Issuu on Google+

z Anul XI z nr. 563 z 13-20 septembrie 2012 z 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

„Nebuneala lumii” ste ºi aceasta o expresie, E slobozitã din mintea cuiva, care a pãþit-o rãu pe lumea asta. Dacã de muºte mai scapi lovindu-le cu pliciul, dacã þânþarii sunt þinuþi la distanþã de niscaiva stropºeli insecticide, dacã de neisprãviþi mai fugi ca sã nu te mai gãseascã, de limba clevetitoare n-ai unde fugi, nici când eºti viu, nici când eºti mort, numai cã veninul clevetirii lor nu pãtrunde pânã la oasele din groapã ca sã þi le îndoaie. ricât am fi de lepãdaþi de lume ºi ne-ar încerca ceva evlavie ºi lepãdare de sine, atunci când auzim expresiile înmuiate în otrãvurile zdrobitoare de inimi ºi pace, viaþa este pusã la încercãri de rezistenþã pentru a învinge valurile care se abat asupra noastrã. itind în Urmarea lui Hristos, Toma al Câmpului (Kempis) ne aratã: „Fiul meu, nu te necãji dacã unii gândesc rãu despre tine ºi grãiesc ceea ce nu-þi place sã auzi. Tu trebuie sã gândeºti despre tine chiar ºi mai rãu ºi sã crezi cã nimeni nu e mai slab decât tine.” n timp de ispite, când cei de lângã tine sau din stirpea ta nu-þi întind o mânã de ajutor sau un sfat bun, încurajator, atunci trebuie sã ne cãutãm mai cu atenþie pe dinlãuntru: „Dacã trãieºti o viaþã lãuntricã, nu vei cântãri mult niºte vorbe ce zboarã în vânt”, ne spune acelaºi Toma al Câmpului. entru a ne ocroti zilele – ºi aºa scurte – este nevoie de mare dibãcie ºi înþeleaptã atitudine, pentru a ne stãpâni în faþa provocãrilor. A tãcea în asemenea împrejurãri tulburi înseamnã sã ai tãrie de caracter: „Nu e puþinã înþelepciunea sã taci la vreme rea ºi sã-þi întorci inima spre Mine ºi sã nu fii tulburat de judecata omeneascã”.

O C Î

P

sã nu o adãpãm cu apa rãutãþii noastre pentru a ne rãzbuna. Astfel, într-o vreme oarecare, rãutatea unora dintre noi se va potoli. Grija noastrã trebuie sã se îndrepte, cu rãbdare, nu atât spre cei cuminþi ºi evlavioºi, cât spre cei care au handicapul neîmplinirii ºi al rãutãþii care se afiºeazã cu obstinaþie prin diferite mijloace, crezându-se cã rãutatea vindecã pe cel din care izvorãºte, ca pucioasa din adâncurile neputinþei. a nebuneala lumii stã ºi rãutatea. Smulgând acest cancer din rãdãcinile inimii ºi a sufletului nostru, vom avea pacea cu oamenii ºi pacea cu Dumnezeu. Aceasta este ºi condiþia de a vedea pe Dumnezeu: „Cãutaþi pacea cu toatã lumea ºi sfinþenia fãrã de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). rice durere ºi amãrãciune provocãm, nejustificat, celor din jurul nostru, ne duce în lumea de nebunealã, nestãpânitã. Dacã am fi atenþi ºi am avea delicateþe sufleteascã ºi bunãtate, alta ar fi faþa ºi viaþa lumii în care trãim. Cine urãºte este ucigaº de oameni, cum auzim cuvântul Domnului Iisus, de atâta amar de ani. acea ºi Sfinþenia sunt cele douã punþi de aur care ne duc în Împãrãþia luminii dumnezeieºti. Sã luãm, cu grijã, aminte! ã alungãm rãutatea ºi pofta de rãzbunare ºi rãzboire!

L

atã soluþia salvatoare pe care ne-o O I îmbie Însuºi Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, care a trecut prin astfel de încercãri cu mult înaintea noastrã. Toma de Kempis ne-a lãsat peste veacuri revelatoarele cuvinte pe care le-a auzit de la Iisus: „Pacea ta sã nu atârne de gura oamenilor. Cãci, fie cã vor tãlmãci bine faptele tale, fie cã le vor tãlmãci în rãu, tu nu eºti, prin aceasta, un alt om. Unde este o adevãratã pace ºi adevãratã mãrire? Oare nu întru Mine?” tunci când Iisus le-a spus ucenicilor Sãi: „Pacea Mea las vouã, pacea Mea dau vouã. Vã dau nu precum o dã lumea. Sã nu vi se tulbure inima, nici sã nu se înfricoºeze” (Ioan 14, 27), ne-a dat curaj sã întâmpinãm cu rãbdare orice încercare ne vine de la lume. ãutatea nu trebuie sã trãiascã. Dacã unul o sãdeºte, noi, ceilalþi

A R

P S

Arhiepiscop al Argeºului ºi Muscelului


Argeºul Ortodox

Postul ºi cumpãtarea VIII Postul este o poruncã a Domnului. Iniþial Dumnezeu-Tatãl îi porunceºte lui Adam sã nu mãnânce din pomul cunoºtinþei binelui ºi rãului (Facere II, 16-17). Cãlcarea poruncii a atras dupã sine, printre altele, ºi blestemarea pãmântului, prilej cu care Dumnezeu-Tatãl spune lãmurit care va fi hrana omului de dupã cãdere: „[…] blestemat va fi pãmântul pentru tine! Cu ostenealã sã te hrãneºti din el în toate zilele vieþii tale! Spini ºi pãlãmidã îþi va rodi el ºi te vei hrãni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îþi vei mânca pâinea ta […]” (Facere II, 17-19). Mai târziu, Duhul Sfânt cere prin gura prorocului Ioil: „ªi acum, zice Domnul, întoarceþi-vã la Mine din toatã inima voastrã, cu postiri, cu plâns ºi cu tânguire” (II, 12); ºi învaþã prin gura prorocului David: „Cel ce rãsari iarbã dobitoacelor ºi verdeaþã spre slujba oamenilor; ca sã scoatã pâine din pãmânt ºi vinul veseleºte inima omului; ca sã veseleascã faþa cu untdelemn ºi pâinea inima omului o întãreºte” (Psalm CIII, 15-17). În zilele din urmã, Însuºi Dumnezeu-Fiul întrupat îi învaþã pe oameni sã posteascã prin exemplul Lui, când ajuneazã desãvârºit 40 de zile în pustia Carantaniei (Matei IV, 1-4), prin cuvintele sale, când predicã pe munte modul tainic de postire, spre slava lui Dumnezeu, nu pentru slava de la oameni (Matei VI, 16-18) ºi prin înfãþiºarea unei motivaþii a postului (luarea Mirelui de la prietenii lui, cu alte cuvinte dorul de Dumnezeu - Matei IX, 14-15) ºi a unui efect al postului (alungarea celor mai aprigi demoni - Matei XVII, 19-21). Sf. Ap. Pavel îi sfãtuieºte pe creºtinii cãsãtoriþi sã se înfrâneze pentru a se îndeletnici cu postul ºi cu rugãciunea (I Corinteni VII, 5). Din aceste mãrturii se vede limpede cã postul este o poruncã a lui Dumnezeu, pe care Bisericã Lui ortodoxã, „una, sfântã, soborniceascã ºi apostoleascã”, o rânduieºte cu dreaptã socotealã mãdularelor ei. Postul nu este o nãscocire a oamenilor sau o tiranie a Bisericii, cum zic unii. Prorocii (Daniel, Ilie, Moise), Hristos, Apostolii Sãi (Fapte 13, 1–4, II Corinteni 6, 5), toþii sfinþii ortodocºi au postit, iar acum postim noi, în urma lor, smeriþii creºtini. Cel ce vede postirea numai ca pe o poruncã, nu ºtie ce este virtutea ascultãrii, cel ce vede postul ca pe o povarã, uitã cã materia vegetalã, aºa cum s-a arãtat mai sus, este hrana fireascã a trupului omului, pe când mâncarea din trupul

animalelor ºi din derivatele lui, fãrã a o dispreþui, se face pricinã de îngreunare ºi chiar de boalã, consumatã fãrã discernãmânt, iar cel ce spune cã postul este o rãutate a Bisericii, nu vorbeºte el, ci patima îmbuibãrii din el. Ceea trebuie stabilit foarte clar este cã postul este o unealtã, un mijloc (alãturi de altele, ca privegherea, rugãciunea, metaniile etc.), nu un scop în sine. Nu postim cã „e bine sã posteºti”. Postul are o cauzã (pocãinþa, cererea cãtre Dumnezeu etc.) ºi o finalitate (dobândirea harului Duhului Sfânt; mântuirea din moartea veºnicã). Fiecare foloseºte tipurile de post (dupã greutate, dupã duratã, dupã ziua sau sãrbãtoarea cãreia îi este închinat) pentru a ajunge la scopul sãu binecuvântat, acelaºi pentru toþi creºtinii: curãþirea de patimi. Ca orice unealtã, existã un meºteºug al folosirii lui corecte, pe care ni l-a predat Sfinþii Pãrinþi. Cum se posteºte? În primul rând dupã rânduiala Bisericii (în posturile mari de peste an, miercurea ºi vinerea, de sãrbãtorile stabilite) ºi cu sfatul duhovnicului (postirea peste mãsurã, cu mâncare la 2-3 zile sau fãrã apã, ori postirea falsã, cu pâine frãmântatã cu lapte ºi bomboanele cu colagen de porc, aduc pagubã, nu câºtig), în conformitate cu starea omului (care îºi cunoaºte puterea lui naturalã ºi, dacã este cazul, ºtie cât îi permite vârsta, slujba, boala sau anumite circumstanþe fine duhovniceºti), cu mese cât mai rare (dacã se poate o datã pe zi), cu cât mai puþine feluri de mâncare (dacã se poate, unul singur, pentru a evita împrãºtierea dobândirii ºi vederii multelor bucate), cu mâncãruri simple (se înºealã cei care cautã mãiestria bucãtãriei vegetale ºi/sau asemãnarea fierturilor cu cãrnurile ºi brânza, pentru cã se pierde scopul postului, care e tãierea voii ºi a plãcerii), cu mâncãruri pe care nu le iubeºte pofta în mod deosebit (nu postesc cei care mãnâncã mãsline cu voluptatea mângâierii), fãrã a se ridica sãtul de la masã (burta plinã, chiar ºi cu iarbã, e ca ancora vasului: opreºte ºi îngreuneazã tovarãºa de nelipsit a postului, anume rugãciunea), cu apã, fãrã alcool în timpul zilelor de post nedezlegate (iar în afara postului, masã acompaniatã de cât mai puþin vin, dacã se poate, deloc; dacã nu se poate, un singur pahar mic numai când e oferit, fãrã a-l cumpãra, sau numai odatã cu

Sfântul IOAN DE LA PRISLOP 13 Septembrie

VIAÞA ªI NEVOINÞELE La aproximativ 15 kilometri de oraºele Hunedoara ºi Haþeg, din apropierea fostei aºezãri Sarmizegetusa romana, într-un cadru natural de o rarã frumuseþe, se aflã strãvechea mãnãstire Prislop, sau a Silvaºului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau a ucenicilor sãi, ridicatã – se pare – pe locul unei vetre sihãstreºti ºi mai vechi. Actuala bisericã a mãnãstirii, în plan triconc, specific bisericilor din Muntenia ºi din Moldova, a fost ctitoritã ºi înzestratã prin 1564 de domniþa Zamfira, fiica lui Moise Basarab al Þãrii Româneºti, care ºi-a sfârºit zilele aici, la Prislop, în anul 1580 ºi a fost îngropatã în pronaos. În decursul unei existenþe de ºase veacuri, mãnãstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaþa românilor transilvãneni. Aici se pare cã s-a retras, spre sfârºitul vieþii, însuºi Sfântul Nicodim de la Tismana ºi a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1405, una din marile valori ale patrimoniului artistic al þãrii noastre. De aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: mitropolitul Ioan din Alba Iulia (1585-c. 1605) – fost egumen -, care a pãstorit în zilele de glorie a lui Mihai Viteazul, ºi episcopul Teofil de la Vad (1615) ºi, poate, ºi alþii pe care nu-i cunoaºtem. În veacurile al XVII-lea – al XVIII-lea, Prislopul avea o ºcoalã în care se pregãteau „dieci”, candidaþi la treapta preoþiei. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din aceastã obºte s-au ridicat unii apãrãtori ai credinþei ortodoxe, în faþa încercãrilor de atragere a cãlugãrilor de aici la uniaþie. Mai presus de toate însã, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile lui ºi pânã azi,

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

un rol de seamã în întãrirea vieþii duhovniceºti din Þara Haþegului, de pe valea Streiului ºi din „þara pãdurenilor”, situate în apropierea ei (1). Dar de trecutul mãnãstirii se leagã ºi amintirea unui „sfânt”, necanonizat oficial, dar socotit ca atare de obºtea dreptcredincioºilor creºtini din zonele amintite. Se spune cã un tânãr cu numele Ioan, din satul Silvaºul de Sus – în hotarul cãruia se aflã ºi sfântul locaº – a pãrãsit casa pãrinteascã, s-a închinoviat în obºtea cãlugãrilor de la Prislop, ducând o viaþã aleasã de rugãciune, împletitã cu munca ºi sãvârºirea de fapte bune. Dupã un numãr de ani, dorind sã ducã o viaþã ºi mai liniºtitã, retrasã cu totul de lume, a gãsit un loc, ca la 500 de metri de mãnãstire, pe malul prãpãstios al râului Slivuþ (Silvuþ), unde ºi-a sãpat singur, cu mari nevoinþe, o chilie în piatrã, cunoscutã pânã azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici ºi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugãciuni ºi ajunãri, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceºti din primele veacuri creºtine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaþa lui îmbunãtãþitã sã se sfârºeascã prea devreme. Spune tradiþia popularã cã pe când îºi fãcea o fereastrã la chilia lui, doi vânãtori de pe versantul celãlalt al prãpastiei l-au împuºcat, fãrã sã ºtie cine era. Aºa s-a sãvârºit din viaþã Cuviosul Sihastru sau „Sfântul” Ioan de la Prislop. Poporul dreptcredincios l-a socotit „sfânt” încã din timpul vieþii Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. Dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

oaspeþii, sau doar pãstrând mãsura de un pahar). Mai presus de aceste reþete, creºtinul trebuie sã vadã înþelesul ºi lucrarea duhovniceascã a postului, care dacã nu are lucrarea virtuþilor, nu aduce niciun folos, ba este ºi fãrã de minte. Scopul postului nu este o categorisire ºi o diferenþiere a mâncãrii, ci scopul lui este cunoaºterea, potolirea ºi tãierea patimilor. Dacã ne oprim de la bucate, sã ne oprim ºi de la împreunare legiuitã ºi mai ales nelegiuitã, ºi de la obiceiurile rele (fumat, înjurat etc.). Iar cei vicleni, care nu postesc pentru cã au auzit cã nu ce intrã în gurã spurcã pe om, ci ce iese din gurã (ocãri, judecãþi) spurcã pe om, nu vor putea în veac sã ajungã la potolirea mâniei ºi a limbii nepostind, ci se înºealã pe sine ºi uitã voit toate cãlcãrile lor. De aceea, postul adevãrat, prin cumpãtare ºi oprire de la mâncare de origine animalã ºi de la alcool, este ascultare de Dumnezeu, înfrânare din dragoste pentru El, jertfã de laudã adusã lui Dumnezeu dupã putinþa omului, o dovadã a voinþei de îndreptare din strâmbãtatea pãcatelor ºi o disciplinã în acest sens, o expresie a pocãinþei, aripã a rugãciunii ºi asemãnare cu Sfinþii Îngeri. Un postitor veritabil nu mãnâncã nici carne de oameni, judecându-i ºi bârfindu-i, nici nu se hrãneºte cu carnea închipuirilor, ci posteºte slujind altora. Ce spune Dumnezeu? „Nu ºtiþi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeþi lanþurile nedreptãþii, dezlegaþi legãturile jugului, daþi drumul celor asupriþi ºi sfãrâmaþi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flãmând, adãposteºte în casã pe cel sãrman, pe cel gol îmbracã-l ºi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia LVIII, 6-7). Aºadar, postul este un mijloc de dobândire a iubirii creºtineºti, acea iubire care va fi criteriu de judecatã dupã moarte. Dacã „temelia solidã a unei adevãrate vieþi duhovniceºti este postirea” (Î.P.S. Calinic), casa ridicatã pe aceastã temelie adãposteºte iubirea de oameni, iertarea, vederea propriilor greºeli, contemplarea milei ºi slavei lui Dumnezeu. În subþirimea trupului pe care o aduce postul, înþeleasã nu ca scãdere în masã, ci ca iluminare prin harului lui Dumnezeu, omul începe sã vadã multe din rãdãcinile neghinei din inimã, începe sã tragã de ele pentru a le desþeleni. Pe lângã sãnãtatea trupului, aduce ºi sãnãtatea sufletului, prin postirea mai întâi de la cele grosolane, cum sunt grãsimile, þigãrile ºi trupurile, mai apoi de la cele fine, cum sunt vorbãria, pierderea timpului, neatenþia. Atunci Dumnezeu vede voia lui bunã ºi-l miluieºte. Iar cel râvnitor ºi înþelept, care poate ºi care lucreazã cu sfat ºi în ascultare, combinã sau adaugã postului ºi celelalte arme sufleteºti, ca metaniile ºi privegherea, folosindu-le cu acelaºi scop: îndumnezeirea. Pr. Marius COSTACHE

sale, iar dupã moarte, aceastã credinþã s-a întãrit ºi mai mult. Vestea despre viaþa sa aleasã ºi mai ales despre moartea lui tragicã a ajuns peste munþi, în Þara Româneascã, de unde au venit câþiva cuvioºi cãlugãri care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mãnãstirile de dincolo (2). Tradiþia pe care am consemnat-o mai sus, cunoscutã pânã azi în regiunea respectivã, era menþionatã încã din a doua jumãtate a veacului al XVIII-lea de acea cronicã în versuri intitulatã: Plângerea sfintei mãnãstiri a Silvaºului, din eparhia Haþegului, din Prislop, prin cuvintele: Nu ºtim cu siguranþã când a trãit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem cã în veacul al XV-lea sau în prima jumãtate a celui urmãtor. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mãnãstirea în a doua jumãtate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transil-vaniei, cu scaunul la Alba Iulia, pãstorind pânã cãtre anul 1605, deci tocmai în zilele de mare însufleþire româneascã, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de cãtre Mihai Viteazul. „Sfântul” Ioan de la Prislop a fost, este ºi va fi – pentru credincioºii din pãrþile Haþegului ºi Hunedoarei – o pildã vie de sfinþenie, iar „chilia” sau „casa” lui rãmâne mereu un loc de pelerinaj ºi de reculegere sufleteascã pentru toþi cei ce cautã cuvânt de mângâiere ºi de întãrire în locurile de mare frumuseþe naturalã ale Prislopului, în care au trãit atâþia cuvioºi cãlugãri cu viaþã aleasã ºi bineplãcutã lui Dumnezeu. (apud Pr. Prof. Mircea Pãcurariu) Pr. Florin IORDACHE

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Vindecarea minunatã a lui Neeman Sirianul În vremea proorocului Elisei, Orientul Mijlociu era un butoi de pulbere, gata oricând sã explodeze la cea mai micã scânteie scãpãratã de unul sau altul dintre mai marii popoarelor din zonã. Mobilizãrile erau dese ºi istovitoare. Oºtirile fremãtau la graniþe, ori de câte ori vreun sol sau vreo iscoadã aducea informaþii despre iminenþa unui atac inamic. Israelul ºi Siria îºi disputau în acel timp întâietatea în zonã. Conducãtor al armatelor siriene erau un dregãtor vestit, anume Neeman. Deºi era destoinic ºi înþelept, bucurându-se de mare preþuire din partea domnitorului Siriei, totuºi avea o mare suferinþã, fiind bolnav de leprã. Unii dintre soldaþii sãi, fãcând o razie în teritoriile evreilor, captureazã o tânãrã, care este fãcutã servitoare soþiei lui Neeman. Aceasta observã boala stãpânului ei ºi îi povesteºte soþiei acestuia cum cã în Israel este un proroc bineplãcut lui Dumnezeu, care sãvârºeºte mari minuni, prin urmare el poate vindeca cu puterea Celui de Sus ºi boala lui Neeman: „O, dacã stãpânul meu s-ar duce la proorocul cel din Samaria, de bunã seamã s-ar tãmãdui de leprã”. (IV Regi 5, 3) Neeman nu stã pe gânduri ºi porneºte încãrcat de daruri ºi plin de încredere spre þinutul lui Israel. Vãzândul din depãrtare, acrivicul Elisei nu iese în întâmpinarea lui, pentru a arãta prin aceasta pe de o parte fidelitatea faþã de Dumnezeu ºi poporul sãu, iar pe de altã parte, pentru a sublinia aversiunea pe care o manifestã faþã de persoanele idolatre.

Totuºi, pentru cã fiecare om este creatura lui Dumnezeu, iar El face sã rãsarã soarele Sãu ºi peste cei drepþi, dar ºi peste cei pãcãtoºi (Matei 5, 45), Elisei trimite pe slujitorul sãu Ghehazi sã-i spunã cã se va tãmãdui de leprã doar dacã se va scãlda de ºapte ori în râul Iordanului: „Iar Elisei a trimis la el pe sluga sa sã-i zicã: „Du-te ºi te scaldã de ºapte ori în Iordan, cã þi se va înnoi trupul tãu ºi vei fi curat!”. (IV Regi 5, 10)

Relatãrile despre minunile lui Elisei, pe care Neeman le mai auzise în drumul sãu cãtre Samaria, îl fãcuserã sã-ºi imagineze o cu totul altã desfãºurare a actului tãmãduitor. La fel cum proorocul vindecase ºi înviase oameni prin puterea rugãciunii, credea Neeman cã ºi el va fi tãmãduit tot prin puterea rugãciunii. Numai cã Neeman nu luase în considerare cã el nu era fiu al lui Israel, nu avea pãrtãºie cu comunitatea celor tãiaþi împrejur. Prin urmare trimiterea lui la râul Iordanului ºi afundarea de ºapte ori în apã pot fi privite atât ca o curãþire de boala trupeascã a leprei, dar ºi ca o curãþire de boala sufleteascã a idolatriei: „Atunci el s-a coborât ºi s-a cufundat de ºapte ori în Iordan, dupã cuvântul omului lui Dumnezeu, ºi i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic ºi s-a curãþit. Atunci s-a întors la omul lui Dumnezeu cu toþi cei ce-l însoþeau ºi, venind, a stat înaintea lui ºi a zis: „Iatã am cunoscut cã în tot pãmântul nu este Dumnezeu decât numai în Israel!…” (IV Regi 5, 14-15) Cufundarea de ºapte ori a lui Neeman în apã ºi vindecarea lui prefigureazã pe de o parte botezul creºtin, care curãþã bolile sufletului, iar pe altã parte cele ºapte sfinte taine ale Bisericii lui Hristos, ca mijloace prin care se conferã credincioºilor harul Duhului Sfânt, aceastã putere sau energie necreatã ce izvorãºte din sânul Sfintei Treimi ºi care ajutã la urcuºul cãtre îndumnezeire. Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Omul – bisericã a lui Dumnezeu ,, Nu ºtiþi, oare, cã voi sunteþi templu al lui Dumnezeu ºi cã Duhul lui Dumnezeu locuieºte în voi?” ( I Corinteni 3,16) Rugãciunea este întoarcerea omului cãtre Dumnezeu, tinderea celui zidit spre Dumnezeu, având în suflet suflarea vie a dumnezeirii ºi chemân- du- L spre restabilirea legãturii primordiale, omul duhovnicesc devine templu al lui Dumnezeu, care-ºi va lumina faþa strãlucitoare spre el. Aceastã împreunã-lucrare de întoarcere a omului cãtre Dumnezeu, este adâncã ºi dãtãtoare de viaþã, cãci omul primeºte hrana vie, nu tot pe cea material, dupã care flãmânzeºte mereu. Scopul omului în ortodoxie este de a se uni cu Hristos pânã la ultima celulã, prin Sfântul Trup ºi Sfântul Sânge, prin trãirea vieþii pãmânteºti la o cotã moralã înaltã. Conlucrarea omului cu harul duce la trãirea stãrii de îndumnezeire, de deºertare a celor lumeºti din firea omului doritor de starea primordialã. Efortul omului de rugãciune, care þinteºte culmea nesfârºitã

a veºniciei, duce la participarea acestuia la lucrarea divinã de restaurare a firii lui, ajutã la refacerea asemãnãrii cu dumnezeirea. Omul chiar dacã trãieºte într-o junglã pãmânteanã conturatã de tot ceea ce-l lipeºte de lut, îºi poate crea în jur un Eden frumos, cãci toate iau fost date pentru a le conduce, a-l bucura ºi a se desfãta duhovniceºte, iar prin viaþa lui curatã le poate atrage pe toate spre Dumnezeu. "Fiþi sfinþi, pentru cã Eu sunt Sfânt" ( I Petru 1,16) Acest mãreþ îndemn indicã faptul cã sfinþenia este o cale spre luminã ºi o participare la viaþa divinã, precum ºi puterea datã de Dumnezeu sufletului care-i este fiu. Însuºi Hristos, prin ,,taina cea din veac ascunsã ºi de îngeri neºtiutã”(Coloseni 1,26) – prin întruparea Sa, a luat chip de om ºi a vieþuit pe pãmânt

asemenea nouã, dar într-un mod sfânt, fiind fãrã de pãcat. În Hristos au fost unite cele douã firi : divinã ºi umanã, arãtându-se astfel cã omul poate urcã spre sfinþenie, poate atinge desãvârºirea ºi poate primi îndumnezeirea, ca dar al dragostei divine. Viaþa nouã în Hristos, îndrumatã de Duhul Sfânt, este purificatoare pentru om, îl înalþã, îl face sã creascã ca vlãstar viþei divine, aceastã minune izvorâtã din Dumnezeu, coborâtã prin Hristos, întãritã la Cincizecime, atinge viaþa omului plinã de har. Sfântul : "Sunt om prin fire, dar dumnezeu prin har.” Harul îl trece pe om peste marginile sale, dându-i daruri negrãite ºi necunoscute, rãmânând om cu trup ºi suflet dupã firea lui, ºi îndumnezeindu-se prin harul ºi lumina divinã, care-l duce la o stare nemaiîntâlnitã. Vieþuind Hristos în el, omul se îmbracã cu virtuþi, îºi împodobeºte sufletul cu armonie divinã, se apropie mai mult de Dumnezeu, iubeºte mai mult pe aproapele, deoarece imitã sfinþii, urmeazã Lumina, îl urmeazã pe Hristos. Pr. Robert NICOLAE

3


Argeºul Ortodox

Viaþa Maicii Domnului, dupã sfântul Maxim Mãrturisitorul - Cincizecimea Aºezarea în casa din Sion Dupã pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinþilor Apostoli ºi dupã ce aceºtia s-au împrãºtiat în lumea întreagã, Sfânta Maicã a lui Hristos, ca Împãrãteasã a tuturor, stãtea în mijlocul lumii întregi, în Ierusalim, locuind în Sion împreunã cu ucenicul iubit Ioan, care îi fusese dat drept fiu din partea Domnului Iisus. Rãmasã singurã în cetatea împãrãteascã a Sionului a început sã sufere necazuri ºi atacuri din pricina Fiului ei, dar se ruga pentru iudeii cei rãi cu cuvintele Lui rostite de pe cruce: Iartã-le, Pãrinte, cã nu ºtiu ce fac! (Luca 23,34). Ameninþãrile însã nu o despãrþeau de mormântul Domnului – sãlaºul ei de cãpãtâi pentru rugãciune. Era un permanent îndemn pentru fericiþii apostoli în propovãduirea ºi pãtimirile lor. Ca o maicã adevãratã îi mângâia , îi întãrea ºi lua parte la pãtimirile lor poruncind Bisericii rugãciune ºi priveghere fie pentru lanþurile lui Petru, fie pentru lapidarea lui ªtefan ori pentru mucenicia lui Iacob. Maica Domnului întoarsã de la propovãduire, la porunca Fiului Trebuie ºtiut ºi cã atunci când Apostolii s-au risipit la propovãduire, iar lui Ioan i s-a rânduit mai întâi sã rãmânã pe loc în Sion spre a o îngriji pe Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu, atunci dânsa a cerut cu mult curaj sã meargã împreunã cu el la propovãduire în þinuturile

pentru care îi cãzuserã sorþii. Gândea cã aºa se putea împlini ºi propovãduirea ucenicului, ºi porunca locuirii nedespãrþite, dupã cum fusese vrerea Domnului. Însã Fiul cel Milostiv S-a arãtat într-o vedenie ºi i-a poruncit Maicii sã se întoarcã din drumul ucenicului cel iubit, pentru ca cinstea ei sã fie deosebitã de cea a apostolilor, iar mai apoi ºi pentru cã ea avea sã conducã Biserica din Ierusalim, dupã ce avea sã se petreacã

mucenicia lui Iacob. De altfel, dupã plecarea lui Ioan Evanghelistul, fericitul Iacob, fiul lui Iosif, numit ºi fratele Domnului, a purtat de grijã ºi a slujit-o cu multã cuviinþã pe Sfânta Maicã, în locul lui Ioan. Apostolii i-au rãmas în ascultare. O luaserã drept cãlãuzã ºi învãþãtoare, ºi îi dãdeau de ºtire de orice li se întâmpla. Primeau de la ea poruncã ºi sfat bun. Reveneau deseori sã o vadã. Se grãbeau sã vinã în fiecare an de Paºte la Ierusalim, ºi sã prãznuiascã împreunã cu Nãscãtoarea de Dumnezeu praznicul Învierii Domnului, afarã de Toma care nu putea sã vinã din pricina marii depãrtãri ºi a greutãþii de a veni tocmai din India.O primejdie mare cât amintirea unei mustrãri de cândva... Noi primejdii de la iudei. Înfricoºarea ºi cuminþirea vrãjmaºiolr, dar ºi iubirea lor Hule, batjocuri, mãrturii mincinoase, dispreþuiri, atacuri aduceau vrãjmaºii pânã sub ferestrele casei celei din Sion, în care locuia Sfânta Maicã a Domnului. Odatã, fiii mâniei au strâns o adunare a pierzaniei, arãtându-se odrasle ale necurãþiei popor mincinos ºi rãzvrãtit, neam nebun ºi neînþelept, care cugetã pierzania ºi care nu are ºtiinþã (Deuteronom 32; 5-6, 28), necredincioºi ºi omorâtori ai lui Dumnezeu, au hotãrât sã dea foc casei când înlãuntru se afla însãºi comoara vieþii, Maica Domnului, ºi sã o radã de pe faþa

pãmântului. Au luat în mâini foc, pietre ºi rãngi de fier smulse din ziduri. Au înconjurat casa cu gloata lor ºi cu urlete înfiorãtoare, dar n-au putut sã o atingã! Pietrele pe care le-au aruncat pe acoperiºul casei sfinte s-au întors împotriva lor ºi i-au zdrobit pe necredincioºi, ciocanele ºi rãngile au cãzut în þãrânã neputincioase, ºi planul lor ticãlos a fost nimicit. Atunci iadul a înghiþit de vii, cu mare furie, pe mulþi dintre ei. Minunatã certare! Din acel moment, dupã dreptate loviþi necredincioºii n-au mai îndrãznit sã unelteascã aºa ceva . Ba mai mult, Sfânta Fecioarã ºi Maicã a Domnului n-a mai fost dispreþuitã de ei, ci o priveau cu respect ºi de departe i se închinau cu fricã. Maica Milostivã le-a rãsplãtit rãul cu bine, cãci din zi în zi, mulþumitã minunilor sãvârºite prin harul ºi mijlocirile ei, demonii erau alungaþi din viaþa lor, bolnavii li-i tãmãduia, prin mii de semne ºi minuni îi aducea la dreapta credinþã. ?i aºa fericita ºi slãvita Maicã a lui Dumnezeu, mãritã cu o astfel de pãzire ºi de cinstire de cãtre Fiul ei, a ajuns netulburatã pânã la o vârstã aºa înaintatã, cãci Împãrãteasa tuturor sa apropiat nestingheritã de optzeci de ani, neîncetând în osteneli, în rugãciuni, privegheri, ci din zi în zi sporea, adãugând tot lucrul bun ºi toatã virtutea.

Pe meleaguri ortodoxe – Turcia Mi-a fost dat de Dumnezeu sa pot vedea cu ochii mei, nu doar in poze sau documentare, locurile unde ilustre personalitati – sfintii nostri – cu sute de ani in urma aratau lumii intregi mesajul credintei noastre stramosesti, iubirea lui Hristos si despre care cu atata ardoare povesteau distinsii mei preoti profesori. Am ajuns sa vad “noua Roma”, orasul Sfantului Imparat Constantin cel Mare, Istanbulul de azi in maretia lui, care intampina vizitatorii cu impunatoare steaguri rosii decorate cu stea si semiluna. M-am gandit ca suntem singurii crestini intr-o mare de musulmani. Am privit cu incredere catre icoanele ce vagheaza in masina si am cautat la gat crucea sa simt ca este la locul ei si am intrat in inima Constantinopolului. Mare ne-a fost uimirea sa vedem rasarind dintre locuintele aglomerate si intortocheate maretia ctitoriei marelui si sfantului imparat Constantin, semn al dainuirii peste veacuri a crestinatatii de care mana musulmana n-a avut indrazneala sa se apropie si sa o nimiceasca. Cele patru turnuri adaugate de musulmani n-au reusit sa schimbe cu nimic fata crestinatatii. Semiluna semeata care inlocuia crucea crestina pare neputincioasa in fata vremurilor. Interiorul bisericii taie respiratia…este cu adevarat o capodopera a talentului bizantin crestin. Semnele islamice oricat de mari ar fi nu stirbesc din grandoarea si destinatia bisericii. Coloanele, arcadele, boltile bisericii sunt impresionante. Spoiala data peste peretii bisericii pentru a ascunde semnele ortodoxiei nu reuseste cu nimic sa schimbe menirea acesteia de locas de cult crestin. Pietrele zidurilor arata vechimea si acustica imbie sufletul. Parca aud inca glasurile preotilor slujitori si parca simt mirosul de tamaie adusa ca ofranda lui Dumnezeu. De sub vopseaua aplicata pe peretii bisericii biruieste magistral chipul Maicii Domnului si al Pruncului Iisus. Este superba! E icoana ce sta la baza intregii iconografii ortodoxe de mai tarziu si pana astazi. Alaturi chipuri de ingeri si aripi de heruvimi. Mai mult, de sub stratul de vopsea, datorita infiltrarii apei si al igrasiei, rasar sfinte cruci, biruitoare in fata vremurilor. Minuni ce se intampla si azi, aratand piatra credintei noastre si adevarurile acesteia. Lasand in urma Sfanta Sofia am plecat catre inima Turciei – Capadocia. Aici lumea moderna s-a pierdut definitiv. Registrul peisagistic s-a modificat complet. Mi-au venit in minte icoanele parintilor capadocieni, in fundalul carora strajeau munti ciudati, ascutiti si pitici, aglomerati si parca ireali. I-am gasit! Se pare ca

4

totul este de o precizie uluitoare in toata vremea ortodoxa. Fiecare detaliu arata autenticitatea celor marturisite de Ortodoxie. In peretii abrupti si sparti de timp se zaresc numeroase sapaturi, camere in care vietuiau odinioara zelosi crestini ortodocsi, unde se racoreau de arsita soarelui si naduful desertului. Iar in partea centrala a zonei Nevsehir – Goreme, am regasit un centru religios de vietuire dupa Evanghelia lui Hristos. O multime de locasuri rupestre si bisericute se aratau la tot pasul in peretii muntilor. Crucile sapate in piatra indica locul de intalnire reala cu Hristos si de ofranda de rugaciune pe care

crestinii o aduceau zilnic. Desi in piatra, forma bisericii de cruce inscrisa, bolta principala de unde vegheaza Pantocratorul strajuit de cei 4 stalpi si evanghelisti ai Sfintei Scripturi , crucile si icoanele sfintilor zugravite pe pereti sunt omniprezente. Aceeasi ordine icongrafica pe care o regasim in bisericile ortodoxe de azi. Trecerea timpului parca a amortit aici si sutele de ani trecute sunt doar cateva zile. Chipurile Sfintilor Imparati Constantin si al maicii sale Elena, al Sfantului Gheorghe biruitorul si al altor sfinti privesc de pe peretii uitati de vreme. Culorile pastreaza pe alocuri bogatia artei bizantine dar si rautatea celor care au scranjelit din rautate chipurile sfintilor. De jur imprejur, lateral

sau in plafonul inferior al bisericilor se gasesc numeroase morminte sapate in piatra in care asteptau parusia Domnului cei care au biruit viata aceasta si care ramaneau astfel impreuna ceata bisericii luptatoare, barbati, femei si copii, chiar si prunci dupa cum reliefeaza marimea scobiturii mormantului. Alaturi de bisericile rupestre se regasesc camere create pentru agapele fratesti, care pastreaza si azi mese sapate in piatra, unde se imparteau cele de hrana trupeasca intregii comunitati. La aproximativ 30 km departare de aceste “comori ale Turciei”, asa cum sunt numite pe diverse pancarte, se gasesc mai multe orase subterane. Este de necrezut cum acei crestini din vechime au sapat galerii imense, un adevarat labirint, pentru intreaga comunitate, pentru a se apara de invaziile dese ale paganilor. Orasele se intind pe mai multe nivele (7-8) sub pamant si sunt alcatuite extreme de bine ghibzuit, avand aerisire, pietre de blocare a accesului din exterior, grajd pentru cai si bineinteles biserica subterana. Mi-am amintit atunci de versurile cantecelor religioase bisericesti: “crestinii nostril din vechime pe sub pamant zideau altare”. Iata credinta acestor crestini de odinioara … nimic fara Dumnezeu! Mergand mai departe, in canionul Ihlara Valey, am regasit alte biserici rupestre, unde linistea acestui paradis din crapaturile pamantului dezvaluie viata plina de evlavie a acestor vietuitori ai legii lui Hristos. Nu este de trecut cu vederea nici Efesul, orasul unde s-a tinut al 3-lea sinod ecumenic in care se vede si astazi dezvoltarea infloritoare a urbei, a culturii si interesului pentru suflet. Aici am pasit pe strazile pavate printer pietrele ce scot la iveala cruci crestine si biserica impunatoare ridicata in cinstea Maicii Domnului unde zidurile altarului si stalpii catapetesmei stau si azi marturie a credinciosiei acestor oameni minunati din aceste tinututi minunate – capadociene. Nu e de mirare ca aici s-au nascut marii sfinti ai Bisericii noastre: Sfintii Vasile cel Mare, Grigore de Nazians si Grigore Teologul. Nu-mi ramane decat sa multumec lui Dumnezeu si sotiei mele pentru aceasta minunata excursie intr-o tara musulmana, dar cu istorie si locuri binecuvantate de crestini. Mihai-Abel CIOC-SCARLAT


Argeºul Ortodox

Iatã Omul – Iisus Hristos! Atunci când vorbim, scriem, sau în prin orice altîã metodã am lua noi în discuþie numele persoanei sfinte ºi desãvârºite, Iisus Hristos, nu ne putem abþine, fãrã a ne pleca înaintea Sa cu toatã admiraþia, cãtre Adevãratul Om, care a pãrãsit cerul de bunã voie, pentru salvarea noastrã, lãsând laoparte toate privilegiile cereºti pentru mântuirea neamului omenesc pãcãtos. Desãvârºitul Fiu al lui Dumnezeu, a luat chip de rob, s-a fãcut asemenea nouã, iar atunci când aceia care ar fi trebuit sã-l primeascã cu cinste ºi cu onoare ºi sã-l proclame ca Mântuitor al lor, l-au batjocorit, l-au trãdat ºi au fost de acord cu rãstignirea Lui. Pãmântul nostru a fost gazda pentru o vreme, a Celui ce era Creatorul pãmântului. Omul deosebit, Omul adevãrat, Omul cum n-a mai fost nimeni altul ºi totuºi cât de puþin a fost preþuit de cei la care venise ca sã-i salveze: „În lume era ºi lumea prin El s-a fãcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Sãi nu L-au primit.” (Ioan 1, 10-11). Prin aceastã scriere, dorim ºi noi sã reliefãm, sã evidenþiem ceva din frumuseþea aparte a caracterului sfânt al lui Iisus Hristos, iar în faþa acestui caracter minunat ºi sfânt, sã ne arãtãm pioºia, admiraþia ºi recunoºtinþa, sã strigãm de bucurie ºi sã zicem: „Iatã Omul care ne mântuieºte”, „Iatã Omul care ne dã o Pildã desãvârºitã de urmat în viaþa noastrã”: Oamenii din vremea aceea erau atraºi de persoana lui Iisus, iar el era recomandat ºi de prieteni, cât ºi de duºmani. Sosirea lui printre oameni însemna apropiere, pentru unii, ºi împotrivire, pentru alþii: ”ªi Zaharia, tatãl lui, s-a umplut de Duh Sfânt ºi a proorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, cã a cercetat ºi a fãcut rãscumpãrare poporului Sãu; ªi ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David, slujitorul Sau, Precum a grãit prin gura sfinþilor Sãi prooroci din veac; Mântuire de vrãjmaºii noºtri ºi din mâna tuturor celor ce ne urãsc pe noi. ªi sã facã milã cu pãrinþii noºtri, ca ei sã-ºi aducã aminte de legãmântul Sãu cel sfânt;” (Luca 1, 67-72). 1. Iatã Omul ! Ce fel de om sã vedem în El ? Chiar dacã Iisus a fost batjocorit, umilit, tratat pe nedrept; El a pãstrat o desãvârºitã stãpânire de sine, fiind un model desãvârºit pentru noi. a. A pus sã-L batã cu biciul: „Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit ºi L-a dat sã fie rãstignit. Atunci ostaºii dregãtorului, ducând ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toatã cohorta, ªi dezbrãcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidã roºie.” (Mat. 27, 26-28). b. Dupã ce voi pune sã-L batã: „Iar Pilat, chemând arhiereii ºi cãpeteniile ºi poporul. A zis cãtre ei: Aþi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un rãzvrãtitor al poporului; dar iatã eu, cercetându-L în faþa voastrã, nici o vina n-am gãsit în acest Om, din cele ce aduceþi împotriva Lui. ªi nici Irod n-a gãsit, cãci L-a trimis iarãºi la noi. ªi iatã, El n-a sãvârºit nimic vrednic de moarte. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera.” (Luca 23,13-16). Chiar dacã El a fost bãtut cumplit, totuºi El rãmâne statornic, suferã cu rãbdare ºi dã un exemplu de pãstrare a demnitãþii. c. I-au pus pe cap o coroanã de spini: „ªi ostaºii, împletind cununa din spini, I-au pus-o pe cap ºi L-au îmbrãcat cu o mantie purpurie. ªi veneau cãtre El ºi ziceau: Bucura-te, regele iudeilor! ªiI dãdeau palme.” (Ioan 19, 2-3 ). Isus chiar dacã a fost batjocorit, insultat în fel ºi chip, luat în râs ºi cu toate acestea ºi-a pãstrat demnitatea ºi calmul. Ce OM extraordinar, Omul Iisus Hristos. Iar noi, ca oameni, atunci când suntem batjocoriþi, când suntem nedreptãþiþi, se mai întâmplã cã ne pierdem cumpãtul ºi reacþionãm cum nu s-ar cuveni. Câtã diferenþã între noi ºi Acela, care este Pilda desãvârºitã, Modelul nostru ? 2. Ce fel de om ar trebui sã vedem noi în chipul lui Iisus ? a. Un om al durerii ºi obiºnuit cu suferinþa: „Cine va crede ceea ce noi am auzit ºi braþul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslã, ºi ca o rãdãcinã în pãmânt uscat; nu avea nici chip, nici frumuseþe, ca sã ne uitãm la El, ºi nici o înfãþiºare, ca sã ne fie drag. Dispreþuit era ºi cel din urmã dintre oameni; om al durerilor ºi cunoscãtor al suferinþei, unul înaintea cãruia sã-þi acoperi faþa; dispreþuit ºi nebãgat în seamã. Dar El a luat asupra-ªi durerile noastre ºi cu suferinþele noastre S-a împovãrat. ªi noi Îl socoteam pedepsit, bãtut ºi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese strãpuns pentru pãcatele noastre ºi zdrobit pentru fãrãdelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastrã ºi prin rãnile Lui noi toþi ne-am vindecat.” (Isa. 53, 1-5). b. Un Om lepãdat, dispreþuit de oameni ºi batjocorit: „Aºa grãieºte Rãscumpãrãtorul ºi Sfântul lui, Israel cãtre Cel dispreþuit ºi cãtre urâciunea neamurilor, Sluga tiranilor: "Regi Te vor vedea si se vor ridica, cãpetenii se vor închina pentru Domnul cel credincios ºi pentru Sfântul lui Israel, Cel Care Te-a ales!"” (Isa. 49,7): c. Un Om rãnit pentru vinovãþia noastrã, pentru pãcatele noastre: „Dar El fusese strãpuns pentru pãcatele noastre ºi zdrobit pentru fãrãdelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastrã ºi prin rãnile Lui noi toþi ne-am vindecat.”(Isa. 53,5). Iisus Hristos, nu ºi-a fãcut un nume prin El, ci faptele Lui s-u rãspândit atât de mult, cã i-au creionat un Nume cum nu s-a mai întâlnit, un Mare Om, un Mare Caracter, pus în slujba celorlalþi. 3. Cine zice Sfânta Scripturã cã este Iisus ?

a. Acesta este Fiul Meu: „ªi iatã glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit"”(Mat. 3,17). b. Acesta este Fiul Meu preaiubit: „Vorbind încã, iatã un nor luminos i-a umbrit pe ei, ºi iatã glas din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L". ªi, auzind, ucenicii au cãzut cu faþa la pãmânt ºi s-au spãimântat foarte.” (Mat. 17,5-6). c. El este Emanuel, adicã „Dumnezeu cu noi”: „Iatã, Fecioara va avea în pântece ºi va naºte Fiu ºi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieºte: Cu noi este Dumnezeu.”(Mat. 1,23). d. El este Dumnezeu descoperit în trup: „ªi Cuvântul S-a fãcut trup ºi S-a sãlãºluit între noi ºi am vãzut slava Lui, slavã ca a Unuia-

Nãscut din Tatãl, plin de har ºi de adevãr.”(Ioan 1, 14); „ªi cu adevãrat, mare este taina dreptei credinþe: Dumnezeu S-a arãtat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost vãzut de îngeri, S-a propovãduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înãlþat întru slavã.” (1 Tim.3,16). e. El este denumit ca fiind singurul Fiu nãscut al lui Dumnezeu: „Cãci Dumnezeu aºa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul-Nãscut L-a dat ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã.” (Ioan 3, 16). f. El este Cârmuitorul neamului omenesc: „Deci, de vreme ce pruncii s-au fãcut pãrtaºi sângelui ºi trupului, în acelaºi fel ºi El Sa împãrtãºit de acestea, ca sã surpe prin moartea Sa pe cel ce are stãpânirea morþii, adicã pe diavolul, ªi sã izbãveascã pe acei pe care frica morþii îi þinea în robie toatã viaþa. Cãci, într-adevãr, nu a luat firea îngerilor, ci sãmânþa lui Avraam a luat. Pentru aceea, dator era întru toate sã Se asemene fraþilor, ca sã fie milostiv ºi credincios arhiereu în cele cãtre Dumnezeu, pentru curãþirea pãcatelor poporului.” (Evrei 2, 14-17). g. El este Mesia cel aºteptat prin profeþia Scripturii: „Unul dintre cei doi care auziserã de la Ioan ºi veniserã dupã Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a gãsit întâi pe Simon, fratele sãu, ºi i-a zis: am gãsit pe Mesia (care se tâlcuieºte: Hristos).” (Ioan 1,40-41). Despre Iisus s-a scris mult în cãrþile proorocilor, iar toate aceste scrieri adunate la un loc în Sfânta Scripturã aduc dovezi de netãgãduit în privinþa acestui Om, Iisus Hristos, care nu era un om obiºnuit, ci Unul cu totul aparte, Omul sfânt ºi desãvârºit. 4. Ce a fãcut Acest Om deosebit ? a. S-a dezbrãcat pe Sine Însuºi ºi a luat chip de rob: „El, mãcar cã avea chipul lui Dumnezeu, totuºi n-a crezut ca un lucru de apucat sã fie deopotrivã cu Dumnezeu, ci S'a desbrãcat pe sine însuº ºi a luat un chip de rob, fãcându-Se asemenea oamenilor. La înfaþiºare a fost gãsit ca un om, S'a smerit ºi S'a fãcut ascultãtor pânã la moarte, ºi încã moarte de cruce. Deaceea ºi Dumnezeu L-a înãlþat nespus de mult, ºi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, sã se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pãmânt ºi de supt pãmânt, ºi orice limbã sã mãrturiseascã, spre slava lui Dumnezeu Tatãl, cã Iisus Hristos este Domnul.” (Filip. 2, 6-11). b. El a devenit sãrac pentru a ne îmbogãþi pe noi: „Cãci cunoaºteþi harul Domnului nostru Iisus Hristos, cã El, bogat fiind, pentru voi a sãrãcit, ca voi cu sãrãcia Lui sã vã îmbogãþiþi.” (2 Cor.

8,9). Nu poate fi bogãþie mai mare decât aceea primitã prin credinþã în Iisus Hristos. Mântuirea noastrã prin meritele Crucii Mântuitorului nostru este cel mai valoros lucru posibil, întrece orice bogãþie ºi orice ºtiinþã. c. El a fost tratat aºa cum meritam sã fim trataþi noi: „Cine va crede ceea ce noi am auzit ºi braþul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslã, ºi ca o rãdãcinã în pãmânt uscat; nu avea nici chip, nici frumuseþe, ca sã ne uitãm la El, ºi nici o înfãþiºare, ca sã ne fie drag. Dispreþuit era ºi cel din urmã dintre oameni; om al durerilor ºi cunoscãtor al suferinþei, unul înaintea cãruia sã-þi acoperi faþa; dispreþuit ºi nebãgat în seamã. Dar El a luat asuprã-ªi durerile noastre ºi cu suferinþele noastre S-a împovãrat. ªi noi Îl socoteam pedepsit, bãtut ºi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese strãpuns pentru pãcatele noastre ºi zdrobit pentru fãrãdelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastrã ºi prin rãnile Lui noi toþi ne-am vindecat. Toþi umblam rãtãciþi ca niºte oi, fiecare pe calea noastrã, ºi Domnul a fãcut sã cadã asupra Lui fãrãdelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus ºi nu ºi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus ºi ca o oaie fãrã de glas înaintea celor ce o tund, aºa nu ªi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat ºi neamul Lui cine îl va spune? Cã s-a luat de pe pãmânt viata Lui! Pentru fãrãdelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângã cei fãrã de lege ºi cu cei fãcãtori de rele, dupã moartea Lui, cu toate cã nu sãvârºise nici o nedreptate ºi nici înºelãciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului sãL zdrobeascã prin suferinþã. ªi fiindcã ªi-a dat viaþa ca jertfã pentru pãcat, va vedea pe urmaºii Sãi, îºi va lungi viaþa ºi lucrul Domnului în mâna Lui va propãºi. Scãpat de chinurile sufletului Sau, va vedea rodul ostenelilor Sale ºi de mulþumire Se va sãtura. Prin suferinþele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulþi, ºi fãrãdelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari ºi cu cei puternici va împãrþi prada, ca rãsplatã cã ªi-a dat sufletul Sãu spre moarte ºi cu cei fãcãtori de rele a fost numãrat. Cã El a purtat fãrãdelegile multora ºi pentru cei pãcãtoºi ªi-a dat viaþa.” (Isa. 53, 1-12). 5. Ce înseamnã Omul Iisus pentru noi ? a. El este Mielul lui Dumnezeu, Jertfa de ispãºire, Jertfa înlocuitoare pentru salvarea noastrã: „A doua zi a vãzut Ioan pe Iisus venind cãtre el ºi a zis: Iatã Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridicã pãcatul lumii.” (Ioan 1, 29). Un Om de o mare demnitate, de o mare stãpânire de Sine, gata de Jertfã. b. El este Apãrãtorul, Marele nostru Preot, înaintea Tatãlui nostru ceresc: „Cãci unul este Dumnezeu, unul este ºi Mijlocitorul între Dumnezeu ºi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preþ de rãscumpãrare pentru toþi, mãrturia adusã la timpul sãu.” (1 Tim. 2, 5-6); „Copilaºilor, vã scriu aceste lucruri, ca sã nu pãcãtuiþi. Dar dacã cineva a pãcãtuit, avem la Tatãl un Mijlocitor (Sau Advocat. Greceºte: Paraclet, adicã apãrãtor, ajutor.), pe Iisus Hristos, Cel neprihãnit. El este jertfa de ispãºire pentru pãcatele noastre; ºi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregei lumi.” (1 Ioan 2, 1-2). Un Om ales de Dumnezeu sã aducã omenirea înapoi la adevãrata stare de oameni. c. El este Modelul nostru desãvârºit ºi Idealul de urmat: „De aceea ºi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mãrturii, sã lepãdãm orice povarã ºi pãcatul ce grabnic ne împresoarã ºi sã alergãm cu stãruinþã în lupta care ne stã înainte. Cu ochii aþintiþi asupra lui Iisus, începãtorul ºi plinitorul credinþei, Care, pentru bucuria pusã înainte-I, a suferit crucea, n-a þinut seama de ocara ei ºi a ºezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaþi aminte, dar, la Cel ce a rãbdat de la pãcãtoºi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca sã nu vã lãsaþi osteniþi, slãbind în sufletele voastre.”(Evrei 12, 13); „Cãci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a ºi hotãrât sã fie asemenea chipului Fiului Sãu, ca El sã fie întâi nãscut între mulþi fraþi.” (Rom.8,29). Sã cãlcãm ºi noi pe urmele Lui ! d. El se recunoaºte ca fiind fratele nostru: „Spune-voi numele Tãu fraþilor mei; în mijlocul adunãrii Te voi lauda, zicând:”(Ps. 22,22); Un Om blând, care nu se ruºineazã de noi ºi de starea noastrã. e. El þine cheile destinului ºi soarta fiecãrui om: „ªi le-a zis Iisus: Adevãrat, adevãrat zic vouã, dacã nu veþi mânca trupul Fiului Omului ºi nu veþi bea sângele Lui, nu veþi avea viaþa în voi. Cel ce mãnâncã trupul Meu ºi bea sângele Meu are viaþa veºnicã, ºi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevãrata mâncare ºi sângele Meu, adevãrata bãuturã. Cel ce mãnâncã trupul Meu ºi bea sângele Meu rãmâne întru Mine ºi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatãl cel viu ºi Eu viez pentru Tatãl, ºi cel ce Mã mãnâncã pe Mine va trãi prin Mine.” (Ioan 6, 53-57). f. El este Împãratul împãraþilor ºi Domnul domnilor:„ªi pe haina Lui ºi pe coapsa Lui are nume scris: Împãratul împãraþilor ºi Domnul domnilor.”(Apoc. 19, 16).Sã va binecuvânte Dumnezeu cu viaþa veºnicã prin Iisus, Omul Crucii ºi Mântuitorul nostru desãvârºit ºi sfânt! Slavã Lui! Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5


Argeºul Ortodox

Pãrintele Profesor Univ. Dr. Ioan Icã sn. – la ceas aniversar – împlinirea a 80 de ani de viaþã… Pãrintele Profesor Ioan I. Icã, pe care il omagiem în aceste zile – cu prilejul împlinirii a 80 de ani de viaþã, s-a nãscut în municipiul Sibiu, la data de 9 Septembrie anul 1932, dintr-o familie credincioasã de muncitori C.F.R, Ioan ºi Susana, nãscutã Luca, având patru copii: Victoria (monahia Fevronia), Letiþia, Cornelia (monahia Cristina) ºi Ioan. S-a cãsãtorit în data de 28 august 1958 cu Irina Albu-Oneriu, originarã din Cluj, licenþiatã în teologie la Sibiu, în anul 1958. Au doi fii: Ioan, nãscut în ziua de 15 august 1960, cãsãtorit, Arhidiacon, Doctor în Teologie, Profesor Universitar, ºi Teodor, nãscut la 26 martie 1962, cãsãtorit, inginer. Mai reþinem faptul cã una dintre surori, cea mai mare, a intrat de timpuriu în monahism, ceea ce a avut o influenþã decisivã în formarea sa, încât dupã terminarea liceului se va înscrie la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde au predat atunci unii dintre cei mai buni profesori ai Bisericii din perioada interbelicã. Sub îndrumarea Ieromonahului Profesor Univ. Dr. Nicolae Mladin, viitorul Mitropolit al Ardealului, va susþine, în anul 1955 teza de licenþã: "Eros si Agape. O încercare de ontologie ºi sintezã moralã" (170 p.), evaluatã ºi apreciatã cu nota 10, calificativul excepþional. Sub influenþa Pãrintelui Profesor Dumitru Stãniloae, cu care era în strânsã legãturã când venea la Sibiu, s-a dedicat dupã aceea studiului limbilor clasice, greaca ºi latina, apoi a studiat greacã modernã, precum ºi limbile francezã, englezã ºi germanã. Pentru aceasta, ºi pentru a studia teologia protestantã direct de la surse, s-a înscris un an la Institutul Teologic Evanghelic din Sibiu, dupã care va urma cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucureºti, între anii 1958-1961, specializarea Teologie Dogmaticã ºi Simbolicã Comparatã, unde a avut ºansa sã audieze ºi sã lucreze cu cei mai buni profesori ºi teologi pe care i-a avut teologia noastrã. În baza acumulãrilor fãcute la Sibiu a propus ºi a abordat aici subiecte noi, de mare complexitate teologicã, ca: Trãsãturile esenþiale ale lui Emil Bruner, axate pe concepþia sa despre "Punctul de legãturã între cuvântul Lui Dumnezeu ºi omul modern"; specificul creºtinismului dupã ºcoala de teologie comparatã de la Lund în masiva lucrare a teologului suedez: "Eros si Agape"; teologia protestantã despre har ºi teologia energiilor necreate; concepþii teologice eronate despre naturã ºi har; doctrina Fericitului Augustin despre Sfânta Treime, dupã tratatul "De Trinitate"; probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim Mãrturisitorul cu expatriarhul monotelit Pyrrus; importanþa dogmaticã a "Rãspunsurilor" Patriarhului Ecumenic Ieremia al II-lea cãtre teologii luterani din Tubingen (1573-1581). Dintre aceste lucrãri, parte au fost publicate în revistele teologice centrale. A fost remarcat ºi elogiat de Rectorul de atunci Pãrintele Profesor Ioan G. Coman, între cei mai buni doctoranzi ai Institutului Teologic din Bucureºti, (azi Facultatea de Teologie Ortodoxã „Iustinian Patriarhul” din Bucureºti). Continuând preocupãrile legate de primul contact oficial între Ortodoxie ºi Protestantism, în timpul Patriarhului Ieremia al II-lea, va propune ca subiect al tezei de doctorat, sub îndrumarea Domnului Profesor Nicolae Chiþescu: "Mãrturisirea de credinþã a lui Mitrofan Kritopoulos", elaboratã ºi scrisã la cererea teologilor de la Universitatea din Helmstat, în anul 1625, în timpul cãlãtoriei sale în Germania. O temã cu totul nouã, dar ºi actualã pentru disponibilitate de dialog a Bisericii Ortodoxe, care a fost susþinutã în anul 1974. Lucrarea de doctorat a avut (ºi) Anexã: traducerea din greceºte a Mãrturisirii" (276 p.), fiind apreciatã unanim cu nota 10, calificativul excepþional. Dupã încheierea cursurilor doctorale la Bucureºti, a fost angajat în serviciul contabilitãþii la Institutul Teologic Universitar din Sibiu pânã la 1 decembrie 1967, când a fost numit suplinitor la lectoratul de limbi moderne: englezã, francezã ºi germanã, recent înfiinþat; la acelaºi institut, concomitent a condus ºi Seminarul de Teologie Dogmaticã ºi Simbolicã. Este numit în anul 1968 lector, apoi conferenþiar la discplina Îndrumãri misionare, la 1 octombrie 1974. La 1 octombrie 1976 a fost numit profesor titular la Catedra de Teologie dogmaticã ºi simbolicã la acelaºi institut. Cu alte cuvinte, aºadar, fiind apreciat, datoritã seriozitãþii ºi pregãtirii sale consistente ºi solide de cãtre profesorul sãu de specialitate - Pãrintele Profesor Isidor Todoran, este numit Lector în anul 1968, Conferenþiar în anul 1974 ºi Profesor Universitar în anul 1976, dupã pensionarea

6

acestuia, iar din anul 1984 este ºi Conducãtor de doctorat la specializarea Teologia Fundamentalã ºi Dogmaticã, în cadrul Institutului Teologic Universitar din Sibiu. Este cãsãtorit ºi are doi fii, din care, cum am mai spus, cel mai mare, Ioan I. Icã jr. este Profesor vestit ºi renumit la Facultatea de Teologie Ortodoxã „Andrei ªaguna” din cadrul Universitãþii „Lucian Blaga” din Sibiu. Pãrintele Ioan Icã a fost hirotonit Diacon în ziua de 28 noiembrie 1971 ºi Preot în data de 13 iunie 1972, pe seama Capelei Institutului

Teologic Universitar din Sibiu, de cãtre Mitropolitul Nicolae Mladin ºi hirotesit Iconom-Stavrofor în anul 1976, iar distincþia "Cruce Patriarhalã" o are din anul 1977. Între anii 1978 ºi 1992 a fost Redactor responsabil al revistei "Mitropolia Ardealului" ºi apoi "Revista Teologicã" – volum de ºtiinþã ºi viaþã bisericeascã, înfiinþatã în urmã cu peste o sutã de ani, în anul 1907, aici continuând linia marilor ei redactori, Nicolae Balan, Nicolae Colan ºi Pãrintele Profesor Grigorie T. Marcu. La 1 noiembrie 1994 se transferã, în interes de serviciu, la Facultatea de Teologie Ortodoxã a Universitãþii "BabeºBolyai" Cluj-Napoca, unde era, de altfel, Profesor asociat din anul 1991. În 10 ianuarie 1996 a fost ales ªeful Catedrei de Teologie Pastoralã ºi Decan al acestei facultãþi, precum ºi membru al Senatului Universitãþii "Babeº-Bolyai", pentru legislatura 1996-2000. Din 1 februarie 1995, la propunerea Senatului Universitãþii "Babeº-Bolyai" din Cluj-Napoca, Pãrintele Profesor Ioan Icã a fost timp de aproape ºapte ani membru în Comisia pentru curriculum universitar, ºtiinþe umaniste, profilul teologie, precum ºi în Consiliul naþional de atestare a titlurilor ºi certificatelor universitare din cadrul Ministerului Învãþãmântului. În aprilie-mai 2002 a fãcut parte din Comisia Sfântului Sinod de evaluare a instituþiilor de învãþãmânt teologic ortodox superior din Patriarhia Ortodoxã Românã. La 1 octombrie 2000 se pensioneazã la cerere, devenind Profesor consultant în cadrul Facultãþii de Teologie Ortodoxã a Universitãþii "Babeº-Bolyai" din ClujNapoca pânã în anul 2011. În anii universitari 1997-1998 ºi 1998-1999 a predat Teologia Fundamentalã ºi Dogmaticã ca Profesor asociat ºi la Facultatea de Teologie Ortodoxã a Universitãþii "1 Decembrie 1918" din municipiul Alba-Iulia, participând ºi la examenele de licenþã, pânã la acreditarea acesteia. În altã ordine de idei, Pãrintele Profesor Ioan Icã a fost numit pe bunã dreptate dogmatistul enciclopedist al teologiei româneºti datoritã prestaþiei ºi erudiþiei, exactitãþii ºi sobrietãþii, simplitãþii ºi adâncimii gândirii sale. Dincolo de rigoarea academicã, pe care ºi-a însuºit-o din tradiþia vechii ºcoli teologice de la Sibiu, a învãþat a se exprima la fel de bine prin inteligenþa inimii ºi cãldura sufletului. În susþinerea afirmaþiilor teologice pe care le face Pãrintele Profesor are ºtiinþa de a-i cita atât pe Sfinþii Pãrinþi, cât ºi pe marii gânditori ai culturii europene. Tot aºa pentru a lumina calea înþelegerii tainelor credinþei, are o imensã bucurie de a intona cele mai expresive imne liturgice ºi pasaje din

rugãciunile Bisericii. Cu alte cuvinte, Pãrintele Profesor Ioan Icã a desfasurat vreme de patru decenii o frumoasã activitate didacticã, de formare a câtorva generaþii de licentiaþi: Sibiu, Cluj Napoca ºi Alba Iulia, unde a predat masteranzilor ºi doctoranzilor în Teologie, manifestând peste tot exigenþã, seriozitate, dar ºi sprijin în afirmarea tuturora ºi o nobleþe neobiºnuitã. [RTF bookmark start: }_GoBack[RTF bookmark end: }_GoBackÎn altã ordine de idei, în paralel cu toate acestea, Pãrintele Profesor Ioan Icã a avut ºi o bogatã ºi variatã activitate publicisticã de cercetare, concretizatã în: 1. Lucrãri proprii; 2. Lucrãri în colaborare; 3. Lucrãri îngrijite; 4. Traduceri din Sfinþii Pãrinþi, din spiritualitatea ortodoxã sau din teologi contemporani cu mari deschideri faþã de Ortodoxie; precum ºi numeroase 5. Studii de specialitate, apãrute în þarã ºi peste hotare. Reþinem ºi subliniem faptul cã peste tot, în aceste lucrãri ºi scrieri a militat în mod constant pentru acordarea ºi articularea teologiei în tradiþia autentic ortodoxã, pentru revenirea ºi întoarcerea la izvoare, dar ºi pentru deschiderea ei spre actualitate ºi contemporaneitate. La toate acestea s-ar mai putea adãuga ºi numeroase reportaje, articole ºi recenzii. Pe lângã contribuþia sa în domeniul Teologiei sistematice ºi Spiritualitãþii ortodoxe, Pãrintele Profesor Ioan Icã s-a implicat în mod activ ºi în acþiunile ecumenice, atât pe plan local cât ºi naþional, în conferinþele teologice inter-confesionale, dar ºi ca Reprezentat oficial al Patriarhiei Romane la diferite dialoguri teologice. În urmã cu zece ani, în anul 2002, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, ºi ca o încununare a întregii sale activitãþi de patru decenii în slujba Bisericii ºi a învãþãmântului teologic, Pãrintele Profesor Ioan Icã a fost decorat de cãtre Preºedintele României la data de 2 aprilie 2002, împreunã cu alte personalitãþi culturale, cu "Ordinul Naþional, Serviciu Credincios în gradul de cavaler". De asemenea, Arhiepiscopia Clujului, în ziua de 9 septembrie anul 2002 i-a conferit Pãrintelui Profesor Ioan Icã "Diploma de aleasã cinstire pentru contribuþia pe care a adus-o la dezvoltarea învãþãmântului teologic românesc, la creºterea prestigiului Facultãþii de Teologie Ortodoxã din municipiul Cluj-Napoca, la întãrirea dialogului teologic interconfesional ºi al teologiei cu cultura ºi pentru ataºamentul cu care a slujit ºi slujeºte Biserica strãmoºeascã", iar Facultatea de Teologie Ortodoxã din municipiul Alba Iulia, i-a conferit, pentru aceeaºi bogatã activitate ºi aceleaºi merite deosebite, în primãvara anului 2007, titlul universitar – academic de „Doctor Honoris Causa”. În uriaºa ºi impresionanta bibliotecã personalã a Pãrintelui Profesor Ioan Icã poþi gãsi aproape tot ce s-a scris important în teologia europeanã modernã, dar ºi în zona gândirii filosofice ºi a culturii. Pãrintele Profesor Ioan Icã este un foarte bun cunoscãtor al fenomenului monahal, de la ascetismul arhaic egiptean la renaºterea isihastã ºi, bineînþeles, la revirimentul athonit contemporan. Oricine poate sesiza în reflecþia teologicã a Pãrintelui Profesor Ioan Icã prospeþimea uimitoare a Tradiþiei, profunzimea gândirii Pãrinþilor Bisericii ºi, bineînþeles, virtuþile creatoare ale misticii sacramentale ortodoxe. Prin bogata ºi strãlucita sa activitate, prin tot ce a întreprins, a oferit nobleþe ºi valoare unuia dintre cele mai frumoase domenii ale învãþãmântului teologiei, ºi anume, teologiei dogmatice. În personalitatea complexã ºi completã a Pãrintelui Profesor Ioan Icã se regãsesc, ca la nimeni altul, debordanta forþã a cuvântului rostit, luciditatea extraordinarã a gândirii, claritatea stilului în mesajul întrupat în scrisul sãu. Fiind un foarte bun cunoscãtor al teologiei eterodoxe, extrem de calificat în aceastã direcþie, a contribuit, într-o manierã criticã, dar în acelaºi timp irenicã, la progresul dialogului teologic intercreºtin ºi în mare mãsurã la afirmarea specificului Ortodoxiei româneºti ºi universale. Aºadar, acum, la acest ceas aniversar, îl rugãm pe Bunul Dumnezeu sã-i dãruiascã multã sãnãtate ºi putere de muncã, pentru a continua sã slujeascã teologhisind Cuvântului Întrupat, al Domnului ºi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sã ne trãiþi întru mulþi ºi binecuvântaþi ani, toate acestea însoþite de un sincer ºi cãlduros “La Mulþi ºi Fericiþi Ani!” Preacucernice Pãrinte Profesor!... Cu aleasã preþuire ºi deosebitã consideraþie, Stelian GOMBOª


Argeºul Ortodox

A DOUA MITROPOLIE A „UNGROVLAHIEI DESPRE SEVERIN” Raþiunile înfiinþãrii, existenþa ºi statutul avut Partea I Cele douã ameninþãri: ofensiva catolicã asupra Estului Ortodox al Europei ºi atitudinea de „neascultare” – lipsa mitropolitului Iachint de la întrunirile sinodului ecumenic constantinopolitan nu putea fi catalogatã altfel – a voievozilor români, l-au determinat pe temperamentalul patriarh Filotei Kokkinos (1364-1376) de la Constantinopol sã întreprindã mãsuri ferme de pãstrare „sub ascultarea ºi autoritatea bisericii sale” a Peninsulei Balcanice. Încã din 1376 patriarhul îl trimite pe dicheofilaxul Daniil Critopulos sã cerceteze situaþia din Þara Româneascã ºi sã-i încunoºtinþeze, pe voievodul Vladislav, pe mitropolitul Iachint ºi pe boierii þãrii, despre nemulþumirile create la Constantinopol de atitudinea lor. Marea Bisericã a Rãsãritului îi încredinþase totodatã dicheofilaxului Daniil misiunea de a chibzui asupra mãsurilor de luat spre împiedicarea prozelitismului catolic. Fire destoinicã, „… bãrbat vrednic de laudã, ºi cucernic ºi virtuos […] deosebit prin înþelegere ºi virtute” (Fontes, IV) dar ºi doritor de a ajunge în ierarhiile înalte ale Bisericii, „el izbuti sã aranjeze lucrurile în aºa fel încât sã se evite o rupturã” între cele douã biserici ºi sã se dea satisfacþie Patriarhiei Ecumenice prin scrisoarea lui Iachint cu motivaþiile lipsei sale vreme îndelungatã de la ºedinþele sinodale, cu scuzele de rigoare. Pentru îndreptarea lucrurilor, considerându-se cã: „Trecând însã vremea, deoarece poporul acelei þãri (Þara Româneascã n.a.) se întâmpla sã fie mult, ba aproape nenumãrat, nu este de ajuns un singur arhiereu la atâta de mare popor ca sãi poatã cerceta duhovniceºte ºi sã-i înveþe cele de folos sufletului ºi mântuitoare, deci sau rugat a se hirotonisi ºi un alt arhiereu pentru þara aceea…”. (D.I.R., B, I, doc. 12) Daniil Critopulos reuºeºte sã-l convingã pe Patriarhul de Constantinopol sã se creeze o a doua eparhie, al cãrei conducãtor va fi chiar el, luându-ºi numele de cãlugãrie Antim. Situaþia era mulþumitoare ºi pentru Vladislav Voievod deoarece nu voia sã se despartã de Mitropolitul Iachint, care-i fusese alãturi vreme de unsprezece ani ºi, prin buna arhipãstorire, îºi cãpãtase multã stimã ºi preþuire din partea voievodului ºi a poporului. Astfel, în luna octombrie 1370, pornind de la aceste acuze aduse lui Iachint pentru care venise dicheofilaxul Daniil Critopulos de la Constantinopol sã le cerceteze la faþa locului, s-a ajuns la înfiinþarea unei noi mitropolii a unei pãrþi din Ungrovlahia, în dreapta Oltului (zona Olteniei istorice). Ierarhul noului Scaun Mitropolitan a fost numit Daniil Critopulos.

« †1370 Octombrie † Actul sinodal fãcut pentru Prea-Sfinþita Bisericã a Ungrovlahiei A venit cu câþi-va ani înainte preasfinþitul Mitropolit al Vicinei, mutat cu vot al Sinodului ºi cu judecatã patriarhalã ca Mitropolit al Ungrovlahiei, deoarece ceruserã aceasta boierii acelei þãri ºi creºtinii de acolo de la marea ºi catoliceasca Bisericã, a li se da

Facsimile de texte ºi documente bizantine din veacurile XIV-XV privitoare la Istoria Bisericii Române, planºa 5

arhiereu pentru cârmuirea duhovniceascã ºi folosul sufletesc, ca sã fie pãstoriþi de dânsul bine ºi dupã voia lui Dumnezeu ºi sã fie îndreptaþi spre pãºunile mântuitoare. Ci trecând vremea, deoarece, întâmplându-se a fi mult poporul acelei þeri, ºi chiar nenumãrat, un singur arhiereu nu e destoinic la atâta popor ca sã-i poatã cârmui sufleteºte ºi sã-i înveþe cele folositoare pentru suflet ºi mântuitoare, deci s-au rugat a se hirotonisi ºi alt arhiereu al locului aceluia, cerând ºi aceasta acei boieri, învoindu-se ºi arhiereul ce era mai înainte ºi se aflã ºi pânã acum acolo, ºi deci s-a ales pentru cârmuirea aceasta prea-cinstitul dikaiophylax, chir Daniil, om vrednic de laudã ºi evlavios ºi virtuos, destoinic cu harul lui Hristos ºi potrivit pentru aceastã mare vrednicie, ºi deosebit prin înþelepciune ºi virtute ºi, cunoscându-i din încercare virtutea ºi celelalte bunãtãþi, ºi boierii ºi supuºii din locul acela, s-au rugat cu înseºi scrisorile lor de Smerenia Noastrã ºi de dumnezeiescul ºi sfântul mare Sinod ca sã afle cu cale ºi sã li se deie pe acesta ca arhiereu. Care s-a ºi

hirotonisit cu votul sinodului ºi cu judecata smereniei noastre ca Mitropolit al unei pãrþi din Ungrovlahia, adecã a unei jumãtãþi, având ca arhiereu pe cel ce fusese mutat înainte de la Vicina. Trebuie deci ca acel pomenit prea-sfinþit Mitropolit al unei pãrþi din Ungrovlahia, ºi prea-cinstit ºi în Duhul Sfânt iubit frate ºi coliturghisitor al Smereniei Noastre, care ºi-a schimbat numele, cãlugãreºte, în chir Antim, sã iea ºi sã þie aceastã bisericã ºi sã înveþe poporul creºtin al Domnului dintr-însa ºi sã-l sfãtuiascã ºi sã-l îndrepte spre cele folositoare de suflet ºi mântuitoare, sã întãreascã anagnoºti ºi celelalte. ªi unul ca acesta va þinea ºi locul celui al Melitenei, pe care de acum înainte îl va ºi avea în situaþii ºi aºezãri, împreunã cu sfântul ºi marele nostru Sinod ºi pretutindeni. Deci pentru aceasta s-a dat celui mai sus arãtat prea-sfinþit mitropolit al unei pãrþi din Ungrovlahia, având rang de „hypertimos” ºi þiind locul Melitenei, celui întru Duhul Sfânt iubit frate ºi coliturghisitor al Smereniei noastre, ºi actul sinodal de faþã, pentru siguranþã. [ªi era scris cu cinstita mânã a Patriarhului] În luna lui Octomvrie, indicþia a 9-a». (Hurmuzaki - Iorga, vol. XVI, 1; Fontes, IV) Imaginea 64 Actul sinodal de numire a lui Daniel Critopulos (cãlugãrit Antim) ca Mitropolit al Ungrovlahiei (Severin). Bibliografie 1. Documente privind Istoria românilor (D.I.R.), B. Þara Româneascã, vol. I, veac XIII-XV, (1247-1500), Bucureºti, Editura Academiei, 1953 2. Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki. Documente greceºti privitoare la Istoria Românilor publicate dupã originale, copiile Academiei Române ºi tipãrituri de Nicolae Iorga, vol. XVI, Partea I, 1320-1716, Bucureºti, Librãriile Socec&Co., C. Sfetea, Pavel Suru, Leipzig: Otto Harrassowitz – Viena: Gerold&Co., 1915 3. Facsimile de texte ºi documente bizantine din veacurile XIV-XV privitoare la Istoria Bisericii Române de V. Laurent A. A., membru de onoare al Academiei Române ºi P.ª Nãsturel, bibliotecarul Institutului de Studii ºi Cercetãri Balcanice, Colecþiile Arhivelor Statului, Ediþii îngrijite de Prof. Aurelian Sacerdoþeanu, Directorul general al Arhivelor Statului, Bucureºti, Tiparul „Cartea Româneascã” S. A., 1946 4. Fontes Historiae Daco-Romanae / Izvoarele istoriei românilor, vol. IV, Scriitori ºi acte bizantine sec. IV-XV, publ. de Haralambie Mihãescu, Radu Lãzãrescu, Nicolae-ªerban Tanaºoca, Tudor Teoteoi, Bucureºti, Editura Academiei, 1982 Preot Daniel GLIGORE

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze

LITURGHIE ARHIEREASCÃ ÎN PAROHIA „NAªTEREA MAICII DOMNULUI“ DIN PITEªTI învãþãturã, amintind de eforturile depuse la ridicarea acestei frumoase biserici de toþi credincioºii parohiei, dar ºi de implicarea deosebitã a autoritãþilor locale. Noua bisericã din parohia Naºterea Maicii Domnului a fost construitã în perioada 2002-2011 pe un teren oferit de Primãria Municipiului Piteºti. Pânã în prezent s-au executat lucrãrile la zidãrie ºi acoperiº, în proporþie de 80%, finanþarea acestui proiect venind din partea domnului Marian Drãgoi, directorul

Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic, împreunã cu un important sobor de preoþi ºi diaconi, a oficiat duminicã, 9 septembrie, Sfânta Liturghie în biserica cu hramul Naºterea Maicii Domnului ridicatã în cartierul Prundu din municipiul Piteºti. La eveniment au participat oficialitãþi din partea primãriei locale ºi credincioºii parohiei. Cu acest prilej, Chiriarhul Eparhiei Argeºului ºi Muscelului a adresat celor prezenþi un cuvânt de

firmei Building Astrom din localitate. Parohia a fost înfiinþatã în anul 2002, având în componenþã peste 700 de familii. Lucrãrile s-au desfãºurat în aceastã perioadã sub supravegherea sectorului Economic ºi Construcþii, condus de pãrintele Arhid. Caliopie Cristian Ichim. Direct responsabili de aceastã lucrare sunt preoþii Andrei Luþu ºi Ionuþ Gurlea.

Praznicul Naºterii Maicii Domnului pe Muntele Mogoº

Praznicul Naºterii Maicii Domnului a fost sãrbãtorit sâmbãtã, 8 septembrie, ºi în Arhiepiscopia Argeºului ºi Muscelului. Cu acestã ocazie, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Arhiepiscop Calinic a oficiat Sfânta Liturghie în paraclisul închinat Naºterii Maicii Domnului construit în zona Prislop, foarte aproape de comuna Dragoslavele. Deºi traseul este destul de greu, foarte mulþi credincioºi au dorit sã fie martori la eveniment, fiind atraºi de locul în care s-a ridicat acest mic altar aºezat în mijlocul munþilor într-un peisaj de o rarã frumuseþe. În cuvântul de învãþãturã, Înaltpreasfinþitul Pãrinte Calinic a mulþumit celor care s-au ostenit sã ridice acest altar de slujbã, amintind cã acesta reprezintã începutul pentru viitorul schit ce urmeazã a se construi în acest loc. Noul paraclis este construit pe muntele Mogoº, numit

astfel dupã numele ctitorului, domnul profesor Marcel Mogoº, preºedintele Obºtei Moºnenilor Dragosloveni. Lucrãrile au început în anul 2011 urmând a fi definitivate în perioada imediat urmãtoare. Dupã oficierea Sfintei Liturghii a fost sãvârºitã slujba parastasului pentru mama ctitorului care a purtat din botez numele Maria. Înainte de a trece în lumea veºniciei, aceasta ºi-a exprimat dorinþa ca fiul ei sã zideascã o bisericã. pe terenul familiei.Tot sâmbãtã diaconul DanGabriel Drãgoi a fost hirotonit preot, iar teologul Andrei Marius Mititelu diacon. Biroul de presã al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Consfãtuirile de început de an ºcolar ale profesorilor de religie Joi 13.09.2012, ora 11, la protoieria Piteºti se desfãºoarã consfãtuirile profesorilor de religie argeºeni. Pentru buna derulare a

consfãtuirilor de toamnã, vã rugãm sã aduceþi cu dvs. raportul de activitate pentru anul ºcolar trecut în baza cãruia vi s-a acordat calificativul anual,

adeverinþa de la preotul paroh de unde aparþine unitatea dvs. de învãþãmânt din care sã rezulte activitatea didacticã ºi colaborarea cu parohia.

Inspector de religie, prof. Gheorghe DINCÃ


Argesul Ortodox Anul XI, nr. 563, 13-20 septembrie 2012