Argesul Ortodox nr.594 1-30 iulie 2013

Anul XI l nr. 594 1-30 iulie

2013 8 pagini

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Întâlnirile cu Iisus De la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, în ziua cea dintâi a săptămânii, numită ziua Domnului, duminica, aşa cum o pomenim cu toţii, atât ucenicii lui Iisus, care mai târziu au devenit apostoli ai lumii, au recunoscut pe Iisus Cel înviat din mormânt.

Aşa avea să-l cunoască Toma, Geamănul, cel care a făcut experienţa vederii rănilor lui Iisus Domnul din coasta, picioarele şi mâinile Sale. Atunci Toma avea să cadă în uimire, rostind în rugăciune: „Domnul şi Dumnezeul meu”.

N-au trecut nici două săptămâni şi Biserica prăznuieşte duminica mironosiţelor femei, care dis-de-dimineaţă, venind la mormântul unde a fost pus Iisus ca să-l ungă cu miresme, aveau să-l cunoască pe Domnul Cel înviat din mormânt. Iisus le-a spus: Bucuraţi-Vă! În duminica următoare, a slăbănogului numită, Biserica, prin slujitorii ei, au adus aminte creştinilor că atunci când slăbănogul cel suferind de 38 de ani s-a vindecat, avea să-l cunoască pe Iisus Hristos la patul suferinţei şi după aceea în templu, când i-a spus să nu mai greşească pentru a nu-i fi lui mai rău.

Duminica Samarinencii, Fotinia cea înţeleaptă şi cunoscătoare a lui Mesia din Scripturi, va întâmpina cu bucurie negrăită cuvântul lui Iisus Hristos când i se recomandă, că El este Cel ce stă de vorbă cu dânsa, cunoscând pe Cel în care credea că va veni peste o vreme. Acum vedea cu ochii săi trupeşti pe Cel care avea să ne spună toate pentru a cunoaşte pe Dumnezeu.

Spre bucuria Bisericii şi a creştinilor, urmând rânduiala din celebrul calendar ortodox, vom vedea că duminica a şasea după Paşti, se numeşte şi duminica orbului din naştere. După ce a fost vindecat şi dat afară din sinagogă, găsindu-l Iisus, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine Acela este! Dar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.” (Ioan 9, 35-38).

Bucurie mai mare pentru orbul din naştere nu putea fi alta pe lume. Acum vedea frumuseţea lumii văzute, dar mai mult decât atât, a cunoscut pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, faţă către faţă. În duminica trecută, a şaptea după Paşti, evanghelia rânduită pentru a se citi la Sfânta Liturghie se află la capitolul 17 din Evanghelia după Ioan. Aici vom afla cum Iisus Hristos a făcut rugăciune pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii din lume.

De la începutul Sfintei Evanghelii, Iisus Domnul ne arată, care este viaţa veşnică: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Cunoaşterea lui Dumnezeu este osteneala cea mai nobilă dar şi cea mai grea. Este o adevărată ştiinţă să te apleci cu răbdare şi credinţă multă asupra adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.

De această cunoaştere a lui Dumnezeu depinde, în mod hotărât, moştenirea vieţii veşnice, aşa cum avem cuvântul rostit chiar de Iisus Hristos, Domnul.

Sunt oameni care spun că au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu. Chiar noi toţi spunem aceasta. Dar de la afirmarea teoretică, precum că am cunoaşte pe Dumnezeu, la convingerea practică a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu este cale lungă. O parte dintre noi, după cum bine ştie fiecare, mărturisim că-L cunoaştem cât de cât pe Dumnezeu, doar atunci când avem nevoie de El ca să cerem ceva sau când a dat vreun necaz peste noi. Ba, mai mult, îndrăznim să ne răfuim cu Dumnezeu, dacă pot spune aşa, învinuindu-L că a fost nedrept cu noi, ba chiar şi vrăjmaş.

Alţii dintre noi parcă am cunoaşte ceva mai binişor pe Dumnezeu. De cele mai multe ori de ochii lumii, dăm din colţ în colţ pentru a nu se crede că am apucat prea habotnic pe calea credinţei. O parte, mai mare sau mai mică dintre noi, mărturisim că avem credinţă în Dumnezeu. Din această cunoaştere s-a născut

în sufletul nostru iubirea şi supunerea faţă de Dumnezeu.

Firesc s-ar pune întrebarea: Cum poate ajunge cineva la această cunoaştere? Pe ce cale, anume? Prin ce mijloc? Răspunsul vine de la sine: numai cunoscând pe Iisus Hristos: „Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu” (Ioan 8, 19).

Iisus Hristos, Domnul, ne-a arătat desluşit, că: „Nimeni na văzut vreodată pe Dumnezeu (în Sinea Sa, n.n.), singurul lui Fiu, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a cunoscut” (Ioan 1, 18).

Marea noastră bucurie, care nu se va lua de la noi, a fost atunci când noi am cunoscut pe Dumnezeu aşa cum ni l-a arătat Fiul Său pe pământ, Iisus Hristos, Domnul. Bucuria noastră se măreşte şi mai mult ştiind că Iisus Hristos, ca Fiu al Omului, a dus în ceruri, de-a dreapta Tatălui, firea noastră, ca oameni, pentru care S-a întrupat Hristos pe pământ.

Dacă noi ne apropiem de Iisus, prin rugăciune şi viaţă curată şi căutăm să-L cunoaştem cu adevărat, atunci ajungem săL cunoaştem şi pe Tatăl. Aşadar, cine are pe Fiul, are şi pe Tatăl care L-a trimis. Iar „cine tăgăduieşte pe Fiul n-are pe Tatăl.

Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl” (I Ioan 2, 25).

De unde să cunoaştem însă pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul? O, avem de unde să-l cunoaştem: din Evanghelia care ne vorbeşte despre El. Pentru aceasta ne trebuie cunoştinţe temeinice şi bine lămurite. Este necesar să ne apropiem cu mult curaj de El, să pătrundem cuvântul Lui, lucrarea Lui dumnezeiască. Aşa vom înţelege că Iisus Hristos a fost Cel care a făcut cel mai mult pentru noi oamenii. Aşa gândind şi aşa crezând vom începe să ne cunoaştem şi pe noi înşine.

Atunci vom vedea cât de străini am fost şi la ce depărtare este adevărata înţelegere a lucrurilor şi a vieţii celei adevărate.

Iisus ne cheamă şi ne zice: Vino la Mine tu cel ostenit şi împovărat şi îţi voi da odihnă. Crede acum în Mine! Primeşte-Mă acum pe Mine în inima ta, în gândirea ta, în viaţa ta şi prin Mine eşti un copil iubit al lui Dumnezeu. Prin credinţa în Mine primeşti o fire nouă, din Dumnezeu, chiar dacă acum încă nu înţelegi cum vine

aceasta, dar fă ce-ţi spun: crede în Mine, dă-mi inima ta. Aşa vom afla viaţa cea adevărată, viaţa curată, viaţa care nu are sfârşit, viaţa veşnică, viaţa lui Iisus în întreaga noastră fiinţă.

Aşa vom înţelege mai bine pe Dumnezeu şi-L vom cunoaşte acum şi în viaţa veşnică, viaţă ce cuprinde în sinea sa întreaga mântuire, tot ceea ce Dumnezeu, în nesfârşita Lui bunătate dumnezeiască, ne dăruieşte deplinătatea comorilor sale de har.

Pentru o mai limpede lămurire, viaţa veşnică nu începe după trecerea noastră în ţara de peste veac, sau după judecata particulară şi universală. Viaţa veşnică începe chiar din clipa în care am primit pe Iisus Hristos, ca Domn şi Împărat al vieţii noastre, din clipa în care încercăm să călcăm pe urmele lui, pentru că „cine crede în Fiul are viaţă veşnică” (Ioan 3, 36).

Cea mai importantă lucrare în viaţa noastră este împăcarea şi alipirea de Dumnezeu. Aşa vom creşte împlinind voia lui Dumnezeu şi deci vom creşte în Dumnezeu şi Hristos va creşte în noi. Tocmai aşa vom înţelege mai bine ce a voit să spună Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Galatia: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Este bine să ne întrebăm şi să medităm dacă rugăciunea este pentru noi ca respiraţia zilnică pentru trup şi dacă citim zilnic Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu, ştiind că: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Putem noi, oare, să ne întrebăm dacă avem viaţă veşnică?

Cunoaştem noi pe singurul, adevăratul Dumnezeu Tatăl?

Cunoaştem noi pe Iisus Hristos aşa cum l-au cunoscut cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, care ne-au lăsat Crezul sau Simbolul de Credinţă?

Da, Sfinţii Părinţi, martirii veacurilor şi creştinii au crezut în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi nu s-au lăsat purtaţi de gânduri străine de Dumnezeu. Suntem chemaţi ca toţi să avem parte de viaţă veşnică, dacă ascultăm cuvântul lui Iisus Hristos: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi” (Iacov 4, 8). Trebuie să facem primii paşi strigând după pace şi iertare, cunoscându-ne pe noi înşine, în ce stare suntem, pentru a primi sângele lui Hristos ca să ne curăţească păcatele (I Ioan 1, 7).

Aşa vom avea viaţă veşnică din Dumnezeul cel veşnic, viaţa care vine de sus, de la Părintele Luminilor şi care ne va da loc în Casa Împărătească pentru că: „am cunoscut pe Cel ce este de la început” (I Ioan 2, 13), pe Dumnezeu Cel întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Aşa vom avea o nouă viaţă, iar atunci când ruga noastră către cerul de aramă se va înălţa, ploaia la vreme va veni peste întreaga fire. Doar atunci când vom fi una în Hristos, ne vom arăta că am înţeles rugăciunea pe care am făcut-o către Dumnezeu Tatăl.

Să prăznuim cu inimi curate amintirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I de la Niceea şi să zicem: Luminători preastrăluciţi ai adevărului lui Hristos, v-aţi arătat lumii pe pământ, după cuviinţă, înlăturând ereziile şi pe hulitorii cei cu limbi otrăvite, rugaţi-vă pentru izbăvirea noastră.

dox

Argesul Ortodox

SINoDul Al II-lEA ECuMENIC DE lA CoNStAtNtINoPol Desemnat de împăratul Graţian (367-383), la Sirmium la 19 ianuarie 379, drept august al Orientului, generalul de origine spaniola Teodosie (379-395), înregistrează câteva victorii în luptele cu goţii, ceea ce îi asigură o neaşteptată popularitate şi o creştere a autorităţii sale. Dar toate eforturile militare se dovedeau insuficiente pentru salvarea Illyricului. De aceea, nevoia de consolidare a Imperiului impunea reacţia puterii seculare la toate problemele cu care se confrunta statul, inclusiv cele religioase. În aşteptarea momentului prielnic pentru abordarea problemelor Bisericii, augustul Orientului îşi începe legislaţia cu un edict (17 iunie 379), prin care se precizau îndatoririle marelui preot păgân (alytarhes), care prezida jocurile olimpice din Antiohia. Politica religioasă din Imperiu cunoştea o relativă relaxare după edictul emis de Graţian în toamna anului 378, care se pare că fusese precedat de un act similar al lui Valens însuşi: episcopilor niceeni li se permitea întoarcerea din exil, acordându-se aproape tuturor cultelor creştine posibilitatea de exercitare a cultului (cu excepţia eunomienilor, photinienilor şi maniheilor).

Această situaţie nu va dura însă mult timp, întrucât la 3 august 379 Graţian va emite în numele său şi al celorlalţi auguşti un nou decret menit să reglementeze viaţa religioasă din Imperiu: revocă edictul anterior, anulează dreptul de posesie a lăcaşurilor de cult şi interzice organizarea manifestărilor cultice de către grupările eretice, îndeosebi de către donatiştii din nordul Africii.

Deşi nu avem de-a face cu un rescript cu aplicare pe scară largă, legea dată de Graţian vădeşte susţinerea acestuia pentru niceeni, iar Teodosie va căuta să facă un gest similar, de şi mai mare anvergură, realizat prin publicarea edictului de la Tesalonic la 28 februarie 380. În 381, Teodosie cel Mare dorind să restabilească liniștea și ordinea în Biserică, a convocat pe întâistătătorii Bisericii din jumătatea orientală a Imperiului său la un Sinod ecumenic.

Sinodul s-a deschis în Constantinopol, la începutul lunii mai 381 și a durat până la 9 iulie același an. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seamă au fost următorii : Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de Tars ș.a. La Sinodul II ecumenic a participat și Gerontius sau mai corect Terentius, episcop de Tomis, în Scythia Minor. Ceva mai târziu au fost prezenți și episcopii din Egipt și Iliricul oriental, în frunte cu Timotei al Alexandriei și Acholius de Tesalonic. La sinod, au participat și 36 episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusiu de Cizic și Marcian de Lampsac.

Papa Damasus al Romei (366-384) n-a trimis la Sinodul al II-lea ecumenic nici un delegat, deoarece episcopii din Occident și din provinciile Iliricului occidental pregăteau ținerea unui sinod

Colegiul de FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeșului și Muscelului

al lor, convocat de împăratul Gratian al Occidentului, care se va deschide la 3 septembrie 381, la Aquileea.

Președinția Sinodului II ecumenic a avut-o la început, episcopul Meletie al Antiohiei (362-381), fiind cel mai în vârstă dintre sinodali. După moartea lui Meletie, la sfârșitul lunii mai 381,

președinția Sinodului i-a revenit, de la începutul lunii iunie, Sfântului Grigorie de Nazianz, recunoscut de Sinod episcop al Bisericii din Constantinopol, în calitate de episcop al capitalei Imperiului de Răsărit, Roma cea Nouă.

Episcopii egipteni, invidioși pe prestigiul scaunului capitalei și pe Sfântul Grigorie însuși, supărați mai ales că trimisul lor Maxim Cinicul a fost depus din treapta arhieriei și alungat în chip rușinos din Constantinopol, au refuzat să ia parte la Sfânta Liturghie, oficiată de Sfântul Grigorie de Nazianz în fațanul de Constantinopol este necanonică.

El a demisionat, după toată probabilitatea, la 30 iunie 381, atât de la președinția Sinodului, cât și din scaunul de episcop al Bisericii de Constantinopol. În locul Sfântului Grigorie de Nazianz, a fost ales episcop al Bisericii de Constantinopol un laic în vârsta înaintată, Nectarie (381-397), catehumen încă, care a trebuit sa fie mai întâi botezat, apoi a primit pe rând harul diaconiei, al preoției și arhieriei.

Sub președinția lui Nectarie, episcopii prezenți au rostit anatema, după cum ne confirmă primul canon al Sinodului, contra tuturor ereziilor, îndeosebi contra diferitelor fracțiuni ariene, eunomienii sau anomienii, arienii sau eudoxienii, contra semiarienilor, numiți in text și pnevmatomahi, apoi contra sabelienilor - urmașii antitrinitarului modalist Sabeliu (+ sec. III), a marcelienilor - aderenții lui Marcel de Ancira (+374), a fotinienilor - adepții lui Fotin de

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu

Adresa: Strada epe Vod nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan e›mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Sirmium (+ 376), și apolinariștilor - susținătorii ereziei lui Apolinarie de Laodiceea Siriei(+ 392).

Părinții Sinodului au redactat de asemenea o definiție sau expunere dogmatică, prin care mărturiseau consubstanțialitatea și deosebirea celor trei persoane divine, pentru a combate pe pnevmatomahi, precum și întruparea desăvârșită a Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie.

Inițiatorul pnevmatomahismului este considerat episcopul arian Macedonie al Constantinopolului (342-346; 351-360), depus din scaunul episcopal de la Constantinopol în anul 360. După numele lui, pnevmatomahii au fost numiți macedonieni iar apoi maratonieni după numele diaconului Maratoniu hirotonit de Macedonie episcop de Cizic în anul 356 și depus de sinodul de la Constantinopol din anul 360, împreună cu Eustatie al Sevastei.

Sinodalii au completat Simbolul niceean cu încă 5 articole de credință, care stabilesc învățătura Bisericii despre Sfântul Duh și despre Biserică. Despre Sfântul Duh, se accentuează că El este “Domnul de viață făcătorul care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”.

Despre Sfânta Biserică, articolul IX al Simbolului arată lămurit că, potrivit Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, este “una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

Recitarea regulată a Simbolului la Sfânta Liturghie a fost introdusă mai întâi la Antiohia, în 471, de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, ca o măsură contra hotărârii dogmatice a Sinodului IV ecumenic din Calcedon, din 451, pe care refuzau s-o accepte, fără ca prin aceasta sa poată fi servită cauza lor.

Patriarhul Constantinopolului Timotei (512518) a poruncit ca la fiecare slujbă să se rostească Simbolul niceean, simbolul se rostea numai o dată pe an, în Vinerea Patimilor, când catehumenii îl rosteau în vederea primirii botezului. Mai târziu, în 567, Simbolul niceean a fost înlocuit, printr-un edict dat de împăratul bizantin Justin II (565-578), cu Simbolul constantinopolitan, care se rostește până astăzi la Sfânta Liturghie și la celelalte servicii religioase, în toate Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului.

Marturisirea sau expunerea dogmatică a Sinodului II ecumenic a condamnat si erezia lui Apolinarie de Laodiceea.

“Logosul insusi s-a facut trup, afirma Apolinarie, dar n-a luat rațiunea omenească, rațiune schimbătoare, iar Dumnezeirea este rațiune neschimbatoare, cerească”. Prin această concepție eronată, Apolinarie distrugea integritatea sau deplinătatea firii umane a Mântuitorului, primită la întrupare, și punea astfel în primejdie întreaga Sa operă mântuitoare.

Apolinarie a murit în 392, dar erezia s-a menținut până la jumătatea secolului V, când apolinarismul s-a contopit cu monofizismul.

Redacția: preot prof. Cornel Dragoș, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuțã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: preot Gabriel Grecu

Pr. dr. Stanciu Ionut

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583›2643

Argesul Ortodox

Sfântul prooroc Ilie Tesviteanul Sfântul proroc Ilie Tesviteanul este sărbătorit în fiecare an, pe 20 iulie. Sfântul Ilie era fiul unui preot al Legii vechi, care locuia în cetatea Tesve, din Galaad (Israel), situată dincolo de Iordan. De aici avem și numele prorocului - Ilie Tesviteanul.

Potrivit tradiției, Sovac, tatăl lui , a văzut oameni îmbrăcați în veșminte albe care îl înveleau pe Ilie în haine de foc și îi dădeau să mănânce o flacără.

Preoții templului din Ierusalim au interpretat vedenia astfel: Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetică. Ilie a trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab. Și-a desfășurat activitatea în regatul Israel din Samaria. Regele Ahab, la îndemnul soției sale, introduce în regatul israelitean cultul zeului Baal. La porunca lui Dumnezeu, Sfântul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab și îi vestește acestuia că Dumnezeu va pedepsi poporul prin secetă. Cerurile vor fi închise timp de trei ani și jumătate.

Sfântul Ilie se ascunde de furia lui Ahab la pârâul Cherit, unde va fi hrănit de un corb, apoi la văduva din Sarepta Sidonului. În casa acestei vaduve, prorocul Ilie va face minuni: îl va învia pe fiul acesteia și îi va înmulți făina și uleiul.

Spre sfârșitul anilor de secetă, pentru cunoașterea adevăratului Dumnezeu, Sfântul Ilie îi propune împăratului să ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel și să se roage mai întâi la prorocii lui ,

Muntele Carmel

Sfântul Ilie, Înaintemergător al Mântuitorului conducerii și îndrumării ei“. Aceste afirmații near face să vorbim de prezența sa în lumea îngerilor.

Din cartea a IV Regi, capitolul doi, aflăm că Ilie alături de prorocul Ilie după ce a Moise pe tabor lăsat ca urmaș pe Elisei, a fost luat de un car de foc și Cinstea deosebită înălțat la cer, fără a trece de care s-a bucurat prin moarte. O parte din înaintea lui comentatorii acestui text, Dumnezeu, se susțin că Ilie a fost luat cu vede în prezența sa trupul la cer ca răspuns la pe muntele modul în care el a viețuit.

Taborului alături Alți comentatori afirmă că de Moise, atunci scopul pentru care a fost când Mântuitorul ridicat cu trupul la cer, este s-a schimbat la acela că el va reveni la Față înaintea sfârșitul lumii, ca un al ucenicilor Lui. doilea Înaintemergator al Moise și Ilie au Mântuitorului, pentru a fost de față lângă vesti a doua venire a lui Domnul în slavă, Hristos spre a judeca primul ca neamul omenesc. primitorul și dătătorul Legii, al unde s-a înălțat Ilie? doilea ca cel mai neînfricat luptător Dacă ținem seama că raiul dușmanilor lui Dumnezeu. a fost închis după căderea oamenilor în păcat, nu împotriva putem să evităm întrebarea: unde a fost înălțat Sfântul Ilie? Sfântul Ioan Gură de Aur susține că Este de reținut că în timpul vieții sale, nu s-a învrednicit de o vedere “față către față”. Potrivit relatărilor din cartea III Regi, cap. 19, se spune că atunci când i s-a arătat Dumnezeu, Sfântul Ilie șia acoperit fața cu mantia, pentru că nu putea privi slava lui Dumnezeu. Dar această vedere devine posibilă după înălțarea sa la cer, când pe , Ilie a văzut slava lui Dumnezeu atunci când Hristos S-a schimbat la față.

Sfântul Proroc Ilie, precursor al ascetismului creștin

apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul în care Ilie a înlăturat cultul zeului Baal. El a reușit să coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de slujitori ai lui Baal nu au reușit să facă.

Ilie a fost îmbrăcat de Dumnezeu în haină îngerească. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma: „Dumnezeu a arătat din vechime măririle minunilor și semnelor și s-a folosit de modul înnoirii, mutând spre alt chip de viață decât cel în trupul supus stricăciunii pe fericiții Ilie și Enoh, nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea

Prin retragerea sa în singurătate, Sfântul Ilie devine arhetipul monahilor creștini. Sfântul Macarie Egipteanul, definea la începutul “Epistolei” sale, tipul celui desăvârșit: “Vreau să știi, iubite frate, că cel afierosit lui Dumnezeu trebuie să fie un bărbat deplin; că nu numai el trebuie să fie în Dumnezeu, ci și Dumnezeu trebuie să fie întru el, după cum Domnul Însuși spune: Întru cel care rămâne întru Mine și Eu voi rămâne întru El (Ioan 15, 5)”. Un astfel de model a fost Sfântul Ilie, remarcându-se prin lipsa de , prin refuzarea săvârșirii raului și a participării la idolatrie, într-un cuvânt un “om lăuntric curat de care vorbea Legea veche”.

Adrian Cocoșilă

3

Argesul Ortodox

Cuviosul Antipa de la Calapodești - un fiu al Moldovei așezat între sfinți Cuviosul Ieroschimonah Antipa Atonitul a fost fiu al Moldovei, cu numele de botez Alexandru, și a vieţuit în multe aşezăminte duhovniceşti, fiind o puternică lumină pentru apropiaţi. Cuviosul Antipa s-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, comuna Dealul Morii, judeţul Bacău, dintr-o familie de clerici. Chemarea pentru cele sfinte a avut un drum mângâiat de smerenie, cugetare şi dorire pentru înaltele virtuţi.

Llipsindu-i darul pentru învăţătură, a devinit păstor pentru turmele cele necuvântătoare. În liniştea naturii, păzind turmele, cu trecerea timpului i s-a născut dorinţa cunoaşterii învăţăturilor şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea şi lui acest dar.

Uşor s+a născut în sufletul său şi dorinţa pentru cele spirituale şi, în cele din urmă, s-a hotărât să părăsească turma şi să plece la mănăstire ca să se facă monah. A părăsit turmele necuvântatoare, pentru cele cuvântătoare. Ca urmare, la vârsta de 20 de ani a intrat ca frate în obştea mănăstirii Căldăruşani, ctitorie a marelui voievod Matei Basarab. ,,A gustat şi a văzut că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8) Aici a devenit fratele Alexandru, care a început să se obişnuiască cu ascultările la care a fost orânduit şi s-a îndulcit cu dumnezeieştile slujbe, cu pravila de începător, cu învăţăturile înţelepte ale duhovnicilor.

El a găsit în această mănăstire o rânduială desăvârşită, monahii de aici erau învăţătaţi ca atunci când aud glasul clopotul să vină la biserică, iar după terminarea slujbei religioase să se retragă la chilie în linişte şi reculegere. Pe lângă rugăciune, în privinţa ascultărilor zilnice, vieţuitorii aveau şi preocupări de lucrări gospodăreşti: reparaţii, construcţii, munci agricole, rucodelie în ateliere etc, prin care se acopereau aproape toate cerinţele sfântului locaş şi ale obştei. Toţi erau deprinşi ca mâinile să lucreze, iar sufletul să se roage lui Dumnezeu. În această perioadă, monahii cu pregătire cărturărească au alcătuit numeroase manuscrise, au făcut traduceri şi totodată au înfiinţat şi o tipografie, ceea ce a sporit prestigiul mănăstirii. Ştiind să facă ascultare şi fiind plin de smerenie, fratele Alexandru a îmbrăţişat cu dragoste viaţa chinovială şi devenise doritor către suişul cel duhovnicesc. Auzise de Sfântul Munte, împodobit cu sfinte mănăstiri, cu zeci de schituri şi sute de chilii, cu colibe şi peşteri., unde trăiau după rânduiala vieţii călugăreşti, în curăţie trupească şi sufletească, în sărăcie de bunăvoie, în ascultare şi neîncetată rugăciune, mii de monahi şi fraţi din toate neamurile ortodoxe. De îndată i s-a aprins dorinţa de a merge acolo pentru întărire.

Trăind aproape aproape 15 ani, la schitul Lacu,credinciosul monah s-a mutat la mănăstirea Esfigmen unde a stat patru ani, continuând nevoinţa călugărească şi ascultările şi servind ca exemplu toţi câţi se aflau acolo.

Primind binecuvântarea stareţului mănăstirii, cu mare bucurie el s-a de marele şi îngerescul chip, care este numit şi al

doilea botez, cu reînnoirea făgăduinţelor de la călugărie în forma cea mai riguroasă, angajându-se să petreacă toată viaţa în post aspru şi rugăciune neîntreruptă, slujind fraţilor. Potrivit tradiţiei, cu acest prilej i s-a schimbat numele de botez, numindu-se Antipa.

Cât a stat la Esfigmen, Schimonahul Antipa s-a învrednicit şi de harul hirotoniei, ca ierodiacon, intrând în rânduiala primei

trepte a slujitorilor sfântului altar.

După aproape două decenii de la stabilirea sa în Muntele Athos, în anul 1860, luând binecuvântare de la stareţ şi de la fraţi, a părăsit Muntele Athos şi s-a întors în ţară. A construi un schit la Iaşi, unde, din dispoziţia Părintelui Nifont, a ocupat postul de chelar şi econom, de multe ori înlocuindu-l pe părintele Nifont în anumite treburi bisericeşti.

Ieroschimonahul Antipa, cunoscător al limbii ruse a plecat la drum lung, prin ţinuturi ortodoxe ruseşti. Un popas l-a făcut la vestita Lavra Pecersca, care era pentru credincioşii ruşi ca un nou Ierusalim, la care ei veneau în pelerinaj de la mari depărtări. Aici se aflau şi unii călugări români, iar mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost o vreme stareţ al ei. În timpul

lui a apărut primul Pateric al Lavrei (1643), care istoriseşte despre sfinţii şi minunile care s-au făcut în mănăstire în diferite epoci.

Poposind la această lavră, ca pelerin, Cuviosul Antipa s-a închinat moaştelor sfinte s-a întărit sufleteşte şi a făcut legături frăţeşti cu monahii de aici, a luat binecuvântare şi a plecat mai departe. În cele din urmă, în anul 1865 a ajuns la mănăstirea Valaam. Văzând buna rânduială de aici, Cuviosul Antipa s-a stabilit la Valaam, unde a trăit încă 17 ani în frica Domnului, cu evlavie şi cu râvnă, pentru a se face folositor obştei care îl înfiase.

După multele sale vrednicii, el a fost cinstit cu harul Preoţiei, sarcină care i-a înmulţit ostenelile către Dumnezeu, ştiind că avea să răspundă de sufletele care i s-au încredinţat pentru povaţă duhovnicească. Postul îndelungat, smerenia şi rugăciunea inimii i-au fost mai departe călăuză şi putere ziditoare care hrăneşte pe cei flămânzi şi însetaţi cu sufletul.

Pentru aceasta numele şi faptele sale minunate s-au răspândit în părţile de nord ale Rusiei şi mulţi credincioşi veneau la mănăstirea Valaam ca să cunoască pe omul lui Dumnezeu şi să primească binecuvântarea şi învăţăturile sale. Pe lângă el s-au format şi unii ucenici, care i-au urmat în cele duhovniceşti cu ascultarea, cu curăţia şi cu râvna.

După o viaţă întreagă petrecută în nevoinţe călugăreşti, Ieroschimonahul Antipa, a fost înmormântat în gropniţa de obşte a mănăstirii. Prezenţa lui în calendar cinsteşte în acelaşi timp poporul şi Biserica noastră, pentru care el s-a rugat, povăţuind pe cei care i-au cerut sfatul să nu înceteze a le iubi, pentru că de bunăstarea acestora depind pacea şi fericirea lor proprie.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti în anul 1992, iar slujba sa a fost întocmită de către Prea Sfinţitul Ioachim Băcăuanul, actualul arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului, fiind prăznuit pe 10 ianuarie.

Povăţuitor preaînţelept al călugărilor şi înger pământesc teai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ţi trupul cu nepătimirea şi luminând inimile credincioşilor cu strălucirea virtuţilor tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaş preacinstit al Sfântului Duh şi în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Hristos Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă. (Troparul Sfântului).

Preot Robert NIColAE

RoMÂNIA – GRĂDINĂ DIVINĂ Să te naşti într-o ţară ca România, simţi că te iubeşte Dumnezeu şi pentru acest dar îi mulţumeşti în toată viaţa pământească, chiar şi în cealaltă.

Să creşti în acestă minune a pământului, te bucuri de o neegalată formare lăuntrică. Eşti încununat cu credinţă pur semănată şi trăită, învăluit de o istorie a neamului nemaiîntâlnită, care-ţi dă tărie şi parcă te transpune în acele vremuri, devii demn de înplinirea unui fapt măreţ – eşti roman. Oriunde mergi drumul duce către o biserică, o mănăstire, semn că sufletul are de unde se hrăni, nu ne lasă Dumnezeu neîntăriţi. Înconjurat de măreaţa creaţie divină, te simţi binecuvântat. Cu siguranţă că mulţi ar fi vrut să se nască aici, în grădina lui Dumnezeu, căci altfel nu veneau în vizite aşa dese şi curioase.

Noi, creştinii în rugăciunile noastre o numim pe Maica Domnului floarea cea mai aleasă şi înmiresmată, cea care l-a născut şi l-a purtat în braţe pe Domnul Hristos. În frumoasa noastră

4

tradiţie populară avem multe denumiri de flori şi plante medicinal dedicate Sfintei Fecioare, de exemplu mâna, lacrima, brâul Maicii Domnului.

Un loc binecuvântat de Dumnezeu, în

care s-a semănat milă, iubire şi credinţă, la transformat într-o grădină, în care cresc vlăstare vii, altoite în trupul tainic al Mântuitorului. Trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ceeste acolo să înflorească.

Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe. Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu secuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Să o udăm mereu cu apa dătătoare deviaţă, care este rugăciunea.

Argesul Ortodox

Este oare Dumnezeu mulţumit de starea mea spirituală?

Cu ocazia Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, pe când El ieşea din apă, Dumnezeu Tatăl, a privit cu multă admiraţie şi plăcere spre Iisus şi a rostit cu glasul Său sfânt din cer faptul : “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Cea mai mare apreciere pe care o poate primi cineva este faptul ca Dumnezeu să găsească plăcere în faptele şi viaţa ta. Atât de frumos relatează cuvânmtul Sfintei Evanghelii despre Iisus: „Iar botezânduse Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.”

(Matei 3,16-17).

Bunul Dumnezeu este preocupat de viaţa şi starea noastră. Oare Bunul Dumnezeu este mulţumit de ceea ce sunt eu ? Este El mulţumit cu starea mea spirituală ? Găseşte Dumnezeu plăcere în căile mele, în relaţiile mele, în prieteniile mele, în locurile în care eu îmi petrec viaţa sau în care mă recreez, în cărţile sau revistele pe care eu citesc, la programele de televiziune la care mă uit, la reţelele de internet pe care le vizionez şi la tot ce ţine de viaţa mea, chiar şi cea intimă, ascunsă şi necunoscută poate de nimeni ?

1. Care sunt lucrurile după care ne apreciază Dumnezeu ?

Despre Iisus Hristos, Modelul nostru, ne spun Sfintele Evanghelii, că a trăit viaţa la Nazaret, ca fiul simplu al unui tâmplar. El a trăit simplu, ascuns, oarecum de privirile oamenilor, fără să se facîă comparaţii între El şi ceilalţi. Sfintele Evanghelii nu menţiopnează faătul că a predicat Evanghelia, sau a făcut minuni sau vindecări, în vremea aceasta. S-a botezat la vârsta de aproximativ 30 de ani, când şi-a început activitatea şi misiunea publică. Până atunci a avut o viaţă de credinţă deosebită, ca un tânăr credincios şi ascultător. Îl găsim la 12 ani la Templu, împtrună cu familia, unde va căuta pe marii înţelepţi, rabini, ai vremii, stând cu ei de vorbă despre lucrurile sfinte. Cu toţii erau miraţi de înţelepciunea şi preocuparea acestuia pentru lucrurile sfinte şi veşnice: “Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au intors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iata, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus.

Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.” (Luca 2,41-52).

Copilul Iisus era în Templu, unde îşi găsea plăcere întrebând pe mai marii Bisericii, lucruri sfinte. Ce minunat ar fi ca astăzi şi tu, indiferent dacă că eşti copil, tânăr, adult sau vârstnic să fii preocupat de cele sfinte şi să găseşti plăcere în Templul Domnului de astăzi, în Sfânta Biserică, să fii preocupat şi să îţi ie timp să stai de vorbă cu mai marii Bisericii, cu slujitorii Domnului, adâncindu-ţi mintea în frumuseţea învăţăturilor Domnului. Mai ai timp oare astăzi pentru aşa ceva ? Mai stăruieşti şi mai zăboveşti la Biserică, să mai poţi învăţa ceva. Poţi sorbi şi astăzi, cu mare plăcere, cuvintele rostite de slujitorii Domnului ? Mai ţii tu ceva minte din sfintele cuvinte rostite la slujbă, atunci când te îndreptţi acasă ? Îţi mai rămân în minte sfintele poveţe rostite de slujitorii Domnului, sau le-ai şi uitat când ai ieşit din naintea Domnului, din Sfânta Biserică ?

Noi, ca oameni şi astăzi, ne comparăm mereu cu alţi oameni şi ni se pare nouă că suntem buni sau mai buni decât alţii. Adevărul este că nu cu oamenii trebuie să ne comparăm, ci cu Domnul şi cu cerinţele Sale, aşa după cum

spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere.” (2 Cor. 10,12). A te compara cu alţii este un lucru lipsit de înţelepciune. Acest lucru ar putea fi relevat printr-un exemplu şi anume prin participarea la un concurs, unde testarea se face sub forma răspunsurilor la un test care are maximum 100 de puncte. Şi dacă dintre toţi participanţii la concurs, tu ai obţinut 20 de puncte, foarte puţin defapt, dar dacă te uiţi la ceilalţi şi vezi că nimeni n-a făcut mai mult de 20 de puncte, eşti foarte mulţumit de tine, comparându-te cu ceilalţi, că eşti mai bun decât toţi, când defapt tu eşti foarte departe de tot de ce ar trebui să fii. La fel pot sta lucrurile şi din punct de vedere spiritual, dacă ne comparăm cu alţii. Probabil faţă de unii sau faţă de alţii, putem fi mai buni sau mai puţin buni, însă atunci când ne vom compara cu Standardul pe care-L aşează Dumnezeu înaintea noastră, vom vedea cât suntem de departe. Iov, deşi considerat de Dumnezeu neprihănit, totuşi spunea, că atunci când se aşează înaintea lui Dumnezeu nu poate decât să-şi pună mâna la gură şi să tacă: „Şi Iov a răspuns Domnului zicând: “Dacă am fost uşuratic, ce răspuns să-ţi mai dau? Voi pune mâna mea pe gura mea.” (Iov, 40,3-4).

Atunci când eu îmi voi compara viaţa mea cu Modelul Sfânt şi Idealul pentru orice creştin, respectiv Domnul nostru Iisus Hristos, voi dori ca şi viaţa mea să devină fără de păcat. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.” (Evrei 12,12).

Eu nu voi putea să fiu fără de păcat doar prin puterile mele, chiar dacă mă voi strădui, ci am nevoie de ajutor şi putere de Sus de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan ne sfătuia părinteşte şi pe noi, spunându-ne: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Sau Advocat.

Greceste: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Iisus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregei lumi.” (1 Ioan 2,1-2.).

Atunci când noi facem tot ce putem ca să nu păcătuim, vom vedea şi roadele Sfântului Duh în viaţa noastră, iar cea mai mare dintre aceste roade este dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm.” (Gal.5,21-25).

Dragostea faţă de Dumnezeu trebuie să se manifeste şi în spiritul şi dărnicia noastră faţă de Casa Domnului. Să dăm din toată inima pentru nevoile Bisericii, spre împlinireamisiunii acesteia : „Mai mult! Din dragoste pentru templul Dumnezeului meu, dau încă tot ce am eu aur şi argint, templului Dumnezeului meu, afară de ceea ce am pregătit eu pentru templul cel sfânt.” (1 Paralip. 29,3). Aşa după cum spunea şi robul Domnului, David : „Pomenească toată jertfa ta şi arderea de tot a ta bineplăcută să-I fie.”

(Psalmi 20,3).

Ce bucurie va fi în inima Tatălui nostru ceresc când va vedea în viaţa noastră dragoste sinceră şi adevărată, când va vedea căîn noi sălăşluiesc roadele Sfântului Duh. Dragostea de Dumnezeu şi de oameni, aduce cu sine bucuria slujirii, bcuuria în Domnul: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăş zic: Bucuraţi-vă! ” (Filipeni 4,4); „Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită.” (1 Petru 1,8.).

Atunci când un păcătos este gata să se lepede de calea sa şi să se întoarcă la Dumnezeu, tot cerul este plin de bcuurie : „Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15,7).

Ce ar trebui să facem noi, ca să putem ajunge la acea bucurie negrăită şi binecuvântată în Domnul ? „Iar în ziua cea din urmă- ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.”

(Ioan 7,37-38). Noi trebuie să ajungem să însetăm în fiecare zi după Iisus Hristos, după apa vieţii veşnice, pe care o oferă El. Când eşti însetat este mai uşor să bei decât să mănânci.

Acest lucru îl face şi un copil. Şi femeia samariteancă, în dialogul cu Iisus Hristos a fost invitată să bea această apă a vieţii : „Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică.” (Ioan 4,13-14).

Bunul Dumnezeu ne va aprecia când va vedea dorinţa noastră de a nu păcătui, de a fi ascultători faţă de El şi faţă de poruncile Sale. Dumnezeu se va uita să vadă dacă Sfântul Duh este prezent în viaţa noastră prin roadele sale, şi dacă sunt roade înseamnă că şi omul este bun. Dumnezeu se va uita la viaţa noastră şi va vedea dacă suntem nişte oameni evlavioşi sau doar nişte oameni cu o formă de evlavie, aşa cum sfătuia şi Sfântul Apostol Pavel pe Timotei: „Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.”

(2 Tim. 3,5). Însă dorinţa noastră de a nu mai păcătui este necesar să fie ancorată pe cel mai important aspect al relaţiei noastre cu Dumnezeu şi anume pe credinţă. Domnul ne invită la El şi va vedea răspunsul nostru, care trebuie să vină din credinţă : „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei 11,28-30). Credinţa face diferenţa, în faptul că unii sunt apreciaţi şi primesc răspuns de la Dumnezeu, în timp ce alţii nu. Urmarea credinţei, aduce răspunsul lui Dumnezeu pentru noi, la vremea potrivită. Domnul nostru Iisus Hristos a răspuns nevoilor unor bolnavi aduşi la el, în măsura credinţei lor. Iată un exemplu, printre multe alte exemple din Sfânta Scriptură: „Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!

Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor.” (Matei 9,27-30).

Dumnezeu ne întreabă şi astăzi în privinţa credinţei. Suntem gata să răspundem cu credinţă, la chemarea Bunului Dumnezeu ? Pentru că :„Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţa în numele Lui.” (Ioan 20,29-31) ; „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Il caută.” (Evrei 11,6).

Să ne ajute pe fiecare dintre noi, Bunul Dumnezeu, văzând starea noastră spirituală şi găsind plăcere în căile şi faptele noastre, putând spune şi noi, împreună cu Sfântul Apostol Pavel :„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai traiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţă în Fiul lui Dumnezeu, Care ma iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal.2.20). Să nu pierdem din vedere faptul că :„Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el”. Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului.” (Evrei 10,38-39).

Doamne ajută !

Dr. Ioan-Gheorghe RotARu

5

Argesul Ortodox

Semnal editorial

Nicolae Iorga, aşa cum l-au cunoscut, ediţie îngrijită de Pr. Alexandru Stănciulescu Bârda, Editura „Cuget Românesc”, Bârda – Malovăţ – Mehedinţi, 2012 De la bun început, doresc să recunosc şi să dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna, cărţile pe care le-a scris Părintele Alexandru Stănciulescu Bârda, precum şi toată activitatea sa pastoralmisionară, cultural – spirituală şi apologetic – duhovnicească, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!... Sunt de-a dreptul impresionat de capacitatea şi puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară şi acum, şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii şi cunoscuţii lui ce nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!...

Cu alte cuvinte, aşadar, Părintele Alexandru Stănciulescu Bârda este şi ne este (re)cunoscut ca un intelectual rafinat, personalitate enciclopedică, vrednic misionar şi apologet, autentic liturghisitor şi slujitor al altarului străbun, precum şi un neobosit condeier, scriitor, cărturar şi participant activ la multe conferinţe, simpozioane şi manifestări culturale ori spirituale – momente şi evenimente la care l-am întâlnit şi cunoscut şi eu, la manifestările cultural – spirituale şi simpozioanele spiritual – academice, organizate în municipiul Drobeta Turnu Severin, de către Episcopia Severinul şi Strehaiei, de acolo şi de atunci rămânând, amândoi, într-o sinceră şi nedisimulată prietenie duhovnicească şi spirituală, de care ne bucurăm până astăzi, în mod reciproc, cultivând-o şi sporind-o cu fiecare întâlnire, ce se consumă, întotdeauna, într-o atmosferă deosebită!...

Fiind un mare iubitor al neamului său, doctor în teologie și prolific scriitor, Părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda este (și) un important paremiolog, prin tot ceea ce face dovedindu-se o personalitate enciclopedică. Este autorul a peste 30 de cărți, a peste 1.500 de articole și studii publicate în diverse ziare și reviste din țară și străinătate.

Pentru credința și sârguința cu care păstorește, din anul 1979, Parohia Malovăț, județul Mehedinți, fiind păstor duhovnicesc chiar în locurile sale natale (venind în această lume în satul Bârda (Pitulaşi), comuna Malovăţ, judeţul Mehedinţi, la 23 februarie 1953), este foarte iubit de întreaga comunitate. “Nu mă consider preot mai cu har decât ceilalți preoți sau sfânt.

Nu noi stabilim gradul de sfințenie al cuiva, ci Dumnezeu este cel care ne cântărește. Noi trebuie să ne facem datoria noastră. Toți preoții primesc har la taina preoției atunci când sunt hirotoniți. Că unul lucrează mai mult sau altul mai puțin este treaba fiecăruia, meritul sau lipsa fiecăruia dintre noi. Nu știu dacă am făcut mai mult decât trebuia. Preoția nu este o meserie, preoția este o misiune și ca misiune nu este niciodată prea mult ceea ce faci. Întotdeauna trebuie să ai

6

conștiința că nu ai făcut totul, că mai este ceva de făcut”, susține, cu sinceritate și modestie despre sine, Părintele Alexandru Stănciulescu Bârda, care, la începutul acestui an (23 februarie 2013) a împlinit frumoasa, rotunda și binecuvântata vârstă de 60 de ani.

Fiind un mare iubitor de cultură, autentică și mărturisitoare, Părintele Alexandru Stănciulescu Bârda a pus bazele Editurii “Parohia Malovăț”, sub titulatura căreia au fost publicate de-a lungul anilor peste 250 de titluri de cărți, unele chiar în zeci de mii de exemplare. Cărțile au ajuns în casele creștinilor din toata țara, cât și în străinătate până în Australia. „Cine sunt eu ca scriitor, de unde vin și unde mă duc? Sunt un simplu țăran cu ochelari, un „traistă-n băț și un

scârța scârța pe hârtie!“ Sunt călător de când mă știu pe drumurile vieții. Vin din raiul copilăriei și mă îndrept, tot mai ostenit și împovărat, spre poarta aceea mirifică, prin care voi trece pe tărâmul celălalt, în lumea de vis și de dor a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Înainte este doar un hățiș plin de mărăcini, în urmă vreau să las măcar o potecă, dacă nu voi putea mai mult!” (Alexandru Stănciulescu Bârda - Scrisoare Pastorală).

De mai bine de unsprezece ani încoace, la aceeași editură apare și o publicație bilunară care se numește “Scrisoare pastorală” și care este oferită gratuit credincioșilor din parohie și nu numai.

Scrisoarea pastorală conține cuvinte de învățătură, atitudini la anumite aspecte din viața comunității locale ori de interes național, știri din viața parohiei, programul parohiei și multe alte lucruri care îi interesează pe oameni. “Ne-a prins foarte bine această

publicație fiindcă ne simțim ca într-o familie, poate și datorită ei. Preotul nu mai este un străin, preotul este un om care se deschide sufletește față de oamenii lui care analizează problemele care-i frământă pe toți și dă glas doleanțelor și problemelor cetățenilor. Am reușit cu această publicație să determinăm autoritățile locale, de exemplu, să construiască un dispensar, cel vechi era pe cale de a se prăbuși. Această scrisoare pastorală o trimitem la câteva sute de prieteni ai parohiei din afara parohiei atât prin poștă cât mai ales pe internet”, recunoaște și mărturisește Părintele Alexandru Stănciulescu Bârda. “Zâmbete. – Un ateu se chinuise toată viața să demonstreze că nu există Dumnezeu.

Făcea asta prin conferințe, articole, emisiuni, discuții etc. Într-o zi, aflându-se undeva într-o pustie singur, a văzut că spre el gonea un leu. A pornit și el la fugă, cât îl țineau puterile. Fugea și striga: ,,Doamneeee! Doamneee!” Deodată, tocmai când leul era gata-gata să pună laba pe el, s-a auzit un glas puternic. Totul s-a oprit ca prin minune: omul, leul, parcă și timpul. Glasul a zis: ,,- Toată viața M-ai disprețuit și ai încercat pe ceilalți să-i convingi că nu exist. Acum, fiindcă ești în pericol, Mă chemi în ajutor?” Ateul, recăpătându-și mândria, a zis: ,,- Nu, Doamne, nu Te-am chemat în ajutor! Voiam doar să creștinezi dobitocul acesta!” În acel moment, leul, ridicat în două picioare, și-a așezat labele din față pe piept și, cu glas omenesc, cuviincios, a zis: ,,Binecuvânteazămi, Doamne, bucatele acestea, ca să-mi satur pântecele cu ele, amin!” Îndată a început să mănânce din atev” (Fragment din “Scrisoarea pastorală” nr. 245, publicată în luna ianuarie anul 2013).

Revenind şi referindu-ne în mod concret la această lucrare, mult folositoare şi mult ziditoare de minte şi suflet, pentru a înţelege mai bine mesajul paginilor îngrijite, pregătite şi oferite de autor, spre lectură cititorului, se cuvine să menţionăm faptul că Părintele Profesor Dr. Alexandru Stănciulescu Bârda a îngrijit şi a editat un nou volum, Nicolae Iorga, aşa cum l-au cunoscut, Editura „Cuget Românesc”, Bârda – Malovăţ – Mehedinţi, 2012, 271 pagini, în completarea celui publicat anterior, Nicolae Iorga – concepţia istorică, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011, 369 pagini.

Cartea de memorialistică epistolară este rezultatul fericit al proiectului tematic iniţiat de îngrijitorul volumului încă de prin anul 1980 şi derulat timp de trei decenii. Iniţiativa inspirată a Părintelui Alexandru Stănciulescu Bârda, prezentată la Simpozionul anual de comunicări al Muzeului Judeţean Botoşani, 20 – 21 noiembrie 1986, s-a materializat în timp în primirea a sute de scrisori „memorialistice” de la persoane care lau cunoscut şi au colaborat, mai mult sau mai puţin, cu Savantul Nicolae Iorga. Primele ecouri memorialistice au fost publicate cu titlul: „Contribuţii la cunoaşterea activităţii şi personalităţii lui Nicolae Iorga”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj – Napoca, 28, 1987 – 1988, pp. 601 – 610; 29, 1989, pp.

583 – 5 -continuare în pag. 7 -

Argesul Ortodox

Nicolae Iorga, aşa cum l-au cunoscut, ediţie îngrijită de Pr. Alexandru Stănciulescu Bârda, Editura „Cuget Românesc”, Bârda – Malovăţ – Mehedinţi, 2012 - continuare din pag. 6 Autorul a prezentat în acest fel demersul său: „noi adunăm, într-un mod sui-generis, date care pot constitui adevărate documente peste timp, care probează, incontestabil, popularitatea de care s-a bucurat marele cărturar şi istoric în ţara noastră. Sunt date care, adunate la cele deja cunoscute, constituie încă un pas în cunoaşterea activităţii şi personalităţii lui Nicolae Iorga.

Ne-am adresat unor oameni din cele mai diverse colţuri ale ţării şi din cele mai variate domenii de activitate, cu rugămintea de a-şi răscoli memoria şi a ne împărtăşi câte ceva despre amintirile care-i leagă de Nicolae Iorga. Încercarea noastră a depăşit aşteptările iniţiale. Ea a răscolit jarul uşor acoperit de cenuşa vremii şi a dat la iveală lucruri neaşteptate. Gestul tuturor care au avut amabilitatea să răspundă solicitării noastre este un act de cultură şi patriotism, care merită toată lauda” (pp. 5-6).

Lucrarea memorialistică cuprinde: Prefaţa (pp.

5-19), Tabel cronologic (pp. 11-47) despre viaţa şi activitatea complexă ale lui N. Iorga (preluat identic din sinteza autorului, N. Iorga – concepţia istorică, ediţia a IIa, revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011, pp.

15 – 51), 7 părţi tematice, inegale ca număr de izvoare istorice letrice şi ca intensitate memorialistică: partea I, Nicolae Iorga – omul (pp. 49 – 113), include 24 de emitenţi cu 37 de evenimente memorate; partea a II-a: Nicolae Iorga – profesorul (pp. 115 – 171) cu 21 de epistolari şi 26 de scrisori reproduse; partea a III-a: Nicolae Iorga – cetăţeanul (pp. 173 – 181), cea mai modestă dintre toate, cu 4 memorialişti şi tot atâtea „momente” moral – civice istorisite; partea a IV-a: Nicolae Iorga – omul de cultură (pp. 183 – 195), cu 8 referenţi şi 12 scrisori publicate; partea a V-a: Nicolae Iorga – conferenţiarul (pp. 197 – 217), cu 16 apelanţi la memorie şi tot atâtea izvoare epistolare; partea a VI-a: Nicolae Iorga – omul politic (pp. 219 – 241), cu 13 emitenţi şi 20 de scrisori; partea a VII-a: Nicolae Iorga – ecouri postume (pp. 243 – 263), cu 13 corespondenţi şi 15 evocări pentru posteritate. Au existat unele cazuri în care un epistolar a oferit diverse informaţii preţioase, încadrate în diferite părţi tematice ale cărţii. Cele 130 de documente epistolare publicate sunt extrase, fragmente din scrisorile tematice primite de către Părintele Alexandru Stănciulescu – Bârda, timp de peste 30 de ani şi ordonate în aproape 100 de dosare, în arhiva sa personală.

Cele 130 de scrisori / fragmente de scrisori sau de jurnale trebuie citite cu atenţie, responsabilitate şi obiectivitate, ţinând seama de caracterul acestor izvoare istorice, puterea şi intensitatea memoriei emitentului, procentul de „subiectivitate” obligatorie incumbat de textul acestor aduceri – aminte, gradul de apropiere / de colaborare a emitentului faţă de Nicolae Iorga etc.

Evident, nu intenţionez şi nu beneficiez de spaţiul editorial să prezint cele 130 de izvoare memorialistice.

Invit şi las cititorului plăcerea parcurgerii acestora, pe de o parte, judecarea şi evaluarea lor prin propriul lui sistem de valori, pe de altă parte.

Voi insista mai mult însă asupra memorialiştilor botoşăneni şi a amintirilor lor despre Nicolae Iorga. De ce? Fiindcă Savantul şi Titanul s-a născut la Botoşani, la data de 5 / 17 iunie anul 1871, cât şi asupra atitudinii sale faţă de trecutul Imperiului Otoman. Voi completa, de asemenea, excursul meu cu unele „vorbe de duh” sau „expresii de duh” rostite de / despre Nicolae Iorga. De exemplu, formator de tinere caractere, familist convins fiind, Nicolae Iorga a formulat următorul crez moral – civic: „Când ştii că numele-ţi va trece la alţii, nu ţi-e iertat să-l transmiţi cu pată şi scădere. El trebuie să fie întreg şi cinstit, adevărata avere lăsată acelora care nu vor moşteni decât aceasta”. Alexandru Petrescu (din Craiova), cursant la Vălenii de Munte, judeţul Prohova, a povestit că, întrebat când se odihneşte, Nicolae Iorga a răspuns: „Când voi muri, voi avea destul timp să mă odihnesc”.

Ghiţă Kirileanu, prieten statornic al istoricului, analizând poeziile acestuia, a conchis interogativ: „Domnule Profesor, de ce nu scrieţi numai în domeniul în care nu vă întrece nimeni?” (p. 76). Gheorghe Hruşcă, profesor

pensionar din localitatea Vlădeni, judeţul Botoşani, a povestit că printre cărţile citite ca elev în clasele primare a fost şi un manual de istorie a românilor, elaborat de Nicolae Iorga. Apoi, fiind student al Titanului, a învăţat metodă istorică şi pedagogie de la acesta, utilizându-le ulterior în activitatea sa profesională la catedră (pp. 141 – 142). Ulterior, a rememorat participarea sa la formaţia de dansuri populare a Ligii Culturale, activitate lăudată de Nicolae Iorga (pp. 187 – 188). Prof. Univ. Dr. Mircea Petrescu – Dâmboviţa, născut în anul 1915, student al lui Nicolae Iorga, şi-a amintit că la cursurile sale profesorul „deseori făcea referinţe la izvoare, pe care le cunoştea perfect, utilizând scurte însemnări pentru unele date de amănunt privitoare la istoria Imperiului Otoman” (p.

154).

Maria Schmidt, pensionară din municipiul Botoşani, a sintetizat amintirile sale în propoziţia „La Văleni era magistral!”, precizând că: „L-am cunoscut personal pe Nicolae Iorga cu ocazia diferitelor conferinţe pe care le ţinea la Botoşani şi apoi, mai îndeaproape, la cursurile de vară de la Vălenii de Munte - Prahova, pe care le-am urmat în anii 1926 – 1927. (…) Îmi amintesc de frumuseţea cursurilor pe care le ţinea Nicolae Iorga, de faptul că din toate răzbătea un puternic suflu patriotic.

Mulţi profesori universitari, care au audiat pe Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, spuneau că aşa vibrant vorbea, încât nici la Universitatea din Bucureşti nu ţinea asemenea cursuri, într-un limbaj atât de pitoresc, cu argumente atât de convingătoare şi cu o logică atât de precisă” (pp. 166, 168). Iosif E. Naghiu, profesor pensionar din localitatea Săveni, judeţul Botoşani, autor al unor contribuţii ştiinţifice despre Magistrul său, publicate în Hierasus, anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, a explicat că „Despre Nicolae Iorga s-a creat, încă de pe când era printre noi, „mitul Iorga” sau „folclorul Iorga”. Nicolae Iorga a murit, dar „mitul Iorga” a trăit şi este mereu augumentat. Am cunoscut pe Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, unde mi-a dat o bursă în anul 1938. Am învăţat foarte multe lucruri din expunerile magistrale, pe care le făcea la Vălenii de Munte între 15 iulie şi 15 august. Veneau şi profesori din străinătate, care vorbeau foarte admirativ despre activitatea multilaterală a lui Nicolae Iorga” (pp. 206 – 207).

Ion T. Ionescu, general în rezervă, a audiat cursurile de istorie generală ale lui Nicolae Iorga la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, în perioada anilor 1925 – 1927. În amintirile sale, fostul student al Magistrului a precizat, printre altele, că Profesorul a subliniat faptul că „(…) în arhivele din Istambul se găsesc documente preţioase în legătură cu Ţările Române. Ne-a spus că era în curs de perfectare un document pentru schimbul de studenţi turci şi români şi care vor fi viitorii cercetători ai arhivelor otomane” (p.

145). Nu ştiu acum la ce tratative universitare – culturale româno – turce şi la ce document făcea referire Nicolae Iorga, dar ele circumscriau un deziderat permanent exprimat de istoricul român, acela de a fi formaţi turcologi români, cercetători ai relaţiilor româno – turce, obiectiv reiterat şi în anul 1928, într-un studiu al său despre „Cronicile turceşti ca izvor pentru istoria românilor”. Într-un alt context, pe alte meleaguri, ghidul turc de la Topkapı Sarayı Müzesi din Istanbul, o fostă absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi studentă a lui Nicolae Iorga, a mărturisit, prin anul 1980, că „la moartea Domnului Iorga am vărsat lacrimi ca după o rudă apropiată. A fost un genial istoric al lumii!” (p. 253).

Atitudinea şi mărturisirile fostei studente a lui Iorga, turcoaică din Dobrogea, sunt sincere, credibile, în condiţiile în care în Turcia a fost declarat doliu oficial la uciderea mişelească a polihistorului, cunoscut şi respectat istoric al Imperiului Otoman (vezi articolul lui Traian Udrea, „Nicolae Iorga în conştiinţa neamului românesc (decembrie 1940 - vara anului 1944)”, în Hierasus, anuar, III, 1980, Botoşani, p. 78).

Alexandru Mihăescu, fost elev al Liceului „August Treboniu Laurian” din oraşul Botoşani şi-a amintit emoţionat, ziua de 28 noiembrie anul 1940: „Întro dimineaţă posomorâtă şi rece de noiembrie 1940 eram

în drum spre şcoală, împreună cu doi colegi cu care locuiam pe Calea Naţională la nr. 56. Pe la mijlocul străzii Cuza Vodă, prin semiîntunericul dimineţii, am văzut arborat pe frontispiciul Liceului „Laurian” drapelul îndoliat. Ştiam că şcoala noastră îşi făcuse o tradiţie din a arbora drapelul îndoliat la moartea vreunui dintre foştii sau actualii profesori şi elevi ai săi şi ne întrebam nedumeriţi ce s-a putut întâmpla. (…) (Dirigintele nostru) a venit în clasă în ţinută de doliu, cu ochii înroşiţi, ca după o noapte nedormită. (…) După câteva momente de grea aşteptare, ne-a spus doar atât: ”- Un minut de reculegere!”

Cu capul în piept, ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă aminte de ceva, cu frumoasa lui voce de bas, care gâlgâia de durere, cu ochii plini de lacrimi, ne-a spus cam aceste cuvinte, care mă-ngrozesc şi astăzi: „- Copii, în această noapte, bandiţii legionari au ucis în mod brutal pe marele nostru savant Nicolae Iorga…!”. (…)

Spre sfârşitul zilei de curs, elevii altor clase mai de jos ne-au adus vestea că a venit poliţia legionară. Un camion plin cu derbedei în cămăşi verzi şi înarmaţi, care au fost întâmpinaţi la intrarea principală a şcolii de către întregul corp profesoral, în frunte cu directorul I.V. Luca (…). La dorinţa lor de a intra, I.V. Luca a răspuns: „- Aici e locaş de cultură, nu se intră cu arme!”.

Huliganii s-au întors fără nici un rezultat (…).” (pp.

255 – 258).

Marea majoritate a epistolarilor a trecut la cele veşnice. Au rămas aceste mărturii, adunate cu multă seriozitate şi meticulozitate, cu pasiune şi răbdare de către Părintele Alexandru Stănciulescu Bârda într-un volum consistent şi captivant, pentru ca amintirile lor să nu se uite niciodată, iar icoana Savantului Nicolae Iorga să ne călăuzească mereu gândurile, acţiunile, paşii şi hotărârile sau deciziile!…

Aşadar, parcurgând şi străbătând cele 270 pagini, structurate în cele 26 de capitole ale acestei cărţi, vom observa şi constata sau concluziona că lucrarea de faţă este una de factură enciclopedică, polivalentă, diversă, substanţială, densă şi bogată sau chiar variată!... Este un volum nu doar istoric sau cronologic ci şi unul de problematizare şi dezbatere, a unor situaţii şi probleme foarte variate, complexe, complete şi foarte actuale sau contemporane...

Prin urmare, acum, în încheiere, ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Alexandru Stănciulescu Bârda este un prilej de mare înălţare sufletească şi intelectuală, precum şi de adevărată sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceşti slujitori ai vieţii noastre bisericeşti şi ai spiritualităţii noastre duhovniceşti, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!... De aceea, cartea (aceasta), şi multe altele, care a apărut şi ca o încununare sau ca un omagiu şi prinos de recunoştinţă, adus Părintelui Alexandru Stănciulescu, mai cu seamă că anul acesta – 2013, a împlinit 60 de ani de autentică viaţă pilduitoare, se doreşte a fi un pas spre revenirea la normalitatea cinstirii înaintaşilor noştri aşa cum se cuvine, aducându-ne, astfel, aminte „de mai marii noştri”!... Şi totodată vrednicului autor – Părintele Dr. Alexandru Stănciulescu Bârda, pe care ţinem să-l felicităm şi pentru această lucrare – pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe devotatul şi iubitul Său fiu - slujitor!...

Drd. Stelian Gomboş

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze CAMPIoNII BuCuRIEI CoNtINuĂ!

Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului a organizat astăzi, începând cu orele 10.00, prima ediţie a concursului de ciclism ,,Campionii Bucuriei”. În competiţie s-au înscris 94 de persoane din municipiul Curtea de Argeş şi din comunele aflate pe Valea Râului Argeş, cu vârste între 20 şi 60 de ani.Această competiţie sportivă s-a desfăşurat pe traseul: Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul-Corbeni -unde a fost dat startul, Corbeni - Albeşti - Cerbureni - Curtea de Argeş - Catedrala Arhiepiscopală-SOSIRE. În organizarea acestui eveniment sportiv deosebit s-a implicat Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului care a obţnut toate aprobările necesare din partea instituţiilor abilitate.

Cu binecuvântarea Chiriarhului Eparhiei, veniţi să viziteze Catedrala Arhiepiscopală. Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, toate etapele acestei competiţii au fost supravegheate de părintele consilier arhidiacon Caliopie Cristian Ichim.

Buna desfăşurare a evenimentului a fost asigurată de comisia de jurizare din care au făcut parte: Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, Marian Drăgulescu, multiplu campion mondial şi european la gimnastică şi Otilia Bădescu, multiplă campioană la tenis de masă.

Festivitatea de premiere a fost organizată pe paltoul din faţa Catedralei Arhiepiscopale, fiind de faţă cei 94 de concurenţi care au trecut linia de sosire, reprezentanţii administraţiei locale şi pelerinii Au fost oferite cinci premii substanţiale în bani şi materiale promoţionale care au scopul de a promova valorile istorice şi culturale ale municipiului Curtea de Argeş şi de a stimula concurenţii pentru viitoarele ediţii. Locul I fost obţinut de Culea Valentin Octavian din localitatea Albeşti de Argeş, locul II a revenit domnului Stelian Pungoci din Curtea de Argeş în vârstă de 57 de ani, iar locul III domnului Popa Marin din Curtea de Argeş în vârstă de 52 de ani.

Toţi concurenţi au primit din partea Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului câte un tricou gratuit

SFÂNtul CuVIoS IoANICHIE CEl Nou DE lA MuSCEl tAINICul RuGĂtoR CĂtRE DuMNEZEu 25-26 iulie 2013 În perioada 25 – 26 iulie, Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului a organizat evenimente deosebite dedicate cinstirii Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.

Cu această ocazie în dimineaţa zilei de 25 iulie la mănăstirea Negru Vodă din oraş au fost aduse moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia da la Catedrala Arhiepiscopală din Curtea de Argeş. Începând cu orele 10.00 credincioşii au avut ocazia să se închine la moaştele celor doi sfinţi, o sfântă muceniţă care a primit cununa muceniciei la vârsta de 12 ani şi un sfânt cuvios care a vieţuit în prima jumătate a secolului al XVII-lea la mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă.