Argesul Ortodox - martie nr 602 - 2014

Anul XII nr. 602 martie

2014 8 pagini

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Săptămâna Sfintei Cruci – Săptămâna Suferinţei! În istoria zbuciumată a omenirii, glasul conştiinţei, libertatea harică şi virtuţile în cunună de aur pe frunţile ostenitorilor, toate acestea la un loc nu vor putea învinge şi nici elimina suferinţa!

Nimeni dintre noi, născuţi pe acest pământ, nu va putea spune că a trăit şi nu a suferit! Cum vom putea înţelege mai bine: „Toţi oamenii, regi sau muritori de rând, înţelepţi sau ignoranţi, bărbaţi sau femei, copii sau bătrâni, toţi au gustat, gustă şi vor gusta din potirul suferinţei?” (Preot Ilarion Felea, Duhul Adevărului, Editura Diecezana, Arad, 1943, p.

383).

Ca o taină neînţeleasă, naşterea noastră în această lume este întru mari dureri, (doar mamele care nasc ştiu cel mai bine!) ne luptăm din răsputeri o viaţă întreagă, întâmpinând felurite dureri şi amărăciuni, iar cele din urmă clipe ale vieţii pentru unii sunt de mare spaimă şi îngrozire.

Aşadar, am spune oftând din adâncul inimii: Toţi ne naştem, trăim şi murim în cea mai înaltă şi sigură şcoală: şcoala durerii!

Durerea a izvorât de la Porţile Paradisului. Întâiul Adam avea să audă glasul Domnului: „Spini şi pălămidă va răsări ţie şi vei mânca iarba pământului. Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământ.” (Facere 3, 17-19), iar pe Eva o vedem sub povara durerilor: „Înmulţi-se-vor necazurile tale şi suspinul tău; în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta şi el te va stăpâni.” (Facere 3, 16).

O, Doamne, dar cine nu cunoaşte viaţa lui Iosif plină de spaime şi dureri? Dar suferinţele dreptului Iov? Cine nu ştie despre suferinţele profeţilor şi ale apostolilor. Iată ce păţanii a înfruntat Sfântul Apostol Pavel: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi, lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi, doborâţi, dar nu pierduţi, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor … De aceea nu pierdem curajul, ci chiar dacă omul nostru cel dinafară se strică, cel dinăuntru însă se înnoieşte zi de zi; căci necazul nostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slavă veşnică mai presus de măsură, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice.” (II Corinteni 4, 8-18; 11, 23-30).

Ce vom mai spune, oare, de viaţa lui Iisus Hristos?

Ca nimeni altul, se naşte sărac şi în simplitatea unui staul; îşi ia cale lungă prin primejdii şi dureri fără număr în călătoria spre Egipt, fugind din faţa furiei lui Irod cel ucigaş; în aspra orânduială a muncii creşte până la maturitate, când ieşind să înveţe poporul: „între ai Săi a venit şi ai Săi pe El nu L-au primit.” (Ioan 1, 11); nu scapă de ura fariseilor şi a cărturarilor împietriţi, exclamând: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul.” (Luca 9, 58). Întreaga viaţă a lui Iisus a fost o viaţă de suferinţă permanentă: El plânge pe Lazăr, prietenul Său; a mângâiat părinteşte pe cei ce plâng, precum şi pe văduva din cetatea Nain care-şi ducea feciorul la mormânt; pe familia lui Iair care-şi pierduse pruncul.

El, Iisus, a spus ucenicilor: „Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura …” Este întristat peste măsură; se roagă cu sudori de sânge în Ghetsimani; este bătut şi batjocorit urcând cu crucea pe Golgota, grăind femeilor din Ierusalim: „… Nu mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe copiii voştri”, „… căci vor veni vremuri de durere, când veţi striga munţilor: cădeţi peste noi şi dealurilor: acoperiţi-ne! …”

Iisus Domnul, nevinovat şi răstignit, a suferit chinuri groaznice, iar Varava, tâlharul se bucura de graţia libertăţii. Într-un iureş nemaiîntâlnit, suferinţa a cuprins Cerul şi genunea, pe Fiul Omului, pe Fecioara

Maria, pe Apostoli şi ucenici.

Nefericirea a cuprins totul. Durerea se arăta a fi un război crunt cu viaţa, iar dacă vedem şi simţim atâta suferinţă, vom zice, ca oarecând I. Ducici, că: „toate cărţile din lume ar trebui să fie cărţi de consolare”, cărţi de încurajare şi mângâiere sufletească.

Când Goethe a împlinit 75 de ani, a făcut mărturisire publică: „Nu m-am simţit bine cu adevărat nici patru săptămâni”, iar Martin Luther, mai spre bătrâneţile sale spunea: „Sunt obosit şi la capătul cursei; este timpul ca Domnul să mă ducă la părinţii mei. Sunt sătul de viaţă, dacă aceasta se poate numi viaţă”, iar cu o altă ocazie afirma: „Dacă Dumnezeu mi-ar da încă patruzeci de ani ca să trăiesc, pentru a ajunge în Paradis, n-aş primi oferta!”

Horaţiu spunea că toate lucrurile îşi au lacrimile lor: Sunt lacrimae rerum! Tot regnul vegetal, animal şi uman se naşte, creşte şi moare, fără să ne spună durerea, jalea şi chinul care le omoară, arătându-ne Sfântul Pavel: „Ştiu că toată făptura împreună suspină şi împreună are durere până acum; şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, izbăvirea trupului nostru.” (Romani 8, 22-23).

Când ne gândim că toate plâng şi suspină aşteptând izbăvirea, se adevereşte cuvântul că: „prin multe suferinţe ni se cade să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte 14, 22).

Cine nu ştie că toată cultura, civilizaţia şi orice progres înregistrăm nu sunt decât o permanentă luptă cu suferinţa pentru a fi înlocuită, eliminată din aria vieţii! Am putea spune că suferinţa este izvorul perfecţiunii şi al sfinţeniei. Ştia Michelangelo că suferinţa este artistul lumii! Ştia Byron că suferinţa este izvorul sublimului! Ştia Renan că suferinţa este marele imbold al progresului! Şi Schopenhauer ştia că suferinţa este dăscăliţa cea mare!

Dar şi Papilian ştia că suferinţa este „cel mai sigur mijloc de a-ţi adânci gândirea şi de a-ţi înnobila simţămintele.”

Varlaam Mitropolitul ne arată că: „Din tinereţile noastre gândul fiecăruia din noi trage către păcat şi firea noastră este lunecătoare spre răutăţi, urmând greşelei strămoşilor noştri celor dintâi zidiţi.

Pentru aceea Domnul Dumnezeu sloboade pe noi scârbe şi mai multe, ca pentru unele ca acelea să ne aducem aminte şi să năzuim către Dumnezeu. Că de n-ar fi pusă de la Dumnezeu această zăbală în gura

rodului omenesc, ca un cal ager ar alerga către păcate şi niciodată nu şi-ar aduce aminte de Dumnezeu!”

Rămâi surprins şi de ceea ce ne-a lăsat scris J. Finot: „Durerea e însăşi condiţia fericirii noastre! E chiar un element indispensabil. Durerea e apoi dascălul nostru de energie. Plăcerea moleşeşte.

Bucuria de lungă durată ne istoveşte. Durerea întăreşte. Ea lucrează asupra omului ca duşurile recomandate neurastenicilor. Ţipă când sunt sub ele, dar ies întineriţi şi întremaţi.”

Dacă citim în scrierile Sfântului Pavel, descoperim că suferinţa este un dar de la Dumnezeu.

Este o certare părintească pentru greşelile şi răutăţile cele multe pe care le facem în fiecare zi.

Iată ce scrie el evreilor: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte.

Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi. Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui. Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţi.” (Evrei 12, 5-11).

Aşadar aflăm că suferinţa este cea mai bună lege universală! Ea ne curăţeşte sufletul! Ea ne sfinţeşte şi ne deschide uşile Raiului. Durerea este Cruce şi Crucea este puterea lui Dumnezeu: „Cuvântul Cruce este nebunie pentru cei pierduţi, iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18).

Nici nu se putea scrie mai frumos, despre acest capitol fundamental din viaţa omului, durerea, bucurându-ne când ochii ni se opresc pe textul lui Nicolae Iorga: „Durerea taie în suflet brazdele, prin care curge apoi izvorul viu al harului dumnezeiesc!” În marile suferinţe pe care le îndurăm, cam întotdeauna, suntem singuri în faţa lui Dumnezeu, doar noi şi cu El! Peste tot, în cultură, în morală, în religie, acesta este înţelesul cel adevărat al suferinţei mântuitoare.

Aşa ne este dată viaţa. Aici avem lucrare bună de făcut. Greul zilei este ştiut de Dumnezeu şi pune şi El umărul la lucrarea noastră. El ştie că: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera, şi cei ce seamănă plângând, cântând se vor întoarce, cu bucurie ridicând snopii lor” (Psalmul 125, 5-6).

Plângem, plângem, dar semănăm! Nu rămânem doar la bocete! Ştia Sfântul Apostol Pavel cum să le scrie corintenilor şi în această privinţă: „Acum mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă; căci v-aţi întristat după Dumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de noi.

Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire fără părere de rău, iar întristarea lumii aduce moarte.” (II Corinteni 7, 9-10). Întristarea pentru nereuşitele pământeşti este o treabă de două parale, dar care ne prăbuşeşte în deznădejde ca pe nişte lipsiţi de înţelepciune.

Să luăm aminte!

Când suferim, mai ales, s-o ţinem tot într-o fugă spre Dumnezeul iubirii! Şi după aceea: tot timpul!!!

Argesul Ortodox

Pilda creștină

PILDA ICOANEI

Pilda Icoanei Există o pildă teribilă în biserica coptă, în care, la un moment dat, un nene din ăsta copt, un egiptean, care nu prea le avea el cu credinţa, merge în piaţă şi vede nişte icoane. Îşi zice el: „Ia să-L iau pe Feciorul Ăsta! E El puţin rănit în coastă, însă Îl iau cu mine…”Merge ceva mai încolo: „Uite-o şi pe femeia aceasta! Cu copilul în braţe, pe soarele ăsta!… Ia să o iau cu mine.”„Dar cu moşulică asta ce e? Ia, ce scrie aici?

Sf. Nicolae?… Uite la el, bătrân, flămând!… Hai şi tu, moşule, la mine!”Şi o pune pe Maica Domnului la răsărit, pe Hristos deasupra patului, şi pe Sf.

Nicolae la uşă.

Când pleca de acasă, spunea: „Moşule, tu ai grijă de casă!

Dacă vin şi o găsesc furată, jar mănânci!” Omul pleca, îşi vedea de treabă… „Mulţam`, Măicuţă dragă!

Ce-Ţi face Copilul? Mai ai lapte?…”

El vorbea cu lumea lui, acolo. La un moment dat, hoţii vin şi… mâna greblă se făcu! Ăsta, supărat, în casă: „Moşule, ţi-am zis! De mâine, în copacul ăla stai, până îmi aduci lucrurile furate! Eu te pun paznic de casă, şi te fură ăştia de sub ochi!…”A doua zi, trei egipteni, bătuţi

măr, la poarta păgubitului: „Mă, omule, ia de aici ce ţi-am furat, numai lasă-ne în pace!” „Dar ce aţi păţit, mă?” „Păi, a venit un moş, şi ne-a tras o mamă de bătaie!… Mă, pentru voi să iau eu bătaie de la amărâtul ăla, care m-a ţinut în casă, m-a hrănit! O mai luat-o şi pe Maica Domnului cu Fiul său, să o ţină bine… Nu vi-i ruşine?!… Şi ne-a bătut cu bastonul, de ne-o mers fulgii. Ia-ţi înapoi tot ce ţi-am furat… („Provocarile strazii", Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Ed. Agnos, Sibiu, 2006)

SFINȚII 40 DE MUCENICI DIN SEVASTIA ARMENIEI În fiecare an, la 9 martie, Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. Anul acesta, întrucât această sărbătoare cade în Sâmbăta morţilor, prăznuirea lor se face astăzi, 8 martie.

Conform însemnărilor tipiconale şi Capetelor Sfântului Marcu, dacă Praznicul Sfinţilor 40 de Mucenici va cădea în Sâmbăta Lăsatului sec de carne (Sâmbăta morţilor), slujba acestora se pune întreagă în vinerea acelei săptămâni.

Sâmbătă se va cânta numai slujba din Triod, fiind dedicată în special pomenirii morţilor.

Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici intră de regulă în perioada Triodului, putând cădea între miercurea săptămânii a doua din Triod (când Paştile se serbează la 8 mai) şi marţea săptămânii a patra din Postul Mare (când Paştile se serbează la 4 aprilie). După Tipicul Mare, dacă această sărbătoare este hramul vreunei biserici sau mănăstiri sau se cinstesc moaştele lor (cum este cazul Mănăstirii Antim din Bucureşti), slujba se săvârşeşte în Sâmbăta morţilor, iar slujba pentru cei adormiţi „se va muta în joia sau în sâmbăta

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeșului și Muscelului

dinainte sau când va hotărî cel mai mare“ (cf. Înv. de Tipic a lui Marcu I, b). La Catedrala patriarhală s-a oficiat ieri slujba Vecerniei unită cu Litia, iar praznicul Sfinţilor 40 de Mucenici este sărbătorit astăzi, 8 martie, după cum a precizat părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Aghiografia celor 40 de Mucenici Sfinţii 40 de Mucenici au fost soldaţi creştini, Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu

Adresa: Strada epe Vod nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan e›mail: argesulortodox@yahoo.com

2

în slujba împăratului roman păgân Licinius. Aflând despre credinţa lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, au fost întemniţaţi timp de opt zile, iar mai apoi guvernatorul i-a condamnat la moarte prin îngheţare în lacul Sevastiei. Unul dintre ostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea şi, ieşind din iazul îngheţat, a intrat într-o baie caldă, anume pregătită, dar a murit îndată.

Temnicerul Aglaie, în urma unui vis, s-a declarat creştin şi a intrat în locul celui ce apostaziase. În acea noapte, 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, au fost scoşi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor şi au fost lăsaţi să-şi dea sufletele. Conform Proloagelor, numele celor 40 de Mucenici din Sevastia sunt: Kirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.

Redacția: preot prof. Cornel Dragoș, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuțã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: preot Gabriel Grecu

www.ziarullumina.ro Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583›2643

Argesul Ortodox

Punerea numelui nou-născutului.

Când trebuie să se pună numele pruncului?

Când trebuie să se pună numele pruncului? Să se citească rugăciunea la opt zile de la naştere, înainte de Botez, sau să se pună numele la prima rugăciune a catehumenilor, sau la ultima rugăciune?

Conform concepţiei laice foarte răspândite, punerea numelui şi botezul sunt două lucruri aproape similare, de aceea, şi cuvântul „a boteza” a ajuns în mod obişnuit să însemne „a da nume” (vezi şi numele de botez). Urmarea acestei concepţii sunt certurile familiale şi încercările de rebotezare, care au apărut în ţara noastră în ultimii ani, aşa cum s-a scris şi în presă, pentru că părinţii nu erau de acord cu numele pe care-l vor da copiilor lor. Dar poate că toţi ştim asemenea situaţii care au de obicei ca rezultat amânarea Sfântului Botez, până când se va găsi o rezolvare acceptată de către toţi membrii interesaţi ai familiei. Nu este nevoie să consemnăm faptul că legarea punerii numelui de cea a rânduielii Botezului este greşită.

Adică, se întâmplă şi aici exact ca în formula „Se logodeşte sau se cunună robul lui Dumnezeu (N)” sau „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N)” sau „încă ne rugăm pentru odihna sufletului robului lui Dumnezeu (N)”, ca şi în alte rugăciuni şi slujbe ale Bisericii noastre.

Din acelaşi motiv, se inserează numele catehumenului şi în rugăciunea „facerii catehumenului”, care precede exorcizările („în numele Tău Doamne, Dumnezeul adevărului şi al Unuia Născut Fiului Tău şi al Duhului Tău Celui Sfânt, pun mâna mea pe robul Tău acesta (N)...”), de asemenea şi în rugăciunea „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, cheamă pe robul Tău (N) către luminarea Ta cea sfântă”, care se citeşte după sfârşitul lepădării, şi al mărturisirii credinţei. Prin urmare, în mod greşit se asociază punerea numelui cu aceste rugăciuni.

copilului se pune în ziua a opta de la naşterea lui şi, precum ştim, în Molitfelnicele noastre există o rugăciune specială „a pecetluirii copilului, când i se pune numele, a opta zi după naştere”, care începe cu formula: „Doamne, Dumnezeul nostru, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, să se însemneze lumina feţei Tale peste robul tău acesta (N)...”. După regulile tipiconale, pruncul este adus la biserică de către moaşă „pentru a primi nume”.

Astfel, înaintea uşilor bisericii, se săvârşeşte mica rânduială, care cuprinde „Sfinte Dumnezeule”, troparele, rugăciunea, „însemnarea” pruncului, în anumite manuscrise şi Psalmul 50, „Cuvintele mele pricepe-le, Doamne...” şi Apolisul.

Principala componentă a rânduielii este „suflarea” în chipul crucii şi „însemnarea” prin mâna preotului la frunte, la gură şi la piept, precum şi rugăciunea, care este foarte veche şi se găseşte în cele mai vechi manuscrise. Se făcea „însemnarea” şi se citea rugăciunea aceasta atunci când un necreştin venea şi-şi exprima dorinţa decisivă să devină mădular al Bisericii. Atunci, numele lui se şi înscria în catalog şi aparţinea grupării creştinilor catehumeni.

De aceea şi rugăciunea face referire specială la sfântul nume al lui Hristos, pe care-l va purta în continuare, numindu-se creştin. După consacrarea botezului copiilor, prezentarea pruncului la biserică avea loc în ziua a opta şi atunci i se dădea şi numele, exact aşa cum s-a În întâmplat cu Domnul (Luca 2, 21) şi cu sfântul t o a t e Ioan Botezătorul (Luca 1, 59-63) şi în general, aşa rugăciunile slujbei Dacă urmărim şi slujba îmbisericirii cum făceau evreii în epoca lui Hristos (apud Botezului, apare numele celui botezat, chiar şi în pruncului în a patruzecea zi de la naşterea lui, şi Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p. formula „se botează robul lui Dumnezeu (N), în acolo se presupune că pruncul poartă nume („Se 140- 142). numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N)...”).

Intercalarea se face nu ca să se dea numele, ci ca să se afle numele persoanei botezate, care deja Tradiţia bisericească Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ este cunoscut în locaşul sfânt ca fiind numele lui.

Conform cu tradiţia bisericească, numele

3

Argesul Ortodox

ADU VIAȚA TA, CA O JERTFĂ SFÂNTĂ LUI DUMNEZEU !

Tema centrală a Sfintei Scripturi este Evanghelia, adică vestea bună a salvării omului, care în ciuda căderii lui în păcat, cădere aducătoare de moarte, totuși Bunul Dumnezeu are și ne descoperă planul minunat al mântuirii, al salvării noastre.

Evanghelia aduce bucurie, aduce speranța salvării, aduce speranța iertării și a reabilitării, aduce speranța vieții veșnice, aduce speranța faptului că Dumnezeu nu te-a uitat, că-I pasă de tine și că te vrea din nou împreună cu El, iertat, schimbat, trecut prin focul încercărilor de pe pământ, dar în final reabilitat prin meritele Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Evanghelie înseamnă vestea bună a mântuirii omului din păcat, însă nu există Evanghelie fără sacrificiu și nici mântuire, salvare, fără consacrare, fără sacrificiu, fără Cruce. Când ne gândim la ideea de sacrificiu, cel mai ușor ne vine în minte ideea de sacrificiu total, de moarte și dintr-o anumită perspectivă este chiar așa, însă ideea de sacrificiu înainte de a însemna sacrificiu final, adică moarte, înseamnă mai întâi apropiere către cel în cauză, o apropiere care arată dragoste, care arată dorința de a merge împreună, de a purta poverile împreună, iar în final și moarte dacă trebuie. În Sfânta Scriptură, aflăm pentru prima dată ideea de sacrificiu în cartea Facerii în capitolul 3, unde găsim relatarea căderii în păcat a protopărinților noștri, Adam și Eva. Înainte de căderea acestora în păcat, între ei și Creator, era o relație specială de apropiere și de comuniune, o părtășie desăvârșită, care crea în fiecare zi cadrul unei dorințe de a fi mereu cu Dumnezeu Creatorul. Era dorința după apropiere și comuniune cu El. În momentul în care a apărut păcatul, acesta a produs o distanțare, o prăpastie între Dumnezeu și om. Omul s-a ascuns, fiindu-i rușine să stea așa cum se vedea, adică gol, înaintea Creatorului Său, încercând ei, prima pereche de oameni, să-și acopere goliciunea cu frunze de smochin, însă această încercare a lor nu putea ușura și rezolva problema păcatului lor. Starea lor de goliciune fizică și spirituală o rezolvă Dumnezeu, mai întâi îmbrăcându-i, iar apoi vorbindu-le despre Planul lui de salvare pentru ei. „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat.” (Facerea 3,21). În locul hainelor, făcute de ei din frunze de smochin, care simbolizează faptele lor, cu care încercau în zadar să se acopere, Domnul le-a oferit hainele unui înlocuitor. În acest pasaj scripturistic descoperim prima idee de jertfă, de sacrificiu. Haine foarte bune făcute de Dumnezeu pentru Adam și Eva, haine din piele.

Oare din ce piele erau hainele? Și de unde piele ?

Pielea nu creștea pe copaci și nici prin iarbă. Chiar dacă nu ni se spune direct în textul sfânt, însă textul acesta ne arată clar că aici a avut loc prima jertfă, primul animal jertfit, posibil un miel, preînchipuitor al Mielului lui Dumnezeu. De acolo, de pe primul animal jertfit, era pielea pentru hainele lor. Ei trebuiau să învețe marea lecție și anume că ei urmau să trăiască mai departe acoperiți datorită unei vieți sacrificate pentru ei, datorită unei jertfe. Scopul final nu era jertfa în sine, adică moartea unei vieți pentru salvarea lor, ci dorința de a-i ajuta să poată sta din nou înaintea Lui, așa cum stăteau înainte de căderea lor în păcat. Astfel în cazul acesta ideea centrală nu era aceea a aducerii jertfei, ci a scopului pentru care era adusă jertfa, astfel ținta finală nu era jertfa sau moartea animalului jertfit, ci rostul aducerii acesteia, respectiv salvarea omului.

Mielul de jertfă oglindește ca un simbol Jerfta Supremă a Mielului lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, care a culminat ca sacrificiu pe Crucea Golgotei.

Astfel, ținta finală a Mielului lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, nu era aducerea jertfei, crucificarea, ci salvarea omului, reabilitarea acestuia pentru veșnicie.

Astfel, încă de la începutul istoriei omenirii, învățăm de la jertfe, că relația dintre Dumnezeu și om, relație stricată prin păcat, putea fi restabilită doar prin jertfa Crucii Domnului nostru Iisus Hristos, jertfă ilustrată de toate jertfele aduse mai înainte de la începutul istoriei neamului omenesc și până la Marea Jertfă de pe Cruce. În perioada vechi-testamentară, în diverse împrejurări ale vieții, cu ocazia sărbătorilor, credincioșii aduceau jertfe. Aceștia aduceau înaintea

4

Domnului: mâncare și băuturi, dar și animale. Mâncarea și băuturile erau folosite ca jertfe de mulțumire pentru hrana pe care Dumnezeu le-o dădea. Jertfirea, sacrificarea animalelor, reprezenta cea mai veche modalitate cultică din sanctuar, care alături de slujba preoțească însemna centrul sistemului cultic religios izraelit. Credincioșii aduceau mai multe tipuri de jertfe: jertfele ardere de tot (Levitic 1), jertfele de mâncare și de băutură (Levitic 2), jertfele de mulțumire (Levitic 3), jertfele pentru vină sau de reparare a unei stricăciuni, a unei pagube (Levitic 5,14-6,7) și jertfele de ispășire, sau de iertare și curățire a păcatelor (Levitic 4). Unele dintre aceste

jertfe aveau caracter benevol (jertfele ardere de tot, jertfele de mâncare și de băutură și jertfele de mulțumire), iar altele aveau caracter obligatoriu (jertfele pentru vină sau de reparare a unei stricăciuni, a unei pagube și jertfele de ispășire, sau de iertare și curățire a păcatelor). Toate aceste categorii de jertfe aveau scopul de a-i aduce pe ei mai aproape de Dumnezeu. Spiritul de sacrificiu care însoțea jertfele la evrei exista fără să aibă vreo legătură cu sacrificiile existente în culturile păgâne, în care dumnezeii trebuiau înbunați prin diverse jertfe și ofrande care li se aduceau.

Jertfele ardere de tot, simbolizau consacrarea deplină, de tot, a întregii lui ființe a omului înaintea lui Dumnezeu. Jertfa voia să arate faptul că omul vrea să slujească întru totul Domnului și că vrea ca întreaga lui ființă să fie predată, consacrată Domnului și sfințită de El. Jertfele de mâncare și de băutură reprezentau mulțumirea pentru purtarea de grijă a Domnului față de ei, pentru faptul că se bucurau de mâncare și de băutură, că Domnul se îngrijea de toate trebuințele lor.

Categoria aceasta de jertfe era o modalitate de respect, de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu pentru pâinea lor, pentru hrana lor de fiecare zi.

Jertfele de mulțumire exprimau mulțumirea pentru toată purtarea de grijă față de ei din partea Domnului. Jertfa era o ocazie de mulțumire pentru viață, pentru sănătate, pentru familie, pentru activitățile zilnice, pentru puterea de a lucra, pentru rosturile de fiecare zi, pentru binecuvântarea zilnică de care se bucurau, pentru bunătatea lui Dumnezeu față de ei.

Jertfele pentru vină sau de reparare a unei stricăciuni amintea mereu poporului faptul că orice vină, orice stricăciune produsă, are urmări, are consecințe neplăcute în dreptul cuiva, dar înseamnă și faptul că răul făptuit poate și trebuie să fie reparat.

Jertfele de ispășire, sau de iertare și curățire a păcatelor, care erau și cele mai multe, era modalitatea de rezolvare a păcatelor, de iertare și ștergere a a cestora în virtutea sângelui vărsat, sânge care prefigura sângele Marii Jertfe, a lui Iisus Hristos pe Cruce.

Patriarhul Avraam a învățat lecția despre Jertfa divină printr-o experiență personală unică, prin faptul că fiul pe care și l-a dorit atât de mult, la un moment dat Domnul i-a cerut să-l aducă jertfă. „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam și i-a zis: "Avraame,

Avraame!"

Iar el a răspuns: "Iată-mă!" Și Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu!"” (Facerea 22, 1-2). Avraam a fost omul, care în virtutea unei făgăduințe, a unei țări mai bune, a unor urmași și a multor binecuvântări, a sacrificat mereu și mereu, fie țara cu cultura și obiceiurile, fie viața comodă la care a fost dispus să renunțe, fie alte și alte trebuințe pe care le-a lăsat pentru a asculta întru totul de Dumnezeu. În situația în cae i s-a cerut fiul ca jertfă n-a mai primit nici-o făgăduință, ci doar o poruncă clară ce trebuia îndeplinită, iar Avraam, ne dă un exemplu de credință și ascultare deplină față de Dumnezeu. Chiar dacă el nu a înțeles rostul cerinței divine a fost dispus să o aducă la îndeplinire. Cum a primit porunca Domnului, Avraam s-a sculat, s-a pregătit și a plecat spre muntele Moria pentru a aduce jertfa: „Sculânduse deci Avraam dis-de-dimineață, a pus samarul pe asinul său și a luat cu sine două slugi și pe Isaac, fiul săuș și tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat și a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.” (Facerea 22, 3).

Cu ce credință, chiar dacă nu avea nici o făgăduință, a vorbit Avraam slugilor: „Iar a treia zi, ridicându-și Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela. Atunci a zis Avraam slugilor sale: "Rămâneți aici cu asinul, iar eu și copilul ne ducem până acolo și, închinându-ne, ne vom întoarce la voi".” (Facerea 22, 4-5). El mergea să-l aducă jertfă pe Isaac, de unde știa el că vor veni amândoi înapoi ? De câtă credință în poruncile și planurile Domnului a dat dovadă patriarhul Avraam, răspuinyând în acest fel slugilor, iar apoi lui Isaac, fiul său, când pe drum acesta întreabă despre mielul de jertfă: „Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul săuș iar el a luat în mâini focul și cuțitul și s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, și a zis: "Tată!" Iar acesta a răspuns: "Ce este, fiul meu?"

Zis-a Isaac: "Iată, foc și lemne avemș dar unde este oaia pentru jertfă?"” (Facerea 22, 6-7). Cu câtă credință a răspuns Avraam lui Isaac spunându-i: „Avraam însă a răspuns: "Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!" (Facerea 22, 8).

Atunci când Domnul i-a cerut lui Avraam să aducă jertfă pe fiul său, l-a supus la o probă, la o încercare, a vrut să-l determine să gândească la ce înseamnă Jertfa divină a Fiului lui Dumnezeu. Jertfa lui Isaac, înlocuită apoi cu jertfa unui berbece, pus la dipoziție de Dumnezeu, prefigura jertfa lui Iisus Hristos de mai târziu, a înțeles faptul că numai Dumnezeu singur poate purta de grijă pentru tot ceea ce este trebuincios pentru a fi salvați și a înțeles și faptul că jertfirea unui animal avea doar rolul de a substitui adevărata jertfă. Atunci, în acele condiții, berbecul a substituit jertfirea lui Isaac, iar toate jertfele din istoria Scripturii, de la Adam și până la Cruce simbolizau pe Mielul lui Dumnezeu Iisus Hristos, despre care a vorbit Ioan Botezătorul, decodificând astfel simbolul mielului, zicând: „A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (Ioan 1,29).

Adevăratul Miel, Iisus Hristos, urma să suporte povara vinovăției tuturor păcatelor omenirii, pentru că: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.” (Isaia 53,6).

- continuare în pag. 5 Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argesul Ortodox

Locaşuri de cult din Argeş şi Muscel până la Sfântul Neagoe Basarab Mărturii despre locaşurile de cult „Monumentele sunt istoria vie a neamului.”

(Nicolae Iorga) Deşi consemnările documentare de arhivă sunt foarte puţine, am coroborat aceste date cu rezultatele săpăturilor arheologice, tradiţiile transmise din moşi strămoşi, consemnate atât de istorici români cât şi de călători străini şi toponimia locală.

Aceste indicii confirmă existenţa aşezărilor monahale din zorii recunoaşterii Mitropoliei Ţării Româneşti (mai 1359). Nume precum Colibaşi din oraşului Mioveni, fost sat, certifică existenţa asceţilor nevoitori în colibe. Satul Chiliile din comuna Măţău, Dealul Călugărului din comuna Goleşti, Dealul Călugărului din Dragoslavele, Dealul Chilii din satul Ţiţeşti, Dealul Efrim din comuna Miceşti, Dealul Gorgota din comuna Ţigăneşti, hidronimicul Valea Chiliilor existent la poalele schitului Cetăţuia Negru Vodă din comuna Cetăţenii din Vale, care datează potivit cercetărilor arheologice din secolele al XIII-lea – al XIV-lea , Strada Schitului care trece prin zona Bisericii Domneşti şi Sân Nicoară din Curtea de Argeş etc. certifică existenţa obştilor monahale sau a nevoitorilor în aceste spaţii, ulterior devenind comunităţi ale dreptcredincioşilor români. Înflorirea vieţii bisericeşti după întemeierea Ţării Româneşti s-a datorat marilor ierarhi şi slujitori ortodocşi, aduşi de vrednicii voievozi munteni pentru a organiza şi întări Biserica Ortodoxă din Ţara Românească.

Pentru neamul românesc dimensiunea religioasă a vieţii creştine este esenţială. „Străbunii noştri, deşi siliţi de lăcomia vecinilor a sta într-una cu arma-n mână spre apărare, n-au uitat însă cu totul idealul unui popor, care aspiră la civilisaţiune şi

independenţă; n-au despreţuit îndeletnicirile acelea creştine. Aceste locaşuri, resipite în fiece colţ al ţerii, nobile, cari singure fac mărirea naţielor şi prin văile munţilor, la adăpost şi strîmtori, pe dîmburi şi şes, au servit de asiluri ale Credinţei în toţi timpii; ele sunt monumente ale culturei noastre; ele întreţin în inimi religiunea faptelor gloriose, desvoltă simţiminte pentru tot ce este mare şi frumos; reînviază umbra bărbaţilor vestiţi, ce au trăit, luptat şi suferit pentru patria noastră, ca unele ce au fost marture la faptele şi la simţirile lor, ca unele ce sunt urme ale pietăţii şi dărniciei lor.”

Existenţa multor mănăstiri în zona Argeşului şi Muscelului precum: Cotmeana, Negru Vodă, Glavacioc, Tutana, Mihoveni (Mioveni), Nucet, Brădet, Corbii de Piatră, Curtea de Argeş etc. sunt mărturii ale unei vieţii monahale şi spirituale intense în spaţiul unde s-a întemeiat prima Mitropolie a Ţării Româneşti.

Am prezentat mănăstirile şi bisericile argeşene şi muscelene existente până la Neagoe Basarab, formulând ipoteze despre vechimea lor bazate pe unele menţionări documentare, pe detalii arhitecturale, etc. contribuesc la propăşirea nefinită a omenirei. Despre unele ştim foarte puţine lucruri, fiind doar Religiunea fiind basa temeinică a existenţei lor amintite în documentele timpului. Despre cele la naţionale, ea a fost stînca neclintită după care denşii care s-au făcut săpături arheologice în zonă şi au fost s-au apărat înpotriva islamismului cutropitor; dintr- cercetate arheologic cunoaştem mai multe atât ensa ei au sorbit tăria şi curagiul cu care se luptară despre locaşul în sine (tehnica de construcţie, stilul vecuri necurmate, pentru că sentimentele morale arhitectural, statutul, pictura etc.) cât şi despre sunt cele cari dau vietutea internă, cu mult mai aspecte importante ale vieţii sociale şi religioase a puternică de cât cea materială, şi sentimentele comunităţilor din zonă. Alături de locaşurile de cult morale se întemeiază, cresc şi se păstreză numai prin datate sigur, am menţionat şi pe cele care pot fi mult sentimentul religios. De aceia, încă din primele mai vechi decât sunt unanim recunoscute de istorici timpuri ale urzirii celor doue voevodate ale Ţerii- în prezent, arătând stadiul cercetării la ora actuală şi Românesci şi Moldovei, domnii români se întrec a adăugind noile elemente pe care le-am găsit pe teren, înălţa locaşuri dumnedeesci, biserici şi mănăstiri în arhive sau muzee, care le atestă existenţa. strălucite pentru respândirea şi întărirea credinţei Preot Daniel Gligore

- continuare din pag. 4 Niciodată, prin sistemul jertfelor, Dumnezeu nu a intenționat să înlocuiască atitudinea adevărată a inimii de apropiere de Dumnezeu, jertfele având doar rolul de a pregăti inima credinciosului să se apropie de Dumnezeu. Atunci când scăpăm din vedere aspectul acesta că jertfele nu sunt altceva decât niște îndrumătoare spre adevărata Jertfă Iisus Hristos, atunci ajungem în situația în care credem că sistemul jertfelor este un procedeu în sine prin care putem obține iertarea păcatelor noastre. În aceste condiții, de a pierde din vedere faptul că jertfele sunt doar niște îndrumătoare spirituale spre Jertfa Crucii a Mielului Iisus Hristos, Inlocuitorul nostru, omul poate ajunge satisfăcut că a împlinit pe deplin cerințele divine aducând doar jertfa, când defapt ascultarea de Dumnezeu are întâietate, deoarece este

înaintea aducerii jertfei: „Ti s-a arătat, omule, ceea ce este bun și ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire și milostivire și cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău!” (Miheia 6,8). „A răspuns Samuel: "Au doară arderile de tot și jertfele sunt tot așa de plăcute Domnului, ca și

ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decat jertfa și supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor.” (1 Regi. 15,22).

Oare astăzi, noi ce fel de jertfe ar trebui să aducem lui Dumnezeu ? Cuvântul Sfintelor Scripturi ne spune tuturor: „Si voi însivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casa duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicesti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” (1 Petru 2,5); „Așadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui. Iar facerea de bine și întrajutorarea nu le dați uitării căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu.” (Evrei 13,15-16). „Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișati trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.”(Rom.12,1). Doamne ajută-ne!

5

Argesul Ortodox

Jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Între asumarea responsabilă a libertăţii umane şi realitatea autentică a muceniciei creştine...

Preambul Martiriul, jertfa şi mucenicia în gândirea Bisericii noastre dreptslăvitoare şi în înţelegerea Sfintei Scripturi reprezintă experienţa morţii hotărâte prin credinţă, ca mărturie fidelă a dragostei pentru Domnul nostru Iisus Hristos. În acest sens, martirul ori mucenicul este mărturisitor prin moartea cauzată şi pricinuită de duşmanii credinţei. În acest fel, mărturisirea şi moartea presupun o legătură interioară serioasă şi profundă, care trebuie privite şi abordate împreună. Puterea de a mărturisi pe Iisus Hristos vine din harul Duhului Sfânt, care este viu şi lucrător în sfinţii mucenici. Cu toate acestea, lucrarea harului presupune şi conlucrarea omului cu el. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma în acest sens că "Domnul nu îngăduie totul harului, în orice împrejurare, ci porunceşte ca şi ucenicii lui să-şi aducă şi ei partea lor". Rolul mucenicilor era astfel acela de a fi sacerdoţi ai lui Dumnezeu lângă altarul de jertfă şi de a se ruga pentru păcatele credincioşilor.

Realitatea trăirii martirului şi a muceniciei în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii săi nu este un lucru pur omenesc, ci unul divino-uman, de înaltă intensitate duhovnicească.

Momentul central al vieţii martirului şi mucenicului este acela al mărturisirii lui Iisus Hristos în inima sa şi în faţa lumii dezlănţuite asupra lui, mărturisire ce este lucrare a Duhului Sfânt în adâncurile sufletului său, preaplin de Dumnezeu. Este cunoscută, în acest sens, intensitatea iubirii jertfelnice a martirului şi mucenicului, manifestată prin râvna şi cuvintele pronunţate înaintea persecutorilor. Acestea fac proba unei experienţe intime în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Sfântul Ignatie Teoforul, înaintea supliciului său, cerea ca nimeni să nu-l împiedice de la acesta, fiind convins că abia prin martiriu şi jertfă mucenicească începea să fie cu adevărat ucenic al Domnului Iisus Hristos. Râvna lui depăşea cele văzute şi se îndrepta epectatic spre cele nevăzute pentru a ajunge la Iisus Hristos. Astfel, el se ruga ca "focul, crucea, mulţimea fiarelor, tăierile, împărţirile, risipirea oaselor, strivirea membrelor, sfărâmările întregului trup să vină asupra lui, numai să ajungă la Iisus Hristos". Vremea ieşirii sale din această lume este vremea naşterii lui în Iisus Hristos. Martirul sau mucenicul, în jertfa sa pentru Dumnezeu, iese din sine pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Fiind plin de Dumnezeu, el este anthropos în sensul profund al cuvântului, adică reunificat în sine şi împăcat cu întreg cosmosul care-l înconjoară. În acest fel, Sfântul Ignatie aştepta ca, prin mucenicia lui, să se reverse asupra sa lumina cea curată a lui Iisus Hristos şi, odată ajuns acolo unde este Dumnezeu, să devină cu adevărat om, anthropos.

Prezenţa plenară a lui Iisus Hristos în Sfinţii Martiri şi Mucenici Actele Martirice arată cu îmbelşugare şi prisosinţă că în suferinţa lor, sfinţii mucenici nu sunt niciodată singuri. Dumnezeu, cel "minunat întru sfinţii

6

Săi", se află permanent în ei şi în toate momentele vieţii lor. În martiriul Sfântului Policarp se spune că: "cei chinuiţi dovedesc tuturor că în ceasul muceniciei, prea vitejii martiri ai lui Iisus Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup, sau, mai bine spus, Domnul Iisus Hristos însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ai săi". Tot în acest sens grăieşte şi scrisoarea martirilor din Lyon, care subliniază faptul că însuşi Domnul Iisus Hristos oferă, în mod vădit şi evident, celor mai slabi dintre nevoitori, o putere supranaturală. "Noi toţi, zice epistola, temându-ne ca Blandina nu va putea avea curajul să mărturisească pe Iisus Hristos, din cauza slăbiciunii trupului ei, ea a împlinit aceasta cu atâta tărie încât cei ce o chinuiau s-au descurajat şi schimbându-se unii pe alţii o chinuiau în tot felul şi modul, de dimineaţa şi până seara; dar ei înşişi s-au declarat învinşi, ne mai având ce sa-i mai facă şi se mirau că mai poate să respire, întreg trupul ei fiind de jur împrejur sfâşiat şi deschis de lovituri, ei, mărturisind că un singur chin de felul acesta era

suficient ca să-i aducă sfârşitul, fără să mai fie nevoie de atâtea alte multe chinuri. Dar fericita, ca un viteaz atlet, îşi reînnoia puterile prin mărturisirea lui Iisus Hristos".

Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi - are un rol covârşitor în viaţa martirului, trebuie subliniat faptul că mucenicul, în suferinţa sa pentru Iisus Hristos, nu este niciodată părăsit de Sfântul Duh. El este acela care insuflă nevoitorului răspunsurile în faţa persecutorilor. Acest fapt face ca faptele mucenicului şi cuvintele sale să fie considerate ca autentice mărturisiri de credinţă şi evenimente liturgice, care se împlinesc în acelaşi timp.

Biserica a considerat aceste manifestări muceniceşti ca fiind lucrări şi roade ale Sfântului Duh şi le-a pus alături de Sfânta Scriptură. Cuvintele şi învăţăturile martirilor sunt deci considerate ca fiind inspirate de acelaşi Mângâietor şi sunt lăsate Bisericii spre folosul tuturor credincioşilor ei. Sfântul Ignatie Teoforul în epistolele sale arată că aceste daruri duhovniceşti sunt oferite de Domnul nostru Iisus Hristos fiecărui membru al Bisericii, prin intervenţia directă şi mijlocirea Sfinţilor mucenici, care bine s-au nevoit. Ca următori ai patimilor Mântuitorului Iisus Hristos, mucenicii îşi poartă crucea împreună cu Domnul lor, renunţând la ei, pentru ca Iisus Hristos să trăiască în ei.

Domnul nostru Iisus Hristos este deci în ei, în viaţa lor, încununându-le suferinţa. Ca purtători ai acestor chinuri, mucenicii se împărtăşesc de slava lui Dumnezeu şi împărăţesc împreună cu El de-a dreapta Tatălui. în acest sens, suferinţa lor este văzută ca act de colaborare şi de conlucrare cu suferinţa Mântuitorului la opera de mântuire şi curăţire a lumii de păcate şi patimi. Din alt punct de vedere, modul martirilor de a-

l mărturisi pe Iisus Hristos este un botez care curăţă complet de păcate, realizând astfel, asemănarea cu moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Tertulian, în lucrarea sa, De Baptismo, spune că mucenicii îşi dau viaţa în botezul lor, practicând, în acest fel, botezul sângelui. Dacă în botezul cu apă credinciosul primeşte iertarea păcatelor în botezul sângelui martirul primeşte coroana şi cununa vieţii veşnice din mâinile lui Iisus Hristos însuşi. După acest botez nimeni nu mai păcătuieşte, spune Sfântul Ciprian al Cartaginei. Faptul ca martirul ori mucenicul s-a unit deplin şi desăvârşit cu Iisus Hristos în jertfa şi mucenicia sa este confirmat şi de cinstirea pe care o dobândeşte după sacrificiul său. Biserica a considerat dintotdeauna pe mucenici că sunt împreună cu Iisus Hristos şi, în acest mod, memoria şi toate ale lor au devenit un tezaur de mare preţ al ei. Mucenicul este şi din acest punct de vedere nedespărţit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cinstit cu multă veneraţie de credincioşi. În martiriul Sfântului Policarp al Smirnei se subliniază acest adevăr: "ne închinăm lui Hristos, pentru că el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor... Noi am dobândit apoi osemintele lor mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios".

Prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa mucenicilor este subliniată şi de momentul mărturisirii credinţei mucenicului înaintea muncitorilor şi a lumii păgâne dezlănţuite asupra lui. Aceste clipe se înscriu într-o nouă formă de viaţă şi vieţuire care va angaja întreaga fiinţă a martirului în procesul de transformare şi metamorfozare a lumii.

Dialogul sau raportul dintre mucenic şi călăul său n-au decât o singură varianta existenţială "converteşte-te sau ucide-mă". Ca şi Mântuitorul Iisus Hristos, care a mărturisit cu seninătate şi iubire în faţa lui Ponţiu Pilat, şi mucenicul vorbeşte judecătorului său ca unui prieten, fără să-l urască. Cuvintele lui sunt ale Duhului Sfânt, de aceea el propune semenilor săi un limbaj nou, în stare să vindece necredinţa, boala şi suferinţa cauzată şi generată de păcat. De asemenea, vorbele sale determină spre o viaţă nouă şi ajută pe cel care se hotărăşte să se convertească şi să-l urmeze pe Iisus Hristos. De cele mai multe ori martirii cântă, intonând cuvinte din Sfânta Scriptură, arătând prin aceasta ca viaţa împreună cu Iisus Hristos şi în Hristos este un imn de slavă adus lui Dumnezeu. în acest sens mărturisirea lor este ortofonă, în contrast cu zgomotul păcatului şi al morţii. Prin aceste manifestări, mucenicii construiesc manifestarea cultică şi imnografică a Bisericii în toată plinătatea ei. Opus fiind cuvintelor lor nu poate fi decât blestemul promovat de învăţăturile înşelătoare ale păgânilor, care-şi au originea în viclenia şi perfidia iadului. împotriva diavolului şi a tuturor mijloacelor sale ucigătoare de suflet se aşează conştient şi senin mucenicul şi martirul lui Iisus Hristos, angajat pe calea adevărului şi al dreptăţii, ca să lupte împotriva idolilor şi întunecimii diavolilor.

Dr. Stelian Gomboş - continuare în pag. 7 -

Argesul Ortodox

Secularism şi autonomizare Nevoia alterității este luată de rigoarea metodică, observă o emancipare, o autonomizare a diferitelor iar transcendetul este declasat și observat științific, domenii ale existenţei: politic, social, cultural, în Între temele care vor fi abordate în cadrul raport cu religia creştină. Domeniul ştiinţei, al Sinodului Panortodox ce va avea loc la tehnologiilor, al instrucţiei, al artelor, al autorităţii Constantinopol (2016), în catedrala Sfânta Irina, de Stat, al vieţii economice, toate se situează în cea a secularizării va fi de departe una dintre cele afara sferei cu adevărat creştine. Nu mai există deci mai interesante. Și aceasta în contextul în care nici autoritate şi nici ideologie dominantă, ci o rațiunea contemporană, din ce în ce mai autonomă, sumă de autorităţi independente, fiecare în bine camuflată în spatele respectului față de domeniul ei propriu”. drepturile și libertățile individuale, pare să Cu alte cuvinte, în lumea actuală, omul secular reușească ceea ce nici revoluția industrială, nici cea este dator să privească totul şi să accepte totul în franceză și nici cea rusă nu au reușit: reconstrucția virtutea unei autonomizări specializate. Dumnezeu omului nou. cel transcendent în fiinţa Sa şi imanent prin O reconstrucție mult mai periculoasă decât însăși energiile divine necreate, este înlocuit de un reevaluarea tuturor valorilor pe care o propunea un neopanteon, format din zeii ştiinţifici ai economiei, Nietzsche și mult mai perfidă decât dialectica artelor, politicii actuale. Ei vor decreta ex catedra ideoligiei marxist-leniniste. adevăruri ştiinţifice obligatoriu asumate. Se poate Dar care este baza acestui nou început? afirma că omului contemporan i se cere să cultive Pentru gânditorii contemporani, adepți un nou tip de credinţă, una în omniscienta şi ubicua înflăcărați ai lui August Comte sau ai lui Ludwig primind cel mult un loc în istoria nevoilor omului ştiinţă, care i-a cioplit cele mai înalte standarde de Wittgenstein, ştiinţei îi revine marele merit de a antic sau medieval. viaţă din istoria omenirii, cultivându-i comoditatea conduce omenirea spre noi orizonturi, evaluând sau Nimic nu scapă evaluării, coordonării și şi confortul. mai bine spus declasând obiectiv, tot ceea ce au subordonării zeiței ştiinţă, care induce metodic o Cu această hidră (secularismul) cu multe capete produs milenii de teologie și gândire metafizică. anumită autonomizare nefirească la toate nivelurile. (autonomizare, relativizare, indiferentism etc.)

Această împopoțonare nefericită a rațiunii ce se De aceea nu greşim să considerăm că zelul Biserica este chemată să lupte în acest început de întoarce spre sine însăși, arogându-și cu de la sine pozitivist al raţiunii a născut monstrul secularizării mileniu III. putere statutul arche-ului plenipotențiar, vrea să contemporane. deschidă o nouă eră, un nou Ev Modern, un Cât de frumos vorbeşte Olivier Clement despre Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU Weltanschauung. efectele aride ale întronizării pozitivismului: „Se

- continuare din pag. 6 Prin urmare, pătimitorii lui Iisus Hristos, plini de forţă harică şi îndrăzneală sfântă se prezintă înaintea persecutorilor cu puterea lui Dumnezeu, pentru a impune în faţa lumii, potrivnice credinţei lor, credinţa şi iubirea creştină, pe care le mărturisesc cu propriul lor sânge. Spre deosebire de lumea păcatului, faptele lor sunt logice, sunt faptele unor fiinţe care trăiesc în Dumnezeu şi după poruncile lui Dumnezeu. Cu toate că lumea îi consideră nebuni şi ieşiţi din minte, mucenicii sunt singurii înţelepţi şi rezonabili, într-o lume întunecată de satana şi deteriorată ori degradată de rău, răniţii pentru iubirea lui Iisus Hristos sunt singurii luminaţi la minte şi la chip. Pe acest ring şi stadion martirii au posibilitatea să înfrunte direct şi pe propriul său teren pe tatăl minciunii, diavolul. Superioritatea lor rezidă în faptul că ei mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în faţa căruia "tot genunchiul trebuie să se plece şi al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl".

Pentru păgâni şi rău credincioşi Dumnezeu se ascunde, dar este găsit de aceia care-L caută cu toată inima şi împlinesc poruncile lui. Mucenicii se desfătează, prin urmare, de dulceaţa vieţuirii în Dumnezeu şi primesc puterea de la Iisus Hristos. în asemenea ambianţă, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui, lor le este foarte uşor să schimbe viaţa terestră pentru viaţa cerească. Momentul despărţirii lor de trup consemnează pentru mucenici, începutul unei vieţi reale şi al unei experienţe plenare de comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi. Mucenicul doreşte să se unească cu Iisus Hristos, a cărui împărăţie nu este din această lume, El fiind Dumnezeul real şi personal. Trecerea sa din această lume înseamnă întâlnirea sa cu cel preţuit, iubit şi dorit atât de mult, cum se arată în troparul de la sfintele mucenice: "pe Tine, mirele meu, te iubesc şi pe tine, căutând, mă chinuiesc". Ca să ne dăm mai bine seama de această năzuinţă sufletească, ne ducem cu mintea la

strămoşul nostru Adam care, înainte de căderea sa în păcat, trăia în comuniune cu Dumnezeu. Cu siguranţă, după îndreptarea noastră prin Iisus Hristos tot comuniunea a rămas ca singura experienţă valabilă cu tot ceea ce poate avea ea mai intim pentru om.

"Părinţii, zice Sfântul Grigorie Palama, ne-au învăţat să cugetăm despre Dumnezeu trecând mai întâi prin experienţa comuniunii", întrucât numai această formă de trăire dă voie omului să-şi deschidă cugetarea spre cel iubit. Acest aspect subliniază faptul că Dumnezeu nu se comportă ca o fiinţă abstractă, ci ca o persoană care poate şi doreşte să stea în relaţie cu alte persoane, în comuniune de dragoste. Mai întâi Dumnezeu, din iubire dumnezeiască nelimitată şi nemărginită, şi-a arătat dragostea sa desăvârşită, prin coborârea lui la noi când a luat firea noastră stricăcioasă. Cuprinşi în această iubire oamenii urcă la Dumnezeu, răspunzând acestei chemări divine inaugurate prin jertfa şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu nu îngustează creatura sa prin cuprinderea ei în sine, ci dimpotrivă, ea se îmbogăţeşte cu fiecare înaintare în Dumnezeu. Tocmai datorită acestei dispoziţii sufleteşti pentru viaţa fericită şi acestei disponibilităţi spre comuniune, mucenicul devine omul întregii lumi şi pentru toate timpurile. Sacrificiul său reflectă jertfa lui Iisus Hristos, Domnul făcându-se şi mai vizibil prin ei în lume. Deşi El este necunoscut în fiinţa lui, totuşi este perceptibil în strălucirea sa divină, atât în faptele eroice ale plăcuţilor săi, cât şi prin sfintele lor moaşte, pline de duh şi de adevăr. Prin Mântuitorul, mucenicul învaţă să trăiască drept, să discearnă binele de rău şi, în orice loc sau moment al vieţii sale, el doreşte să trăiască numai cu Dumnezeu. Faptul că mucenicul îşi pecetluieşte crezul său prin moarte violentă, aceasta nu înseamnă că el doreşte neaparat moartea. Cu toate acestea, trebuie totuşi să subliniem faptul că el este conştient că doar prin jertfa mucenicească a propriei sale fiinţe poate să ajungă la cel pe care-l iubeşte, adică la Iisus Hristos. Prin sângele său, el pecetluieşte iubirea sa şi ea devine astfel singurul mijloc de a fi în iubirea lui Dumnezeu şi de a pecetlui această intimitate cu propria sa viaţă. Acest semn al

sensibilităţii sale pline de dragoste divină este subliniat de sacrificiul său pentru Iisus Hristos, gest care reprezintă plenitudinea iubirii sale faţă de atotputernicul Dumnezeu şi faţă de întreaga lume. Potrivit spuselor Sfântului Clement Alexandrinul, "dacă trecem la iubire, martirul este fericit cu adevărat când mărturiseşte iubirea divină, pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care iubindu-L, L-a recunoscut ca frate şi s-a dăruit lui cu totul".

Prin urmare, vom susţine cu toată tăria şi convingerea că, trăind experienţa împărăţiei Cerurilor prin slava hristică a mucenicilor şi martirilor, Biserica contemplă viaţa veşnică, prin intermediul sau cu ajutorul soteriologiei şi eshatologiei, în cuvintele şi gesturile lor.

Ea participă la viaţa nestricăcioasă a Duhului încă de aici, astfel că fiecare comunitate, angajată în sens mistic prin Sfânta Liturghie în taina martiriului, a jertfei şi muceniciei, şi în mod explicit prin încercările şi pătimirile din lumea aceasta, asumate într-un duh de credinţă, cu toată responsabilitatea, răbdarea şi nădejdea creştină, câştigă luciditatea duhovnicească, exprimată în unicul mod eclezial de a fi: "fiţi tari în credinţă şi să vă iubiţi unii pe alţii". Dacă Biserica ignoră această paradigma martirică ori mucenicească şi se detaşează sau dispensează de ea, riscă să uite propria ei natură şi propria ei vocaţie. Cu alte cuvinte, Biserica şi martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai profundă a martiriului este dată în mărturisirea cuvântului Bisericii despre harul eshatologic învingător şi biruitor, prin care mucenicii, de ieri, de azi, dintotdeauna, se împlinesc pe ei înşişi văruind lumea. Martirul şi mucenicul dă mărturie lumii pentru Biserica lui Iisus Hristos în care el rămâne prin jertfa sa. Totodată, el vorbeşte tuturor creştinilor şi tuturor timpurilor, spunându-le că moartea lor nu este zadarnică, ci arătând felul autentic de a fi al credinciosului, care s-a îmbrăcat în Iisus Hristos – Domnul, Stăpânul şi Mântuitorul - prin sfânta Taină a Botezului – săvârşit de către sacerdotul pururea slujitor şi jertfitor, în numele Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi – Celei de viaţă făcătoare, dătătoare şi ziditoare.

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze Vizită arhierească la Ambasada Republicii Macedonia Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, a efectuat astăzi o vizită oficială în capitala României, la sediul Ambasadei Republicii Macedonia. Înaltpreasfinția sa a răspuns astfel invitației făcută de Excelența sa, Dr. Pande Lazarevscki, Ambasadorul Replubicii Macedonia în România, care în anul 2013 a vizitat de două ori anumite obiective istorice și religioase din cuprinsul Eparhiei Argeșului și Muscelului.

Cu această ocazie au fost reluate discuțiile legate de bunele relații culturale și spirituale care există între România și Macedonia.

Chiriarhul Eparhiei Argeșului și Muscelului a mulțumit Excelenței Sale pentru această invitație,

amintindu-i că porțile Bisericii Argeșene îi sunt întotdeauna deschise și că este socotit un adevărat un prieten și frate al tuturor locuitorilor din județul Argeș.

Excelența Sa a mulțumit pentru această vizită, amintind că dragostea frățească între Biserica Ortodoxă Macedoneană și Biserica Ortodoxă Română este în folosul tuturor, cele două popoare fiind unite prin credința mărturisită în Iisus Hristos.

Ambasadorul Republicii Macedonia, Excelenţa Sa, Pande Lazarevski şi-a început misiunea diplomatică în România în luna februarie 2013. ES Pande Lazarevski deţine titlul de Doctor în ştiinţe politice şi este Cadru didactic la Universitatea Sfinţii Chiril şi Metodie din Skopje. Totodată el este şi membru al Consiliului Naţional de Securitate al Republicii Macedonia.

Liturghie Arhierească la biserica Sf. Mina din Pitești În

a

treia

duminică

din

Postul

Paștelui, în urcușul nostru duhovnicesc către împărăția

Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul cerurilor.

Argeșului și Muscelului, a oficiat Sfânta Liturghie în

Biserica Sf. Mucenic Mina din municipiul Pitești

biserica Sf. Mc. Mina din municipiul Pitești. Cu este cea mai veche construcţie bisericească din acest două zile înainte de cinstirea celui de-al doilea hram oraș, datând din anul 1564. Ctitorii ei sunt logofătul închinat praznicului Buneivestiri, credincioșii Ioan Norocea şi soţia acestuia, fiică a domnitorului acestei vechi parohii au fost îndemnați de Chiriarhul Mircea Ciobanu. În anul 1712 i-a fost adaugată Eparhiei să păstreze rânduiala postului și să să-și clopotniţa, cheltuielile fiind suportate de logofătul poarte fiecare cu multă credință crucea primită de la Rizea şi de soţia sa Ilinca. Biserica a fost restaurată Dumnezeu. De asemenea, Înaltpreasfinția sa a vorbit între anii 1911 şi 1914 de către preotul şi protopopul despre suferința trupească ca dar de la Dumnezeu, Vasile Panturescu. acesta având rolul de ne menține în stare de echilibru

Concursul Naţional Icoana ortodoxă – lumina credinţei.

Ediţia a III-a Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 13 februarie 2014, a aprobat organizarea Concursului Naţional Icoana ortodoxă – lumina credinţei, ediţia a III-a, 2014, conform temeiului 206/19 februarie 2014.

Secţiunile concursului vor fi: A. Pictură pe lemn (tempera, stil bizantin) B. Pictură pe sticlă (tempera, stil tradiţional românesc).

La una sau ambele secţiuni se pot înscrie pictori iconari adulţi cu experienţă (minimul 20 de lucrări în portofoliu). Participanţii vor trimite, în perioada 28 aprilie – 2 mai 2014, pe adresa Centrului pentru Patrimoniu Cultural „Sfântul Constantin Brâncoveanu”: la Secţiunea A – 2 icoane în format la alegere (a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Martiri Brâncoveni); la Secţiunea B – 4 icoane în format A3 (a Mântuitorului – poate fi Iisus cu viţa de vie, a Maicii Domnului, a unui sfânt, o compoziţie).

Evaluarea se va face de o comisie a Patriarhiei Române în data de 6 mai 2014, la Centrul pentru Patrimoniu Cultural „Sfântul

Constantin Brâncoveanu”, ţinând cont de patru criterii de evaluare: încadrarea în tematică, ermeneutica liturgică, acurateţea în folosire culorilor şi tehnica de execuţie.

Rezultatele concursului vor fi anunţate pe 7 mai 2014.

Cei 8 câştigători (câte patru pentru fiecare secţiune) vor fi premiaţi la vernisajul expoziţiei de la Palatul Patriarhiei pe 21 mai 2014. Lucrările câştigătoare vor fi păstrate ca proprietate a Patriarhiei Române şi vor fi publicate în catalogul expoziţiei din 21 mai 2014, împreună cu datele de contact şi scurte prezentări ale câştigătorilor concursului. Lucrările nepremiate vor putea fi ridicate de autori de la sediul Centrului pentru Patrimoniu Cultural „Sfântul Constantin Brâncoveanu”, în perioada 26 mai – 6 iunie 2014.

Regulamentul complet al Concursului Naţional Icoana ortodoxă – lumina credinţei, ediţia a III-a, 2014 este disponibil pe site-ul Patriarhiei Române http://patriarhia.ro/concursul-național„icoana-ortodoxa-lumina-credinței”-edițiaa-III-a-2014-2873.html

Festivalul-concurs de încondeiat ouă,, Domnul meu și Dumnezeul meu".

Ediția a II-a În zilele de 27 și 28 martie, parohia Sf. Ap. Toma din municipiul Pitești, a organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, festivalulconcurs de încondeiat ouă,, Domnul meu și Dumnezeul meu”.

Evenimentul se află la a doua ediție și se adresează unui număr de 95 de copii, cu vârste între 4 și 16 ani .

Manifestarea a fost deschisă astăzi prin oficierea unei slujbe de Te Deum săvârșită de părintele Olteanu George, preotul paroh al bisericii Sf. Ap. Toma.

După oficierea sfintei slujbe, elevii din prima grupă, veniți de la diplome școala Traian, din din partea municipiul Pitești, au Arhiepiscopiei arătat cât de pricepuți sunt în arta încondeierii Argeșului și Muscelului. ouălor. În final toți participanții au primit