Argesul Ortodox Anul XI, Nr. 572, 18-23 Noiembrie 2012

z Anul XI z nr. 572 z 16-23 noienbrie 2012 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Am auzit glasul multor îngeri!

Când avem bucuria sã citim în prima carte din Biblie, Facerea sau Geneza, cã: Dintru început a fãcut Dumnezeu cerurile ºi pãmântul (cap.

1, 1), gândul nostru ca fulgerul merge în lumea cerurilor ºi aflã, cã lui Dumnezeu Mii de mii de slujitori îi slujeau, ºi de zece mii de ori zece mii stãteau înaintea Lui. S-a þinut judecatã ºi s-au deschis cãrþile (Daniel 7, 10). ªi ca sã nu ne depãrtãm prea mult de aritmetica divinã vom consemna aici ºi viziunea Sfântului Evanghelist Ioan din Apocalipsa sa: M-am uitat, ºi împrejurul scaunului de domnie, în jurul fãpturilor vii ºi în jurul bãtrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numãrul lor era de zeci de mii de ori zece mii ºi mii de mii (Apocalipsa 5, 11).

Cred cã azi computerele ºi maºinile de calcul ar putea sã ne dea, oarecum, numãrul uriaº al îngerilor pe care i-a zidit Dumnezeu mai înainte de orice lucrare. Am putea spune cã a umplut vãzduhul de îngerii Sãi slujitori, asistând mereu la o sãrbãtoare a îngerilor, precum însuºi Apostolul Neamurilor, Sfântul Pavel, cu ochii sãi le-a vãzut, când a cãlãtorit în al treilea cer: ªi vaþi apropiat de Muntele Sionului, de Cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sãrbãtoarea îngerilor (Evrei 12, 22).

Dupã cum ne învaþã Biserica, având la temelia ei cuvântul lui Dumnezeu, noi, fiecare în parte, la Sfântul Botez, primim din partea lui Dumnezeu un înger pãzitor: Feriþi-

vã, spune Domnul Iisus, sã nu defãimaþi nici mãcar pe unul din aceºti micuþi; (copilaºii!) cãci vã spun cã îngerii lor în ceruri vãd pururea faþa Tatãlui Meu care este în ceruri (Matei 18, 10).

venit acum sã-þi luminez mintea.

Când ai început sã te rogi, a ieºit cuvântul, ºi eu am venit sã þi-l vestesc; cãci tu eºti prea iubit ºi scump (Daniel 9, 21-23).

Ne rugãm Domnului ca sã auzim ºi despre noi un cuvânt ca acesta!

Iatã cã nu doar omul are un înger pãzitor, ci ºi popoarele!

Daniel proorocul ne vorbeºte de marele voievod Mihail (Daniel 12, 1) care ajutã ºi ocroteºte popoarele: Iar cãpetenia împãrãþiei Persiei mi-a stat împotrivã 21 de zile; însã iatã cã Mihail, una din cãpeteniile cele mai de seamã, mi-a venit în ajutor, ºi am ieºit biruitor acolo, lângã împãraþii Persiei (Daniel 10, 13). ªtim prea bine cum s-a arãtat Arhanghelul Gavriil Maicii Domnului ºi a vestit venirea lui Iisus pe pãmânt, iar Elisabetei cã va naºte prunc pe Ioan Botezãtorul (Luca 1, 11-20; 1, 26-38).

Despre lumea îngerilor a scris o carte maica Alexandra (Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand ºi a Mariei), precum ºi Andrei Pleºu ºi nu este uºor sã scrii doar în câteva rânduri pentru ziar despre aceastã lume extraordinarã.

Aºadar, noi suntem ocrotiþi de îngerii pãzitori!

Sã nu-i supãrãm prin faptele noastre urâte!

Ca sã pricepem ceva din lumea îngerilor, vedem, potrivit Scripturii, cã ei ar fi asemuiþi cu înfãþiºarea unui om (Daniel 8, 15) care face legãtura între noi ºi Dumnezeu, dupã cum citim: Pe când încã vorbeam eu în rugãciunea mea, a venit repede în zbor, iute, omul Gavriil, pe care-l vãzusem înainte într-o vedenie, ºi ma atins când se aducea jertfã de searã. El m-a învãþat, a stat de vorbã cu mine, ºi mi-a zis: Daniele, am Episcop al Argeºului ºi Muscelului

Argeºul Ortodox

DESPRE POST Postul – dupã mãrturisirea marelui Vasile – este cea mai veche poruncã datã omului de Dumnezeu. Cãci zice acest mare pãrinte al Bisericii lui Hristos: „Cucereºte-te ºi sfieºte-te, omule, de bãtrâneþea ºi vechimea postului, pentru cã de o vechime cu lumea este porunca postului. Cãci în rai s-a dat aceastã poruncã, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toþi pomii raiului poþi sã mãnânci, dar din pomul cunoºtinþei binelui ºi rãului sã nu mãnânci, cãci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreºit (Fac. 2, 16–17)”.

Prin cuvântul «post» noi înþelegem o înfrânare de la toate mâncãrurile – iar în caz de boalã, numai de la unele –, precum ºi de la toate bãuturile, de la toate lucrurile lumeºti, de la toate dorinþele rele, pentru ca sã poatã face creºtinul rugãciunea lui mai cu uºurinþã ºi sã împace pe Dumnezeu, încã ºi pentru ca sã omoare poftele trupeºti ºi sã câºtige harul lui Dumnezeu. Postul este o faptã de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului ºi de întãrire a voinþei, o formã de pocãinþã, deci un mijloc de mântuire.

Dar în acelaºi timp este ºi un act de cult, adicã o faptã de cinstire a lui Dumnezeu, pentru cã este o jertfã – o renunþare de bunã voie de la ceva care ne este îngãduit – izvorâtã din iubirea ºi din respectul pe care le avem faþã de Dumnezeu. Postul este ºi un mijloc de desãvârºire, de omorâre a voii trupului, un semn vãzut al râvnei ºi al sârguinþei noastre spre asemãnarea cu Dumnezeu ºi cu îngerii Sãi, care nu au nevoie de hranã. «Postul este lucrul lui Dumnezeu, cãci Lui nu-I trebuie hranã».

Rostul postului este folosul trupului ºi al sufletului, pentru cã întãreºte trupul ºi curãþeºte sufletul, pãstreazã sãnãtatea trupului ºi dã aripi sufletului. De aceea ºi Legea Veche îl recomandã ºi îl impune de atâtea ori (Ieº. 34, 28; Deut. 9, 18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2, 15). ªi Isus, fiul lui Sirah, zice: Nu fi nesãþios întru toatã deºertãciunea ºi nu te apleca la mâncãruri multe. Cã în mâncãrurile cele multe va fi durere, iar nesaþiul va veni pânã la îngreþoºare. Pentru nesaþ mulþi au pierit; iar cel înfrânat îºi va spori viaþa (37, 32–34).

Mântuitorul Însuºi a postit patruzeci de zile ºi patruzeci de nopþi în pustie, înainte de a începe propovãduirea Evangheliei (Matei 4, 2; Luca 4, 2); ºi tot Mântuitorul ne învaþã cum sã postim (Matei 6, 16–18). El ne spune cã diavolul nu poate fi izgonit decât cu post ºi rugãciune (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). Posteau, de asemenea, Sfinþii Apostoli ºi ucenicii lor (Fapte 13, 2–3; II Cor. 6, 5); ei au rânduit postul pentru creºtini. Moise a postit patruzeci de zile ºi patruzeci de nopþi (Ieº. 34, 28; Deut. 9, 9–18); Ilie Proorocul la fel a postit patruzeci de zile (III Regi 19, 8); Daniel, de asemenea a postit (Daniel 9, 3; 10, 3).

Din Sfânta Scripturã aflãm cum trebuie sã fie postul pentru a fi bineprimit de Dumnezeu (Isaia 58, 6–8; Matei 6, 16–18); aflãm cã postul este de folos în vremea judecãþilor lui Dumnezeu (Ioil 1, 14; 2, 11–12; Iona 3, 4–7); în vreme de nenorociri ºi primejdii (II Regi 1, 12; Est. 4, 3) ºi este bun în vederea izbãvirii de primejdii viitoare (I Ezdra 8, 21–23; Est. 4, 3–16; Ioil 2, 12; Iona 3, 4–5). Postul este bun în vremea suferinþelor Bisericii (Matei 9, 15; Luca 5, 33–35); în vremea suferinþelor pricinuite de alþii (Ps. 34, 12–13); în vederea consacrãrii sfinþiþilor slujitori (Fapte 13, 3; 14, 23). Postul trebuie însoþit de rugãciune (II Regi 12, 16; I Ezdra 8, 23; Neem. 1, 4; Ioil 2, 15–17; Daniel 9, 3; Luca 2, 37; I Cor. 7, 5), de mãrturisirea pãcatelor (I Regi 7, 6; Neem. 9, 1–2; Daniel 9, 3–6) ºi de smerenie (Deut. 9, 18). Postul este bun pentru întoarcerea la Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12), ca ºi în vremea de întristare (Jud. 20, 26; II Regi 1, 12; Ps. 34, 12–13; 68, 12; Daniel 10, 2–3).

Sfinþii Pãrinþi ai Bisericii lui Hristos laudã ºi recomandã postul cu multã stãruinþã. Iatã ce spune Sfântul Ioan Gurã de Aur: „Postul potoleºte zburdãlnicia trupului, înfrâneazã poftele cele nesãþioase, curãþeºte ºi înaripeazã sufletul, îl înalþã ºi-l uºureazã”.â Postul se împarte în mai multe feluri ºi anume: a) Ajunare desãvârºitã – adicã atunci când nu mâncãm ºi nu bem nimic, cel puþin o zi întreagã. b) Postul aspru sau uscat – sau ajunarea propriu-zisã, când mâncãm numai spre searã mâncãruri uscate: pâine ºi apã, fructe uscate, seminþe etc. c) Postul obiºnuit sau comun – când mâncãm la orele obiºnuite, dar numai mâncãruri de post, adicã ne înfrânãm doar de la mâncãrurile „de dulce” (carne, peºte, brânzã, lapte, ouã, vin, grãsime º.a.). d) Postul uºor (dezlegarea) – când dezlegãm la untdelemn ºi vin, iar uneori dezlegãm ºi la peºte, icre, aºa cum este prevãzut în Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sãrbãtori care cad în cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi în cursul anului sunt: Miercurea ºi Vinerea, ziua Înãlþãrii

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua tãierii Capului Sfântului Ioan Botezãtorul (29 august), precum ºi ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie), post aºezat din vremea când catehumenii se pregãteau prin post ºi rugãciuni spre primirea botezului.

Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos, celei dreptmãritoare sunt: Postul Mare, Postul Naºterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) ºi Postul Sfinþilor Apostoli; rânduiala dupã care se þin aceste sfinte patru posturi este scrisã în Tipicul cel Mare al Bisericii.

Sectarul: Omul poate sã mãnânce orice mâncare, fiindcã mâncarea nu spurcã pe om. De aceea nu trebuie sã facem deosebire între mâncãrurile de post ºi cele de frupt (de dulce), fiindcã toate sunt la fel de curate, dupã

cum a spus Mântuitorul: Nu ceea ce intrã în gurã spurcã pe om, ci ceea ce iese din gurã, aceea spurcã pe om… Atunci Petru luã cuvântul ºi zise: Desluºeºte-ne nouã pilda aceasta. El rãspunse: Acum sunteþi ºi voi nepricepuþi? Nu înþelegeþi cã tot ce intrã în gurã se duce în pântece ºi se aruncã afarã, iar cele ce ies din gurã, pornesc din inimã ºi acelea spurcã pe om… (Matei 15, 11, 15–18). Deci nu are rost sã facem deosebire între mâncãruri, ca ºi când prin unele (cele de post) ne-am mântui, iar prin altele ne-am spurca ºi ne-am osândi.

Preotul: Este adevãrat cã nu prin mâncãruri se spurcã omul, pentru cã ele toate sunt curate. Dar aceasta nu înseamnã cã nu trebuie sã mai existe post. În cele de mai sus þi-am arãtat dumitale – din Sfânta ºi dumnezeiasca Scripturã – cã postul este cea mai veche poruncã datã omului de Dumnezeu, apoi þi-am dat numeroase citate biblice ca mãrturii despre legea postului ºi folosul lui.

Scopul postului nu este numai de a face deosebiri între unele mâncãruri, ci de a disciplina trupul ºi puterile sufleteºti, spre uºurare ºi curãþire de pãcate. Dacã Sfinþii Prooroci, Sfinþii Apostoli ºi toþi sfinþii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea nebunii cum cugetaþi voi sectarii cei blestemaþi despre post, apoi ei nu ar mai fi postit atât de mult în viaþa lor ºi nici nu ar fi lãsat oamenilor învãþãturã sã posteascã. ªtiu cã vouã tuturor rãtãciþilor sectari vã convine sã tâlcuiþi rãu ºi sucit învãþãturile Sfintei Scripturi, pentru a face pântecele vostru dumnezeu ºi a-i sluji lui cu tot felul de mâncãruri, fãrã oprealã ºi osebire. Stricaþi legea lui Dumnezeu pentru pântecele vostru ºi învãþaþi pe oameni sã nu posteascã pentru ca sã vã faceþi vrednici de mai mari chinuri în gheena focului, dezlegând posturile cele puse de Sfinþii Prooroci ºi Apostoli în Biserica lui Hristos.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nimic cu dezlegarea Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

posturilor, ci se referã numai la obiceiul fariseilor ºi al cãrturarilor de a nu mânca cu mâinile nespãlate. Mântuitorul tâlcuieºte sfinþilor Sãi ucenici ºi apostoli cele ce nu înþelegeau, spunându-le cã a mânca cineva cu mâinile nespãlate (situaþie în care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, cãci necurãþia omului nu vine din afarã, ci dinlãuntru, adicã din inima lui, aºa cum adesea din inima fariseilor ºi a cãrturarilor fãþarnici ieºeau cuvinte pline de hulã, de urã, de zavistie ºi pizmã la adresa Mântuitorului, ºi acelea erau care îi spurcau pe ei.

Pentru aceasta Mântuitorul nostru ºi Dumnezeu, vãzând în inima lor aceastã necurãþie duhovniceascã, îi mustra numindu-i «orbi», «morminte vãruite», «fãþarnici» º.a. Aceºti farisei orbi ºi cãrturarii aveau nevoie de a-ºi spãla inima lor de urã, de zavistie, de pizmã, de fãþãrnicie, pentru a se putea curãþi înaintea lui Dumnezeu. Iar ei cu fãþãrnicie se aratã râvnitori în obiceiurile lor de a-ºi spãla negreºit mâinile când stau la masã, ca ºi cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seamã ºi plãcut lui Dumnezeu. Aºadar, acesta este înþelesul adevãrat al textului invocat de dumneata, iar nu cel cugetat de voi, rãtãciþilor sectari, care rãstãlmãciþi scripturile spre a voastrã pierzare (II Petru 3, 16–17).

Aºadar Mântuitorul prin cuvintele citatului de mai sus, invocat de dumneata, n-a zis cãtre ucenicii Sãi «sã nu mai postiþi» ºi nici nu putea sã spunã aceasta, câtã vreme El fiind fãrã de pãcat (Matei 27, 24; Ioan 8, 46; II Cor. 5, 21; Evrei 4, 15 º.a.), a postit pentru noi ºi pentru mântuirea noastrã timp de patruzeci de zile ºi patruzeci de nopþi (Matei 4, 2; Luca 4, 2).

Sectarul: Este o erezie condamnatã de Sfânta Scripturã a opri pe cineva de la anumite mâncãruri, atâta vreme cât ele sunt bune ºi curate ºi mai ales cã au de la Dumnezeu menirea de a fi consumate.

Cãci scrie apostolul: Aceºtia (învãþãtorii mincinoºi ce se vor ivi) opresc de la cãsãtorie ºi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a fãcut, spre gustare cu mulþumire, pentru cei credincioºi ºi pentru cei ce au cunoscut adevãrul, de vreme ce orice fãpturã a lui Dumnezeu este bunã ºi nimic nu este de lepãdat, dacã se ia cu mulþumire; cãci se sfinþeºte prin cuvântul lui Dumnezeu ºi prin rugãciune… Cãci deprinderea trupeascã la puþin foloseºte, dar slujba dumnezeiascã spre toate este de folos, având fãgãduinþa vieþii acesteia ºi a celei viitoare (I Tim. 4, 3–5, 8).

Preotul: ªi în acest citat voi, sectarii, trageþi cenuºa pe turta voastrã.

Vã convine sã mâncaþi mereu de toate, fãrã de osebire, sã dezlegaþi frâul postului ºi sã faceþi largã calea pântecelui vostru ºi a celor înºelaþi de voi. Dar pe noi ne învaþã Mântuitorul nostru Dumnezeu cã dracii nu ies din oameni decât numai prin rugãciune ºi prin post (Matei 17, 21). Ne învaþã ºi sfinþii Sãi ucenici ºi apostoli, cã ei slujeau Domnului postind, dupã cum este scris: ªi pe când slujeau Domnului ºi posteau… ºi iarãºi: Atunci, postind ºi rugându-se, ºiau pus mâinile peste ei ºi i-au lãsat sã plece (Fapte 13, 1–4); ºi iarãºi spune marele Apostol Pavel, arãtând cã nici în suferinþele sale nu lasã postul: În bãtãi, în temniþe, în tulburãri, în osteneli, în privegheri ºi în posturi (II Cor. 6, 5).

Deci de cine trebuie sã asculte creºtinii? De Hristos, Dumnezeul nostru ºi de sfinþii ºi dumnezeieºtii Lui apostoli, sau de voi, blestemaþilor prooroci mincinoºi, care stricaþi ºi rãstãlmãciþi înþelesul Scripturii spre a voastrã pierzanie (II Petru 3, 16–17)? Vai de voi, orbilor ºi nebunilor sectari, care închideþi ochii minþii voastre la lumina adevãrurilor celor ce lumineazã în Scripturi. Iar voi, ca corbii cei de noapte, ca huhurezii ºi bufniþele cele de prin pãduri numai la întuneric vedeþi, iar la luminã sunteþi orbi. Vai ºi de acei creºtini care vã ascultã pe voi, cãci împreunã cu voi, orbilor, vor cãdea în groapã (Matei 16, 3; 23, 16–19; Luca 6, 41; Matei 7, 3).

Citatul adus de tine aici, prin care þi se pare þie cã rãstorni cele nerãsturnate, nu se referã nicidecum la anularea postului. Ci prin el se mustrã rãtãcirea vechilor eretici, de pe acea vreme (gnosticii), care asemenea vouã fiind orbi ºi rãtãciþi, opreau cu desãvârºire cãsãtoria ºi mâncarea de carne. Iar acest lucru nu-l fãceau pentru o vreme, cum facem noi în vremea postului, ci pentru totdeauna opreau cãsãtoria, spre a nu se înmulþi «materia», iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat. Aºadar, înþelegeþi voi sectarilor ºi treziþi-vã din somnul rãtãcirii voastre, pentru cã în citatul adus de voi aici, nicidecum marele Apostol Pavel nu se împotriveºte postului, ci aduce lãmuriri acelor rãtãciþi eretici «gnostici», care tulburau pacea Bisericii lui Hristos, aºa cum faceþi ºi voi astãzi. Oare cum ar fi putut marele Apostol Pavel sã vorbeascã împotriva postului, dacã el în toatã vremea vieþii sale a postit ºi s-a nevoit (Fapte 9, 9; 13, 3; II Cor. 6, 5, º.a.)?

Sectarul: Postul este ceva indiferent, neutru; nu este nici bun, nici rãu, ºi, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai plãcuþi lui Dumnezeu.

Apostolul grãieºte lãmurit: Nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Cã nici dacã vom mânca, nu ne prisoseºte, nici dacã nu vom mânca, nu ne lipseºte (I Cor. 8, 8). Pentru cã împãrãþia lui Dumnezeu nu este mâncare ºi bãuturã, ci dreptate ºi pace ºi bucurie întru Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Iatã de ce nu este nici un pãcat a nu þine post. Cine îl þine nu face rãu ºi cine nu-l þine, iarãºi nu face rãu; nici a-l þine nu este vreo virtute, nici a nu-l þine nu este vreun pãcat.

- va urma -

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

Izvoare: protoevanghelia lui Iacob Capitolul VI. Prunca Maria în primii doi ani Dupã naºtere copila Maria se întãrea din zi în zi.

Când s-a fãcut de ºase luni, mama ei, Ana, a încercat-o dacã stã în picioare. ªi, minunat, a fãcut ºapte paºi ºi alþi ºapte înapoi la sânul maicii sale.

Iar când copila s-a fãcut de un an, Ioachim a fãcut ospãþ mare chemând pe arhierei, pe preoþi, pe cãrturari, pe bãtrâni ºi pe mulþi din popor. ªi a adus Ioachim copila preoþilor care au binecuvântat-o astfel: Dumnezeule al pãrinþilor noºtri, binecuvânteazã copila aceasta ºi dã-i nume care sã fie numit veºnic în toate generaþiile! Priveºte spre copila aceasta ºi binecuvânteaz-o cu binecuvântarea de pe urmã care nu are nimic care sã vinã dupã ea.

Capitolul VII. Copila Maria de trei ani, la Templu. Încã de când a împlinit doi ani, Ioachim a zis: Sã o ducem la Templul Domnului dupã cum am dat fãgãduinþa, ca nu cumva sã trimitã Domnul dupã noi ºi sã rãmânã nedat darul nostru. ªi a zis Ana: Sã aºteptãm pânã la trei ani ca sã nu caute dupã tatã sau mamã. ªi Ioachim a consimþit la aceasta.

Iar când a împlinit trei ani, a zis Ioachim: Sã chemãm fiicele evreilor cu fãclii aprinse, ca minunându-se copila de priveliºte sã nu mai caute sã se întoarcã, ºi aºa inima îi va fi robitã de templul Domnului! ªi au fãcut aºa. ªi a primit-o preotul ºi, binecuvântând-o, a aºezat-o pe a treia treaptã a jertfelnicului. Atunci Domnul a aruncat har peste ea ºi a dãnþuit cu

picioruºele ei ºi s-a mirat toatã casa lui Israel. ªi au coborât pãrinþii ei, slãvind pe Dumnezeu cã prunca nu s-a întors dupã ei. Ci ºedea în templu hrãnitã din mâna îngerului.

Capitolul VIII. Maria la doisprezece ani.

Fãcându-se ea de doisprezece ani, preoþii au fãcut sfat sã vadã cum sã nu se întineze templul ºi sã nu se sminteascã poporul luând aminte la vârsta fetei. ªi au zis arhiereului: Roagã-te! ªi ce-þi va arãta Domnul, aceea vom face. ªi îngerul Domnului i-a zis: Zaharia, Zaharia! Ieºi de cheamã pe toþi vãduvii poporului ºi sã aducã fiecare câte un toiag, ºi cui va arãta Domnul semn, în paza aceluia sã fie Fecioara!

Capitolul IX. Sorþul cade pe Iosif sã fie pãzitorul Mariei. ªi Iosif ºi-a adus toiagul. Arhiereul a fãcut rugãciune. ªi când a înapoiat ultimul toiag, lui Iosif, iatã o porumbiþã a ieºit din toiag ºi, în chip minunat, ºedea pe capul lui Iosif. ªi a zis arhiereul: Iosife, Iosife! Þie þi-a ieºit sorþul sã iei pe Fecioara în paza ta! Iar când Iosif a încercat sã fugã, motivând cã e bãtrân, cã are copii mari, ºi cã nu vrea sã se sminteascã poporul, arhiereul i-a zis: Iosife, teme-te de Dumnezeul tãu ºi adu-þi aminte câte a fãcut cu Datan, Abiron ºi Core (Numeri 16), din pricina împotrivirii lor în cuvânt. ªi temându-se Iosif, a luat pe Fecioara în paza lui ºi i-a zis: Marie, te-am luat din casa Domnului, ºi acum te las în casa mea, singurã, cãci eu mã duc sã-mi zidesc casele.

Dumnezeu sã te pãzeascã!

Pr. Andrei CÃNUÞÃ

„Astãzi mântuirea...” sau „Înviind din mormânt...”?

Psalþii noºtri mai vechi, din tradiþie ºi conform tipicelor mai vechi ºi cãrþilor liturgice ale Bisericii noastre, precum Octoihul, la sfârºitul Utreniei, dupã Doxologie ºi cântarea „Sfinte Dumnezeule...”, înainte de începerea Sfintei Liturghii, cântau troparul: „Astãzi mântuirea...”, pentru glasul întâi, doi, trei ºi patru ºi troparul „Înviat-ai din mormânt...” pentru glasurile cinci, ºase, ºapte ºi opt în ultimii ani, însã, conform Calendarului ecleziastic, editat anual de Diaconia Apostolicã, s-a scos cu desãvârºire acest al doilea minunat tropar „Înviat-ai din mormânt...”, stabilindu-se sã se cânte mereu doar „Astãzi mântuirea...”.

De la început credem cã existã o micã neînþelegere referitoare la scopul pe care-l are Calendarul ecleziastic, editat în fiecare an de Diaconia Apostolicã. Ca de fiecare datã, în partea introductivã a acestui calendar se repetã cã scopul lui nu este desfiinþarea Tipicului Bisericii celei mari a lui Hristos, ci dimpotrivã, el urmãreºte sã-i ajute pe preoþi ºi pe cântãreþi în aplicarea lui cât mai exactã.

Ca sã folosim exprimarea Calendarului: „Nu se urmãreºte diortosirea sau anularea tipicului, ci completarea lipsurilor lui, datorate reformãrii calendarului bisericesc, a dispoziþiilor tipiconale ºi adaptarea Chiriacodromionului la acestea”. Fundamentul lui este tipicul

Bisericii din Constantinopol ºi constituie, într-un oarecare fel, prescurtarea acestuia. În repetate rânduri se face recomandarea ca preoþii sã cerceteze direct Tipicul Bisericii celei mari, la care se fac în multe rânduri ºi trimiteri. De altfel, nimeni nu poate sã punã la îndoialã cât de folositor ºi practic este acest Tipic de format mic, care surprinde atât greºelile, cât ºi explicaþiile incomplete ale Tipicului celui mare ºi uºureazã neînchipuit de mult sãvârºirea sfintelor slujbe. ªi toþi, mai mult sau mai puþin, suntem martorii greºelilor care au avut loc, nu din indiferenþa preoþilor sau a cântãreþilor, ci din tâlcuirea greºitã sau din nepricepere în folosirea Tipicului Bisericii celei mari. ªi, aºa cum corect se subliniazã în Calendarul-Tipic, reformarea calendarului care s-a limitat doar la datele fixe ale anului liturgic ºi a lãsat ca sãrbãtorile schimbãtoare sã se desfãºoare în funcþie de calcularea zilei Pastelul (care se face dupã vechiul Calendar iulian), a devenit pricina marilor anomalii în rânduiala tipiconalã a sãrbãtorilor, dar ºi în vechiul sistem al rotirii pericopelor Evanghelice, adicã a Chiriacodromionului. Toate aceste probleme nu le prevedea vechiul Tipic.

Ele constituie obiectul ºi scopul existenþei Calendarului Ecleziastic. Dar sã nu se creadã cã acest Calendar, în numele

uniformitãþii liturgice, urmãreºte sã desfiinþeze vechile practici care suferã în anumite locuri ºi se pãstreazã aºa, sau sunt întotdeauna la dispoziþia „celui mai mare”.

Nu se doreºte cu tot dinadinsul metoda „tãvãlugului liturgic” mai vechi, care s-a aplicat mai înainte la Roma, dar care ºi în þara lui nu mai are astãzi mersul

locomotivei.

Aceasta o vom clarifica în practica oficialã, aºa cum se aplicã în marile biserici, pe care putem s-o urmãrim sau personal sau prin intermediul staþiilor radiofonice. De multe ori auzim „Doamne, strigat-am...”, fãrã stihurile „Pune Doamne...”, la Vecernie, ca ºi „Dumnezeu este Domnul...”, fãrã stihuri la Utrenie. Altfel, de multe ori se cântã toate stihurile psalmilor Laudelor, tipicele ºi Fericirile la Liturghie ºi Psalmii la Chinonic.

Tipicul nu menþioneazã în mod special despre troparul „Înviat-ai din mormânt...”, pentru cã în cele mai multe dintre biserici s-a obiºnuit sã se cânte doar „Astãzi mântuirea...”. În tot cazul, în mãnãstiri se pune întotdeauna pentru glasul de rând „Înviat-ai din mormânt...”.

Cântarea o auzim de multe ori ºi în bisericile de mir. Dovada cã Biserica noastrã prin Calendarul ei nu tinde „s-o desfiinþeze” este cã se gãseºte ºi în ultima ediþie oficialã a Ceaslovului, editat de Diaconia Apostolicã în anul 1963. Acolo, la pagina 87, existã vechea rânduiala: „Dacã este duminicã, dupã sfârºitul Doxologiei ºi al Cântãrii întreite „Sfinte Dumnezeule...”, punem troparele învierii, pentru glasurile întâi, doi, trei, patru primul tropar, „Astãzi mântuirea a toatã lumea...”, pe glasul al patrulea. De la glasul cinci la glasul opt punem al doilea tropar: „Înviat-ai din mormânt...”, pe glasul opt.

Sã consemnãm cã existã ºi altã tradiþie referitoare la acest aspect: „Astãzi mântuirea...”, se cântã pentru glasurile întâi, trei, cinci ºi ºapte, iar „Înviat-ai din mormânt...”, pentru glasurile doi, patru, ºase ºi opt (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p. 41- 44).

Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ

3

Argeºul Ortodox

Martin Buber si Friederich Nietzsche Dupã ce a parcurs Prolegomenele lui Kant, tânãrul Martin Buber se apleacã, fãrã sã conºtientizeze criza în care va intra, asupra unui alt mare produs al filosofiei germane: Friederich Nietzsche. Lecturarea operei acestuia Aºa grãit-a Zarathustra, poate fi privitã ca o loviturã de ciocan, nu în sensul existenþialist al lui Eugen Ionesco, ci în sensul paradoxal al crizei. Când spun aceasta, mã refer la faptul cã în crizã coexistã fructele putrede ale degradãrii, dar în acelaºi timp ºi germenii salvgardãrii. Criza asemuindu-se cu un copac printre ramurile cãruia se întrezãresc atât fructele veºtede ce stau sã cadã, cât ºi cele ce stau sã se iveascã.

Problema veºnicei reîntoarceri a Identicului l-a marcat în mod negativ pe Buber, el însuºi afirmând cã nu a reuºit sã scape de obsesia nietzscheanã decât foarte târziu. „Aceastã carte nu m-a influenþat ca un dar, ci ca o invazie care mi-a sãrãcit libertatea ºi mi-a luat mult timp pânã când am putut sã mã eliberez de sub dominaþia ei”.

Pamela Vermes este mult mai sinteticã în definirea ºi evidenþierea impactului veºnicei reîntoarceri a Identicului asupra lui Buber: „Câþiva ani mai târziu, la vârsta de 17 ani, imaginaþia sa a fost de asemenea inflamatã de teza lui Nietzsche potrivit cãreia timpul este o eternã reîntoarcere, o succesiune fãrã sfârºit de continua fãrã final, asemãnãtoare în toate punctele unele altora, manierã în care fazele finale vor ascunde începuturile lor. Acest pseudo-mister nu i s-a pãrut acceptabil, dar l-a sedus temporar, astfel încât acesta sã fie un model negativ”. (Pamela Vermes, op. cit., p. 3738) În viziunea lui Nietzsche, veºnica reîntoarce a Identicului, prezentatã pentru prima datã în partea a doua a lui Aºa grãit-a Zarathustra ºi continuatã în cea de a treia, este anevoios de exprimat ºi trebuie înþeleasã nu ca o temporalitate poeticã, nici ca o supratemporalitate, ci mai degrabã ca o non-temporalitate în care pãtrunde Supraomul aureolat de voinþa de putere, în urma decretãrii morþii Eternitãþii: „Dumnezeu a murit”. Nontemporalitatea nu este nici legatã cu totul de temporalitate, dar nici situatã în afara acesteia.

Aºa cum spune ºi Eugen Fink, aceastã idee-viziune a gândirii nietzscheene este „o doctrinã inexprimabilã, imposibil de reprezentat într-un limbaj al comunicãrii, înþelepciune ezotericã, pe care Zarathustra o spune animalelor ºi lui însuºi…În tentativele sale de a întemeia eterna reîntoarcere, Nietzsche uzeazã de argumente de slabã valoare, cãrora le lipseºte o adâncã înþelegere a timpului, care rãmân la un nivel foarte jos faþã de culmile unei meditaþii asupra temporalitãþii”. (Friederich Nietzsche, Aºa grãit-a Zarathustra, Prefaþã, p. 35) Totuºi, Fink gãseºte de cuviinþã sã creioneze douã moduri de a o înþelege: în primã instanþã este clipa fulgurantã ce suspendã timpul în favoarea eternitãþii lumii; în al doilea rând se poate vorbi despre o „uniune între necesitate ºi libertate în amor fati”. (ibidem, p. 36) Pentru Buber aporia temporalitate-atemporalitate a reprezentat, ca de altfel pentru mulþi alþi gânditori, o piatrã de încercare. Destinul proclamat de eterna reîntoarcere a Identicului, ce pare sã suspende libertatea, a determinat replierea lui Buber în braþele Dumnezeului pãrinþilor revãzut de hasidimi, ca garant al coexistenþei paradoxale a destinului unic ºi a libertãþii umane în clipa trãitã hic et nunc. Când vorbeºte despre eterna reîntoarcere, Nietzsche nu merge la filosofia grecoorientalã pentru a-ºi întemeia ideea-viziune. El chiar se desparte de aceasta, întrucât reîntoarcerea anticã þine de legãtura între temporalitate-eternitate, unde moira, mana ºi mukta sunt chiar cãrãmizile acestei punþi. Nietzsche suspendã aceastã legãturã, vorbind despre o platitudine a voinþei ce este obligatã sã suporte greutatea tãvãlugului Identicului ce se reîntoarce la nesfârºit.

Deºi a fost atras de mistica orientalã, lucru observabil atât în operele hasidice, dar ºi în Confesiunile extatice, Buber nu gãseºte în aceasta temeiuri solide pentru sistemul sãu. În partea a III-a a lui Ich und Du (Eu ºi

4

Tu), Buber aduce o criticã solidã scufundãrii în sine promovatã de filosofia ºi mistica orientale, dar ºi reîntoarcerii expiatoare. „Noi nu ºtim dacã existã o întoarcere; noi nu prelungim aceastã dimensiune a timpului, în care trãim, dincolo de viaþa noastrã ºi nu încercãm sã descoperim ceea ce ni se va revela la soroc ºi conform legii sale; dacã am ºti cã existã întoarcere, noi n-am încerca nici unul sã

i ne derobãm, ºi desigur n-am tânji dupã o existenþã brutã, ci am aspira ca, în fiecare existenþã, dupã modul ºi limbajul ei, sã-l putem rosti pe eternul Eu al trecerii ºi pe eternul Tu al nemuririi”. (Martin Buber, Eu ºi Tu, p. 120) Aici se observã la Buber faptul cã el nu este de acord nici cu tradiþia orientalã ce proiecteazã omul într-o temporalitate perpetuã, în care întoarcerea existenþialã devine un katharsis ca punte spre eternitate, dar nici cu tradiþia deistã a iudaismului ºi a culturii europene, care spãrseserã timpul în dualitatea temporalitate-eternitate.

Buber este de acord cu Nietzsche pânã la punctul recuperãrii timpului ca ºi clipã trãitã hic et nunc. Dar el se desparte de acesta atunci când vorbeºte despre aducerea în clipa trãitã a Eternitãþii, ca o coincidentia oppositorium. Influenþa negativã a lui Nietzsche, l-a trimis pe Buber la tradiþia iudeo-creºtinã, dar în acelaºi timp i-a sugerat ºi ºlefuirea ei cu paradoxul hegelian. De aceea clipa existenþialã a lui Buber este una a intervalului, a relaþiei paradoxale dintre temporal ºi atemporal: destinul uman ºi libertatea omului coexistã cu destinul divin ºi Eternul Tu (Gãsim în aceastã coincidentia oppositorium alte douã paradoxuri: paradoxul destin uman-libertate umanã ºi paradoxul destin divin-Eternul Tu). În Aºa grãit-a Zarathustra, Buber, care a tradus în 1895 prima parte a acestei opere în limba polonezã, descoperã ºi un fruct al cãrui gust îi va trezi apetitul pentru reevaluarea mitului. Prin opera sa, Nietzsche aducea o critica magna culturii moderne pentru cã aceasta pierduse din vedere valoarea inovatoare a mitului. Buber preia aceastã atitudine de la Nietzsche ºi o aplicã tradiþionalismului iudaic ce eliminase mitul, percepându-l nu ca pe o piesã ruginitã aruncatã la coºul

de gunoi al iudaismului, ci ca pe un factor vital, inovator ºi creator în interiorul iudaismului.

Discipol al lui Buber, Scholem urmeazã maestrului sãu în atitudinea de recuperare ºi revitalizare a misticii în iudaism, dar aduce ºi precizãri asupra impactului nietzschean asupra lui Buber: „Împreunã cu analiza misticismului, ca factor social în iudaism, Buber a dezvoltat un interes numai puþin profund în fundamentele sale mitice care erau legate de schimbarea în aprecierea naturii vitale a mitului. Aceastã schimbare de evaluare, comunã mai multora din generaþia lui Buber, a fost rezultatul influenþei lui Nietzsche”. În Vederea dionisiacã asupra lumii, Nietzsche expunea în antitezã douã culturi: apolinicã ºi dionisiacã. Dacã primei culturi îi era specific un modus vivendi întemeiat pe es modus in rebus, „cultura dionisiacã reprezenta excesul, antimãsura, ciocnirea dintre bucurie ºi suferinþã…”. În aceastã opoziþie dintre cele douã culturi stã în viziunea lui Nietzsche naºterea tragediei greceºti, care, nu induce spiritului grec un pesimism activ, ci, paradoxal, setea de viaþã, dorinþa de a trãi hic et nunc.

Pentru Nietzsche idealismul socratic opturase mitul ºi proiectase omul ca individ, ca persoanã într-o nonrealitate, la fel cum în epoca sa idealismul hegelian ºi cel creºtin, precum ºi progresul tehnico-ºtiinþific þineau captivã fiinþa umanã, subjugând viaþa raþiunii. C. I. Gulian a sesizat foarte bine reevaluarea ºi revitalizarea mitului antic de cãtre Nietzsche: „Când Nietzsche opune mitologia socratismului ºi îl acuzã pe Socrate cã reprezintã descompunerea mitologiei de cãtre conºtiinþã, el se gândeºte la funcþia existenþialã sau vitalistã a mitului, fenomen unanim recunoscut azi în caracterizarea mitului primitiv. Preuss, Petazzonni, Mircea Eliade sunt savanþii care au marcat îndeosebi funcþia pozitivã, existenþialã a mitului: menþinerea lumii, recrearea ei, asigurarea succesiunii anotimpurilor, asigurarea vieþii, a existenþei umane. Nietzsche nu trateazã mitul separat de viaþã, ci în funcþie de viaþã”. (C.I. Gulian, Nietzsche, p.

54) Influenþat de Nietzsche, Buber se apleacã asupra mitului iudaic, îl desprãfuieºte ºi îl redã culturii universale. În aceeaºi manierã în care Nietzsche îl acuza pe Socrate cã aruncase mitul la coºul de gunoi al culturii, la fel ºi Buber sancþioneazã juridismul iudaic de atitudine antimiticã ºi antimisticã.

Uzând pe de o parte de al sãu dublu-filtru în privinþa evocãrii hasidismului, iar pe de altã parte de complexa ºi energica muncã în vederea traducerii Bibliei în limba germanã, la fel cum Nietzsche uzase de mitul dionisiac, Buber dã posibilitatea mitului iudaic sã se reveleze omului ca persoanã, ce este chematã sã-ºi asume existenþa hic et nunc. Juridismul rabinic îl proiectase pe om într-o realitate sufocatã de cele 613 precepte morale, plus o seamã de alte îngrãdiri hagadice, tãindu-i orice putinþã de visare ºi trãire libere, fapt ce a instaurat o degradare accentuatã a scopului ºi sensului vieþii. Mistica hasidicã, reevaluatã de Buber, nu-l uneºte pe om cu divinitatea într-o dimensiune supra-temporalã, ci îi redã acestuia bucuria de a trãi ºi dragostea de viaþa aceasta pãmânteascã, iluminatã de prezenþa lui Dumnezeu în ea.

La fel cum Nietzsche admira forþa vitalã pe care o dãdeau cântecul ºi dansul dionisiace, la fel ºi Buber relevã în cadrul neohasidismului sãu bucuria de viaþã pe care o imprimã dansul ºi cântecul izvorâte din preaplinul exuberanþei mistice.

Reevaluarea misticii hasidice îl determinã pe Buber sã înþeleagã ºi sã-ºi împroprieze aleanul milenar al reîntoarcerii evreilor în pãmântul lui Israel.

Dar, la fel de bine, eterna reîntoarcere a identicului, a dus la o preluare a viziunii hasidice asupra coexistenþei lui Dumnezeu cu omul în mundaneitatea trãitã aici ºi acum, unde Eternul Tu este întâlnit nu în sine, nici într-o altã dimensiune, ci în proximitatea maximalã a acelui între dialogic, bucurându-l cu prezenþa Sa. Pr. dr. Nicolae Napoleon DABU

Argeºul Ortodox Sfantul Cuvios PAISIE de la Neamt

Viaþa Sfântului Cuvios Paisie de la Neamþ Tropar, glasul al 4-lea: Apãrãtorule al dreptei credinþe ºi lauda monahilor, Cuvioase Pãrinte Paisie, din pruncie iubind pe Hristos, ca un alt Avraam ai pãrãsit patria ta, în Muntele Athosului nevoindu-te; ºi, adunând ceatã de ucenici, te-ai aºezat în þara Moldovei cea binecuvântatã ºi Mãnãstirea Neamþului rai pãmântesc ai fãcut-o. Pentru aceasta, împreunã cu îngerii, nu înceta a te ruga lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Cuviosul Paisie de la Neamþ s-a nãscut în oraºul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântatã familie preoþeascã, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraþi. Tatãl sãu se numea Ioan ºi era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.

Tatãl sãu murind de tânãr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa sã înveþe carte la Academia teologicã din Kiev, întemeiatã de mitropolitul moldovean Petru Movilã. Dupã patru ani, pãrãsind ºcoala, intrã în viaþa monahalã la Mãnãstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este fãcut rasofor, primind numele de Platon. Dupã puþinã ºedere în Mãnãstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, ºi se stabileºte la schitul Trãisteni - Râmnicu Sãrat ºi apoi la Mãnãstirea Dãlhãuþi. În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoieºte ca sihastru patru ani de zile. În anul 1750 este tuns, aici, în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mãrului, duhovnicul sãu, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah ºi întemeiazã o obºte monahalã în Schitul Sfântul Prooroc Ilie, unde se nevoieºte pânã în vara anului 1763, adunând în jurul sãu 64 de cãlugãri români, ucraineni ºi ruºi.

Din motive binecuvântate, în vara aceluiaºi an, se reîntoarce în Moldova împreunã cu toþi ucenicii sãi ºi se stabileºte la Mãnãstirea Dragomirna, unde se nevoieºte doisprezece ani, pânã în 1775. Aici, Cuviosul Paisie formeazã o obºte mare de 350 de cãlugãri ºi traduce, împreunã cu ucenicii sãi români, care

erau buni cunoscãtori ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinþilor Pãrinþi, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile românã ºi slavonã.

Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecþie majorã de traduceri româneºti filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail. În anul 1775, Moldova de Nord cãzând sub ocupaþie austriacã, Cuviosul Paisie a fost nevoit sã se stabileascã la Mãnãstirea Secu, în data de 14 octombrie, împreunã cu 200 de monahi, lãsând la Dragomirna o obºte de 150 de monahi. Aici se nevoieºte patru ani, continuând aceeaºi rânduialã de viaþã duhovniceascã atonitã, ca ºi la Dragomirna.

Cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi ºi la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mãnãstirea Neamþ, cu o mare parte din obºtea de la Secu, în ziua de 14 august 1779, unificând astfel cele douã mãnãstiri sub povãþuirea unui singur stareþ.

Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareþ al celor douã mãnãstiri unificate, Neamþ - Secu, Cuviosul Paisie pãstreazã cu sfinþenie acelaºi regulament de viaþã monahalã din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce priveºte rânduiala sfintelor slujbe, cât ºi nevoinþa monahilor la chilie.

La bisericã erau datori sã ia parte toþi pãrinþii ºi fraþii, afarã de cei bolnavi sau cei trimiºi la ascultãri. Marele stareþ venea cel dintâi la sfintele slujbe ºi neîncetat se ruga cu rugãciunea inimii, vãrsând în tainã multe lacrimi. În obºtea Cuviosului Paisie de la Neamþ se aflau mai mulþi cãlugãri, sporiþi duhovniceºte, care aveau darul lacrimilor ºi al neîncetatei rugãciuni, cãutând sã-i urmeze întru toate pãrintelui lor sufletesc.

Spovedania fraþilor obºtii se fãcea în fiecare searã, iar pentru cei mai sporiþi, o datã la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau ºi îndrumau duhovniceºte întreaga obºte, iar marele stareþ supraveghea bunul mers al celor douã mãnãstiri, atât în cele duhovniceºti, cât ºi în ascultãrile de obºte, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat ºi binecuvântare. Cei neascultãtori primeau canon ºi mustrare pãrinteascã.

O atenþie deosebitã a acordat Cuviosul Paisie de la Neamþ traducerii din limba greacã a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, ºirul traducerilor de la Dragomirna ºi Secu. Unii cãlugãri

moldoveni, munteni ºi ardeleni, fiind buni eleniºti, traduceau scrierile Sfinþilor Pãrinþi din limba greacã veche în limba românã, iar cãlugãrii slavi traduceau în limba slavonã, fãcând din Mãnãstirea Neamþ o adevãratã academie patristicã ºi duhovniceascã, nemaiîntâlnitã în alte þãri ortodoxe din acea vreme.

Cuviosul Paisie era ºi un bun organizator ºi înnoitor al vieþii monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlãu câteva sihãstrii de cãlugãriþe, pe care le îndruma duhovniceºte, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul , unul dintre ucenicii sãi de la Neamþ. Alt ucenic al sãu cu viaþã sfântã era Cuviosul Irinarh Rosetti , mare lucrãtor al rugãciunii inimii, fondatorul Mãnãstirii Horaiþa ºi al altor aºezãminte monahale din Moldova, din Athos, precum ºi al bisericii de pe Muntele Tabor, din þara

Sfântã.

Pentru sfinþenia vieþii sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamþ era cunoscut în toate þãrile ortodoxe, începând din Muntele Athos pânã în Lavra Peºterilor din Kiev ºi de la Mãnãstirea Optina pânã în sihãstriile din nordul Rusiei. De aceea, în 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a fãcut arhimandrit. În vremea aceea, mulþi dregãtori, boieri ºi chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mãnãstirea Neamþ, dorind sã vadã pe acest mare stareþ cu viaþã sfântã.

Influenþa lui a fost mare asupra multor mãnãstiri ºi schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamþ, Agapia, Vãratec, Bisericani, Râºca, Vovidenia, Pocrov, Tarcãu, precum ºi Cernica, Robaia, Cãldãruºani etc., din þara Româneascã. În toamna anului 1794, îmbolnãvinduse, ºi-a dat sufletul sãu curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în seara zilei de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toatã obºtea celor douã mãnãstiri, cu schiturile lor, care numãrau peste 1000 de cãlugãri români, ruºi, ucraineni, greci, bulgari. Sâmbãtã, 17 noiembrie, a fost înmormântat în gropniþa bisericii mari, ziditã de Binecredinciosul Voievod ªtefan cel Mare ºi Sfânt. Fiind cinstit ca sfânt, încã din viaþã, ucenicii sãi i-au sãvârºit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anualã de prãznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum ºi în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au rãspândit isihasmul în þãrile Române, iar cei slavi în peste 100 de mãnãstiri din Rusia ºi Ucraina. În 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie de la Neamþ. În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit pomenirea ca sfânt a Cuviosului Paisie de la Neamþ, fiind trecut în calendar la data de 15 noiembrie. La mormântul lui de la Mãnãstirea Neamþ vin sã se închine ºi sã-i cearã ajutor nu numai credincioºi din România, ci ºi din alte þãri.

Pr. Florin IORDACHE

Tihna Domnului în Biserica Sa Omul odatã ce ºi-a recãpãtat starea de la început, poate deveni casã a Duhului Sfânt, adicã poate avea putinþa de a-L sãlãºlui pe Hristos în el, astfel omul dobândeºte calitatea de bisericã, în care Hristos se poate odihni. În Sfânta Bisericã într-un mod mai profund ºi mai înalt se aºeazã tãria Tatãlui, iubirea lui Hristos ºi sfinþenia Duhului Sfânt, pentru desãvârºire întru unirea nedespãrþitã spre vecie. Între Dumnezeu ºi Bisericã nu existã rãstimp, ea împãrtãºindu-se de tot ce revarsã Tatãl ceresc, într-un mod nemijlocit. Biserica întemeiatã de Hristos, este plinã de slavã încã din prima clipã a existenþei, prin jertfa

unicã, Fiul îºi întinde braþele pentru a o cuprinde, iar prin pogorârea Sfântului Duh, întemeierea vãzutã a bisericii, se bucurã de aceastã atât cât vor fi veacurile.

Biserica este o Vitezda pentru suflete, ea pregãteºte omul spre veºnica fericire, prin toate ale sale, prin sfinþenie, preoþi, rugãciuni ºi cântãri, prin icoane ºi picturi, este o unire a cerului cu pãmântul, cãci aici se pogoarã mereu Sfânta Treime ºi tot aici omul se împãrtãºeºte cu Ea. Înfruptarea din slava Fiului, se revarsã peste sufletul ºi tot chipul omului, devenind ,,fiu a lui Dumnezeu prin har.

Biserica este Împãrãþia lui

Dumnezeu pe pãmânt, iar prin rugãciunea noastrã intrãm în ea, împãrtãºirea concretã de viaþa cea nouã în Hristos, de dreptatea, pacea ºi bucuria în Sfântul Duh, cãci unde este Biserica, acolo este ºi Duhul ºi iubirea lui Dumnezeu. „Cine nu are biserica drept mamã, nu poate avea pe Dumnezeu de Tatã” Sf. Ciprian al Cartaginei.

Uniþi întru Hristos ºi formând biserica, cea luptãtoare, putem sãlãºlui în pace El, devenim fii prin har ai lui Dumnezeu, într-o continuitate desãvârºitã prin Sfântul Duh. Ca vlãstar al Bisericii lui Hristos, creºtinul dreptmãritor trebuie sã-ºi menifeste aceastã demnitate, sã pãstreze vie rugãciunea ºi sã-ºi umple sufletul de slava lui Hristos. Biserica este cerul lui Dumnezeu pe pãmânt, unde se aºeazã între oameni, unde este începutul, cuprinsul ºi sfârºitul, adicã plenitudinea Bisericii.

Pr. Robert NICOLAE

5

Argeºul Ortodox

Calea de la o închinare formalã la o închinare adevãratã În acest studiu vom face, cu ajutorul lui Dumnezeu, o trecere în revistã a felului cum a ajuns poporul lui Iuda sã decadã moral ºi spiritual, iar apoi sã aibã loc o reînviorare a vieþii lor morale ºi spirituale, atât ca indivizi cât ºi ca popor. Vom analiza care sunt paºii care trebuie fãcuþi pentru a parcurge drumul de la o închinare formalã la o închinare adevãratã, de la o închinare înþesatã de obiceiuri pãgâne, la o închinare sfântã ºi plãcutã înaintea Bunului nostru Dumnezeu.

Astfel poporul lui Iuda, dupã o perioadã de aproximativ 60 de ani de la reforma spiritualã care a avut loc pe timpul împãratului Iezechia, a ajuns sã fie cufundatã din nou în idolatrie ºi pãgânism. În timpul acela la Ierusalim au domnit împãraþii Manase ºi Amon. Aceºti doi împãraþi, tatã ºi fiu, au fãcut ce este rãu înaintea lui Dumnezeu, aducând în practica religioasã a oamenilor din poporul lui Iuda, toate obiceiurile pagânilor. În timpul acela au fost amenajate din nou locurile pentru idolatrie, respectiv locurile pe înãlþimi, unde au fost construite altare ºi sau fãcut o sumedenie de idoli pentru zeitãþile pãgâne: Baal, Astarteea ºi alþii, iar poporul Domnului, în loc sã se închine Viului Dumnezeu, au ajuns sã se închine oºtirii cerului, adicã zeitãþilor solare sau celeste ale popoarelor pãgâne, popoare care trãiau în vecinãtatea lor. Iatã ce zice Sfânta Carte despre aceastã stare de lucruri: "Manase era de doisprezece ani când s-a fãcut rege ºi a domnit cincizeci ºi cinci de ani în Ierusalim. Acesta a fãcut lucruri neplãcute înaintea ochilor Domnului, umblând dupã urâciunile popoarelor izgonite de Domnul din faþa fiilor lui Israel. Cãci a fãcut din nou locurile înalte pe care le sfãrâmase Iezechia, tatãl sãu, ºi a aºezat jertfelnice pentru baali, a fãcut Aºere, s-a închinat la toatã oºtirea cereascã ºi i-a slujit; A fãcut jertfelnice ºi în templul Domnului, despre care Domnul zisese: "În Ierusalim va fi numele Meu în veci"; A zidit jertfelnice pentru toatã oºtirea cereascã în amândouã curþile templului Domnului. Tot el a trecut prin foc pe fiii sãi în valea Ben-Hinom ºi a fãcut vrãjitorie, farmece ºi magie; a adus oameni care chemau duhurile morþilor ºi fermecãtori; ºi a înmulþit relele împotriva Domnului, mâniindu-L. Apoi a fãcut un idol cioplit si l-a aºezat în templul lui Dumnezeu, deþi Dumnezeu grãise cãtre David ºi cãtre Solomon, fiul lui: "În templul acesta ºi în Ierusalimul pe care l-am ales dintre toate seminþiile lui Israel, îmi voi pune numele Meu în veac; Mai mult, nu voi îngãdui ca piciorul lui Israel sã pãºeascã afarã din pãmântul acesta, pe care l-am dat pãrinþilor lor, numai dacã ei vor fi stãruitori în a face tot ce le-am spus, dupã toatã legea, rânduielile ºi poruncile date prin Moise". Însã Manase a dus pe Iuda ºi pe locuitorii Ierusalimului la atâta rãtãcire, încât ei au sãvârºit mai rãu decât acele popoare pe care Domnul le stârpise din faþa fiilor lui Israel." (II Paralipomena (Cronici), 33, 1-9) Casa Domnului, sau Tempul Domnului de la Ierusalim, a fost pîngãritã ºi ea în timpul acela. S-a ajuns pânã acolo ca în templu sau în curtea acestuia sã fie zidite altare pentru jertfele aduse diverselor zeitãþi pãgâne, adicã oºtirii cerului. În Casa Domnului au fost aºezaþi apoi diverºi idoli, iar poporul a ajuns, în frunte cu împãratul Manase sã-ºi treacã copiii prin foc în cinstea lui Moloh, o zeitate pãgânã, inexistentã defapt, existentã doar în mintea ºi imaginaþia lor. În decãderea lor moralã ºi spiritualã împãratul Manase ºi poporul a ajuns sã se ocupe cu descântecele ºi vrãjitoria. „A fãcut jertfelnice ºi în templul Domnului, despre care Domnul zisese: "În Ierusalim va fi numele Meu în veci"; A zidit jertfelnice pentru toatã oºtirea cereascã în amândouã curþile templului Domnului. Tot el a trecut prin foc pe fiii sãi în valea Ben-Hinom ºi a fãcut vrãjitorie, farmece ºi magie; a adus oameni care chemau duhurile morþilor ºi fermecãtori; ºi a înmulþit relele împotriva Domnului, mâniindu-L. Apoi a fãcut un idol cioplit si l-a aºezat în templul lui Dumnezeu, deþi Dumnezeu grãise cãtre David ºi cãtre Solomon, fiul lui: "În templul acesta ºi în Ierusalimul pe care l-am ales dintre toate seminþiile lui Israel, îmi voi pune numele Meu în veac;” (2 Cron.33:4-7).

Atât de mare a ajuns decâderea spiritualã ºi moralã, încât în Casa Domnului, în Templul lui Dumnezeu din Ierusalim, erau acceptaþi pânã ºi ºi sodomiþii ºi femeile care slujeau zeiþei Astarteea sau Astarete sau Asera, în cinstea ºi în numele cãreia se fãcea prostituþie templarã. Locurile de desfrâu ale axcestora se aflau lângã templu: „Apoi au dãrâmat casele de desfrâu care se aflau lângã templul Domnului, unde femeile þineau veºminte pentru Astarte;” (4 Regi 23,7). În acel timp de mare decãdere moralã ºi spiritualã, Dumnezeu a produs o reînviorare spiritualã, o adevaratã trezire moralã ºi spiritualã. În timpul acesta de reînviorare spiritualã,

6

poporul lui Iuda a fãcut un uriaº progres moral ºi spiritual, trecând de la o închinare cu multe influenþe pagâne, la o închinare adevãratã dupã voia lui Dumnezeu. Templul Domnului a fost curãþit, renovat, re-consacrat lui Dumnezeu împreunã cu poporul, iar slujitorii Domnului : preoþii, leviþii, cîntareþii ºi uºierii si-au reluat din nou slujbele sfinte. În aceste condiþii de reînviorare spiritualã ºi reformã reralã, întreg poporul s-a consacrat din nou Domnului ºi a reintrat într-un nou legãmânt cu Dumnezeu, prãznuind cu mare fast ºi bucurie sãrbãtoarea Paºtelui. ( 2 Cron. 34,29-35,19).

Calea de la o închinare formalã la o închinare adevãratã, presupune cinci paºi siguri, fãcuþi prin credinþã spre Dumnezeu, paºi care încep cu o inimã deschisã ºi sincerã faþã de Dumnezeu.

Cei cinci paºi de la o închinare formalã la o închinare adevãratã ºi realã, sunt urmãtorii: 1. Închinarea adevãratã începe întotdeauna cu o inimã sincerã care se deschide ºi cautã pe Dumnezeu: „Iosia era de opt ani când s-a fãcut rege ºi a domnit treizeci ºi unu de ani în

Ierusalim. Acesta a fãcut lucruri plãcute înaintea ochilor Domnului ºi a umblat pe cãile lui David, strãmoºul sãu ºi nu sa abãtut nici la dreapta nici la stânga; Cãci în anul al optulea al domniei lui, fiind încã tânâr, a început sã caute pe Dumnezeul lui David, strãmoºul sãu.... ” (2 Cron.34, 1-3).

Atât tatãl lui Iosia, respectiv Amon, cât ºi bunicul sãu Manase, au fãcut ce este rãu înaintea Domnului, aºa cã Iosia, vroia sã caute pe Dumnezeul strãmoºului sãu David, om dupã inima ljui Dumnezeu. Credincioºia lui David, îãn orice împrejurare, faþã de Dumnezeu, era impresionantã pentru Iosia ºi-ºi dorea ºi el sã fie credincios din toatã inima lui Domnului. „Iosia era de opt ani când s-a facut rege ºi a domnit treizeci ºi unu de ani în Ierusalim. Acesta a fãcut lucruri plãcute înaintea ochilor Domnului ºi a umblat pe cãile lui David, strãmoºul sãu ºi nu s-a abãtut nici la dreapta nici la stânga; Cãci în anul al optulea al domniei lui, fiind încã tânâr, a început sã caute pe Dumnezeul lui David, strãmoºul sãu...” (2 Cron.34, 1-3).

David a fost „omul dupa inima lui Dumnezeu”, el a fost un om al rugãciunii, un om ce a experimentat zilnic adevãrata pãrtãºie cu Dumnezeu în închinare. Iatã un psalm al lui David: al priceperii; când il prigonea pe el fiul lui: „Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea, intru credinciosia Ta, auzi-ma, intru dreptatea Ta. (Un psalm al lui David: al priceperii; cand il prigonea pe el fiul lui.) Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea, intru credinciosia Ta, auzi-ma, intru dreptatea Ta.” (Ps.143,1). Iosia a dorit sã se asemene în temere ºi ascultare de Dumnezeu acestui mare bãrbat al Domnului, David, urmând îndeaproape pilda vieþii lui. .Datorita acestui fapt, tânãrul Iosia este pentru noi ºi astãzi o adevãratã provocare pentru a-L cauta pe Dumnezeu în orice timp al vieþii noastre. Închinarea adevãratã începe întodeauna cu o inimã sincerã, o inimã deschisã ce cautã cu tod dinadinsul relaþi sfântã cu Dumnezeu. Într-un popor, afundat, cât se poate de jos din punct de vedere moral ºi spiritual, în tot felul de obiceiuri pãgâne, tânãrul Iosia a început sã caute pe Dumnezeu. Pentru Iosia n-a fost deloc o piedicã faptul cã la început era singurul din familia lui care dorea apropierea de Dumnezeu, sau faptul cã era foarte tânãr, iar pe lângã toate acestea era ºi rege. În aceastã posturã, ca rege, îºi putea permite foarte multe lucruri. Cât de mult cionteazã educaþia din familie, deoarece Iosia a fost crescut ºi educat în casa preotului Hilchia. În casa acestui preot tânãrul nu putea sã audã decât lucruri sfinte, cântãri de laudã lui Dumnezeu, tot feluri de lucruri privitoare la sfintele ceremonii de la templu.

Astfel fiind crescut în casa acestui preot, în inima lui Iosia s-a

nãscut încã din copilãrie dorinþa dupã ascultarea ºi slujirea lui Dumnezeu. Aceastã sfântã dorinþã n-a putut fi înãbuºitã de felul de a fi al poporului din timpul sãu. El a fost gata sã-ºi exprime în mod public credinþa ºi dorinþa dupã Dumnezeu, prin sfântã închinare si slujire. În inima lui Iosia, s-a hotãrât sã urmeue exemplul lui David ºi nu al tatãlui sãu Amon, sau al bunicului Manase. Despre Iosia a rãmas scris în cronica timpului atât de frumos : „Acesta a fãcut lucruri plãcute înaintea ochilor Domnului ºi a umblat pe cãile lui David, strãmoºul sãu ºi nu sa abãtut nici la dreapta nici la stânga; ” 2. Închinarea adevãratã presupune înlãturarea relelor fãcute ºi mãrturisirea pãcatelor din viaþã. Dar ºi bunicul lui Iosia, Manase, s-a pocãit în final, întorcându-se cu o inimã cãitã spre Dumnezeu, chiar dacã Manase a fãcut foarte multe lucruri rele, deoarece scrie Cartea Sfântã: „Însã Manase a dus pe Iuda ºi pe locuitorii Ierusalimului la atâta rãtãcire, încât ei au sãvârºit mai rãu decât acele popoare pe care Domnul le stârpise din faþa fiilor lui Israel." (2 Cron. 33, 9).

Datoritã faptului cã nu a fost credincios ºi a atras ºi poporul Domnului în idolatrie falsã ºi neascultare faþã de Dumnezeu, împãratul Manase a ajuns în robie, iar acolo sa smerit înaintea Domnului, s-a cãit de relele fãcute ºi a cerut îndurarea ºi iertarea Domnului. Este tulburãtoare rugãciunea lui Manase, fiul lui Ezechia, rugãciune gãsitã în Sfânta Scripturã a Vechiului Testament: „Doamne, atotþiitorule, Dumnezeul pãrinþilor noºtri, al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob, ºi al seminþiei celei drepte a lor; Cel ce ai fãcut cerul ºi pãmântul, cu toatã podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul ºi l-ai pecetluit cu numele Tãu cel înfricoºat ºi slãvit, înaintea Cãruia toate se tem ºi tremurã din pricina atotputerniciei Tale. Pentru cã nimeni nu poate sã stea înaintea strãlucirii slavei Tale ºi nesuferitã este mânia urgiei Tale asupra celor pãcãtoºi! Însã nemãsuratã ºi neajunsã este ºi mila fãgãduinþei Tale, cãci Tu eºti Domnul cel preaînalt, bun, îndelung-rãbdãtor ºi mult-milostiv, cãruia îi pare rãu de rãutãþile oamenilor.

Tu, Doamne, dupã mulþimea bunãtãþii Tale, ai fãgãduit pocãinþã ºi iertare celor ce Þi-au greºit ºi dupã mulþimea îndurãrilor Tale ai hotãrât pocãinþã pãcãtoºilor spre mântuire.

Aºadar, Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepþi, n-ai pus pocãinþã pentru cei drepþi: pentru Avraam ºi Isaac ºi Iacob care nu Þi-au greºit Þie, ci ai pus pocãinþã mie pãcãtosului, pentru cã am pãcãtuit mai mult decât nisipul mãrii. Multe sunt fãrãdelegile mele ºi nu sunt vrednic a cãuta ºi a privi înãlþimea cerului din pricina mulþimii nedreptãþilor mele. Strâns sunt eu cu multe cãtuºe de fier, încât nu pot sã-mi ridic capul meu ºi nu am nici loc de odihnã, pentru cã Te-am mâniat ºi am fãcut rãu înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am pãzit poruncile Tale, ci am pus urâciuni ºi am înmulþit smintelile. Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunãtatea Ta. Am pãcãtuit, Doamne, am pãcãtuit ºi fãrãdelegile mele eu le cunosc. Însã cer, rugându-Te: iartã-mã, Doamne, iartã-mã ºi nu mã pierde în fãrãdelegile mele ºi nici nu mã osândi la întuneric, sub pãmânt, cãci Tu eºti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocãiesc. Aratã-Þi peste mine bunãtatea Ta, mântuindu-mã pe mine nevrednicul, dupã mare mila Ta. ªi Te voi preaslãvi în toate zilele vieþii mele. Cãci pe Tine te slãvesc toate puterile cereºti ºi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin! ” Iatã cum descrie Sfânta Scripturã cãinþa lui Manase: „ªi în strâmtorarea sa, el a cãutat faþa Domnului Dumnezeului sãu ºi s-a smerit foarte înaintea Dumnezeului pãrinþilor sãi. Iar dacã s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit ºi i-a ascultat rugãciunea lui ºi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul sãu. ªi a cunoscut Manase cã Domnul este Dumnezeul cel adevãrat. ” (2 (Cron. 33, 9). Însã Manase dacã a fost iertat de Dumnezeu ºi învrednicit de El sã se întoarcã din nou în regatul sãu, n-a mai fost acelaºi om, ci s-a dedicat acum ascultãrii de Dumnezeu ºi a început sã schimbe toate lucrurile rele pe care le-a fãcut, înlãturând idolatria din popor : „Dupã aceea a zidit el zidul cel din afarã al cetãþii lui David, în partea de apus a Ghihonului, pe vale ºi pânã la poarta peºtilor, a înconjurat Ofelul, l-a fãcut înalt ºi a aºezat cãpetenii de oaste prin toate cetãþile întãrite ale lui Iuda. Apoi a doborât pe dumnezeii cei strãini ºi idolul cel din templul Domnului ºi toate capiºtele pe care le zidise pe muntele templului Domnului ºi în Ierusalim le-a aruncat afarã din cetate. A fãcut la loc jertfelnicul Domnului ºi a adus pe el jertfe de împãcare ºi de laudã iar lui Iuda i-a spus sã slujeascã Domnului Dumnezeului lui Israel. Poporul mai aducea jertfe pe locurile înalte, dar numai pentru Domnul Dumnezeul sãu. ” (2 Cron. 33, 14-17).

- VA URMA Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argeºul Ortodox

In Memoriam: Preacuviosul Pãrinte Arhimandrit Ioanichie Bãlan

Frânturi de gânduri ºi sentimente la împlinirea a cinci ani de la momentul marii sale treceri…

Iatã cã de douã milenii încoace, adicã de la întemeierea credinþei creºtine, ne strãduim sã ne cinstim ºi sã ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinþei precum ºi personalitãþile marcante, universale ºi naþionale, care au amprentat istoria, veacurile ºi locurile cu activitatea, cu viaþa ºi cu învãþãturile ori scrierile lor mult folositoare!...

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru câteva momente, cuprins fiind de emoþie, respect ºi veneraþie, de Preacuviosul Pãrinte Arhimandrit Ioanichie Bãlan acum, la împlinirea a cinci ani de la momentul naºterii sale în viaþa cea cereascã, dupã o lungã ºi grea suferinþã, cruce ºi încercare, având venerabila vârstã de 77 de ani, eveniment ce s-a sãvârºit în ziua de joi – 22 Noiembrie, totodatã ºi în timpul slujbei prohodirii ºi înmormântãrii sale, care sa desfãºurat în ziua de sâmbãtã – 24 Noiembrie anul 2007 la Mãnãstirea Sihãstria – Neamþ, la care am reuºit sã particip ºi eu alãturi de foarte mulþi slujitori ai altarului bisericesc strãbun ºi ai cinului cãlugãresc, precum ºi de mulþi fii duhovniceºti ºi ucenici, cunoscuþi ori apropiaþi!...

Pentru a fi sincer, doresc sã recunosc cã, în iureºul acelor zile dintre moartea ºi înmormântarea sa, am constatat cu oarecare srângere de inimã, cã nu este uºor sã vorbeºti ori sã scrii despre Pãrintele Ioanichie, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ puþinã vreme, adicã de numai 23 de ani!... De ce? Pentru cã Pãrintele Arhimandrit Ioanichie – Duhovnicul ori Pãrintele Duhovnicesc s-a conturat ºi s-a identificat în mintea ºi în inima mea, prin câteva trãsãturi ºi calitãþi distincte: - în primul rând caracterul, onoarea ºi demnitatea pãrintelui; dupã aceea cultura teologic – duhovniceascã ºi nu numai, cu care a fost înzestrat datoritã muncii ºi tenacitãþii prea cuvioºiei sale; luciditatea ºi spiritul sãu critic însoþit de foarte multã înþelegere ºi condescendenþã; pe urmã spiritul de disciplinã, în primul rând cu el însuºi, de rigoare academicã, doctrinarã, liturgicã ºi canonicã revelatã cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predicã sau cuvântare, susþinute într-un mod foarte coerent ºi elevat în diferite împrejurãri ºi cu diferite ocazii; comportamentul, felul sãu de a fi ºi de a se raporta la semenii sãi, la fiecare în parte într-un mod deosebit ºi unic, fiind foarte respectuos, accesibil ºi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simþ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieþi ºi care astãzi o întâlneºti tot mai rar!...

Pãrintele Arhimandrit Ioanichie Bãlan a mai avut ºi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreþie ºi modestie ieºite din comun, care miau inspirat foarte multã încredere, confort sufletesc ºi dragoste faþã de valorile perene ale spiritualitãþii ºi culturii noastre autentice!... În altã ordine de idei, sfinþia sa realiza faptul cã pãstorul duhovnicesc trebuie sã arate în toate bunã-rânduialã. Fiindcã în bunã-cuviinþã stau toate chipurile unei purtãri frumoase. Pãstorul duhovnicesc îºi pãzeºte buna cuviinþã în relaþiile sale când: - nu îºi neglijeazã îndatoririle sfinte ºi apostolia sa; - când îºi aminteºte cã trebuie sã fie, oriunde ºi oricând, un model creºtin, când vorbeºte ºi când tace; când se conformeazã el însuºi responsabilitãþilor care decurg din grija pentru conºtiinþa turmei sale. Pãstorul duhovnicesc care nu (se) neglijeazã ºi îºi aminteºte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepãda caracterul cuviincios, fiindcã acesta este cu neputinþã de îndepãrtat de la el, deoarece nu îi îngãduie aceasta însãºi vrednicia preoþeascã, care este nedespãrþitã de cuvioºie.

Chipul preoþesc de neschimbat îl constrânge pe preot sã se armonizeze cu multã luare aminte ºi

atenþie cu relaþiile din obºtea lui ºi sã îºi facã aceste relaþii cu multã prevedere. Mai întâi ºi mai presus de toate, se armonizeazã caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie sã nu se arate în adunãri fãrã vreo pricinã impusã de slujirea lui, ori sã le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau sã se facã plãcut acestora.

Trebuie sã îºi facã relaþiile cu mulã chibzuinþã ºi dupã o îndelungã ºi atentã cercetare a petrecerii ºi caracterului ºi a cugetului persoanelor cu care urmeazã sã aibã relaþii.

Dacã acestea sunt în aºa fel încât prietenia ºi relaþia cu ele sã îi aducã lui cinste ºi bun renume, atunci poate sã se împrieteneascã ºi sã intre în relaþie cu ele. Dar dacã, dimpotrivã, reputaþia acestora nu este bunã ori sunt socotite de o moralitate îndoielnicã, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere ºi vieþuire rãu famate, atunci prietenia faþã de acestea ºi relaþia cu ele cu cât este mai apropiatã, cu atât este mai vãtãmãtoare ºi mai insultãtoare.

Aceasta ne învaþã pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vã înºelaþi, cãci vorbirile rele stricã obiceiurile bune”11 I Cor. 15, 33 . Asemenea relaþii îl vatãmã foarte mult mai ales pe preot, fiindcã, în împreunãpetrecerea cu persoanele prost vãzute din punct de vedere moral, pe nesimþite, se depãrteazã cuvioºia lui ºi este prãdatã puþin câte puþin bogãþia bunei-cuviinþe preoþeºti, ºi la urmã se va afla ºi el gol de toatã cinstea ºi respectul din parte celor pãstoriþi de el.

Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „ªi alþii au mâncat puterea lui, iar el nu a ºtiut”22 Os. 7, 9 . Prin urmare prietenia ºi filiaþia duhovniceascã se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizãrii ºi desãvârºirii unei relaþii duhovniceºti, bazatã pe încredere, deschidere ºi dragoste reciprocã, ziditoare ºi mult folositoare!... ªi totodatã, Pãrintele Arhimandrit Ioanichie Bãlan a primt cu multã dragoste pe foarte mulþi tineri la sfat, încurajându-i ºi ajutându-i pe mulþi dintre studenþii teologi sã se pregãteascã pentru apãrarea ºi promovarea credinþei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaºi timp un bun pãstrãtor al Tradiþiei ºi un pãstor receptiv la noile probleme apãrute în societate. Era elegant ºi ordonat, ospitalier ºi erudit. Un preot distins al cultului ortodox ºi un om al culturii înþelepte, un slujitor al Bisericii ºi al poporului român.

Preacuviosul Pãrinte Arhimandrit Ioanichie Bãlan a fost un om al bucuriei, al seriozitãþii, conºtiinciozitãþii ºi discreþiei ori modestiei, un om care ºi-a propus sã înmulþeascã seriozitatea ºi conºtiinciozitatea ºi credem cã a reuºit cu prisosinþã. Darul deosebit al pãrintelui Ioanichie de a vorbi ºi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii ºi în special ale Noului Testament, precum ºi a dogmelor ºi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cãrþile fundamentale ale spiritualitãþii ortodoxe, cum ar fi Patericul ºi Filocalia, dar ºi pentru textele liturgice cuprinse în cãrþile de slujbã, l-au fãcut sã fie iubit ºi în acelaºi timp sã fie un pãrinte duhovnicesc cu autoritate ºi discernãmânt, ºi toate acestea fiindcã vocea profeticã a Bisericii ºi a Pãrintelui duhovnicesc din Ea, se aude în istorie, cãci nu se concepe ca, propovãduind adevãrul sã nu mustri pãcatul, curãþindu-l ºi îndepãrtându-l prin baia celui de-al doilea botez, adicã prin lacrimile pocãinþei. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iatã Eu stau la uºã ºi bat”... Chemarea ei ºi a duhovnicului numai în ea sau din interiorul ei, se îndreaptã cãtre toþi, ºi face acest lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spaþiului pãmântesc, traversând toate vicisitudinile istoriei. Glasul ei

strãbate veacurile, cãci mãrturisirea credinþei creºtine îi aparþine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaþie simfonicã dintre Biserica luptãtoare ºi cea triumfãtoare.

Prin urmare, citindu-i datele sale biografice mã uit, cu multã admiraþie, la data ºi locul naºterii sale: - 10 februarie anul 1930 în localitatea Stãniþa, judeþul Neamþ; la studiile pe

care le-a fãcut: 1942 – 1949 la Liceul Comercial din Roman; la anii de studii teologice sãvârºiþi între anii 1971 – 1975 la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureºti; la faptul cã a intrat de la vârsta de 19 ani ca frate în Mãnãstirea Sihãstria – Neamþ, unde în anul 1953 a fost hirotonit diacon, urmând a fi între anii 1949 – 1971 casier, contabil ºi secretar, precum ºi ghid la aceastã strãlucitã „vatrã de sihãstrie româneascã”; apoi între anii 1971 – 1990 a fost casier, contabil ºi ghid la vestita lavrã nemþeanã a Bistriþei; în anul 1979 va fi hirotonit ieromonah; în anul 1987 este ridicat la rangul de protosinghel, iar în anul 1992 la cel de arhimandrit, tot la Mãnãstirea Sihãstria, unde a cunoscut foarte mulþi din pleiada marilor duhovnici români din perioada interbelicã ºi postbelicã, cum ar fi pãrinþii: Ioil Gheorghiu, Ioanichie Moroi, Arsenie Papacioc, Paisie Olaru ºi îndeosebi marele sãu ºi al nostru îndrumãtor duhovnicesc – Ilie Cleopa; la demnitarii ºi slujitorii bisericeºti pe care i-a cunoscut ºi cu care a colaborat: - Patriarhii Iustinian, Iustin, Teoctist – ºi el trecut cu doar câteva luni în urmã, ºi care l-a evocat de multe ori deoarece l-a apreciat foarte mult, de asemenea nu în ultimul rând, actualul întâistãtãtor al bisericii noastre – în persoana P.F.P. Daniel, ori Episcopii Eftimie al Romanului ºi Casian al Dunãrii de Jos; Nu în cele din urmã îmi aduc aminte de zecile de articole, studii ºi cãrþi apologetic – misionare ºi ziditoare de suflet, pe care le-a scris cu o competenþã, cu o rigoare ºtiinþificã ºi pastoralã deosebitã, cum ar fi spre exemplu: în anul 1980 „Patericul Românesc”, cu 736 pagini, apãrut la E.I.B.M.B.O.R. Bucureºti în condiþii deloc uºoare, bine ºtiind regimul totalitar – comunist sub care vieþuiam cu toþii; 1984 „Convorbiri duhovniceºti” – vol. I, apãrut la Editura Episcopiei Romanului iar în 1988 cel de-al doilea volum al acestei lucrãri, tot la Roman; 1992 „Pelerinaj la locurile sfinte” (reeditare din

anul 1988 a cãrþii „Mãrturii la locurile sfinte”), apãrut tot la Roman; în acelaºi an au mai apãrut: „Cãlãuzã ortodoxã în Bisericã” apãrutã la Editura „Trinitas” din Iaºi; în anul 1993 a apãrut „Cãlãuzã ortodoxã în familie” la aceeaºi editurã a Mitropoliei Moldovei ºi Bucovinei, apoi „Rânduiala Sfintei Spovedanii ºi a Sfintei Împãrtãºanii”, „Pãrintele Paisie Duhovnicul”; în anul 1994 au fost publicate „Pãrintele Cleopa Duhovnicul” sau „Convorbiri cu teologi ortodocºi ºi strãini” – toate apãrute la aceeaºi editurã bisericeascã ieºeanã, multe dintre aceste lucrãri fiindu-i traduse ºi în limbi de circulaþie internaþionalã cum ar fi: englezã, francezã sau greacã. ªtiind, din propria-mi experienþã, cã fiecare întâlnire cu Pãrintele Ioanichie a fost un prilej de mare înãlþare sufleteascã ºi de sãrbãtoare, asemeni întâlnirilor învãþãceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildã demnã de urmat, de înþelepciune, abnegaþie ºi dãruire, mã (mai) gândesc ce repede îi uitãm noi pe aceºti oameni, pe aceste personalitãþi ale culturii ºi spiritualitãþii noastre, fiindu-le prea puþin recunoscãtori pentru toate câte ne-au fãcut ºi ne-au dãruit ei nouã, cu toate cã ar trebui sã ne aducem aminte „de mai marii noºtri”!... În ultima vreme am vorbit de toþi aceºti mari Pãrinþi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinþi, cãci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niºte sfinþi. Aºa i-am simþit, aºa i-am perceput. Fiindcã i-am vãzut împlinind sub ochii noºtri Evanghelia, pentru cã neau învãþat creºtinismul practic prin exemplul personal: au flãmânzit ei ca sã sature pe cei flãmânzi, au privegheat ei ca sã se odihneascã cei osteniþi, au pãtimit ei ca sã ia mângãiere cei întristaþi, s-au sacrificat ei ca sã trãiascã ceilalþi. Bunul Dumnezeu sã-l odihneascã cu sfinþii pe Pãrintele Ioanichie Bãlan - cel care a ajuns, în urmã cu trei ani, alãturi de marii sãi îndrumãtori, slujitori ºi înaintaºi, iar pentru rugãciunile lui sã ne miluiascã ºi sã ne mântuiascã ºi pe noi toþi.

Amin Eu personal, mã simt foarte împlinit ºi onorat pentru faptul cã am avut fericitul prilej ºi marea ºansã de a-l întâlni ºi (de) a-l cunoaºte pe Pãrintele Arhimandrit Ioanichie Bãlan – mare personalitate a culturii ºi spiritualitãþii noastre monahale româneºti, autentice ºi mãrturisitoare din aceste rãzvrãtite vremuri, având convingerea ºi nãdejdea cã vom ºti cu toþii pe mai departe, sã ne cinstim înaintaºii, potrivit meritelor ºi vredniciilor fiecãruia, cu toate cã în aceste vremuri, preþuim mai mult pe alþii de oriunde ºi de aiurea, cãci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoºi, mai senzaþionali!... Însã, rãmânem convinºi de faptul cã ce este nobil rãmâne iar ce este ieftin, apune!...

Aºadar, cei alungaþi din turnurile babilonice pot bate la porþile cetãþii noului Ierusalim – cel bisericesc ºi ceresc ce „nu are trebuinþã de soare, nici de lunã, ca sã o lumineze, cãci slava lui Dumnezeu a luminat-o, fãclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinþã în domeniul istoriei ºi a spiritualitãþii autentice, care ar trebui sã se afle la îndemâna tuturor celor ce cred cã „Biserica este cetatea pe care nici porþile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu sã-l ierte ºi sã-l odihneascã!

Veºnicã sã-i fie amintirea ºi pomenirea!

Amin!

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze Sfinþii Arhangheli Mihail ºi Gavriil, 8 noiembrie 2012, hram la Unitatea Militarã 01261 din Garnizoana Piteºti Sfinþii Arhangheli Mihail ºi Gavriil au fost sãrbãtoriþi joi, 8 noiembrie 2012, ºi la

Unitatea Militarã 01261 din Piteºti. Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscopul Argeºului ºi Muscelului, împreunã cu un important sobor de preoþi ºi diaconi, a oficiat cu acest prilej Sfânta Liturghie arhiereascã.

Hramul bisericii din incinta unitãþii a adunat credincioºi din Piteºti dar ºi cadre militare ºi soldaþii care se bucurã de asistenþa religioasã asiguratã de preotul militar Gheorghe Matei, slujitor în Garnizoana Piteºti.

La data de 30 Mai 2000, s-a sfinþit locul ºi temelia sfântului lãcaº, de cãtre Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop Calinic. Lucrãrile de edificare a bisericii militare s-au desfãºurat pe o perioadã de doi ani ºi jumãtate ºi s-au încheiat cu slujba de târnosire, la data de 28 Noiembrie 2002.

Biserica s-a ridicat cu sprijinul financiar al personalului militar ºi civil din unitãþile militare din Garnizoana Piteºti în perioada iulie 1999 - decembrie 2006.

O contribuþie substanþialã a fost adusã de Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului prin sectorul Economic ºi Construcþii bisericeºti condus de pãrintele consilier Arhidiacon

Caliopie Ichim.

Alte ajutoare au sosit de la: Secretariatul de Stat pentru Culte; S.C. Metabet S.A.; Arpechim S.A.; Sf. Mãnãstire Frãsinei Vâlcea ºi de la Schitul Trivale din Piteºti. În perioada martie 2003 - iulie 2006 s-a construit în curtea bisericii o clopotniþã cu anexe. În primãvara anului 2004 s-au început lucrãrile de picturã în tehnica fresco, în stil bizantin, de cãtre pictorul George Rãdulescu.

Biserica militarã este izvor de sfinþenie care

se revarsã cãtre toþi militarii din garnizoanã. Ei au un sprijin spiritual ºi moral în acest lãcaº de închinãciune, iar preotul militar le este un pãrinte duhovnicesc de ajutor în orice problemã ºi frãmântare.

ÎNVÃÞÃTURILE LUI NEAGOE BASARAB CÃTRE FIUL SÃU THEODOSIE EVENIMENT EDITORIAL Împlinirea a 500 de ani (1512-2012) de la urcarea pe tronul Þãrii Româneºti a Sfântului Voievod Neagoe Basarab a fost ºi este marcatã în toatã România de diferite manifestãri. În Cetatea Basarabilor, cu binecuvântarea ºi purtarea de grijã a Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, alãturi de simpozionul ºi slujbele dedicate ctitorului actualei Catedrale Arhiepiscopale, a fost retipãritã versiunea româneascã de la Curtea de Argeº, din secolul al XVII-lea, a Învãþãturilor lui Neagoe Basarab cãtre fiul sãu Theodosie.

Actualitatea lui Neagoe Basarab este sintetizatã în materialul Pãrintelui Patriarh Daniel, Neagoe Basarab, un principe pedagog creºtin, care prefaþeazã prezentul volum: „…Neagoe Basarab a avut o viziune largã, respectând moºtenirea bizantinã, ceea ce reprezenta trecutul, dar totodatã este principele vremii sale, înnoitor prin legãturile cu noua culturã a Renaºterii. Fãrã sã fie luptãtor cu armele, ca Sfântul ªtefan cel Mare, Neagoe Basarab - prin toatã aceastã bogatã ºi continuã activitate ºi preocupare a sa pentru lumea creºtinã, din Orient ºi Balcani - apare ca un luptãtor al spiritului, sprijinind cultura europeanã, moºtenire a strãlucitului Bizanþ.” (p. X).

Pentru cã mesajul Evangheliei are dimensiuni universale, iar Sfântul Neagoe Basarab este ancorat în Cuvântul lui Dumnezeu, Învãþãturile au fost traduse ºi tipãrite în limba englezã, în premierã, având titlul Neagoe Basarab's teaching to his son Theodosie: the Romanian version of Curtea de Argeº, from 17th century. Traducerea a fost fãcutã de lector univ. drd. Florentina Bucuroiu, de la Universitatea Piteºti, împreunã cu Mãicuþa Cecilia de la Sfânta Mãnãstirea Aninoasa – Argeº. Învãþãturile au fost scrise în ultima parte a vieþii de Sfântul Neagoe Basarab, în limba slavonã, avându-l destinatar pe fiul sãu, Theodosie, ºi pe toþi fiii sãi duhovniceºti. Potrivit datelor existente la ora actualã, manuscrisul slavon (222 pagini pãstrate – care au fost tipãrite în premierã tot de Editura Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului, în 2009, anul proclamãrii locale a Sfântului Neagoe - în facsimil, tehnoredactat în slavonã ºi cu traducerea în limba românã fãcutã de Academicianul Gheorghe Mihãilã) n-a circulat în multe manuscrise. O copie apropiatã – dacã nu acest manuscris – a fost utilizat la traducerea în româneºte, fãcutã în timpul lui Matei Basarab, în jurul anului 1635. Dovadã este o modificare marginalã de la fila 16v trecutã în versiunea româneascã. Altã copie a stat la baza traducerii greceºti, cunoscutã pânã nu demult într-un unic manuscris, la Muntele Athos (Mãnãstirea Dionisiu, nr.

221).

Traducerea de la Curtea de Argeº, pe care am reprodus-o în prezenta ediþie ºi care a fost fãcutã accesibilã întregii lumi, prin traducerea în limba englezã, a fost apreciatã de scriitorul-stilist Emanoil Bucuþa drept traducerea „fãcutã nu numai cu pricepere, dar cu adevãratã evlavie, în limba cãrþilor bisericeºti, care trebuie sã fi fost ºi limba Curþii de Argeº în acele depãrtate secole”. Îl rugãm ºi noi pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab sã mijloceascã la Bunul Dumnezeu ca Neamul Românesc sã dãinuiascã, prin vâltoarea vremurilor, în dreapta credinþã ºi sã mãrturiseascã la toate neamurile cã singura cale spre viaþa veºnicã fericitã este în comuniunea lui Iisus Hristos, DumnezeuOmul.

Sfântul Neagoe a învãþat ºcoala rugãciunii, a bunãtãþii, a urmãrii lui Hristos, apoi ne-a dat-o ºi nouã.

Din acest motiv este asemãnãtor Pãrintelui Ceresc, dupã cum consemna Gavrii Protul: „…în toate laturile de la Rãsãrit pânã la Apus ºi de la Amiazã-zi pânã la Amiazã-noapte, toate sfintele biserici le hrãnea ºi cu multã milã pretutindeni da. ªi nu numai creºtinilor fu bun, ci ºi pãgânilor, ºi fu tuturor tatã milostiv, asemãnându-se Domnului ceresc, care strãluceºte soarele sãu ºi ploaia ºi peste cei buni ºi peste cei rãi, cum aratã Sfânta Evanghelie”. Voievodul Basarab este un model pentru toate timpurile ºi neamurile ºi dovedeºte cã atât slujitorul cât ºi voievodul pot fi bineplãcuþi lui Dumnezeu.

Recomandãm „întâia mare carte a culturii româneºti”, dupã cum o numea Constantin Noica, atât clerului, studenþilor, dreptmãritorilor creºtini dar ºi persoanelor care încã mai cautã calea spre luminã, credinþã ºi viaþã.

Biserica Sfântul Ierarh Nicolae din Bãdeºti a împlinit 110 ani de existenþã Credincioºii parohiei Bãdeºti din comuna Pietroºani, judeþul Argeº, au îmbrãcat duminicã, 11 noiembrie 2012, haine de sãrbãtoare.

Biserica satului ocrotitã de Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Mc. Filoteia ºi Sf. Cuv. Parascheva, a împlinit 110 ani de existenþã, fiind sfinþitã în ziua de 10 noiembrie 1902.

Biserica din parohia Bãdeºti a fost construitã în perioada 1896-1902 de preotul Ioan Serafimescu ajutat de preotul Ion Petrescu, care au depus eforturi deosebite împreunã cu enoriaºii pentru realizarea acestei lucrãri.

Un ajutor deosebit a venit atunci din partea industriaºului Gheorghe Anastase, din comuna Rucãr, care a avut o contribuºie însemnatã la definitivarea lucrãrilor începute.

Pictura de pe faþada exterioarã ºi cea din interior este opera pictorului polonez Valentin Wieniava Blendovski, realizatã într-un stil neobizantin ce impresioneazã pe cei care viziteazã acest sfânt locaº de rugãciune.

Slujba de sfinþire a bisericii a fost oficiatã în urmã cu 110 ani de Preasfinþitul Gherasim Timuº, episcopul Argeºului.

Sãrbãtoarea a avut o valoare deosebitã datoritã faptului cã pe lângã aniversarea bisericii, localitatea Bãdeºti a împlinit 660 de ani de existenþã, fiind socotitã printre cele mai vechi aºezãri omeneºti din sudul României.

La aceastã mare sãrbãtoare, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, Arhiepiscopul Argeºului ºi Muscelului, a oficiat sfânta liturghie arhiereascã, înconjurat de un sobor de preoþi ºi diaconi.

Cu acest prilej a adresat celor prezenþi un cuvânt de

învãþãturã, amintind de cei care s-au ostenit sã ridice frumoasa bisericã din Bãdeºtii Muscelului. De asemnea, Înaltpreasfinþia sa a apreciat eforturile depuse în prezent de comunitatea acestui sat strãvechi pentru restaurarea ºi înfrumuseþarea bisericii.

Dupã oficierea sfintei liturghii a fost sãvârºitã slujba parastasului pentru ctitorii principali ai bisericii: preotul Ioan Serafimescu ºi preoteasa Elena, Gheorghe Anastase ºi Ana,

din Rucãr, preotul Ion Petrescu ºi preoteasa Elisabeta. De asemenea au fost pomeniþi ºi descendenþii ctitorului principal: preoþii Alexe ºi Ionel Serafimescu, împreunã cu preotesele lor, Aurelia ºi Lucreþia.

Pentru aceastã zi aniversarã a fost tipãritã noua monografie a bisericii Sf. Ierarh Nicolae din parohia Bãdeºti, lucrare realizatã prin implicarea profesorului Ion ?tefan, fiu al stului, ºi a preotului paroh Necula Petre Ciprian. Autorul monografiei, reprezentanþii primãriei locale ºi membrii consiliului parohial au primit din partea Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului diplome de vrednicie. De asemenea, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului, a primit din partea parohiei Bãdeºti o icoanã cu patronii spirituali ai parohiei, noua monografie, o înregistrare audio realizatã în urmã cu 20 de ani, atunci când Înaltpreasfinþia sa a adresat bãdeºtenilor un cuvânt de învãþãturã despre post ºi spovedanie, ºi diferite materiale promoþionale realizate cu aceastã ocazie.

Din partea Consiliului Parohial a primit o machetã a bisericii realizatã în sticlã, metalex ºi lemn de nuc, cu un mesaj de mulþumire pentru grija arhiereascã arãtatã bisericii din Bãdeºti.

Pentru implicarea în lucrãrile de restaurare ºi înfrumuseþare executate în ultimii patru ani, preotul paroh Petre Ciprian Necula, a primit distincþia de iconom stavrofor.

Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului