Argesul Ortodox Anul XI, nr. 582, 22 februarie - 1 martie 2013

l Anul XI l nr. 582 l 22 februarie - 1 martie 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Rugăciunea coloana vertebrală a lumii Numele lui Alexandru Mironescu este puţin sau deloc cunoscut publicului larg. Născut la Tecuci în anul 1903, după studiile efectuate în ţară, Alexandru Mironescu îşi susţine doctoratul la Paris şi se întoarce în 1930 în România, devenind profesor universitar de chimie organică. Om de ştiinţă, aşadar, dar şi scriitor, prefaţat de Panait Istrate şi remarcat de G. Călinescu în bine cunoscuta sa Istorie a literaturii…

Când spui om de ştiinţă, te gândeşti aproape automat la o persoană plină de certitudini, formată în duhul pozitivismului — duh al secolelor al XIX-lea şi al XX-lea — adică al convingerii că deţine cheile cunoaşterii. Pentru un astfel de om, totul se reduce la materie, la existenţa terestră şi la nişte „legi” abstracte care ne conduc viaţa în felul analog în care agenţii de circulaţie, cu ajutorul radarelor, dirijează traficul.

Atitudinea aceasta, suficientă şi mecanicistă, este astăzi depăşită în ştiinţă, însă ea a guvernat omenirea timp de peste o sută cincizeci de ani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, cât şi ateismul prigonitor, în ţările comuniste, respectiv, ruperea de Dumnezeu şi de Biserică, în Occident, adică acolo unde s-a şi zămislit stearpa perspectivă ontologică, ale cărei rădăcini coboară până la Renaştere şi trec prin Protestantism şi Iluminism.

A socoti însă că om de ştiinţă şi libercugetător (eufemism pentru ateu) sunt noţiuni sinonime este profund eronat. Newton era un credincios îmbisericit, iar Einstein a declarat că teoriile sale ştiinţifice nu pun cu nimic sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu.

Corelarea ştiinţei cu necredinţa este proprie pozitivismului. Deşi s-a format în această zodie neprielnică spiritului, Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic, un trăitor ortodox şi a devenit un mărturisitor. El a vorbit, de altfel, într-o carte din 1945, despre Limitele cunoaşterii ştiinţifice, după ce, în 1938, tipărise o lucrare, intitulată Spiritul ştiinţific. Dar Alexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trăitor şi un gânditor creştin, aşa cum ni-l înfăţişează manuscrisele rămase în urma lui şi reeditate abia în ultima vreme, dacă nu ar fi frecventat, între 1945-1958, „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Rugul aprins a fost un centru de comuniune creştin-ortodoxă, care a marcat benefic Biserica noastră în perioada postbelică.

A fost locul în care s-au întâlnit, în practica rugăciunii şi a trăirii, cele două elemente constitutive ale Bisericii: mirenii şi clericii. Laicii de la „Rugul aprins” erau intelectuali dornici să afle adevărata cale a Adevărului şi a Vieţii. Între ei s-au prenumărat poeţii Vasile Voiculescu şi Ion Barbu, prozatorul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja. Au venit în atingere cu acest mediu duhovnicesc tinerii — pe atunci — Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au urmat într-ascuns Institutul Teologic şi alţi

oameni mai puţin cunoscuţi. Sufletul sau organizatorul „Rugului aprins” a fost părintele Benedict Ghiuş, dar l-au frecventat, de asemeni, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăniloae, ca şi călugării Petroniu Tănase şi Roman Braga, ultimul furnizând recent şi cea mai substanţială relaţie despre acest cerc de comuniune duhovnicească fără precedent la noi şi poate chiar în lumea ortodoxă.

Pentru că este evident că „Rugul aprins”

răspundea exigenţelor, provocărilor şi vicleşugurilor lumii moderne. Dar el era, aşa cum cu îndreptăţire arată părintele arhimandrit Roman Braga, şi o formă de rezistenţă spirituală în momentul în care năvălea peste România viforul comunismului. Nu întâmplător, pivotul acestei mişcări duhovniceşti - cred că putem să o numim astfel - a fost un călugăr rus, Ioan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag Nicolae al Rostovului. Mitropolitul refugiat din Rusia Sovietică a murit în primii ani de după război şi îşi doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de la Cernica. Pe când eram stareţul acestei mănăstiri, i-am îngrijit mormântul aflat în apropierea bisericii-paraclis cu hramul Sfântul Lazăr. Ioan Kulîghin, însă, duhovnicul care i-a învăţat pe cei de la „Rugul aprins” rugăciunea autentică, a fost ridicat de poliţia politică sovietică (NKVD) şi deportat în Siberia, unde s-a şi stins la scurt timp. În anii 1958- 1959, Securitatea a arestat pe majoritatea celor ce frecventau cercul de la Mănăstirea Antim.

Atunci au intrat în închisoare, în urma unui proces de proporţii, care purta chiar numele de Lotul Rugului aprins, părinţii Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu — menţionez numai o parte dintre ei — şi o serie de intelectuali laici, între care profesorul Alexandru Mironescu, care a primit o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare, din care a efectuat cinci. Tot atunci a fost închis şi Vasile Voiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnări de 20-25 de ani de temniţă, era prefaţa la noul val de persecuţii dezlănţuit asupra Bisericii şi la Decretul 410 din 28 octombrie 1959, menit să ne distrugă

monahismul. Am recurs la această paranteză, lungă, pentru a arăta care sunt liniile de forţă ale personalităţii profesorului Alexandru Mironescu. Cum spuneam, paginile sale de meditaţii şi reflecţii creştine au apărut — parţial — abia în anii din urmă. M-am gândit să extrag doar pasaje dintr-un tulburător eseu, intitulat „Sine intermissione orate”, redactat în anul 1970, aşadar, cu trei ani înaintea morţii.

După cinci ani de recluziune, într-o vreme în care comunismul se aşezase temeinic şi părea de neclintit în ţările din Răsăritul Europei, Alexandru Mironescu îşi mărturisea liniştit şi ferm nestrămutata credinţă în Dumnezeu: „Afirm, aşadar, din punctul acesta al vieţii mele, care n-a fost deloc de huzur şi nici măcar comodă, că Dumnezeu inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său - este temeiul, stânca întregii noastre existenţe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambicului sau ale oricărui rafinament sunt astăzi pentru mine fastidioase, penibile, ridicole şi, în sfârsit, complet neinteresante... Nu-L mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mărturisesc în măsura în care Îl cunosc în mine; şi de mult nu mă mai scandalizează cei care Îl tăgăduiesc sau Îl nesocotesc” (Cf. Al. Mironescu, Calea inimii, Bucureşti, 1998, p. 228).

Pentru a ajunge însă la Dumnezeu, este imperioasă rugăciunea, arată ferm convins Alexandru Mironescu; titlul eseului său, aşa cum am văzut, nu este decât versiunea latinească a celebrului îndemn paulin: Rugaţi-vă neîncetat! În acest text mărturisire, care se cuvine citit în întregime şi vă îndemn să-l descoperiţi, impresionant prin adevărurile sale, copleşitoare este convingerea că rugăciunea este solidară cu Lumea şi cu existenţa noastră: „Rugăciunea — ca şi Viaţa — este precară şi necontenit ameninţată cu instabilitatea, căci nu se păstrează chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturală. Dar ar fi o mare eroare să credem că această coloană vertebrală a Lumii, care este Rugăciunea, este numai închipuire sau că ea a fost exterminată. Cum soarele şi ploaia nu încetează să fie, tot astfel şi rugăciunea este în viaţa lumii, în viaţa noastră sine intermissione (neîncetat, n.n.).

De fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui şi ale ploii, ca şi la binecuvântata revărsare de har” (op. cit., p.

241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon de trăire creştină şi credincioşie s-ar cuveni reproduse în manualele de religie şi în cursurile de Teologie.

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Argeºul Ortodox

Viaţa Sfintei împărătese Pulheria 17 februarie Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie fiind de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina. Pulheria era cu cinci ani mai mare decât fratele său, foarte înţeleaptă şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dăruit-o ca pe un dar împărăţiei greceşti, spre ajutor tinărului Teodosie şi spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, având o înţelegere care covârşea anii ei, a fost primită la împărăţie împreună cu fratele său şi a fost rânduita Augustă. Şi era atunci de şaisprezece ani când a luat puterea împărătească. De înţelepciunea şi cunoştinţa ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăţia vieţii sale. Că pentru dragostea lui Dumnezeu şi purtând grijă de pacea grecilor n-a vrut să se însoţească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatul şi fratele ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu a vrut ca până la moarte să petreacă în feciorie. Iar spre semnul fecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în soborniceasca biserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiesc din aur şi din pietre scumpe, minunat şi de mult preţ.

Sinaxarul spun: „Încă îndemna spre paza fecioriei şi pe Arcadia şi pe Marina, surorile ei, care aşijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-şi păzească curăţia lor până la sfârşitul vieţii. Şi vieţuiau cu dânsa în post şi în rugăciune, supunându-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca şi maicii lor, şi ca împărătesei; încă ţinea loc de maică şi fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foarte mult, învăţându-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limba greacă şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numai învăţându-l pe el carte, ci şi la bunele obiceiuri povăţuindu-l pe dânsul”.

Ci îl învăţa pe el toate lucrurile cele bune spre o bună şi cuviincioasă ocârmuire. Şi cădea sămânţa cea bună nu pe pământ rău, că o asculta pe ea în toate şi atâta a putut învăţătura ei cea bună încât atunci când a ajuns la vârsta de bărbat desăvârşit era mai mult decât alţi împăraţi bun şi blând, răbdător şi nerăutăcios, înţelept şi socotitor, îndurător şi milostiv, pentru că, pe lângă învăţătura, şi rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viaţă. Această sfântă a zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu şi a făcut în Vlaherne alte multe biserici şi mânăstiri; a dat la săraci nelipsită milostenie, şi prin sârguinţă ei împărăţia era în pace şi în linişte mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru.

Săvârşindu-se douăzeci de ani de la naşterea împăratului Teodosie şi venind vremea însurării lui, preafericita Pulheria se sârguia să afle o fecioară vrednică de cămara împărătească. În acea vreme, a venit de la Atena în Constantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sau Atinaida), foarte frumoasă şi înţeleaptă, fiică a unui filosof atenian, anume Leontie, care învăţase bine de la tatăl său filosofia, astronomia, geometria şi toată înţelepciunea greacă şi pe mulţi înţelepţi cu cunoştinţa îi întrecea. Deci, venise în Constantinopol pentru o pricină că aceasta: murind tatăl ei, a împărţit moştenirea toată la doi fii ai săi, Valerie şi Aetie, iar ei nu-i lăsase mai nimic, numai câţiva galbeni. Întrebându-l pe el rubedeniile şi vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: “Destul sunt ei frumuseţile şi înţelepciunea pe care le are”. Şi aceasta zicând-o, a murit. Şi împărţiră cei doi fraţi toată averea părintească între dânşii, iar surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea la Constantinopol, ca să se jeluiască de nedreptatea fraţilor săi. Pe aceea văzând-o Pulheria, precum şi frumuseţea ei, bunul obicei şi înţelepciunea cercetându-le cu privirea, a gândit să o logodească pe ea cu fratele său. Drept aceea, mai întâi spre sfântul botez a apropiat-o pe ea şi ca pe o fiică a făcut-o sieşi.

Apoi, ca pe o vrednică de nunta împă-rătească, a însoţit-o cu împăratul, fratele său Teodosie. Şi i-a dat ei nume din Sfântul botez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie o fiică, care, când a împlinit vârsta potrivită, a fost în-soţită cu Valentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosie la o parte a împărăţiei sale. În timpul acestor drept credincioşi împăraţi a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin sârguinţă fericitei Pulheria, pentru că mare râvna avea aceasta pentru dreapta credinţă. Şi pe fratele său, fiindcă începuse a se înşela cu eresul şi a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit, şi în dreapta credinţă l-a întărit, fapt

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

pentru care era cinstită de sfinţii părinţi cu multe laude. După câţiva ani, vrăjmaşul, nesuferind să vadă risipirea eresurilor sale care se făcea prin Sfânta Pulheria, s-a înarmat asupra ei vrând să o depărteze pe ea de la împărătescul scaun şi de la stăpânire.

Acest lucru l-a şi făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind ca plăcuţii săi să fie ispitiţi. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chin ca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anume Hrisafie, iubit de împăratul şi între sfetnici nu mai prejos, dar plin de vicleşug şi de răutate, de vrajbă şi de iubire de argint. Acela sa ridicat asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, care se suise pe sca-un după sfântul Proclu. Şi era Flavian bărbat vrednic de acea cinste, ca un dreptcredincios, care şi viaţă cerească avea. Iar Hrisafie era eretic şi nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutând asupra lui pricină, a trimis la dânsul, zicând să se gătească un dar împăratului spre binecuvântare, ca unul ce a fost pus arhiereu din nou. Iar el, gătind, a trimis nişte pâini curate. Iar Hrisafie, lepădând pâinile, a zis: “Aur, iar nu pâini, se cade a se trimite

spre binecuvântare de la patriarh”. Iar patriarhul prin trimişi i-a răspuns zicând: “Bine ştie Hrisafie că aurul şi argintul bisericesc sunt ale lui Dumnezeu şi la nimeni nu se poate da, decât numai la săraci”. Atunci, Hrisafie, mai mult mâniindu-se asupra patriarhului, se gândea cu ce fel de meşteşug i-ar săpa lui groapa. Văzând că fericită Pulheria, dreptcredincioasă fiind, îl sprijină foarte mult pe patriarh şi nu îi era cu putinţă ca să-i facă lui ceva rău, a gândit vrăjmaşul ca să-i facă rău şi ei. Deci, a început a semăna neghină între Pulheria şi Eudoxia împărăteasa, făcând vrajbă între dânsele cu felurite meşteşuguri. În acea vreme s-a întâmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratul Teodosie de iscălea împărăteştile sale scrisori fără a le citi, necercînd nici să ştie ce era scris într-însele şi oricine poftea, după a sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar el neobservând ce era scris într-însa, punea mâna sa cea împărătească. Drept aceea, fericită Pulheria văzând acea neîngrijire a lui, a vrut, ca una ce totdeauna se îngrijea de dânsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste. Şi a pus la cale o meşteşugire de acest fel: a scris o adresă ca din partea împăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeia sa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, şi îi adevereşte că de acum nu mai are stăpânire asupra ei. O scrisoare ca aceasta Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

gătind-o, i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, după obiceiul său, necitind scrisoarea şi neştiind ce era într-însa scris, a pus mâna sa cea împărătească şi a iscălit. Iar Pulheria, luând acea scrisoare, a chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia în palatul său şi cu vorbă de dragoste şi cu cinste a ţinut-o pe ea la sine mult. Iar trimiţând împăratul după împărăteasa, Pulheria nu a lăsat-o pe ea. Şi a doua oară trimiţând, i-a răspuns zâmbind Pulheria: „Să ştie împăratul că nu are putere peste împărăteasa sa, că mi-a dat-o mie în robie şi prin scrisoarea sa cea împărătească a întărit aceasta”. Acestea zicându-le, a mers singură la fratele său şi i-a zis: „Vezi, împărate, că nu faci bine iscălind scrisorile necitite! ” Şi i-a arătat lui scrisoarea aceea. Cu o meşteşugire ca aceasta înţe-leaptă a sfătuit pe împăratul ca să fie mai cu pază şi să cerceteze şi să citească scrisorile acelea pe care avea să-şi pună împărăteasca iscălitură. Înştiinţându-se de aceasta, vicleanul vrăjmaş Hrisafie, famenul, s-a apropiat de Eudoxia împărăteasa, zicându-i: „Vezi ce-ţi face ţie Pulheria, cum te defaimă? Roaba ei vrea să te facă pe tine. Până când vei suferi de la dânsa unele ca acestea ?! Au nu eşti ca şi ea împărăteasă şi cu împăratul mai de aproape, ca un trup cu dînsul ?” Unele ca acestea şi mai multe zicându-le, vrăjmaşul a pornit spre mânie pe Eudoxia, care după aceea a început a-şi îndemna bărbatul ca, luând stăpânirea împărătească de la Pulheria, singur să împărăţească. Iar împăratul, îndemnat de femeie şi de Hrisafie, deşi se gândea să le urmeze sfatul, se ruşina ca să aducă necinste asupra surorii şi învăţătoarei sale. Deci în taină a rugat pe patriarh ca pe Pulheria, când va intra în biserică, să o sfătuiască ca să se facă diaconiţă, ca pe una ce vieţuia cu curăţie şi cu sfinţenie şi de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că era obiceiul într-acele vremi ca pe fecioarele cu viaţă curată să le silească, chiar şi nevrând, la slujirea diaconească. Deci şi pe sfânta Pulheria voia să o silească la aceeaşi faptă, ca să o depărteze cu o slujbă ca aceasta de la stăpânirea împărătească.

Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în taină, iar ea, cunoscând o scornire ca aceea a fratelui său şi cunoscând vrajba împărătesei şi a lui Hrisafie, singură şi-a lăsat stăpânirea împărătească şi, plecând din palatele împărăteşti cu servitoarele sale şi aşezându-se la un loc osebit de linişte, slujea lui Dumnezeu în tăcere şi fără tulburare. Atunci, ereticul Hrisafie, aflând vreme cu prilej răutăţii sale, a pornit pe împăratul împotriva patriarhului. Şi era biserica lui Dumnezeu în tulburare, sculându-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheria apărătoarea dreptei credinţe. Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minţii lui, ca să-şi cunoască greşeala şi să ştie mânia cea nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria şi să înţeleagă înrăutăţita purtare a lui Hrisafie. Oarecând aduseră împăratului Teodosie un măr foarte frumos şi mare, mai presus de a sa fire, de a căruia frumuseţe şi mărime neobişnuită mirându-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Şi aceea, ţinându-l la sine, nu l-a mâncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubit prieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neştiind nimic, a trimis mărul acela împăratului. Deci, luând mărul împăratul, l-a cunoscut pe el şi mergând la împărăteasă, a întrebat-o zicând: „Unde este mărul pe care l-am trimis ţie?” Iar împărăteasa neştiind că mărul acela a venit iarăşi în mâinile împăratului i-a răspuns: „L-am mâncat”. Atunci împăratul i-a arătat ei mărul şi i-a zis: “Dar acesta ce este?” Şi dintr-acea vreme s-a mâniat foarte asupra împărătesei şi cu necinste a ocărât-o pe ea, pentru că i se părea că îl înşală cu Paulin şi îndată pe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar pe împărăteasă, de atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dânsul.

Aşijderea şi asupra lui Hrisafie, famenului, sfetnicul împărătesei, foarte s-a mâniat, pentru că s-a încredinţat că era pricinuitor de multă răutate. Şi mai întâi a luat de la dânsul averea, apoi în surghiunie l-a trimis. Dumnezeu însă a făcut izbândire pentru supărarea cea nevinovată a Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie, călătorind cu corabia, s-a înecat în mare. Paulin în surghiun a fost tăiat fără vină după porunca împăratului. Mai pe urmă, murind acesta, împărăteasa singură, cu jurământ, a adeverit că Paulin era curat de acel presupus păcat; aşijderea şi ea era nevinovată de cele ce i se imputau.

- va urma Pr. Florin IORDACHE

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

Culoarea veşmintelor folosite în Cult Ce culoare trebuie să aibă veşmintele purtate de preot, acoperămintele la Proscomidiar şi de pe Sfânta Masă în timpul săvârşirii Tainelor, ca şi în perioada Postului Mare, şi în timpul celorlalte sărbători ale anului, la înmormântare sau la parastas?

De la început va trebui să subliniem că, în cultul divin, culoarea are o semnificaţie aparte. Armonia ei îl ajută sentimental pe cel prezent să se concentreze mai bine şi să se dedice săvârşirii Tainei, în timp ce lipsa armoniei risipeşte atenţia şi nu naşte în suflet sentimentul ordinii cereşti, care se reflectă în cultul divin.

Culorile şi efectul lor asupra omului Este certificată de către psihologie influenţa pe care o exercită anumite culori în dispoziţia sufletească a omului.

Culorile frumoase şi simple din punct de vedere estetic provoacă trăiri pe măsură. Pe de altă parte, fiecare culoare ascunde şi un simbolism, nu numai în cultul divin, ci şi în viaţa de zi cu zi. Oare negrul nu înseamnă doliu şi zdrobire de inimă? Albul nu înseamnă fericire şi puritate? Roşul nu este culoarea care aminteşte de sânge şi jertfa?

Pe toate acestea este datoare să le folosească Biserica, ca să reuşească mai bine în realizarea scopului sfintelor slujbe. Toate simţurile: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, chiar şi gustul conlucrează la preamărirea lui Dumnezeu şi la curăţirea omului.

Chestiunea culorii veşmintelor n-a fost cercetată istoric şi nu ştim dacă au fost tradiţii referitoare la acest aspect, care erau acestea în epoca bizantină, nici dacă exista o tradiţie unică sau dacă se impuneau diferite obiceiuri în anumite locuri. Doar din mărturiile rare ale scriitorilor bisericeşti sau din mărturiile manuscriselor liturgice, putem să tragem anumite concluzii.

Culorile în cult Cu toate că se pare că nu existau canoane aspre care să precizeze culoarea veşmintelor, aşa cum au fost mai târziu în Apus, totuşi exista o tradiţie a culorilor.

Astfel, în timpul săvârşirii Botezului, episcopul sau preoţii purtau veşminte albe. În timpul postului Mare purtau veşminte de culoare închisă.

Pe de altă parte, anumite veşminte aveau o culoare consacrată, precum stiharul diaconilor care era alb, stiharul episcopilor care era roşu, sau alb, cu nuanţe roşii, etc.

Tradiţia apuseană În Biserica Apuseană există dispoziţii tipiconale care precizează cu exactitate culoarea veşmintelor preotului, după simbolismul fiecărei culori, în funcţie de caracterul sărbătorii. Astfel, se poartă veşminte albe la sărbătorile închinate Mântuitorului Hristos, Născătoarei de Dumnezeu şi sfinţilor nemartiri.

Veşminte roşii la sărbătorile închinate

Patimilor Domnului, Sfântului Duh, Apostolilor şi martirilor, iar veşminte verzi la Duminicile dinainte de Crăciun şi după săptămâna Luminată, culoarea mov la ajunări şi procesiuni şi veşminte negre

în timpul Postului celui Mare, la înmormântări şi parastase.

Tradiţia răsăriteană În Biserica noastră nu există astăzi anumite canoane care să precizeze culoarea veşmintelor. Sub aspectul acesta cineva poate să spună că este o anarhie, extinsă la toţi slujitorii, conform căreia fiecare preot poartă culoarea carei place. De multe ori devenim martorii celor mai incredibile aglomeraţii de culori fără nici o legătură şi fără armonie.

O culoare au veşmintele Sfintei Mese, alta a Proscomidiarului, alta a Acoperămintelor Sfintelor Daruri, ale arhiereului, ale fiecăruia dintre preoţi şi diaconi. Adeseori acelaşi veşmânt preoţesc este alcătuit dintr-un mozaic de culori şi nuanţe.

Cu siguranţă că se vor invoca motive economice care-i împiedică pe preoţii noştri să aibă multe veşminte de diferite culori şi-i obligă să se îmbrace aşa cum se poate, în special în ţinuturile sărace. Fără ca cineva să treacă cu vederea adevărul acestei obiecţii, nu poate să nu accepte însă, că de cele mai multe ori, ne facem vinovaţi mai mult de nepăsare şi de

neglijenţă, decât că suntem victime ale sărăciei noastre. Ne apasă şi moştenirea robiei noastre, ale cărei urme rămân în multe manifestări ale cultului divin.

Desigur, trebuie să mărturisim că starea s-a îmbunătăţit oarecum. În mod special, în bisericile mari se depune efort din partea multor preoţi să aibă mai multe veşminte preoţeşti şi diaconeşti, de aceeaşi culoare, care să fie în armonie cu veşmintele Sfintei Mese. Şi preoţii mai tineri evită polihromia şi îşi fac veşminte cu mai mult bun gust decât cei bătrâni.

Cu toate acestea, există şi astăzi o tradiţie care precizează culoarea veşmintelor şi care aşa cum se pare, îşi are rădăcinile în vechea practică a Bisericii noastre. De exemplu, în timpul slujbei Botezului se păstrează în cea mai mare parte vechea practică, şi mulţi preoţi se îmbracă în veşminte albe.

Acestea se poartă şi în perioada Paştelui, în timp ce zilnic, în Postul Mare, în toate părţile se folosesc veşminte negre.

De asemenea, epitrahile şi feloane albe sau negre poartă preoţii şi la slujbele de înmormântare, conform tradiţiei locale sau vârstei celor adormiţi. La Sfântul Munte, care a păstrat cu multă evlavie vechile tradiţii, preoţii poartă veşminte albe în timpul citirii Evangheliei învierii de la Utrenie din Duminici şi veşminte roşii la praznicele închinate Născătoarei de Dumnezeu. În perioada Postului celui Mare şi a Paştelui îmbrăcămintea Sfintei Mese şi a Proscomidiarului, are aceeaşi culoare cu veşmintele preoţilor, adică sunt negre sau albe, după situaţie.

Pentru celelalte sărbători mari şi perioade al anului liturgic nu există tradiţie care să precizeze culoarea veşmintelor.

Nici în timpul săvârşirii Sfintelor Taine sau al altor slujbe nu se schimbă culoarea veşmintelor Sfântului Altar. Doar preoţii poartă, după situaţie, veşminte strălucitoare sau de doliu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru săvârşirea slujbelor de înmormântare sau a parastaselor.

Niciodată nu trebuie să se împodobească cu culori de doliu Biserica şi Sfântul Altar, oricât de important ar fi fost în lume cel decedat. Asemenea diferenţe nu trebuie să apară în Biserica Creştină, nu doar pentru că sunt potrivnice duhului evanghelic al egalităţii, ci şi pentru că doliul exagerat nu este conform cu sensul pe care-l dă creştinismul morţii, pe care o consideră „adormire”, „ieşire” şi „mutare de la cele triste, la cele de folos şi de cinste, la odihnă şi bucurie” (Rugăciunea plecării genunchilor din ziua Rusaliilor).

La Biserică cei întristaţi vin să primească mângâiere şi nădejde, nu tânguire şi disperare (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p. 55- 58).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

3

Argeºul Ortodox

Sfânta împărăteasă Elena, mama sfântului Constantin cel Mare Asia Mică a fost în antichitate teritoriul unor mari frământări sociale, teatrul de luptă în care mari imperii şi-au disputat autoritate, de la cel persan la cel macedonean şi roman.

Importanţa geo-politică a Asiei Mici a făcut ca provinciile care o compun să fie atât de dorite de marile imperii.

Pe teritoriul acestor provincii aspostolii Mântuitorului Iisus Hristos au propovăduit Vestea cea Bună (Evanghelia), întemeind biserici locale şi hirotonind episcopi şi preoţi.

Una dintre aceste provincii este şi Bitinia, unde Sfântul Apostol Petru, fratele Sfântului Apostol Andrei - cel întâi chemat, şi-a început activitatea sa misionară, aşa cum ne spune Eusebiu de Cezareea Palestinei: „Petru pare a fi predicat la început înre iudeii împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia…”.

(Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB 13, p. 99) Aici Bitinia. Provincia Bitinia, situată în NordulVestul Asiei Mici, a fost populată încă din mileniul I î.Hr. de tribul cu acelaşi nume din marea familie a tracilor. În timpul dominaţiei perane în Asia Mică, Bitinia a beneficiat de un statut autonom, putându-şi impune proprii conducători şi propria administraţie. Însă, apariţia imperiului macedonean şi expansiunea acestuia în timpul lui Filip al II-lea şi al fiului său Alexandru Macedon vor duce la pierderea autonomiei Bitiniei.

După ieşirea provinciei de sub stăpânirea lui Lisimah, celebrul satrap al Traciei, Bitinia va cunoaşte o perioadă de înflorire, ce va culmina în vremea lui Nicomides I cu întemeierea câtorva cetăţi, forte importante în istoria ulterioară a creştinismului: Nicomidia (astăzi Izmit- Turcia), Prusa (astăzi Bursa-Turcia), Niceea (Iznik- Turcia).

Luptele interne pentru şi desele conflicte cu regatele vecine vor slăbi autonomia Bitiniei, determinându-l pe Nicomedes IV să închine regatul imperiului roman, care, prin Cneus Pompeius, îl va transforma în provincia romană Bithynia Pontus (34).

Într-o localitate a acestei provincii romane, Drepanum, se va naşte Sfânta Elena, pare-se în familia unui hangiu, pe la anii 248/249. Despre originile Sfintei Elena avem atât mărturii scrise ale unor părinţi şi scriitori bisericeşti, dar şi câteva legende, care ar susţine că Sfânta Elena s-ar fi născut într-o familie princiară din Britania (vezi Antonia Harbus, Helena of

Britain in Medieval Legend, D. S. Drever, 2002).

Casiodor relatează faptul că Sfânta Elena s-a născut în cel mai important sat din Drepanum, care, după mutarea la cele veşnice a împărătesei, îi va purta numele – Helenopolis.

(Casiodor, Istoria bisericească triăpartită, PSB 75, p. 101) Datele despre copilăria şi adolescenţa Flaviei Iulia Elena sunt extrem de puţine, cu certitudine ea a petrecut aceste etape ale vieţii în satul natal bitinian, unde după unii istorici a devenit hangiţă, continuând activitatea tatălui ei. În trecerea prin Bitinia, generalul Constanţiu Clor a poposit în Drepanum la hanul Elenei.

Fermecat de calităţile ei, o cere de soţie şi pe drumul de întorcere spre vestul imperiului roman, poposesc la Naisus (Dacia Ripensis, Moesia Superioară – Niş, Serbia), unde naşte pe fiul lor Constantin, viitorul împărat al imperiului roman şi sfânt al Bisericii.

Relaţia de iubire dintre Elena şi Constanţiu Clor va fi ruptă brusc, în urma ridicării celui din urmă la rangul de Cezar şi a impunerii căsătoriei acestuia cu Teodora, fiica vitregă a lui Maximian Hercule.

Tată responsabil, Constanţiu nu-şi abandonează fiul, ci îl trimite împreună cu mama lui Elena la Nicomidia, la curtea lui Diocleţian, care îi va trata ca pe nişte adevărate rude.

După alţi istorici, Elena s-ar fin întors în satul natal, lângă Nicomidia, reşedinţa lui Diocleţian.

Prezenţa sa alături de micul Constantin i-a dat dreptul să-i insufle o educaţie aleasă, chiar dacă Elena nu îmbrăţişase credinţa creştină, aşa cum mărturiseşte Eusebiu de Cezareea în Viaţa lui Constantin.

Mortea lui Constanţiu Clor şi aclamarea lui Constantin în Britania ca împărat, o vor aduce pe Elena la Trier, unde tânărul împărat mutase reşedinţa. La curtea de la Trier, Elena era cea care se impusese ca o adevărată împăratească.

- Va urmaPr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Zaheu ,,Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat” (Luca 19,2).

Pocăit Era urât de popor, mai ales ca era născut din sânul lor, căci zice Mântuitorul: ,,Şi acesta este fiu al lui Avraam”(Luca 19, 9). Zaheu, care era evreu, din strângerea de dări, din care-şi făcea parte, probabil construise un idol lăuntric care-l primise odată cu lăcomia banilor, şi pe care-l sfarămă prin venirea Mântuitorului în casa lui. ,,Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8) Manase Zaheu era foarte bogat şi locuia în Ierihon şi fiind mic de statură s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă pe Iisus, auzise ca va trece Iisus, auzise de numele şi minunile Lui şi atunci, deşi înnecat aproape în

4

deşertăciune , el caută să cunoască cine este Iisus, caută din adânc la originea lui. Dorea să redevină fiu al luminii, îl căuta pe Dumnezeu şi a promis repararea greşelilor şi a păcatelor sale prin dăruirea a jumătate din averea sa săracilor şi prin restituirea împătrit a tot ceea ce încasase pe nedrept.

Iconografia bisericescă îl înfăţişează urcat într-un copac – dud, îmbrăcat în haine alese, semen ale condiţiei fizice şi sociale şi doritor să vadă minunea, căci Mântuitorul se oprise sub copac şi-I cere să coboare, căci dorea să poposească în casa lui, ceea ce a stârnit murmurele multora în legătură cu găzduirea la un om păcătos (Luca 19,5-7). Neliniştea fariseilor era fapta răului, care nu dorea îndreptarea păcătosului. ,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 9). De acum va trăi în Domnul, în sânul dragostei, în timpul ce-a trecut a fost mort, iar din clipa ce a spus Mântuitorul ,, Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10), a aflat viaţa, una cu totul nouă,

fiind dezlegat de toate grijile şi ispitele, de acum nu mai avea să fie urât de oameni, ci iubit de Dumnezeu.

Pr. Robert NICOLAE

Argeºul Ortodox

Domnul să-ţi facă parte de milostivirea lui!

Bunul nostru Dumnezeu este Unul milostiv, îndurător, dar potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi, cuvinte care se găsesc în Cele Zece Porunci, se arată faptul că Dumnezeu pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam, însă este îndurător până la al miilea neam faţă de cei care Îl iubesc şi păzesc poruncile Lui: « Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi pazesc poruncile Mele ». (Ieşirea 20,5-6). Din sfânta poruncă a Domnului se observă un raport de 250 la 1 între îndurare sau milostivire şi pedeapsă, între binecuvântare şi blestem.

Remarcăm faptul că la Dumnezeu chiar şi pedeapsa, sau blestemul, îl poate transforma în cele din urmă într-o binecuvântare. Încercăm să prezentăm în spijinul acestei afirmaţii câteva exemple scripturistice :În călătoria sa, Iacov împreună cu frumoasa sa familie ajunge la Sihem, unde fiica sa Dina se duce să vadă cetatea. Acolo în cetatea Sihem este observată de fiul împăratului şi răpită de acesta. A doua zi, după cele întâmplate, acesta împreună cu tatăl, adică împăratul şi prinţul din Sihem, merg să ceară mâna fiicei lui Iacov. « Într-o zi, Dina, fata Liei, pe care aceasta o născuse lui Iacov, a ieşit să vadă fetele ţării aceleia. Şi văzând-o Sichem, feciorul lui Hemor Heveul, stăpânitorul pământului aceluia, a luat-o şi, culcându-se cu ea, a necinstit-o. Apoi s-a lipit sufletul lui de Dina, fata lui Iacov, şi i-a căzut dragă fata şi a vorbit pe placul fetei. Şi a zis Sichem către tatăl său Hemor: “Ia-mi pe fata aceasta de femeie!” Iar Hemor, tatăl lui Sichem, a ieşit la Iacov, ca să vorbească cu el. Şi grăind cu ei, Hemor a zis: “Sichem, feciorul meu, s-a lipit cu sufletul de fata voastră; daţi-o dar lui de femeie şi vă încuscriţi cu noi: Măritaţi-vă fetele voastre cu noi şi fetele noastre luaţi-le pentru feciorii voştri; Şedeti la un loc cu noi: acest pământ larg vă e la îndemână, ca să vă aşezaţi într-însul, să faceţi negoţ şi să vă agonisiţi din el moşie”. Iar Sichem a zis către tatăl fetei şi către fraţii ei: “Orice veţi zice, voi da, numai să aflu bunăvoinţă la voi. Cereţi de la mine un mare preţ de cumpărare şi darurile cele mai mari şi vă voi da cât veţi zice, numai daţi-mi fata mie de femeie!”

(Facerea 34, 1-4.6. 8-12).

Copiii lui Iacov, Simeon şi Levi, propun împăratului şi prinţului din Sihem un plan cu gânduri ascunse, un plan mişelesc, dar învăluit în intenţii bune, cu dorinţa de a-i determina să accepte credinţa şi religia lor, să accepte ceremoniile şi anume circumciziunea sau tăierea împrejur : «Feciorii lui Iacov însă au răspuns cu vicleşug lui Sichem şi lui Hemor, tatăl lui; şi le-au răspuns aşa, pentru că acela necinstise pe Dina, sora lor. Şi au zis către dânşii Simeon şi Levi, fraţii Dinei şi feciorii Liei: “Nu putem să facem aceasta: să dăm pe sora noastră după un om netăiat împrejur, că aceasta ar fi o ruşine pentru noi. Numai aşa ne învoim cu voi şi ne aşezăm la voi, dacă veţi face şi voi ca noi, tăindu-vă împrejur toţi cei de parte bărbătească. Atunci vom da după voi fetele noastre, iar noi vom lua fetele voastre şi vom locui la un loc cu voi şi vom alcătui un popor. Iar de nu vreţi să ne ascultaţi, ca să vă tăiaţi împrejur, noi vom lua înapoi fata şi ne vom duce”. » (Fac. 34,13-17). Prinţul şi împăratul din Sihem acceptă planul fiilor lui Iacov, conving şi bărbaţii din cetatea lor şi a treia zi pe când bărbaţii sufereau datorită durerilor tăieturii, fiii lui Iacov, Simeon şi Levi, pun mâna pe săbii şi omoară toţi bărbaţii din cetate, iau pe cei care au rămas în robie şi jefuiesc cetatea de toate bogăţiile: Atunci când bătrânul Iacov binecuvânta pe copii său, lui Simeon şi Levi, nu le dă nici o binecuvântare, nici o parte de moştenire în ţară, ei urmau să fie blestemaţii lui Israel, care urmau să fie risipiţi şi împrăştiaţi în Israel, umblând dintr-o parte în alta: « Fraţii Simeon şi Levi...Unelte ale cruzimii sunt săbiile lor. În sfatul lor să nu intre sufletul meu şi în adunarea lor să nu fie părtaşă slava mea, căci ei, în mânia lor, au ucis oameni şi, la supărarea lor, au ologit tauri!

Blestemată să fie mânia lor, căci ea a fost silnică, şi aprinderea lor, căci a fost crudă; îi voi împărţi pe ei în Iacov şi îi voi risipi în Israel. » (Facerea 49, 5-7).

Deşi n-au primit o binecuvântare, purtând stigmatul faptelor mişeleşti pe care le-au făcut, într-un moment de mare apostazie pentru poporul Israel, atunci când Moise zăbovea să vină de pe munte, când poporul şi-a făcut un viţel de aur la care s-a închnat, urmând sărbătorile păgâne de la Baal-Peor împreună cu madianitele (Num. 25,1-3), când Moise coboară de pe munte şi găseşte poporul într-o stare de dezmăţ, când Moise cheamă pe cei care doresc să stea lângă Domnul, nu se afişează nici Ruben, nici Iuda, nici alţii, ci Levi, cei care aveau statutul de blestemaţi în Israel : «Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: “Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat”. Atunci a zis Domnul către Moise: “Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit. Curând s-au abătut de la calea pe care le-am poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el, aducându-i jertfe şi zicând: “Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a

scos din ţara Egiptului!” Atunci, auzind Iosua glasul poporului răsunând, a zis către Moise: “În tabără se aud strigăte de război”. Iar Moise a zis: “Acesta nu este glas de biruitori, nici glas de biruiţi; ci eu aud glas de oameni beţi”. Iar dupa ce s-a apropiat de tabără, el a văzut viţelul si jocurile şi, aprinzându-se de mânie, a aruncat din mâinile sale cele două table si le-a sfărâmat sub munte. Apoi luând viţelul, pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi, presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel. Moise, văzând că poporul acesta e neînfrânat, căci Aaron îngăduise să ajungă neînfrânat şi de râs înaintea duşmanilor lui, A stat la intrarea taberei şi a zis: “Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Şi s-au adunat la el toţi fiii lui Levi. Iar Moise le-a zis: “Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său”. Şi au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni. Căci Moise le zisese fiilor lui Levi:

“Afierosiţi-vă astăzi mâinile voastre Domnului, fiecare prin fiul său sau prin fratele său, ca să vă trimită El astăzi binecuvântare!” (Ieşirea 34, 1-7-8.17-20-25-29).

Din cei care aveau un statut de pedepsiţi, de blestemaţi în popor, cum erau cei din Levi, într-un moment de criză spirituală, ei sunt primii gata să slujească fără rezerve pe Dumnezeu. Din această cauză Dumnezeu i-a pus pe leviţi deoparte să fie preoţii Lui pentru popor. Poate că alţii nici nu ar fi acceptat să renunţe la moştenirile lor, la pământuri, la turme şi să slujească numai Domnului, mulţuminduse doar cu darurile pe care Domnul le-a rânduit pentru ei să le primească de la popor. Iată cum Levi, dintr-o seminţie fără o binecuvântare specială, ci chiar blestemată, ajunge să fie binecuvântată de Dumnezeu, şi din oameni blestemaţi pentru faptele lor, ajung binecuvântaţi, din oameni simpli din popor, din ciobani şi agricultori, ajung preoţii Domnului. Dumnezeu poate transforma întodeauna răul în bine şi blestemul în binecuvântare.

Să nu judecăm niciodată pe alţii, poate că cineva e stigmatizat pentru faptele lui, dar dacă omul acela se îndreaptă, se pocăieşte înaintea Domnului şi se îndreaptă cu credinţă către Bunul Dumnezeu, va fi iertat şi binecuvântat şi va ajunge astfel de sub blestemul păcatului, binecuvântat de Domnul. Noi nu avem dreptul să etichetăm pe cineva pentru faptele lui, ci fiecare ar fi bine să fie foarte atent la faptele lui, spre a fi un model pentru alţii, pentru că şi Sfânta Scriptură spune : «De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.» (1 Cor. 10, 12).

Un alt exemplu în viaţa căruia se demonstrează faptul că Dumnezeu transformă răul în bine şi blestemul în binecuvântare e Moise, acel om minunat, conducător înţelept, care a condus pe Israel din Egipt spre Canaan, omul care a adus Legile Domnului pe sfintele table de piatră. Atunci când Moise împreună cu poporul, în călătoria lor prin pustie, ajung la Refidim, poporul se plânge că nu mai are apă şi se ceartă cu Moise pentru faptul că i-a scos din Egipt ca să moară de sete în pustie. Moise roagă pe Domnul şi acesta spune : «Atunci poporul, apăsat de sete, cârtea împotriva lui Moise şi zicea: “Ce este

aceasta? Ne-ai scos din Egipt că să ne omori cu sete pe noi, pe copiii noştri şi turmele noastre?” Iar Moise a strigat către Domnul şi a zis: “Ce să fac cu poporul acesta? Căci puţin lipseşte ca să mă ucida cu pietre”. Zis-a Domnul către Moise: “Treci pe dinaintea poporului acestuia, dar ia cu tine câţiva din bătrânii lui Israel; ia în mână şi toiagul cu care ai lovit Nilul şi du-te. Iată Eu voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă şi va curge din ea apă şi va bea poporul”. Şi a făcut Moise aşa înaintea bătrânilor lui Israel.»

(Ieşirea 17,3-6). După porunca Domnului, Moise ia toiagul, loveşte stânca, apa curge, poporul bea, se satură, pleacă mai departe uitând să mulţumească lui Dumnezeu.

Ajung în călătoria lor în pustia Tin, unde din nou poporul se plnge că n-are apă : Şi blestema poporul pe Moise si zicea: “O, de am fi murit şi noi când au murit fraţii noştri înaintea Domnului! La ce aţi adus voi obştea Domnului în pustiul acesta, ca să ne omorâţi şi pe noi şi dobitoacele noastre? Şi la ce ne-aţi scos din Egipt, ca să ne aduceţi în acest loc rău, unde nu se poate semăna şi nu sunt nici smochini, nici vite, nici rodii şi nici măcar apă de băut?” Atunci s-au dus Moise Şi Aaron din faţa poporului la uşa cortului adunării şi au căzut cu feţele la pământ şi s-a arătat slava Domnului peste ei. » (Num. 20, 3-6.).

Domnul îi spune din nou lui Moise să ia din nou toiagul şi să lovească stânca : « Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: “Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei”.(Num.20,7-8). Moise procedează, după porunca Domnului, la fel ca înainte doar că luând toiagul spune : »A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: “Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?” Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori şi a ieşit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele ei.» (Num.20,9-11).

De data aceasta Moise greşeşte şi uită să dea slavă lui Dumnezeu, pentru apă. Din această cauză că nu au sfinţit Numele Domnului, li se spune : «Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: “Pentru că nu Maţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau“.» (Num. 20,12). Pentru o greşeală, pentru un păcat, să nu intre Moise în ţara Canaanului. Cât de mare putea să fie oare durerea lui Moise, să nu intre în Canaan. Oare ce însemna pentru el Canaanul ? Pentru ţara promisă de Dumnzeu, Moise a fost dispus să renunţe la tot, chiar şi gloria şi la tronul Egiptului, acceptând drumul pustiului. Duopă ce era un general de oşti, ajunge un cioban de oi în pustie. El vedea mereu Canaanul prin credinţă.

Moise mai avea la îndemână un procedeu şi anume acela de a-L ruga pe Dumnezeu pentru acest lucru : « În vremea aceea, m-am rugat Domnului, şi am zis: Stăpâne Doamne! Tu ai început să arăţi robului Tău mărirea Ta şi mâna Ta cea puternică; căci care este dumnezeul acela, în cer şi pe pământ, care să poată face lucrări ca ale Tale şi să aibă o putere ca a Ta? Lasă-mă, Te rog, să trec, şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!? » (Deut. 3,23-25). La rugăciunea lui Moise, Dumnezeu nu răspunde dorinţei lui de a ajunge în Canaan, ci îi spune : « Dar Domnul S-a mâniat pe mine, din pricina voastră, şi nu m-a ascultat. Domnul mi-a zis: ?Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta. Suie-te pe vârful muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miază noapte, spre miază zi şi spre răsărit, şi priveşte-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul acesta. Dă porunci lui Iosua, întăreşte-l, şi îmbărbătează-l; căci el va merge înaintea poporului acestuia şi-l va pune în stăpânirea ţării pe care o vei vedea.? » (Deut. 3,26-29). Cât de mare a fost amărăciunea lui Moise. Pentru o greşeală să nu-şi vadă idealul său de viaţă pentru care s-a jerfit. Oare de ce s-a comportat Dumnezeu aşa cu Moise. Era şi el om, nu putea greşi măcar o singură dată ? Pentrui o greşeală o pedeapsă atât de mare.

Dacă Moise ar fi cunoscut viitorul, dacă ar fi ştiut că Dumnezeu dorea să transforme acea pedeapsă, cum i se părea lui atunci, într-o mare binecuvântare pentru el, n-ar mai fi fost atât de amărât. Dacă ar fi ştiut Moise că însuşi Domnul îl va îngropa şi apoi îl va învia şi lua la cer ar fi săltat de bucurie. Dacă ar fi ştiut asta. Dacă Moise ar fi intrat în Canaan ar fi avut numai necazutri cu poporul, cu împărţirea pământurilor, cu judecăţile şi cu câte alte lucurri. Domnul a ales ceva mult mai bun pentru el. Sfânta Scriptură spune: «Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale. Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini.» (Ps. 37,4-5).

Domnul să se milostivească şi de noi, să ne ajute, ca indiferent de păcatele noastre, să ne îndreptăm în fiecare zi spre El, spre Crucea Lui, spre a primi iertare şi mângâiere, spre a vedea cum poate Dumnezeu să facă minunea schimbării răului în bine şi a blestemului în binecuvântare pentru toţi cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui. Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

Ioan-Gheorghe ROTARU

5

Argeºul Ortodox

Despre Războiul nevăzut al gândurilor lupta dintre gândurile bune şi rele Moralitatea, ca şi imoralitatea, începe de la gândirea noastră.

Pentru o înţelegere mai bună, în vederea reuşitei noastre în lupta cu păcatul, facem următoarea comparaţie: după cum pomul care face fructe bune sau rele are trei părţi distincte: rădăcina, tulpina şi coroana cu fructele ei, tot aşa şi în lucrarea omului distingem trei părţi: gândirea, vorbirea şi fapta. Pomul care face fructe bune ne bucură prin roadele lui, dar pomului căruia îi rodesc fructe rele, în zadar îi vom tăia coroana şi chiar tulpina, căci din rădăcina lui va odrăsli iarăşi o tulpină şi o coroană, care va produce tot fructe rele. Tot astfel şi vorbirea noastră, şi faptele mâinilor noastre se nasc din gândire, care este „rădăcina” gândurilor noastre bune sau rele. Să scoatem deci, prin voinţă şi rugăciune, rădăcina cea rea a gândurilor şi s-o înlocuim cu cea bună. În acest „război nevăzut” al gândirii vom putea câştiga lupta împotriva gândurilor rele, ispititoare, venite de la diavol, numai dacă ne vom lupta neabătut împotriva acestora. Iar gândurile cele mai ispititoare sunt cele ale sexualităţii. De aceea, în rugăciunea pe care o facem seara înainte de culcare, zicem: „ªi ne dă nouă Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihnă trupului şi sufletului, şi ne păzeşte pe noi de toată întunecata şi cea de noapte patimă a dulceţii. Conteneşte întărâtările patimilor, stinge săgeţile vicleanului cele aprinse şi pornite asupra noastră cu vicleşug [...]”.

Sfinţii Părinţi numesc aceste păcate ale sexualităţii „patima dulceţii”. Este deci o patimă „dulce” care vine prin săgeţile vicleanului, „aprinse şi pornite asupra noastră cu vicleşug”. Prin urmare, sunt mulţi care nu luptă împotriva acestui păcat, pentru că este „dulce”, adică foarte ispititor. Nici împăratul David şi nici înţeleptul Solomon n-au rezistat acestei ispite. De aceea, trebuie să ne îndepărtăm de femeia ispititoare, nu să luptăm împotriva ei. Iar Dumnezeu nu ne va părăsi.

Sunt unii care, nefiind instruiţi la timp, au înţeles mai târziu acest lucru. Dar mai

6

sunt şi alţii, care îl cunosc din tinereţe şi totuşi nu numai că nu se feresc de femeia ispititoare, ci se şi desfătează cu ea, săvârşind adulter mai întâi în gândul lor, apoi în inima lor, iar mai târziu, în chiar trupul lor. Ce răspuns vor da la judecata lui Dumnezeu? Să nu uităm că

Dumnezeu ne-a lăsat să alegem a face, în deplină libertate, binele sau răul, după care vom fi judecaţi.

Din nefericire, bogăţia şi luxul, după care aleargă mulţi, deschid multora calea spre acest păcat. Este bine să nu uităm că în Psalmul 36, 16 este scris: „Mai bun este puţinul celui drept, decât bogăţia multă a păcătoşilor”.

Mai sunt şi alte feluri de păcate sexuale, cum sunt cele ale sexualităţii nefireşti (malahie, sodomie, raporturi sexuale orale etc.), păcate ce trebuie mărturisite la preotul duhovnic. Sunt unii care, din ruşine sau din frică, nu-şi spun toate păcatele la spovedanie, nedându-şi seama de gravitatea consecinţelor. Aceştia se împărtăşesc cu nevrednicie. Sfântul Apostol Pavel

avertizează zicând: „...cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (1 Corinteni 11, 29).

Pentru că sunt mulţi (mai ales tineri) dezorientaţi, libertini, dorim să le recomandăm cărţile pe care le considerăm cele mai necesare şi să cităm capitolele şi versetele cele mai importante din Noul Testament pentru înţelegerea clară a celor relatate. Să nu se îndoiască nimeni de cele scrise în Noul Testament, fiindcă au fost scrise de către Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti cu preţul vieţii lor. Să fie citite cu atenţie şi cu luare aminte, căci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatele lor” (Ioan 15, 22). ªi să nu uităm că Domnul a mai spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

Pentru o înţelegere bună a celor relatate, recomandăm cărţile: Paza celor cinci simţuri şi Războiul nevăzut, ambele scrise de către Nicodim Aghioritul, care ne învaţă amănunţit cum să luptăm cu ispitele din lume şi cu patimile din noi.

De asemenea, recomandăm cartea Gândurile şi înfruntarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul, tradusă din limba greacă de ªtefan Lacoschitiotul, de la Schitul Lacu, din Sfântul Munte Athos, în anul 2000.

Dar mai există şi alte feluri de păcate, cum ar fi fumatul, pe care unii nu-l consideră a fi păcat. Dacă este însă dăunător sănătăţii (fumatul fiind interzis şi din punct de vedere medical), este şi acesta un păcat. Chiar ca atitudine (ţinută a corpului cu ţigara în gură) este un păcat: păcatul atitudinii care contribuie la crearea atmosferei plăcute libertinilor. ªi pentru a se înţelege mai bine păcatul atitudinii, este bine să ne punem întrebarea în mod sincer, cinstit, curat sufleteşte: Ce ar face Iisus în acest caz? Conştiinţa curată ne-ar răspunde imediat: nu ni-L vom putea închipui niciodată pe Iisus cu ţigara în gură. De aceea mai recomandăm şi cartea Urmarea lui Hristos de Toma de Kempis. Iar pentru a cunoaşte viaţa lui Iisus Hristos, ne este de mare folos sufletesc dacă citim, cu interes şi evlavie, cartea Viaţa lui Iisus, de Giovanni Papini.

Argeºul Ortodox

Rolul preotului în comunitate Una dintre întrebările care rămân actuale şi în acest secol al XXI-lea este legată de rolul preotului în cadrul comunităţii. Judecat din perspectivă istorică, dar şi al ideii concis expuse de André Malraux conform căreia „secolul XXI ori va fi religos, ori nu va fi deloc”, acesta se vădeşte a fi de o complexitate şi importanţă care depăşesc cadrul rândurilor de faţă. Subiectul poate fi investigat atât prin prisma ierarhiei ecleziastice căreia cel în cauză îi aparţine şi a rolului jucat de aceasta în devenirea romanităţii nord-dunărene, cât şi a locului efectiv în viaţa comunităţii ocupat de parohul însărcinat cu păstorirea spirituală şi cu protejarea acesteia. Încă din Antichitate au fost făcute afirmaţii legate de rolul creştinismului în slăbirea puterii imperiale romane bazate până la un moment dat pe un politeism centrat pe necesitatea asigurării stabilităţii şi prosperităţii statului, fapt puternic ancorat în mentalul colectiv al epocii. Abandonarea de către împărat a sacrificiilor rituale destinate câştigării bunăvoinţei zeilor, a tuturor celorlalte elemente care îl plasau pe acesta în Panteonul divin al Romei făcea ca această prosperitate, ca şi însăşi stabilitatea statului să fie direct ameninţate1.

Pe de altă parte, componenta puternic pacifistă a noii religii a dat naştere speculaţiei conform căreia aceasta ar fi minat puterea militară a imperiului, fapt care l-ar fi făcut vulnerabil în faţa ameninţărilor ridicate de atacurile barbare.

Dacă se face un salt în timp, se constată că şi mai recent au existat opinii critice, în special la adresa activităţii Bisericii ca instituţie şi mai ales a conducătorilor vremelnici ai acesteia. Astfel, D. Drăghicescu încercă să analizeze rolul jucat de Biserica Ortodoxă în devenirea poporului român şi ajunge la concluzia că aceasta a avut un rol important în sprijinirea şi creşterea influenţei, considerate nefastă, jucată în Ţările Române de grecii din Fanar, începând mai ales cu secolul al XVIII-lea, sau de influenţa moscovită crescută, datorită pretenţiilor imperiale propagate şi prin Biserică. Autorul concluzionează că „dacă neamul nostru se păstră şi scăpă nu fu prin, ci peste biserică”. Totodată, el explică religiozitatea românească nu prin înţelegerea de către credincioşi a metafizicii religiei, a fondului credinţei, ci prin „cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor”, fapt pe care îl apreciază ca venind din lumea dacoromană2.

Trecând peste părerile critice exprimate în timp, se poate observa că se scapă din vedere coeziunea şi determinarea generate de-a lungul timpului de creştinism, de Biserică şi de slujitorii acesteia. „Cu aceasta vei birui”3, ar fi văzut scris pe cer Constantin în anul 312, înainte de bătălia de la podul Milvius, în care acesta l-a învins pe Maxenţiu, cel care domnea peste partea occidentală a imperiului, deschizând astfel calea spre reunificarea structurii statale romane sub un singur stăpân, ca şi spre impunerea creştinismului ca unică religie.

De asemenea, deloc lipsită de importanţă este tocmai stabilitatea asigurată de ierarhia ecleziastică în provinciile imperiale prin autoritatea dată de structurile nou-create. Acum s-a fundamentat rolul de interfaţă între puterea centrală şi populaţie pe care Biserica l-a jucat secole de-a rândul, ajungând în anumite momente de criză a autorităţii laice chiar să i se substituie.

Pornind de la această situaţie de fapt ajungem la rolul clerului „de mir” în viaţa comunităţii. Preotul, liderul spiritual al comunităţii/lider de opinie în cadrul „micro-societăţilor de agricultori”4 din spaţiul românesc, relativ închise şi puternic coezive, este cel care a dat dimensiune confesională tradiţiilor ancestrale.

Tradiţiile care ţin de noua dimensiune confesională sunt cel mai bine integrate din punctul de vedere al mentalului colectiv în timpul sacru, iar exemplul cel mai relevant în acest sens este reprezentat de sărbătoare5. În acest context, în cadrul comunităţii cea mai prezentă sărbătoare este duminica, ziua Domnului, percepută mai ales în sânul comunităţilor rurale aproape ca un Paşte săptămânal6. Acesteia i se adaugă sărbătorile de peste an, venerarea sfinţilor şi a faptelor lor, precum şi marile sărbători hristologice: Crăciunul şi Paştele.

Privind problema din alt unghi, constatăm că un aspect important al acesteia este cel legat de viaţă şi moarte. Concepţia existentă asupra lor este indisolubil legată de cea asupra timpului şi asupra rolului omului pe lume, asupra căii pe care acesta o urmează. Existenţa lumii este cuprinsă între Facere şi Judecata de Apoi, în consecinţă limitele timpului individual sunt cuprinse între naştere şi moarte. Între ele se află calea pe care o urmează omul în viaţă; aici apare pregnant rolul preotului, ghid spiritual al individului şi al comunităţii pe care o păstoreşte. Şi aceasta deoarece unul dintre atributele fundamentale ale omului din perspectiva concepţiei asupra vieţii şi morţii este cel al vieţii sociale în care preotul are un rol precis determinat.

Cele mai importante momente ale vieţii sunt publice, comunitare, atât la bucurii, cât şi în momente dureroase participând întreaga comunitate.

Solidaritatea de obşte este subliniată în mod plastic în acest caz de expresia „înmormântarea, ca şi nunta, se face cu oameni”7.

Se poate face astfel legătura cu o altă componentă importantă a vieţii comunitare: căsătoria. Căsătoria joacă un rol major în definirea familiei, a relaţiilor de rudenie şi în ultimă instanţă subliniază integrarea în neam a individului considerat din acel moment apt să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de comunitate. Finalul, moartea, reprezintă în fapt integrarea în eternitate prin încetarea timpului individual8.

Dar preotul nu a fost doar ghidul spiritual de care avea nevoie comunitatea pentru a-şi găsi şi urma rosturile. Analiza izvoarelor vremii ne arată o multitudine de faţete ale activităţii unui astfel de păstor. În primul rând a fost un om învăţat şi de multe ori cu sete de învăţătură.

Relevant este în acest sens documentul de la 1552 prin care Alexandru Lăpuşneanu, un domnitor prea des condamnat datorită mai ales nuvelei romanticului Negruzzi, destul de puţin ancorată în realitatea timpului, îi dă „rugătorului” său „popa Sava” suma de 1500 de aspri cu care acesta să îşi cumpere haine şi trei cărţi necesare învăţăturii.

Demn de remarcat este aici faptul că domnul i-a trimis această sumă în urma solicitării exprese a preotului, care avea nevoie de 1000 de aspri pentru achiziţionarea acelor cărţi, spre a putea fi „învăţător al creştinilor şi stâlp şi liman al credinţei creştine”9. Iar voievodul moldovean ştia foarte bine ce spunea când îi cerea celui în cauză să fie stâlp al credinţei în condiţiile în care Europa apuseană era măcinată de războaiele religioase stârnite de Reforma lui Martin Luther, fiecare dintre părţile implicate săvârşind excese îndreptate cu precădere împotriva credincioşilor din tabăra adversă.

De altfel, el însuşi fusese propulsat pe tronul de la Suceava de un grup de nobili polonezi reformaţi, care au încurajat asasinarea lui Ştefan Rareş, fiul lui Petru Rareş, care iniţiase o politică de înlăturarea a neortodocşilor din ţară.

Pe de altă parte, iar la scara istoriei nu trecuse mult timp, papalitatea considerase întotdeauna teritoriile locuite de ortodocşi ca fiind zone în care se putea purta cruciadă împotriva schismaticilor (pe modelul experimentat împotriva catharilor din Franţa), iar Ţările Române au rămas mereu o ţintă pentru regatele catolice învecinate în sensul fie al aducerii lor sub un control direct, fie al ocupării definitive.

Exemple în sensul poziţiei pe care suveranii catolici erau chemaţi să o aibă faţă de ortodocşi sunt multe, dar ne vom opri asupra unei scrisori din 1234 (deci înainte de descălecatul lui Dragoş) pe care episcopul Grigore, direct legat de curia romană, o adresează din Perugia regelui Bela al Ungariei. În text se menţionează: „în episcopatul cumanilor (n.n. - o astfel de episcopie a avut în jurisdicţie Moldova) sânt nişte oameni care se numesc români, care, deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diverse rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte care sunt potrivnice acestui nume. [...] tu ca un principe catolic [...] vei sili pe toţi neascultătorii faţă de biserica catolică din ţara ta să se supună acestei biserici. [...] vei sili pe sus-numiţii români să primească pe episcopul pe care zisa biserica li-l va da”1.

De prestigiul generat de rolul determinant jucat în cadrul comunităţii şi de ştiinţa de carte se leagă printre altele şi încrederea cu care slujitorul bisericii era învestit de comunitate, cel în cauză fiind de multe ori chemat să întărească prin semnătura şi sigiliul său diverse acte care consfinţeau o varietate de activităţi cotidiene: vânzări-cumpărări de bunuri, tranzacţii comerciale, cesiuni de bunuri mobile sau imobile etc.

Demn de subliniat aici este faptul că acest fenomen se petrece mai ales începând cu secolul al XVI-lea, în momentul în care domnia renunţa la o serie de privilegii, cu preponderenţă la cel legat de controlul tranzacţiilor cu terenuri pe care îl deţinuse încă de la întemeierea statelor feudale româneşti. Şi aici revenim la ideea conform căreia putem constata o substituire a prestigiului clericului (şi, de ce nu, al unui gen de autoritate) celui al puterii centrale, este adevărat, într-un alt context şi pe un alt fond decât cel al disoluţiei autorităţii imperiale.

Un alt aspect al rolului pe care slujitorii Bisericii l-au jucat în istoria neamului este chiar cel de istorici. Răsfoind vechile cărţi, în special cele al căror conţinut este în mod direct legat de viaţa religioasă, găsim însemnări pline de miez care vin şi completează documentele oficiale cu note referitoare la viaţa oamenilor, la evenimente care s-au petrecut şi au marcat comunităţile pe o perioadă mai mică sau mai mare. Regăsim însemnări extrem de preţioase privind fenomene naturale (eclipse, cutremure, inundaţii, schimbări climatice1), evenimente istorice1, epizootii, pandemii1, invazii, inclusiv de lăcuste, istorie economică, socială, administrativă, învăţământ1.

Din mulţimea de însemnări găsite, una scrisă pe o Biblie tipărită la 1648 şi aflată în momentul actual în Biblioteca Academiei Române se individualizează prin complexitatea informaţiilor transmise: „Ciuma au fost la 1733, Horia la 1786, fuga de turci la 1788, holera dintâi la 1832. La 1834, trecând vara fără ploi până la 26 iulie, ploind atunci bine. Eu atsia am fost pana la 13 octobii şi lipsa banului au adus ca tzei (?) Catulus batrani la 5 zloţi, iar fiind cam defon cu 30 zloţi, iar mai pe urmă la 50 zloţi cam. La 1836, intrând a doua oară colera în Ardeal în cara Ungurească aşa cu putere, mai ales la oraşe au pierit multă lume, că unii din picioare fiind sănătoşi pica morţi, aşijderea şi pă sate. 1848, ungurii voind a uni Ardeal cu ungurii şi cerând Ministeri deosebitu de cel Împărătesc - cu deosebire 15 Marte au ieşit Iobăgia - ungurii trăgându-se în dereptu cu Ministeriulu loru în a căreia frunte se puse Kosot Lajos şi au începutu ura cu Guvernul împărătesc şi cu celelalte naţiuni conlecuitoare (Romani, Serbi şi Saşi).

Subt M.S.I. Ferdinand V-lea mulţămindu-să Tr. Au urmat 1848, 2 Decbr.

Francisc Ioseff II-lea. M.S. Ferdinand s-au tras în Bohemia. Anii 1813 toată vara aşa au fost de ploios cât la ţară din şasă clăi abia făceai o feardelă. Şi au fost foamete în tot Ardealu, cât feardela de cucuruzi în luna lui aprilie, la anul 1814, au fost cu 3 zloţi 30, grâul cel frumos 4 zloţi, săcara ca şi cucuruzu, numai având noroc cu Bănatu, că de acolo ne-am ţinut. Şi mulţi, mulţi oameni au fugit de aici în Ţara Românească şi în Bănat de foame” / Preotul Sofronie. „Tot la anul 1814, luna aprilie 27 de zile, iară au nins în trei zile, numai n-au fost stătătoare, cât ningea noaptea, se lua ziua. Apoi luna lui mai, sfârtarii cei dintâi au fost ca şi cum umblă începutul lui marţi cu babele. Iară să ştiţi că zăpada nimic n-au stricat, numai bruma alocurea, prunele, mearele, viile. Dară aicea la sat au rămas în unele locuri destule meare, prune, cirăşă, vişine, iară nuci nimic. Toamnele frumoasă, primăvarile şi mai frumoasă, iară cucuruzu slab. În două zile a lui iunie au nins mai puros în Clopotiva”. „În anii Domnului 1767 în luna lui iulie 10 zile

cu acesta, anume popa Sofronie am venit din Răchitoasa aicea în Densuş.

Murind popa Pascu şi rămănând satul fără preot s-au rugat de mine să le fiu preot şi m-am tocmit cu satul dinaintea [?] de aicea, anume jupânu Lucaci Gheorghie, domnişoru Lucaci Ioja, jupânu solgăbirău Bocoşniţă Lasco, jupânul Antalfi Ioja şi toţi ceilalţi m-au vroit, întărindu-mă cu contractu şi prin care voi şi arăta unde va fi lipsă de va zice cineva ceva”1.

Regăsim aici date despre epidemii, fenomene meteorologice cu implicaţii în agricultura locului, preţuri ale produselor de primă necesitate, evenimente istorice importante şi despre maniera de aducere a unui nou paroh într-o parohie lipsită de păstor.

Toate acestea sunt de o extremă importanţă pentru istoric în condiţiile în care pentru înţelegerea unui eveniment este nevoie de o abordare interdisciplinară a epocii pentru înţelegerea corectă a fenomenelor care ne-au marcat trecutul.

Prezentul este puţin mai confuz din perspectiva abordării manierei în care acest personaj de prim rang al comunităţii româneşti s-a putut adapta evoluţiilor societăţii umane în ansamblul ei, precum şi noilor tipuri de agresiuni la care aceasta este supusă.

Perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial a adus după sine o serie de modificări mai mult sau mai puţin radicale în statutul bisericii în general şi în cel al slujitorilor ei în particular. S-au succedat perioade de presiuni cu relaxări relative, timp în care statul, în maniera în care era organizat în epocă, a încercat să îşi impună propria viziune asupra societăţii în ansamblul său, biserica fiind direct vizată pe anumite paliere ale existenţei sale.

Paradoxal, politica rigoristă în materie de credinţă pe care statul comunist a practicat-o a protejat o vreme Biserica de una dintre consecinţele transformărilor generate de fenomenul mondializării pe care lumea îl trăieşte astăzi, şi anume ofensiva purtată de reprezentanţii noilor curente religioase, de inspiraţie creştină sau nu, pentru captarea atenţiei credincioşilor din parohiile ortodoxe şi pentru desprinderea acestora de vechea credinţă.

Preotul este o personalitate extrem de complexă şi emblematică, îndeplinindu-şi cu pasiune şi cu credinţă îndatoririle sale faţă de enoriaşi, care, din acest motiv, îl respectă cu sinceritate. * Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. Este doctor în istorie, specializat în Evul Mediu moldovenesc.

1 Pierre Chuvin, Rome n’est pas tombée en un jour, Les collections de l’Histoire, nr. 48, iulie 2010 (Comment meurent les empires), p. 24. Fost director al Institutului Francez de Studii Anatoliene din Istanbul, Pierre Chuvin este actualmente profesor la Universitatea Paris-X Nanterre.

2D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Bucureşti, Librăria Leon Alcalay, 1907, reeditată în ediţie anastatică de Editura Albatros, 1995, p. 267-277. Lucrarea a mai fost reeditată în 2006 şi 2007 de Editura Historia. Autorul, născut în 1875, licenţiat în filosofie al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, având un doctorat în sociologie la Paris, a fost conferenţiar la catedra de sociologie care funcţiona în cadrul Universităţii Bucureşti. După ce a părăsit catedra a fost integrat în corpul diplomatic român între 1936 şi 1938, fiind ambasador al României în Mexic. S-a sinucis în 1945.

3 În traducerea românească a Panegiricului împăraţilor Constantin şi Elena întocmit de patriarhul Eftimie de Târnovo (Bulgaria) şi tradus pe la 1473 în limba română de ieromonahul putnean Iacob se menţionează următoarele în legătură cu evenimentul: „temându-se de înşelăciune meşteşugită, chiemă pre Dumnezeu al tătâni-său întru ajutor să se arete lui cine iaste. Şi îndată ce doriia au nemerit, că primblându-se el într-un câmp oareunde, cu oastea, şi pre Dumnezeu întru cuget chiemând spre ajutoriu, se arătă sămnul lui Dumnezeu întru amiazizi, mai vârtos decât razele soarelui strălucind, în chip de cruce arătâdu-se şi cu sămnare de stele şi cu slove râmleşti zicând: < Cu aceasta vei birui Constantine>. Iar împăratul uimindu-se de aceasta, şi întrebă pre cei ce era cu dânsul: <Au vedeţi şi voi ceva?>. Şi toţi într-un glas mărturisiră că aşijderea văd, iar împăratul să miră văzând acea videnie şi toată zioa trecu înfricoşat”. Gheorghe Mihăilă, Tradiţia literară constantiniană de la Eusebiu al Cezareei la Nichifor Calist Xanthopoulos. Eftimie al Târnovei şi domnii Ţărilor Române în Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 338. Autorul, lingvist şi filolog, este din 2004 membru al Academiei Române.

4 Bogdan-Alexandru Halic, Pace şi război în Ţara Românească în secolele XIV-XVI, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003, p. 146. Conferenţiar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy” din Bucureşti, autorul este specializat în istoria Evului Mediu, cercetările sale fiind axate pe domeniul imagologiei şi în special al celei istorice.

5 Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Editura Saeculum, 1997, p. 29.

6 Ion Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească. Secolele XV-XVII, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 44.

7 V. Trebici, I. Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 90.

8 Bogdan-Alexandru Halic, op. cit., p. 110-116.

9 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. VI (1546-1570), întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei, 2008, 105/p. 189-190.

1 Ibidem, D. Relaţiile între Ţările Române, vol. I, 9/ p. 20-21.

1 „În anul 1785, martie în 16 zile au fost în zioa de Paşti, Paştile ungurilor, geru şi frigu câtu au îngheţatu sfânta cumunicătură în potiru, slujind sfânta liturghie. Lângă aceasta vina de fân au fostu cu 3 florinţi, ba încăpă urmă au fost fânu şi într-un galbin. Scris-am eu Meciu Anania paroh din Binifalva.” Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 123. „Veleat 1803, marte 25. Şi am scris ca să se ştie când au îngheţat Dunărea la Blagoveştenii.

Preotul Tănase fiul luiVelico logofăt.” Ibidem, p. 127.

1 „această sfântă Liturghiia s-au legat când s-au schimbat din Ţara Moldovei Grigore Ghica Vodă (n.n. - Grigore al II-lea Ghica, a treia domnie în Moldova, 1747-1748) şi au mersu în Ţara Românească şi aici au venit Constandin Neculai Vodă (n.n. - Constantin Mavrocordat, a treia domnie în Moldova, 1748-1749) dascălul Gheorghe, fiul preotului Ioan din Comăneşti la 1746.” Ibidem, p. 7. „scris-am eu popa Moisei ot Brăeşti ... Şi multă vrajbă întru domnu (n.n.

- Constantin Racoviţă, 1753-1756) şi întru boieri. Şi făcură pe Văcăreşti surgun, la luna lui iunie 1 dni, 1755. Eu popa Moisi sin popa Manta”. Ibidem, p. 9.

1 „cându au fost ciumă aicea în Ţara Bârsii. Şi era anul dintâi la 1756. Era lazaret în Cotlea. Şi era închise toate satele ciumate. Cifrele-42 la Holbav, 800 la Poiana Mărului, 900 la Zărneşti, mulţi fără seamă la Braşov în Şchei.” Ibidem, p. 174. 1795 - epidemia din Bucureşti unde s-a combinat cu foametea („mulţi mânca coajă de copaci şi o amesteca cu tărâţe de-şi lungia zilele”). Ibidem, p. 176.

1 Ridicarea de şcoli: „când s-au ridicat prin osteninţa cia multă şi cheltuială a părintelui popa Nicolai Vartholomei şcoala cea nouă din Şimon 1829”. Însemnarea ne oferă preţioase date privind eforturile depuse de slujitorii Bisericii în scopul păstrării limbii române şi în consecinţă prezervarea identităţii naţionale în Ardeal. Ibidem, p. 179.

1 www.cimec.ro, accesat la 28.XI.2010.

Dr. Silviu BUBURUZAN

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze

liturghie Arhierească în parohia Găvana i

Credincioșii parohiei Găvana I din municipiul Pitești au avut duminică, 17 februarie, bucuria de a avea în mijlocul lor pe Întâistătătorul Eparhiei Argeșului și Muscelului. Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie în biserica cu hramul ,,Duminica Tuturor Sfinților”.

Cu această ocazie, Chiriarhul Eparhiei a adresat celor prezenți un cuvânt de învățătură, amintind de dragostea deosebită a credincioșilor care au contribuit la toate lucrările de restaurare și înfrumusețare a bisericii din această parohie. De asemenea, Înaltpreasfinția sa

a amintit de modelul deosebit al femeii cananeence care a primit răspuns la rugăciunile făcute prin foarte multă stăruință.

Biserica cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” din cartierul Găvana I a fost zidită din temelie în anul 1817, fiind sfințită în anul 1820 de Preasfințitul Iosif al Argeșului. În acele timpuri actualul cartier al municipiului Pitești era un sat mic care avea foarte puține locuințe. În 1892 s-a restaurat pentru prima oară, fiind mărită și resfințită în timpul Preasfințitului Gherasim Timuș Piteșteanul. În perioada 1957-1959 s-a mărit și mai mult, fiind realizată atunci pictura în

tehnica frescă de către pictorul Vasile Blendea.

Lucrări foarte importante de restaurare în interior și exterior s-au executat în perioada 1992-2007, la îndemnul și sub directa purtare de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului. În cadrul Sfintei Liturghii oficiată, diaconul Andrei Matei a fost hirotonit preot misionar pentru mănăstirea Râncăciov, iar tânărul teolog Ioan Marin a fost hirotonit diacon pentru parohia Humele.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului