la Capernaum, cãutându-L pe Iisus. ªi gãsindu-L, dincolo de mare, I-au zis: Învãþãtorule, când ai venit aici? Iisus le-a rãspuns ºi a zis: Adevãrat, adevãrat zic vouã: Mã cãutaþi nu pentru cã aþi vãzut minuni, ci pentru cã aþi mâncat din pâini ºi v-aþi sãturat” (Ioan 6, 24-26). Se înþelege deci cã unii Îl cãutau mai mult pentru a-ºi sãtura pântecele.

Iisus, voind sã le arate scopul venirii Sale pe pãmânt, le-a mai zis: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mãnâncã din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaþa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51); [...] „Cel ce mãnâncã Trupul Meu ºi bea Sângele Meu are viaþã veºnicã, ºi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 54); [...] „Cel ce mãnâncã Trupul Meu ºi bea Sângele Meu rãmâne întru Mine ºi Eu întru el” (Ioan 6, 56); [...] „Cel ce mãnâncã aceastã Pâine va trãi în veac” (Ioan 6, 58).

Sfântul Evanghelist Ioan mai scrie ºi cum au reacþionat ucenicii la auzirea acestor cuvinte spuse de Iisus Hristos: „Deci mulþi din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate sã-l asculte? Iar Iisus, ºtiind în Sine cã ucenicii Lui murmurã împotriva Lui, le-a zis: Vã sminteºte aceasta? Dar dacã veþi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6, 60-62). ªi le-a zis Iisus: „Duhul este Cel ce dã viaþã; trupul nu foloseºte la nimic.

Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh ºi sunt viaþã” (Ioan 6, 63).

Tot Sfântul Evanghelist Ioan scrie ce a urmat: „ªi de atunci mulþi dintre ucenicii Sãi s-au dus înapoi ºi nu mai umblau cu El” (Ioan 6, 66).

Dupã plecarea acelor ucenici, Iisus S-a adresat celor doisprezece Apostoli care nu L-au pãrãsit: „Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreþi ºi voi sã vã duceþi? Simon Petru I-a rãspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieþii celei veºnice. ªi noi am crezut ºi am cunoscut cã Tu eºti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu” (Ioan 6, 67-68).

Putem trage concluzia cã nici cei doisprezece Apostoli n-au înþeles cum ar putea ei sã mãnânce Trupul lui Hristos, dar, spre deosebire de ucenicii care L-au pãrãsit, ei au rãmas lângã Domnul ºtiind cã El este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Care spune adevãrul, chiar dacã ei nu-l înþeleg întotdeauna.

Abia la Cina cea de Tainã aceºtia s-au luminat atunci când: „Iisus, luând pâine ºi binecuvântând, a frânt ºi, dând ucenicilor, a zis: Luaþi, mâncaþi, acesta este Trupul Meu. ªi luând paharul ºi mulþumind, le-a dat, zicând: Beþi dintru acesta toþi, cã acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulþi se varsã spre iertarea pãcatelor” (Matei 26, 26-28). ªi le-a dat poruncã sã facã ºi ei aceasta spre pomenirea Lui (Luca 22, 19; 1 Corinteni 11, 24).

Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la Cina Domnului, zice: „...de câte ori veþi mânca aceastã pâine ºi veþi bea acest pahar, moartea Domnului vestiþi pânã când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faþã de Trupul ºi de Sângele Domnului. Sã se cerceteze însã omul pe sine [sã se spovedeascã – n.n.] ºi aºa sã mãnânce din Pâine ºi sã bea din Pahar. Cãci cel ce mãnâncã ºi bea cu nevrednicie, osândã îºi mãnâncã ºi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulþi dintre voi sunt neputincioºi ºi bolnavi ºi mulþi au murit” (1 Corinteni 11, 26-30).

Deci Pâinea ºi Vinul din Potirul Euharistic nu simbolizeazã Trupul ºi Sângele Domnului, cum zic sectanþii, fiindcã „simbolul” nu poate osândi, nu poate îmbolnãvi, nu poate omorî, ci este Trupul ºi Sângele Domnului Hristos în chipul pâinii ºi vinului. Sfânta Împãrtãºanie este lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este nedespãrþit de Tatãl ºi de Fiul. Fiul este nãscut din Tatãl mai înainte de toþi vecii ºi este de o fiinþã cu Tatãl, prin Care toate s-au fãcut. Iar la plinirea vremii, Fiul S-a pogorât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt ºi din Fecioara Maria, S-a fãcut om din iubire pentru noi oamenii ºi pentru a noastrã mântuire; El este Cuvântul lui Dumnezeu.

- continuare în numãrul viitor MARIN-MARIUS TRUICULESCU

Argeºul Ortodox

Rugăciunea femeii care a avortat

Rugăciunea femeii care a avortat, se citeşte în a patruzecea zi sau mai repede? În Molitfelnicele noastre există o rânduială specială „Pentru femeia care leapădă” sau, conform manuscriselor, „aşa numita lăuză care a lepădat pruncul şi care naşte copilul înainte de timp şi neîmplinit sau la caz de nevoie”.

Această mică rânduială începe ca de obicei cu „Binecuvântat este...”, şi cuprinde Cântarea întreită, troparul zilei şi al Născătoarei de Dumnezeu, rugăciunea „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Care Te-ai născut din Sfânta, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria şi în iesle ca un prunc ai fost culcat, însuţi pe roaba Ta aceasta (N) care astăzi a căzut în păcat de ucidere, cu voie sau fără de voie...” şi Apolisul.

O simplă comparaţie a acestei rugăciuni cu cea dea doua rugăciune „a femeii lăuze („Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai născut din Preacurata Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria”) arată clar că „rugăciunea pentru femeia care leapădă” este o prelucrare a celei de dinainte. Lipsesc cele referitoare la pruncul nou născut şi se cere în mod special iertarea femeii care „cu voie sau fără de voie” a căzut în „ucidere”, „lepădând pe cel zămislit într-însa”, după cunoscuta formulă bisericească.

Rugăciunea aceasta trebuie să fie rostită în ziua în care femeia a lepădat, aşa cum apare din corespondenţa ei cu cealaltă rugăciune, în care se spune „în ziua cea dintâi a naşterii copilului”, dar şi din expresia „cea care astăzi a căzut în păcatul uciderii..., şi l-a lepădat pe cel zămislit într-însa”.

Rugăciunea pentru cea care a lepădat se citeşte în casa în care se află aceasta şi celelalte persoane care se găsesc lângă ea şi o îngrijesc, ca şi rugăciunea „la femeia lăuză”, având în comun şi expresia care se găseşte la sfârşitul rugăciunii „Iartă-i şi pe toţi cei care

se găsesc în casa aceasta şi s-au atins de dânsa...”.

O altă rugăciune în afară de aceasta nu este prevăzută de Molitfelnicele noastre pentru femeia care a lepădat, de aceea şi în manuscrise şi în Molitfelnicele tipărite, rugăciunea aceasta este aşezată după rânduiala de patruzeci de zile.

Rugăciunile la patruzeci de zile se citesc doar femeii

care a născut normal. Rânduiala aceasta are astăzi un caracter îndoit, aşa cum de altfel se arată şi din titlul ei: „Rânduiala la femeia lăuză, după 40 de zile, şi la aducerea pruncului la biserică”. Rugăciunea o vizează şi pe mamă şi pe prunc.

Femeia vine la biserică să-L preamărească pe Dumnezeu pentru mântuirea ei şi să primească binecuvântarea şi slujba „curăţirii”, după modelul Născătoarei de Dumnezeu şi conform prescripţiilor Vechiului Testament, care au influenţat practica Bisericii noastre, iar pruncul ca să fie binecuvântat şi „îmbisericit”, să fie oferit lui Dumnezeu, după modelul Domnului Care, în a patruzecea zi de la naştere, a fost adus la templul din Ierusalim.

Acesteia i se citeşte rugăciunea pentru avort sau şi

rugăciunile la patruzeci de zile pentru femeia căreia i-a murit copilul?

Aceeaşi este rânduiala şi pentru femeia care a născut normal, dar căreia între timp i-a murit copilul, însă ea s-a limitat doar la prima parte. Astfel, aproape la jumătatea primei rugăciuni („Doamne, Dumnezeul nostru, Atotţiitorule, Părintele Domnului nostru lisus Hristos...”), exact în momentul în care se încheie rugăciunile pentru femeie şi încep cele care privesc pruncul, se face menţiunea: „Se cuvine a şti că dacă va fi murit pruncul, aici se va face sfârşitul”. După aceea preotul rosteşte ecfonisul: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti...”. În Molitfelnicele noastre de astăzi nu se spune clar dacă trebuie să se rostească şi următoarea rugăciune a plecării capetelor, „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai venit pentru mântuirea neamului omenesc...”, care se intitulează „Rugăciune pentru mama copilului”, sau dacă trebuie imediat după prima rugăciune să se facă apolisul.

Se pare însă că şi această rugăciune trebuie să fie corelată, pentru că şi ea se referă doar la femeie şi astfel se completează schema slujbelor noastre, alcătuite de obicei din două rugăciuni, dintre care a doua este ca aceasta: „Rugăciunea plecării capetelor”, dar şi din menţiunea unui codice care pune apolisul după aceste două rugăciuni, în situaţia în care va fi de faţă „singură femeia”.

Despre următoarele două rugăciuni nu se pune problema, pentru că acestea vizează în mod special pruncul şi se rostesc doar când acesta este viu.

Acum, dacă se întâmplă vreodată ca rugăciunea „Femeii care leapădă” să fie citită nu în ziua avortului, ci puţin mai târziu, aceasta se face „din iconomie”, din raţiuni net practice şi nu are nici o legătură cu rânduiala de patruzeci de zile a lehuzei, „al cărei prunc nu se găseşte în viaţă” (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p. 77- 79).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

Relatarea adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de către Sfântul Ioan Evanghelistul 8. Ultima noapte a Mariei Și a chemat Maica Domnului și pe ceilalți Apostoli, arătându-le după cum îi arătase și lui Ioan, în cămara ei, hainele pregătite de îngropare. După care ieșind, a șezut în mijlocul lor îndemnându-i pe Sfinții Apostoli să țină cuvinte de îmbărbătare a celor de față, priveghind astfel întreaga noapte.

Când a răsărit soarele, sculându-se, Maria a ieșit afară și s-a rugat, după care a intrat și s-a întins pe patul său. Iar Petru s-a așezat la capul ei, iar Ioan la picioarele sale, așteptând.

9. Pogorârea lui Hristos .i moartea Mariei Iar la ceasul al treilea din zi, s-a făcut un tunet mare și o asemenea bună-mireasmă, încât unii din cei de față chiar au adormit somn dulce. Și dintr-odată Domnul Iisus a sosit pe nori cu o

învrednicit de o asemenea slavă?

Iar Domnul, îmbrățișând-o, a primit sfântul ei suflet și l-a pus în mâinile lui Mihail, învelindu-l ca în niște piei a căror slavă nu poate fi spusă. Iar Apostolii priveau sufletul Maiei predat în mâinile lui Mihail; și sufletul avea o formă de om, deplină, afară de chipul părții femeiești și bărbătești, neavând nimic altceva decât asemănarea întregului trup. Și albeața lui era de șapte ori mai luminoasă decât a soarelui.

Apoi Mântuitorul a zis lui Petru să păzească trupul Maicii cu sârguință, și ieșind din cetate vor găsi un mormânt nou, anume gătit.

Atunci, în chip minunat, trupul Mariei a glăsuit: Adu-ți aminte de mine, Împărate al slavei! Adu-ți aminte că sunt făptura Ta! Adu-ți aminte că am păzit Comoara pusă în mulțime de îngeri, în fruntea lor stând chiar mine!

Mihail și Gavriil. Mântuitorul i-a salutat pe Iar Domnul a zis trupului: Nu te voi lăsa, Apostoli. mărgăritarul Meu, comoara Mea nejefuită! Să Și deschizându-și gura Maria a mulțumit Fiului nu fie ca să las Eu comoara pecetluită! Și zicând și Domnului ei zicând: Mi-ai făgăduit să vii după acestea s-a ridicat întru slavă dintr-odată de la sufletul meu și mi s-a făcut mie după cuvântul fața Apostolilor.

Tău. Cine sunt eu, cea smerită, că m-am

5

Argeºul Ortodox

ÎMPOtRIvA INCINERĂRII Deși în mass-media s-a vehiculat ideea că incinerarea poate fi adusă în discuție ca alternativă la înhumare sau că ea este controversată din punct de vedere al canoanelor Bisericii, niciodată incinerarea nu a fost o metodă complementară înhumării în toată istoria creștinismului. Biserica Ortodoxă nu a făcut niciodată rabat de la învățăturile sale indiferent despre rangul sau notorietatea persoanei care ar fi fost subiectul încălcării învățăturilor Bisericii. Incinerarea nu a fost niciodată controversată din punct de vedere creștin.

Dintotdeauna creștinii au practicat înhumarea, lucru pe care Sfânta Scriptură îl afirmă. Însuși Mântuitorul Hristos a fost înhumat. ,, Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape. Evanghelia după Ioan cap. XIX, 40-42. Nu se găsesc în Biblie cazuri când, în mod intenționat, cineva ar fi ales incinerarea în locul înhumării (înmormântării). La poporul Israel, dar și în timpurile Noului Testament, se practica înmormântarea în peșteră sau în pământ. Mai mult cazurile din Scriptură care amintesc de incinerare ca practică purificatoare scot în evidență ștergerea răului sau a răutăților. În niciunul dintre cazuri nu este vorba despre incinerarea celor decedați. Iată că Domnul chema focul ca să facă judecată; el a mistuit adâncul cel necuprins şi a prăpădit şi parte din pământ Amos VII,4; o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici. Epistola către Evrei, X, 27. Pe parcursul secolelor, creștinii au practicat înhumarea trupurilor celor morți și au recomandat-o pe aceasta. Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea. Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului ca în maniheism, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut.

Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi la făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor

6

pe tronul dumnezeiesc.

Cum spunea teologul rus Berdiaev undeva, faţa omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de materie şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi spiritualizată. Spiritul

omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre.

Creştinismul nu dispreţuieşte trupul, nu-l schimonoseşte şi nu caută să-l omoare, ci se sileşte să-i descopere adevărata frumuseţe, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al harului şi îndumnezeirii.

Cu câtă veneraţie şi duioşie înconjoară cei apropiaţi ai mortului trupul lui! Ce înălţime de suflet transpiră din această intimitate şi curăţenie de simţiri, în care se manifestă şi mai departe legăturile între cel plecat şi cei rămaşi!

Dar după ce este părăsit de suflet, de ce să-i mai dăm vreo consideraţie? Pentru multe din motivele de ordin mai înalt religios pe care leam amintit, dar şi pentru următoarele: Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit. Când priveşti la ea, nu poţi să nu ai impresia că cel mort trăieşte, că faţa lui continui să aibă un sens, să exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleaşi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum să arunc în foc aceste sensuri, cum să ard o faţă care continuă să-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viaţă întreagă? Cum să dau focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti o haină

veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump? Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu să rămână cu impresia că cel mort a plecat numai, decât să-mi produc pe cale silită senzaţia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credinţei creştine această impresie de plecare a celui răposat, decât senzaţia dură de distrugere?

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 5 iulie 2012, a menținut în vigoare hotărârea din 15 iunie 1928, reconfirmată la 20 februarie 1933, și a luat mai multe hotărâri faţă de practica necreştină a incinerării morţilor : Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice reiese că Biserica a practicat de la început până astăzi înhumarea (înmormântarea). Ea corespunde învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să fie redat pământului din care a fost luat. Este de datoria oricărui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, iar din punct de vedere pastoral, să lămurească şi să determine pe credincioşi să respecte tradiţia bimilenară a înhumării creştinilor. Deși pare la îndemână copierea unor comportamente ,,civilizate‘’ dintr-o lume desacralizată, lipsa de cunoaștere a detaliilor face diferența între realitate și mesaje colportate fără sens de neavizați.

Astfel incinerarea a fost interzisă în Anglia până în 1884, apoi a fost dezincriminată, probabil ca efect al practicilor orientale importate din India. În America primul crematoriu a fost construită în Washington, Pennsylvania în 1876. Până în 1901 aici au avut loc 42 de incinerări, inclusiv a fondatorului.

Până în 1970 conform studiilor doar 4-6% din populația Americii a optat pentru incinerare. Nici astăzi în unele state ale Americii numărul celor care vor să fie incinerați nu depășește nouă procente.

Din aceste motive abuzând de lipsa de informare corectă a credincioşilor şi de acceptarea facilă şi fără discernământ de către aceştia a practicii incinerării morţilor, îngăduită de unele culte din Occident, unii preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă, doritori de câştig şi în totală separare de Biserică, săvârşesc slujba de prohodire a celor decedaţi chiar în incinta crematoriului.

Sunt desigur și situații excepționale în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (accidente, financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie). În astfel de situaţii, chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, slujba ce se va săvârşi la depunerea urnelor funerare în cripte ar putea fi doar slujba Trisaghionului cu posibilitatea de pomenire individuală. Rămân însă permanent vii cuvintele Scripturii ce elimină orice urmă de controversă: Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat. Ecclesiastul XII,7 Pr. prof. vișan Roberto Cristian

Argeºul Ortodox

Semnal editorial şi publicistic – Mitropolitul Antonie Plămădeală,

Privire asupra Bisericii De două milenii încoace, de la întemeierea credinţei creştine prăznuim, în fiecare an, la 29 August mutarea la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari mărturisitori ai lui Iisus Hristos – Sfântul Ioan Botezătorul… În anul mântuirii 2005, in această zi de luni spre seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor şi apologet al dreptei credinţe creştine – Mitropolitul Antonie Plămădeală de la Sibiu, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea suferinţei vreme de mai mulţi ani… De aceea, pentru noi, din acest an, această zi va comemora cel puţin aceste două evenimente, aceste două treceri!...

De ce? Fiindcă noi creştinii ortodocşi români şi nu numai, am petrecut joi – 1 Septembrie – în Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi apoi, vineri 2 Septembrie anul 2005 – la Mănăstirea Sfântul Constantin Brâncoveanu din Localitatea Sâmbăta de Sus – Judeţul Braşov – acolo unde vor aştepta osemintele sale pământeşti până la obşteasca înviere, pe unul dintre cei mai mari cărturari, teologi, ierarhi şi ctitori de cuget, spiritualitate şi simţire românească ai veacului al XX – lea, cu o largă deschidere şi recunoaştere internaţională!…

Născut la 17 Noiembrie anul 1926 la Stolniceni – Lăpuşna în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chişinău şi din anul 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, pe care îl absolvă în anul 1945 după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, până în anul 1948 când, datorită hărţuielii la care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice româneşti, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la Sibiu iar examenele şi lucrarea de Licenţă să le susţină la Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj Napoca. În toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adăpostească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui veac care au fost comuniştii, în viziunea cărora tânărul Leonida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa politică de atunci şi, mai ales pentru clasa muncitoare de atunci ce se afla în plină dezvoltare!… A fost prigonit aşa cum au fost atâţia alţii, contemporani ai săi – mari şi autentice personalităţi ai vieţii politice, religioase şi culturale şi care aşa au rămas şi vor rămâne în conştiinţa urmaşilor şi a posterităţii!... În acelaşi an – 1949 – va fi tuns în monahism la Mănăstirea Prislop de către marele Duhovnic Arsenie Boca, naş de călugărie fiindu-i Monahul Daniil – Sandu Tudor – iniţiatorul şi conducătorul mişcării spirituale – Grupul „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, grupare din care a făcut şi el parte, aceasta fiind ultimul bastion duhovnicesc ce a mai rezistat câţiva ani împotriva ideologiei atee comuniste dar care a fost distrus de către aceştia, toţi membrii ei fiind închişi pe motiv că ar fi constituit o mişcare conspirativă şi subversivă împotriva noului stat român muncitoresc!... Şi Mitropolitul Antonie a împărtăşit aceeaşi soartă fiind judecat în contumacie la şapte ani de temniţă grea, prins şi arestat în anul 1954 la 14 Octombrie, la Iaşi!… Până atunci s-a ascuns pe unde a putut, ştiind că este urmărit de securitate, a peregrinat la Mănăstirile Crasna – Gorj şi Slatina – Suceava, unde a fost hirotonit preot în anul 1953, acolo cunoscând câţiva dintre marii duhovnici ai Bisericii noastre cum ar fi Arhimandriţii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase!… Între timp se înscrie la Cursurile de Doctorat ale Institutului Teologic din Bucureşti, dar va veni cumplitul an 1959 când datorită Decretului 410 va fi scos şi din monahism, din cler şi exmatriculat de la doctorat!… După aceea a fost o perioadă de mai mulţi ani, muncitor necalificat la o întreprindere

de mase plastice din Bucureşti, căci era o persoană vizată spre „recuperarea ei” deoarece avea „tinichele de coadă” dar iată că va veni izbăvitorul an anul 1968 când Patriarhul de atunci al Bisericii, de pie memorie Iustinian Marina îl va lua sub ocrotirea sa angajându-l secretar la Institutul Teologic din Bucureşti şi în toamna aceluiaşi an îi va procura o bursă de studii pentru Heytropp College” de la Oxford apoi Londra, unde în anul 1971 va fi declarat Doctor în Teologie, urmând ca în anul 1972 să-i fie echivalat şi recunoscut doctoratul şi la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti!… La sfârşitul anului 1970 şi la

începutul lui 1971 va fi numit, respectiv hirotonit de către acelaşi vrednic patriarh, Episcop Vicar Patriarhal cu titlul de Antonie Ploieşteanul, fiind însărcinat a conduce departamentul relaţii externe bisericeşti, participând în această calitate, la foarte multe conferinţe şi simpozioane în străinătate, fiind membru a numeroase delegaţii ale Bisericii şi făcând parte din diferite comisii şi organisme internaţionale bisericeşti, căci a fost un pionier al dialogului şi a mişcării ecumenice autentice!... Totodată, între anii 1971 – 1974 a fost şi Rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti…

După doi ani de episcopat la Buzău, între anii 1980 – 1982, iar la 7 Februarie anul 1982 este întronizat la Sibiu – Mitropolit al Transilvaniei şi Arhiepiscop al Sibiului unde a păstorit duhovniceşte timp de peste 23 de ani, perioadă în care a scris foarte multe studii, articole şi mai ales cărţi de o nepreţuită valoare, a organizat şi, mai ales, a dezvoltat învăţământul teologic, a ctitorit şi rectitorit foarte multe biserici şi mănăstiri şi aici, la loc de frunte trebuie amintită mănăstirea dragă inimii sale de la Sâmbăta de Sus – al cărei cel de-al treilea ctitor este, după Domnitorul şi Sfântul Constantin Brâncoveanu şi după vrednicul înaintaş al său pe scaunul de la Sibiu – Mitropolitul Nicolae Bălan, de la a cărui moarte s-au împlinit zilele acestea 55 de ani!... În toată această perioadă a fost foarte activ pe plan teologic şi ecumenic, contribuind foarte mult la dezvoltarea relaţiilor interbisericeşti, interconfesionale şi interreligioase!... Datorită tuturor acestor calităţi şi merite, din anul anul 1992 a fost membru al Academiei Române şi al Academiei Republicii Moldova, de asemenea, la

12 Octombrie anul 1998 a primit Titlul Academic de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea, iar în anul 2002 pe cel al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu!... Nu pot să uit faptul că, în mare parte, i se datorează reînfiinţarea – la 12 Decembrie anul 1992 – (a) Mitropoliei Basarabiei, neuitând, astfel, nici o clipă, locurile sale natale încărcate de istorie, cultură şi spiritualitate tot românească!...

Cu alte cuvinte, viaţa Mitropolitului Antonie Plămădeală „este mărturie vie a lucrării creştinului purtător al darurilor Sfântului Duh, în Biserică, prin slujirea arhierească. Pe lângă toate actele de cinstire, de aducere aminte şi de comemorare a unei personalităţi de excepţie, ierarhul Antonie rămâne pentru posteritate viu şi după moarte, tocmai pentru că a ştiut să lucreze şi să dăruiască altora, ca şi Domnului Însuşi, nu pentru vremelnicie, ci pentru eternitate. El a unit armonios râvna pentru cunoaşterea şi mărturisirea dreptei credinţe cu jertfirea de sine, în timpuri rele ori bune, dara sa străduit, în Biserică, să rămână exemplar, viu şi pilduitor, părinte sufletesc şi dascăl competent, prelungind, astfel, existenţa sa în dragostea şi în recunoştinţa fiilor săi duhovniceşti, ale slujitorilor bisericeşti, ale cinului monahal, ale intelectualilor şi în evlavia tuturor credincioşilor, cărora le-a presărat în suflete „cu timp şi fără timp” „seminţele” credinţei, în „Tâlcuri noi la texte vechi”, temeiuri ale faptelor nemuritoare.

Altfel spus, de copil, în familie, a primit crucea Domnului nostru Iisus Hristos: era seminarist în timpul refugiului din Basarabia.

Apoi a primit „botezul” în monahism, la 14 septembrie – Înălţarea Sfintei Cruci, iar la sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul a plecat „Dincolo”! Vlădica Antonie şi-a aşezat crezul lucrării spirituale şi liturgic – misionare în „ogorul” sufletesc al poporului şi în viul „Bisericii slujitoare” strămoşeşti. El s-a remarcat prin unirea credinţei şi a culturii într-un tot organic, aşezat în „Calendarul de suflet şi de inimă românească”. Şi înscris înaintaşii cu veneraţie în ceata „Dascălilor de cuget şi simţire românească”. A slujit „sub vremi”, biruind cu Hristos chiar şi când i-a fost hărăzit temporar, să guste „Trei ceasuri” din iadul temniţelor, luptelor, frământărilor, ispitelor şi suferinţelor omeneşti, toate acestea sumate demn şi credincios, semn al purtării Crucii izbăvitoare. Sa identificat cu cei curajoşi, cu cei luptători şi cu cei „înviaţi” de Dumnezeu din cazne şi din primejdii. În acest sens, el a fost permanent conştient de importanţa şi de rolul vital al direcţiei duhovniceşti în viaţă, ca antidot la dezorientarea şi necazurile din viaţa socială.

Aparţinând trup şi suflet familiei sacre – Biserica, ucenic al cuvioşilor noştri Părinţi Paisie Olaru şi Cleopa Ilie, iar în Teologie discipol al Părintelui Dumitru Stăniloae, el a fost chemat la arhierie de providenţialul Patriarh Iustinian Marina.

Pentru că a ucenicit real şi duhovniceşte, şi cultural, şi bisericeşte, şi social, a devenit la rându-i, dascăl şi părinte, păstor şi mentor, aşezat de acum pe aceleaşi file ale „Calendarului de inimă românească”… Întrucât toată viaţa a slujit „Biserica din mers”, cu credincioşie, cu demnitate, cu vrednicie şi realism, atent la „luminile” nestinse ale sfinţilor şi ale oamenilor mari, el însuşi a lăsat lumină multă, atât prin valoroasa lui operă teologică, istorică şi culturală, în ctitoriile bisericeşti, dar mai ales în viaţa ucenicilor şi a fiilor săi duhovniceşti” după cum mărturiseşte Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Casian Crăciun Arhiepiscopul Dunării de Jos (unul dintre ucenicii săi mult iubit) în „Prefaţa” acestei cărţi – mărturii şi document, ce poartă titlul sugestiv „De la Melchisedec Ştefănescu, la Antonie Plămădeală”.

- continuare în numărul următor Stelian GomBoş

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze Slujire Arhierească la biserica Sf. Mc. Gheorghe din Curtea de Argeș

În duminica a 32-a după Rusalii, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, a oficiat Sfânta Liturghie arhierească la biserica Sf. Mc. Gheorghe din municipiul Curtea de Argeș. În cuvântul de învățătură, Înaltpreasinția sa a prezentat tâlcuirea pericopei evanghelice din această duminică care descrie întâlnirea vameșului Zaheu cu Mântuitorul Iisus Hristos în cetatea Ierihon.

Chiriarhul Eparhiei a amintit în mod deosebit ultimul verset al evangheliei care ne încredințează că Domnul Iisus Hristos a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Biserica Sf. Mc. Gheorghe din Curtea de Argeș a fost sfințită în anul 1936, fiind așezată pe bulevardul central al orașului.

Liturghie Arhierească în paraclisul schitului Florica În ziua praznicului Întâmpinării Domnului Iisus Hristos, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, a oficiat Sfânta Liturghie arhierească în paraclisul schitului Sf. Ioan Botezătorul – Florica din oraşul Ştefăneşti.

Cu acest prilej, Înaltpreasfinţia sa a adresat celor prezenţi un cuvânt de învăţătură, amintind că în fiecare zi de sărbătoare credincioșii care participă la Sfânta Liturghie sunt întâmpinați permanent de Mântuitorul Iisus Hristos.

Florica este denumirea istorică reală a localităţii şi aminteşte tuturor de prima fiică a lui Ion C. Brătianu, răpusa de difterie, la nici doi ani de zile, în anul 1865.

Fetiţa a fost înhumată în deal, pe locul unde este astăzi o cruce comemorativă, spartă şi rezemată de unul din copaci.

Astăzi, osemintele ei se păstrează într-o nişă laterală din spaţiul principal al criptei Brătienilor, lângă sarcofagele tatălui ei, Ion Brătianu (1821-1891) şi acela al fratelui ei, Ionel Brătianu (1864-1927).

Pe coasta acestui deal din piemontul Cândeştilor, clădirea bisericii-capelă a fost ridicată în perioada cuprinsă între anii 1905 şi 1912. Arhitectul principal al lucrării a fost Petre Antonescu (1873-1965), cel care a pus în operă stilul arhitectural neoromânesc şi care poate fi numit şi arhitectul familiei Brătianu.

Biserica a fost sfinţită în ziua de joi, 19 mai a anului 1921 de către Î.P.S.S. mitropolitul Primat Miron Cristea (1868-1939). În anul 2008, Chiriarhul Eparhiei Argeşului şi Muscelului, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, a înfiinţat din mila Domnului schitul de maici care poartă hramul Sfântului Ioan Botezătorul.

Parteneriat de caritate cu Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei Cu binevântarea Înaltpreasfințitului Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, “Centrul de tip familial Găvana”, Pitești, condus de preotul Decebal Floroaica, a primit din partea Episcopiei Ortodoxe a Spaniei și Portugaliei, cu binecuvântarea Preasfinţitul Episcop Timotei Lauran, daruri ce constau în îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării, dulciuri și produse de igienă, pentru copiii institutionalizați și pentru o mai bună desfășurare a Centrului.

Această acțiune a fost susținută și de enoriașii Parohiei Sfânta Treime din Logrono La Rioja, Spania, care vor încerca să permanentizeze aceste parteneriate si proiecte caritabile la nivel interinstituțional pentru următorii doi ani.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului