Argesul Ortodox Anul XI, Nr. 566, 4-11 octombrie 2012

z Anul XI z nr. 566 z 4-11 octombrie 2012 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

De neam domnesc Din toate hrisoavele ºi documentele emise din Cancelaria Voievodului Neagoe – în cei 8 ani ºi 8 luni de domnie – însuºi domnitorul, menþioneazã cã este fiul lui Basarab cel Tânãr (Þepeluº).

Când rostim cuvântul Basarab sau basarabã, facem o legãturã între numele pe care ºi-l luau Craioveºtii, nume de origine cumanã, dupã susþinerea unor istorici ºi tradiþia istoricã româneascã. În paginile Letopiseþului cantacuzinesc, gãsim, pentru începuturile noastre feudale, relatarea: „Atunci s-au ales dintr-înºii boiarii care au fost de neam mare. ªi puserã banoreþi un neam care li se zicea Basarabi, sã le fie lor cap (adicã mari bani) ºi-i aºezarã întâi sã le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. ªi aºa fiind, multã vreme au trecut tot ei oblãduind acea poarte de loc” (Letopiseþul cantacuzinesc).

Letopiseþul cantacuzinesc, în Istoria Þãrii Româneºti de Radu Popescu, Genealogia Cantacuzinilor, precum ºi în prefaþa mineiului pe luna noiembrie, fãcutã de episcopul Râmnicului Chesarie Halepliu, ni se aratã, cã dupã venirea lui Negru Vodã ºi întemeierea Þãrii Româneºti „atunce ºi Bãsãrãbeºtii, cu toatã boierimea ce era mai înainte peste Olt sau sculat cu toþi de au venit la Radul Vodã, închinându-se sã fie supt poruncã lui ºi numai el sã fie peste toþi…” (Manole Neaga, Neagoe Basarab, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1971, p.)

Disputa istoricilor I.C. Filitti ºi D. Onciu, pe baza documentelor cronicãreºti, cã n-ar fi existat un Negru Vodã, ne duc totuºi la ideea, cã, în urma studierii documentelor, mai cu multã atenþie, s-a ajuns la concluzia, cã deseori se face confuzia între Negru Vodã ºi Radu Vodã, numit Basarab.

Din anul 1576, înainte de Matei Basarab, existã un document de la Alexandru al II-lea în care este amintit Negru Vodã, care nu poate fi altul decât cunoscutul Radu I, aºadar, asimilarea lui Negru Vodã cu Radu I dateazã din secolul al XVI-lea. Putem spune, aºa cum au stabilit specialiºtii, cã Radu I (1377-1385) este fiul lui Nicolae Alexandru ºi tatãl lui Mircea cel Bãtrân, nume care adesea se confundã ºi azi cu Negru Vodã.

Istoricii afirmã, cã în jurul anului 1290, Negru Vodã a trecut Carpaþii spre sud „datoritã unei ofensive a regalitãþii maghiare ºi a catolicismului împotriva elementului românesc ortodox din Transilvania cu tendinþe centrifuge faþã de coroana maghiarã, a avut loc retragerea unui voievod sau a unor conducãtori locali din Þara Fãgaraºului în Muntenia” (ªt. Meteº, Din istoria dreptului românesc din Transilvania, în

Anuarul Academiei Române, seria III, 1935 – 1936, p. 92.).

Este evident cã unii istorici au combãtut existenþa primului voievod al Þãrii Româneºti, arãtând cã aparþine unei tradiþii cãrturãreºti din

vremea lui Matei Basarab. Subliniem cã oricâtã confuzie ar fi fãcut-o scriitorii cronicilor, între Negru Vodã ºi Radul Negru, rãmâne statornicã tradiþia - deci ºi prin viu grai – cã Negru Vodã ºi-a început domnia în 1290. Aºa înþelegem mai bine apropierea dintre Basarabi ºi Craioveºti, fãcutã pentru prima oarã de cãtre Gavriil Protul în Viaþa Sfântului Nifon. Basarabeºtii aveau sã se închine lui Negru Vodã de bunã voie, iar domnitorul Þãrii Româneºti este recunoscut de cnejii ºi voievozii dintre Carpaþi ºi Dunãre.

Aºadar, tradiþia lãsatã de cronicari nu este departe de adevãrul cã Basarabeºtii de peste Olt au venit sã se închine stãpânului absolut al Þãrii Româneºti, având ca pivot Curtea de Argeº – Câmpulung ºi iarãºi Curtea de Argeº.

Nu trebuie sã uitãm cã cercetãrile onomastice au avut un interesant rol de aflarea ºi formarea numelui de Basarabã. Specialistul I. Cornea33 I. Cornea, Basarabii din Argeº, Despre originea lor teritorialã ºi etnicã, Bucureºti, 1935 ºi St. Meteº, opt. Cit, p. 80; N. Drãganu, românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei ºi a onomasticei, Bucureºti, 1922, a demonstrat cã formarea acestui nume a fost în þinutul Haþegului – Hunedoara ºi de aici s-a rãspândit în Banat ºi în Oltenia.

Istoriografii noºtri, în decursul timpului, au avut pãreri împãrþite în legãturã cu neamul din care provine domnitorul, aºa cum, deseori, s-a întâmplat atunci când sursele documentare erau incomplete sau lipseau cu desãvârºire. O parte dintre istorici au scris cã Neagoe Basarab ar fi doar un fecior de boier, din marea ºi influenta familie a Craioveºtilor, care a avut un rol predominant în politica Þãrii Româneºti. La un moment dat, aceastã familie de boieri învãþaþi ºi cu influenþã puternicã, au ajuns ca sã ridice sau sã coboare din domnie pe anumiþi voievozi care nu rãmâneau în limita politicã stabilitã de mai înainte. Ei îl vor sprijini ºi susþine pe fericitul domn Neagoe Basarab.

Unii istorici care au cercetat documentele vremii, cum a fost ºi N. Iorga, îl considerã pe învãþatul Neagoe Vodã – fecior de domn, ghidându-se dupã titlul domnului, aºa cum apare el în documente, unde citim formula „fiul preabunului ºi prea marelui Basarab Voievod” (N. Iorga, Pretendenþi domneºti în sec. XVI, în Anuarul Academiei Române, seria II, vol. XIX, p. 35-36). Mai mult, inscripþia de pe o tavã de argint, dãruitã de Neagoe Mãnãstirii Tismana „se aflã precizarea cã este fiul lui Basarab cel Tânãr, adicã al lui Þepeluº” (Gr. Tocilescu, Raporturi asupra câtorva mãnãstiri, schituri ºi biserici de þarã, Bucureºti, 1887, p. 220).

Filiaþia domneascã a marelui voievod Neagoe este limpede dacã avem în vedere ºi „inscripþia pe care fraþii Craioveºti opun pe mormântul lui Vladislav al II-lea, apãrând numele lui Neagoe; la fel în Învãþãturi el îºi spune „Io Neagoe”. Pe chivotul cu moaºtele lui Nifon, în inscripþiile (pisaniile) de la Argeº, în Tetraevangheliarul de la Suceviþa ºi pe Evanghelierul lui Marcu, întâlnim numele de Neagoe. Odatã, într-un document din 1519, chiar el îºi zice „Io Neagoe cel numit Basarab” (Neagoe Manole, Neagoe Basarab, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti, 1971, p. 28).

Demn de menþionat este ºi faptul cã domnii Þãrii Româneºti care au venit dupã Neagoe, i-au spus, neîndoielnic: Basarab Voievod, iar în absolut toate documentele ce aparþin secolului al XVI-lea când se aminteºte de Neagoe i se spune Basarab, aºa cum el însuºi, totdeauna se intitula.

Semnul cel mai demonstrativ este, fãrã doar ºi poate, cã nici mãcar duºmanii domnitorului Neagoe ºi familiei sale nu i-au contestat numele de domn Basarab. Aºadar, Neagoe, a fost de neam domnesc!

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului

Argeºul Ortodox

Mânia Spre deosebire de celelalte patimi, mânia ca atare este o miºcare normalã a sufletului omului.

Patima mâniei nu face decât sã schimbe þinta ºi ritmul acestei porniri fireºti. Patima nu poate fi înþeleasã ºi uneori nu poate fi nici detectatã dacã nu se înþelege rostul mâniei ca parte fireascã a minþii umane. Avva Isaia Pustnicul scria: „fãrã mânie nu e nici curãþie în om”. De ce? Rostul dreptei mânii este de a lupta împotriva rãului: acþioneazã ca un mecanism de apãrare, care îºi respectã menirea numai atunci când se îndreaptã împotriva demonilor ºi a momelilor ºi patimilor din propriul suflet. Pentru ce? Rãzboiul pe care sufletul îl poartã împotriva pãcatului folosind arma mâniei pleacã din ura faþã de orice rãu, faþa de orice îl desparte pe om de Dumnezeu, de obiectul ºi sursa iubirii lui. Aºadar, dreapta mânie este un mijloc de curãþire a inimii de patimi, dur ºi rapid, dar foarte eficient. Reaua mânie este deturnarea þintei mâniei, care devine aproapele nostru ºi chiar o idee sau un lucru neînsufleþit, în mod nefiresc (Isus Sirah X, 19), precum ºi schimbarea ritmului mâniei, care devine o miºcare cvasi-continuã, un obicei, o neinspiratã ºi tristã filozofie de viaþã. Cauza acestei denaturãri este dublã: pe de-o parte mândria, care urmãreºte impunerea cu orice preþ a voii proprii, în detrimentul dreptãþii, întâietãþii, proprietãþii ºi chiar libertãþii ºi vieþii altora, întunecând mintea ºi deci ºi dreapta mânie; pe de altã parte ºi în alt registru, plãcerea care corupe mintea ca un virus, obligând-o sã fabrice numai componentele ei ºi deci alterând ºi dreapta mânie a minþii. În cãrþile Noului Testament se regãsesc exemple grãitoare ºi mereu actuale (prin faptul cã organul suferind de patima mâniei este mintea omului) de mânie rea: din mânie, Irod a ucis pruncii (Matei II, 16); apostolii s-au mâniat pe Iacov ºi Ioan când au cerut sã stea de-a dreapta ºi de stânga lui Hristos în Împãrãþia Lui (Matei XX, 24) ºi când femeia a uns cu mirul scump capul Mântuitorului (Matei XXVI, 8); arhiereii ºi cãrturarii s-au mâniat vãzând minunile ºi cinstea lui Iisus (Matei XXI, 15), cuvintele Lui puternice, încât au încercat sãL omoare (Luca IV, 28), ºi vindecãrile fãcute de El sâmbãta (Luca VI, 11; XIII, 14; Ioan VII, 23), dar s-au mâniat ºi pe apostolii Lui pentru predicile lor (Fapte IV, 2; V, 33). Însã ºi dreapta mânie este ilustratã poate mai relevant: Hristos se mânie pe cei din sinagogã care, din cauza învârtoºãrii inimii, nu vedeau cã a vindeca un om este un lucru potrivit sâmbetei (Marcu III, 5), ºi S-a mâniat pe vânzãtorii din templu, pe care i-a izgonit din casa Tatãlui ceresc (Matei XXI, 1213); Sf. Ap. Petru s-a mâniat pe demonul din

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

femeia ghicitoare (Fapte XVI, 18). Atenþie: Hristos nu S-a mâniat pe cei care L-au judecat, L-au întemniþat, L-au ironizat ºi L-au rãstignit, ci s-a rugat pentru ei (Luca XXIII, 34)! ªi cãrþile Vechiului Testament abundã de comentarii asupra mâniei, unul în special fiind adecvat discuþiei: „Bogatul a fãcut strâmbãtate, ºi tot el sa mâniat; celui sãrac i s-a fãcut strâmbãtate ºi el se roagã pentru iertare” (Isus Sirah XIII, 4-5), înþelegând mândria care se mânie rãu ºi smerenia care se roagã.

Pentru a desluºi când se cade a folosi mânia ºi când mânia folositã a fost sau nu conform firii, dreapta socotealã a Sfinþilor Pãrinþi poate fi reprezentatã de cuvintele Sf. Ioan Gurã de Aur, vorbind despre educaþia copiilor: „Mânia: nu trebuie nici s-o dezrãdãcinãm din sufletul

tânãrului, dar nici sã-l lãsãm s-o foloseascã tot timpul ºi peste tot. Sã-i învãþãm pe copii încã din pruncie cã e bine sã rabde o nedreptate când li se face lor, dar sã n-o rabde când se face altcuiva.

Sã-i învãþãm, atunci când vãd pe cineva nedreptãþit, sã alerge cu toatã vitejia în ajutor ºi sã-l apere în modul cel mai potrivit”, cãci „mânia este folositoare; singura împrejurare în care nu avem nevoie de ea este aceea în care ne apãrãm pe noi înºine”. De aceea ºi Duhul Sfânt spune prin gura prorocului David: „Mâniaþi-vã, dar nu greºiþi” (Psalm IV, 4), ca ºi cum ar zice: „mâniaþi-vã pe patimile voastre pentru cã îl alungã pe Dumnezeu din inimã; pe demoni pentru cã viclenesc ca sã vã despartã de Dumnezeu; pe nedreptatea suferitã de alþii pentru iubirea de oameni ºi de dreptate la care ne învaþã Dumnezeu; nu pe fratele vostru, pe copilul vostru, pe soþul vostru, pe orice om de lângã voi pentru lucruri ºi fapte neînsemnate ºi deºarte”.

Efectele patimii mâniei sunt nefaste, atât pentru sufletul purtãtor, cât ºi pentru cei din jurul lui. Pe semeni îi poate pãgubi, îi poate rãni ºi

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

omorî, îi sminteºte prin vãdirea bolii sufleteºti (Pilde XIV, 29; care printre altele este un semn cu mare valoare semiologicã pentru deosebirea falºilor profeþi), le poate stârni propria lor mânie (Pilde XXVII, 17), ducând la dezbinare, la ceartã (Pilde XV, 18) ºi la rãzboi. De aceea, trebuie sã fim aspri cu noi înºine (Pilde XXX, 32) ºi sã nu lãsãm sã treacã ziua peste mânia noastrã (Efeseni IV, 26), ci îndatã sã iertãm ºi sã ne smerim pentru pãcatele noastre. Iar dacã avem de a face cu un om mânios, eventualitate foarte probabilã în mediul nostru actual urbanizat, care a trecut oarecum brusc de la organizarea de tip sat rãsfirat la organizarea de tip groapã cu lei, trebuie sã-i arãtãm multã blândeþe (Pilde XV, 1), rãbdare (Pilde XXV, 15) ºi înþelepciune (Pilde XIX, 11), fiind vorba un frate de-al nostru înºelat ºi bolnav, care se aflã acum în neputinþã, a cãrui mânie din vina noastã am stârnit-o ºi în a cãrui mânie poate spune chiar adevãrul despre greºelile ºi scãderile noastre. În niciun caz sã nu-i rãspundem la cearta pornitã din mânie ºi, dacã e posibil, mai bine evitãm prilejul de dezbinare (Isus Sirah VIII, 16).

Pentru sufletul pãtimaº, efectele sunt ºi mai grave: reaua mânie aduce sãvârºirea unor fapte urâte, imorale, condamnabile de legea societãþii ºi de legea sufletului (conºtiinþã), adesea iraþionale ºi chiar comice; cãderea din dreptate (Isus Sirah I, 21); boala trupului (Isus Sirah XXX, 25), a minþii (Isus Sirah XL, 6; Ecclesiastul VII, 9) ºi tulburarea sufletului ºi a inimii (Psalm XXX, 9); pierderea smereniei, mama tuturor virtuþilor; asemãnarea cu fiarele (Psalm XLVIII, 21); neascultarea rugãciunilor cãtre Domnul (Isus Sirah XXVIII, 3-5), învrãjbirea cu Dumnezeu (Pilde XIX, 3) ºi lepãdarea din faþa Lui (cum se exprimã Avva Agathon: „mâniosul, de ar învia chiar ºi mort, nu este primit la Dumnezeu”), dar mai ales judecata ºi chinurile veºnice, aºa cum spune Mântuitorul (Matei V, 21-22), Care a venit sã ne cheme la desãvârºire ºi Care ne aratã cã uciderea aproapelui prin omorârea trupului (fizic) ºi prin manifestarea mâniei ca faptã sau ca vorbã (moral) au aceeaºi consecinþã: osânda. Din aceste motive, sã ascultãm îndemnul Sf. Ap. Iacov: „orice om sã fie grabnic la ascultare, zãbavnic la vorbire, zãbavnic la mânie; cãci mânia omului nu lucreazã dreptatea lui Dumnezeu” (I, 19-20), ci, în faþa lui Dumnezeu, „cel încet la mânie e mai de preþ decât un viteaz, iar cel ce îºi stãpâneºte duhul este mai preþuit decât cuceritorul unei cetãþi” (Pilde XVI, 32).

Pr. Marius COSTACHE

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

Tipologia existenþialã În decursul timpului, mai mulþi istorici ai filosofiei ºi chiar existenþialiºti au încercat o tipologizare a existenþialismelor, urmãrind criterii variate: istorice, geografice, literare, religioase, psihologice etc. Au mai existat ºi altfel de tipologizãri, cum este cea a lui C. Gulian, potrivit cãreia putem sã vorbim despre anexsitenþialisme ºi existenþialisme (C. Gulian, Problematica omului ºi existenþialismul contemporan, p.

8).

Tipologia istoricã. O primã tipologizare a existenþialismului ar fi cea istoricã. Încã din antichitate, cei care au privit mai profund realitatea, nu au scãpat din vedere omul. Deºi mitologia anticã îl transformase într-o marionetã ce-ºi supunea libertatea implacabilului destin decretat din veºnicie de zei, totuºi au existat un Hesiod ºi un Homer, care prin operele lor au mutat accentul de pe antropomorful panteon, pe eroul-om care-ºi asumã destinul, eliberându-se. Atitudinea lor nemulþumitoare o regãsim mai târziu în relaþia dintre socratici ºi sofiºti, dintre misticii creºtini ºi marii dogmatiºti ai Evului Mediu, dintre iluminiºti ºi tradiþionaliºti, dintre existenþialiºti ºi idealiºti.

Fãrã sã facem o dorim sã expunem pe larg în ce a constat aceastã nemulþumire, vom spune doar cã din punct de vedere istoric putem vorbi de (Pre)existenþialismul antic, (Pre)existenþialismul medieval ºi Existenþialismul propriu-zis.

Aceastã tipologizare ar putea fi redusã numai la preexistenþialism ºi existenþialism sau, cum ar spune Emmanuel Mounier, la paleo-existenþialisme ºi existenþialisme (Emmanuel Mounier, op. cit., p. 44).

Pe de altã parte, Tipologia geograficã susþine cã am avea de a face cu douã existenþialisme majore: existenþialismul german ºi existenþialismul francez.

Fritz Heinemann considerã cã principalele cauze ale apariþiei existenþialismelor german ºi francez sunt „catastrofele naþionale”33 Fritz Heinemann, Schicksal und Aufgabe der Philosophie im zwanzigsten Jahrhundert, în Die Philosophie im XX Jahrhundert, Stuttgart, Ernst Klette Verlag, 1950, p. 275 apud C. Gulian, op. cit., p. 31

În liniºtea dulce a rugãciunii, prin bucuria sufleteascã ce se emanã din dorinþa ºi voinþa de a fi oameni curaþi ºi plãcuþi înaintea lui Dumnezeu, credinciosul în Sfânta Bisericã, începe sã guste din roadele Grãdinii Binelui.

Acum se simte gustul dulce al unei stãri de înaltã trãire, o trãire în sânul lui Avraam, aceastã înãlþime reprezintã voinþa ºi dorirea omului spre bine.

Curãþirea sufletescã înseamnã o înviere duhovniceascã a omului, un proces spiritual prin care omul trece, tinzând spre fericirea ºi lumina cea adevãratã, fapt de care se bucurã ºi îngerii Domnului, explicându-se posibilitatea omului de a se lepãda de haina cea întinatã de fãrãdelegi ºi rãsplãtirea omului, primind haina cea curatã, luminatã de dragostea divinã, acum omul vede ,,lumina cea adevãratã” ºi primeºte ,,Duhul cel ceresc” prin ,,credinþa cea adevãratã”, închinându-se Sfintei Treimi. Acum sufletul omului se miºca spiritual, în cadrul drumului sãu spre îndumnezeire, omul este purtat peste orice obstacol de iubirea divinã, care vegheazã asupra lui, ca un nor de luminã.

Sfânta Bisericã ne ajutã sã luãm ce lipseºte sufletelor noastre, de la Dumnezeu, ajutã ca sufletul nostru sã-ºi adune cele necesare din bogãþia darurilor divine, iar aceasta o putem face prin Jertfa Fiului Cel Preaiubit.

Mergem la Biserica nu pentru o simpla tradiþie de Duminicã, ci pentru a lua cât mai mult din bogãþia darurilor lui Dumnezeu. Aici chipul preotului apare în faþa oamenilor ca un înger care le vesteºte bucuria mântuirii, acest chip intrã în sufletele cele goale pentru a le umple de lumina mântuirii. Preotul vesteºte oamenilor cã mâinile cele pline ale lui

. Dacã luãm în considerare pe protopãrintele existenþialismului, Sören Kierkegaard, mai putem adãuga ºi un existenþialism danez, iar dacã privim existenþialiºtii din diferitele colþuri ale lumii, atunci, cu siguranþã, avem de a face cu existenþialisme naþionale ºi chiar regionale (dacã vorbim de existenþialism european, american, asiatic etc.).

Tipologia literarã. Prin dorinþa lui de reafirmare a celor ºapte arte liberale, umanismul readusese în discuþie problematica omului, ca fiinþã conºtientã de propriile sale daturi, ca raþiune ce se cere manifestatã. Operele unor Petrarca, Rabelais, Cervantes, Dante Aligheri, Shakespeare pun accentul pe omul dornic de a-ºi trãi ºi cultiva propria viaþã, ca rãspuns la limitele sau

constrângerile la care fusese supus de Stat ºi Bisericã.

Sartre este primul care recunoaºte originile umaniste ale existenþialismului, atunci când afirmã cã l’existentialisme est un umanisme (Jean-Paul Sartre, Existenþialismul este un umanism, p. 2). Acest nou tip de umanism literar, de fapt un neoumanism sau un existenþialism literar, poate fi împãrþit dupã cum urmeazã: 1. Existenþialismul liric: Reinner Maria Rilke 2. Existenþialismul dramatic: Goethe, J. P. Sartre, Eugen Ionesco 3. Existenþialismul epic: Sartre, Camus, Simone de Beauvoir, Dostoievski, Franz Kafka Tipologia religioasã. Deºi este cunoscut mai mult prin operele unor filosofi ºi literaþi francezi atei, existenþialsimul apare, dacã analizãm atent arborele lui Mounier, ca un curent nãscut în chiar inima religiei. Se poate observa cum, de la rãdãcina antichitãþii ºi pânã în contemporaneitate, procentual vorbind, existenþialismul a fost îmbrãþiºat de gânditori cu o puternicã formaþie religioasã. Prin Civitas Dei ºi Conffesiones, Fericitul Augustin se poate desprinde ca un protopãrinte al existenþialismului creºtin, iar Martin Luther, prin cele 95 de teze ale sale, ca un fondator al existenþialismului creºtin ev medieval. Dar la fel de bine presupoziþii existenþiale întâlnim în budism sau daoism ºi de ce nu, ºi în iudaism, dacã ne gândim la un Baal Shem Tov sau Rabi Nachman, reprezentanþi de seamã ai misticii hasidice.

O tipologizare religioasã poate apãrea astfel: ·Existenþialismul creºtin: ortodox (Berdiaev, Soloviov), catolic (Gabriel Marcel), protestant (Bultmann, Tilich) ·Existenþialismul iudeu: Martin Buber, Franz Rosenzweig ·Existenþialismul islamic: Mulla Sadra, Kahlil Gibran, Mahmoud Kathami ·Existenþialismul hindus: Rabindranath Tagore ·Existenþialismul ateu: Nietzsche, Sartre, Camus Existenþialismul agnostic: Martin Heidegger, Karl Jaspers.

Pr. dr. Nicolae Napoleon DABU

Sfânta Liturghie ,,iubirea ºi rugãciunea atotcuprinzãtoare a Bisericii”

Dumnezeu cuprind binecuvântãrile Sale pentru sufletele cele înnegrite de pãcate, odatã intrând în Sfânta Bisericã, trece prin mâinile lui Dumnezeu. În toate rugãciunile Preotului, din cadrul Sfintei Liturghii, Mântuitorul îi grãieºte sã aibe grijã de oile Sale, sã vegheze asupra copiilor Sãi, sã ajute fii Lui cei doritori de viaþã curatã, sã fie drept înaintea celor încredinþaþi lui pentru a-i duce spre uºa cea strântã care duce spre locaºurile cele multe ale veºnicei fericiri. În liniºtea dulce a rugãciunii prin

bucuria sufletescã ce se emanã din dorinþa ºi voinþa de a fi oameni curaþi ºi plãcuþi înaintea lui Dumnezeu, crdinciosul în Sfânta Bisericã începe sã guste din roadele Grãdinii Binelui. Acum simte gustul dulce al unei stãri de înaltã trãire, o vieþuire în sânul lui Avraam, acestã înãlþime reprezintã voinþa ºi dorirea omului spre bine.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune cã ,,rugãciunea este bucurie sfântã, ce atrage spre sine minte, (...) revãrsând bucuria duhovniceascã ºi în trup”.

Curãþirea sufletescã înseamnã o înviere duhovniceascã a omului, unu proces spiritual prin care trece, tinzând spre fericirea ºi lumina cea adevãratã, fapt de care se bucurã ºi Îngerii lui Dumnzeu, explicându-se astfel posibilitatea omului de a se lepãda de haina cea întinatã de fãrãdelegi ºi rãsplãtirea omului, primind haina cea curatã, luminatã de dragostea divinã, acum omul vede ,,lumina cea adevãratã” ºi primeºte ,,Duhul cel ceresc” prin ,,credinþa cea adevãratã” închinânduse Sfintei Treimi. Acum sufletul omului se miºcã spiritual în cadrul drumului sãu spre îndumnezeire, omul este purtat peste orice obstacol de iubirea divinã, care vegheazã asupra lui, ca un nor de Luminã. ,,Liturghia îngereascã...” ...aºa numeºte Sfântul Grigore Palama

rugãciunea.

Rugaþi-vã neîncetat pentru a nu pierde nici o clipã contactul cu divinitatea.Rugãciunea schimbã pe omul vechi, dându-i ,,hainã luminoasã,, de aceea Evegrie Ponticul spune cã ,,monahul se face asemenea îngerilor,, .

Aceastã schimbare, este o cale de a urca de la lumea de jos la cea de sus, de la Ierusalimul terestru la cel ceresc, iar întâlnirea dintre aceste lumi, aici pe pãmânt, are un teritoriu: slujba din Sfânta Bisericã. Înãþimea acestei trãiri trebuie sã fie asemenea armoniei sãrbãtoreºti a vãzutelor ºi nevãzutelor. Nu trebuie s-o slãbim, trebuie sã fie asemenea ,, ochiului inimii, care spre deosebire de ochiul lumesc, ne se închide niciodatã ,, (Andrei Pleºu).

Toatã aceastã sãrbãtoare ne apropie de Domnul Hristos, îl apropie pe om de divinitate, cãci Hristos doreºte ,,îndumnezeirea omului,, vindecrea lui ºi ridicarea la o treaptã nemaiatinsã pânã atunci pentru ca omul sã poatã sta alãturi de îngeri, sã fie cel de lângã ei.

Sã nu ne apropiem de cetatea negurei clãditã pe deºertãciuni ºi iluzii, care urmãreºte o ,,decapitare morlã,,( Nichifor Crainic) ºi o decreºtinare ascunsã, ci sã lãsãm vindecarea lui Hristos sã vinã în sufletele noastre ºi sã devenim oamini noi, urcând spre El ajutaþi de cele douã aripi: credinþã ºi iubire, pentru a ne plimba ºi a rãmâne în dragostea Sa. „Cânt tu vorbeºti în ascuns cu tine însuþi, cuvintele tale sunt cercetate în cer.

De aceea ºi rãspunsurile îþi vin de acolo” Pr. Robert NICOLAE

3

Argeºul Ortodox

Binecuvântarea celui ce citeºte Apostolul În cadrul Liturghiei catehumenilor, dupã momentul citirii pericopei apostolice a zilei sau a sãrbãtorii, preotul îl binecuvinteazã pe cel ce a citit. În practicã se pot întâlni urmãtoarele situaþii: „Pace þie, celui care citeºti”, „Pace þie, cititorule” sau „Pace þie, celui ce ai citit”.

Formulele ce pot fi întâlnite în cult În acest punct al Liturghiei se observã o mare diversitate.

Este posibil ca cineva sã audã cele tei tipuri de mai sus ºi foarte rar ºi simplul „Pace þie”. În câteva manuscrise se gãseºte ºi un alt tip: „Óùèåßçò - Sã te mântuieºti!” (Cod. Sfântul Sava 362, Atena 754 º.a.). Aceeaºi instabilitate se observã ºi la binecuvântarea „binevestitorului”-diacon, dar nu este atât de evidentã, deoarece nu este atât de obiºnuitã, cel puþin astãzi, sãvârºirea Dumnezeieºtii Liturghii cu participarea diaconului. ªi aici auzim: „Pace þie”, „Pace þie, celui ce binevesteºti”, „Pace þie, celui ce ai binevestit”; pe deasupra, avem ºi pe „Sã te mântuieºti” al manuscriselor.

„Pace þie”, la fel ca manuscrisele.

Tipul extins „Pace þie, celui care binevesteºti” apare pentru întâia oarã, din câte ºtiu, într-un manuscris din secolul al XVIIlea de la Biblioteca Naþionalã din Atena (cu nr. 749), precum ºi în anumite ediþii relativ noi ale Evhologhiilor de la Veneþia 1832, 1862 ºi 1881. ªi în manuscris ºi în ediþiile tipãrite de mai sus, pentru binecuvântarea celui care citeºte Apostolul, se prevede forma veche de binecuvântare, „Pace þie”. Este, aºadar, clar cã în acest fel a început dezvoltarea cuvintelor de

Cuvântul manuscriselor Din perioada veche nu avem nici o mãrturie dacã se dãdea sau nu o binecuvântare celor care citeau sau diaconului dupã citirea pericopelor. Este însã foarte probabil ca aproape de la început episcopul sau preotul sã-i fi binecuvântat pe cei care citeau „spre rãsplãtirea lucrului” (Simeon al Tesalonicului, Dialog, cap. 98). În multe manuscrise se vorbeºte despre aceastã binecuvântare, fãrã sã se aminteascã expresia tip care o însoþea. Pur ºi simplu, prevederea tipiconalã hotãrãºte cã Liturghisitorul îl binecuvinteazã pe citeþ sau pe diacon. Tipul obiºnuit de binecuvântare este „Pace þie”. Exact acest tip de binecuvântare îl subînþelege ºi Simeon al Tesalonicului, fie folosind termenul tehnic „a [da] pace la epistolã – åññçíåýåéí ôçí ÅðéóôïëÞí”, fie analizând înþelesul binecuvântãrii: „Dã pace celui care citeºte ºi binecuvântare mai înainte ºi dupã... spre rãsplãtirea lucrului, precum dã binecuvântare ºi celui care a citit mai înainte cuvintele apostoleºti” (Dialog, cap. 98). Cele mai vechi ediþii ale Evhologhiilor ºi ale Liturghierelor urmeazã aceastã tradiþie.

Adicã, atunci când amintesc tipul de binecuvântare, folosesc pe

binecuvântare. ªi este evident de unde a provenit. Diaconul, urmând sã citeascã Evanghelia, lua binecuvântare, care deja din secolul al XII-lea a început sã fie pusã în legãturã cu versetul al 12-lea din Psalmul 67: „Domnul va da celor ce binevestesc cuvânt cu putere multã”(vezi ºi Is. 52, 7, Rom. 10, 5 ºi Is. 40, 9) ºi, în cele din urmã, a luat forma cunoscutã: „Dumnezeu, pentru rugãciunile... sã-þi dea þie, celui ce binevesteºti, cuvânt cu putere multã spre plinirea Evangheliei...”. De la binecuvântarea de început a „celui care binevesteºte” era uºor sã se mute cuvântul ºi la binecuvântarea de dupã terminarea citirii. Binecuvântarea cititorului Apostolului a rãmas în forma ei iniþialã simplã, poate ca sã se evidenþieze înãlþimea citirii Evangheliei faþã de cea a Apostolului, tendinþã pe care am vãzut-o ºi într-un alt context.

Nu a întârziat, însã, cu siguranþã din raþiuni de paralelism ºi de asemãnare, ca binecuvântarea binevestitorului sã aibã influenþe asupra binecuvântãrii citeþului. Astfel, în ediþiile mai noi ambele tipuri sunt asemãnãtoare: primul a devenit „Pace þie,

celui care citeºti” (Evhologhiul Mare, ed. N. Papadopoulos -M. Saliveros, Atena 1927, Ieratikon, ed. N. Papadopoulos, Atena, fãrã an, Ieratikon, ed. Roma 1950, Ieratikon, ed. Apostoliki Diaconia 1951, 1962, Arhieratikon, ed. Apostoliki Diaconia 1961, º.a.). De altfel, cuvântul „cel care citeºte” este de asemenea unul biblic (Mt. 24, 15, Apoc. 1, 3).

Evoluþia expresiei Binecuvântarea cititorului, ca una care a fost folositã cel mai adesea, a fost ºi mai evident supusã evoluþiei. În cele din urmã s-a nãscut în cercurile mai învãþate o problemã de filologie: De vreme ce deja s-a citit Apostolul sau Evanghelia, nu este corect din punct de vedere gramatical sã se mai foloseascã tipul „celui care citeºti” sau „celui care binevesteºti”. Tipul gramatical corect ar trebui sã fie: „celui care ai citit” ºi „celui care ai binevestit”. Preafericitul Arhiepiscop Hrisostom (al Filipelor ºi Neapolisului), în Ierotelestikonul sãu, Atena 1948, introduce aceastã corecturã numai la binecuvântarea citeþului („Pace þie, celui ce ai citit”, pag. 117 ºi 167), însã pãstreazã „celui care binevesteºþi” în cazul diaconului (pag. 118 ºi 169). Acesta este corectat de unii, fãrã sã fi fost introdus încã în niciuna din ediþiile mai noi.

Tipurile culte „celui care ai citit” ºi „celui care ai binevestit” sunt ºi ele lipsite de suport în tradiþie. În afarã de aceasta, ambele sunt atât de arhaizante, încât mai degrabã întunecã înþelesul ºi sporesc depãrtarea psihologicã a poporului de dumnezeiasca Liturghie.

Cele douã tipuri de mijloc „Pace þie, celui care citeºti” ºi „Pace þie, celui care binevesteºti” au o oarecare istorie. Sunt relativ vechi ºi se sprijinã pe un fundament biblic. Pot fi înþelese din punct de vedere gramatical, ca referindu-se la cei care sãvârºesc de obicei ºi continuu lucrarea de citeþ sau de binevestitor al Evangheliei în bisericã, adicã la citeþ ºi la diacon.

Tipurile simple, dorice, de mai sus „Pace þie" sunt fãrã îndoialã cele mai de preferat. Au ºi podoaba simplã potrivitã sfinþeniei ºi sunt mãrturisite de tradiþia noastrã liturgicã, manuscrisã ºi tipãritã (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. II, p. 305- 308).

Diacon Prof. Gabriel FIRUÞÃ

Sfinþii cuvioºi Iosif ºi Chiriac de la Bisericani Acest cuvios pãrinte este cel dintâi sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor ºi întemeietorul mãnãstirii cu acelaºi nume. S-a nãscut într-un sat din þinutul Neamþ ºi, de mic, având înclinare spre viaþa cãlugãreascã, a intrat în obºtea Mãnãstirii Bistriþa. Aici a primit tunderea în monahism ºi a deprins de la pãrinþii bãtrâni viaþa duhovniceascã, postul ºi neîncetata rugãciune. Vãzând Cuviosul Iosif cã nu are destulã liniºte la Mãnãstirea Bistriþa, a luat binecuvântare de la egumenul mãnãstirii ºi a plecat sã se închine la mormântul Domnului din Ierusalim. S-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câþiva ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit într-o peºterã, mai întâi singur, apoi cu câþiva ucenici, rãbdând multe ispite de la diavol. Ducând o viaþã de o înaltã trãire duhovniceascã, ºi-a adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate duhovniceascã româneascã cunoscutã în Þara Sfântã. Dar nãvãlind arabii

4

asupra Sfintelor Locuri, dupã multã tulburare, Cuviosul Iosif ºi-a luat ucenicii ºi a venit în Moldova, la Mãnãstirea Bistriþa. Astfel, sihãstria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului în Moldova, pe Muntele Bisericanilor.

Dupã ce numãrul ucenicilor a crescut, a înãlþat o micã bisericã, al cãrei hram era Bunavestire, construind ºi chilii împrejur. Pentru viaþa monahalã de aici, a statornicit rânduiala achimitã (neadormitã), dupã modelul Mãnãstirii Studiþilor de la Constantinopol, ce presupunea rugãciune neîncetatã în bisericã ºi la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultarea ºi dragoste.

Nãvãlind turcii, care le-au incendiat biserica, s-au hotãrât sã plece la Sfântul Munte Athos. Pe drum însã li s-a arãtat într-un stejar Preasfânta Nãscãtoare de

Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde mergeþi?”.

La aceastã minunatã vedere ei, au rãspuns: „Ne ducem la grãdina ta!”; iar Maica Domnului lea spus atunci: „Întoarceþi-vã, cãci ºi aici este grãdina mea”. În amintirea acestei minuni, ei

au aºezat o icoanã cu chipul Maicii Domnului.

Mai târziu, Schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adicã „al evlavioºilor”, pentru cã monahii se rugau aici cu lacrimi ºi mulþi se vindecau de boli cu rugãciunea ºi binecuvântarea Cuviosului Iosif.

Sfântul Chiriac a stat in pustie singur 60 de ani Cuviosul Chiriac de la Bisericani a trãit la începutul secolului al XVII-lea la Mãnãstirea Bisericani, care numãra pe atunci peste 100 de cãlugari. S-a retras în pustie, într-o peºterã din muntele lui Simon, unde a trãit singur timp de 60 de ani. L-a cunoscut ºi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, dupã mutarea cuviosului la Domnul, i-a sãrutat moaºtele. Este cunoscut ca unul dintre marii sihaºtri din Carpaþi, având o viaþã pilduitoare: trãirea în lepãdare de sine, smerenie ºi în neîncetatã rugãciune. Moaºtele lui au fost aºezate în peºtera în care a trãit, ce se poate vedea ºi astãzi ºi în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburãri din þarã, moaºtele sale au fost împãrþite.

Pr. Florin IORDACHE

Argeºul Ortodox

Creºtine, cum îþi foloseºti ziua ºi noaptea - timpul dat þie de Dumnezeu?

Timpul este un mare dar pe care ni L-a dat nouã Dumnezeu. Nu este indiferent felul cum folosim acest talant atât de valoros. Timpul este o valoare în el însuºi, depinde ce faci cu ea.

1. Cum ar trebui sã foloseascã un creºtin timpul, ziua ºi noaptea?

Iisus Hristos spunea: „Trebuie sã fac, pânã este ziuã, lucrãrile Celui ce M-a trimis pe Mine; cã vine noaptea, când nimeni nu poate sã lucreze. ” (Ioan 9,4.). Categoric Dumnezeu a lãsat noaptea pentru odihna trupeascã, însã oamenii credincioºi lui Dumnezeum, chiar ºi în timpul rezervat pentru odihna lor, nu pot sã nu cugete la lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu nu poate lãsa sã treaca vremea, fãrã a se gândi la Cel de Sus, la Creatorul sãu, fãrã a I se închina în duh ºi în adevãr. a. Oamenii lui Dumnezeu cugetã ziua ºi noaptea la Legea Domnului: „Fericit bãrbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioºilor ºi în calea pãcãtoºilor nu a stat ºi pe scaunul hulitorilor n-a ºezut; Ci în legea Domnului e voia lui ºi la legea Lui va cugeta ziua ºi noaptea.”

(Ps.1,1-2). Ce frumoasã preocupare pentru credincioºii Domnului, ca nu numai ziua, ci ºi noaptea sã cugete la sfintele porunci ale Domnului ºi sã aibã mereu îndemnul lãuntric de a împlini cerinþele sfinte ale Legii Domnului. b. Nicodim, un fruntaº al iudeilor a venit la Iisus noaptea: „ªi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim ºi care era fruntaº al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus...”

(Ioan 3, 1-2). Pentru Nicodim acea noapte i-a adus o mare bogãþie ºi anume cunoaºterea lui Iisus Hristos. O noapte cu Hristos. Oare noi câte nopþi am petrecut în rugãciune ºi în studiul Sfintei Scripturi, pentru a-L cunoaºte mai bine pe Iisus Mântuitorul nostru ?Câte nopþi am petrecut în contemplare tainicã a Mântuitorului ? c. Unii oameni pentru a-ºi câºtiga pâinea muncesc ºi noaptea nu numai ziua: «ªi în þinutul acela erau pãstori, stând pe câmp ºi fãcând de strajã noaptea împrejurul turmei lor.» (Luca 2,8). Munca de noapte, deºi miai grea, trebuie sã fie ºi ea o muncã cinstitã ºi atunci pâinea câºtigatã, nu numai ziua dar ºi noaptea va fi binecuvântatã de Dumnezeu.

Binecuvântã Doamne munca fiilor ºi fiicelor Tale. d. Pentru întreþinerea lor unii apostoli lucrau ºi noaptea: Vã aduceþi aminte, fraþilor, de osteneala ºi de truda noastrã; lucrând zi ºi noapte, ca sã nu fim povara nici unuia din voi, aºa v-am propovãduit Evanghelia lui Dumnezeu.» (1 Tes. 2,9).

Pentru a se putea întreþine foloseau adesea ºi noaptea pentru a face diverse lucrãri trebuincioase lor, dar ºi pentru propãºirea Bisericii Domnului. e. Apostolii se rugau zi ºi noapte pentru Biserica Domnului : «Noaptea ºi ziua ne rugam cu prisosinþã, ca sã vedem faþa voastra ºi sã împlinim lipsurile credinþei voastre.» (1 Tes. 3, 10). Sfinþii Apostoli se rugau ca Dumnezeu sã aibã grijã de Biserica Sa, de turma creincioºilor, care aveau ºi ei o mulþime de probleme pe care le aduceau înaintea Domnului. Primeascã Domnul rugãciunile înãlþate. f. Sfinþii Apostoli Pavel, Petru ºi alþii, îi învãþau, îi sfãtuiau ºi îi înbãrbãtau, pe credincioºi ºi ziua ºi noaptea : «Drept aceea, privegheaþi, aducându-vã aminte cã, timp de trei ani, n-am încetat noaptea ºi ziua sã vã îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.»

(Fapte 20,31). « Dar fiindcã unii erau învârtoºaþi ºi nu credeau, bârfind calea Domnului înaintea mulþimii, Pavel, plecând

de la ei, a osebit pe ucenici, învãþând în fiecare zi în ºcoala unuia Tiranus.» (Fapte 19,9). « ªi toatã ziua, în templu ºi prin case, nu încetau sã înveþe ºi sã binevesteascã pe Hristos Iisus. » (Fapte 5,42). Un mare exemplu de slujire pastoralã ºi de viaþã creºtinã pentru credincioºi. Binecuvântã Doamne credincioºii Tãi.

2. Iisus Hristos a folosit în multe ocazii noaptea pentru rugãciune : a. Iisus a postit 40 de zile ºi 40 de nopþi:

«Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca sã fie ispitit de cãtre diavolul. ªi dupã ce a postit patruzeci de zile ºi patruzeci de nopþi, la urmã a flãmânzit. » (Mat. 4,1-2). Ce exemplu minunat de trãire a credinþei ne oferã nouã Iisus . Ce pildã vrednicã de urmat. b. Iisus petrecea noaptea în rugãciune: «ªi în zilele acelea, Iisus a ieºit la munte ca sã Se roage ºi a petrecut noaptea în rugãciune cãtre Dumnezeu. Când s-a fãcut ziuã, a chemat pe ucenicii Sãi ºi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli…»

(Luca 6,12-13). Când Iisus se pregãtea pentru o încercare mare în viaþa Lui, sau pentru o lucrare foarte importantã, El se retrãgea întotdeauna în singurãtatea tainicã a naturii din munþi ºi κi petrecea noaptea rugându-Se Tatãlui Sãu ceresc. O noapte de rugãciune a precedat multe evenimente importante, cum ar fi: alegerea apostolilor, predica de pe munte, schimbarea la faþã, lucrurile întâmplate în sala de judecatã, rãstignirea pe cruce ºi slava învierii Lui. Iisus ne-a spus cã ne-a dat o pildã, iar noi sã cãlcãm pe urmele Lui. c. La miezul nopþii s-a auzit o strigare : «Împãrãþia cerurilor se va asemãna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieºit în întâmpinarea mirelui. Cinci însã dintre ele erau fãrã minte, iar cinci înþelepte. Cãci cele fãrã de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înþelepte au luat untdelemn în vase, odatã cu candelele lor.

Dar mirele întârziind, au aþipit toate ºi au adormit. Iar la miezul nopþii s-a fãcut strigare: Iatã, mirele vine! Ieºiþi întru întâmpinarea lui!» (Mat. 25,1-6).

3. Oare cum lucreazã, cum îºi foloseºte timpul diavolul ? a. ªi diavolul lucreazã ziua ºi noaptea: «ªi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a fãcut mântuirea ºi puterea ºi împãrãþia Dumnezeului nostru ºi stãpânirea Hristosului Sãu, cãci aruncat a fost pârâºul fraþilor noºtri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua ºi noaptea. » (Apoc. 12,10). Diavolul foloseºte foarte bine timpul, deoarece el ºtie cã are puþinã vreme: « Pentru aceasta, bucurati-va ceruri si cei ce locuiti in ele. Vai voua, pamantule si mare, fiindca diavolul a coborat la voi avand manie mare, caci stie ca timpul lui e scurt.» (Apoc. 12,12). Diavolul va lucra prin metodele lui ºi pe mai departe, pânã la sfâºitul istoriei pãmântului, cu toatã puterea pe care o are pentru a aduce mereu întuneric

spiritual asupra copiilor lui Dumnezeu.

Candela sufletului nostru, are oare ea ulei suficient pentru a avea mereu lumina adevãratã a Domnului ºi pentru a lumina calea credinþei noastre pânã la venirea Lui în slavã. Doamne ajutã-ne sã fim zilnic purtãtorii luminii Tale sfinte ºi curate.

4. Cum trebuie sã-ºi foloseascã un creºtin timpul ? a. Ce facc un creºtin când este batjocorit de alþii : «Prietenii mei ºi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat ºi au ºezut; ºi cei de aproape ai mei departe au stat. ªi se sileau cei ce cãutau sufletul meu ºi cei ce cãutau cele rele mie grãiau deºertãciuni ºi vicleºuguri toatã ziua cugetau. Iar eu ca un surd nu auzeam ºi ca un mut ce nu-ºi deschide gura sa. ªi m-am fãcut ca un om ce nu aude ºi nu are în gura lui mustrãri.» (Ps.38,11-14).

«Cine este orb, fãrã numai sluga Mea? Cine este surd ca trimisul Meu? Cine este orb ca cel de un neam cu Mine ºi surd ca Slujitorul Domnului? Tu multe ai vãzut fãrã sã te uiþi cu luare-aminte, urechile þi-au fost deschise, dar n-ai auzit. » (Isaia 42,19-20). b. Un credincios bun îºi poartã crucea credinþei lui în fiecare zi: Iatã ce spunea Mântuitorul nostru: «ªi zicea cãtre toþi: Dacã voieºte cineva sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-ºi ia crucea în fiecare zi ºi sã-Mi urmeze Mie.» (Luca 9,23). Iar Sfântul Apostol Pavel îi sfãtuia cu toatã dragostea pe creºtini :« Fiþi dar urmãtori ai lui Dumnezeu, ca niºte fii iubiþi, ªi umblati întru iubire, precum ºi Hristos ne-a iubit pe noi ºi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos ºi jertfã lui Dumnezeu, întru miros cu bunã mireasmã. Iar desfrâu ºi orice necurãþie ºi lãcomie de avere nici sã se pomeneascã între voi, cum se cuvine sfinþilor; Nici vorbe de ruºine, nici vorbe nebuneºti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabã mulþumire. Cãci aceasta s-o stiþi bine, cã nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinãtor la idoli, nu are moºtenire în împãrãþia lui Hristos ºi a lui Dumnezeu.

Nimeni sã nu vã amãgeascã cu cuvinte deºarte, cãci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultãrii. Deci sã nu vã faceþi pãrtaºi cu ei. Altãdatã eraþi întuneric, iar acum sunteþi luminã întru Domnul; umblaþi ca fii ai luminii! Pentru cã roada luminii e în orice bunãtate, dreptate ºi adevãr. Încercând ce este bineplãcut Domnului. ªi nu fiþi pãrtaºi la faptele cele fãrã roadã ale întunericului, ci mai degrabã, osândiþi-le pe faþã. Cãci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruºine este a le ºi grãi. Iar tot ce este pe faþã, se descoperã prin luminã, Cãci tot ceea ce este descoperit, luminã este.

Pentru aceea zice: "Deºteaptã-te cel ce dormi ºi te scoalã din morþi ºi te va lumina Hristos".

Deci luaþi seama cu grijã, cum umblaþi, nu ca niste neînþelepþi, ci ca cei înþelepþi, Rãscumpãrând vremea, cãci zilele rele sunt.

Drept aceea, nu fiþi fãrã de minte, ci înþelegeþi care este voia Domnului. ªi nu vã îmbãtaþi de vin, în care este pierzare, ci vã umpleþi de Duhul. Vorbiþi între voi în psalmi ºi în laude ºi în cântãri duhovniceºti, lãudând ºi cântând Domnului, în inimile voastre, Mulþumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu Tatãl. » (Efes.5,1-20).

Copiii lui Dumnezeu trebuie sã lucreze atâta timp cât mai este ziua harului dumnezeisc ºi sã trãiascã frumos, ca în timpul zilei Domnului: «Iubirea nu face rãu aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii. ªi aceasta, fiindcã ºtiþi în ce timp ne gãsim, cãci este chiar ceasul sã vã treziþi din somn; cãci acum mântuirea este mai aproape de

noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârºite; ziua este aproape. Sã lepãdãm dar lucrurile întunericului ºi sã ne îmbrãcãm cu armele luminii. Sã umblãm cuviincios, ca ziua: nu în ospeþe ºi în beþii, nu în desfrânãri ºi în fapte de ruºine, nu în ceartã ºi în pizmã; Ci îmbrãcaþi-vã în Domnul Iisus Hristos ºi grijã de trup sã nu o faceþi spre pofte. » (Rom. 13,10.14).

Ce minunat prezintã Sfânta Scripturã în cartea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, Sfânta Cetate, Noul Ierusalim, unde cei salvaþi prin meritele Crucii Mântuitorului nostru, nu vor mai avea trebuinþã de noapte: „ªi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare ºi înalt si mi-a arãtat cetatea cea sfântã, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, Având slava lui Dumnezeu.

Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preþ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul... ªi templu n-am vãzut în ea, pentru cã Domnul Dumnezeu, Atotþiitorul, ºi Mielul este templul ei. ªi cetatea nu are trebuinþã de soare, nici de lunã, ca sã o lumineze, cãci slava lui Dumnezeu a luminat-o ºi fãclia ei este Mielul. ªi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împãraþii pãmântului vor aduce la ea mãrirea lor. ªi porþile cetãþii nu se vor mai închide ziua, cãci noaptea nu va mai fi acolo. ªi vor aduce în ea slava ºi cinstea neamurilor. ªi în cetate nu va intra nimic pângãrit ºi nimeni care e dedat cu spurcãciunea ºi cu minciuna, ci numai cei scriºi în Cartea vieþii Mielului.” (Apoc. 21,10-11.22-27).

Pentru cã astfel de lucruri, zicea Sfântul Apostol Pavel: „Cele ce ochiul n-a vãzut ºi urechea n-a auzit, ºi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gãtit Dumnezeu celor ceL iubesc pe El” (1 Cor. 2,9), cât de frumos ar trebui sã ne trãim noi credinþa, nu în fapte de ruºine, faptele întunericului. Sfântul Apostol Ioan spunea: „Vestea, pe care am auzit-o dela El ºi pe care v'o propovãduim, este cã Dumnezeu e luminã, ºi în El nu este întunerec.

Dacã zicem cã avem pãrtãºie cu El, ºi umblãm în întunerec, minþim, ºi nu trãim adevãrul. Dar dacã umblãm în luminã, dupã cum El însuº este în luminã, avem pãrtãºie unii cu alþii; ºi sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curãþeºte de orice pãcat.” (1 Ioan 1, 57). Cât de minunat este ca ºi creºtin sã umbli în fiecare zi în lumina ºi învãþãtura Domnului. „Luaþi seama, fraþilor, sã nu fie cumva, în vreunul din voi, o inima vicleanã a necredinþei, ca sã vã depãrteze de la Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaþi-vã unii pe alþii, în fiecare zi, pânã ce putem sã zicem: astãzi! ca nimeni dintre voi sã nu se învârtoºeze cu înºelãciunea pãcatului. Cãci ne-am fãcut pãrtaºi ai lui Hristos, numai dacã vom pãstra temeinic, pânã la urmã, începutul stãrii noastre întru El.” (Evr. 3,12-14).

Binecuvântã-ne Doamne în fiecare zi cu ascultare, cu credinþã ºi cu pocãinþã.

Sfântul Apostol Pavel sfãtuia pãrinteºte în mod special pe creºtinii din Roma, la timpul acela, însã în aceeaºi mãsurã pe toþi creºtinii: „Iubirea nu face rãu aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii. ªi aceasta, fiindcã ºtiþi în ce timp ne gãsim, cãci este chiar ceasul sã vã treziþi din somn; cãci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârºite; ziua este aproape. Sã lepãdãm dar lucrurile întunericului ºi sã ne îmbrãcãm cu armele luminii. Sã umblãm cuviincios, ca ziua: nu în ospeþe ºi în beþii, nu în desfrânãri ºi în fapte de ruºine, nu în ceartã ºi în pizmã; Ci îmbrãcaþi-vã în Domnul Iisus Hristos ºi grija de trup sã nu o faceþi spre pofte.” (Rom. 13, 10-14). „Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele.” (Ps. 38,22).

Doamne ajutã-ne !

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5

Argeºul Ortodox In memoriam

Împlinirea unui an de la naºterea cea cereascã ºi veºnicã ºi a o sutã de ani de la naºterea sa cea pãmânteascã, a Preacuviosului Pãrinte Adrian Fãgeþeanu – Duhovnicul misionar, propovãduitorul apologet ºi mãrturisitorul autentic (1912 – 2011)...

Pãrintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Fãge?eanu (16.11.1912 -27.09.2011) sa înãl?at cu sufletul la Domnul nostru Iisus Hristos în seara zilei de marþi – 27 septembrie 2011, în jurul orei 19.30, dupã un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie anul trecut, cu complica?ii neurologice severe, Pãrintelui Adrian i s-au agravat ?i problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (ºi greu de gãsit) la spitalele din oraºele Târgu-Jiu ºi Bucureºti. În spitalul bucureºtean ”Dr. Marius Nasta”, Pãrintele Adrian Fãgeþeanu se afla internat de o sãptãmânã pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care respira foarte greu.

Aºadar, din seara zilei de marþi, 27 septembrie anul 2011, am mai câºtigat un rugãtor în ceruri, lângã Scaunul Preasfintei Treimi. Fiindcã Pãrintele Adrian Fãgeþeanu, vieþuitor la Schitul Locurele ºi Mãnãstirea Lainici, din Defileul Jiului, a trecut la Domnul ºi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care la ascultat, urmat ºi slujit întreaga lui viaþã, cu toatã dragostea, devotamentul, fidelitatea, credincioºia ºi loialitatea. Prohodirea Preauviosului Pãrinte Adrian Fãgeþeanu va avea loc sâmbãtã, 01 octombrie, la Mãnãstirea Lainci. Pãrintele Adrian Fãgeþeanu s-a stins din viaþã marþi seara, la orele 19:30, în Bucureºti, pe patul spitalului ”Dr. Marius Nasta”, unde a fost internat cu ceva timp în urmã, dupã un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie a anului trecut, cu complicaþii neurologice severe. Deci, Pãrintelui Adrian i s-au agravat în ultimul timp ºi problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou.

Trupul neînsufleþit al Pãrintelui Adrian a fost depus, în urmãtoarea zi, în Paraclisul Mãnãstirii Antim din Bucureºti, unde credincioºii îi pot aduce un ultim omagiu. El va rãmâne la Mãnãstirea Antim timp de douã zile, dupã care va fi transportat înapoi la Mãnãstirea Lainici, unde va avea loc ºi slujba de înmormântare, dupã cum informeazã Stareþul Mãnãstirii Antim, Pãrintele Protosinghel Vicenþiu Oboroceanu.

Despre valoarea personalitãþii sale, Pãrintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareþul Mãnãstirii Lainici, din judeþul Gorj, a afirmat urmãtoarele: "Este foarte interesant cã mutarea la ceruri a pãrintelui s-a produs chiar în ziua de prãznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplãtor acest lucru, pentru cã pãrintele a fost vieþuitor la Mãnãstirea Sfântul Antim din Bucureºti, fãcând parte din Miºcarea "Rugul Aprins", alãturi de stareþul nostru, Preacuviosul Pãrinte Calinic Cãrãvan. Mai mult decât atât, Pãrintele Adrian Fãgeþeanu va fi prohodit la Mãnãstirea Lainici, chiar în ziua prãznuirii Sfântului Acoperãmânt al Maicii Domnului - 01 Octombrie. Pentru noi, plecarea pãrintelui la ceruri este o mare pierdere ºi în acelaºi timp un mare câºtig. Este o pierdere pentru cã a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei ºi un câºtig pentru cã am dobândit un mare rugãtor în ceruri. Viaþa lui întreagã a fost o suferinþã, murind ºi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul sãu va fi aºezat lângã cel al Pãrintelui Calinic Cãrãvan, Stareþul sãu iubit". În altã ordine de idei, Pãrintele Adrian Fãgeþeanu a fost un trãitor profund al adevãrurilor de credinþã ºi a (mai) avut ºi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreþie ºi modestie ieºite din comun, care mi-au inspirat foarte multã încredere, confort sufletesc ºi dragoste faþã de valorile perene ale spiritualitãþii ºi culturii noastre autentice!... ªi, totodatã sfinþia sa realiza faptul cã pãstorul

6

duhovnicesc trebuie sã arate în toate bunãrânduialã. Fiindcã în bunã-cuviinþã stau toate chipurile unei purtãri frumoase. Pãstorul duhovnicesc îºi pãzeºte buna cuviinþã în relaþiile sale când: - nu îºi neglijeazã îndatoririle sfinte ºi apostolia sa; - când îºi aminteºte cã trebuie sã fie, oriunde ºi oricând, un model creºtin, când vorbeºte ºi când tace; când se conformeazã el însuºi responsabilitãþilor care decurg din grija pentru conºtiinþa turmei sale.

Pãstorul duhovnicesc care nu (se) neglijeazã ºi îºi aminteºte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepãda caracterul cuviincios, fiindcã acesta este cu neputinþã de îndepãrtat de la el, deoarece nu îi îngãduie aceasta însãºi vrednicia preoþeascã, care este nedespãrþitã de cuvioºie.

Chipul preoþesc de neschimbat îl constrânge pe preot sã se armonizeze cu multã luare aminte ºi atenþie cu relaþiile din obºtea lui ºi sã îºi facã aceste relaþii cu multã prevedere. Mai întâi ºi mai presus de toate, se armonizeazã caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie sã nu se arate în adunãri fãrã vreo pricinã impusã de slujirea lui, ori sã le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau sã se facã plãcut acestora.

Trebuie sã îºi facã relaþiile cu mulã chibzuinþã ºi dupã o îndelungã ºi atentã cercetare a petrecerii ºi caracterului ºi a cugetului persoanelor cu care urmeazã sã aibã relaþii.

Dacã acestea sunt în aºa fel încât prietenia ºi relaþia cu ele sã îi aducã lui cinste ºi bun renume, atunci poate sã se împrieteneascã ºi sã intre în relaþie cu ele. Dar dacã, dimpotrivã, reputaþia acestora nu este bunã ori sunt socotite de o moralitate îndoielnicã, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere ºi vieþuire rãu famate, atunci prietenia faþã de acestea ºi relaþia cu ele cu cât este mai apropiatã, cu atât este mai vãtãmãtoare ºi mai insultãtoare.

Aceasta ne învaþã pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vã înºelaþi, cãci vorbirile rele stricã obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33).

Asemenea relaþii îl vatãmã foarte mult mai ales pe preot, fiindcã, în împreunã-petrecerea cu persoanele prost vãzute din punct de vedere moral, pe nesimþite, se depãrteazã cuvioºia lui ºi este prãdatã puþin câte puþin bogãþia buneicuviinþe preoþeºti, ºi la urmã se va afla ºi el gol de toatã cinstea ºi respectul din parte celor pãstoriþi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „ªi alþii au mâncat puterea lui, iar el nu a ºtiut” (Os. 7, 9). Prin urmare prietenia ºi filiaþia duhovniceascã se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizãrii ºi desãvârºirii unei relaþii duhovniceºti, bazatã pe încredere, deschidere ºi dragoste reciprocã, ziditoare ºi mult folositoare!... Într-o altã ordine de idei, Pãrintele Adrian Fãgeþeanu a primt cu multã dragoste pe foarte mulþi oameni, credincioºi de toate vârstele ºi tineri, la sfat, atât la Mãnãstirea Antim din Bucureºti cât ºi la Schitul Locurele - Gorj, încurajându-i ºi ajutându-i pe mulþi dintre studenþii teologi, de pildã, sã se pregãteascã pentru apãrarea ºi promovarea credinþei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaºi timp un bun pãstrãtor al Tradiþiei ºi un pãstor receptiv la noile probleme apãrute în societate. Era elegant ºi ordonat, ospitalier ºi

erudit. Un preot distins al cultului ortodox ºi un om al culturii înþelepte, un slujitor al Bisericii ºi al poporului român.

Preacuviosul Pãrinte Adrian Fãgeþeanu a fost un om al bucuriei, al seriozitãþii ºi discreþiei, un om care ºi-a propus sã înmulþeascã seriozitatea ºi conºtiinciozitatea ºi credem cã a reuºit cu prisosinþã. Darul deosebit al Pãrintelui Adrian de a vorbi ºi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii ºi în special ale Noului Testament, precum ºi a dogmelor, ale Sfinþilor Pãrinþi ºi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cãrþile fundamentale ale spiritualitãþii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Podalionul ºi Filocalia, dar ºi pentru textele liturgice cuprinse în cãrþile de slujbã, lau fãcut sã fie iubit ºi în acelaºi timp sã fie un pãrinte duhovnicesc cu autoritate ºi discernãmânt.

Revenind puþin, vom spune cã Pãrintele Adrian Fãgeþeanu s-a nãscut la data de 16 noiembrie anul 1912 în localitatea Deleni, foarte aproape de Cernãuþi, tatãl sãu fiind preot. Dragostea pentru învãþãturã a dobândito din familie, paºii fiindu-i cãlãuziþi spre cele mai de seamã ºcoli ale Basarabiei strãbune: Liceul "Aron Pumnul" ºi Facultatea de Drept din Cernãuþi (1931-1937) fiind doar începutul.

Dupã finalizarea stagiului de avocaturã, a funcþionat o vreme ca avocat la Fãlticeni ºi Bacãu. Trãitor profund al adevãrurilor de credinþã ºi ancorat temeinic în viaþa Bisericii, tânãrul comisar a lãsat deoparte cele ale lumii ºi s-a înrolat definitiv în armata lui Iisus Hristos, închinoviindu-se ca frate la Mãnãstirea Putna - Suceava, în anul 1943. În acelaºi an a început ºi cursurile Facultãþii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat în anul 1947. Cercetãtor neobosit, Pãrintele Adrian a ajuns în Bucureºti pentru a se înscrie la cursurile Facultãþii de Filosofie (1947).

Fãcea cunoºtinþã cu o cu totul altã dimensiune duhovniceascã, implicându-se în Miºcarea "Rugul Aprins" alãturi de Pãrintele Sandu Tudor, Mitropolitul Tit Simedra, Monahul cãrturar Benedict Ghiuº sau Profesorul Alexandru Mironescu. În consecinþã, a fost rãsplãtit cu ºase ani de temniþã grea pe care i-a ispãºit la Aiud, între anii 1950-1956. Dupã eliberare a bãtut la porþile mai multor mãnãstiri, însã nu a fost primit nicãieri. Bolnav de o tuberculozã avansatã, Pãrintele Adrian Fãgeþeanu s-a îndreptat cãtre Lavra Lainiciului unde a gãsit ajutor ºi alinare, sub mantia Preacuviosului Pãrinte Calinic Cãrãvan. Aici Pãrintele Adrian s-a ocupat de ºcolirea fraþilor din mãnãstire, mulþi dintre ei fiind neºtiotori de carte. A doua oarã a fost ridicat la 8 noiembrie anul 1958 ºi condamnat la "douã zeci de ani de muncã zilnicã, zece ani de degradare civilã ºi confiscarea totalã a averii personale". A fost eliberat în anul 1964 reluându-ºi activitatea misionarã, trecând prin mai multe parohii, pe la Mãnãstirea Viforâta – Dâmboviþa ºi mai apoi stabilindu-se la Mãnãstirea Antim din centrul capitalei, povãþuind duhovniceºte multã lume, alãturi de un alt mare duhovnic – Pãrintele Arhimandrit ºi Stareþ Sofian Boghiu.

Din anul 2000, Pãrintele Adrian Fãgeþeanu s-a reîntors din nou la Sfânta Mãnãstire Lainici, cãutând de data aceasta liniºtea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

Referindu-ne acum, la câteva dintre cuvintele de învãþãturã ale Pãrintelui Adrian

Fãgeþeanu, pe lângã cele deja enumerate ºi menþionate mai sus, vom remarca ºi reþine cã înfrânarea ºi puterea rugãciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacã vrem sã ne înfrânãm trupul de la cele necurate ºi dacã vrem sã ne rugãm, nu existã "nu pot". Oamenii îl cautã pe Dumnezeu numai la necaz, greutãþi ºi suferinþe. Dumnezeu ne-a spus: "Nu vã puneþi nãdejdea în oameni" ºi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfãtuiesc pe toþi creºtinii sã nu uite de rugãciune nici când le stã bine. ªi sã nu punã pe alþii sã se roage pentru ei. Sã se roage pentru ei înºiºi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mãnãstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de fãcut. Ascultarea ºi împlinirea cuvântului Lui. Sã urmãm pilda Maicii Domnului, care a spus: "Fie mie dupã cuvântul tãu!"Dumnezeu îþi dã mai mult decât meriþi ca sã te întoarcã apoi cãtre El. Dumnezeu are douã braþe, iubirea ºi mila, ºi cu amândouã ne poate salva. Întâi avem nevoie de milã, cãci noi, pãcãtoºii, nu putem pretinde iubire."

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puþine ºi neputincoase pentru a putea spune cât bine a fãcut Preacuviosul nostru Pãrinte Adrian Fãgeþeanu, datoritã þinutei sale morale ºi preoþeºti, a echilibrului, seriozitãþii, sinceritãþii, profunzimii ºi înþelepciunii sale, a preocupãrilor sale teologice ºi cãrturãreºti, a dragostei sale faþã de Dumnezeu ºi (de) oamneni, a ataºamentului sãu faþã de þara aceasta ºi de Biserica strãmoºeascã!...

Parcurgând viaþa ºi biografia acestui pãrinte duhovnicesc constat, cu uimire ºi admiraþie, tãria lui de caracter ºi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faþa cãruia noi nu suntem altceva decât niºte oameni supuºi vremurilor acestui veac!... Se cuvine aºadar, sã-i aducem prinos de cinstire ºi de recunoºtinþã rugându-ne lui Dumnezeu sã-l rãsplãteascã cu harul ºi cu dragostea sa cea nemãrginitã acolo, în locaºurile cele cereºti, în lumina cea neînseratã a Slavei Sale! În încheiere, deci, voi susþine cu toatã tãria cã eu personal, mã simt foarte împlinit ºi onorat pentru faptul cã am avut fericitul prilej ºi marea ºansã de a-l întâlni ºi (de) a-l cunoaºte pe Pãrintele Ieromonah Adrian Fãgeþeanu – mare personalitate a culturii ºi spiritualitãþii noastre monahale româneºti, autentice ºi mãrturisitoare din aceste rãzvrãtite vremuri, având convingerea ºi nãdejdea cã vom ºti cu toþii pe mai departe, sã ne cinstim înaintaºii, potrivit meritelor ºi vredniciilor fiecãruia, cu toate cã în aceste vremuri, preþuim mai mult pe alþii de oriunde ºi de aiurea, cãci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoºi, mai senzaþionali!... Însã, rãmânem convinºi de faptul cã ce este nobil rãmâne iar ce este ieftin, apune!...

Aºadar, cei alungaþi din turnurile babilonice pot bate la porþile cetãþii noului Ierusalim – cel bisericesc ºi ceresc ce „nu are trebuinþã de soare, nici de lunã, ca sã o lumineze, cãci slava lui Dumnezeu a luminat-o, fãclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Aceastã personalitate duhovniceascã ºi benucuvântatã, cu alte cuvinte, este una de referinþã în cadrul Bisericii ºi spiritualitãþii noastre autentice, care ar trebui sã fie cunoscutã, recunoscutã ºi apreciatã pentru totdeauna, de cãtre toþi cei ce cred cã „Biserica este cetatea pe care nici porþile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu sã-l ierte ºi sã-l odihneascã!

Veºnicã sã-i fie pomenirea! Amin!

Cu aleasã preþuire ºi multã recunoºtinþã, Drd. Stelian GOMBOª, Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României.

Argeºul Ortodox

Pãrintele Cleopa

DESPRE VRÃJITORIE, GHICITORIE ªI FARMECE Pãrinte Cleopa, ce este vrãjitoria ºi de câte feluri este?

Prin cuvântul vrãjitorie înþelegem invocarea puterii demonice în ajutorul oamenilor, în locul lui Dumnezeu, cu scopul împlinirii anumitor dorinþi omeneºti. Vrãjitoria s-a practicat, atât la poporul evreu în timpul Legii Vechiului Testament, cât ºi la creºtinii din Legea Darului, pânã în vremea noastrã. În Legea Veche a cerut ajutorul diavolului, apelând la vrãjitoare, regele Saul, pentru care a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrãjitori au fost atât Valaam, cât ºi cei trei magi care practicau astrologia.

Dupã învãþãtura Sfântului Nicodim Aghioritul, vrãjitoria se împarte în mai multe pãrþi ºi anume: Vrãjitoria propriu-zisã prin care se înþelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute ºi altele de acest fel. Ghicirea, al doilea fel de vrãjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palmã, numitã chiromanþie ºi prin alte obiecte (bobi, cãrþi de joc, cafea etc).

Descântarea, spiritismul, adicã chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce sunt în viaþã. Descântãtorii pretind cã cheamã sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 21,3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se rãzbuna pe cineva. În zilele noastre se practicã descântecul în rândul credincioºilor, precum stingerea cãrbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugãciuni, pentru cei bolnavi, care pretind cã sunt “vrãjiþi” etc.

Ghitia, adicã ghicirea sau vrãjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numitã astãzi deschiderea pravilei; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de veºminte clericale, cheia bisericii, cenuºa din cãdelniþã, scrierea unor nume pe toacã, pe clopote, pe ziduri de bisericã, sau introducerea lor in candele etc. Fermecãtoria, adicã vrãjirea unor tineri spre a se cãsãtori unii cu altii sau a se despãrþi, prin invocarea ajutorului diavolesc, numitã popular “ursitã”.

Ghicirea prin mãruntaiele animalelor, numitã “iconoscopia”. În acest fel de vrãjitorie intrã ºi visurile, zodiile, ceasurile bune ºi rele, ghicirea prin membrele trupului, numitã si prevestire (þiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncãrimea palmelor). Baierele prin care se înþelege purtarea la mânã sau la piept a unor semne satanice, aþe, chei, obiecte (amulete) sau bucãþi de stofã vopsite spre pãzirea de boli, de primejdii ºi de pagube, dupã ce mai întâi s-a invocat asupra lor puterea diavolului.

Chemãtorii de demoni (clindonii) sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Între aceºtia se numãrã cei ce fac focuri înaintea caselor ºi sar prin foc, ghicitorii din pântece precum ºi cei ce ghicesc în mãruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrãjitorie ce se practicã ºi în zilele noastre.

Astrologia este o vrãjitorie practicatã din cele mai vechi timpuri pânã astãzi. Prin astrologie se înþelege ghicirea celor viitoare prin miºcãrile stelelor, planetelor, vânturilor, norilor ºi ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind cã fiecare om are o stea proprie. latã câteva din cele mai obiºnuite feluri de vrãjitorii, unele aproape uitate, altele practicate ºi în zilele noastre, pe care le combatem ºi de care trebuie sã fugim, fiind iscodiri diavoleºti care amãgesc ºi înºealã pe mulþi creºtini spre a lor pierzare.

Poate, într-adevãr, sã ajute diavolul pe oameni prin vrãji, mai mult decât ne ajutã puterea ºi harul lui Dumnezeu?

Sã se ºtie cã diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe rãufãcãtori. Ei nu pot niciodatã sã facã minuni adevãrate, ci numai cu nãluciri mincinoase

înºealã pe cei necredincioºi ºi slabi în credinþã.

Acest adevãr ni-l aratã dumnezeiescul pãrinte loan Gurã de Aur, zicând: ,,Nu vezi cum diavolii n-au putut sã vindece nici chiar pe vrãjitorii ºi fermecãtorii care le slujeau lor, de beºicile ºi de bubele date de Moise în Egipt, ºi pe tine oare au sã te vindece? (lesire 9, 11). ªi dacã dracii nu se milostivesc de sufletul tãu, cum se vor întrista pentru durerea trupului tãu?

Dacã dracii se silesc sã te izgoneascã pe tine din împãrãþia lui Dumnezeu, cum te vor izbãvi pe tine de boli? Acestea sunt râsuri ºi basme. Deci nu te amãgi, creºtine, cã niciodatã lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Cã mai lesne poate face focul sã îngheþe ºi zãpada sã încãlzeascã, decât diavolul sã te vindece pe tine cu adevãrat” (Împãrþire de grâu, pag. 324).

Deci, noi când ne îmbolnãvim sau avem necazuri, sau suntem nedreptãþiþi, sau avem pagube, sau feciori de cãsãtorit, sau alte greutãþi în familie, sã nu mai alergãm la ajutorul diavolului ºi al slugilor lui, care sunt vrãjitorii ºi ghicitorii, ci la bisericã sã alergãm ºi la preoþi, la rugãciune ºi la post ºi îndatã ne va ajuta Bunul nostru Tatã, Care ne-a zidit cãci are milã de noi.

Care sunt urmãrile pãcatului vrãjitoriei?

Cei ce fac vrãji ºi aleargã la vrãjitori, fac un mare pãcat împotriva Duhului Sfânt, cãci lasã pe Dumnezeu ºi cer ajutorul diavolilor. Se leapãdã de slujitorii lui Hristos, adicã de sfinþii preoþi ºi se duc la slujitorii satanei. Adicã, lasã apa cea vie, preotul ºi harul mântuirii din Bisericã ºi, pentru interesele lor pãtimaºe ºi omeneºti cer ajutorul vrãjmaºilor lui Hristos, adicã al vrãjitorilor ºi vrãjitoarelor. Se leapãdã de adevãr ºi primesc în loc minciuna, cãci toate cuvintele vrãjitorilor sunt minciunã ºi amãgire diavoleascã. Un pãcat aºa de mare împotriva Duhului Sfânt nu se iartã celor vinovaþi nici în veacul de acum, nici în cel ce va sã vinã, dupã cum spune Hristos, de nu se vor pocãi toatã viaþa. Pentru un astfel de pãcat vin asupra celor vinovaþi, care aleargã la vrãji, tot felul de rãutãþi ºi primejdii. Mai întâi, mustrarea conºtiinþei cã au lãsat pe Dumnezeu ºi au cerut ajutor vrãjmaºului lui Dumnezeu.

Apoi, este oprirea pe mai mulþi ani de la Sfânta Împãrtãºanie, de la 7 pânã la 15, ºi chiar 20 de ani. Apoi, cei ce cred ºi aleargã la vrãji, alungã din inima lor darul lui Dumnezeu ºi aduc în casa ºi în inima lor duhul diavolului.

Apoi, cei ce fac vrãji ºi cred în ajutorul lor, se leapãdã de Hristos ºi se unesc cu diavolul.

Apoi, cei ce fac vrãji ºi aleargã la acestea nu se cade a se mai numi creºtini ci apostaþi. Apoi, cei vinovaþi de acest greu pãcat sunt pedepsiþi de Dumnezeu cu boli grele ºi fãrã leac, cu suferinþã în familia lor, cu pagube ºi neînþelegere, cu sãrãcie ºi moarte cumplitã. ªi dacã nu se spovedesc la preot ºi nu-ºi plâng pãcatul acesta cu lacrimi toatã viaþa, nu se pot mântui.

Vrãjitorii ºi cei ce cred ºi aleargã la ajutorul diavolului, dacã nu se pãrãsesc de aceasta ºi nu se pocãiesc, “se leapãdã cu totul din Bisericã”, adicã se despart de Hristos ºi se dau de bunãvoie în mâinile vrajmaºului, iar dacã mor în acest pãcat, nici nu se îngroapã cu preot; ci, asemenea celor pãgâni ºi lepãdaþi de credinþã, spre veºnica lor osândã în muncile iadului. latã urmãrile grozave ale vrãjitoriei.

Ce canon rânduiesc Sfinþii Pãrinþi vrãjitorilor ºi celor ce aleargã la vrãji?

Cel mai aspru pedepseºte pe vrãjitori Sfântul Vasile cel Mare. latã ce spune el în canonul 72: “Cel ce se dã vrãjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigaºilor”. (Sfântul Vasile 72; Sfântul Grigore de Nyssa, 3; Laodiceea, 36). El pune pe vrãjitori în rândul ucigaºilor de oameni ºi a celor lepãdaþi de Dumnezeu, adicã îi opreºte de

cele sfinte de la 10 la 20 de ani. În canonul 65, acelaºi Sfânt Vasile cel Mare, zice: “femeia ce va fermeca pe strãini ºi pe ai sãi (se opreºte de cele sfînte) ani 9 ºi metanii 500 pe zi.” lar canonul 61 al Sinodului Ecumenic al VIlea opreºte de Sfânta Împãrtãºanie pe cei ce merg la ghicitori, la cãrþi de joc ºi altele asemenea, spre a afla cele viitoare, timp de ºase ani de zile. lar “dacã vor stãrui în acestea ºi nu se vor feri de aceste meºteºuguri pierzãtoare ºi pãgâneºti, hotãrâm sã se lepede cu totul de la Bisericã, precum ºi Sfîntele Canoane învaþã…”

Sfântul loan Postitorul scurteazã canonul vrãjitorilor ºi al celor ce aleargã la vrãji, numai la 3 ani oprire de cele sfinte, dacã se mãrturisesc de pãcat, dacã îl pãrãsesc definitiv, dacã þin post zilnic pânã la orele 3 dupã masã ºi fac câte 250 de metanii pe zi.

Dar ºi Sfânta Scripturã aratã cât de greu pedepseºte Dumnezeu pe cei ce alergau la

vrãjitori, cã auzi ce zice: Pe fermecãtori nu-i lãsaþi sã trãiascã (lesire 22, 18). ªi iarãºi zice: ªi bãrbatul sau femeia, oricare dintre ei se vor face descântãtori sau vrãjitori, cu moarte sã se omoare; pe amândoi cu pietre sã-i ucideþi cã vinovaþi sunt (Levitic 29, 27) ªi iarãºi: Sufletul care se va duce la descântãtori sau la vrãjitori ca sã curveascã în urma lor, Eu voi întoarce faþa Mea împotriva sufletului aceluia ºi-l voi pierde din poporul lui (Levitic 20, 6).

Vedem cã pe împãratul Manase l-a pedepsit Dumnezeu cu robie amarã ºi grea în Babilon, cã “trecea pe fiii lui prin foc ºi fãcea descântece ºi felurite vrãji ºi a fãcut grãitori din pântece ºi vrãjitori ºi a înmulþit a face rãu înaintea Domnului, ca sã-l înlãture pe el de la împãrãþie” (II Paralipomena 33, 6) Pe împãratul Saul l-a pedepsit Dumnezeu cu pierderea împãrãþiei ºi cu moarte de ocarã, pentru cã a lãsat pe Dumnezeu ºi a chemat femeie grãitoare din pântece, urmând ghiciturile ei (I Regi 28, 7) lar pe împãratul Ohozia s-a mâniat Dumnezeu foarte tare, cã a trimis sã întrebe pe vrãjitoarea din Ecron.

Spuneþi-ne mai pe larg despre pãcatul ghicirii cu cãrþi sfinte, sau cum se numeºte “deschiderea pravilei”, care se obiºnuieºte astãzi la credincioºi.

Vrãjirea cu lucruri ºi cu cãrþi sfinte este al patrulea fel de vrãjitorie ºi se cheamã “ghitia”.

Aceºti vrãjitori amestecã vrãjile lor cu rugãciuni, cu psalmi ºi cu alte cuvinte sfinte, adresate cãtre Maica Domnului ºi cãtre sfinþi, ca sã poatã înºela mai uºor pe cei slabi în credinþã. Acest fel de vrãji îl obiºnuiesc mai ales femeile cele rele, bãtrânele ºi þigãncile, pentru a amãgi pe cei slabi la minte. latã ce zice despre acestea Sfântul loan Gurã de Aur: “Tu zici cã bãtrâna aceea este creºtinã

ºi omul acela este ghicitor creºtin ºi când descântã sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Nãscãtoarei de Dumnezeu ºi al sfinþilor; deci ce rãu fac ei? La aceasta îþi rãspund cã pentru aceasta se cuvine mai cu seamã sã urãºti pe femeia cea rea ºi pe acel rãu fermecãtor ºi ghicitor (din cãrþi) fiindcã folosesc spre ocarã ºi necinste numele lui Dumnezeu.

Creºtini fiind, lucreazã ca pãgânii. Pentru cã ºi diavolii, cu toate cã numesc numele lui Dumnezeu, însã tot diavoli sunt. Unii, voind a se îndrepta, zic cã este creºtinã femeia care a descântat ºi nimic alta nu zice, fãrã numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urãsc ºi mã întorc de la ea, cã întrebuinteazã numele lui Dumnezeu spre ocarã. Numindu-se pe dânsa creºtinã, se aratã pe sine cã lucreazã cele ale pãgânilor” (Hristoitia, op. cit p. 305-320).

Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii ºi a altor cãrþi sfinte, se opresc de împãrtãºanie pânã la 7 ani, pentru cã Psaltirea este o carte sfântã cu multe proorocii în ea, insuflatã de Duhul Sfânt ºi este pentru rugãciune, iar nu pentru ghicit ºi câºtigat bani spre osândã.

Acelaºi pãcat fac ºi unii preoþi care “deschid cartea” cum se spune în popor, ºi cad sub grea osândã, atât ei, cât ºi cei care cer sã le deschidã Sfânta Evanghelie.

Pentru ce au cãzut creºtinii în vrãjitorie?

Pentu cã a slãbit în ei credinþa ºi frica de Dumnezeu; pentru cã nu se roagã îndeajuns crestinii de astãzi, ca sã-ºi împlineascã cererile lor prin rugãciune, iar nu prin ghicire; pentru cã nu citesc Sfânta Scripturã sã vadã ce osândã ajung pe cei vrãjitori ºi pentru cã nu merg regulat la bisericã, nu se spovedesc în cele patru posturi ºi nu cer la nevoie sfatul ºi rugãciunile preotului. Mai aleargã unii creºtini la ghicit pentru cã au uitat fãgãduinþele pe care le-au dat lui Hristos la Sfantul Botez, când au spus: Mã lepãd de satana, ºi de toate lucrurile lui, ºi de toatã slujirea lui… De asemenea, mai aleargã creºtinii la ajutorul diavolului când nu li se împlineºte cererea lor la Bisericâ sau pentru cã uitã de moarte ºi de ziua judecãþii lui Hristos.

De aceea, Sfinþii Pãrinþi ne îndeamnã sã alergãm numai la Dumnezeu, numai la Bisericã ºi la preoþi, iar nu la diavoli ºi la slugile lor. lar Sfântul loan Gurã de Aur ne sfãtuieºte, zicând: “Vã rog, fiþi curaþi de aceastã înºelãciune… ºi când voieºti a cãlca pragul casei tale, sã zici mai întâi acest cuvânt: Mã lepãd de tine, satanã, ºi de cinstirea ta, ºi de slujirea ta ºi mã împreun cu tine, Hristoase! Fãrã cugetarea aceasta niciodatã sã nu ieºi din casã. Aceasta sã-þi fie toiag, aceasta armã, aceasta cetate de apãrare, ºi împreunã cu aceste cuvinte fã ºi semnul crucii pe fruntea ta. Cã aºa, de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar diavolul de te va întâlni, nu va putea sã te vatãme pe tine” (Hristoitia, p. 316-317).

Cum pot creºtinii sã se izbãveascã de vrãjitorii ºi de tot felul de farmece izvodite de diavolul?

Cel ce crede cu tãrie în Dumnezeu, cel ce se roagã neîncetat lui Dumnezeu ºi aleargã regulat la Sfânta Bisericã, nu va cere niciodatã ajutorul diavolului ºi al vrãjitorilor, care sunt vrãjmaºii lui Dumnezeu.

Deci, cei ce au credinþã tare în Dumnezeu, sã-I cearã neîncetat ajutorul. lar cei slabi în credinþã, care au cerut vreodatã ajutorul vrãjitorilor, dacã vor sã se mântuiascã, mai întâi sã se spovedeascã de acest pãcat ºi sã cearã canon. Apoi, sã nu mai apeleze la ajutorul satanei în orice nevoie ar fi, ci numai la Dumnezeu sã alerge. Apoi sã se roage cât mai mult cu rugãciuni ºi lacrimi din inimã (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 58; leremia 29, 13) ºi aºa, cu rãbdare ºi cu credinþã, se vor izbãvi de vrãji ºi vor primi darul Duhului Sfânt.

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze

5 ani de Patriarhat aniversaþi la Patriarhie românilor ortodocºi din Ungaria, Preasfinþitul Timotei, Episcopul ortodox român al Spaniei ºi Portugaliei, Preasfinþitul Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord, Preasfinþitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfinþitul Varlaam Ploieºteanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfinþitul Vasile Someºanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului, Preasfinþitul Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timiºoarei, Preasfinþitul Emilian Loviºteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Preasfinþitul Ioachim Bãcãuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului ºi Bacãului, Preasfinþitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureºului ºi Sãtmarului.

S-au împlinit duminicã, 30 septembrie 2012, cinci ani de când, prin voia lui Dumnezeu, Preafericitul Pãrinte Daniel a fost întronizat ca Arhiepiscop al Bucureºtilor, Mitropolit al Munteniei ºi Dobrogei ºi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Cu aceastã ocazie, la Catedrala Patriarhalã din Bucureºti Sfânta Liturghie arhiereascã a fost oficiatã de cãtre Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel. Alãturi de Preafericirea Sa au slujit mai mulþi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înconjuraþi de un sobor de preoþi ºi diaconi.

Ierarhii slujitori au fost: Preafericitul Pãrinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureºtilor, Mitropolitul Munteniei ºi Dobrogei, Locþiitor al Tronului Cezareei Capadociei ºi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfinþitul Teofan, Mitropolitul Moldovei ºi Bucovinei, Înaltpreasfinþitul Laurenþiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfinþitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureºului ºi Sãlajului, Înaltpreasfinþitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfinþitul Petru, Mitropolitul Basarabiei ºi Exarhul Plaiurilor, Înaltpreasfinþitul Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale ºi Meridionale, Înaltpreasfinþitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviºtei ºi Exarh patriarhal, Înaltpreasfinþitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzãului ºi Vrancei, Înaltpreasfinþitul Calinic, Arhiepiscopul Argeºului ºi Muscelului, Înaltpreasfinþitul Casian, Arhiepiscopul Dunãrii de Jos, Înaltpreasfinþitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Preasfinþitul Corneliu, Episcopul Huºilor, Preasfinþitul Lucian, Episcopul Caransebeºului, Preasfinþitul Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfinþitul Nicodim, Episcopul Severinului ºi Strehaiei, Preasfinþitul Vincenþiu, Episcopul Sloboziei ºi Cãlãraºilor, Preasfinþitul Galaction, Episcopul Alexandriei ºi Teleormanului, Preasfinþitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Preasfinþitul Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanaþilor, Preasfinþitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinþitul Gurie, Episcopul Devei ºi Hunedoarei, Preasfinþitul Siluan, Episcopul

Dupã Sfânta Liturghie, în prezenþa Patriarhului României, a fost oficiatã în Catedrala Patriarhalã slujba de Te Deum ca mulþumire ºi recunoºtinþã adusã lui Dumnezeu pentru împlinirile din viaþa Bisericii Ortodoxe Române în cel de-al cincilea an de slujire patriarhalã a Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel. Slujba a fost sãvârºitã de Preasfinþitul Pãrinte Ciprian, Episcop-vicar Patriarhal, înconjurat de un sobor de preoþi ºi diaconi.

La sfârºitul slujbei de Te Deum, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale ºi Meridionale a adresat un cuvânt celor prezenþi intitulat 5 Ani de Patriarhat ai Preafericitului Pãrinte Daniel al României în care a subliniat realizãrile Bisericii Ortodoxe Române în aceºti cinci ani de Arhipãstorire a Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel. Înaltpreasfinþia Sa i-a oferit Întâistãtãtorului Bisericii Ortodoxe Române, în numele Sfântului Sinod, o icoanã cu Maica Domnului. Totodatã, din partea slujitorilor Catedralei patriarhale, Patriarhul României a primit o Sfântã Evanghelie, confecþionatã în Atelierele Patriarhiei Române de la Popeºti Leordeni. În continuare, în Sala Europa Christiana a Palatului Patriarhiei a avut loc un moment aniversar în cadrul cãruia au fost citite mesaje oficiale de felicitare din partea autoritãþilor statului. Astfel, mesajul Preºedintelui României, Excelenþa Sa, dl. Traian Bãsescu, a fost transmis de cãtre dl. Eugen Tomac, consilier de stat, mesajul de felicitare din partea Parlamentului României, a fost transmis de cãtre Domnul Valeriu Zgonea, Preºedintele Camerei Deputaþilor, iar mesajul Premierului României, Domnul Victor Ponta, a fost transmis de cãtre Preasfinþitul Pãrinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal.

La momentul aniversar au participat ºi reprezentanþi ai Academiei Române ºi ai Universitãþii Bucureºti. Mesaje de felicitare au fost adresate ºi din partea altor instituþii ºi personalitãþi.

La final, Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel a mulþumit lui Dumnezeu pentru ajutorul dat, dar ºi celor prezenþi pentru urãrile de bine.

La acest eveniment au participat ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, membri ai Permanenþei Consiliul

Naþional Bisericesc ºi ai Permanenþei Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureºtilor, clerici, autoritãþi centrale, locale ºi alþi invitaþi.

Sãrbãtoarea aniversãrii celor cinci ani de Patriarhat ai Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel a continuat în Aula Magna Teoctist Patriarhul a Palatului Patriarhiei din Bucureºti, unde a avut loc prezentarea filmului documentar Continuitate ºi înnoire, realizat de Televiziunea TRINITAS a Patriarhiei Române.

Dupã vizionarea acestui material a fost prezentat albumul 5 ani de patriarhat ai Preafericitului Pãrinte Patriarh Daniel al României apãrut la Editura Basilica a Patriarhiei Române ºi albumul 5 ani de slujire în Mitropolia Munteniei ºi Dobrogei care a vãzut lumina tiparului la Editura Cuvântul vieþii a Mitropoliei Munteniei ºi Dobrogei. Cele douã apariþii editoriale au fost prezentate de Preasfinþitul Pãrinte Varlaam Ploieºteanul, Episcop-vicar patriarhal, ºi Preasfinþitul Pãrinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureºtilor.

La final, Preafericitul Pãrinte Patriarh Daniel le-a mulþumit tuturor celor prezenþi pentru urãri.

26 septembrie,

CINSTIREA SFÂNTULUI NEAGOE VODÃ BASARAB Cu mare bucurie duhovniceasã credincioºii argeºeni au sãrbãtorit miercuri, 26 septembrie, trei ani de la proclamarea localã în rândul sfinþilor a domnitorului Neagoe Vodã Basarab.

Preasfinþitul Pãrinte Emilian Loviºteanu, episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, înconjurat de un sobor de preoþi ºi diaconi, a oficiat astãzi Sfânta Liturghie în baldachinul din faþa Catedralei Arhiepiscopale, ctitoria domnitorului sfânt.

Au fost prezenþi preoþi din cuprinsul Eparhiei ºi credincioºi veniþi atât din judeþul Argeº, cât ºi din alte zone ale þãrii. În cuvântul de învãþãturã, Preasfinþitul Emilian Loviºteanul a amintit de personalitatea complexã a marelui domnitor sfânt, canonizat de Biserica Ortodoxã Românã în ziua de 26 septembrie 2009.

Evenimentul cinstit astãzi este foarte important prin împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tronul Þãrii Româneºti a domnitorului Neagoe Vodã Basarab. Au fost evocaþi cei nouã ani de domnie 1512-1521, perioadã în care marele domnitor s-a arãtat desãvârºit prin activitatea desfãºuratã în plan politic, administrativ, bisericesc ºi cultural.

Pentru Sfântul Neagoe Vodã Basarab rãmân veºnic în istorie operele sale reprezentative: Catedrala din Curtea de Argeº sfinþitã în anul 1517 ºi testamentul lãsat fiului sãu pe care l-a intitulat

Învãþãturile lui Neagoe Vodã Basarab cãtre fiul sãu Teodosie. De asemenea aceastã zi s-a scris cu litere de aur în Istoria Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului, deoerece în urmã cu trei ani Eparhia a fost ridicatã la treapta de Arhiepiscopie, iar Chiriarhul locului la treapta de Arhiepiscop. În timpul Sfintei Liturghii a fost oficiatã o slujbã pentru ploaie fiind invocatã mila Bunului Dumnezeu asupra creaþiei Sale.

Dupã Sfânta Liturghie a fost oficiatã slujba parastasului pentru membrii familiei domneºti din care a fãcut parte Neagoe Vodã Basarab, ai familiilor voievodale care au condus politic ºi administrativ Þara Româneascã din scaunul de la Curtea de Argeº, ai familiilor regale ale cãror morminte se aflã în interiorul bisericii, ale ierarhilor ºi stareþilor care au slujit în marea ºi frumoasa catedralã. În ziua de 27 septembrie, moaºtele Sfintei Muceniþe Filoteia au fost în Arhiepiscopia Râmnicului spre bucuria credincioºilor vâlceni care sãrbãtoresc pe Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanu, ocrotitorul spiritual al Râmnicului.