Argesul Ortodox Anul XI l nr. 574 l 29 noiembrie - 5 decembrie 2012 by Arhiepiscopia Argesului si Muscelului

l Anul XI l nr. 574 l 29 noiembrie - 5 decembrie 2012 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Sfântul Andrei Apostolul Românilor ât de mare a fost pentru Andrei bucuria de a vesti fratelui upã învãþãturile unor istorici ºi teologi din primele „sciþii” care au avut prilejul binecuvântat de a auzi cuvântul lui sãu, Petru: „Am aflat pe Mesia, Care se tãlmãceºte veacuri creºtine, Sfântul Apostol Andrei a propovãduit Dumnezeu. C D radiþia ne spune prin cãlugãrul Epifanie, secolul VIII, în Hristos!” (Ioan 1, 41) Evanghelia la geto-daci, în Schythia Minor – Dobrogea de azi ei doi fraþi: Petru ºi Andrei, dimpreunã lucrãtori în – în teritoriile dincolo de Prut, în nordul Mãrii Negre, Asia Viaþa Sfântului Apostol Andrei, cã printre popoarele T evanghelizate se numãrau ºi sciþii, despre care pomeneºte ºi Cogorul Domnului Iisus Hristos, cu cei zece apostoli, erau Micã ºirebuie în spaþiile dintre Dunãre ºi Marea Neagrã. sã subliniem, cã în aceste teritorii locuite de Sfântul Apostol Pavel, iar în Sinaxarul Bisericii din fiii pescarului Iona, nãscut în Betsaida, localitate aºezatã pe Tstrãmoºii noºtri geto-daci, prin secolele VII-VI î. Hr. Constantinopol se consemna cã Sfântul Apostol Andrei: „A þãrmul lacului Ghenizaret – Marea Galileii – din cunoscuta s-au aºezat coloniºti greci. Ei au întemeiat cetãþi, în partea predicat în Pont, Tracia ºi Sciþia” ºi cã a hirotonit pe Amplias, provincie Galileea, în partea de nord a Þãrii Sfinte. um era ºi firesc, la evrei, ºi pe la noi din când în când, apuseanã a Mãrii Negre, precum sunt: Tyras (Cetatea Albã), episcop de Odyssos sau Odessos – Varna de azi, Bulgaria, care învãþau meºteºugul pãrinþilor. Cpruncii Histria (Istria), Tomis (Constanþa), Callatis (Mangalia) etc. este sãrbãtorit la 31 octombrie. e la început, ei au fost ucenicii Sfântului Ioan upã cum se ºtie, la sfârºitul secolului al IV-lea î.Hr. au e remarcat este faptul cã istoricii bisericeºti ruºi Botezãtorul, care predica pocãinþa ºi sãvârºea botezul. venit triburile de sciþi, o populaþie nomadã de origine considerã cã Sfântul Apostol Andrei a predicat în nordul D D D Atunci când Ioan a rostit, vãzând pe Iisus: „Iatã Mielul lui iranianã, fiind asimilaþi între timp de autohtoni. Aceºti sciþi, Mãrii Negre adicã „în pustiurile scitice”, þinut, fie aflat în Sciþia Dumnezeu, Cel ce ridicã pãcatele lumii” (Ioan 1, 29). ºi-au întãrit convingerea cã Iisus Hristos era Mesia, Cel prezis cu secole înainte. Iar dupã botezul lui Iisus, sãvârºit de cãtre Ioan Botezãtorul, din nou s-a auzit rostindu-se de proorocul botezãtor: „Iatã Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 6). Auzind cei doi ucenici, Petru ºi Andrei, de îndatã au pornit cãtre Iisus pentru a-L cunoaºte mai îndeaproape. Vãzându-i cum se îndreaptã spre El, a cunoscut inima lor ºi ia întrebat: „Ce cãutaþi?”, iar ei rãspunzând i-au zis: „Învãþãtorule, unde locuieºti?” El le-a zis: „Veniþi ºi veþi vedea! (Ioan 1, 37-39) ei doi ucenici au stat uimiþi, ascultând o zi întreagã pe Iisus, Mesia, Cel mult aºteptat. Seara au plecat din nou cu tatãl lor, Iona, la pescuit. Vãzându-i Iisus le-a zis: „Veniþi dupã Mine ºi vã voi face pescari de oameni. Iar ei, îndatã lãsând mrejele, au mers dupã El.” (Matei 4, 18-20 ºi Marcu 1, 16-18) espre Sfântul Apostol Andrei, Evangheliile mai pomenesc doar de douã ori: la minunea înmulþirii pâinilor, unde el a spus lui Iisus Hristos: în mulþime se aflã un bãiat care are cinci pâini de orz ºi doi peºti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oarã cu Filip, dupã învierea lui Lazãr, au înºtiinþat pe Domnul Iisus cã „niºte elini” pelerini veniþi pentru sãrbãtorirea Paºtelui iudaic, la Ierusalim, doreau sã-L vadã. (Ioan 12, 20-22) upã o bunã vreme, Iisus Hristos trimite la propovãduire pe cei doisprezece apostoli: „Pe aceºtia doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le acestea: „În calea pãgânilor sã nu mergeþi ºi în cetatea de samarineni sã nu intraþi; ºi mai degrabã mergeþi la oile cele pierdute ale casei lui Israel. ªi mergând, propovãduiþi grãindu-le: S-a apropiat Împãrãþia Cerurilor! Pe cei bolnavi tãmãduiþi-i; pe cei morþi înviaþi-i; pe cei leproºi curãþiþi-i; pe demoni scoateþi-i afarã; în dar aþi primit, în dar sã daþi. Sã nu aveþi nici aur, nici argint, nici bani în cingãtorile voastre; nici traistã pe drum, nici douã haine, nici încãlþãminte, nici toiag; cã vrednic este lucrãtorul de hrana sa. ªi în orice oraº sau sat veþi intra, cercetaþi cine este vrednic în el ºi rãmâneþi acolo pânã ce veþi pleca. ªi intrând în casã, uraþi zicând: Pace casei acesteia! ªi dacã este casa aceea vrednicã, pacea voastrã sã vinã peste ea; dar de nu este vrednicã, pacea voastrã întoarcã-se la voi. Dacã cineva nu vã va primi, nici nu vã asculta cuvintele, ieºind din casã sau din cetatea aceea, scuturaþi praful de pe picioarele voastre!” (Matei 10, 5-14) upã cum se ºtie, toþi ucenicii Sãi, deci ºi Sfântul Andrei, au fost martori la minunile pe care le-a sãvârºit Iisus, au ascultat învãþãturile pe care le-a rostit în faþa mulþimilor, însoþindu-l pe Mântuitorul pe toate drumurile Þãrii Sfinte. A suferit alãturi de ceilalþi apostoli când Iisus Domnul a fost vândut, prins, judecat, chinuit ºi rãstignit pe cruce. S-a bucurat când a aflat de minunea învierii ºi L-a vãzut pe Domnul înviat în prima zi, la opt zile ºi în Galileea, când a primit porunca de a predica Evanghelia la toate neamurile. (Matei 28, 19) upã Pogorârea Duhului Sfânt ºi întemeierea Bisericii creºtine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, Sfinþii Apostoli ºi ucenicii lor au început predicarea noii învãþãturi adusã pe lume de Mântuitorul Iisus Hristos.

despre care pomeneºte ºi Sfântul Apostol Pavel, au dat numele de Sciþia, locurilor unde s-au aºezat. ai târziu, spaþiile de pe þãrmul apusean al Mãrii Negre, pânã la gurile Bugului, au fost cuprinse în statul Geto-

M C

Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie în Sciþia Micã sau Dacia Ponticã, locuite, deopotrivã, de greci, romani ºi getodaci, aºa cum menþioneazã scriitorul bizantin Nichifor Calist, în secolul XIV. ai în aproape, cãrturarul mitropolit al Moldovei ºi Sucevei, Sfântul Dosoftei, în Viaþa ºi petrecerea sfinþilor, scria: „Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorþi) Bitinia ºi pãrþile Propontului ºi Halcedonul ºi Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul), Tracia sau Macedonia, Tesalia ºi sosind la Dunãre, ce-i zic Dobrogea ºi altele ce sunt pe Dunãre ºi acestea toate le-a umblat.” redem cã Sfântul Apostol Andrei a fost întãrit de Duhul Sfânt în lucrarea sa de evanghelizare, nu doar în spaþiile pomenite mai sus, ci ºi în altele care nu s-au consemnat, nici atunci nici mai târziu în documentele care sã stea ca mãrturie, odihnindu-se în marile biblioteci ale lumii. ãrturii, ca mierea în fagure, gãsim în colinde, legende ºi obiceiuri. Þinuturi ca Dobrogea, Basarabia, Mãnãstirea Nãmãieºti de la cuvântul „Nemo est”, rostit parese de însuºi marele Apostol Andrei, precum ºi colindele care pomenesc pe „schitul” sau „mãnãstirea” lui Andrei, la care veneau ºi ascultau slujba, Decebal ºi Traian stau mãrturie. Se gãsesc, de asemenea, numiri de locuri ºi ape: „Pârâiaºul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului” sau cunoscuta „Peºtera Sfântului Andrei”, în hotarul comunei Ion Corvin, care poate fi cercetatã. a ºi Sfântul Apostol Pavel, în cãlãtoriile sale misionare, pe lângã împãrtãºirea cuvântului evanghelic, hirotonea diaconi, preoþi ºi episcopi pe care îi aºeza în cetãþi, aºa cum a fost ºi la Tomis (Constanþa de azi), urmaºii sãi apostolici, episcopii hirotoniþi de el au hirotonit ºi ei, la rândul lor, diaconi, preoþi ºi episcopi, pãstrând cu sfinþenie succesiunea apostolicã, pânã în zilele noastre. ºadar, geto-dacii ºi daco-romanii, strãmoºii noºtri, au avut încã de la începuturi propovãduitã învãþãtura curatã a credinþei în Iisus Hristos, prin predicã ºi botez. unãrea a fost întotdeauna ca un uriaº epitrahil întins din Munþii Pãdurea Neagrã pânã la revãrsatul ei în Marea Neagrã. Niciodatã acest fluviu nu a despãrþit Europa în douã, ci a unit-o, ea fiind un liant sau o punte de aur peste care au trecut în ambele pãrþi, apostolii lui Iisus, misionarii, ucenici ai apostolilor, preoþi ostenitori ºi diaconi slujitori. Iar semnele existenþei unui monahism sãnãtos se vãd ºi astãzi la Basarabi, în Dobrogea, în chiliile sãpate în piatrã, în Curbura Carpaþilor: zona Buzãului, Argeºului ºi Muscelului, Vâlcii ºi Gorjului. a mângâiere pentru inimã ºi ºtiinþã pentru suflet, putem vedea la Tomis bazilici de proporþii imense, din secolele IV-VI, obiecte cu înfãþiºare creºtinã, iar din anul 300 d. Hr., Inocenþiu de la Galaþi, care aºteaptã trecerea în rândul sfinþilor, pe care Episcopul Casian o va prezenta Sfântului Sinod cât mai curând.

Dac, condus de regele Burebista (†44 î.Hr.), cetãþile eline acceptând de nevoie protectoratul roman pentru o oarecare vreme; iar în anul 46 d. Hr. teritoriul dintre Dunãre ºi Marea Neagrã a fost cucerit de romani ºi anexat provinciei Moesia Inferior (Bulgaria rãsãriteanã de azi), iar în anul 297 a devenit provincie separatã sub numele de Schythia Minor, adicã Sciþia Micã. ceastã stare de lucruri a oferit condiþii prielnice pentru predica Sfântului Apostol Andrei, în atmosfera de culturã greacã, apoi romanã. radiþia despre predica Sfântului Apostol Andrei în Sciþia apare consemnatã în primele veacuri creºtine. Spre exemplu, Hipolit Romanul (249-251) ne-a lãsat o lucrare Despre Apostoli, iar Episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei (339-340), din ºtirile lãsate de Origen din Alexandria († 254), scrie: „Sfinþii Apostoli ai Mântuitorului, precum ºi ucenicii lor, au împrãºtiat în toatã lumea locuitã de atunci. Dupã Tradiþie, lui Toma i-au cãzut sorþii sã meargã în Partia, lui Andrei în Sciþia, lui Ioan în Asia …” u totul deosebitã este mãrturia, chiar din perioada apostolicã, când Sfântul Apostol Pavel pomeneºte, în Epistola cãtre creºtinii din Colose, (Coloseni 3, 11) despre

A T

A D

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului

Argeºul Ortodox

LUCRAREA SOCIAL- FILANTROPICÃ A BISERICII ªI A SLUJITORILOR EI Þinând cont de Hotãrârea Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 300/2012, prin care a stabilit ca anul 2012 sã fie Anul Omagial al Sfântului Maslu ºi al îngrijirii bolnavilor, am cãutat sã întocmesc un referat cu mare atenþie ºi responsabilitate, deoarece aceastã temã a reprezentat ºi reprezintã pentru Biserica Ortodoxã o preocupare solemnã, neîncetatã, faþã de credincioºii sãi. Nu a fost ºi nu este prea uºor ca omul sã înþeleagã taina vieþii sale, cu toate cã Sfânta Bisericã a propovãduit continuu învãþãtura lui Dumnezeu despre sãnãtatea sufleteascã ºi trupeascã a oamenilor, dar parcã fãrã un succes rãsunãtor. ªi acest semieºec are drept cauzã fie neînþelegerea tainelor dumnezeieºti la nivelul suprem al spiritualitãþii, fie refuzul oamenilor de a înþelege întru totul rostul vieþuirii lor pãmânteºti, fie incapacitatea umanã de a-ºi recunoaºte valoarea în faþa lui Dumnezeu. Astfel, rezultã refuzul, poate al fiecãruia dintre noi, de a ne îngriji în primul rând de sãnãtatea sufleteascã ºi totodatã de cea trupeascã. Iar situaþia parcã se agraveazã ºi mai mult în zilele noastre când se vorbeºte foarte apãsat despre sãnãtatea trupeascã, evitând, în mod voit sau nevoit, partea esenþialã ºi sensibilã a sãnãtãþii spirituale, lucrul cel mai dureros pentru noi creºtinii, uitând astfel pe Bunul Dumnezeu. Nu încercãm sã emitem teorii noi despre sãnãtate, departe de noi acest gând, dar cãutãm sã explicãm cã sãnãtatea umanã nu este ceva strãin, o stare exterioarã vieþii, ci ea este strâns legatã de viaþã, dar depinde ºi de modul în care viaþa este utilizatã de cãtre om ºi cum îºi trãieºte sãnãtatea . Aºa stând lucrurile, în zilele noastre am ajuns la concluzia cã noi am uitat sã ne punem întrebarea cine suntem?, care pare retoricã sau chiar banalã, însã foarte importantã ca punct de plecare în activitatea noastrã, ceea ce ne face sã ºi meditãm la scopul existenþei noastre. Un rãspuns mai potrivit pentru aceastã întrebare nu este altul decât cel dat de Pelerinul rus: „Din mila lui Dumnezeu sunt creºtin, dupã fapte, un mare pãcãtos, iar dupã starea socialã un pelerin fãrã adãpost, care umblã din loc în loc. Toatã averea mea este o traistã cu posmagi, iar în sân am Sfânta Scripturã. Asta-i tot ce am!” („Pelerinul rusmãrturisiri sincere cãtre duhovnicul sãu ale unui pelerin rus cu privire la rugãciunea lui Iisus” , traducere din Lb. Rusã de Arhim. Paulin Lecca, Editura Agnos, Bucureºti, 2009, p. 5). Dar lucrurile rele nu se opresc aici. Într-o lume în care materialismul, pragmatismul ºi indiferenþa omului se manifestã din ce în ce mai acut faþã de credinþa creºtinã, dându-l chiar la o parte pe Dumnezeu, ºi mai rãu, nerecunoscând darurile primite de la El, beneficiile credinþei nu sunt cele pe care le percep eu – om trãitor al vremurilor de azi - alergãtor dupã avere, faimã ºi putere, ci o mulþime de daruri pe care nimeni altul nu ni le putea oferi, nici semenul, nici averea, nici puterea, nici statutul social, ºi acestea sunt: viaþa, libertatea, binecuvântarea ºi harul dumnezeiesc, posibilitatea mântuirii ºi nu în ultimul rând, sãnãtatea. Însã aici este vorba despre sãnãtatea deplinã la care se referã Sfânta Scripturã: „ªi a zis Dumnezeu sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã... . ªi a privit Dumnezeu ºi toate câte a fãcut erau bune foarte...” (Facere, I, 26, 31). Din aceste texte reiese foarte clar cã omul a fost creat bun, sãnãtos, asimilând starea de sãnãtate umanã cu noþiunea de bine providenþial. Astfel, Omul avea prin creaþie toate puterile spirituale ºi morale necesare pentru atingerea scopului încredinþat de Dumnezeu lui. Cu alte cuvinte, primul om era din punct de vedere corporal, fãrã pãtimire (fãrã boalã, sãnãtos) ºi nestricãcios (fãrã moarte – veºnic), iar sub aspect spiritual el avea o înclinare puternicã spre Dumnezeu, fiind drept ºi bun (Preot Prof. Dr. Dumitru Megheºan, Teologia Sfintelor Taine, Ed. Universitãþii din Oradea, 2005, p. 372). Având în vedere aceastã sãnãtate deplinã a omului,

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

Biserica noastrã a încercat sã contribuie mai mult la alinarea celor aflaþi în suferinþã, atât prin lucrarea ei liturgicã, duhovniceascã ºi pastoralã (mai ales Sfântul Maslu), cât prin lucrarea ei social-filantropicã. Dupã anul 1989, Biserica Ortodoxã Românã ºi-a reluat slujirea filantropicã întreruptã în mod abuziv în 1948 de autoritãþile ateiste, având nevoie de modele de instituþii ºi de lucrãri filantropice, adaptate noului context socio-economic. În ultima perioadã, tot mai mulþi oameni sunt preocupaþi de a dobândi cât mai multe bunuri, proprietãþi, averi ºi de a duce o viaþã cât mai plinã de lux, chiar extravagantã, în timp de multe persoane, semeni de-ai noºtri, nu posedã nici strictul necesar. Din acest punct de vedere, se impune revenirea la Teologia Sfinþilor Pãrinþi cu privire la rostul bunurilor materiale ºi la slujirea filantropicã a Bisericii Ortodoxe.

Filantropia (Sfântul Evanghelist Ioan îl defineºte pe Dumnezeu ca fiind iubire (I In. 4,8). Astfel, filantropia îºi are originea în Sfânta Treime. Cu alte cuvinte, primul filantrop a fost Dumnezeu. Termenul filantropos, nu prea des întrebuinþat în Sfânta Scripturã, decât sub formã de omenie (Fap. 27, 3), se referã atât la filantropia lui Dumnezeu, cât ºi la filantropia ca relaþie între oameni. Iniþial filantropia i-a fost atribuitã numai lui Dumnezeu, ulterior ea s-a extins ºi la oameni. (cf. Antonie Plãmãdealã, Biserica slujitoare în Sfânta Scripturã, în Sfânta Tradiþie ºi în Teologia contemporanã, Studii Teologice, 26/5-8, 1972, p.440, termen specific creºtin, însemnând iniþial iubirea lui Dumnezeu faþã de om, devine în Bisericã ºi prin Bisericã pentru toatã lumea o slujire fundamentalã închinatã lui Dumnezeu ºi oamenilor. Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, noi, fiii lui, suntem chemaþi sã urmãm filantropia lui Dumnezeu (Ioan Vasile Leb, Contribuþii la istoria operei caritative ºi a asistenþei sociale în Biserica Ortodoxã Românã, în Bisericã ºi implicare – Studii privind istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Limes, Cluj, 2000, p.116), iubirea aproapelui fiind semnul concret al urmãrii Mântuitorului: „Întru aceasta vor cunoaºte toþi cã sunteþi ucenicii mei, dacã veþi avea dragoste unii faþã de alþii”(In. 13, 35). Sfinþii Pãrinþi ai Bisericii au dezvoltat o amplã teologie a filantropiei, cuprinzând toate aspectele, începând cu cele pe care le oferã Sfânta Scripturã – îndemnul la milostenie, fapte concrete de filantropie, culminând cu lucrarea Mântuitorului ºi continuând cu învãþãturile dezvoltate pe marginea textului sacru. Cel dintâi scriitor bisericesc care se referã la necesitatea ºi motivaþia filantropiei este Clement Alexandrnul (150-216 d. Hr.). El insistã asupra ideii cã

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Dumnezeu a fãcut totul în comun, atât neamul omenesc, cât ºi bunurile materiale, din aceastã perspectivã, cei mai bogaþi sunt datori sã-i ajute pe cei mai sãraci: „...Cel mai absurd este când unul trãieºte în belºug ºi pe mulþi îi lasã sã sufere... . Într-adevãr, este mult mai înþelept de folosit belºugul sãu în favoarea oamenilor decât a purta pietre scumpe” (Clement Alexandrinul, Paedagogus: PG 8, 541 apud Ignaz Seipel, Die wirtschafstethischen Lehren der Kirchenvater, Graz-Austria, 1972, 87). În funcþie de modul cum ne administrãm bunurile materiale, ele pot deveni un mijloc sau un impediment pentru mântuire (Sebastian ªebu, Forma ºi conþinutul predicii creºtine în primele trei veacuri, în Studii Teologice, 19/ 3-4, 1967, 218). De aici preocuparea sistematicã ºi susþinutã a Sfinþilor Pãrinþi pentru milostenie, aceasta fiind singura modalitate prin care, pe de o parte, se cultivã dragostea faþã de Dumnezeu ºi de aproapele, iar pe de alta, se pãstreazã un echilibru ºi o oarecare egalitate între oameni. De asemenea, tot ei prezintã milostenia ca fiind o virtute mai presus decât postul ºi rugãciunea, mai înaltã decât darurile aduse la Bisericã ºi superioarã chiar oricãrei virtuþi (Ioan Gurã de Aur, Omilia XLVI la Matei, 543: PSB, 23, Omilii la Matei, tr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureºti, 1994; Vasile cel Mare, Omilia la Ps. XIV, 5, 220: PSB, 17, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii la cuvântãri, tr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureºti, 1986 ºi o recomandã ca pe cea mai adecvatã formã de închinare lui Dumnezeu, ca mijloc de ºtergere a pãcatelor ºi chiar ca modalitate de asemãnare cu Dumnezeu (Ioan Hrisostom, Omilia L la Matei, 583-586; Grigore de Nazianz, Pãstorul: PG 37, 895). Sfântul Ioan Gurã de Aur (344/354-407) afirmã limpede egalitatea originarã a omului prin creaþie astfel: „Dumnezeu a fãcut anumite lucruri spre folosinþã comunã, de care neamul omenesc se minuneazã- aerul, apa, soarele, pãmântul, lumina, stelele º.a.- , tocmai pentru cã oamenii au aceeaºi origine comunã ºi, implicit, sunt fraþi. Dumnezeu tuturor le-a fãcut aceiaºi ochi, acelaºi corp, acelaºi suflet, la toþi este acelaºi chip”. Concluzia este cã oamenii, fiind egali ºi fraþi, trebuie sã se ajute frãþeºte. Pentru Sfântul Ioan milostenia nu este doar o simplã faptã bunã, ci chiar fundamentalã, ºi cã nu se poate concepe viaþa oamenilor fãrã practicarea ei: „Nici viaþa aceasta n-ar fi cu putinþã sã se menþinã dacã ai desfinþa milostenia, iertarea, iubirea de oameni. ... Suntem înclinaþi din fire spre milostenie. Pentru cã Dumnezeu vrea tare mult sã se facã lucrul acesta, a poruncit naturii sã contribuie ºi ea mult la sãvârºirea milosteniei” (Ioan Gurã de Aur, Scrieri, partea a treia Omilii la Matei..., 607). Acest sfânt pãrinte ne îndeamnã ºi ne învaþã totodatã cum trebuie sã ne comportãm pentru a fi om: „Înainte de alte lucruri, omul sã înveþe sã miluiascã. Pentru cã a milui înseamnã a fi om! Dacã nu eºti milostiv, ai încetat a fi om” (Ibidem, 608). . Iar ceea ce trebuie sã ne uimeascã ºi mai mult la modul de meditaþie ºi apreciere al acestui corifeu al gândirii bizantine este concluzia la care a ajuns: „A milui înseamnã a fi Dumnezeu. ... Sã învãþãm dar sã fim milostivi pentru toate aceste pricini, dar mai cu seamã pentru cã ºi noi avem nevoie de multã milã. Sã nu socotim cã trãim atâta vreme cât nu facem milostenie” (Ibidem). Sfântul Ioan însã nu s-a limitat doar la a vorbi despre milostenie, ci a ºi practicat-o. Dupã alegerea sa în scaunul de la Constantinopol, a luat imediat mãsura reducerii la minimum a cheltuielilor de la reºedinþã, economiile fiind folosite pentru ridicarea mai multor spitale. De asemenea, din banii strânºi sfântul filantrop i-a rãscumpãrat pe prizonierii cãzuþi în mâinile goþilor.

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Pr. dr. Marcel POPA

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

IV. Protoevanghelia lui Iacob Capitolul XV. Iosif ºi Maria denunþaþi la arhiereu Aflând cã s-a întors Iosif de la construcþiile sale, a venit la el cãrturarul Ana ºi i-a zis: Iosife, dacã teai întors acasã, de ce nu te-ai arãtat în adunarea noastrã? ªi Iosif a motivat: Pentru cã eram obosit de drum ºi m-am odihnit o zi. Dar atunci Ana a vãzut-o pe Maria însãrcinatã. ªi s-a dus fugind la arhiereu sã pârascã ce i s-a pãrut lui: cã Iosif a fãcut fãrãdelege mare, cã a întinat-o pe fecioara pe care a luat-o din templu, cã i-a furat nunta în ascuns ºi cã n-a arãtat aceasta fiilor lui Israel. ªi îndatã arhiereul a poruncit slujitorilor sã-i aducã pe amândoi la judecatã. ªi a zis arhiereul: Marie, de ce ai fãcut aceasta? Ai uitat de Domnul Dumnezeul tãu, tu, cea hrãnitã în Sfânta Sfintelor ºi care ai primit hranã din mâna îngerilor? Tu, care auzeai imnurile lor ºi dãnþuiai înaintea lor, de ce ai fãcut aceasta? Iar ea, plângând de nedreptate, se apãra zicând: Viu este Domnul Dumnezeul meu cã sunt curatã înaintea Lui ºi nu cunosc bãrbat! S-a întors apoi arhiereul ºi a întrebat: Iosife, de ce ai fãcut aceasta ? Iar Iosif a zis: Viu este Domnul Dumnezeul meu ºi Hristosul Lui ºi martor e adevãrul Lui cã sunt curat de ea! binecuvânteze sãmânþa ta! ªi a zis arhiereul: Sã nu dai mãrturie mincinoasã, Capitolul XVI. Proba apei. ci spune adevãrul. Ai furat nunta ºi n-ai arãtat acest ªi era dupã obiceiul Legii ca în cazul în care lucru înaintea fiilor lui Israel, nu þi-ai plecat capul cãdea duhul bãnuielii asupra vreunei femei cum cã sub mâna cea puternicã a Domnului, ca sã se s-ar fi spurcat pe ascuns, aceea sã fie adusã înaintea

Domnului la temple. Preotul lua apã de izvor, amesteca un pumn din cenuºa de pe jertfelnic, dupã ritualul bãnuielii scris în amãnunt de Moise (Numeri 5; 12-31), ºi dãdea apa amarã femeii sã o bea. Dacã era vinovatã ºi bãnuiala se vãdea, prin lucrarea lui Dumnezeu, apa cea amarã a blestemului fãcea ca pântecele femeii netrebnice sã se umfle pe datã, ºi sânul ei sã cadã, lepãdatã fiind înaintea poporului. Dacã femeia era curatã, rãmânea nevãtãmatã. Datã fiind aceastã verificare imbatabilã, arhiereul o cere pe Fecioara spre a o supune la proba apei. ªi a zis lui Iosif: Dã înapoi Fecioara! Vã voi da sã beþi apa încercãrii Domnului! ªi luând arhiereul, i-a dat întâi lui Iosif sã bea apa ºi l-a trimis în pustie. Dar s-a uimit când el s-a întors întreg ºi teafãr. ªi i-a dat sã bea apa amarã ºi Fecioarei, ºi a trimis-o în pustie, ºi mare i-a fost mirarea cãci ºi ea s-a coborât nevãtãmatã. ªi s-a mirat tot poporul, adunat de martor la judecatã, cã nu s-a arãtat pãcat spre cei doi. ªi a zis arhiereul: Dacã Domnul Dumnezeu n-a arãtat pãcat în voi, atunci nici eu nu vã judec! ªi lea dat drumul. ªi a luat-o Iosif spre pazã, pe mai departe pe Maria, ºi a dus-o în casa lui, bucurânduse ºi slãvind pe Domnul Dumnezeul lui Israil, Care le lucrase îndreptãþirea cea minunatã prin cele ale Legii. Pr. prof. Andrei CÃNUÞÃ

Despre post ºi mâncare – Sfântul Serafim de Sarov “Postul stă nu numai în a mânca rar, ci în a mânca puţin; şi nu numai în a mânca odată, ci în a nu mânca mult. Nechibzuit este postitorul care aşteaptă până la ceasul mesei ca atunci să se dea mâncatului cu nesaţ atât cu trupul, cât şi cu mintea.” Cel ce vrea să aibă dreaptă socotinţă la mâncat, trebuie să ia seama ca să nu aleagă între bucatele gustoase şi cele negustoase. Acest lucru este dobitocesc, şi la om, care-i fiinţă înţelegătoare, nu este vrednic de laudă. Iar de mâncarea gustoasă ne lepădăm ca să ne smerim mădularele cele războinice ale trupului şi să dăm slobozenie lucrurilor duhului. Adevăratul post stă nu numai în istovirea trupului, ci şi în a da celui flămând bucata pe care ai vrea tu însuţi să o mănânci: „fericiţi cei flămânzi, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6). Vorbind îndeobşte despre cele ce au să fie şi despre slăbiciunea de care vor da dovadă toţi spre sfârşitul neamului omenesc, batiuşka poruncea să nu ne istovim, după obiceiul din vechime, cu nevoinţe ale postirii care acum nu mai sunt pe măsura puterilor omeneşti. El poruncea să ne temem, să fugim de trândăvire (achedie) ca de foc şi să ne păzim de ea ca de cel mai mare vrăşmaş. „Nu este păcat mai greu, măicuţă, nu e nimic mai groaznic şi mai pierzător pentru duh ca trândăvirea”, spunea batiuşka Serafim, drept care le şi poruncea maicilor nu numai sa fie totdeauna sătule, ci chiar să ia pâine cu ele la lucru. „Iţi pui coltucul în buzunar, spunea el. Când oboseşti, când eşti istovită, nu te trândăvi: mănâncă puţină pâine, şi iar la lucru!” El le poruncea chiar şi sub pernă să aibă puţină pâine. „Vin peste tine trândăvirea şi gândurile, măicuţă, spunea batiuşka Serafim, scoateţi pâinicica şi mâncaţi, şi trândăvirea are să treacă, pâinicica o s-o gonească şi o să vă dea somn bun după osteneală, măicuţă!”.

„Noi, cei trăitori pe pământ, mult am rătăcit de la calea mântuitoare. Îl mâniem pe Domnul şi prin neţinerea sfintelor posturi – acum creştinii dezleagă la carne şi în Sfintele Păresimi, şi în orice post, miercurile şi vinerile nu le ţin. În vreme ce Biserica are pravilă: cei ce nu ţin sfintele posturi şi toate miercurile şi vinerile din an, mult păcătuiesc”. „Dumnezeu trimite pedepsele tocmai pentru faptul că oamenii de acum, dispreţuind rânduielile Sfintei Biserici şi ale Sfinţilor Părinţi şi urmând păgânilor, tot calcă nu numai miercurile şi vinerile, ci până şi posturile şi praznicele”. La întrebarea dacă se poate mânca de dulce în posturi atunci când cuiva îi face rău mâncarea de post şi doctorii îi prescriu să mănânce de dulce, batiuşka a răspuns: „Pâinea şi apa nu fac rău nimănui. Cum trăiau oamenii înainte câte o sută de ani? Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Ceea ce Biserica a rânduit la cele şapte Soboare a toată lumea (Sinoade ecumenice), aceea împlineşti. Vai celui ce va adăuga un singur cuvânt la rânduielile acelea ori va scoate un singur cuvânt din ele. Ce au de zis doctorii despre drepţii care vindecau de bube cu puroi prin singură atingerea lor şi despre toiagul lui Moise, prin care Dumnezeu a scos apă din piatră? „Ce folos este omului dacă va dobândi lumea toată, iar sufletul şi-l va pierde?” Domnul ne cheamă: „veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi: pentru că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. Dar noi nu vrem. „Nu este Împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Nu trebuie să dorim nici un lucru deşert – în rest, toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: şi fecioria este slăvită, şi de posturi avem nevoie pentru a-i birui

pe vrăşmaşii trupeşti şi pe cei sufleteşti. Şi căsnicia este binecuvântată de Dumnezeu: „şi i-a binecuvântat pe ei Dumnezeu, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi”. Numai vrăşmaşul le tulbură pe toate. (Sfântul Serafim de Sarov – Rânduieli de viaţă creştină)

Argeºul Ortodox

Martin Buber si Friederich Nietzsche III footnote text;3. Buber descoperise la Nietzsche acel spirit revoltat de starea de fapt a societãþii, ce ascundea omul ca individ. El observase în opera singuraticului semnalul de alarmã pe care acesta îl trãgea cu privire la criza valoricã în care intraserã societatea germanã ºi cea europeanã, în general. O societate pe care Renaºterea o cocoþase în afara ei însãºi, sau mai bine spus la suprafaþa ei însãºi, la extrema opusã faþã de idealul pe care îl propunea Biserica. Aceste douã extreme nu iau plãcut lui Nietzsche, fapt pentru care el preia de la Schopenhauer voinþa ºi îi oferã o turnurã existenþialistã, determinând omul sã acþioneze ca o individualitate, hic et nunc, ce trebuie sã se depãºeascã permanent, însoþit fiind de douã ideiviziune: voinþa de putere ºi veºnica reîntoarcere a Identicului. Acest aici ºi acum, se va regãsi în cãutãrile ulterioare ale lui Buber, care, marcat ca ºi Rabi Nachman de juridismul rabinic11 Prezentând viziunile lui Buber ºi Scholem asupra hasidismului, Moshe Idel susþine cã Buber ar avea o viziune romanticã asupra hasidismului, iar Scholem una critic-istoricã. Cauza apariþiei hasidismului dupã Scholem ar fi reacþia faþã de sabatainism, iar pentru Buber nu ar exista nicio reacþie, ci apariþia hasidismului ar fi o ivire spontanã din interiorul iudaismului. Dacã studiem cu atenþie cãrþile despre hasidism ale lui Buber, cu toatã perierea ºi cosmetizarea pe care acesta a fãcut-o miºcãrii hasidice, se poate întrevedea acea reacþie a þadicilor faþã de rabinismul tradiþional ºi juridismul talmudic. Theodore Dreyfus are o altã viziune asupra concepþiei lui Buber cu privire la apariþia hasidismului, afirmând cã hasidismul prezentat de Buber nu a apãrut ca o reacþie faþã de halacha, ci, mai degrabã ca o conversie, ca o aducere în discuþie a dispoziþiei sufletului, care se consacrã serviciului lui Dumnezeu, împlinind comandamentelor Torei (Theodore Dreyfus, op. cit., p. 54 –55) , va gãsi la Nietzsche soluþia coborârii individului atât dintrun dincolo ce nu se întrevede, cât ºi a scoaterii acestuia din ghearele zeiþei raþiune. Existenþialismul pe care îl va îmbrãþiºa Buber nu este unul ateu, ci mai degrabã unul religios, asemãnãtor celui promovat de Kierkegaard. Nietzsche aduce o critica magna întregii culturi europene, propunând o reevaluare a tuturor valorilor. Aceastã reevaluare are un dublu aspect: pe de o parte o negare a valorilor iudeocreºtine ca produs al metafizicii europene, iar pe de altã parte o redescoperire ºi o revitalizare a valorilor antice greco-romane, în opoziþie cu cele idealiste ºi iudeo-creºtine, responsabile pentru alienarea omului modern. Axiologia nietzscheanã este una autonomã, iar asumarea ei în mod extremist de cãtre nazism în viitor s-a soldat cu cele mai nefaste urmãri pentru Europa. Buber este de acord cu Nietzsche cu privire la critica adusã contemporaneitãþii, dar se opune atitudinii nihiliste a acestuia, care îºi întemeiazã autonoma axiologie pe „moartea lui Dumnezeu”, pe negarea moralei iudeo-creºtine, ca „moralã a sclavilor”, ºi pe voinþa de putere. Nietzsche considerã cã motorul axiologic nu este nici Dumnezeu ºi nici relaþia omului cu El, ci voinþa de putere. În Despre genealogia moralei22 Friederich Nietzsche, Despre genealogia moralei, p.14 , Nietzsche indicã drept fundament al moralei stãpânul, domnul a cãrui voinþã de putere manifestã este expresia cea mai clarã a valorii. Heidegger, comentând cele cinci idei-viziune nietzscheene, este mult mai sistematic în privinþa expunerii voinþei de putere ca generator de valori: „Interpretarea întregii metafizici pornind de la ideea de valoare este interpretarea moralã. Însã aceastã interpretarea a metafizicii ºi a istoriei ei, Nietzsche nu o face sub forma considerãrii istoriografic-savante a trecutului, ci ca o decizie de ordin istoric asupra viitorului. Dacã ideea de valoare devine firul cãlãuzitor al reflecþiei de ordin istoric asupra metafizicii ca temei al istoriei occidentale, acest lucru înseamnã în primul rând cã voinþa de putere este unicul principiu al instituirii de valori. Acolo unde voinþa de putere cuteazã sã se mãrturiseascã pe sine, drept caracter fundamental al fiinþãrii, acolo totul trebuie cântãrit dupã cât de mult reuºeºte sã intensifice voinþa de putere sau, dimpotrivã, sã o diminueze ºi sã o obstrucþioneze. În calitatea ei de caracter fundamental…voinþa de putere devine principiul unei noi instituiri de valori. Deoarece pornind de la metafizica voinþei de putere, întreaga metafizicã este conceputã moral, ca valorizare, tocmai de aceea metafizica voinþei de putere în sensul lui Nietzsche, devine o instituire de valori, una nouã ce constã întro rãsturnare a valorilor de pânã acum. Tocmai în aceastã

rãsturnare a valorilor rezidã esenþa nihilismului […] Nihilismul este procesul devalorizãrii valorilor supreme de pânã acum. Decãderea acestor valori reprezintã nãruirea adevãrului de pânã acum privitor la fiinþarea ca atare în întregul ei. Procesul devalorizãrii valorilor supreme de pânã acum nu este astfel o întâmplare istoricã printre multe altele, ci este evenimentul fundamental al istoriei occidentale, istorie susþinutã ºi condusã de metafizicã. În mãsura în care metafizica a cunoscut, prin

creºtinism, o anumitã impregnare teologicã, devalorizarea valorilor supreme de pânã acum trebuie exprimatã ºi teologic, anume prin afirmaþia: Dumnezeu a murit”.33 Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, p. 42-43 Buber, ca ºi Fericitul Augustin, crede cã în fiecare dintre oameni, ca Eu-uri personale, strigã acel Tu aprioric cãtre Tu-ul etern, iar pe aceastã relaþie actualizatã în mundaneitatea ca proximitate teandricã, trebuie sã se întemeieze axiologia existenþialist religioasã. În Gottesfinsternis (Eclipsa lui Dumnezeu), lucrare ce se vrea un rãspuns in integrum adresat gândirii atee a lui Nietzsche, Buber abordeazã în capitolul Religie ºi eticã spinoasa problemã a autonomiei, heteronomiei ºi teonomiei axiologice, urmãrind sã stoarcã din acel vis-a-vis istoric al eticii ºi al religiei, temeiurile care au produs contemporana crizã axiologicã. Pentru a înþelege viziunea lui Buber asupra axiologiei personalist existenþialiste, este necesar sã urmãrim pe de o parte definirea lor, iar apoi principalele manifestãri în istorie ale celor douã. „În sens strict, spune Buber, noi înþelegem prin eticã, acea dimensiune deschisã prin Da-ul ºi Nu-ul pe care omul îl pronunþã în faþa atitudinilor ºi actelor care îi sunt posibile. Etica este ceea ce permite omului sã opereze o distincþie radicalã între posibile. Datoritã ei, acceptarea sau refuzul unui act îºi au originea într-o concepþie interioarã de valori, ºi nu într-o judecatã pragmaticã, dictatã prin interesul sau pericolul pe care îl reprezintã pentru individul sau pentru societatea sa […] În sensul sãu strict, religia este acest raport în care persoana umanã intrã în întregime într-o relaþie cu Absolutul ºi se menþine astfel. Aceastã frazã afirmã existenþa unei Entitãþi care nu cunoaºte nici o bornã ºi nici nu depinde de vreo condiþie. O

astfel de Entitate face sã existe în afara Ei fiinþele limitate ºi dependente. Ea le garanteazã întreþinerea cu Fiinþa a unei relaþii interpersonale, din moment ce aceastã relaþie nu pare sã se poatã naºte decât între ele. Determinarea pe care o propun conceputului de Absolut nu corespunde cu ceea ce persoana umanã înþelege în mod comun prin acest cuvânt fãrã sã ºtie nimic despre fiinþa sa. Absolutul este Fiinþa absolutã. Puþin conteazã forma în care el se prezintã astãzi fiinþei umane în realitatea istoricã a relaþiei religioase. Absolutul se personalizeazã aproape exclusiv din momentul apariþiei unei religii ºi în prima fazã a dezvoltãrii ei probabil deoarece ea trebuie sã reziste atacurilor care vin din toate pãrþile”.44 Martin Buber, Eclipse de Dieu, p. 95-97 Din definirea eticii ºi a religiei, ne dãm uºor seama cã gândirea lui Buber nu poate concepe o expunere a unei axiologii în afara unui deasupra Eu-ului fiinþei umane, de care sã þinã cont ambele. De aceea putem sã spunem cã relaþia eticã-religie se extinde la relaþia eticã-religie-Dumnezeu, sau mai bine spus relaþia eticã-religie nu poate sã se manifeste în afara lui Dumnezeu. Negarea uneia dintre pãrþi, ca de altfel negarea acelui deasupra, pe care Buber îl va observa în decursul istoriei ca fiind numit Binele, Absolutul sau Dumnezeu, va duce inevitabil la instaurarea unei crize. „Fiinþa relaþiei între eticã ºi religios nu se lasã determinatã prin compararea învãþãturilor lor respective. Mai degrabã trebuie pãtruns în interiorul acestor douã sfere, acolo unde ele dobândesc densitatea unei situaþii concrete ºi personale. Noi suntem preocupaþi atât de decizia moralã factualã a individului, cât ºi de relaþia sa factualã cu Absolutul. În ambele cazuri nu este o simplã facultate a persoanelor care se aflã în chestiune. Nici gândirea, nici sentimentul, nici voinþa nu sunt separate de cauzã, ci mai degrabã ansamblul acestor facultãþi ºi fiinþa umanã în totalitatea sa. O a treia sferã superioarã celorlalte douã nefiindu-ne datã, noi nu putem decât sã le facem sã se întâlneascã într-o asemenea manierã, ca în cursul acestei întâlniri, fiecare sã ajungã sã explice aceastã relaþie cu Celãlalt (Altul) care este rãdãcina lor comunã. Sã observãm dintr-un punct de vedere religios aceste douã domenii în relaþia lor concretã. Remarcãm tendinþa religiosului de a se rãsfrânge asupra întregii vieþi a persoanei. Aceastã rãsfrângere provoacã o mutaþie chiar în structura fiinþei umane. Religiozitatea trãindã vrea sã suscite viaþa în universul etic. Ceva esenþialmente diferit ni se prezintã ochilor când cãutãm sã examinãm relaþia între aceste douã domenii plecând de la sfera eticã. Omul care în sufeltul sãu aspirã sã distingã ºi sã decidã nu poate sã scoatã din sufletul sãu absoluitatea care ar putea sã ia un loc pe scara sa de valori. Valoarea absolutã a coordonatelor etice nu poate sã aparã decât din relaþia persoanlã cu Absolutul. Fãrã aceastã absoluitate nu existã conºtiinþã perfectã. Chiar dacã individul îºi însuºeºte un criteriu absolut, pe care îl primeºte într-o tradiþie religioasã acest criteriu trebuie, pentru a fi din plin valid, sã fie reintegrat în adevãrul relaþiei esenþiale ºi personale a Absolutului. Se întâlneºte astãzi, alãturi de religios, datul ºi alãturi de eticã atitudinea celui care ia”.55 ibidem, p. 98 În abordarea istoricã a relaþiei eticã-religie, Buber distinge douã crize: cea provocatã de sofisticã, ce s-a revoltat împotriva valorilor mitologiei antice ºi cea provocatã de Nietzsche, care a negat valorile iudeo-creºtine europene. Cum în fiecare crizã gãsim atât cenuºa degradãrii, dar ºi mugurele revitalizãrii, trebuie spus cã Platon devine mugurele care încearcã sã atenueze criza anticã, dupã cum Buber se vrea pe sine a fi balsamul crizei contemporane. Privitã din alt unghi, relaþia eticã-religie-Dumnezeu, s-ar reduce dupã Buber la douã dialectici axiologice: una anticã, cealaltã contemporanã. Mitologia anticã Sofistica teza antiteza Platon (sinteza) Iudeo-creºtinismul Nietzsche teza antiteza Buber (sinteza) -va urmaPr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Argeºul Ortodox

Praznicul Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica La 3 decembrie, românii îl sărbătoresc pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, una dintre cele mai luminoase figuri ale monahismului, ucenic strălucit al lui Paisie Velicicovschi. Cuviosul se naşte în 1730 la Siliştea Sibiului, într-o familie de binecredincioşi ardeleni. Din cauza persecuţiilor împotriva ortodoxiei şi aprins de dorul unei vieţi călugăreşti, la vîrsta de 19 ani trece în Ţara Românească şi intră în slujba unui arhiereu aflat la Bucureşti, mitropolitul grec Roşca. În 1750 pleacă împreună cu părintele său duhovnicesc la Constantinopol şi apoi la Muntele Athos. Aici, la Mănăstirea Vatoped, este făcut rasofor şi diacon. După moartea duhovnicului său, devine ucenic al marelui Paisie Velicicovschi, care era stareţ la schitul Sfîntul Ilie. Devine călugăr în mantie, în 1752, prin mâna lui Paisie, iar în 1754 este hirotonit preot. Traiul în Sfântul Munte îi dezvăluie bucuriile vieţuirii de obşte întru Hristos, în care se întăreşte pentru greutăţile urcuşului duhovnicesc. În 1763 îl însoţeşte pe marele stareţ, împreună cu alţi 64 de ucenici, în Moldova, la Mănăstirea Dragomirne, unde se nevoieşte doisprezece ani ca ieromonah, duhovnic şi econom al obştii. Perioada este una deosebit de înfloritoare pentru lavra bucovineană, care ajunge să numere 350 de suflete. Ocupaţia austriacă, instaurată în 1775, îl sileşte pe stareţul Paisie, împreună cu 200 de călugări de la Dragomirna, printre care şi Cuviosul Gheorghe, să se mute la Mănăstirea Secu ‚în părţile Neamţului. Paisie Velicicovski primeşte sub ascultare, în 1779, şi Mănăstirea Neamţ, unde se mută, urmat fiind de ucenicul său Gheorghe. Ctitoria lui Ştefan cunoaşte cea mai înfloritoare perioadă a sa, ajungînd să numere 700 de suflete. În 1781, simte dorinţa de a se reîntoarce la Athos. Pe drum, este oprit la Bucureşti de mitropolitul Grigorie al II-lea (1760 – 1787) şi de un vechi prieten, ieromonahul Macarie de la Mitropolie, şi acesta ucenic al marelui Paisie. Cei doi insistă ca Gheorghe să revigoreze viaţa la schitul Cernica, părăsit de trei decenii. Misiunea era de a orândui aici o mănăstire după tipicul athonit şi al obştilor paisiene din Moldova. Mâhnit, Sfântul posteşte aspru şi se roagă fierbinte Maicii Domnului şi

Sfântului Nicolae, patronul Mănăstirii Cenica, pentru a primi povaţă. După câteva zile, i se arată în vis Sfântul Nicolae care îi porunceşte: “Rămâi şi curăţeşte-mi locaşul de fiarele sălbatice!” Găseşte într-adevăr locul năpădit de bălării, de şerpi şi de alte jivine. Ucenicii săi povestesc cum au găsit un şarpe mare chiar în altar. Cuviosul Gheorghe i-a zis cu blândeţe: “Dragul tatei, până acum ai locuit tu aici. De acum, să te duci din locurile acestea, ca să locuim noi!” Iar şarpele, ascultător, s-a târât afară din

întocmeşte o diată (un testament), în care lasă rânduiala pe care trebuia să o urmeze mănăstirea după adormirea sa. Se însănătoşeşte şi mai trăieşte încă 22 de ani, dar diata sa rămâne până azi un document de excepţională duhovnicească Roadele cârmuirii sale din chinovia Cernicăi au făcut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă şi , conducându-le efectiv pe amândouă din aprilie 1794 şi până la adormirea sa în decembrie 1806, locuind, pe rând, în fiecare dintre ele şi aşezând părinţi egumeni care să le poarte de grijă, mai ales când el însuşi era plecat în cealaltă parte. În ambele mănăstiri a orânduit nestrămutat după tradiţia athonito-paisiană şi după aşezământul diatei sale, cu pravila celor şapte laude zilnice, spovedania deasă, ascultare, rugăciune continuă, asceză şi masă de obşte. Ajunge la sfârşitul vieţii pământeşti la 3 decembrie 1806, în vârstă de 76 de ani şi este plîns de cele două obşte de ucenici. Este înmomântat la Mănăstirea Cernica, în faţa Bicericii Lazăr, zidită de el în 1804. Întrebat fiind cuviosul unde să-i îngroape ucenicii trupul după moarte, el le răspunsese: “Cât despre viermănosul meu trup, căutare păgubitoare de smerenie nu-i trebuieşte. Ci mai ales să vă milostiviţi a-l scoate încă şi din ostrov afară, spre mâncarea fiarelor, că doar se va micşora şi mulţimea păcatelor mele. Iar dacă nu voiţi a vă pleca poruncii ticăloşiei mele, apoi măcar să-l puneţi după uşa pridvorului, unde se face şi litie la cei răposaţi, ca, văzându-mă fraţii intrând şi ieşind, toţi să se umilească, zicând: „Odihneşte, Doamne, cu drepţii pe adormitul robul Tău”, făcând până la patruzeci de zile şi câte douăsprezece închinăciuni. Sfântul Cuvios Gheorghe este unul dintre stâlpii monahismului românesc, înnoitor al vieţii de obşte pe meleagurile româneşti, după tipicul neosishast athonito-paisian. În sesiunea sa din 20-21 octombrie 2005, Sfântul a hotărât canonizarea cuviosului stareţ Gheorghe. Proclamarea canonizării s-a săvârşit la Cernica în biserică şi a dispărut în ierburile de pe malul lacului. ziua prăznuirii sale, la 3 decembrie 2005, de către un Păstorind cu jertfelnicie şi mult har, reface vatra impresionant sobor arhieresc avându-l în frunte pe cernicană, adunând în jurul său, în doar cinci ani, o Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Pr. Florin IORDACHE obşte de 103 ucenici. În 1785, cade într-o boală grea, din care crede că nu mai scapă. Drept urmare,

Înmulþirea pâinilor presãrarea iubirii „Nu numai cu pâine va trãi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui “Cum m-a trimis pe Mine Tatãl, Eu vã trimit pe voi”. Dumnezeu ” (Matei 4,4). Îi pregatea pe ucenici pentru misiune. Aceasta avea sã fie menirea lor: sã În Vechiul Testament Dumnezeu a sãturat pe Moise ºi poporul ales cu manã hrãneascã, sã împlineascã cuvântul profetului Amos, de odinioarã: “Va veni cereascã, acum Însuºi Fiul lui Dumnezeu, vãzând mulþimile ºi tãmãduindu-le vremea când va fi foame în lume. Dar nu numai foame de pâine, ci ºi foame de bolnavii, liniºtindu-le sufletele ºi îi hrãneºte cu pâine, o altfel de pâine. Cuvântul cuvântul lui Dumnezeu”. Acum, de la Tatãl prin Fiul, în Duhul Sfânt, pâinile Sãu divin este pâinea vieþii pentru sufletele slãbãnogite de pãcate, îi împãrtãºeºte capãtã o nouã viaþã, o nouã lucrare a Sfintei Treimi, ca la Botez, ºi trec în mâinile Domnul cu mila Sa, în care suntem cuprinºi toþi aºa cum învaþã o rugãciune a ucenicilor parte cu parte, iar de la ei la multimi, ºi se hrãnesc mulþimile, ce fericiþi Bisericii ,, Dumnezeu pe cei drepti ii iubeste si pe cei pacatosi ii miluieste”. acei oameni! ,,Locul este pustiu ºi vremea iatã a trecut; deci, dã drumul mulþimilor ca sã se Cât belºug a adus Dumnezeu în locul acela pustiu, cãci au ramas douãsprezece ducã în sate, sã-ºi cumpere mâncare”. (Matei 14,15) coºuri, pe care le-au strâns ucenicii. Astfel e belºugul harului dumnezeiesc – Hranã într-un loc pustiu, unde era de gãsit? Mântuitorul îi duce pe oameni în nesfârºit ºi veºnic din veºnicia lui Dumnezeu. pustie pentru a le arãta ce înseamnã un trup gol în interior, oare ce poþi aduna În acel pustiu e o oazã de paradis, în care Hristos împãrtãºeºte mulþimile; dintr-un loc pustiu? Spiritual te cuprinde aceastã neliniºte, simþind parcã pustiul transformã pustiul în grãdinã a Edenului, un loc de unde Iisus vegheazã asupra acestei lumi ºi în golul sufletesc al omului, în pustiul lui, sa dai, de la Hristos, noastrã, dar vrea sã vadã cã ºi noi ostenim pentru salvarea noastrã. Cã noi, mai impreuna cu El, , umplând golul cu hrana care nu se dã ºi nu se sfârºeºte, care se ales, ºtim cã El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este trimisul Pãrintelui Ceresc. ªi, ca împarte ºi nu se desparte. Fiu al Pãrintelui Ceresc, ne ºtie pe noi toþi, înrãdãcinaþi în aceeaºi obârºie, a Lui, Taboul acesta existenþial este conturat de spaþiu ºi timp, cãci spaþiul era unul ca frati ai Lui. El sufera împreunã cu noi ºi noi suferim împreunã cu El ºi biruim pustiu, iar vremea era târzie, evocând astfel cele douã categorii existenþiale. împreunã cu El, ºtiind cã pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatãl, pentru noi ,,N-au trebuinþã sã se ducã; daþi-le voi sã mãnânce”. (Matei 14, 16) oamenii ºi pentru a noastrã mântuire. Aceste cuvinte ale Mântuitorului spun totul : nu-i lãsaþi sã plece de lângã Mine, Sã-l lãsãm sã ne hrãneascã, dar sã ne ºi întãreascã pe noi, prin suferinþã, prin nu trebuie sã se ducã nicãieri, vor gãsi aici hrana pe care nimeni nu le-o poate da. încercãri ºi prin iubire ºi, mai mult, prin nevoinþã sã biruim. Când cineva pleacã de lângã Dumnezeu, pleacã de lângã mila Lui, se desparte de Pr. Robert NICOLAE bucurie.

Argeºul Ortodox

„Trebuie subliniat ºi reþinut faptul cã rugãciunea este mult mai puternicã în faþa icoanei“ - Interviu cu Pãrintele Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxã “Iustinian Patriarhul” din Bucureºti… Prolog - Icoana Ortodoxã – adevãr al învãþãturii despre Iisus Hristos… Creºtinismul se înþelege ca fiind relaþia omului cu Dumnezeu. Aceastã relaþie are caracter istoric, prin urmare problema omului ºi a lui Dumnezeu se studiazã, se înþelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creºtinã, care este revelatã, este cãutarea omului de cãtre Dumnezeu. Aceastã cãutare este lungã, ea are origini în creaþie, când omula fost creat dupã „chipul” ºi asemãnarea lui Dumnezeu ºi pânã la cuvintele Evangheliei: „ºi cuvântul trup s-a fãcut”. Prin icoanã, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxã mãrturiseºte despre asumarea firii omeneºti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu ºi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorãºte astfel din învãþãtura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioarã Dumnezeu, cel netrupesc ºi fãrã formã, nu se reprezintã nicidecum în icoanã. Dar acum, dupã ce s-a arãtat în trup ºi cu oamenii a petrecut, înfãþiºez în icoanã ceea ce este vãzut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul. (Cuv. I. Despre icoane) Dar, înainte de a intra în aceastã problemã, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faþã de interdicþia mozaicã a chipului cioplit, o preþioasã precizare a deosebirii între idol ºi simbol. El a fost fãcut pentru prima datã în istorie de cãtre Pãrinþii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împãcatã în conºtiinþa creºtinã, contradicþia aparentã din Vechiul Testament între interdicþia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 14; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) ºi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un ºarpe de aramã ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9). Iatã un citat clasic a Sfântului Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negaþia (închinãri la idoli), opreºte a se asemãna Dumnezeu cu o fãpturã din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaþia vrea sã ridice pe Israel pe o cale simbolicã, prin anumite clipuri ºi forme la contemplarea ºi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este ºi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare vãzutã a slujirii în duh, desemnatã prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenþiere clarã ºi limpede între idol ºi simbol. Idolul fixeazã spiritul închinãtorului la lumea creatã, simbolul priveste la inãlþarea minþii omenesti dincolo de el, la contemplare ºi închinare spiritualã a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcþie de o altã realitate pe care o simbolizeazã. El este o scarã care ajutã spiritul sã urce la realitatea simbolizatã. Este vãzut deci în funcþie de transcedenþã. Idolul nu înalþã spiritul la o trascendenþã, ci îl coboarã în creaþie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mãrurisitorul zice: „Sensul idolilor ºi al înclinãrii lor de cãtre cei rãtãciþi, rãmânând la ceea ce se vede ºi neputând indica mai mult... îndreaplã mintea omului la pieire ºi la materia nensufleþitã”. De aceea Sfãntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre ºi demoni...”. Tocmai pentru faptul cã idolii simbolizeazã forþe imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personificã aceste forþe, iar cultul lor este legat de mituri animând ºi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn sensibil al prezenþei lui Dumnezeu, depildã: „Sã faci doi heruvimi din aur,... sã fie aripile întinse pe deasupra... „Acolo Mã voi întâlnii cu tine” iatã deci imagini aºeazate pe Chivotul Legãmântului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mãrturiseºte credinþa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile ºi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos. Icoana nu mai este nici idol, care identificã natura sau diferitele ei forþe cu Dumnezeu, nici simbol care atestã prezenþa lui Dumnezeu dar Îi afirmã distincþia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuºi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana pãstreazã distincþia între creaturã ºi Dumnezeu, dar vede într-o faþã umanã creatã pe ipostasul dumnezeiesc însuºi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenþe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrãvit la ceea este în original. Învãþãtura Bisericii despre icoanã se bazeazã pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dã sens icoanei, iar

apãrând icoana, ea a avut conºtiinþa cã apãrã temeiurile credinþei. Pentru iconoclaºti icoana veritabilã este aceea identicã cu prototipul, ajungând la concluzia cã singura icoanã a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Bisericã Sfintele Daruri nu sunt o icoanã tocmai pentru faptul cã sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup ºi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noþiunea de „icoanã” presupune difernþierea esenþialã dintre imagine ºi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemãnare a prototipului, dar se deosebeºte prin naturã de acesta. Dacã nu se acceptã aceastã distincþie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaºti nu poate fi icoanã, decât aceea xare poate reprezenta cele douã naturi ale lui Iisus Hristos - umanã ºi divinã. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însã o distincþie clarã între naturi pe de o parte ºi persoana, pe de alta.

De aici icoana nu reprezintã nici natura umanã, nici cea divinã, ci persoana, spune Sfântul Teodor Studitul a unei Persone divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagã de prototip pentru cã îi reprezintã persoana ºi îi poartã numele. Dar se face distincþia netã: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeºte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeºte de propia Sa reprezentare prin naturã” ne spune Cuviosul Teodor Studitul. De la interzicerea picturii, reprezintãrii lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin aratã sensul acestei interziceri: „Dacã pictezi imagini ale lui Iisus Hristos fãrã sã le pictezi ºi pe cele ale sfinþilor, este limpede cã ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinþilor”. El percepe legãtura intimã ce existã între venerarea icoanelor ºi cea a sfinþilor. Refuzând venerarea sfinþilor se sfârºeºte logic prin a se respinge venerarea moaºtlor, ºi în general, a tot ceea ce este material. Cu alte cuvinte, pentru Ortodoxie, mântuirea este legatã tocmai de materie, fiindcã ea este realizatã prin unirea ipostaticã dintre Dumnezeu ºi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin rãspunde în acest sens: „Nu ador materi, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit sã locuiascãîn materie ºi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”... Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtã Domnului: „Nu este urâtã de Dumnezeu, o, cugetãtor al deºertãciunii, ci este chiar foarte iubitã”. Fiindcã, altfel, cum ar fi fãcut ceea ce I-a fost urât sã facã? Cãci nimic nu are atât de primordial omul între însuºirile Lui, ca putinþa de a fi înfãþiºat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfãþiºat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deºartele tale cuvinte, ce deduci cã este Iisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunãtate, a iubit sã se facã om adevãrat în toate?... ªi cum se va crede cã ºi-a luat trup din Sfânta Fecioarã, dacã nu se zugrãveºte în icoanã la fel ca noi?... Dacã nu se înfãþiºeazã în icoanã, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit... ªi ca urmare, Rãscumpãrãtorul nu a dat morþii preþul pentru noi... nici n-a înfrânt pentru sine împãrãþia morþii... Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am

murit în Adam... Depãrteazã-te, aºadar, de la rãtãcire, de voieºti, omule, ºi cunoaºte cã Iisus Hristos, fãcându-se om adevãrat, a fost vestit de cuvântoâãtorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte ºi zugrãvit. Pentru cã cele ce cuvântul le înfãþiºeazã istoriei prin auz, acelea pictura tãcând le aratã prin imitare”. Sfântul Teodor Studitul vede implicatã în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morþii etc. El constatã paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos ºi icoana Lui. Cãci ºi cuvântul zugrãveºte în mintea ascultãtorilor un chip al lui Iisus Hristos... Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea ºi putinþa de a fi zugrãvit în icoanã, înseamnã a nega toate însuºirile Lui trupeºti, deci a cãdea în dochetism. Nicãieri nu se spune cã Iisus Hristos a fost farã chip. Icoana aceasta aratã cã a avut chip, a luat chip de rob, dupã cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului ºi a tuturor ereziilor tipice. Pãrinþii au descoperit „reducþia ºi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii… “Trebuie subliniat ºi reºinut faptul cã rugãciunea este mai puternicã atunci când este spusã în faþa icoanei”... Icoanele ajutã sã ne reprezentãm persoana cãreia ne închinãm. Stãm în faþa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem cã acea icoanã este Maica Domnului. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentatã”, afirmã ºi susþine Pãrintele Profesor de Liturgicã, Pastoralã ºi Artã Sacrã Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxã “Iustinian Patriarhul” din Bucureºti, care a avut amabilitatea sã ne vorbeascã despre sfinþirea, rostul ºi folosul icoanei... - Preacucernice Pãrinte Profesor, cum recunoaºtem o icoanã pictatã conform tradiþiei noastre ortodoxe? - Acum existã o întreagã industrie, dacã îi putem spune aºa, de icoane: magazine întregi, adevãrate centre, unde se vând tot felul de reprezentãri. O parte din aceste spaþii sunt uneori neadecvate pentru pãstrarea lor. Faptul cã aºezãm icoana alãturi de alte obiecte nu aratã decât desconsiderare. Sã ºtiþi cã în tradiþia ortodoxã existã un mod anume de a picta. Pentru noi, icoana nu este o reproducere dupã naturã sau o redare a frumuseþii carnale sau trupeºti. Ci, pur ºi simplu, este o picturã stilizatã, o picturã spiritualizatã, dacã putem spune aºa. Chipul apare transfigurat. Nu urmãrim sã reprezentãm frumuseþea carnalã - un obraz frumos, ochi frumoºi, ci chipul interiorizat al omului care priveºte ºi înãuntrul lui ºi spre Dumnezeu. De aceea, sfinþii în pictura ortodoxã apar cu feþele trase de post, de rugãciune, de meditaþie. Nu sunt asemenea sfinþilor lui Rafael sau Michelangelo. Mergem deseori prin casele credincioºilor, cu icoana sau cu Botezul ºi vedem tot felul de kitsch-uri, cã icoane în nici un caz nu sunt, ºi ceea ce mã frapeazã este prezenþa tot mai pronunþatã a icoanei, luatã din tradiþia catolicã, în care apar Iosif cu Maria ºi cu pruncul. Iosif, un tânãr aproape de aceeaºi vârstã cu Maria - ceea ce nu corespunde realitãþii ºi adevãrului istoriei -, cei doi sunt, sãmi fie iertat, ca doi îndrãgostiþi care privesc cu multã dragoste la copilul lor rubicond, aºezat într-un leagãn. Faptul cã o gãsim aproape peste tot este o abatere de la credinþa noastrã ortodoxã ºi le spun credincioºilor cã o astfel de icoanã nu este conformã cu tradiþia noastrã. - În aceste împrejurãri ºi conjuncturi, ce vã rãspund oamenii? - Ei zic ºi susþin cã þin o astfel de icoanã în casã pentru cã este frumoasã. Este adevãrat cã este vorba despre Sfânta familie acolo, dar nu este redatã dupã adevãrul istoric ºi nu dupã canoanele noastre. Noi pictãm sfinþii care privesc la lumea de dincolo, sfinþi care vin din lumea postului, a rugãciunii, a meditaþiei, a înclinaþiilor spre bine, spre Dumnezeu. - Pãrinte Profesor, sã înþeleg cã mulþi nu cunosc semnificaþia unui obiect sfânt în casã, fapt pentru care icoana este vãzutã ca simplu obiect de podoabã? - Da. Este un obiect care umple un colþ, pus alãturi de rãpirea din Serai. Cred cã aici este vorba ºi de cultura maselor, în general, ºi de lipsa de informare ºi de culturã teologicã a credincioºilor, ºi de gust, în acelaºi timp. De aceea trebuie foarte mult lucrat în privinþa aceasta. Noi, preoþii, avem datoria ca atunci când ne prezintã la altar asemenea lucrãri sã le spunem oamenilor - fãrã sã-i jignim sau sã-i facem sã se ruºineze - cã nu este în tradiþia noastrã ortodoxã o icoanã zugrãvitã astfel. - Va urma Drd. Stelian GOMBOª

Argeºul Ortodox

Eveniment editorial

Istoria Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului Editura Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului, Curtea de Argeº, 2012 Tipãritã cu binecuvântarea, coordonarea ºi purtarea de grijã a Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, în anul 2012, la Editura Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului, Istoria Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului, ediþia a II-a, sintetizeazã milenii de istorie pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Volumul începe cu geto-dacii – ramura nordicã ºi cea mai importantã a tracilor. Sunt enumerate consemnãrile fãcute de antici (Strabon, Cassius Dio, Plinius cel Bãtrân, Ptolemeu, Herodot etc.) despre geto-daci, despre unele dintre aºezãrile lor înfloritoare (Argedava, Buridava, Dierna, Drubetis, Sucidava etc.), precum ºi a vieþii religioase, sociale, politico-militare care au atins apogeul sub regele Burebista (cca. 80-44 î. Hr.). Luptele împotriva romanilor, cucerirea unei pãrþi din Dacia ºi începuturile creºtinismului în actuala Românie sunt prezentate succint. Datele istorice incontestabile sunt completate de legende culese din acest spaþiu (potrivit unei legende, numele bisericii rupestre de la Nãmãieºti ºi a localitãþii ar fi fost dat chiar de cuvintele Sfântului Apostol Andrei care a spus „Nemo est!” – „nu (mai) este nimeni”, în momentul în care s-a uitat în peºtera de acolo). Volumul conþine ºi cercetãri recente, potrivit cãrora Sfântul Apostol Filip ar fi putut predica ºi el în spaþiul actualei Românii, bazânduse pe Sinaxarul got din secolul al IV-lea ºi pe douã martirologii din secolul al IX-lea. Un plus de cunoaºtere îl aduce cartea prin faptul cã foloseºte atât cercetãrile istorice, descoperirile arheologice, cât ºi datele sigure existente în anumite documente religioase, precum martirogoliile, vieþile sfinþilor etc. Martirii de la sfârºitul secolului al III-lea ºi începutul secolului al IV-lea atestã cã existau comunitãþi în care creºtinii erau foarte bine evanghelizaþi ºi trãiau intens viaþa în Hristos. Cunoºtinþele actuale despre viaþa creºtinã în stânga Dunãrii în timpul lui Constantin cel Mare, în secolele urmãtoare, rolul creºtinismului în etnogeneza poporului român, situaþia demograficã, politicã, militarã ºi bisericeascã a românilor dintre Carpaþi ºi Dunãre pânã la întemeierea Þãrii Româneºti ºi recunoaºterea primei Mitropolii ne trec prin veacurile formãrii ºi cristalizãrii unui neam român statornic, paºnic, având o credinþã creºtinã de sorginte apostolicã imprimatã în fiinþa sa. La scurt timp dupã independenþa Þãrii Româneºti, în urma victoriei obþinutã de voievodul român Basarab I (1324-1352) asupra regelui ungar Carol Robert de Anjou, în lupta datã „sub castro Argyas” (Posada), între 9-12 noiembrie 1330, se va recunoaºte oficial prima Mitropolie a Þãrii Româneºti, cu sediul la Argeº. Mitropolia Þãrii Româneºti independente, al cãrui voievod era „singur stãpânitor”, este un eveniment marcant pentru viaþa actualei Arhiepiscopii a Argeºului ºi a Muscelului, dar ºi a întregii Biserici Ortodoxe Române. De fapt este recunoaºterea unei stãri de fapt existentã cu mult mai înainte (exista la Argeº cu mult înainte o eparhie - dovadã este fundaþia Bisericii Domneºti Argeº I de sub actuala Bisericã Domneascã Argeº II, consemnãrile în documentele papale despre pseudo-episcopii vlahi care þin de ritul grecilor, adicã sunt ortodocºi etc.) de cãtre Patriarhia Constantinopolului (patriarhul ºi sinodul constantinopolitan), cu încuviinþarea „puternicului ºi sfântului împãrat” Ioan V Paleologul (1354-1376). Actele din mai 1359 de recunoaºtere a mutãrii lui Iachint de la Vicina lângã voievodul Nicolae Alexandru Basarab, precum ºi a Mitropoliei Þãrii Româneºti, dependentã de Patriarhia Constantinopolului, sunt redate integral în traducere româneascã ºi analizate. La ilustraþii este dat, în facsimil (p. 771), actul Sinodal constantinopolitan din 1359, dupã o reproducere din Biblioteca Academiei Române.

Volumul continuã cu prezentarea mitropoliþilor Ungrovlahiei cu reºedinþa la Argeº, mutarea Scaunului Mitropolitan al Ungrovlahiei la Târgoviºte (dupã

sinodul din 17 august 1517 þinut la Curtea de Argeº), apoi la Bucureºti (1688). Sunt prezentaþi pe scurt patriarhii Bisericii Ortodoxe Române. Întemeierea Episcopiei Argeºului (1793) este un alt moment istoric prezentat detaliat, cu raþiunile ºi ponderea acestei eparhii, cu toþi episcopii care au pãstorit pânã la desfiinþarea Episcopiei Argeºului, prin Decretul nr. 133 al Prezidiului Marii Adunãri Naþionale a Republicii Populare Române, din 5 februarie 1949, ºi crearea Episcopiei Râmnicului ºi Argeºului. Este prezentatã viaþa nou înfiinþatei structuri ecleziastice, ierarhii, canonizãrile de sfinþi români, restaurarea monumentelor, promovarea artei bisericeºti, cooperativele ºi atelierele mãnãstireºti. Ultimul subcapitol al primului capitol este Restitutio Historiae. Episcopia Argeºului ºi Muscelului în mileniul III sau treapta marii împliniri a vieþii bisericeºti din Argeº ºi Muscel. Sunt prezentate evenimentele legate de reînfiinþarea Episcopiei Argeºului (21 februarie 1990), prind Decretul Lege nr. 86, a cãrui organizare i-a fost încredinþatã, dupã Statutul Bisericii Ortodoxe Române, de Preafericitul Pãrinte Patriarh Teoctist, la 4 aprilie 1990, Preasfinþitului Pãrinte Calinic Argatu, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Râmnicului ºi Argeºului. Episcopia Argeºului cuprindea judeþele Argeº ºi Teleorman ºi era sufraganã a Mitropoliei Munteniei ºi Dobrogei. Din 1994 a intrat în componenþa episcopiei ºi fostul judeþ istoric Muscel, primind numele de Episcopia Argeºului, Muscelului ºi Teleormanului. Pentru ca teritoriul dintre Carpaþi ºi Dunãre sã fie bine pãstorit, inspirat de Duhul Sfânt, Episcopul Calinic a propus înfiinþarea Episcopiei Alexandriei ºi Teleormanului, de a cãrui organizare s-a ocupat pânã la numirea Episcopului titular Galaction, la 1 septembrie 1996.

Lucrarea arhiereascã în Argeº ºi Muscel pe tãrâm administrativ, misionar, pastoral, cultural, filantropic a fost încununatã cu ridicarea Episcopiei ºi a ierarhului sãu, în 26 septembrie 2009, la treapta ecleziasticã de Arhiepiscopiei, respectiv de Arhiepiscop, în cadrul ceremoniilor de proclamare localã a sfinþilor Iachint, mitropolitul Þãrii Româneºti, Neagoe Vodã Basarab, Domnul Þãrii Româneºti ºi a Schimonahului Ioanichie cel Nou din Muscel, desfãºurate la Catedrala din Curtea de Argeº, la iniþiativa Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Capitolul al doilea al Istoriei Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului este dedicat legãturilor Scaunului Mitropolitan, ale Mãnãstirii ºi Episcopiei Argeºului cu Transilvania ºi Moldova, arta bisericeascã (arhitectura locaºurilor de cult, pictura bisericeascã, broderia, cartea veche în Argeº, Olt ºi Muscel, copiºti de manuscrise, alte aspecte ale spiritualitãþii medievale). Viaþa bisericeascã ºi culturalã de la sfârºitul secolului al XVIII-lea ºi în secolul al XIX-lea cu tot ce þine de aceasta este prezentatã detaliat. Sunt prezentate bisericile de lemn ºi de zid, arhitectura lor, mãsurile luate pentru îmbunãtãþirea vieþii bisericeºti în Episcopia Argeºului, consemnãrile timpului fãcute de români ºi de cãlãtorii strãini, învãþãmântul teologic, cultura teologicã, teologii argeºeni, presa bisericeascã, activitatea filantropicã etc. Participarea clerului argeºean la rãscoale, revoluþii ºi rãzboaie (1821, 1848, 1877, 1907, 1916-1918, 1941-1945), precum ºi preoþii arestaþi ºi condamnaþi în perioada comunistã este un alt subcapitol foarte important care reliefeazã implicarea clerului în viaþa socialã a pãstoriþilor ºi aportul Bisericii Ortodoxe Române la libertate, demnitate socialã, la întregirea Neamului ºi fãurirea României Mari. Alt subcapitol foarte important este legat de sfinþii „argeºeni ºi musceleni” sau cu moaºtele în bisericile din Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului: Sfânta Muceniþã Tatiana, Sfinþii Mucenici Serghie ºi Vah, Sfânta Muceniþã Filoteia, Sfântul Ierarh Iachint, Sfântul Neagoe Basarab ºi Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou din Muscel. Ultimele douã subcapitole sunt dedicate mãnãstirilor din Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului, Ierarhului ei – Înaltpreasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic, misiunii dupã anul 1990, Facultãþii de Teologie, activitãþii culturale, parohiilor ºi preoþilor. Anexa cuvinde documente preþioase privitoare la Scaunul Mitropolitan ºi eparhia cu sediul la Argeº, restaurãrile Bisericii lui Neagoe Basarab, momentele istorice importante etc. Pentru a fi un instrument de lucru pentru teologi, istorici dar ºi pentru toþi cei interesaþi de credinþa, cultura ºi istoria Neamului Românesc, volumul conþine bibliografia aferentã, cu sigle ºi abrevieri bibliografice, glosar, indice ºi rezumat în limbile românã ºi englezã. ªi pentru cã o imagine valoreazã cât o mie de cuvinte, cele 767 de pagini sunt însoþite de ilustraþii reprezentative, începând de la cele din mai 1359, pânã la cele din zilele noastre (38 ilustraþii alb-negru ºi 220 ilustraþii color). Cartea este recomandatã „cu cãldurã preoþilor ºi monahilor din eparhie, precum ºi tuturor iubitorilor trecutului nostru bisericesc” de cãtre Pãrintele prof. univ. dr. Mircea Pãcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, semnatarul predosloviei Istoriei Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului. Preot Daniel GLIGORE

Argeºul Ortodox

Ortosinteze

Cerc pedagogic la religie în municipiul Piteºti Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscopul Argeºului ºi Muscelului, a participat joi, 22 noiembrie, la cercul pedagogic al profesorilor de religie desfãºurat la liceul ,,Ion Cantacuzino” din Piteºti. În cadrul acestui eveniment, profesorul de religie Ionuþ Silviu Mateescu a prezentat împreunã cu elevii liceului o lecþie demonstrativã cu tema: Legea moralã în Noul Testament - Fericirile. În partea a doua, Loredana Stanciu, profesor de religie, a susþinut un referat cu tema: Dragostea creºtinã. Au urmat dezbateri ºi alocuþiuni, iar în fianal Chiriarhul Eparhiei a adresat dascãlilor diferite sfaturi cu privire la modul de desfãºurare a orelor de religie. Sãptãmâna trecutã au fost organizate cercuri pedagogice la disciplina religie în toate protopopiatele Eparhiei.

Liturghie Arhiereascã la biserica piteºteanã Sfântul Apostol Andrei În Duminica a XXX – a dupã Rusalii, cu câteva zile înainte de sãrbãtoarea hramului, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic, împreunã cu un sobor de preoþi ºi diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie arhiereascã în biserica Sf. Ap. Andrei din municipiul Piteºti. Cu aceastã ocazie, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a adresat credincioºilor un cuvânt de învãþãturã. Lucrãrile de construcþie la biserica Sf. Apostol Andrei din municipiul Piteºti, au început în anul 2003, sfântul locaº fiind destinat credincioºilor din cartierul Trivale, aflat în partea de nord-vest a oraºului. Prima liturghie în aceastã bisericã a

fost oficiatã de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic în data de 30 noiembrie 2010, ocazie cu care credincioºii parohiei au fost îndemnaþi sã contribuie financiar pentru realizarea picturii din interior. În acest sens, a fost realizat în anul 2011 un tablou cu chipul Sf. Ap. Andrei, ocrotitorul parohiei, folosindu-se tehnica mozaicului de Murano. De asemenea, în interior, a fost realizatã catapeteasma din lemn de stejar, lucrare care aparþine sculptorului Gheorghiþã Ursu din localitatea Cracãul Negru- satul natal al Chiriarhului Argeºului ºi Muscelului. În anul 2013 parohia Sf. Ap. Andrei din municipiul Piteºti va continua

lucrãrile începute la pictura din interiorul bisericii.

Biserica Sfântul Stelian din incinta complexului Mavrodolu ºi-a sãrbãtorit hramul

Biserica “Sfântul Stelian Paflagonul”, din incinta complexului Mavrodolu aflat în municipiul Piteºti ºi-a sãrbãtorit luni, 26 noiembrie, hramul. Sfânta Liturghie arhiereascã a fost oficiatã de Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscopul Argeºului ºi Muscelului, împreunã cu un sobor de preoþi ºi diaconi. Cu acest prilej, Chiriarhul Eparhiei a adresat credincioºilor prezenþi un cuvânt de învãþãturã. În bisericile construite în incinta complexului Mavrodolu persoanele cu deficienþe de auz, vedere ºi rostire sunt implicate în diferite activitãþi sociale, participã la Sfânta Liturghie oficiatã de preoþi interpreþi specializaþi în limbajul mimico-gestual, scopul fiind integrarea acestora în viaþa bisericii. Biserica “Sfântul Stelian Paflagonul”, din incinta complexului Mavrodolu din Piteºti, este primul lãcaº de cult

pentru copii din Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului. Aici se desfãºoarã mai multe programe de catehizare pentru copii, derulate în parteneriat cu mai multe instituþii din oraº. În cursul sãptãmânii se deruleazã programul catehetic 'Hristos împãrtãºit copiilor' ºi continuã alternativ, de la o sãptãmânã la alta, cu orã de religie, picturã bisericeascã, muzicã, teatru religios sau meditaþii la limba românã, matematicã ºi alte obiecte de studiu la care copiii solicitã ajutorul. În urma parteneriatelor semnate între bisericã ºi diferite instituþii din Piteºti, au fost implementate mai multe proiecte educaþionale. Pentru a veni în sprijinul copiilor, Parohia 'Sfântul Stelian Paflagonul' dezvoltã programul 'Împreunã suntem mai siguri', un proiect de cooperare în realizarea ºi desfãºurarea programului 'ªcoalã dupã ºcoalã', semnat de Parohia 'Mavrodolu' cu ªcoala Nr. 18 din Piteºti, activitate ce îºi propune sprijinirea copiilor în efectuarea orelor suplimentare de studiu. Tot în parteneriat cu ªcoala Nr. 18 din Piteºti ºi cu Parohia 'Mavrodolu', copiii de la Biserica 'Sfântul Stelian' mai participã la proiectul educaþional intitulat 'Cu sufletul curat' ºi la proiectul 'Educaþie ºi credinþã' care a fost implementat în urma semnãrii unui protocol de parteneriat între Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului, parohie ºi Grãdiniþa Specialã Nr. 10 din Piteºti. Tot în colaborare cu aceastã grãdiniþã ºi cu Parohia 'Mavrodolu' se desfãºoarã ºi proiectul 'Lãsaþi copiii sã vinã la Mine!', prin care copiii participã ºi la catehezele care au loc în bisericã. Ultimul proiect educaþional implementat, semnat între Parohia 'Mavrodolu' ºi ªcoala Nr. 1 din Mãrãcineni, se

numeºte 'La rugãciune tot pãmântul' ºi se doreºte a fi un program de educaþie civicã pentru viaþã. Biserica cu hramul 'Sfântul Stelian' din incinta complexului Mavrodolu din Piteºti s-a târnosit în ziua de prãznuire a Sfântului Stelian Paflagonul, 26 noiembrie 2009, de cãtre Înalt Preasfinþitul Calinic, Arhiepiscopul Argeºului ºi Muscelului. De bunul mers al lucrãrilor s-au ocupat în mod special pãrintele consilier eparhial Onu Constantin, paroh al Bisericii 'Mavrodolu' din Piteºti Programul liturgic este unul intens ºi a fost gândit în aºa fel încât sã antreneze pe toatã lumea în rostirea psalmilor ºi a rugãciunilor la slujba Utreniei sau în cântãrile de la Sfânta Liturghie. Din acest motiv, în duminici ºi sãrbãtori, biserica se dovedeºte a fi neîncãpãtoare. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului