Argesul Ortodox Anul XI, Nr. 568, 18-25 octombrie 2012

z Anul XI z nr. 568 z 18-25 octombrie 2012 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Neagoe Basarab, domn fãcãtor de pace Citind despre Istoria Românilor în opera lui Bãlcescu, Iorga, Giurescu, Xenopol, Gh. Brãtianu, am ajuns la anumite concluzii.

M-au fascinat domnitorii ºi regii României nu doar când am început sã pricep oarecum lucrurile de mic ºcolar, când ascultam lecþiile profesorilor dar ºi mai târziu, prelegerile înflãcãrate ale universitarilor.

Decebal era mereu pomenit. Pentru noi a rãmas personajul de legendã.

Despre Mircea cel Bãtrân aflam mai întâi de la Eminescu din Scrisoarea lui celebrã. Alexandru cel Bun împãrþea bunãtãþile inimii moldovenilor care au devenit ºi au rãmas buni ca el. Vlad Þepeº era, pentru mine, domnitorul cel mai crud dar ºi cel mai drept. ªtefan cel Mare al Moldovei ne privea din frescele bisericilor, ctitorind ca nimeni altul, intrat definitiv în legendã. Mihai Viteazul, cu privirea ºi cãciula lui uriaºã, ne impresiona ºi nu-l mai puteai uita. Matei Basarab, domnul dârz ºi evlavios, era întâlnit în Þara Româneascã la tot pasul.

Constantin din Brâncoveni umplea lumea de jertfa sa mãrturisind pe Hristos. Regele Carol ºi Ferdinand erau suveranii ctitori ai României moderne, pe care i-am învãþat mai târziu ºi care au fãcut epocã, precum cei pomeniþi mai sus.

Dar cel care a avut cele mai multe rãzboaie, într-o vreme de domnie, doar de câþiva ani, a fost Radu de la Afumaþi ºi rãmâne cel dintâi bãtãios pentru suveranitatea Þãrii Româneºti.

La pol opus, în duh de pace, rãsare, din familia Craioveºtilor, crinul radios în lumea florilor istorice, Neagoe cel fãcãtor de pace ºi belºug îndestulat, care a uimit prin bunãtatea daniilor, ctitoriile strãlucite ºi iscusinþa condeiului. El ne va lãsa nouã, mai ales, douã capodopere care ne stau drept hotar în culturã ºi ctitorie: Învãþãturile cãtre fiul sãu Teodosie ºi Catedrala inimii sale, din dumbrãvile mângâiate de lumina soarelui din chindiile Argeºului.

Firul de borangic al istoriei s-a depãnat în

cinci secole de tulburãtoare existenþã.

Capodoperele neagoene au rãmas, mãrturisindu-ne despre timpurile de pare ºi de aur ale istoriei românilor.

Cei aproape nouã ani de domnie, la începutul veacului al ºaisprezecelea, pace plãtitã din belºug agarenilor pentru a nu mai cotropi þara, i-a dat evlaviosului

domnitor vreme bunã ºi tihnitã pentru lucrãrile care vor uimi lumea.

A. D. Xenopol, cu fireasca rãcealã, avea totuºi sã ne lase chipul zugrãvit, pe cât l-a þinut puterea lui înþelegãtoare: „Neagoe Basarab, dupã firea lui evlavioasã ºi plecatã spre sãrbãtorirea clerului ºi înfrumuseþarea bisericilor, nu prea avea rãgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici cu alte afaceri.”11 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traianã, ed. a III-a, vol. IV, Bucureºti, p. 178;

Grija cea mai mare a domnitorului Neagoe a fost aceea de a pãstra pacea atât de trebuitoare vieþii. În 1924, ªtefan Nicolaescu, urmând pe Xenopol, va spune cã Neagoe Basarab a fost „un domn ales, învãþat, blând, bun, temãtor de Dumnezeu ºi iubitor de pace.”22 Stoica Nicolaescu, Domnia lui Neagoe Basarab, 1512-1521, Bucureºti, 1924 Istoricul N. Iorga avea sã consacre, pentru posteritate, cã Neagoe a reuºit prin înþelepciune sã statorniceascã pacea „ºi în lãuntru ºi în afarã”, fiind cea dintâi grijã a lucrãrii sale domneºti.

Pentru a izbândi asupra intrigãriilor ºi a primejdiilor de tot felul care pândeau tronul domniei ºi bogãþiile þãrii, Neagoe Vodã Basarab a avut, credem, cea mai mare sau iscusitã abilitate politicã. Aºa citim în Învãþãturile sale, când abordãm activitatea diplomaticã ºi când cãrturarii noºtri au denumit codul de iscusinþã întru neºtiutele curse: „primul monument al experienþei diplomatice româneºti medievale.”33 Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliþa, Pagini din trecutul diplomaþiei româneºti, Bucureºti, 1966, pp. 100-112 Nu întâmplãtor ne-au rãmas mãrturiile consemnate de Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei din Constantinopol, când zice despre Neagoe Vodã Basarab: „Preaînãlþatului ºi preastrãlucitului ºi preaslãvitului domn Ioan Neagoe, mare voievod ºi autocrat a toatã Ungro-Vlahia!”.

Doar când erai prea mare înþelept ºi domn de ispravã se putea scrie aºa!

Credem cã nimeni n-a intuit atunci cã Neagoe Vodã, dupã cinci sute de ani, va intra în rândul sfinþilor!

Episcop al Argeºului ºi Muscelului

Argeºul Ortodox

Pe uºile laterale ale altarului sunt reprezentaþi cei doi arhangheli, Mihail ºi Gavriil. Care este locul lor canonic, deoarece în unele biserici Mihail se pune la uºa de sud ºi Gavriil la nord, în altele invers? lui Dumnezeu Cuvântul, aducãtorul evangheliei mântuirii noastre. Conform însuºirilor de mai sus ale îngerilor, Mihail s-ar potrivi la intrarea în Sfântul Altar, care este uºa lateralã de sud a altarului, iar Gavriil la cea de nord, care este ieºirea din altar, de pe care ies oficial liturgii la vohoade, fiind într-un anume mod aducãtori ai evangheliei iubirii ºi ai pãrtãºiei lui Dumnezeu cu poporul Sãu. Însã tocmai aceste motive, întoarse pe dos, le invocã ºi cei ce preferã aºezarea inversã. Mihail împiedicã intrarea, de la uºa care nu se cuvine sã fie folositã ca intrare, adicã uºa de nord, în timp ce Gavriil primeºte cumva pe cei ce intrã în altar de la intrarea fireascã a altarului, uºa de sud. Însã cel mai degrabã primul mod este de preferat, atât pentru faptul cã, în reprezentãrile arhanghelilor, Mihail are întotdeauna întâietate ºi este reprezentat în partea dreaptã a icoanei. În iconostas, aºezarea icoanelor urmeazã aceleaºi reguli ca ºi în restul mobilierului bisericii (strana dreaptã, scaunul arhieresc). Astfel, icoana Domnului se aºeazã întotdeauna prima, în dreapta, a Nãscãtoarei de Dumnezeu prima, în stânga, a sfântului bisericii a doua, în dreapta º.a.m.d. Conform aceleiaºi ierarhizãri poziþia icoanei lui Mihail vine în dreapta, iar a lui Gavriil în stânga, ca ºi în reprezentãrile deisis-urilor. Cu siguranþã este vorba despre o temã secundarã. Are însã consecinþe foarte durabile în împodobirea bisericilor, de vreme ce podoaba lor iconograficã rãmâne pentru multe veacuri. ªi nici nu este atât de frumos sã se observe aceastã dezordine. E micã, dar e totuºi o dezordine.

Sã notãm ºi faptul cã în bisericile din perioada stãpânirii turceºti, pe lângã arhangheli, întâlnim ºi alte reprezentãri pe uºile intrãrilor laterale, cum ar fi Hristos pãstorul cel bun, de obicei pe uºa de sud, sau reprezentãri de ierarhi.

Mai sus am vorbit despre „raþiuni estetice” care îndeamnã sã nu se facã uºi masive la intrãrile laterale, precum ºi la intrarea centralã a Sfântului

Reprezentarea celor doi arhangheli pe uºile diaconeºti Obiceiul de a se zugrãvi cei doi arhangheli pe uºile celor douã intrãri laterale ale Sfântului Altar este relativ nou. Mai demult, ca ºi astãzi, multe biserici aveau o cortinã cu o cruce simplã pe ea, þesutã sau cusutã. În unele biserici cu tâmple înalte de lemn din perioada turcocraþiei, în uºile laterale, prin imitarea uºilor împãrãteºti, sunt aºezate uºi joase de altar sculptate, iar în partea de sus se pãstreazã dvera iniþialã. În timpurile mai noi, tot prin imitarea uºilor împãrãteºti ºi evident din motive de siguranþã a altarului, se obiºnuieºte sã se facã uºi mari, pe care, de obicei, se zugrãvesc arhanghelii, ca strãjeri ai intrãrilor. Atât la uºile împãrãteºti, cât ºi la uºile laterale, uºile mari, masive de altar au venit prin influenþã ruseascã, unde, din raþiuni estetice sau chiar de climã, ele au înlocuit vechile dvere. Dacã modul mai vechi este de preferat, nu numai din raþiuni tradiþionale, ci ºi din raþiuni practice ºi estetice, modelul mai nou, uºile masive, câºtigã teren încontinuu, dupã cum se vede, iar în bisericile noastre noi sunt preferate uºile sculptate cu reprezentãri ale celor doi arhangheli.

Poziþionarea celor arhistrategi Despre locul în care ar trebui sã fie pus fiecare, nu existã nici o normã specialã. Depinde totuºi de folosirea fiecãrei uºi laterale ºi de modul în care se interpreteazã rolul fiecãrui arhanghel. Mihail, dupã cum se ºtie, este arhanghelul militar, strãjerul ºi pãzitorul intrãrilor, care, într-un anume mod, prin prezenþa lui împiedicã intrarea celor nevrednici. Astfel, cu sabia lui scoasã din teacã, este prezentat în fresce la uºile bisericilor, cu inscripþii speciale care însoþesc reprezentarea sau care sunt scrise pe sulul pe care îl þine în mânã. Gavriil este arhanghelul pãcii, purtãtorul mesajului întrupãrii

Viaþa Maicii Domnului, dupã sfântul Maxim Mãrturisitorul 21. Aflarea veºmântului Mariei Pe vremea lui Leon împãratul, ce a domnit dupã Marcian, erau doi patricieni Galbios ºi Candidos, fraþi dupã fire, vestiþi prin toatã fapta cea bunã afarã de una singurã: dreapta credinþã, cuprinºi fiind de erezia lui Arie.

Dar pentru faptele lor bune, harul lui Dumnezeu nu i-a lãsat ci i-a întors la credinþa ortodoxã, învrednicindu-i de a se face lucrãtori ai unei milostiviri, mult mai mari faþã de cei sãrmani, purtându-i spre gãsirea doritei relicve a vãºmântului nestricãcios al Nãscãtoarei de Dumnezeu.

Astfel cã patricienilor le-a venit în gând dragostea ºi dorinþa de a se închina la Ierusalim ºi la Locurile Sfinte. Cu îngãduinþa împãratului, cu scrisorile ºi cu gãrzile lui au ajuns în Galileea spre searã. Au poposit într-un sat mic, gãzduind prin pronie divinã la o femeie feioarã înaintatã în vârstã, evreicã dupã lege, dar cuviincioasã prin vieþuire.

Aºezaþi la cinã au zãrit o cãmãruþã în care se vedeau aprinse lumânãri, din care venea mireasma tãmâiei ºi, îndrãznind, au aflat bolnavi culcaþi acolo spre tãmãduire. Întrebând despre pricina tãmãduirilor minunate, dupã îndelungi insistenþe ºi meºteºugite legãturi prin juruinþe ºi promisiuni de încredinþare, bãtrâna le dezvãlui patricienilor taina sa ºi a locului. Strãbuna ei fusese una dintre femeile care au slujit-o pe Maica Domnului în pragul slãvitei ei adormiri. În clipa morþii sale Nãscãtoarea de Dumnezeu a lãsat celor douã femei mai apropiate, cele douã haine ale sale. Una dintre ele, strãbunica povestitoarei, a luat haina ºi a aºezat-o într-un scrin, lãsând-o moºtenire din generaþie în generaþie, sub porunca ºi

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

obiceiul virtuos ca o fecioarã din neamul lor sã pãzeascã negrãita comoarã.

Scrinul cu veºmântul dinãuntru era deci pricina minunilor. Bãtrâna i-a mai lãmurit pe bãrbaþii împãrãteºti cã s-a înduplecat sã le dezvãluie taina numai pentru motivul cã ea nu mai avea lângã sine din neamul ei o fecioarã cãreia sã-i încredinþeze pe mai departe comoara tãinuitã.

Iluºtri patricieni au rãmas uluiþi nu atât ascultând cele povestite cât mai ales impasul în care ajunsese tradiþia bãtrânei l-au intuit ca pe o lucrare a proniei ºi, îndatã, în mintea lor a încolþit planul salvãrii nepreþuitei comori.

Au cerut voie sã petreacã noaptea lângã scrin unde au ridicat fierbinþi rugãciuni Nãscãtoarei care sã le binecuvânteze îndrãzneala. Dimineaþa au mers la Ierusalim, au tocmit un meºter care sã le facã un sicriaº de dimensiunile pe care le luaserã în toiul nopþii pe ascuns, comandând ºi o învelitoare mândrã cusutã cu aur peste sicriaº. La întoarcere au mai cerut femeii îngãduinþa unei nopþi de priveghere. Au luat scrinul cu o iscusinþã împuternicitã prin harul ºi bunãvoirea dumnezeiascã,iar în locul lui au aºezat cutia confecþionatã asemãnãtor scrinului dar înveºmântatã în podoaba de camuflaj.

Dimineaþa devreme, cu mare grabã ºi-au luat rãmas bun de la bãtrânã, arãtându-i frumosul acoperãmânt cu care acoperiserã

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Altar. Desigur, raþiunile estetice sunt subiective. Uºile masive fac tâmpla mai grea, mai ales când este construitã din marmurã sau ziditã, ºi dau impresia unui zid despãrþitor, care, cu grosimea lui, pãgubeºte sentimentul unitãþii ºi armoniei în întregul spaþiu al bisericii. Dimpotrivã, deschiderile uºilor ºi cortinele scad grosimea ºi sparg monotonia esteticã a tâmplei. În sfârºit, lipsa uºilor de altar ºi a dverei de la uºile împãrãteºti creeazã probleme suplimentare de slujire. Ruºii, în paralel cu uºile înalte de altar, pãstreazã ºi dvera.

Pictarea celor doi arhangheli dupã Erminia picturii bizantine Cât despre reprezentãrile arhanghelilor Mihail ºi Gavriil, strãjerii intrãrii, ºi epigrafiile lor, ar fi interesant sã adãugãm cele scrise de Dionisie de Furna în Erminia picturii bizantine, unde formuleazã ºi codificã tradiþia iconograficã bizantinã referitoare la ei: «Iar înãuntrul uºii bisericii, în partea dreaptã, fã pe arhanghelul Mihail cu sabie, þinând o hârtie, zicând: Cãpetenie a oºtilor Domnului sunt; Purtând sabia, pe cei ce intrã aici cu fricã, îi apãr ºi îi pãzesc; Iar pe cei care vin cu suflet necurat Fãrã de milã cu sabia aceasta îi tai.

Iar la stânga, Gavriil þine un sul ºi scrie cu o panã slovele acestea: Þinând în mânã o panã care degrabã scrie, Cetele celor care vin le prenumãr; Pe cei ca îndurã îi pãzesc, Iar de nu, repede nimicesc» „Locul din dreapta” ºi cel „din stânga” se referã aici la uºa exterioarã a bisericii, aºa numitã „uºã împãrãteascã”. Prin analogie, însã, canonul este valabil ºi pentru uºile Sfântului Altar (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. V, p. 53- 55).

Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ

chivotul ºi care tare i-a mai plãcut femeii. Au lãsat mare milostenie celor bolnavi ºi ologi ai casei ei, drept platã aleasã pentru negoþul tãinuit prin pronie, dupã care au mers întins spre Constantinopol.

Neºtiind dacã fapta lor avea sã fie pe placul împãratului, cei doi fraþi au ascuns odorul de mare preþ într-o niºã, în zidul cetãþii, din dreptul localitãþii Vlaherne, unde ºedeau ei. Au zidit o micã bisericã pentru a nu lãsa necinstit secretul lor cel sfânt.

Dar sfintei Împãrãtese, Nãscãtoarei de Dumnezeu, nu i-a plãcut ca un astfel de lucru bun sã se mãrgineascã numai la doi patricieni ºi a dat de ºtire inimilor lor sã descopere lucrul. Au intrat la împãratul Leon, au povestit tot cu amãnuntul, fãcând publicã aceastã comoarã ascunsã.

Leon ºi Verina, soaþa lui, împãraþi credincioºi, au zidit pe cheltuiala lor o bisericã mãreaþã la Vlaherne ºi au gãtit un chivot de aur în care sã fie aºezat cu cinstire ºi cuviinþã veºmântul sfânt ºi cinstit al Sfintei ºi Preabinecuvântatei Nãscãtoare de Dumnezeu, în care a fost îmbrãcat nu numai trupul ei neprihãnit, ci chiar ºi Hristos Pruncul s-a învelit în acesta, alãptat dupã felul sugarilor.

Tot în chip minunat, pe vremea binecredincioºilor împãraþi bizantini, care sau strãduit sã ridice întru slava Preasfintei Nãscãtoare de Dumnezeu o frumoasã bisericã, ce s-a numit Chalkoprateia. Maica Domnului ca o cununã de slavã ºi mulþumire, în chip minunat a lãsat în dar brâul ei care La cuprins ºi pe Cel Necuprins, ºi care arãta aceeaºi însuºire a nestricãciunii pe care a arãtat-o ºi veºmântul ei aºezat la Vlaherne.

Depunerea veºmântului Maicii Domnului în biserica de la Vlaherne ºi a brâului ei la Consantinopol sunt celebrate pânã azi în Biserica Ortodoxã pe 02 iulie respectiv 31 august dupã cum se poate vedea din oficiile liturgice speciale ºi sinaxarele din Mineiele pe lunile respective.

Pr. prof. Andrei CÃNUÞÃ

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

XIII. Lenea Viaþa duhovniceascã este o miºcare continuã, ca o dreaptã cãtre Cer. Panta dreptei unora e mai abruptã, a altora e mai linã, iar sfinþii ajung sã þâºneascã vertical cãtre Împãrãþia cerurilor. Din cauza slãbiciunii noastre, ne abatem de la aceastã cale strâmtã a sfinþeniei în Hristos, iar viaþa noastrã sufleteascã devine o sinusoidã, atât timp cât nu pierdem curajul ºi nãdejdea sã ne ridicãm dupã fiecare cãdere, sau se frânge, dacã ne cuprinde lenea. Inima împrejmuitã de bãrbãþie e ca o cetate întãritã, dar lenea acþioneazã ca trãdãtorul care deschide porþile duºmanilor.

Dacã rãzboiul nevãzut trebuie purtat într-o continuã miºcare dinspre pãcat spre virtute, dinspre imanent spre Dumnezeu, lenea reprezintã oprirea acestui efort, echivalentã cu o cãdere, aºa cum un vas de rãzboi devine vulnerabil atacului dacã nu-ºi schimbã poziþia. La fel cum curajul strunit de dreapta socotealã este viaþa oricãrei virtuþi ºi moartea patimilor corespunzãtoare, lenea este ajutãtoarea tuturor pãcatelor ºi prigonitoarea tuturor virtuþilor. Lenea nu permite virtuþilor sã locuiascã în minte ºi mai mult, ajutã toate patimile sã intre în inimã ºi sã creascã spre a o stãpâni, aºa cum arãta Sf. Isaia Pustnicul.

Prin acestea se aratã cã lenea, ca orice pãcat, nu este conformã cu firea noastrã, de unde ºi tragedia omului cuprins de lene, aflat deci într-o stare total nefireascã. De aceea înþeleptul Solomon îl trimite pe leneº sã înveþe de la firea necuvântãtoare, manifestatã prin cele mai umile ºi cele mai muncitoare vietãþi: furnicile ºi albinele (Pilde VI, 6-11), a cãror societate promoveazã munca ºi smerenia, în limitele analogiei.

Lenea þine de patologia voinþei – puterea sufleteascã cel mai mult atacatã în zilele noastre, când confortul ºi plãcerile facile o îmbatã ºi o anesteziazã uneori general.

Lipsa de interes cãtre lucrurile din afarã, bune sau rele (în orice sistem de valori) o regãsim la dimensiuni exagerate în contextul patologic al depresiei diagnosticate de medici la tot mai mulþi tineri. Lucrarea lenei este la fel ºi la arãtare ºi în suflet: fãrã nicio obosealã, pierde ce are ºi câºtigã rãul. Bãrbãþia însã cu multã ostenealã dobândeºte virtutea, de aceea mulþi aleg lenea. De ce alege omul mai degrabã lipsa ostenelii (nevoinþei) decât practicarea ei? Din iubirea de sine ºi frica de moarte consecutivã: i se pare cã dacã se osteneºte pierde ceva, în loc sã-ºi aminteascã de cuvintele Mântuitorului ºi de pilda tuturor sfinþilor care au arãtat cã nevoinþa pentru Dumnezeu e încununatã cu viaþa veºnicã alãturi de El; alege din nou odihna pierzãtoare în defavoarea ostenelii mântuitoare din lipsa de credinþã ºi de nãdejde, pentru cã-ºi limiteazã orizontul la punctul morþii

trupului. Vãzând în societatea de astãzi duhul chitit pe materie, putere ºi îmbogãþire al oamenilor dependenþi de muncã, este oarecum bizar cum se face cã mai existã lene.

Chiar ºi numai de aici putem vedea cã lenea nu este un dispreþ pur pentru muncã, putem intui caracterul heterogen al aluatului lenei, care, în proporþii variabile ca putere sufleteascã ºi ca durarã a acþiunii, include: iubire de sine, nepãsare, uitare, judecatã, invidie, viclenie, desfrânare etc.

Nu trebuie confundatã lenea cu fuga de grijile pãmânteºti. Îndemnul lui Hristos: „Nu vã îngrijiþi pentru sufletul vostru ce veþi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vã veþi îmbrãca” (Matei VI, 25) nu înseamnã sã stãm cu mâinile în sân ºi sã le aºteptãm, pentru cã zice mai departe: „ºtie doar Tatãl vostru Cel ceresc cã aveþi nevoie de ele. Cãutaþi mai întâi împãrãþia lui Dumnezeu ºi dreptatea Lui”; în alt loc ocãreºte sluga leneºã care nu a înmulþit talantul (Matei XXV, 14-30); iar prorocul Iezechiel ne aminteºte cã lenea a fost unul din pãcatele din cauza cãruia a cãzut Sodoma (XVI, 49). Cu alte cuvinte, grija lucrurilor necesare nu trebuie sã înlocuiascã munca ogorului inimii, osteneala construirii unei case în cer, truda redobândirii asemãnãrii cu Dumnezeu, alergarea cãtre slujba aproapelui, domenii în care lenea face cele mai mari ravagii din punct de vedere al numãrului de victime. Starea de sãrãcie materialã sau spiritualã adusã de lipsa de vrednicie a persoanei, care

ar fi putut sã-ºi câºtige cu propriile mâini, aºa cum fãceau ºi sfinþii Apostoli, cele pentru viaþa trupului ºi cele pentru mântuirea sufletului, relevã paradoxul leneºului, care, fiind þinut la pat de patimã, pofteºte totuºi mâncãruri ºi averi, „însã în zadar” (Pilde XIII, 4), pentru cã mintea viciatã de patimã scorneºte tot felul de scuze ºi îndreptãþiri ale trândãviei, unele de-a dreptul ilare (Pilde XXII, 13), ajungând însã la un rãzboi între patimile sufleteºti, care se ceartã pe voinþã ºi care îl aruncã pe om în acedie ºi îl sfâºie: pofta aþâþã voinþa spre împlinirea ei, iar lenea moleºeºte voinþa spre nelucrarea ei (Pilde XXI, 25). În timpul distrugerilor amintite, leneºul ce face? „Leneºul se crede înþelept în ochii lui, mai mult decât ºapte sfetnici înþelepþi” (Pilde XXVI, 16). Pe lângã faptul cã e total orbit, leneºul, din vârful canapelei, începe sã urzeascã tot felul de viclenii ºi rãutãþi, întrucât mintea lui nu mai are nicio pavãzã, vrãjmaºii pun în ea tot ce au scornit de-a lungul celor 7500 de ani de ispitire a oamenilor, ba chiar ea însãºi produce viclenii care îl lasã fãrã lucru pe ispititor.

Astfel apar vorbirea deºartã, bârfa, invidia ºi toatã pleiada spurcãciunilor sufleteºti (pãcat cã unii le scriu în cãrþile alcãtuite la lene, care tulburã pe cei neinspiraþi sau rãuinspiraþi sã le citeascã). Cel mai grav însã, lenea îl împiedicã pe om sã caute vindecare pentru bolile lui sufleteºti (duhovnic, Spovedanie), îl opreºte de la cunoaºterea lui Dumnezeu (jugul cel uºor): e paralizatã întâmpinarea universului, dar e omorâtã ºi deschiderea cãtre veºnicie. Într-atât distruge arhitectura firii, încât ajunge omul sã primeascã tocmai sfaturile împotriva elementarului instinct de conservare. Cum spune ºi înþelepciunea româneascã: „lenea slujeºte omul ca omida pomul”. La fel de importantã este paza împotriva lenei pentru cei care au oarecare sporire la rugãciune, arãtat fiind de Sfinþii Pãrinþi cã Harul se pierde din cauza mândriei ºi/sau lenevirii.

Efectele lenei în plan extern sunt cele cunoscute: sãrãcia (Pilde X, 4; XX, 4) înþeleasã în sensul de lipsã a celor trebuincioase trupului, foamea (Pilde XIX, 13; Tobit IV, 13), viaþa grea (Pilde XV, 19), ruinarea moºtenirilor ºi a celor adunate anterior (Pilde XXIV, 31-32; Ecclesiastul X, 18), ocara ºi dispreþul din partea oamenilor (Pilde X, 5; X, 26; Isus Sirah XXII, 1-2). Dar inserþia socialã a leneºului ºi nivelul lui de trai nu sunt nimic în comparaþie cu efectele pe propria fiinþã, trup ºi suflet. Dacã înainte leneºul tãia frunzã la câini, acum se uitã la televizor, se joacã pe calculator/telefon ºi mãnâncã dacã are ce. Au de suferit sãnãtatea trupului, prin tulburãrile metabolice ºi cardiovasculare, ºi sãnãtatea minþii, prin tulburãrile de dispoziþie ºi de afectivitate. Prin construcþia sa, omul nu poate sta totuºi fãrã vreo miºcare sufleteascã, din acest motiv leneºul de azi cautã mijloacele de comunicare în masã, pentru a umple golul lipsei de Dumnezeu. De aceea este mai sãnãtos ca omul sã-ºi dea o lucrare externã, din care sã-ºi întreþinã viaþa, ºi o lucrare internã, din care sã-ºi sporeascã înveºnicirea.

Pr. Marius COSTACHE

Soarele Dreptãþii Creºtinul de astãzi, mãdular al Bisericii dreptmãritoare, dar ºi om al societãþii, îi este de folos sã înþeleagã ºi sã practice virtutea dreptãþii, pentru cã ea nu este doar un principiu exterior de bunã conduitã, ci ºi o sitã interioarã. Este mod de apropiere de Hristos, bunã vieþuire cu semenii, cãci se contureazã cu iubirea creºtinã, ºi îºi are sensul în dumnezeire. În calitate de virtute creºtinã, dreptatea participã la urcuºul duhovnicesc, se deschide pozitivului fiind putere a sfinþeniei dumnezeieºti (Isaia 45, 24).

Mântuitorul îl numeºte fericiþi pe cei care flâmânzesc ºi înseteazã dupã dreptate (Matei 5,10), arãtând cã este un mod plãcut lui Dumnezeu de vieþuire, punând-o în legãturã cu cea exterioarã pentru ca sã conlucrãm cu Dumnezeu ºi semenii în armonie ºi bucurie.

Sfinþii Pãrinþi o atribuie desãvârºirii creºtine, cãci este o acceptare a voinþei sfinte, o conformare la lucrãrile divine, iar Apostolul neamurilor leagã dreptarea de curãþie sufleteascã ºi stare de sfinþenie, cãci a fi drept înseamnã a fi bineplãcut lui Dumnezeu (Efeseni 5, 10). ,,…sã se închine Þie, Soarelui dreptãþii...” (troparul Naºterii Domnului)

Mântuitorul Hristos este asemãnat unui soare, care izvorãºte dragoste ºi dreptate ºi le revarsã prin razele Sale asupra tuturor neamurilor pãmântului, le vor simþi cei ce au lucrat întru frica de Dumnezeu, primind roadele lor spre viaþa veºnicã, iar cei ce-au lucrat fãrãdelegea nu o vor simþi pentru cã vieþuiesc trupeºte.

Din punct de vedere iconografic, Mântuitorul este reprezentat ca Dreptul Judecãtor, pe scaunul de judecatã, Deisis, deoarece în dreapta Sa se roagã Fecioara Maria, pentru noi pãcãtoºii.

Dreptatea creºtinã este reprezentatã de Mântuitorul, prin binecuvântare ºi îndemn la a o pune în practicã, deoarece fiindu-ne hranã duhovniceascã, o vom putea simþi prin legãtura noastrã cu Dumnezeu ºi semenii, iar în exterior prin buna desfãºurare a vieþii ºi bucuria creaþiei.

Mesajul Mântuitorului este drept, pe înþeles, din iubire ºi spre îndumnezeirea noastrã, prin pacea inimii ne vom putea învrednici ºi de o adevãratã iertare din partea lui Dumnezeu, ºi vom zice: "ªi ne iartã nouã greºelile noastre, precum ºi noi iertãm greºiþilor noºtri" (Matei 6, 12).

Pr. Robert NICOLAE

3

Argeºul Ortodox

Martin Buber ºi existenþialismul ateu Aºa cum am mai afirmat, Buber nu considerã, la fel ca ºi Heidegger, cã sloganul lui Nietzsche, Dumnezeu a murit! ar fi venind din însãºi conºtiinþa acestuia, ci mai degrabã el este o constatare a stãrii de fapt a societãþii moderne. Nu acelaºi lucru îl va spune ºi despre Sartre. Acesta din urmã „dã expresiei lui Nietzsche, Dumnezeu a murit!, valoarea unei declaraþii de fapt. Dupã el epoca noastrã va fi chematã sã supravieþuiascã lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu sã fie mort, nu semnificã niciodatã cã Dumnezeu nu existã sau cã El nu existã deloc, scrie el în Situaþii 1, deºi afirmase în Existenþialismul este un umanism faptul cã: Dumnezeu nu existã. Evacuând aceste interpretãri, el propune una care nu lasã dubii: El este mort, spune el, el ne-a vorbit ºi acum s-a ascuns. Noi nu atingem decât cadavrul sãu.

Stupiditatea înfricoºãtoare a acestei concluzii, depãºeºte orice comentariu. Ajungem la fraza urmãtoare: Ne-a vorbit. Acum s-a ascuns” (ibidem, p. 68).

Buber sesizeazã atitudinea ambiguã a lui Sartre de a ºterge orice presupoziþie religioasã ce stã la baza societãþii moderne ºi urmãreºte atent mutaþia pe care acesta o realizeazã în vederea întemeierii ateismului sãu: nu omul l-a ucis pe Dumnezeu, ci Dumnezeu Însuºi s-a ascuns, sucombând în Sine. Însã, el nu poate sã nu constate cã încercãrile sartriene de a întemeia o nouã onto-antropologie, se lovesc permanent de aceastã „nevoie religioasã (…) care i-a înspãimântat pe Nietzsche, Heidegger ºi Jasper”.

Totuºi, pentru Sartre lucrul acesta nu este imposibil de înlãturat. El propune o ºtergere a oricãrei licãriri a transcendenþei, atât în plan obiectiv, prin decretarea morþii lui Dumnezeu ca realitate în sine, cât ºi în plan subiectiv, pe de o parte prin extirparea oricãrui ajutor al religiei ºi abandonarea cãutãrii lui Dumnezeu, iar pe de altã parte prin asumarea autonomã de cãtre om a propriei libertãþi (omul este condamnat la libertate). Spre deosebire de Nietzsche, care constata cã omul modern îl omorâse pe Dumnezeu, Sartre este de acord cã omul „trebuie sã uite de Dumnezeu. Omul trebuie în sfârºit, dupã o crizã secularã a credinþei ºi ºtiinþelor, sã regãseascã libertatea creatoare care îl proteja altãdatã în Dumnezeu ºi sã se recunoascã drept o fiinþã a cãrei existenþã este condiþia însãºi a lumii.

Cãci, spune Sartre, nu existã alt univers decât cel al omului, cel al subiectivitãþii umane. Aceastã frazã nu anunþã o renaºtere a idealismului?” (ibidem, p. 69). În analiza criticã pe care i-o face lui Sartre, Buber urmãreºte trei direcþii: ontologicã, epistemologicã ºi axiologicã.

Sub aspect ontologic, Buber nu poate fi de acord cu ambiguitãþile lui Sartre, ca fundament al construirii unei noi onto-antropologii, în cadrul cãreia transcendenþa divinã este „extirpatã” ºi înlocuitã cu omul printr-o decretare de facto a „morþii lui Dumnezeu”. De aceea el constatã cã Sartre confundã impasibilitatea lui Dumnezeu, cu non-existenþa Lui. Spre deosebire de alþi gânditori religioºi, cum ar fi Paul Evdokimov33 vezi Paul Evdokimov, Iubirea nebunã a lui Dumnezeu, editura Cristiana, Bucureºti, 1996 , Buber nu apeleazã la revelaþie pentru a rãspunde deconstrucþiei transcendentului operatã în manierã atee de cãtre Sartre. Din contrã, el îºi începe contraargumentarea pornind de la

4

„materialul clientului”, într-o manierã maieuticã, ce ne îndreptãþeºte sã-l considerãm un Socrate iudeo-creºtin. Ceea ce rãmâne în urma moºitului lui Sartre de cãtre Buber este tocmai „nevoia religioasã” manifestatã în omul modern. Pe aceastã nevoie religioasã se întemeiazã, în viziunea lui Buber, argumentul ontologic. „Sartre criticã persistenþa nevoii religioase despre care crede cã ar contrazice liniºtea transcendentului. Însã în realitate aceastã nevoie reveleazã omului liniºtea lui Dumnezeu” (ibidem, p. 70). În privinþa epistemologiei sartriene, Buber nu se

dezminte în a critica declasarea tuturor existenþelor ce intrã în relaþie cu omul în sfera obiectualitãþii. Pentru Sartre cunoaºterea nu se întemeiazã pe relaþia subiect-subiect, ca în cazul lui Buber, ci urmãreºte acelaºi traseu kantian, subiect-obiect. În Fiinþã ºi neant (capitolul Cunoaºterea ca tip de relaþie între pentru-sine ºi în sine), Sartre îºi expune sistematic teoria lui epistemologicã, potrivit cãreia subiectul cunoscãtor este existentul ca fiinþã-pentru-sine conºtientã de propria prezenþã ce ia în stãpânire „obiectul care nu este conºtiinþã” (J.P. Sartre, Fiinþã ºi neant, p. 254). Acest tip de cunoaºtere apropie epistemologia lui Sartre de cea a lui Nietzsche ºi pe ambele de neopozitivism. „Sartre ajunge la aceastã concluzie deoarece el a fãcut din relaþia subiect-obiect modelul fundamental ºi unic al relaþiei între douã fiinþe. El ignorã relaþia originalã ºi decisivã care existã între Eu ºi Tu. În privinþa acesteia, relaþia subiect obiect nu are altã valoare decât de a asigura coerenþa gândirii.

Ajuns la acest punct din gândirea sa, Sartre afirmã cã trebuie sã suportãm consecinþele acesteia” (Martin Buber, op. cit., p. 71). Este foarte clar cã pentru Buber epistemologia nu este cunoaºtere adevãratã dacã nu are la bazã relaþia dintre douã subiecte conºtiente de ele însele, ca persoane ce se dãruiesc reciproc în relaþie. De aceea el nu poate fi de acord cu Sartre, a cãrui epistemologie satisface exigenþele unei cunoaºteri biologiste, istoriste, tehniciste ori psihologiste.

Cunoaºterea buberianã este personalistreciprocã, cea sartrianã este individualist-posesivã. În Ich und Du, Buber este mai categoric în a demonstra diferenþa între o epistemologie ce duce la realitate ºi una care îl transpune pe om ca individ în irealitate: „Das Eigenwesen nimmt an keiner Wirklichkeit teil und gewinnt keine. Es setzt sich gegen das Andere ab und sucht so viel davon als es kann in Besitz zu nehmen, durch Erfahren ub Gebrauchen. Das ist seine Dynamik: das Sichabsetzen und die Besitznahme, beides am Es, beides im Unwirklichen geübt. Das Subjekt, als das es sich erkennt, mag sich noch so viel zu eigen machen, ihm wächst keine Substantz daraus, es bleibt punkthaft, funktionell, das Erfahrende, das Gebrauchende, nichts weiter. All sein ausgedehntes und vielfältiges Sosein, all seine eifrige Individualität kann ihm zu keiner Substantz verhelfen” (Martin Buber, Das Dialogische Prinzip, Ich und Du, p. 67).

Proclamând moartea lui Dumnezeu ºi prin urmare distrugerea oricãrei încercãri de fundamentare a unei axiologii teonome, omul lui Sartre îºi asumã rolul de a deveni propriul principiu axiologic, întãrit de asumarea libertãþii la care este condamnat. Buber nu poate concepe cã autonomia umanã, întemeiatã pe o libertate de voinþã în sens absolut, creeazã valori. Religia susþine ca principiu creator de valori pe Dumnezeu, a cãrui voinþã este revelatã în porunci, legi sau norme morale, ori Buber vede în relaþia intimã dintre Dumnezeu ºi om principiul axiologiei. Cu alte cuvinte principiul dialogic este principiu axiologic. Nici Dumnezeu ºi nici omul, nici numai Dumnezeu ºi nici numai omul, ci între Dumnezeu ºi om, între om ºi Dumnezeu stã întreaga axiologie buberianã. Cu alte cuvinte, axiologia lui Buber este una a intervalului, o axiologie a lui între …De aceea el va respinge întemeierea autonomã a axiologiei sartriene, propunând o axiologie dialogicã paradigmaticã.

Iatã ce spune Buber despre anularea întemeierii transcendente a axiologiei de cãtre Sartre: „Ajuns la acest punct din gândirea sa, Sartre afirmã cã trebuie sã suportãm consecinþele acesteia. Dumnezeu tace. Omul nu mai aude cuvântul absolut. Un cuvânt care implicã un angajament absolut. Nu existã semn în lume. Întro astfel de concepþie despre lume, nici o moralã generalã nu ne rãmâne pentru a inspira acþiunea noastrã. Cu Dumnezeu dispare posibilitatea de a gãsi valori absolute. Omul, cãruia de acum înainte totul îi este permis, devine libertatea însãºi, lui aparþinându-i dreptul de a defini valorile. Dacã am suprima pe Dumnezeu Creatorul, spune Sartre, trebuie astfel ca cineva sã inventeze valorile…

Viaþa nu are sens apriori…Este afacerea ta de a-i da un sens ºi lumea nu este nimic altceva decât acest sens ales de tine. El reia aproape un cuvânt al lui Nietzsche. Acesta nu îl face mai mult credibil. Noi putem sã acceptãm ºi sã credem întrun sens sau într-o valoare care pot sã lumineze ºi sã reveleze viaþa individualã, dar acest sens trebuie sã fie întâlnit ºi nu inventat. Sensul nu dã o cheie care nu a apãrut pregnant în momentul întâlnirii mele cu fiinþa. O valoare nu poate sã mã ghideze dacã ea rezultã printr-o alegere fãcutã dintre altele, afortiori dacã mã sprijin pentru aceastã alegere pe câþiva camarazi” (Martin Buber, Eclipse de Dieu, p. 71).

Pr. dr. Nicolae Napoleon DABU

Argeºul Ortodox

Orice fel de rãutate sã piarã din mijlocul vostru!

Sfânta Scripturã spune faptul cã un creºtin nu va vorbi oricum. Iatã ce spune Cuvântul Domnului ºi pentru noi astãzi: „Din gura voastrã sã nu iasã nici un cuvânt râu, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinþã, ca sa dea har celor ce ascultã.” (Efes. 4,29).

De asemenea Sfânta Scripturã spune cã existã un pãcat care nu se iartã niciodatã, pãcatul împotriva Duhul Sfânt: „De aceea vã zic: Orice pãcat ºi orice hulã se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va sã fie.” (Matei 12,31-32). Oare ce fel de pãcat poate sã fie acesta, deoarece Sfânta Carte zice: „Dacã zicem cã n-avem pãcat, ne înºelãm singuri, ºi adevãrul nu este în noi. Dacã ne mãrturisim pãcatele, El este credincios ºi drept, ca sã ne ierte pãcatele ºi sã ne curãþeascã de orice nelegiuire. Dacã zicem ca n-am pãcãtuit, Îl facem mincinos, ºi Cuvântul Lui nu este în noi.” (1 Ioan 1,8-10). Sã ne mãrturisim astfel pãcatele, ca Domnul sã ni le ierte.

Pãcatul împotriva Sfântului Duh, constã în faptul de a atribui diavolului lucrãrile Domnului ºi invers lucrãrile diavolului sã fie atribuite Domnului, dar ºi faptul de a respinge în mod voit ºi permanent lucrarea Mântuirii Domnului nostru Iisus Hristos prin Crucea Golgotei.

Sfântul Apostol Pavel spune cum putem noi întrista pe Duhul Sfânt: „Sã nu întristaþi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aþi fost pecetluiþi pentru ziua rãscumpãrãrii. Orice amãrãciune ºi supãrare ºi mânie ºi izbucnire ºi defãimare sã piarã de la voi, împreunã cu orice rãutate. Ci fiþi buni între voi ºi milostivi, iertând unul altuia, precum ºi Dumnezeu v-a iertat vouã, în Hristos.” (Efes. 4,30-32). Sfântul Apostol Pavel spune cã orice amãrãciune ºi supãrare ºi mânie ºi izbucnire ºi defãimare sã piarã de la voi, împreunã cu orice rãutate. ªi amãrãciunea ºi supãrarea ºi mânia ºi izbucnirea ºi defãimarea, sunt rãutãþi, care trebuie sã piarã din viaþa credinciosului, care nu vrea sã întristeze pe Sfântul Duh, ci doreºte din toatã inima sã ajungã în Împãrãþia lui Dumnezeu, pentru cã a fost pecetluit prin Sfântul Duh, pentru ziua rãscumpãrãrii prin Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. a. Orice amãrãciune: Dacã vrei sã nu întristezi în viaþa ta pe Sfântul Duh, sã nu ai amãrãciune în suflet.

Amãrãciunea este un resentiment faþã de o persoanã care m-a supãrat, m-a jignit. Dacã existã în sufletul tãu amãrãciune, adunatã ºi pãstratã de timp acolo în sufletul tãu ºi nerezolvatã, aceasta te va duce în final la pierzanie, vei pierde mântuirea Domnului, vei pierde Împãrãþia Lui. Amãrãciunea este un pãcat, un pãcat care poate fi pãstrat în suflet, de aceea dacã aºa stau lucrurile scapã de el prin mãrturisirea acestuia ºi elibereazã-þi sufletul de amãrãciune. b. Orice supãrare. Supãrarea, iuþimea sau aprinderea de moment este o altã rãutate care trebuie sã disparã din viaþa unui credincios. Poate cã te-ai supãrat pe moment, poate cã te-ai aprins, fãrã sã gândeºti prea bine la acest lucru, dar dupã aceea þi-ai dat seama cã n-ai procedat bine ºi te-ai hotãrât sã-þi ceri iertare pentru incidentul avut. Ce bine ar fi dacã am înlãtura din viaþa noastrã orice supãrare. Aºa zice ºi Sfântul Apostol Pavel, ca supãrarea sã piarã din mijlocul nostru. Solomon, regele înþelept spunea: „Nu te întovãrãºi cu omul mânios ºi cu cel înfierbântat de furie sã n-ai nici un amestec,” (Pilde 22,24). c. Orice mânie. Mânia nu este doar o aprindere de moment, ci o lipsã de caracter, o persistenþã în rãu, în pãcat. Sfânta Scripturã spune: „Cel încet la mânie este bogat în înþelepciune, iar cel ce se mânie degrabã îºi dã pe faþã nebunia.” (Pilde 14,29); „Mâniaþi-vã, dar nu greºiþi; de cele ce ziceþi în inimile voastre, întru aºternuturile voastre, vã cãiþi.” (Ps.4,4); „Pãrãseºte mânia ºi lasã iuþimea; nu cãuta sã vicleneºti. Cã cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce aºteaptã pe Domnul vor moºteni pãmântul.” (Ps. 37,8-9); „Mâniaþi-vã ºi nu greºiþi; soarele sã nu apunã peste mânia voastrã. Nici nu daþi loc diavolului.” (Efes. 4, 26-27). d. Orice izbucnire. Izbucnirea sau strigarea este o atitudine necontrolatã de a striga în public, de a face

scandal în public, de a deranja o ceremonie, o festivitate, o slujbã publicã. Izbucnirea sau strigarea în public este o împietate. O astfel de atitudine, unde mai existã, spune Sfântul Apostol Pavel, este o rãutate a sufletului, o lipsã de caracter ºi trebuie sã piarã de la noi.

Sfânta Scripturã ne învaþã ºi astãzi pe noi cã: „O inimã fãrã patimã este viaþa trupului, pe când pornirea pãtimaºã este ca un cariu în oase.” (Pilde 14, 30); „Omul mânios aþâþã cearta, pe când cel domol liniºteºte aprinderea.”(Pilde 15,18); „Nu te întovãrãºi cu omul mânios ºi cu cel înfierbântat de furie sã n-ai nici un amestec,” (Pilde 22,24). e. Orice defãimare. Orice atitudine de criticã, de defãimare, de clevetire, este un pãcat adus împotriva Sfântului Duh, ºi ca atare el trebuie mãrturisit Domnului ºi scãpat de el pe vecie.

Iatã cum descrie Sfânta scripturã defãimarea: „Prin binecuvântarea oamenilor drepþi cetatea merge înainte, iar prin gura celor nelegiuiþi ajunge ruinã. Cel nepriceput urgiseºte pe aproapele lui, iar omul cu bunã-chibzuialã tace.” (Pilde 11,11-12); „Am auzit de defãimarea Moabului ºi de batjocurile fiilor lui Amon, care au defãimat poporul Meu ºi îºi mãreau þara în paguba hotarelor lui. Pentru aceasta, viu sunt Eu, zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel, cã Moabul va fi ca Sodoma ºi fiii lui Amon ca Gomora, un loc plin de mãrãcini, o ocnã de sare ºi o pustietate pentru totdeauna. Cei rãmaºi din poporul Meu îi vor jefui ºi pe cei scãpaþi cu viaþa îi vor stãpâni. Iatã ce li se va întâmpla din pricina semeþiei lor, pentru cã au batjocorit ºi s-au trufit împotriva poporului Domnului Savaot.” (Sofonie 2, 8-10). f. Orice fel de rãutate. Indiferent sub ce formã s-ar manifesta rãutatea, indiferent ce hainã ar îmbrãca ea în viaþa noastrã, Sfânta Carte ne spune cã rãutatea sã piarã din mijlocul nostru: „De aceea, vã îndemn, eu cel întemniþat pentru Domnul, sã umblaþi cu vrednicie, dupã chemarea cu care aþi fost chemaþi, Cu toatã smerenia ºi blândeþea, cu îndelungã-rãbdare, îngãduindu-vã unii pe alþii în iubire, Silindu-vã sã pãziþi unitatea Duhului, întru legãtura pãcii.” (Efes.

4,1-3); „Fereºte-te de rãu ºi fã binele ºi vei trãi în veacul veacului. Cã Domnul iubeºte judecata ºi nu va pãrãsi pe cei cuvioºi ai Sãi; în veac vor fi pãziþi. Iar cei fãrã de lege vor fi izgoniþi ºi seminþia necredincioºilor va fi stârpitã. Iar drepþii vor moºteni pãmântul ºi vor locui în veacul veacului pe el.” (Ps. 37,27-29). „Din gura voastrã sã nu iasã nici un cuvânt râu, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinþã, ca sã dea har celor ce ascultã.” (Efes.4,29); „Dragostea sã fie nefãþarnicã. Urâþi rãul, alipiþi-vã de bine.” (Rom. 12,9). „Vai de cei ce zic rãului bine ºi binelui rãu; care numesc lumina întuneric ºi întunericul lumina; care socotesc amarul dulce ºi dulcele amar!” (Isa. 5,20). g. Fiþi buni unii cu alþii. Dimpotrivã Sfânta Scripturã ne învaþã astfel. Ea spune: „Ci fiþi buni între voi ºi milostivi, iertând unul altuia, precum ºi Dumnezeu v-a iertat vouã, în Hristos.” (Efes. 4,32).

Este o problemã în dreptul fiecãrui om, nu de a pãrea într-un anume fel, ci de a fi, „fiþi buni unii cu alþii”, zice Domnul. Sã fim buni prin natura noastrã, nu pentru un anumit scop egoist, ci natura noastrã sã fie una bunã.

Bunãtatea trebuie sã se manifeste în toate aspectele vieþii noastre ºi în fiecare zi. Sã ajungi sã fii bun, nu dintr-o motivaþie falsã, ca sã aºtepþi sã primeºti ceva de la Dumnezeu, ci pentru cã tu ai învãþat de la El ºi nu poþi sã faci altfel, pentru cã Domnul nostru a zis: „Învãþaþi de la Mine”. Sfântul Apostol Pavel învãþa credincioºii astfel: „Nu rãsplãtiþi nimãnui rãul cu rãu.

Purtaþi grijã de cele bune înaintea tuturor oamenilor.

Dacã se poate, pe cât stã în puterea voastrã, trãiþi în bunã pace cu toþi oamenii. Nu va rãzbunaþi singuri, iubiþilor, ci lãsaþi loc mâniei (lui Dumnezeu), cãci scris este: "A Mea este rãzbunarea; Eu voi rãsplãti, zice Domnul". Deci, dacã vrãjmaºul tãu este flãmând, dã-i de mâncare; dacã îi este sete, dã-i sã bea, cãci, fãcând acestea, vei grãmãdi cãrbuni de foc pe capul lui. Nu te lãsa biruit de rãu, ci biruieºte rãul cu binele.” (Rom. 12, 17-21).

Ce Model Desãvârºit de bunãtate ne dã Domnul ºi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cu câtã bunãtate a

fost gata sã suporte felul în care L-au primit oamenii: „Dispreþuit era ºi cel din urmã dintre oameni; om al durerilor ºi cunoscãtor al suferinþei, unul înaintea cãruia sã-þi acoperi faþa; dispreþuit ºi nebãgat în seamã. Dar El a luat asupra-ªi durerile noastre ºi cu suferinþele noastre S-a împovãrat. ªi noi îl socoteam pedepsit, bãtut ãi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese strãpuns pentru pãcatele noastre ºi zdrobit pentru fãrãdelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastrã ºi prin rãnile Lui noi toþi ne-am vindecat.” (Isa. 53,3-5). h. Miloºi: „Omul milostiv îºi face bine sufletului sãu, pe când cel fãrã milã îºi chinuieºte trupul sãu.”

(Pilde 11, 17). „Omul blând va fi binecuvântat, cãci din pâinea lui da celui sãrac.” (Pilde 22,9); „Daþi mai întâi milostenie cele ce sunt înlãuntrul vostru ºi, iatã, toate vã vor fi curate.” (Luca 11, 41); „Vindeþi averile voastre ºi daþi milostenie; faceþi-vã pungi care nu se învechesc, comoara neîmpuþinatã în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o stricã. Cãci unde este comoara voastrã, acolo este inima voastrã.” (Luca 12,33-34); „Dacã îndeamnã, sã fie la îndemnare; dacã împarte altora, sã împartã cu fireascã nevinovãþie; dacã stã în frunte, sã fie cu tragere de inimã; dacã miluieºte, sã miluiascã cu voie bunã!” (Rom. 12,8). i. Iertaþi-vã unii pe alþii: „În iubire frãþeascã, unii pe alþii iubiþi-vã; în cinste, unii altora daþi-vã întâietate.”

(Rom. 12,10); „Îngãduindu-vã unii pe alþii ºi iertând unii altora, dacã are cineva vreo plângere împotriva cuiva; dupã cum ºi Hristos v-a iertat vouã, aºa sã iertaþi ºi voi.” (Col. 3,13). j. Sã iertãm dupã Modelul Divin. Sã iertãm aºa cum iartã ºi Bunul nostru Dumnezeu: „...precum ºi Dumnezeu v-a iertat vouã, în Hristos.” (Efes. 4,32).

Atunci când Dumnezeu iartã El nu-ºi mai aduce aminte de pãcatele noastre: „ªi ne iartã nouã greºealele noastre, precum ºi noi iertãm greºiþilor noºtri;” (Mat. 6,12).

Domnul nostru ne cheamã sã ne întoarcem la El din toatã inima noastrã: „Mergi de vesteºte cuvintele acestea la miazãnoapte ºi zi: Întoarce-te, necredincioasã fiicã a lui Israel, zice Domnul, cã nu voi vãrsa asupra voastrã mânia Mea, pentru cã sunt milostiv ºi nu Mã voi mânia pe veci, zice Domnul.

Recunoaºte-þi însã vinovãþia ta, cãci te-ai abãtut de la Domnul Dumnezeul tãu ºi te-ai desfrânat cu dumnezei strãini sub tot arborele umbros ºi glasul Meu nu l-ai ascultat, zice Domnul Întoarceþi-vã, voi copii cãzuþi de la credinþã, zice Domnul, cã M-am unit cu voi ºi vã voi lua câte unul de cetate ºi câte doi de seminþie ºi vã voi aduce în Sion. Apoi vã voi da pãstori dupã inima Mea, care vã vor pãstori cu ºtiinþã ºi pricepere.” (Ier. 3, 1215).

Drept încheiere amintim cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ca sã ne foloseascã drept îndemn duhovnicesc, personal pentru fiecare din noi: „Îmbrãcaþi-vã, dar, ca aleºi ai lui Dumnezeu, sfinþi ºi prea iubiþi, cu milostivirile îndurãrii, cu bunãtate, cu smerenie, cu blândeþe, cu îndelungã-rãbdare.” (Col. 3,12); „Deci, dacã este vreo îndemnare în Hristos, dacã este vreo mângâiere în dragoste, dacã este vreo legãturã a Duhului, dacã este vreo milostivire ºi vreo îndurare, faceþi-mi bucuria deplinã, ºi aveþi o simþire, o dragoste, un suflet ºi un gând. Nu faceþi nimic din duh de ceartã sau din slavã deºartã; ci în smerenie fiecare sã priveascã pe altul mai pe sus de el însuºi. Fiecare din voi sã se uite nu la foloasele lui, ci ºi la foloasele altora. Sã aveþi în voi gândul acesta, care era ºi în Hristos Iisus:” (Efes. 2,1-5). „Acum deci vã lepãdaþi ºi voi de toate acestea: mânia, iuþimea, rãutatea, defãimarea, cuvântul de ruºine din gura voastrã. Nu vã minþiþi unul pe altul, fiindcã v-aþi dezbrãcat de omul cel vechi, dimpreunã cu faptele lui, ºi v-aþi îmbrãcat cu cel nou, care se înnoieºte, spre deplina cunoºtinþã, dupã chipul Celui ce l-a zidit.” (Col. 3, 8-10). Doamne ajutãne!

- VA URMA Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5

Argeºul Ortodox

Despre rugãciune, rostul, importanþa ºi foloaselei ei, cât, când, unde ºi cum trebuie sã ne rugãm, totodatã ºi câteva cuvinte despre rugãciunea isihastã –

Interviu cu Î.P.S. Acad.

Prof. Univ. Dr. Irineu Popa – Arhiepiscopul Craiovei ºi Mitropolitul Olteniei...

Pentru orice creºtin, rugãciunea înseamnã convorbire, comuniune cu Dumnezeu ºi cu semenii. Ne rugãm pentru noi, pentru familia noastrã, pentru prietenii noºtri, chiar ºi pentru duºmanii noºtri, cerând de la Dumnezeu anumite binefaceri sau mulþumind pentru cele primite. Însã, cei mai mulþi dintre noi suntem victimele unei societãþi care ne încleºteazã în ritmul infernal al activitãþilor cotidiene, pãrând cã nu mai este loc de rugãciune... În altã ordine de idei, rugãciunea isihastã ne fascineazã ºi ne lumineazã pe toþi întru aleasã liniºtire, aºa cum numai Dumnezeu a rânduit sã primim darul de adâncã pace ºi trãire întru Iisus Hristos. Discuþia cu IPS Pãrinte Arhiepiscop ºi Mitropolit Irineu mi-aº fi dorit sã dureze o viaþã. Era senin vlãdica ºi, în acelaºi timp, vãdit tulburat de subiectul pe care cu îndrãznealã l-am ales. Astfel de trãitori sunt greu de abordat, dar atunci când mãnãstirea de metanie este Frãsinei, lucrurile se schimbã. Am vorbit despre rugãciune isihastã, despre smerenie, despre comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca, în final, sã înþeleg cã nimic nu este mai de preþ decât privirea cu sfialã plecatã în faþa mãreþiei Harului Divin ºi Dumnezeiesc.

Fãcând, însã, o scurtã introducere înaintea dialogului propriu-zis cu Pãrintele Arhiepiscop ºi Mitropolit Irineu Popa – Decanul Facultãþii de Teologie Ortodoxã din municipiul Craiova, vom remarca ºi sublinia faptul cã astãzi, a vorbi despre rugãciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupãri mult mai „palpabile ºi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datoritã gândirii noastre foarte pragmatice în urma cãreia aºteptãm, în cel mai scurt timp, lucruri ºi rezultate foarte „concrete” ºi foarte „eficiente”!... Pentru foarte mulþi dintre noi cei aºa ziºi credincioºi a ne ruga înseamnã a depune un efort prea mare ºi pentru o lungã duratã (de fapt ar trebui pentru toatã viaþa) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reuºim sã ne facem suficient timp!... Ne comportãm, în acest fel, în raport cu rugãciunea fiindcã, foarte mulþi dintre noi, nu (re)cunoaºtem autenticul motiv ºi scop al vieþuirii noastre pe acest pãmânt!... În altã ordine de idei, nevoia de rugãciune a omului credincios este în afarã de orice îndoialã. Cu cât este mai puternicã credinþa, cu atât este mai puternicã ºi nevoia sa de rugãciune. Dar în societatea de astãzi constatãm o slãbire a credinþei. Prin urmare ºi un fel de indiferenþã faþã de rugãciune. Poate cã noþiunea de societate secularizatã nu indicã, totuºi, o societate total necredincioasã, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practicã rugãciunea decât foarte rar, în momente excepþionale. „Pentru cel care doreºte sã-ºi menþinã vigoarea credinþei prin rugãciune se pune, astãzi, o dublã problemã: aceea de a-ºi apãra credinþa împotriva influenþelor nefaste a unui mediu slãbit în credinþã ºi aceea de a apãra practica rugãciunii în cadrul unei societãþi care a pierdut în mare parte uzul rugãciunii. În timp ce omul de odinioarã gãsea în mediul social un factor prin care îºi întãrea credinþa ºi practica rugãciunii, astãzi acest mediu este un factor de rãcire, un factor împotriva cãruia cel care vrea sãºi menþinã credinþa ºi rugãciunea trebuie sã se apere.” – ne relateazã Pãrintele Profesor Dumitru Stãniloae în lucrarea sa „Rugãciunea lui Iisus ºi experienþa Duhului Sfânt”.

Astãzi omul credincios trebuie sã caute într-o mare mãsurã el însuºi motivaþii care sã-i poatã susþine credinþa ºi propria sa practicã a rugãciunii. ªi tocmai acest lucru ar putea face credinþa sa mai profundã ºi rugãciunea sa mai fierbinte, dat fiind cã, într-o mare mãsurã, ele nu mai sunt susþinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuºeºte sã-ºi întãreascã credinþa ºi rugãciunea prin motivaþii personale, reflectate, poate deveni el însuºi un focar pentru întãrirea credinþei ºi înnoirea rugãciunii în mediul sãu social. Prin aceasta el poate ajuta societatea sã iasã din viaþa superficialã, saturatã de continuã plictisealã ºi permanentã monotonie, care sunt douã din cauzele slãbirii credinþei ºi a rugãciunii; cu alte cuvinte – spune tot Pãrintele Stãniloae în aceeaºi lucrare – el poate ajuta sã regãseascã un conþinut mai substanþial, sã-ºi întãreascã rãdãcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieþii, fãrã de care existenþa umanã este de o uniformitate

6

monotonã ºi lipsitã de semnificaþie.

O trãsãturã caracteristicã a acestei societãþi este aceea cã omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astãzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru cã prin rugãciune se salveazã de singurãtatea care este atât de greu de suportat. „El gãseºte în rugãciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugãciune pe Dumnezeu Însuºi în dialog cu el prin toate lucrurile ºi el însuºi Îl vede ºi Îl înþelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagã ia cunoºtinþã de rãdãcinile sale în realitatea personalã, infinitã a lui Dumnezeu ºi nu se lasã pradã valurilor superficiale ale vieþii, ale unei vieþi închise doar în orizontul pãmântesc. κi poate umple viaþa cu un conþinut infinit” – susþine acelaºi pãrinte în aceeaºi lucrare...

- Înalpreasfinþite Pãrinte Arhiepiscop ºi Mitropolit, mulþumindu-vã în mod deosebit, pentru prilejul ºi interviul acordat, vom purcede la drum, remarcând faptul cã în contextul în care omul contemporan îºi petrece cel mai mult timp muncind ºi dormind, puþinul timp rãmas fiind dedicat unor activitãþi relaxante, ne întrebãm cât de mult timp ar trebui sã acordãm rugãciunii, cum ar trebui sã ne rugãm ºi mai ales cum poate sã arate un program de rugãciune al creºtinului contemporan?

- Biserica ne îndeamnã sã ne rugãm în toate momentele importante din zi. Vedem cã Ceaslovul ori alte cãrþi de rugãciune sunt pline de texte prin care invocãm ajutorul lui Dumnezeu în toate momentele din zi - dimineaþa, la prânz, seara, înainte ºi dupã ce mâncãm -, la plecarea în cãlãtorie sau la mutarea într-o casã nouã s.a.m.d.. Aceste rugãciuni, pe lângã slujbele religioase, constituie momente de cãpãtâi în viaþa noastrã. Prin rugãciune cerem lui Dumnezeu sã ne ajute, sã ne însoþeascã mereu. ªi cum avem nevoie permanentã de ajutorul lui Dumnezeu, înseamnã cã ºi rugãciunea noastrã trebuie sã fie permanentã. Dar cum putem oare sã ne rugãm mereu? Ce program de rugãciune ar trebui sã aibã credinciosul de rând pentru a primi în orice moment din viaþã ajutorul lui Dumnezeu?

- Ce înseamnã, Înaltpreasfinþia Voastrã, sau cum se tãlmãceºte îndemnul apostolic, paulin: „Rugaþi-vã neîncetat“?

- Da, într-adevãr, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnã, în Epistola a doua cãtre Tesaloniceni, sã ne rugãm neîncetat. La prima vedere, ºtiindu-ne preocupãrile cotidiene, acest îndemn al marelui Apostol ni s-ar pãrea o poruncã imposibil de realizat. Eu aº vrea sã dau urmãtoarea interpretare acestui îndemn al Sfântului Apostol Pavel, ºi anume aceea de a ne comporta mereu, în întreaga viaþã ºi în tot timpul zilei, ca sub privirea lui Dumnezeu. Aºadar, înþelegem cã nu putem sta neîncetat la rugãciune, din cauza activitãþilor noastre zilnice, dar putem sã avem mereu o atitudine ºi un comportament care sã arate cã suntem oameni rugãtori.

- Înaltpreasfinþite Pãrinte Arhiepiscop ºi Mitropolit, cât timp trebuie sã acordãm rugãciunii?

- De multe ori observãm cã timpul nu ne permite sã realizãm tot ceea ce ne propunem. Gãsim aceastã scuzã ºi în cazul rugãciunii. „Eu am fãcut un calcul aproximativ, gândindu-mã cã o zi are 24 de ore, o lunã are în medie 30 de zile. Dacã le înmulþim cu 24, ajungem la un numãr de 720 de ore. Dacã Dumnezeu este atât de bun ºi ne poartã de grijã tot timpul, oare cât se cuvine sã dedicãm rugãciunii? O rugãciune de 15 minute dimineaþa ºi una tot de 15 minute seara înseamnã infinit mai puþin decât grija pe care ne-o aratã Dumnezeu. Dacã participãm la Sfânta Liturghie în duminicile dintr-o lunã, înseamnã 8 ore dedicate lui Dumnezeu, aceasta fiind a suta parte din timpul efectiv al lunii“. Deci, o analizã obiectivã a programului nostru zilnic ne-ar arãta cât timp ne rugãm, dar ºi cât timp ar trebui sã acordãm de aici înainte rugãciunii, pentru a simþi cu adevãrat ajutorul lui Dumnezeu.

- Înaltpreasfinþia Voastrã, ne puteþi spune câte ceva despre Rugãciunea pe care o putem practica în permanenþã?

- Da, într-adevãr, în Ortodoxie se practicã o formã de rugãciune permanentã, rugãciunea inimii sau a minþii pe altarul inimii ori a sensibilitãþii pline de iubire ºi de milã în care se aflã Iisus Hristos cu iubirea ºi cu mila Sa. Este adevãrat cã în aceastã rugãciune pare cã cerem mila lui Iisus Hristos numai pentru persoana noastrã: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieºte-mã pe mine pãcãtosul”. Se pare, aºadar, cã prin aceasta ne interesãm doar de noi înºine. Dar în mãsura în care mã consider pãcãtos, în mod sigur mã gândesc la toate pãcatele pe care le-am sãvârºit faþã de Dumnezeu ºi faþã de fraþii (semenii) mei, deci mã rog, în virtutea dorinþei de realizare a comuniunii, ºi pentru relaþii mai bune cu aceºtia sau pentru ca ei sã nu rãmânã pentru totdeauna afectaþi de nedreptãþile mele faþã de ei. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteºte pe tot omul, aflã ajutor de la tot omul prin voinþa cea ascunsã a lui Dumnezeu. ªi cel ce îl apãrã pe cel nedreptãþit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-ºi dãruieºte braþul sãu spre ajutorul aproapelui primeºte braþul lui Dumnezeu în ajutorul sãu”.

Rugãciunea este, deci, un factor de însãnãtoºire ºi întãrire spiritualã a fiinþei mele, dar ºi o însãnãtoºire ºi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagã îi are pe ceilalþi în inima lui iar ei simt aceasta ºi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacã-te cu Dumnezeu ºi mulþi oameni vor veni sã se împace cu tine”.

Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mãnãstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos mai adãuga cã: „În tradiþia isihastã a Bisericii se observã cã pe mãsurã ce Pãrinþii care se împãcau cu Dumnezeu ºi se afundau în pustie, mulþimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugãciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieºte-mã pe mine, pãcãtosul” – se poate rosti oricând ºi oriunde, potrivindu-se la fel de bine ºi nevoitorului din pustie, ºi creºtinului care vieþuieºte în tumultul cetãþii. Cãci amândoi poartã acelaºi rãzboi nevãzut, cu aceleaºi „duhuri ale rãutãþii” (cf. Efes. 6, 12), ºi amândoi au trebuinþã de aceeaºi armã nebiruitã: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie sã se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaºi þintã: - a mântuirii sufletului ºi a trupului.

- Înaltpreasfinþite Pãrinte Arhiepiscop ºi Mitropolit, de aici pornind, schimbând puþin registrul ºi intrând mai în adâncimea ºi în profunzimea temei ori a subiectului de faþã, vã rugãm, explicaþi-ne: de fapt, cât de mult trebuie sã se roage un creºtin?

- Dupã cum am spus ºi mai înainte, Sfântul Apostol Pavel îndeamnã într-una din epistolele sale sã ne rugãm neîncetat, ceea ce pare un lucru imposibil la prima vedere. De altfel, acest îndemn atât de greu de realizat apare alãturi de alte douã mari îndemnuri, care ºi ele par foarte greu sau chiar imposibil de realizat: sã ne bucurãm pururea ºi sã dãm mulþumire pentru toate. Aceste îndemnuri nu sunt însã imposibil de pus în practicã. Sfântul Apostol Pavel când spune acestea se adreseazã unor oameni duhovniceºti. Un om duhovnicesc se roagã mereu, se bucurã mereu ºi este mulþumit în permanenþã de viaþa sa.

Problema care a frãmântat spiritualitatea rãsãriteanã se rezumã la aceastã întrebare: Cum sã te rogi neîncetat? Cum sã fii nu doar un om care participã în fiecare duminicã sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharisticã, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus sã fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinþeºte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil sã sfinþeascã fiecare moment. Un rãspuns potrivit ar fi sã faci totul având sentimentul prezenþei lui Dumnezeu, fiind cu recunoºtinþã faþã de El ºi cu dragoste ºi grijã faþã de aproapele. „În orice gând sau faptã prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se aflã cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugãciunea neîncetatã, potrivit Sfântului Maxim Mãrturisitorul, „este sã-þi sileºti sufletul cãtre Dumnezeu, cu multã evlavie ºi cu multã dragoste…, sã te încredinþezi lui Dumnezeu în toate faptele ºi în tot ce þi se întâmplã”.

Interviu realizat de Stelian GOMBOª

Argeºul Ortodox

Sfinþi români sãrbãtoriþi pe 21 octombrie:

Pomenirea Cuviosului mãrturisitor Visarion Cuviosul pãrintele nostru Visarion, s-a nãscut în Bosnia, din pãrinþi creºtini ortodocºi, Maxim ºi Maria, în anul mântuirii 1714, ºi a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânãr, cãlãtorind pe la multe locaºuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mânãstirea Sfântul Sava, de lângã Ierusalim, a îmbrãcat schima monahiceascã, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. Dupã un timp, a venit în Slovenia ºi s-a aºezat la mânãstirea Pacra, unde pentru râvna sa cãtre cele sfinte, s-a învrednicit de darul preoþiei.

La trei ani dupã hirotonirea sa întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca sã-ºi întãreascã ºi mai mult sufletul în dreapta credinþã a Bisericii Rãsãritului. La puþinã vreme dupã întoarcerea sa din aceastã cãlãtorie, a venit în Þara Ardealului, unde papistaºii cãutau prin silnicie sã smulgã credinþa dreptmãritoare din sufletele românilor ortodocºi.

Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci Însuºi Ziditorul tuturor, ca sã mântuiascã din pierzare pe românii dreptcredincioºi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credincioºilor râvna pentru credinþa cea adevaratã. Trãia o viaþã de asprã înfrânare, hrãnindu-se numai cu mâncare slabã de legume. Pentru chipul mult îmbunãtãþit al vieþii sale, dreptcredincioºii români nu numai cã-l ascultau ºi urmau poveþele lui, dar cuprinºi de o mare însufleþire duhovniceascã, îi sãrutau mâinile ºi picioarele cele sfinte. În drum spre Sibiu a fost prins de stãpânirea catolicã ºi târât la judecatã. În faþa celor care-l judecau, el a stat drept ºi fãrã fricã, mãrturisind cã dreapta credinþã a Bisericii Rãsãritului este singura adevaratã ºi mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta sã arate uniþilor rãtãcirea lor ºi sã-i îndemne sã se lase de ea.

Pentru aceastã mãrturisire a dreptei credinþe, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temniþã din Kufstein, în creierul muntilor tirolezi, unde, dupã suferinþe grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vieþii celor vrednici, s-a mutat cãtre Domnul.

Tot în aceastã zi se face pomenirea Cuviosului mãrturisitor Sofronie.

Cuviosul Sofronie se trãgea din familia Popovici de la Cioara Sebeºului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în cãlugãrie numele de Sofronie. A sihãstrit multã vreme în Þara Româneascã, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara, unde râvna sa pustniceascã l-a mânat sã-ºi facã un mic schit în mijlocul codrului ºi sã þinã acolo câþiva tineri la învãþãturã. Dar diavolul, care pururea cautã sã strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rãi din schitul sãu, ºi l-a silit sã plece în strãine locuri.

Dupã ce strãbãtu o mare parte din þinutul Sebeºului ºi al Albei, îndemnând, cu multã râvnã duhovniceascã, pe credincioºi sã nu se depãrteze de credinþa dreptmãritoare, a suferit grea prigoanã din partea papistaºilor, care l-au aruncat în temniþa grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scãpat pe Petru din lanþuri, l-a slobozit ºi pe cuviosul Sãu Sofronie. Douã luni a stat cuviosul în þinutul Zarandului ºi apoi s-a îndreptat spre Munþii Apuseni, ca sã facã din crestele lor cetate nebiruitã dreptei credinþe.

Neputându-l abate de la calea cea dreaptã, papistaºii lau prins din nou ºi l-au aruncat în temniþa din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbãvit iarãºi din temniþã. De acum, credincioºii n-au mai vrut sã-l pãrãseascã, ci, ca pe Domnul Hristos odinioarã, îl însoþeau pururea câte 12 bãrbaþi temãtori de Dumnezeu, ca niºte apostoli înflãcãraþi. În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a þinut „Marele sobor” din cetatea Bãlgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de meºteºug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vlãdicã pe seama drept-credincioºilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul ºi a înmuiat inima stãpânitorilor, care au îngãduit ca românii sã aibã vlãdicã dupã rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rãsãrit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-ºi împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânãstire a Argeºului, unde s-a sãvârºit în pace, mutându-se în locasurile cereºti.

Tot în aceastã zi pomenirea Sfântului Mucenic Oprea.

Acest mãrturisitor al dreptei credinþe s-a nãscut în Sãliºtea Sibiului, pe vremea împãrãtesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar, ºi împreunã cu soþia ºi copiii lui, ducea o viaþã de bunã cucernicie ºi plãcutã lui Dumnezeu.

Pe vremea aceea, semeaþa împãrateasã multã silnicie fãcea credincioºilor de sub stãpânirea ei, ca sã-i rupã de la Legea Rãsãritului ºi sã-i plece unirii cu Roma. Le rãpea bisericile, pe preoþi îi izgonea, pe cei care nu se clãtinau de la dreapta credinþã ºi nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri ºi poveri ºi umplea temniþele cu ei. În amãrãciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu sã nu-i lase sã piarã cu totul. ªi Dumnezeu ºia plecat urechea cu milã ºi a ridicat pe Oprea din Sãliºte, bãrbat drept ºi inimos, sã le fie apãrãtor în cumplita lor primejdie. ªi evlaviosul Oprea porni cu încredere la luptã pentru apãrarea dreptei credinþe. Mai întâi îºi întãri sufletul cu post ºi rugãciune, cu binecuvântarile preoþilor izgoniþi de la sfintele lor altare ºi cu bunele poveþe de la bãtrânii întelepþi. Apoi cãuta, prin munþii ºi vãile sãliºtene, gloatele drept-credincioºilor, pretutindeni îmbãrbãtând pe cei ce pãtimeau, mângâind pe cei ce suspinau, ºi sprijinind pe cei ce se clãtinau.

Când se înfãtiºã înaintea cãpeteniei de la cârma tarii ºi-i ceru oprirea prigoanelor ºi sloboda mãrturisire a dreptei credinþe, capetenia îl mustrã ca pe un rãzvrãtit ºi-l ameninþã cu temniþa ºi moartea, dacã nu se pleacã unirii cu Roma.

Vãzând aceastã neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena sã se plângã împãrãtesei ºi sã-i cearã libertate pentru Legea Rãsãritului, arãtând cã unirea cu Roma s-a fãcut atât de ascuns, încât nici preoþii n-au ºtiut ce este. Împarateasa, cu viclenie i-a spus cã i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat poruncã pentru ºi mai mari prigoane, iar Oprea sã fie întemniþat de îndatã ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de aceasta ticãloºie, evlaviosul Oprea a rãmas în Banat ca cioban la oi. Dar, dupã puþin timp, înainte de Sfintele Paºti din anul 1752, evlaviosul Oprea nemaiputând rãbda suferinþele drept-credincioºilor, merse iarãºi la Viena ºi ceru împãrãtesei oprirea prigoanelor ºi încheia jalba: „sau vladicã de legea noastrã, sau drum slobod sã plecãm din þarã”. Împarateasa porunci ca fericitul Oprea sa fie prins ºi osândit la temniþã pe viaþã în cetatea Kufstein din Tirol.

Pe fericitul Oprea l-a aºteptat vreme îndelungatã soþia sa Stana, stând la uºa bisericii, îmbroboditã în negru, plângând ºi cerând mila ca sã-ºi poatã creºte copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temniþã cu cununa nepieritoare a sfinþilor mucenici.

RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI SI SFINTII MARTURISITORI VISARION, SOFRONIE SI OPREA CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.

De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui

Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru.

Priveghiati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.

Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!

Tot în aceasta zi, se face si pomenirea Sfintilor preoti Marturisitori Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales.

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preotilor si al credinciosilor ortodocsi români din Transilvania s-au ridicat numerosi aparatori ai dreptei credinte în fata încercarilor autoritatilor habsburgice de ai înstraina de "Legea stramoseasca". Între ei s-au numarat si preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales, sate care tineau pe atunci de "scaunul" Saliste. Primul dintre ei a fost hirotonit la Bucuresti de Mitropolitul Neofit al Tarii Românesti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniatiei, a fost prins si întemnitat la Sibiu, unde a patimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu conditia de a nu mai savârsi cele ale preotiei, si a trai si a munci ca un simplu taran. În 1752 a fost delegat, alaturi de credinciosul Oprea Nicolae din Saliste, sa plece la Viena, pentru a prezenta împaratesei Maria Tereza plângerea credinciosilor din partile de sud ale Transilvaniei (Fagaras, Sibiu, Sebes si Orastie), prin care cereau drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe. Au fost primiti de împarateasa, dar în loc sa li se dea un raspuns la plângerile lor, au fost aruncati în fioroasa închisoare Kufstein, din Muntii Tirolului. În anii care au urmat, reprezentantii clerului si ai credinciosilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autoritatilor habsburgice sa elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, sotia lui Oprea, ruga pe împaratul Iosif al II-lea sa-l elibereze dupa o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta ca nu se mai stie nimic despre el. Înseamna ca amândoi si-au sfârsit zilele în temnita de la Kufstein, jertfindu-si viata pentru credinta ortodoxa, câstigând însa cununile muceniciei.

Preotul Ioan din Gales a fost hirotonit la Bucuresti sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania.

S-a numarat printre cei mai îndrazneti aparatori ai credintei ortodoxe, în fata oricaror încercari ale autoritatilor habsburgice de a impune o alta credinta. În anul 1756 a fost arestat si dus în lanturi la Sibiu. Împarateasa Maria Tereza a dat ordin sa fie dus în închisoarea cetatii Deva, urmând sa fie retinut acolo pâna la moarte. Dar spre sfârsitul anului urmator, a fost dus sub aspra paza militara la închisoarea de la Graz, în Austria.

Un cronicar brasovean - Radu Duma - scria ca în anul 1776 câtiva negustori din Brasov l-au cercetat în închisoare, marturisindu-le ca mai bine va muri acolo, decât sa-si lase credinta stramoseasca".

Mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îsi sfârsisera viata si alti marturisitori si mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În 1780 un alt întemnitat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reusit sa trimita o scrisoare tarinei Ecaterina a II-a si Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga sa se intervina pentru eliberarea lui. Între altele, scria: Aici în fortareata este si un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care patimeste în robie de 24 de ani pentru credinta ortodoxa". Acesta era preotul Ioan din Gales, cel întemnitat în 1756, deci cu 24 de ani în urma.

Pentru marturia lor ortodoxa si moartea lor martirica, Sfintii Preoti Martiri Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, sunt cinstiti ca sfinti de catre obstea credinciosilor de pretutindeni si mai cu seama de cei din Transilvania, din mijlocul carora s-au ridicat. (sursa cre?tin orthodox.ro)

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze

Sãrbãtoare la Iaºi, în inima duhovniceascã a Moldovei Sfânta Liturghie sãvârºitã duminicã, de ziua Cuvioasei Parascheva, la Catedrala mitropolitanã din Iaºi, a revãrsat lumina cea sfântã peste pelerinii sosiþi aici în numãr mare, ca în fiecare an, ºi care au umplut pânã la refuz curtea catedralei ºi au stat zile întregi rãbdãtori la rândul kilometric care duce la racla cu moaºte.

Slujba, la care au participat, ca în fiecare an, ºi autoritãþi locale ºi centrale, a fost sãvârºitã în faþa Catedralei mitropolitane de cãtre Preafericitul Pãrinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, împreunã cu Preafericitul Pãrinte Hristofor, Arhiepiscop de Praga ºi Mitropolit primat al þinuturilor Cehiei ºi Slovaciei, înconjuraþi de un sobor impresionant de ierarhi, preoþi ºi diaconi. În cuvântul de învãþãturã rostit în cadrul Sfintei Liturghii, Patriarhul Bisericii noastre a tâlcuit pericopa evanghelicã din Duminica a XXI-a dupã Rusalii în care Mântuitorul vorbeºte despre Pilda semãnãtorului În continuare, cel de-al ºaselea Patriarh al Bisericii noastre a subliniat principalele virtuþi ale Sfintei Cuvioase Parascheva: “Oamenii cu inima curatã sau curãþitã prin pocãinþã sunt în primul rând sfinþii. Sfânta Cuvioasã Parascheva ºi Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos, ale cãror moaºte se aflã aici, sunt pilde de oameni care au avut inimã curatã ºi suflet bun. Din tinereþe, Sfânta Parascheva a dorit viaþã duhovniceascã. A rãspuns chemãrii lui Dumnezeu ºi a fãcut roditor în sufletul ºin viaþa ei cuvântul Evangheliei. De aceea, curãþia sufletului ºi a vieþii ei ºi bunãtatea ei o fac mult milostivã ºi mult folositoare”.

La final a avut loc un schimb de daruri între ierarhii slujitori, iar în cuvintele rostite s-a subliniat bucuria prezenþei la Iaºi, la pelerinajul care strânge sute de mii

de bãtãi ale inimilor curate într-una singurã.

Preafericitul Mitropolit primat Hristofor ºi-a exprimat aprecierea faþã de statornicia în credinþã a românilor dând slavã lui Dumnezeu “cã suntem ortodocºi în aceastã lume care, de cele mai multe ori, este departe de credinþa în Dumnezeu. Îi admir pe Preafericitul Pãrinte Daniel ºi pe Înalt Preasfinþitul Teofan, dar ºi pe dumneavoastrã, pentru cã þineþi credinþa Bisericii-mamã. Chiar dacã vorbesc într-o limbã strãinã, în cehã, simt cã vorbesc aceeaºi limbã cu dumneavoastrã, pentru cã avem aceeaºi credinþã. Fie ca aceastã adunare duhovniceascã sã fie binecuvântatã ºi în primul rând prin rugãciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva!”. Înalt Preasfinþitul Antonie, Arhiepiscop de Borispil, a precizat cã ieri, la Iaºi a simþit “unitatea Ortodoxiei, unde se pierd ºi graniþele, se pierd distanþele, cu toþii aflându-ne într-un gând. Indiferent de naþionalitatea noastrã, noi, astãzi, toþi ne rugãm împreunã Cuvioasei Parascheva ºi nu ne trebuie traducãtori. Moaºtele Sfintei Parascheva sunt un izvor de viaþã duhovniceascã nu numai pentru poporul credincios român, ci

ºi pentru mii ºi mii de pelerini din toate colþurile lumii. Eu mã rog sincer sã pãstrãm ºi sã întãrim aceastã unitate duhovniceascã întru Hristos!”.

Mitropolitul Moldovei ºi Bucovinei, IPS Teofan, a spus cã nu existã o altã cale de a-I mulþumi lui Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat, decât prin rugãciunile noastre, prin respectul nostru, prin dragostea noastrã. “Sã mulþumim Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel cã a poposit aici între noi, cã ne-a bucurat cu rugãciunea ºi cuvântul, cã a binecuvântat poporul acesta care l-a aºteptat, cei din Moldova, ºi cu siguranþã ºi cei veniþi, ºi sunteþi mulþi din alte zone ale þãrii, dar ºi din alte þãri: Basarabia, Serbia, Bulgaria, Ucraina”.

Evlavie s-a simþit în toate zilele trecute

la Iaºi, estimându-se cã pânã acum peste 120.000 de pelerini s-au închinat moaºtelor Sfintei Parascheva ºi ale Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos, aduse din Ucraina, pentru a marca astfel ºi faptul cã anul acesta se împlinesc 370 de ani de la desfãºurarea lucrãrilor

Sinodului de la Iaºi, cel care a definitivat Mãrturisirea de credinþã a Sfântului Petru Movilã, mitropolitul Kievului.

Alãturi de cei doi Întâistãtãtori, la slujba din ziua hramului Catedralei mitropolitane din Iaºi, au slujit ieri: Înalt Preasfinþitul Teofan, Mitropolitul Moldovei ºi Bucovinei, Înalt Preasfinþitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, Înalt Preasfinþitul Antonie, Arhiepiscop de Borispil, Înalt Preasfinþitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înalt Preasfinþitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei ºi Rãdãuþilor, Înalt Preasfinþitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzãului ºi Vrancei, Înalt Preasfinþitul Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului, Înalt Preasfinþitul Casian, Arhiepiscopul Dunãrii de Jos, Preasfinþitul Paisie, Episcop de Gorlice, vicar al Arhiepiscopiei de Przemysl ºi Nowy Szacz, Preasfinþitul Corneliu, Episcopul Huºilor, Preasfinþitul Nicodim, Episcopul Severinului ºi Strehaiei, Preasfinþitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Preasfinþitul Sebastian, Episcopul Slatinei ºi Romanaþilor, Preasfinþitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinþitul Gurie, Episcopul Devei ºi Hunedoarei, Preasfinþitul Longhin (Jar), Episcop de Bãnceni, vicar al Eparhiei Cernãuþilor, Preasfinþitul Varlaam Ploieºteanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfinþitul Calinic Botoºãneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaºilor, Preasfinþitul Emilian Loviºteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Preasfinþitul Ioachim Bãcãuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului ºi Bacãului.

Aplicaþia „Mãnãstirea Curtea de Argeº“ pentru iPhone ºi iPad a fost lansatã

Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului a lansat, joi 11 octombrie 2012, aplicaþia “Mãnãstirea Curtea de Argeº” pentru iPhone ºi iPad, oferind credincioºilor posibilitatea de a purta cu ei, oriunde s-ar afla o colecþie

numeroasã de rugãciuni ºi acatiste, dar ºi un planificator cu alarmã, care aminteºte ce rugãciune ºi-a propus, la ora ºi data setatã de credincios.

Evenimentul s-a desfãºurat în sala Manole din incinta Palatului Arhiepiscopal în prezenþa Înaltpreasfinþitului Pãrinte Calinic, Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului.

Lansarea acestei noi aplicaþii a adunat în municipiul Basarabilor preoþi din cele ºapte protopopiate ale Eparhiei, oameni de culturã ºi, în mod deosebit, pe cei interesaþi de aceastã nouã tehnologie.

"Mãnãstirea Curtea de Argeº" conþine fotografii dar ºi un ghid turistic al acestei frumoase biserici construitã de Sfântul Neagoe Vodã Basarab la începutul secolului al XVI-lea.

Se adreseazã în mod deosebit celor care au o viaþã foarte agitatã, cu multe responsabilitãþi. Cei care fac parte din aceastã categorie socialã ajung din ce în ce mai

rar la bisericã. Aplicaþia îndeamnã sã ne pãstrãm credinþa care nu trebuie sã disparã în absenþa unui cadru religios. În viitor, Arhiepiscopia Argeºului intenþioneazã sã perfecþioneze aceastã aplicaþie prin introducerea unui volum mai mare de rugãciuni, materiale video care sã prezinte frumuseþea spiritualã a spaþiului argeºean ºi alte noutãþi menite sã pãstreze permanent contactul între viaþa religioasã a Eparhiei ºi cei care folosesc acest sistem de telefonie mobilã.

Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului