Argesul Ortodox nr. 606

Anul XII nr. 606 Iulie

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

2014 8 pagini

Duhul curăției Când

ne gândim la duhul curăției, din rugăciunea Doamne și Stăpânul vieții mele, fără prea multă greutate trebuie să înțelegem că este vorba despre duhul curat, primenit, după ce a fost spălat de întinăciunea păcatelor săvârșite, cu gândul, cu lucrul, cu știință și neștiință, cu voie sau fără de voia noastră.

Înainte

echilibru poate fi în natură și în viața oamenilor.

Să știi că nu te pândește nimeni, ca să te târască prin mocirla vorbelor și a altor mijloace, la îndemâna multor neînțelepți, care-și înmulțesc răutățile, șerpăria veninoasă din inimile lor, care împroașcă viața bieților oameni! Deci, să știi nima noastră nu trebuie să fie un loc toate acestea, că nu ți se întâmplă, vei răsufla spurcat, în care să colcăie toate urâciunile lumii, liniștit că ai scăpat de o povară distrugătoare de viață.

inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), ne dă mare speranță și sporul de a ne curăți inima de toate gândurile păcătoase și a ne așeza cu precădere toate dorințele curate care duc pe drumul sfințeniei.

I

de a ne elibera din aceste păcate, aveam duhul cel necurat care ne-a bântuit fără cruțare, iar noi, la rândul nostru, am bântuit pe cei din jur.

P

e acei nelegiuiți, care se leagă de viața oamenilor, ca boala de omul sănătos, îi va aștepta judecata nemiloasă a lui Dumnezeu, că au creat suferințe oamenilor, zidiți cu același chip de Sfânta Treime! Ca să ne vindecăm de inima bolnavă de parșivenie, gânduri urâte și răutăți, acestea fiind adevărata boală a inimii, să nu uităm, ca zilnic, și în orice oră și minut, să rostim cu voce tare, să audă toată lumea, dar și în taina sufletului, rugăciunea inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă și mă iartă pe mine păcătosul!

Astfel, ne vom vedea bârna din ochiul nostru și nu vom mai vedea paiul din ochii altora, pe care să-l lăsăm în grija lui Dumnezeu.

Pentru

a înțelege mai bine cele despre duhul curăției, dimpreună vom afla că acest duh coborâtor din bogăția de har a Duhului Sfânt trebuie să se sălășluiască mai întâi în mintea noastră, izvorul gândirii.

Așadar,

să începem cu Curăția Rațiunii, Rațiunea fiind prima componentă a Sufletului nostru. Cea mai mare grijă trebuie să o avem pentru a ne păstra și cultiva gândurile noastre cele bune și de a plivi lăstărișul și buruienile care, deseori, se amestecă lalolaltă.

C

ând întâlnim oameni care vorbesc mereu și haotic, înseamnă că au o dezordine în gândire, lipsindu-le cultura, normele elementare de comportare și bunăcuviință.

Abuzul unora, de a te batjocori cu orice preț, de a-ți cotrobăi prin viață cu nestăvilită nerușinare, ocările în particular și în public, amenințările și alte puneri la cale, ne arată că acei oameni, săracii de ei, au probleme serioase cu capul și trebuie să se caute la doctori de specialitate și la duhovnici.

Din păcate, mai pe toate drumurile lumii se întâlnesc astfel de specimene care cad din demnitatea cu care au fost creați de Dumnezeu Creatorul. Câți dintre noi, oare, mai suntem sănătoși la minte? Nebuneala lumii se cam arată pe la toate răspântiile, căutându-și vânatul în semenii săi!

Învățații de demult, pentru aceste stări de lucruri aveau următoarea exprimare în latina cea veche: homo homini lupus, adică omul devenit lup pentru oameni! Opusul lui, omul, pentru oameni, frate sau înger! Ce sfânt ideal!

Ce fericire ar fi! Cum s-ar mai împlini porunca lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe alții!

Așa ne vom curăți sentimentele noastre, izvorâte din rațiune și inimă, le vom sfinți și le vom păstra neatinse de spurcăciunile lumii. Și astfel, a doua componentă a sufletului, pe lângă Rațiune, Sentimentul va sta întru neclintire și cu Voința, a treia ipostază a sufletului nostru nemuritor, izvorât din Dumnezeu.

A

toate dorințele necontrolate și aducătoare de păcate, toate urile și răzbunările din răutate și invidie. Pentru biata inimă, aceste nenorocite stări sunt un dezastru care se prăvălește, atât asupra celui cu inima bolnavă de toate răutățile lumii, cât și asupra celor pe care noi nu-i iertăm până nu ne răzbunăm ca fiarele.

U

n om cu inima curată este un om bun!

De el nu te temi niciodată că ți-ar face sau gândi vreun rău oarecare. Cât de buni erau românii de altădată! Mai sunt și acum, pe alocurea!

Când

spui că un om este bun, blajin, pașnic, iertător, spui totul. Și așa, acest om cu inimă de aur, urcă în fericirea a șaptea: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se cum să vedem o altă ipostază, Curăția vor chema” (Matei 5, 9). inimii, a doua treaptă a Duhului Curăției. Ca să oar din corola de crin a inimii curate ajungem la pacea și liniștea inimii, trebuie să trecem prin anumite stări, fără de care nu vom poate izvorî bucuria împăciuirii, a păcii, care te așează în ipostaza de fiu al lui Dumnezeu. putea avea o adevărată bucurie sufletească.

A

D

D

acă citim cu atenție Fericirile, vom vedea că Fericirea a șasea: “Fericiți cei curați cu

C

âtă bucurie dumnezeiască se revarsă asupra inimilor făcătoare de pace! Doamne, ce

voi să fim oameni între oameni, asemenea nouă, a voi să sfințim totul în jurul nostru, a crea o atmosferă de pace și încredere, a sprijini pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, în solidaritate ortodoxă și românească, fiind între noi, frați de aproape și pe mai departe, este semnul minunat că ne-am înțeles rostul nostru, trecând prin frumusețea acestei lumi văzute, binecuvântată de Dumnezeu!

A ne purta iresponsabil și vrăjmaș față de natură și de oameni, este o stare gravă de alienare, de care să ne vindecăm cu grăbire.

Duhul Curăției, Doamne Dumnezeule, trimite-l peste viața noastră și nu ne lăsa să pierim! Inimă curată zidește întru mine Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele!

Argesul Ortodox

Sfântul Ilie, marele prooroc din Tesvi Galaadului Etimologic, Ilie înseamnă (în ebraică ‫ּוהָּיִלֵא‬, Elijah, în trad. “Al cărui Dumnezeu este Jah(ve)”, în greacă și latină Hλίας respectiv Elias, în arabă ‫ساَيْلِإ‬, Iliās) (sec. al X-lea a.

Chr.). El a fost un proroc evreu, menționat în cap. 17-20 din a treia carte a Regilor din Vechiul Testament. În Noul Testament Mântuitorul face referire la el spunând despre Ioan Botezătorul că este Ilie care va să vină (Matei capitolul 11 versetul 14). Despre Ilie în Noul Testament găsim scris și în Matei 17:3, Marcu 9:4 și Luca 9:30. Numele Ilie (alternativ Elie) în limba română provine de la numele ebraic Eliyah (Eliiah), ceea ce înseamnă ‘Al cărui Dumnezeu (El) este YHWH‘. În sinaxare și martirologii e pomenit pe 20 iulie, cu apoziția «ο θεσβαίος» (ho thesbaíos), redat în limba română prin «Tesviteanul», «Tesbiteanul», «Tișbitul», (HaTișbi în ebraică, după localitatea Teșev sau în versiunile greco latine Tesvi sau Tesba). Este considerat profet în toate cele trei religii abrahamice.

văduvă, când fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsuflețit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (cf. Matei 17).

Sfârșitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate.

Se spune că, simțind el că zilele pe pământ sunt numărate, și-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viața aceasta pământească la viața cea cerească, fără a trece prin poarta morții. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălțat la cer pe o căruță de foc trasă de cai.

Viața Sfântului Ilie La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiția apocrifă, care a transmis aceste detalii despre nașterea Prorocului, precizează că el era din tribul lui Aaron și deci erapreot. La nașterea sa, tatăl său a văzut oameni îmbrăcați în alb învelindu-l în scutece de foc și, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacăra, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieți. Încă din copilărie, ținea strict toate poruncile Legii și se ținea în permanență în fața lui Dumnezeu prin feciorie, post neîncetat și rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul și făcură din el modelul vieții mănăstirești. A activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit și pe el să cadă în idolatrie; lipsa de pioșenie și depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soția sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci și pe toți oamenii rămași credincioși lui Dumnezeu și se închina idolilor Baal și Astarte. Sfântul și Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credință a poporului care prin exemplu mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului, o secete groaznică se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbații, femeile, copiii, animalele domestice și animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la credință.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie și înveșmântat cu piele de vițel, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicata apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista și astăzi, și unde a trăit și ‎Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure și care aveau reputația unei mari cruzimi față de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineața și carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă, Dumnezeu își trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el milă. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei. În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datorate ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale; la cuvântul Proorocului, covata sa cu faină și urciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta

În tradiția populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor și a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credință și curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat și erou al credinței. Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfânt făcător de minuni. Există tradiții populare diferite din toate zonele geografice ale Românei, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruța lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu și mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuți ale sfinților Noului Testament. Fiind unul dintre Profeții evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaște sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul.

Pe 20 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește suirea la cer a Sfântului și Marelui Prooroc Ilie Tesviteanul. Statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane (cca 0,55%) poartă numele Sfântului Ilie.

Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie. Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se manâncă, pentru prima dată, roada nouă de mere și de struguri, nuci și alune. Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de “retezatul stupilor”. Totodată Sfântul Ilie este ocrotitorul Forțelor Aeriene Române.

Așadar, Sfântul Ilie Tesviteanul este unul dintre cei mai populari sfinţi ai Vechiului Testament. Prooroc de foc al Dumnezeului Savaot, mistuit de „râvna casei Domnului“, el a rămas în conştiinţa Bisericii drept apărătorul neînduplecat al legii dumnezeieşti, într-o perioadă tulbure a poporului evreu, când rătăcirea idolatriei care venea din partea regelui Ahab şi a soţiei sale, Isabela, depărta pe tot mai mulţi de la credinţa în Unul Dumnezeu.

Faptele minunate ale lui Ilie, care îşi întărea cuvintele de foc cu foc coborât din cer, intransigenţa în faţa păcatului relei credinţe, calitatea de a fi un văzător al Domnului şi, desigur, sfârşitul său neobişnuit - mutat la Domnul fără a mai trece pragul morţii - i-au dat lui Ilie aura de sfânt ales şi de patron al cerului. Evlavia creştinilor faţă de Sfântul Ilie l-a făcut şi unul dintre cei mai populari sfinţi în iconografia creştină, icoanele sale înfăţişândul în diverse ipostaze, consemnate de scrierile şi de tradiţia iudeo-creştină.

Pr. Florin IORDACHE

Pilda creștină La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea la întrebat: "Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc". Părintele a întrebat-o: "Şi nu te rogi?", la care ea a grăit: "Mă rog, cum să nu mă rog". "Şi cum te rogi?". "Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: "Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă". Atunci când spăl rufe spun din nou: "Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată". Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte". Femeia l-a întrebat în final: "Părinte, o fi bună rugăciunea asta?", iar părintele Paisie i-a spus asa: "Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!".

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAlINIC al Argeșului și Muscelului

Adresa: Strada Țepeș Vodă nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacția: preot prof. Cornel Dragoș, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuțã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argesul Ortodox

Saltă de veselie, fiica Sionului! « Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile pământului. » (Zah. 9,9.10).

Proorocul Zaharia a prevestit, cu cinci sute de ani înainte de naşterea lui Iisus Hristos, venirea Împăratului lui Israel, prin frumoasele cuvinte de mai-sus. Proorocia aceasta urma să se împlinească întocmai acum când Iisus mergea la Ierusalim. Iisus Hristos, care atâta timp refuzase onorurile regale venea acum la Ierusalim, ca un moştenitor făgăduit al tronului regelui David.

Iisus Hristos Şi-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim în prima zi a săptămânii, într-o zi de duminică. Mulţimile de oameni care alergaseră să-L vadă în satul Betania, acolo unde avusese loc minunea învierii lui Lazăr, Îl însoţeau acum pe drum, doritoare ca şi ele să fie martore la primirea Lui în Ierusalim. «Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. » (Ioan, 12,9).

Mulţimi de oameni, evrei din toate părţile ţării, erau pe drum către Ierusalim, pentru a sărbători acolo marea sărbătoare a Paştelui (Ioan, 12,12). Aceste grupuri de oameni s-au alăturat şi ei mulţimii care Îl însoţea pe Iisus. Era o atmosferă minunată, o atmosferă de sărbătoare, părea că întreaga natură se bucură de acest măreţ eveniment. Natura oferea şi ea o privelişte minunată, cu copaci îmbrăcaţi în verdeaţă, a căror flori răspândeau în aer un miresme delicate. Acea zi de duminică era cu adevărat o zi a florilor parfumate şi a bucuriei, o adevărată sărbătoare a floriilor. « A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! » (Ioan, 12,12-13).

Astfel, o nouă perspectivă de viaţă, însoţită de o mare bucurie însufleţea inimile mulţimilor de oameni care-L însoţeau pe Iisus. În inimile lor răsărea nădejdea unui nou regat, cu Iisus ca noul Rege. Iisus, având de gând să meargă la Ierusalim călare, îi trimise pe doi dintre ucenicii Săi să aducă o măgăriţă cu mânzul ei. « Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, Zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. » (Matei 21,1-3).

Atunci când S-a născut, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut nevoie de găzduirea altora, a străinilor. Staulul în care s-a născut Iisus şi care pentru o vreme i-a fost loc de odihnă nu-I aparţinea Lui s-au familiei Sale. El a depins mereu de bunăvoinţa altora.

Acum când dorea să meargă la Ierusalim, din nou depindea de bunătatea unui străin care să aibă bunăvoinţa de a-I dărui un animal de călărie, pe care să intre călare în Ierusalim ca împărat. În această întâmplare providenţială s-a descoperit din nou dumnezeirea Lui până şi în îndrumările cu lux de amănunte date ucenicilor pentru această călătorie.

După cum Iisus a spus mai dinainte, cererea că « Domnul are trebuinţă de ei » a fost îndeplinită

imediat. Iisus a ales să folosească mânzul pe care nimeni nu călărise. Ucenicii, plini de voie bună şi entuziasm, şi-au aşezat hainele lor pe mânz şi L-au aşezat apoi pe el pe Învăţătorul lor pe Iisus. Până aici, Iisus umblase întotdeauna pe jos şi ucenicii s-au mirat la început că El a ales să meargă călare. Văzând aceste lucruri în inima lor s-a aprins nădejdea, aducând plăcutul gând că El era gata să intre în Ierusalim, să Se proclame împărat şi să-şi exercite puterea Sa împărătească. În timp ce mergeau să-şi îndeplinească misiunea, ei le-au împărtăşit prietenilor lui Iisus aşteptările lor strălucitoare; agitaţia s-a întins în toate

părţile, ridicând aşteptările poporului până la culmea cea mai înaltă. Iisus Hristos a urmat obiceiul şi tradiţia iudeilor în ce priveşte intrarea împărătească. Animalul pe care călărea Iisus era acela pe care călăreau şi regii poporului Israel, adică un asin, iar proorocia prevestise că în felul acesta trebuia să vină şi Mesia în Împărăţia Sa. « Şi toate acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: “Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug”. (Matei 21,4-5).

De-abia S-a aşezat Iisus călare pe mânz că a şi început un puternic strigăt de bucurie şi de biruinţă care a umplut întreg aerul acolo. Oamenii din mulţimea mare care Îl înconjura, strigând de bucurie, Îl onorau în felul acela ca pe adevăratul Mesia, ca pe Împăratul lor. « Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale. Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! » (Matei 21,7-9).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut de data aceasta ceva deosebit, ceva aparte, ceva ce nu mai făcuse niciodată înainte şi anume a primit omagiul, respectul şi onoarea pe care nu îngăduise niciodată mai înainte cuiva să i-Le aducă, iar ucenicii Lui au văzut în aceasta o dovadă clară că fericita lor speranţă în sfârşit urma să se împlinească şi ei Îl vor vedea pe Învăţătorul lor, în curând la Ierusalim aşezat pe tronul lui David.

Oamenii din mulţimea care îl înconjurau erau convinşi că ceasul eliberării lor de sub dominaţia romană era foarte aproape de ei. În mintea lor, aceştia îşi imaginau deja, oştile romane izgonite din Ierusalim şi astfel ţara lui Israel, scăpată de robie şi ajunsă din nou o naţiune independentă. Din această cauză toţi erau foarte fericiţi şi emoţionaţi; iar oamenii se întreceau unii pe alţii în a-I aduce cinste şi onoare. Ei nu puteau să desfăşoare înaintea Lui Iisus o pompă şi o splendoare exterioară, nu puteau să-i pregătească o sărbătoare exterioară cu fast, aşa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, însă aceştia I s-au închinat cu inimi pline

de bucurie şi fericite ca unui Împărat. Oamenii aceştia nu erau în stare să-I aducă daruri preţioase, dar şi-au întins hainele lor pe drum ca un covor în calea Lui şi au presărat drumul cu ramuri înfrunzite de măslin şi palmier. Ei nu puteau să aşeze în fruntea procesiunii care se îndrepta spre Ierusalim steaguri împărăteşti, dar au tăiat ramuri bogate din palmieri, emblema biruinţei naturii, şi le-au fluturat prin aer, scoţând strigăte, aclamaţii şi osanale puternice.

Pe măsură ce Iisus, împreună cu ucenicii şi mulţimea de oameni înaintau, mulţimea creştea continuu datorită acelora care aflaseră despre venirea lui Iisus şi se grăbeau şi ei să se alăture procesiunii.

Prin mulţime se amestecau mereu şi o serie de privitori care întrebau: Cine este Acesta care vine? Ce înseamnă frământarea şi manifestarea aceasta? « Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii. » (Matei 21,10-11).

Auziseră toţi de Iisus din Nazaret şi-L aşteptau să Se urce la Ierusalim; dar ştiau că înainte El descurajase orice încercare de a fi aşezat pe tron şi erau foarte miraţi acum aflând de faptul că El era acesta care venea. Se întrebau între ei, ce ar fi putut să dea naştere la o astfel de schimbare în El, care declarase că Împărăţia Lui nu era din lumea aceasta. Întrebările lor au fost aduse la tăcere de un strigăt de biruinţă. Mulţimea nerăbdătoare a repetat strigătul acesta de câteva ori; apoi, oamenii din depărtare au prins acest strigăt şi au făcut să răsune dealurile şi văile vecine de glasurile lor. În clipa aceasta, s-au adăugat procesiunii şi mulţimile din Ierusalim. Din sumedenia de oameni adunaţi pentru a lua parte la sărbătorile Paştelor, mii de oameni au mers să-L întâmpine pe Iisus. Ei L-au salutat fluturând ramuri de palmier şi cu explozii de cântece sfinte. La templu, preoţii sunau din trâmbiţă pentru slujba de seară, însă numai câţiva oameni au răspuns şi conducătorii au zis alarmaţi unii către alţii: “Iată, lumea s-a dus după El”.

Niciodată mai înainte, în viaţa pământească, Iisus nu îngăduise o astfel de demonstraţie. El prevăzuse amănunţit urmările. Aceasta urma să-L ducă la Cruce. Dar scopul Său era să Se prezinte în felul acesta ca Răscumpărător înaintea mulţimii. El dorea să atragă atenţia la sacrificiul care urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume căzută. În timp ce oamenii erau adunaţi la Ierusalim să sărbătorească Paştele, El, Mielul antitipic, S-a oferit de bunăvoie ca jertfă. Avea să fie necesar ca biserica Sa din toate vremurile următoare să facă din moartea Lui pentru păcatele lumii un subiect profund de studiu şi cugetare. Fiecare fapt în legătură cu aceasta avea să fie verificat, aşa încât să nu rămână nici o îndoială. Era necesar, prin urmare, ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptaţi către El; evenimentele care au precedat jertfa Lui cea mare trebuiau să fie de aşa natură, încât să atragă atenţia în mod direct asupra jertfei Lui. După o demonstraţie ca aceea care a însoţit intrarea Sa în Ierusalim, toţi ochii aveau să urmărească înaintarea Lui grabnică spre scena finală. Evenimentele legate de această călătorie triumfală urmau să fie subiectul oricărei discuţii şi urmau să-L aducă pe Hristos în faţa oricărei minţi. După răstignirea Sa, mulţi urmau să-şi reamintească evenimentele acestea în legătură cu judecata şi moartea Lui. Ei aveau să fie conduşi în felul acesta să cerceteze profeţiile şi să ajungă la convingerea că Iisus este Mesia; şi în toate ţările trebuia să crească numărul celor veniţi la credinţă. (urmare în pag. 4)

Dr. Ioan Gheorghe ROTARU

3

Argesul Ortodox

Profesorul de Religie, un model de conduită pentru „ucenicii“ săi şi un mediator în şcoala în care îşi desfăşoară activitatea… (urmare din numărul anterior) Adevărul credinţei este unul absolut şi universal Dacă părinţii elevului de şcoală împărtăşesc această înţelegere şi acest mod de viaţă, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creştine, Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinţei la generaţiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor.

Credinţa părinţilor devine automat credinţa copiilor, nu pentru că părinţii doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinţei este absolut şi universal.

Educaţia religioasă trebuie tratată în acelaşi mod, creând un mediu propice de educaţie în spiritul credinţei împărtăşite de elev şi familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu. Pentru transmiterea corectă a credinţei este însă important şi modul în care aceasta este transmisă.

Se vorbeşte mult despre programele şi materialele utilizate, despre bagajul de cunoştinţe ale profesorilor, dar mai puţin despre credinţa profesorului, despre angajarea învăţătorului însuşi în credinţa pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi.

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaşte despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noţiuni este opera versiunii apusene a creştinismului care plasează raţiunea umană drept modul principal de înţelegere a Lui Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experienţa personală a vieţii în Iisus Hristos. Profesorul, educatorul nu trebuie să fie savant, ci trăitor. Fără această experienţă intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăşte dragostea de a o împărtăşi altora, profesorul de religie devine “aramă sunătoare şi chimval răsunător” (Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea şi focul credinţei, va cădea ca o sămânţă neroditoare în minţile şi inimile copiilor şi elevilor, care vor rămâne nefolosiţi.

Religia - educaţie pentru veşnicie Educaţia religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este importantă pentru copii şi elevi atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că aceştia nu pot înţelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate şi sfinţenie, necesare în viaţa personală şi comunitară.

Educaţia religioasă trebuie asigurată copilului din

primii ani de viaţă: “Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu” (Vasile Băncilă, “Iniţierea religioasă a copilului”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1996, p. 21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: “Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15). Educaţia religioasă afirmă sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire.

Sunt voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă eliminarea disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii “ingenioase”: scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual al educaţiei religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile psiho-sociologice în domeniu.

Rolul şi locul Profesorului de religie – unul indispensabil şi absolut necesar Eficienţa orelor de religie din şcoli nu trebuie însă supraestimată. Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director

al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină.

Cei şapte ani de acasă îşi găsesc astfel o aplicaţie importantă în transmiterea credinţei. Calitatea spirituală şi duhovnicească a vieţii în sânul familiei, încă din fragedă pruncie, influenţează în mod substanţial direcţia ulterioară a drumului spre Iisus Hristos. O familie care îşi ia în serios rolul de “biserică mică”, aşa cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea şi creşterea copiilor, a elevilor, în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părinteşti va da roade pe măsura şi calitatea efortului depus. În contextul actual, rolul Profesorului de religie este dificil, delicat, dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator, moderator şi mediator înţelept, între copil, familie, Biserică şi societate. Misiunea lui nu este uşoară, dar poate fi plină de rod dacă efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică şi distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende raţiunea omenească, un adevăr capabil să transforme orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său. “Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul, implicarea şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii, este agravat într-o societate care a trecut deja întro nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină.”

(Fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR). elevi

Profesorul de religie - un exemplu viu pentru

Pe lângă educaţia prin lecţiile predate, elevii au parte şi de exemplul Profesorului, care trebuie să fie întruchiparea celor prezentate de acesta. “Profesorul de religie este şi trebuie să fie un model viu pentru elevi, în sensul seriozităţii, al religiozităţii, al moralităţii şi al pregătirii sale multilaterale. În fond modelul este unul singur, Iisus Hristos, iar noi toţi ceilalţi încercăm să ne modelăm şi să ne lăsăm modelaţi după acest model unic.

Religia în şcoală şi Profesorul de religie sunt factori fundamentali de polarizare, de conturare, modelare şi mediere a universului şi mediului uman, de copii şi tineri, aflaţi în formare permanentă şi continuă. O polarizare care nu ascultă de direcţii arbitrare, impuse sau insinuate de anumite interese ale societăţii, ci o ordonare bazală, fundamentală, ontologică, fără de care societatea, în mic sau în mare, îşi pierde sensul axiologic şi reperele ei, esenţiale sau existenţiale…

Dr. Stelian GOMBOŞ

Saltă de veselie, fiica Sionului! (continuare din pag.3) În această nemaiîntâlnită scenă de triumf din viaţa Sa pământească, Mântuitorul ar fi putut să apară escortat de îngeri cereşti şi să fie anunţat de trâmbiţa lui Dumnezeu; dar o asemenea demonstraţie ar fi fost contrară scopului lucrării Sale, contrară legii care-I cârmuise viaţa. A rămas credincios poziţiei umile pe care o primise de bunăvoie.

Trebuia să poarte povara naturii omeneşti până când viaţa Sa avea să fie dată pentru viaţa lumii.

Ziua aceasta de duminică, zi, care li s-a părut ucenicilor ziua de apogeu a vieţii lor, ar fi fost umbrită de nori întunecoşi, dacă ei ar fi ştiut că această scenă de bucurie era numai un preludiu al suferinţei şi morţii Învăţătorului lor Iisus. Cu toate că Iisus le vorbise adesea despre jertfa Sa pe Cruce, ca despre ceva sigur şi inevitabil, totuşi, în voiosul triumf de faţă, uitaseră cuvintele Lui triste şi aşteptau să vadă domnia şi cârmuirea Lui prosperă pe tronul regelui David. Niciodată nu mai văzuse lumea o scenă triumfală ca aceasta. Această scenă nu semăna cu cele ale cuceritorilor lumii. În scena aceasta, nu se puteavedea convoiul prizonierilor plângând, ca trofee regeşti. În jurul Mântuitorului, însă, erau trofeele glorioase ale activităţii Sale pline de iubire pentru omul păcătos. Se găseau acolo robii pe care îi eliberase de sub puterea diavolului, lăudându-L acum pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Orbii cărora le dăduse vederea se găseau în frunte şi deschideau drumul. Muţii a căror limbă El o eliberase strigau osanale cu cea mai mare putere, ologii pe care îi vindecase săltau de bucurie şi erau cei mai grabnici să rupă ramuri de palmier şi să le fluture înaintea Mântuitorului. Văduvele şi orfanii preamăreau Numele lui Iisus pentru faptele Lui pline de milă faţă de ei. Leproşii pe care îi curăţise întindeau hainele lor nepătate în cale şi Îl preamăreau ca pe Împăratul slavei.

Aceia pe care glasul Lui îi trezise din somnul morţii se găseau în mulţime. Lazăr, al cărui trup văzuse stricăciunea în mormânt, dar care acum se bucura de deplina putere a

4

vârstei sale, era cel care mâna animalul pe care călărea Mântuitorul.

Conducătorii religioşi ai Ierusalimului când au auzit că Iisus Se apropie de oraş, cu o mare mulţime de oameni, aceştia n-au avut nici un cuvânt de bun venit pentru Fiul lui Dumnezeu. Plini de teamă, de răutate şi invidie, ei ies să-L întâmpine, sperând însă să împrăştie mulţimea.

Când procesiunea era gata să coboare de pe Muntele Măslinilor, a fost întâmpinată de conducători. Ei cercetează cauza acestei bucurii zgomotoase. Mulţi farisei erau martori la scenă şi, arzând de invidie şi răutate, căutau să întoarcă în altă direcţie curentul sentimentelor poporului. Folosindu-şi toată autoritatea, au încercat să aducă la tăcere poporul; dar apelurile şi ameninţările lor făceau numai să crească entuziasmul. Se temeau că mulţimea aceasta, prin tăria numărului ei, Îl va face pe Iisus Hristos rege. Cu o ultimă încercare, s-au îmbulzit în mulţimea unde era Mântuitorul şi L-au oprit, folosind cuvinte de mustrare şi ameninţare: « Dar unii farisei din mulţime au zis către El: Învaăţătorule, ceartă-ţi ucenicii. Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga. » (Luca 19,39-40) Fariseii susţineau că demonstraţiile zgomotoase de felul acesta erau de fapt ilegale şi că nu erau îngăduite de autorităţile romane. Fariseii însă au fost aduşi la tăcere de răspunsul lui Iisus: “Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Scena aceasta de biruinţă, de triumf, era rânduită chiar de Dumnezeu. Ea fusese vestită mai dinainte de prooroc, iar omul nu putea să înlăture planul lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu ar fi fost în stare să împlinească planul Său, El ar fi dat glas pietrelor neînsufleţite, care L-ar fi salutat pe Fiul Său cu aclamaţii de laudă. În timp ce fariseii se retrăgeau amuţiţi, sute de glasuri începură să repete cuvintele proorocului Zaharia: “Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un

mânz, pe mânzul unei măgăriţe”. (E.G.W., The Desire of Ages, Pacific Press Publishing Association, 2002, p. 569576).

Despre Duminica Floriilor în învăţătura şi viziunea Sfântului Grigorie Palama (www.crestinortodox.ro/.../duminica-floriilor.../floriile135339.html, accesat 1.04.2012), găsim scrise frumoasele cuvinte de încurajare frăţească şi pentru noi astăzi: “Dar să fim şi noi, fraţilor, ca pruncii faţă de rău, tineri şi bătrâni, cârmuitori şi cârmuiţi, ca să dobândim putere de la Dumnezeu, să înălţăm trofeu şi să purtăm însemnele victoriei, nu numai împotriva patimilor celor rele, ci şi împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevazuţi, astfel încât să dobândim ajutorul la vremea potrivită. Căci mânzul cel nou, pe care l-a învrednicit Domnul să-l călăreasca pentru noi, chiar dacă este unul singur a închipuit supunerea neamurilor păgâne faţă de El, din care ne tragem noi toţi ca neamuri, cârmuitori şi carmuiţi deopotrivă.

Să ne grăbim să dobândim împlinirea rugăciunii Sale către Tatăl şi să nu ne lepădăm de moştenirea Sa, nici de semnul pe care ni l-a dat El nouă, ca să nu fim lepadaţi şi înlăturaţi de la vrednicia de fii, de la binecuvântarea Sa şi de la rangul de ucenici ai Săi, şi să nu cădem cumva, pierzând nădejdea pe care o avem şi fericita apropiere de Mirele cel duhovnicesc. Aşa precum, înainte de patima Sa cea mântuitoare, nu numai poporul îşi aşternea veşmintele înaintea Domnului Care intra în Ierusalimul cel de jos, dar şi cei ce erau cu adevărat căpetenii ale neamurilor, adică Apostolii Domnului, tot astfel şi noi, cârmuitori şi cârmuiţi, să aşternem veşmintele noastre înnăscute, adică trupul nostru şi dorinţele acestuia, înaintea Duhului nostru Iisus Hristos. Iar aceasta nu numai ca să ne învrednicim să vedem şi să ne închinăm patimii Sale celei aducătoare de mântuire şi sfintei Sale învieri, ci să ne bucurăm şi de împărtăşire deplină cu El. “ Doamne ajută-ne !

Argesul Ortodox

Catedrala din Curtea de Argeş II Scopul întemeierii Ridicarea acestei noi biserici din piatră de către Vlad Drăculea avea, alături de funcţia liturgică şi de Catedrală Mitropolitană a Ţării Româneşti, o întreită semnificaţie: 1. Funerară, pentru a servi ca necropolă domnească, deşi Vlad Drăculea a fost îngropat la Tîrgşor, unde a fost decapitat.

2. Dinastică, spre a sublinia continuitatea sa cu a vechilor Basarabi.

3. Cruciată, voind să facă din ea centrul luptei cruciate împotriva expansiunii otomane (pe turnul bisericii nu a încastrat stema ţării, ci însemnul dragonului simbolizând biruinţa asupra păgânismului).

Pavel Chihaia a adus în atenţia lumii academice pentru prima dată stemele ce au fost prezente pe turnul clopotniţă de la intrarea în Mănăstirea Argeşului. Una dintre steme, provenind de la ctitoria lui Vlad Drăculea, este stema Ordinului Dragonului. A doua stemă este o stemă ce aparţine Sfântului Voievod Neagoe Basarab.1 Alăturarea celor două steme, prezente în epoca construirii noii mănăstiri, are semnificaţii profunde, ce trebuie căutate în experienţa martirică de la Kosovopoljie în care Sfântul Cneaz Lazăr a ales, în prezenţa Maicii Domnului, Împărăţia Cerească,2 jertfindu-se muceniceşte pentru Hristos împreună cu Sfântul Miloş Obilici pentru distrugerea dragonului Murad.

Tâlcuirea stemei Ordinului Dragonului se referă la caracterul acestui ordin, ce avea ca scop, în succesiunea Sfântului Gheorghe, omorârea balaurului, a acţiunii satanei în lume, exprimată prin conducătorii antihristici cum ar fi Murad.

Ordinul, cu rădăcini în tradiţiile de luptă ale ortodoxiei sârbe, s-a cristalizat sub conducerea Sfântului Miloş Obilici, şi a fost desăvârşit de Sfântul Ştefan Lazarevici, fiul Sfântului Cneaz Lazăr ca apoi să fie preluat de Sigismund de Luxembourg, botezat Matei de către Sfântul Nicodim de la Tismana, care a încercat să îl folosească ca un mijloc de convertire a întregii Europe la ortodoxie.

Pe 29 august 1471, la ora 12.00, a avut loc un cutremur de 7,1 pe scara Richter.3 Cronicarul Grigore Ureche a menţionat că acesta a avut loc „în vreme ce au şezut Domnul Ştefan cel Mare la masă în Cetatea Sucevei, deplasându-i masa”. Acest cutremur a avut loc cu puţin timp înainte de nunta voievodului cu Maria de Mangop. O aripă a turnului Nebuisei din Cetatea Sucevei se „prăvale în râpă”. În urma acestui mare cutremur şi a altor factori externi, biserica lui Vlad Drăculea a fost deteriorată.

Mutând Sediul Mitropolitan de la Biserica Domnească în noul Sfânt Altar ridicat de el, voievodul urmărea să-i confere o mai mare importanţă. Este posibil ca acest nou locaş de cult să fie continuatorul altuia anterior, întrucât domnitorul dorea, prin reîntoarcerea la Curtea de Argeş, să sublinieze continuitatea sa cu primii Basarabi întemeietori de ţară liberă şi mitropolie recunoscută canonic.

Pr. Daniel GlIGORE 1 Pavel Chihaia, „Deux armoiries sculptees appurtenant aux voivodes Vlad Drăculea et Neagoe Basarab”, în Revue Roumaine d’histoire de l’art, I, 1964, nr. 1, p. 151-167; idem, „Stema de piatră a voievodului Neagoe Basarab de la Muzeul oraşului Curtea de Argeş”, în Buletinul monumentelor istorice, 1970, nr.1, p. 65-66; idem, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab (interferenţe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc, Bucureşti, Editura Academiei,1976, p. 173-251.

2 Nicholas Velimirovic, The soul of Serbia, Second Edition, London, Published by The Faith Press at the Faith House, 1916, p. 38-39.

3 http://www.connect.md/node/12776 din noiembrie 2010.

5

Argesul Ortodox

Rânduiala la facerea catehumenului sau a celui chemat la botez credinţei. Acestea se făceau treptat, la diferitele adunări ale catehumenilor, şi nu doar o singură Cu toate că în zilele noastre putem vedea dată. Adică nu aveau şi nu au nici astăzi caracter o structură rituală bine definită, atât din punct de slujbă, de aceea şi-au şi păstrat forma lor de vedere al conţinutului cât şi al structurii, înainte de slujba Sfântului Botez rugăciunile catehumenilor nu încep cu binecuvântarea „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, în timp ce la sfârşitul lor, lângă rugăciunea: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, cheamă pe robul tău...”, Molitfelnicul prevede un Apolis.

Rugăciunea „la facerea catehumenului”, împreună cu exorcismele care o urmează, lepădarea de satana şi unirea cu Hristos, mărturisirea credinţei şi ultima rugăciune, se spun împreună astăzi şi am putea să le caracterizăm drept o slujbă unitară, care precede rânduiala Sfântului Botez. Deoarece suntem obişnuiţi cu schema clasică a slujbelor bizantine, care încep cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi se încheie cu Apolisul, ni se pare oarecum ciudat faptul că partea din slujbă de care vorbim nu intră în acelaşi cadru liturgic. Evoluţia istorică a Molitfelnicului arhaizată. însă, îndreptăţeşte oarecum forma atipică a acestei Când rânduielile prebaptismale au constituit rânduieli. un gen de slujbă care preceda botezul şi s-a uitat principala lor destinaţie liturgică şi intervalele Evoluţia slujbei prebaptismale temporale care existau între ele în epoca veche, sau făcut câteva tentative nereuşite să fie aşezate în De la început trebuie să ştim că nu este cadrul obişnuit. vorba de o slujbă, ci de multe elemente ale iniţierii catehumenilor. Nici rugăciunea „la facerea Mărturii ale manuscriselor cu privire la catehumenului” nu se făcea înainte de botez, nici rugăciunile catehumenilor Din mulţimea manuscriselor care conţin slujba Botezului, doar puţine, şi acestea scrise între secolele XIV-XVI, pun înainte, în mod simplu, fie doar „În numele Tatălui...”

(Codicele Bibliotecii Naţionale din Atena, 724), fie „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...” şi „Sfinte Dumnezeule...”

(Biblioteca Naţională, exorcizările nu se făceau atunci, nici lepădarea de 696) sau doar „Binecuvântat este Dumnezeul satana şi unirea cu Hristos, nici mărturisirea nostru...”, şi doar două sau trei tropare referitoare

6

la Botez, precum Troparul şi Condacul Bobotezei (Biblioteca Naţională, 669) sau „Pomenirea dreptului...”, „Botezătorul lui Hristos...” şi „Doamne, cu mijlocirea tuturor Sfinţilor Tăi...”

(Biblioteca Naţională, 668).

La fel şi Sfântul Simeon al Tesalonicului mărturiseşte că se propunea în vremea lui să se introducă: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...” şi se pare că şi el pledează pentru aceasta („şi, binecuvântând preotul, trebuie să mulţumească de la început şi întotdeauna lui Dumnezeu pentru mântuirea pierdută”).

Mai jos: „după aceasta, arhiereul binecuvântează pe Dumnezeu, căci este vrednic să-L binecuvânteze pe Acesta, pentru că şi-a găsit mântuirea pierdută” (Dialoguri, cap.62). Sfântul Simeon justifică binecuvântarea, probabil că, existau şi unii care nu erau de acord cu corectitudinea acestui adaos. Şi în manuscrisele la care ne-am referit, efortul acesta a rămas nerezolvat, pentru că „rânduiala” nu se încheie cu Apolis, aşa cum trebuia. Doar un codice al Bibliotecii Naţionale, numărul 851 din secolul al XVI-lea, consemnează „şi Apolisul”, fără să pună la început. O asemenea tradiţie greşită continuă, dar puţine Molitfelnice consemnează la sfârşit „şi Apolisul”, fără să se îngrijească să pună şi începutul respectiv al rânduielii, pentru ca acesta să fie îndreptăţit.

Concluzii Adăugarea începutului şi a Apolisului nu este însă atestată nici de istorie, nici de practica liturgică a acestei grupe de rugăciuni, exorcizări etc. şi, prin urmare, s-a păstrat în mod fericit forma ei arhaică şi corectă aproape în toate manuscrisele şi Molitfelnicele şi în practica liturgică până astăzi (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p. 142- 144).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

Argesul Ortodox

Festivalului Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”

„ Frumuseţea trezeşte sufletul la viaţă ” Sub deviza „Elogiul Frumuseţii”, Fundaţia Academia Internaţională Orient-Occident a organizat, în perioada 9-15 iulie, ediţia a XVIII-a a Festivalului Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”.

Academicieni, poeţi, editori, oameni de artă şi iubitori de cultură din 35 de ţări, au elogiat frumuseţea manifestată în creaţii poetice, literare artistice şi în viaţa de zi cu zi.

Luni, 14 iulie, a fost vizitată Catedrala Arhiepiscopală, după care, în baza parteneriatului încheiat cu Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, de la orele 13.30, în Sala Manole a avut loc ceremonia primirii de noi membri în Academia Internaţională Orient-Occident. Programul s-a continuat cu ceremonia decernării premiilor Academiei Internaţionale Orient-Occident, desfăşurată în Sala Basarabilor din incinta Muzeului Municipal Curtea de Argeş.

Premiile acordate în cadrul au fost pe următoarele categorii: Premiul Valahia (pentru traduceri din limba română); Premiul Balcanic (pentru poezie); Premiul European (pentru Poezie); Marele Premiu Orient-Occident (pentru Arte); Marele Premiu Naţional (pentru Literatură); Marele Premiu Internaţional pentru Poezie; Titlul de Membru al Academiei Internaţionale Orient-Occident.

Menirea festivalului este de a valorifica experienţa de management cultural a unor personalităţi culturale româneşti, de a evidenţia rolul iniţiativei culturale particulare în pregătirea, desfăşurarea şi administrarea actului de cultură din România, de a revigora interesul oamenilor de cultură români şi străini pentru valorile culturale româneşti perene în circuit universal, de a promova respectul între popoare şi culturi, toleranţa etnică, lingvistică şi religioasă, în plan naţional şi regional (balcanic, sud, central-european) şi internaţional (est-vest, nord-sud, Orient-Occident).

De la începutul festivalului, iniţiat de poeţii Dumitru M. Ion, în calitate de preşedinte şi Carolina Ilica, director artistic, până în prezent au participat la manifestări peste 1.000 de academicieni, poeti, artişti, editori din peste 80 de ţări (SUA, Canada, Mexic, Martinica, Cuba, Panama, Ecuador, Columbia, Chile, Uruguai, Paraguai, Argentina, Brazilia, Venezuela, Japonia, Macao,

Australia, Hong Kong, China, Filipine, Korea de Sud, India, Tailanda, Vietnam, R.P.Chineză, Iraq, Iordania, Israel, Liban, Siria, Iran, Kuwait, Bahrein, Emirate, Turcia, Armenia, Georgia, Azerbaijan, Marea Britanie, Grecia, Albania, Bulgaria, R. Macedonia, Serbia, R. Sârpska (Bosnia şi Herţegovina), Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Croaţia, Slovenia, Kosovo, Austria, Slovacia, Cehia, Ungaria, Polonia, Ukraina, Federaţia Rusă, Lituania, Letonia, Estonia, Irlanda, R. Moldova, Norvegia, Finlanda, Suedia, Danemarca, Islanda, Olanda, Elveţia,

Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Luxemburg, Sudan, Zair, Egipt, Tunisia, Algeria, Maroc, Ciprul de Nord, Cipru, Malta, Germania, Anglia, Ţara Galilor etc.

Dintre personalităţile care au onorat de-a lungul timpului Festivalul

Poetic de la Curtea de Argeş se numără: Acad. Rosemary R.C. Wilkinson (S.U.A.), (preşedinte al Academiei Mondiale de Artă şi Poezie; preşedinte al Congresului Mondial al Poeţilor); Acad. Manuel Diaz Martinez (Cuba-Spania); Fernando Ainsa ( Paraguai – director, UNESCO); Acad. Eugen Simion (România); Acad. ştefan Aug. Doinaş (România); Acad. Alberto Estima de Oliveira (Macao-Portugalia); Acad Charles Dobzinsky (Franţa); Acad. John F. Deane (Irlanda); Acad. Satoko Tamura (Japonia); Acad. Jorge Miguel Cocom Pech (Mexic); Acad Kiril Kadiiski (Bulgaria); Acad.

Martha Canfield (Uruguai); Slave Ghiorgo Dimovski (directorul Festivalului Internaţional de Poeyie de la Struga, R. Macedonia); Raul Henao (Columbia – membru în Consiliul Director al Festivalului Internaţional de Poezie de la Medellin); Stevan Tontici (Bosnia şi Herţegovina – membru în Consiliul Director al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sarajevo); Acad. Antonio Porpeta (Spania); Acad. Marian Grzecsczak (Polonia) etc.

Susţinut de Institutul Cultural Român şi Consiliul Judeţean Argeş, în calitate de parteneri principali, Festivalul poetic de la Curtea de Argeş se înscrie în cele mai importante manifestări de gen ale lumii contemporane.

Toate aceste manifestări culturale de excepţie, devenite o tradiţie în „România de la Argeş”, după cum preafrumos sintetiza istoricul Nicolae Iorga sediul Primei Capitale şi a Mitropolii a Ţării Româneşti – Curtea de Argeş, evidenţiază adevărul rostit de Dante Alighieri: „Frumuseţea trezeşte sufletul la viaţă.”

Să dea Preabunul Dumnezeu să ne trezim sufletul la viaţă prin cult, prin cultură, elogiind frumuseţea şi împărtăşindu-ne unii altora sentimentele nobile care izvorăsc din Dumnezeu: dragostea, respectul reciproc, buna-cuviinţă, manifestările sufleteşti creatoare etc. având certitudinea că trăind şi elogiind darurile primite de la Ziditorul nostru vom dăinui veşnic prin părtăşia noastră la Frumuseţea supremă, la Dumnezeu.

Preot Daniel GlIGORE

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze Hramul Catedralei "Sfinții Apostoli Petru și Pavel" din Mioveni

Comunitatea oraşului Mioveni din cuprinsul Eparhiei Argeşului şi Muscelului a îmbrăcat astăzi haine de sărbătoare.

Foarte mulţi În final credincioșii au urmărit un concert religios credincioşi au avut bucuria de a participa la Sfânta oferit de corul Preludiu condus de maestrul Voicu Enăchescu.

Piatra de temelie la această impunătoare catedrală a fost aşezată în 29 iunie anul 1993, de către Întâistătătorul Eparhiei, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic.

La îndemnul Chiriarhului Eparhiei Argeşului şi Muscelului un grup de iniţiativă, coordonat de preoţii bisericii Sf. Mc. Gheorghe din oraş, a făcut toate demersurile necesare contruirii unui asemenea edificiu de cult.

Existând doar o singură biserică în oraş, iar numărul locuitorilor fiind foarte mare, noua catedrală a fost proiectată la dimensiuni impresionante, fiind în prezent cel mai mare locaş de cult din cuprinsul Eparhiei Argeşului şi Muscelului.

Liturghie arhierească oficiată cu ocazia cinstirii Fondurile necesare construcţiei până la cota 0 au hramului Catedralei Sf. Ap. Petru și Pavel, de venit din partea populaţiei şi a unor sponsori. Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic.

Secretariatul de Stat pentru Culte şi Consiliul

Judeţean Argeş au avut în acest sens o contribuţie hotărâtoare.

Costurile fiind foarte mari, lucrările au fost preluate ulterior de Consiliul Local al Primăriei

Mioveni care a direcţionat în fiecare an sume foarte mari pentru definitivarea construcţiei.

Proiectul social-filantropic

CAMPIONII BUCURIEI În data de 2 iulie 2014, la biserica parohială din localitatea M o r ă r e ș t i , Protopopiatul Pitești, parohiile ce alcătuiesc Cercul pastoral nr. 1 din Protoieria Pitești, au desfăşurat etapa a patra a proiectului social-filantropic, de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi, "CAMPIONII BUCURIEI sociale".

Cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului se desfășoară, la nivel de protoierii, după un program stabilit de Permanența Centrului Eparhial, activități social-filantropice ce au în vedere ajutorarea familiilor sărace și aflate în nevoi, cu copii mulți sau în pragul abandonului școlar, bolnavi și bătrâni.

Aceste acțiuni sociale fac parte din Proiectul general social-filantropic cultural-educativ și sportiv intitulat "Campionii bucuriei" coordonat de Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, consilier responsabil de sectoarele economic-financiar și construcții bisericești din Eparhia Argeșului.

Beneficiarii sunt aleși în urma unor anchete sociale, în care au fost urmărite cazurile cu venituri foarte mici, dar și problemele de sănătate foarte grave. O atenție deosebită o primesc bătrânii, bolnavii fără familie și copii pentru care există riscul abandonului școlar. În proiect sunt implicați părinții protoierei și preoții din fiecare protoierie, precum și credincioșii din cuprinsul Eparhiei Argeșului, care sunt chemați să aducă bucurie în casele celor sărmani.

Astăzi, 14 iulie 2014, în Protopopiatul Curtea de Argeș s-a desfășurat etapa a patra a proiectului socialfilantropic, de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi: "CAMPIONII BUCURIEI sociale".

Mai multe familii nevoiaşe au primit alimente, cărți de rugăciune și alte bunuri necesare traiului zilnic.

În data de 30 iunie a.c., la Biserica parohială "Valea Zimbrului" din P r o t o p o p i a t u l Topoloveni,un număr de 10 familii nevoiaşe au primit alimente și alte bunuri necesare traiului.

Parohiile din Protoieria Topoloveni au desfăşurat etapa a treia a proiectului social-filantropic de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi sub numele generic: "CAMPIONII BUCURIEI sociale".