Argeșul Ortodox Nr. 607, august 2014.

Anul XII nr. 607 August

2014 8 pagini

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Duhul grăirii în deșert Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, marele nevoitor și inspirat de Duhul Sfânt, a lăsat posterității cea mai frumoasă rugăciuneprogram: Doamne și Stăpânul vieții mele!

După duhurile: trândăviei, grijii de cele multe și a iubirii de stăpânire, vom vedea cum ne bântuie, duhul grăirii în deșert.

Printre darurile cu care ne-a împodobit Dumnezeu este și acela al rostirii vocale. Nicio creatură din tot ce a zidit Divinul Creator, nu a fost înzestrată cu darul rostirii decât omul, cununa Creației. Mai încearcă, deseori, papagalul să îngâne câteva cuvinte, repetândule mereu, până la plictisire, drept vorba unora, aruncată celor care tot vorbesc: taci, papagalule!

Gura și limba au trei meniri pe care le știm toți: de a pregăti mâncare prin mestecare în vederea înghițirii, de a rosti cuvinte bune și de a ține conversația cuminte și dătătoare de bucurie, cu cei asemenea nouă și darul de a cânta și veseli inima și sufletul, prin sunetele muzicii!

Cele trei meniri ale gurii și a limbii, sunt binecuvântate de Dumnezeu, ca o bogăție fără margini. Dar tot așa pot fi și o catastrofă, cele două: gura și limba.

Iată ce citim despre limbă în Sfânta Scriptură: “Pentru că toți greșim în multe chipuri, dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul” (Iacov 3, 2).

Sfântul Iacov asemuiește limba cu nărăvașul cal, care se supune cu frâul, și corabia care se conduce cu cârma cea mică: “Dar, dacă noi punem în gura calului frâu, ca să ni-l supunem, ducem după noi și trupul lor întreg. Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică, încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește. Iată puțin foc și cât codru cuprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei” (Iacov 3, 3-6).

Iată, cum limba noastră, folosită cu nestăpânire, provoacă un adevărat iad pe pământ. Câți dintre noi nu am avut parte de un astfel de iad, provocat atât de ușor, din nesăbuința noastră.

Sfântul Iacov descrie, dramele și tragediile pe care le poate provoca o limbă nestăpânită: „Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și vietăți din mare, se domolesc și s-au domolit de firea omenească.

Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate să o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte” (Iacov 3, 7-8).

Limba noastră este vehiculul așezat în alcătuirea trupului nostru, exact la distanțe egale între minte (creier) și inimă, ca un proțap la șareta cu două roți. Astfel, limba primește

putere de exprimare din partea minții și rostește binele sau răul care dospește în mintea noastră, întunecată sau luminată. Tot așa, limba exprimă gândurile inimii noastre, fie gânduri curate și pașnice, fie simțăminte păcătoase, alterate de păcatul care mustește în noi cu prisosință.

Tot Sfântul Iacov, ne arată cum folosim

limba noastră: “Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu.

Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa. Oare izvorul aruncă din aceeași vână și apa cea dulce și apa cea amară?

Nu cumva, poate, smochinul, fraților, să facă măsline sau vița de vie să facă smochine? Tot așa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” (Iacov 3, 9-12).

Parcă îl auzim pe Sfântul Iacov strigând: “Cine este între voi înțelept și priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândețea înțelepciunii. Iar dacă aveți râvnire amară și zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudați, nici nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământeană, trupească, demonică. Deci, acolo unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău. Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bună, neîndoielnică și nefățarnică. Și roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacov 3, 13-18).

Mai rar ni s-a dat să citim o astfel de descriere a limbii, acest mădular mic și plin de otravă, când o folosim spre a întuneca viața și pe aproapele nostru, familia și pe cei de aproape și pe cei mai departe, mai ales că azi, orice cuvânt zboară și plesneste ca fulgerul și ca trăznetul, dar deseori, este și o bucurie a inimii și a sufletului nostru, care au nevoie de un cuvânt bun și luminos, atunci când rostim vorbe sănătoase, izvorâte din adâncul inimii.

Isus, fiul lui Sirah, mulțumește lui Dumnezeu: “Și m-ai scăpat din lațul limbii ocărâtoare și de buzele celor care grăiesc minciună, și Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmașilor mei. Și m-ai izbăvit pe mine după mulțimea milei și a numelui Tău, de la cei care răcneau, gata să mă mănânce. Din adâncul pântecelui locuinței morților și de limbă necurată și de cuvântul mincinos și de limba cea nedreaptă cu pâră la împărat” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 51, 3, 4, 7). În capitolul 10, din Filocalia numărul 9, unde se scrie, de către Sfântul Ioan Scărarul, despre clevetire, citim: “Am auzit pe unii clevetind și i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor, că fac aceasta din dragostea și din grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: “Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l” (Psalm 100, 5). Dacă spui că-l iubești, roagă-te în taină pentru el, și nu-ți bate joc de om” (pagina 200).

Cei care avem meteahna de a folosi limba întru judecarea aproapelui, să nu uităm cuvântul aceluiași Sfânt Părinte, că: “A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dar a osândi înseamnă a-și pierde cineva sufletul” (pagina 203).

Iar în capitolul 11, din aceeași Filocalie, dumnezeiescul Ioan Scărarul, ne spune, că: “Acela ce se gândește cu grijă la moarte își oprește cuvintele. Și cel ce a agonisit plânsul sufletului, se ferește de vorba multă ca de foc” (pagina 206).

Acum vom vedea, din punct de vedere duhovnicesc, de ce ne-a dat Dumnezeu limba: “Mi-a dat Domnul drept plată limba și cu ea Îl voi lăuda… Am deschis gura mea și am grăit: Să se veselească sufletul vostru de mila Domnului și să nu vă rușinați de lauda Lui. Lucrați lucrul vostru mai înainte de vreme, și El va da plata voastră la timpul potrivit” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 51, 29, 32, 36, 37).

Solomon înțeleptul scrie: “În puterea limbii este viața și moartea” (Pilde, 18, 21), adică, cu limba putem salva oamenii de la nenorocire și, din păcate, cu aceeași limbă putem cauza supărări și chiar moartea oamenilor.

Dar nici cel care are limba ca sabia, care taie cu viteză, nu va rămâne nepedepsit: “Bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ: pe omul nedrept răutatea îl va duce la pieire”.

(Psalmul 139, 11).

Să rugăm pe Dumnezeu, să ne ajute, de a scăpa de păcatul limbuției: “Pune Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele!” (Psalmul 140, 3).

Argesul Ortodox

Mesaj la Praznicul Adormirii Maicii Domnului Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.

Adormirii Maicii Domnului.

Binecuvântăm cu părintească dragoste toată osteneala, pentru Hristos și Biserica Sa, a părinților slujitori, care dimpreună cu membrii Consiliului Parohial și neobosiții credincioși iubitori de Dumnezeu, au vegheat ca toate lucrările ce s-au săvârșit până acum să fie făcute cu grijă și spor desăvârșit. Să ne rugăm Maicii Domnului, zicând: Nădejdea noastră, adună pe cele risipite.

Pe cei rătăciți pe cale povățuiește-i, pe cei căzuți de la dreapta credință, iarăși la credință întoarce-i, pe cei bătrâni sprijinește-i, pe cei tineri îi învață, pe prunci hrănește-i și preamărește pe cei ce te preamăresc. Întru mulți și buni ani de pace și bucurie în Duhul Sfânt,

Preacucernici Părinți slujitori, Onorat Consiliu Parohial, Iubiți credincioși și credincioase, Sfânta noastră Biserică prăznuiește astăzi pe Împărăteasa Cerului şi a Pământului, comoara şi vistieria darurilor Duhului Sfânt! Prin Maica Domnului, Dumnezeu S-a pogorât până la noi şi firea noastră s-a ridicat până de-a dreapta măririi întru cele înalte, până de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl.

Marea sărbătoare de astăzi este o nouă etapă în urcușul duhovnicesc, către Dumnezeu, a Domniilor Voastre, cei care formați trupul văzut al Bisericii, în general, și al parohiei, în particular, care astăzi sărbătoreşte hramul

Vă doreşte, † CALINIC, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

Catedrala Arhiepiscopală de la Curtea de Argeș în straie de hram “Prea Sfântă Stăpână, Maica Domnului și Dumnezeului nostru Hristos, pregăteşte-te că, iată, Fiul tău va veni înconjurat de cetele îngereşti, ca pe tine, care în braţe L-ai purtat, la ceruri să te ridice. Bucură-te, că de acum vei petrece de-a pururi întru Împărăția Fiului tău. Pe tine moartea nu te va stăpâni. Preacuratul tău trup nu va fi dat hrana viermilor, ci va fi preaslăvit cu şederea de-a dreapta lui Hristos. De acolo te vei ruga întruna, pentru tot neamul omenesc. Tu vei fi de acum maica orfanilor, ocrotirea văduvelor, povăţuitoarea fecioarelor, bucuria scârbiţilor și limanul înviforaţilor”. În toată lumea creştină astăzi se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slavă menită celor ce cred în Dumnezeu. Dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, moartea ei a fost dumnezeiască.

Moartea Maicii Domnului na fost moarte, ci o adormire lină. Ceea ce a născut pe “Domnul vieţii” n-a fost cutremurată de umbrele morţii, pentru că dincolo de acestea, vedea cum Hristos, Fiul ei o aştepta plin de lumină și bucurie, spre a o aşeza la dreapta Sa, după cuvântul psalmistului, ce zice: “Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină prea aurită și înfrumuseţată” (Ps. 44,11) Catedrala Arhiepiscopală de la Curtea de Argeș a fost astăzi neîncăpătoare pentru pelerinii veniți din toate colțurile țării să primească daruri sufletești la acest mare praznic împărătesc. Sfințirea aghesmei mici și săvârșirea Tainei Sfântului Maslu au adus mare bucurie și alinare sufletească tuturor credincioșilor care au participat cu mare evlavie și credință, nădăjduind ca Bunul Dumnezeu și Maica Sa le vor dărui tămăduire tuturor rănilor trupești și sufletești.

Sfânta Liturghie Arhierească a fost oficiată în Agheasmatarul din fața Catedralei Arhiepiscopale de către Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, împreună cu Preasfințitul Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, alături de un sobor de preoţi şi diaconi. În cuvântul de învățătură adresat credincioșilor, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic a subliniat rolul mântuitor, de mamă a noastră, a tuturor, pe care Maica Domnului îl are, îndemnându-i pe pelerini să aibă îndrăzneală și să-și deschidă ușile sufletelor, căci nicio rugăciune nu rămâne neascultată.

Plecând de la versetele biblice ce o dezvăluie tuturor pe Fecioara Maria ca fiind Maică a Domnului nostru, Iisus Hristos: “Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei ” (Lc 1, 28), “Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.” (Lc 1, 31-32), Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic a subliniat rătăcirea celor ce, din sărăcia sufletului și a cunoștințelor, combat rolul acestui “vas ales”, acestui “potir de aur” în care s-a sălășluit Duhul Sfânt.

Maica Domnului, așa cum este numită în însăși Sfânta Evanghelie după Luca, în capitolul 1, versetul 43, este maica noastră a tuturor pământenilor, făcându-ne “frați mai mici” ai Fiului Lui Dumnezeu pe care L-a purtat în pântece pentru mântuirea noastră, având trecere înaintea Sa, fiind mare mijlocitoare a rugăciunilor omenești, așa cum odinioară a făcut în Cana Galileii unde a mijlocit săvârșirea primei minuni a lui Iisus, consemnată în Evanghelia după Ioan.

Maica Domnului este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” şi este mijlocitoarea noastră la Fiul Său. Ea este numită cu cele mai alese cuvinte: „Chivot”, „Palat al Preasfântului Duh”, „Rai sufletesc”, „Doamnă şi Împărăteasă a cerului”, şi în alte mărite cuvinte cum întâlnim și în Acatistele și Paraclisele dedicate cinstirii sale, acestea arătându-ne locul şi puterea ei de a ne ajuta pe noi, pe toți. Iar în rugăciune, noi o rugăm: „Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maică a lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău”, sau „Preaslăvită Maică a lui Dumnezeu, care eşti mai sfântă decât sfinţii Îngeri, neîncetat te cântăm cu inima si cu gura, mărturisind că tu eşti de Dumnezeu Născătoare, căci cu adevărat ne-ai născut nouă pe Dumnezeu întrupat şi te rogi neîncetat pentru sufletele noastre”.

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfințitul Arhiepiscop CAlINIC al Argeșului și Muscelului

Adresa: Strada Țepeș Vodă nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Deci, pentru noi ortodocşii, Maica Domnului este cea care ne acoperă şi este rugătoare neîncetată la Fiul său pentru sufletele noastre. Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic ne-a îndemnat pe toți să o cinstim pe Maica Domnului după cum ne cere învăţătura Bisericii, pentru că atunci când cinstim pe Maica Domnului, cinstim şi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Nu avem mai mare şi mai fierbinte mijlocitoare la Tronul Ceresc decât Maica Domnului. Ea este ocrotitoarea, apărătoarea şi ajutătoarea noastră, să o rugăm așadar să ne înmulțească harul de sănătate, de mântuire, de vreme bună și pentru contenirea ploilor, harul tămăduirii de boli, să ne dăruiască pace în familii, în obștea sătească, în orașe, în țară și în lume.

Pacea fiind un dar de mare preț, Înaltpreasfințitul Părinte i-a îndemnat pe toți să se roage fierbinte pentru pace, pacea din noi, pacea dintre noi, pace cu cei ai familiei, pace între locuitorii țării noastre, pace în Europa, pace în întreaga lume, și să lăsăm această pace să ni se sălășluiască în suflete pentru veșnicie. Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, a amintit și de marele Eminescu și evlavia sa către Maica Domnului așezată în măiestre versuri:

Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupra-ne coboară, O, Maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie!

Noi, cei din mila Sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie!

De asemenea, Chiriarhul locului a subliniat unicitatea și splendoarea poemului în piatră dedicat Maicii Domnului de către Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Mănăstirea Curtea de Argeș, a cărei frumusețe arhitectonică uluitoare este unică în lume prin echilibrul și armonia ei, fiind ca o spirală ce unește cerul cu pământul într-o rugă eternă, cea mai frumoasă exprimare a credinței și a dragostei pentru mama pământească și mai cu seamă pentru Mama Cerească.

Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, la sfârșitul Sfintei Liturghii, a îndemnat pe toți cei prezenți să nădăjduiască, cu evlavie și credință în ajutorul lui Dumnezeu, pentru că cel ce crede în Iisus Hristos, “chiar dacă va muri, va trăi” (In 11, 25), deoarece pentru cei drept credincioși nu există moarte, ei mutțndu-se la viața veșnică.

La final, cei doi ierarhi au binecuvântat mulțimea, stropind cu agheasmă pe toți cei aflați în curtea mănăstirii, rugând pe Bunul Dumnezeu să ierte păcatele tuturor și pe Maica Domnului să ne însoțească pe toate cărările vieții!Praznicul Adormirii Maicii Domnului este cea mai mare sărbătoare închinată Sfintei Fecioarei Maria. Potrivit tradiţiei Bisericii, Maica Domnului a mai trăit 11 ani după înălţarea la cer a Fiului său, a Domnului nostru Iisus Hristos.

Cu trei zile înainte de moarte, ea a fost înştiinţată de Sfântul Arhanghel Gavriil că va trece din lumea aceasta la viaţa veşnică. Astfel Maica Domnului s-a pregătit duhovniceşte prin rugăciune către Dumnezeu şi prin cuvinte de rămas bun de la cei din jurul său. Sfinţii Apostoli ai lui Hristos au fost îndrumaţi de Duhul Sfânt să se reîntoarcă la Ierusalim ca să fie prezenţi la înmormântarea ei.

Trupul neînsufleţit al Maicii Domnului a fost dus, cu mare jale, evlavie şi multă cinstire în cântări ale îngerilor şi ale oamenilor la mormântul pregătit ei în satul Ghetsimani de lângă Ierusalim şi aşezat acolo.

După trei zile de la înmormântarea sa, a ajuns şi Sfântul Apostol Toma la Ierusalim şi a mers la mormântul ei. Dorind el să vadă şi să cinstească trupul Maicii Domnului, a cerut să fie deschis mormântul ei. După deschiderea mormântului, toţi cei prezenţi au constatat cu uimire că trupul ei nu mai era în mormânt, pentru că în chip minunat a fost ridicat la cer, unde se afla şi sufletul ei.

Această mutare a trupului ei la cer, după ce a trecut totuşi prin moarte ca lege a firii omeneşti, este tâlcuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii în frunte cu Sfântul Ioan Damaschinul ca fiind un dar al lui Dumnezeu. De ce?

Pentru că nu se cuvenea ca trupul ei din care S-a întrupat Dumnezeu - Cuvântul, adică Hristos Cel ce a biruit moartea prin Înviere şi S-a înălţat la cer întru slavă, să rămână în mormânt şi să fie dat stricăciunii.

Astfel, după cum trupul ei a rămas integru sau fără stricăciune, adică feciorelnic, în timpul naşterii lui Hristos din ea, tot aşa a rămas trupul ei fără stricăciune întru adormirea şi mutarea ei de la viaţa pământească la viaţa cerească.

Așadar Maica Domnului s-a mutat cu sufletul, iar apoi şi cu trupul la cer, în lumina lui Hristos, fiind “Maica Vieţii”, iar cu rugăciunile sale “izbăveşte din moarte sufletele noastre”. (Troparul Adormirii Maicii Domnului)

Editor: Preot Ovidiu Vlăsceanu - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacția: preot prof. Cornel Dragoș, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuță, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argesul Ortodox

Catedrala din Curtea de Argeş III Ipoteze pentru existenţa Mănăstirii Curtea de Argeş în perioada recunoaşterii Mitropoliei Ţării Româneşti.

Pomelnicul Mănăstirii Argeşului Este foarte posibil ca vechea Mănăstire din Curtea de Argeş să existe înainte de 1359.

Argument în acest sens este faptul că prezenţa lui Iachint de la Vicina ca mitropolit al Ţării Româneşti în Argeş presupune existenţa aici şi a unei mănăstiri cu personal monahal, care să-l fi ajutat la oficierea slujbelor, aşa cu se va întâmpla mai târziu la Târgovişte şi Bucureşti. Aşadar prezenţa Mitropolitului Ţării Româneşti la Argeş, mai mult chiar recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei şi a mutării lui Iachint la Argeş de către Patriarhia de Constantinopol, nu se putea realiza fără existenţa personalului monahal în oraşul domnesc şi mitropolitan. Mănăstirea Argeşului ar putea fi astfel mai veche decât Vodiţa.1 Un alt argument în acest sens este pomelnicul Catedralei Mitropolitane care începe cu „Io Basarab Voievod, Io Alexandru Voievod, Io Radul Voievod star (bătrânul), Io Neagoe Voievod ctitor I gospojda ego (şi doamna lui) Despina.”2 Primul ctitor, deoarece pomelnicele încep în covârşitoare majoritate cu cel care a ctitorit primul locaş, chiar dacă pe urmele acestuia s-a mai ridicat în timp o nouă biserică, este Basarab întemeietorul Ţării Româneşti. legenda Meşterului Manole „Pe Argeş în jos, /Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece/ Cu tovarăşi zece…/Merg cu toţi pe cale/ Să aleagă-n vale/ Loc de monastire şi de pomenire”,3 începe legenda. Cercetările istorice efectuate au dovedit că Negru vodă a fost Radu I, cunoscut şi sub numele de Radu Negru Vodă (1383-1386), tatăl lui Mircea cel Mare. Un alt voievod cu numele Negru Vodă (nesigur) ar fi fost conducătorul unei formaţiuni statale anterioare întemeierii statului feudal Ţara Românească, respectiv între 1290-13004. Indiferent de cât se va fi diluat amintirea lor în conştiinţa poporului, o confuzie între Neagoe Basarab şi Negru Vodă nu se putea face.

Mai mult, originea legendei este datată în secolul al XVI-lea5, poate la câţiva ani după ridicarea edificiului de către Neagoe, sau chiar înainte, încât ctitorul actualei mănăstiri nu putea fi uitat aşa de repede de către rapsodul popular. Mai spun versurile: „Mândre ciobănaş…/Nu cumvaai văzut/ Pe unde-ai trecut/ Un zid părăsit/ Şi neisprăvit/ La loc de grindiş/ La verde-aluniş ?”6 La interpelarea domnului, ciobănaşul răspunde afirmativ. Din aceste versuri s-ar desprinde ideea că „zidul părăsit şi neisprăvit ” ar fi aparţinut unei ctitorii neterminate, ceea ce, în cazul lui Neagoe Basarab situaţia era cu totul alta.

Unele motive ale legendei trebuie puse în legătură cu informaţiile istorice ale vremii respective. Până în secolul al XVII-lea, cartea de căpătâi a arhitecţilor era lucrarea „De Architectura” a lui Vitruvius.7 În acest codice tehnic, raportul dintre înălţimea clădirii şi adâncimea temeliilor ei se exprima prin referiri la părţile corpului uman. O clădire de înălţimea unui om necesită temelii adânci până la genunchi. Pentru o clădire de două înălţimi de om, temeliile trebuie făcute până la coapse. Pentru trei înălţimi de om temeliile se fac până la sân, iar pentru patru înălţimi de om, temeliile se fac adânci până la cap. Lucrarea lui Vitruvius circula, în rândul marilor meşteri, copiată integral sau simplificată. Aceste informaţii, ajunse în contact cu credinţele populare, au putut da naştere acestei zidiri treptate a femeii în Legenda Meşterului Manole: pân` la gleznişoare, pân` la pulpişoare, pân` la ţâţişoare şi la ochişori. În practica timpului, măsurarea locului pentru fundaţii se făcea cu o panglică sau cu o trestie care ulterior era pusă în zid, după cum spun legendele româneşti despre zidirea umbrelor în temelii.

Numărul de 9 meşteri mari, calferi şi zidari, menţionat în legendă are temei în istoria constructorilor cistercieni, care migrau în zone străine lor în echipe de 9, urmate de alţi 12, care constituiau nucleul viitoarei mănăstiri. Conducătorul lor era un călugăr cunoscător mai mult sau mai puţin al arhitecturii.8 Motivul visului şi a soluţiei visate este cunoscut în Occident încă din secolele XI-XIII. Ţara Românească, în secolul al XIV-lea, era un punct de întâlnirea între Occident şi Orient, atât din punct de vedere economic cât şi religios şi cultural. Dovezi sunt şi descoperirile arheologice, în special mă refer la veşmântul descoperit în mormântul din Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş care era de factură occidentală. După bătălia de la Kosovo Polje (cunoscută şi sub numele de Bătălia de la Câmpia Mierlei sau Bătălia de la Amselfeld), din 15 iunie 1389, dintre sârbi şi Imperiul Otoman, în urma căreia sârbii au pierdut9 rolul Ţărilor Române a crescut.

Legăturile Ţării Româneşti cu Orientul şi Balcanii au fost strânse.

Viaţa religioasă era înfloritoare şi se trecea de la construirea bisericilor mici de lemn la marile capodopere arhitecturale care evidenţiau dinamismul Mitropoliei Ţării Româneşti şi a Moldovei.

Este perioada în care Moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia au fost aduse din Târnovo la Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti, iar Moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost aduse din Cetatea Albă la Suceava. Totodată este perioada în care, după recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei (mai 1359) este recunoscută şi Mitropolia Moldovei de către Patriarhia Constantinopolului. Aducerea moaştelor Sfintei Filoteia şi Sfântului Ioan cel Nou sunt momente deosebite pentru cele două Mitropolii şi pentru poporul drepcredincios. Din acest motiv sunt pictate, la loc de cinste, în cele mai mari ctitorii – Sfânta Filoteia în Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, iar Sfântul Ioan cel Nou la Mănăstirea din Suceava al cărui patron spiritual este şi la Mănăstirea Voroneţ. În acest context istoric, toate aceste elemente s-au împletit armonios în folclorul românesc. Biserica a stârnit admiraţia pelerinilor şi a călătorilor, timp de secole, datorită măreţiei zidirii, a podoabelor sculpturale, a proporţiilor şi a frumuseţii sale. Poporul i-a adus, caz unic la monumentele noastre, supremul omagiu de a purta, din veac în veac, legenda potrivit căreia reuşita ei deosebită se explică doar printr-o mare şi dureroasă jertfă omenească, adusă de meşterul care a zidit-o.1 Este posibil ca Legenda Meşterului Manole să se fi cristalizat chiar în perioada înfloritoare a Ţărilor Române, când domnea Mircea cel Mare (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) în Ţara Românească şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în Moldova, urmând ca ulterior să circule în mai multe versiuni şi să fie asociată construirii marilor biserici din Ţările Române.

După unii istorici, numele legendarului Manole provine de la arhitectul constantinopolitan, Manolli din Niaesia.1 În tinereţe, Neagoe Basarab a participat la

Constantinopol, în calitate de supraveghetor, la construirea unei moschei. La întoarcere l-ar fi adus cu sine pe vestitul meşter Manoli din Niaesia şi i-ar fi încredinţat zidirea Mănăstirii Argeşului, la care Neagoe a „luat parte destul de activ”.1 Acest Manoli din Niaesia poate fi un sâmbure de adevăr al legendei populare „Meşterul Manole”.1 Cele mai vechi variante cunoscute sunt: Varianta în proză, necunoscută literaturii de specialitate şi notată, în perioada 1838-1840, de la stareţul Mănăstirii Curtea de Argeş, de către Stanislas Bellanger, publicată la Paris în 18461.

Varianta, culeasă de la un monah şi nu din sursă folclorică, este primul text care localizează acţiunea la Curtea de Argeş În Cronica Meladiei, manuscris datând din 1829, datorat lui Nicolae Stoica de Haţeg, este o scurtă legendă în proză potrivit căreia la zidirea turnului Pergan, de lângă Mehadia, zidarul Manoilia „a încastrat în zid umbra soţiei sale, atunci când, la prânz, i-a adus mâncarea.”1 În această versiune se menţionează pentru prima dată zidirea umbrei unei persoane, element întâlnit şi în varianta Kogălniceanu din 1842. Varianta lui Nicolae Stoica e primul text localizat la Mehadia.

Nicolae Stoicescu menţionează însemnarea Mitropolitului Neofit al Ţării Româneşti, din 1746, referitoare la locuitorii din Poenari: „Zic oamenii că această cetare s-a făcut cu târgoviştenii şi zic că la zidirea cetăţii au fost un Manole vătaf şi surpându-se zidul, şi-ar fi zidit muiere în zid.”1 Aceasta este cea mai veche însemnare despre sacrificiul soţiei lui Manole din tot spaţiul sud-est european cunoscută. Totodată localizarea este la Poenari. În varianta culeasă de la Poiana Lacului, judeţul Argeş, de D. Udrescu între 1900-1910 intitulată Meşterul Manole, se menţionează de Negru Vodă care vine cu meşterii mari, de la Poienari. Zidul pustiu este de fapt un colţ de cetate: „Pe Argeş în jos, / Pe un mal frumos, / … Negru Vodă, crai, / Cu mare alai, / Nouă meşteri mari, / Vestiţi făurari, / Zidari şi pietrari, / Jitari şi călfari, / Robi şi taxidari, / De la Poienari, / Şi Manole zece, / Care-i şi întrece. … Plimbă-mi-semplimbă, / Locul mereu schimbă, / Vrând să dovedească / Loc să făurească, /Sfântă mănăstire / Falnică zidire, / pentru pomenire. / Şi mergând în jos, / … Ei se rătăcesc, / pe loc se opresc, / În ceaslov cetesc, / Împrejur ochesc, / … Până ce-ntâlnea, / Într-o poienea, / Un iaş purcăraş, / Tânăr drăgălaş, / …. Eu bine am văzut, / Pe unde am trecut, / Un colţ de cetate, / Unde râul abate, / O poiană lată, / Şi mai ridicată, / Pe ea, lâng-un lac, / Pe un loc sărac, / Un zid pustiit, / Vechi şi mucezit, / Şi neisprăvit; / Un zid dărâmat, / De scroafe râmat, / Câinii, cum îl văd, / La el se răpăd …”1 Localizările diferite au cedat în favoarea Mănăstirii Curtea de Argeş întrucât obiectul construcţiei este cel mai nobil şi probabil datorită ctitoriei lui Neagoe Basarab care a uimit pe toţi contemporanii din ţară şi din afara graniţelor.

Cea mai veche atestare documentară despre o legendă asemănătoare Meşterului Manole este în Codex Bandinus din 1646.1 Potrivit acestei legende, „Noe construieşte o arcă, împreună cu 100 de oameni, dar ceea ce construieşte el ziua, dărâma diavolul noaptea, până când, la îndemnul Spiritului Sfânt, Noe bate o scândură răsunătoare (toacă?); atunci lemnele se întorc singure la locul de unde au fost desfăcute şi recompun arca.”1 Asemănarea este parţială, întrucât lipseşte tema sacrificiului uman, importantă dar nu esenţială.2 Trebuie menţionat că sacrificiul altei persoane este un element păgân, străin învăţăturii creştine. În istoria creştinismului dreptmăritor nu a existat nici un caz în care cineva să sacrifice o altă persoană umană. Mântuitorul, sfinţii apostoli, ucenicii şi toţi martirii creştini şi-au sacrificat viaţa lor pentru mărturisirea credinţei în viaţa veşnică şi înviere însă nu au sacrificat pe altcineva.

Sacrificiul, în creştinism, este personal, benevol şi conştient. În Legenda Meşterului Manole trebuie subliniat că personajele principale sunt chiar întemeietorul de neam (Negru Vodă) şi meşterul unei biserici sau monument deosebit (Meşterul Manole). De asemenea, Manole şi Ana îşi acceptă menirea, fără a fi considerat unul victimă iar altul persecutor, fapt ce distinge versiunea românească de cele sud-est europene, ceea ce nu este o dovadă a „resemnării” româneşti. 2 Situaţia este similară şi cu personajele din Mioriţa.

2 Constantin C. Giurescu, „Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei”, în B.O.R., LXXVII, nr. 7-10, iulie-octombrie 1959, p. 689.

1 Aurelian Sacerdoţeanu, „Pomelnicul Mănăstirii Argeşului”, în B.O.R., LXXXIII, nr. 1-2, Bucureşti, 1965, p. 297-330; Arhivele Naţionale ale României (A.N.R.), Bucureşti, Condica nr.

742, f. 1.

2 Legenda Meşterului Manole, Curtea de Argeş, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2009, p. 5.

3 Neagu Djuvara, Thocomerius-Negru vodă, un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, ed. cit., p. 109-154.

4 Victor Brătulescu, Frescele din Biserica lui Neagoe de la Argeş, Bucureşti, 1942, p. 7.

5 Legenda Meşterului Manole, ed. cit., p. 6.

6 Cf. Grégoire Filiti, „Hypothèse historique sur la genèse de la ballade de Maître Manole”, în Südostforschungen, 31, 1972, p. 302-318.

7 Ion Taloş, Meşterul Manole, Contribuţie la studiul unei teme de folclor european II Corpusul variantelor româneşti, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultural Naţională, 1997, p. XI, p. 492.

8 Robert Mantran, (editor) Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, Editura Bic All, 2001, p. 39. „Otomanii s-au întors împotriva celor două armate aliate, sârbe şi bosniace: pe 15 iunie 1389, după o bătălie grea, turcii au învins pe câmpia de la Kosovo. Lazăr, făcut prizonier, a fost executat.

Murâd I, care conducea lupta, a fost asasinat. Însă fiul său, Bâyezîd, era prezent şi preluarea puterii s-a făcut fără consecinţe grave pentru stat. Datorită victoriei de la Kosovo, noul suveran otoman moştenea un imperiu bine stabilit în Balcani.

9 Emil Lăzărescu, Biserica Mânăstirii Argeşului, Bucureşti, Editura Meridiane, 1967, p. 5.

1 Niculae Şerbănescu, „Istoria bisericii mănăstirii Curtea de Argeş”, în B.O.R., LXXXV, 1967, nr.

7-8, p.730-754.

1 Grigore Ionescu, Curtea de Argeş. Istoria oraşului prin monumentele lui, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1940, p. 21 1 P. Caraman, „Consideraţii critice asupra genezei şi răspândirii baladei Meşterului Manole în Balcani”, în Buletinul Institutului de filologie română Alexandru Philippide, I, Iaşi, 1934, p. 63102.

1 Stanislas Bellanger, Le kérutza. Voyage en Moldo-Valachie. Vol. II, Paris, 1846, p. 432-441.

1 Nicolae Stoica de Haţeg, Scrieri. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane. Poveşti moşăşti şcolarilor rumâneşti: Varia, Ediţie întocmită de Domaschin Mioc şi Costin Feneşan, Timişoara, Editura Facla, 1984, p. 56.

1 Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 209. La pag. 49 este legenda zidirii cetăţii Poenari cu tinerii luaţi în ziua de Paşti 1447.

1 Ion Taloş, Meşterul Manole, Contribuţie la studiul unei teme de folclor european II Corpusul variantelor româneşti, ed. cit., p. 355-367.

1 Andrei Oişteanu, „Legenda românească a potopului”, în Viaţa românească 79, 1984, nr. 6, p. 4054 şi Viaţa românească 79, 1984, nr. 12, p. 18-24.

1 Andrei Oişteanu, Motive şi semnificaţii mitico-simbolice în cultura tradiţională românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 79.

1 Ibidem.

2 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti, Editura Humanitas, 1980, p. 166-192.

Pr. dr. Daniel Gligore

3

Argesul Ortodox

Natura și scopul legii morale a celor Sfinte Zece Porunci În prezentarea de faţă vom face câteva precizări, din punctul de vedere al filosofiei creştine privitoare la dreptatea divină, dreptate oglindită prin prisma Legii divine sau a celor Zece Porunci. Din punct de vedere religios, Cartea cărţilor, respectiv Biblia sau Sfânta Scriptură, învaţă mai întâi faptul că numai singur Dumnezeu este drept, iar dreptatea Lui este una absolută sau desăvârşită şi din această cauză şi judecăţile divine sunt perfecte sau absolute, sunt ”fără nici un cusur”.

1. Natura legii morale a celor Sfinte Zece Porunci. a. O reflectare a caracterului Dătătorului Legii, adică a lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură prezintă atributele lui Dumnezeu incluse în Legea Sa. Legea este ca şi Dumnezeu însuşi, respectiv: desăvârşită, sfântă, dreaptă, bună, adevărată, neschimbătoare şi veşnică. b. O lege morală. Cele Zece Porunci reprezintă şi transmit standardele lui Dumnezeu de conduită pentru oameni. Ele reglementează relaţiile noastre cu Creatorul, respectiv Dumnezeu, dar şi relaţiile cu semenii noştri. Scripturile numesc încălcarea legii ca fiind păcat: „Oricine face păcat face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”(1 Ioan 3,4). c. O lege spirituală. Legile omeneşti au în vedere doar faptele deschise, cunoscute, în timp ce Legea morală a celor Zece Porunci este atotcuprinzătoare: „La tot lucrul desăvârșit am văzut sfârșit, dar porunca Ta este fără de

sfârșit.” (Ps. 119, 96). Legea morală a celor Zece Porunci atinge „gândurile noastre cele mai tainice, dorinţele şi sentimentele noastre, ca de exemplu, gelozia, mânia, pofta trupului şi ambiţia. În predica de pe munte, Isus a subliniat această dimensiune spirituală a Legii, scoţând în evidenţă faptul că păcatul, călcarea Leii, începe în inimă (Mat. 5, 21.22.27.28; Marcu 7, 21-23).” d. O lege afirmativă. Legea morală a celor Zece Porunci este mai mult decât o serie de interdicţii, de oprelişti, ea conţine principii mult mai profunde. Legea prezintă nu doar lucrurile pe care nu ar trebui să le facem, ci şi pe cele care ar trebuie să le înfăptuim. Noi ca oameni nu trebuie doar să ne reţinem de la gânduri şi acţiuni rele, noi trebuie să şi învăţăm să folosim în scopuri bune toate capacităţile pe care le avem. În acest fel fiecare prescripţie negativă are şi o

4

dimensiune pozitivă. Aşa, spre exemplu, dacă luăm porunca „să nu ucizi”, aceasta are în ea inclusă, pe lângă interdicţia de a lua viaţa unei persoane şi o dimensiune pozitivă şi anume aceea de a proteja viaţa. Astfel Legea morală a celor Zece Porunci nu trebuie văzută doar prin prisma laturi prohibitive, ci prin acea a milei, a compasiunii faţă de semenul nostru. e. O lege simplă. Cele Zece Porunci sunt simple, ca afirmații, însă în aceeaşi măsură sunt profunde şi cuprinzătoare: „Binevoit-a Domnul întru dreptatea Lui ca legea Lui s-o facă mare și măreață.” (Isaia 42,21). f. O lege a principiilor. Legea morală a celor Zece Porunci reprezintă un sumar al tuturor principiilor drepte şi se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Biblia prezintă această obligativitate astfel: „Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.” (Ecl. 12,13). Cele Zece Porunci se împart în două, împărţire sugerată şi de aşezarea acestora pe cele două table de piatră pe care lea scris Însuşi Dumnezeu (Deut. 4,13), respectiv primele patru porunci reglementează relaţia şi raporturile noastre cu Dumnezeu Creatorul, iar celelalte şase porunci reglementează raporturile noastre cu semenii.

Această împărţire derivă şi din cele două mari principii ale iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10, 27). Cine respectă aceste două mari principii va fi în armonie cu toată Legea, deoarece aceasta explică aceste principii într-un mod mai amănunţit. g. O lege unică. Legea morală a celor Zece Porunci are meritul unic de a reprezenta cuvintele lui Dumnezeu care au fost rostite în auzul naţiunii întregi: „Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră, pe munte, din mijlocul focului, al norului, al întunericului și al furtunii, cu glas de tunet și altceva n-a mai grăit și le-a scris pe două lespezi de piatră și mi le-a dat mie..” (Deut. 5,22). Această Lege nu a fost încredinţată memoriei oamenilor, ci ea a fost înscrisă pe două table de piatră, care urmau să fie păstrate în interiorul chivotului din sanctuar: (Ex.31,18; Deut.

10,2) h. O lege plăcută. Legea morală a celor Zece Porunci câştigă inima omului.

Oamenii care doresc să fie protejaţi de Lege vor spune: „Că am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este.” „Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decât aurul și topazul.” „Necazuri și nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea.”(Ps. 119,97,127,143). În schimb aceia care vor să încalce legea o consideră ca pe un jug apăsător, ca pe o greutate care jenează: „Fiindcă dorința cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate.” (Rom.8,7.).

2. Scopul legii morale a celor Sfinte Zece Porunci a. Legea descoperă voinţa lui Dumnezeu pentru om. Fiind o expresie a caracterului divin, Legea descoperă voinţa şi planul lui Dumnezeu pentru om. Legea trebuie păzită în totalitate: „Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o

singură poruncă, se face vinovat de toate.”(Iac. 2, 10).

Păzirea Legii de către om este vitală pentru salvarea

acestuia: „iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.”

(Mat. 19,17). b. Ea funcţionează ca standard al judecăţii. Oricine va fi judecat după standardul legii morale şi nu după propria lui conştiinţă: „„Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.” Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse fie bune, fie rele.” (Ecl. 12,13-14). c. Legea scoate în evidenţă călcarea ei, adică păcatul.

Legea descoperă călcarea ei, adică păcatul şi aceasta „căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rom. 3,20), pentru că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3,4), şi deoarece „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Rom. 7,7). d. Ea oferă omului libertate. Atunci când omul calcă Legea nu este liber, deoarece „oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului.”(Ioan 8,34), însă ascultarea de cele Zece Porunci, oferă omului deplina libertate, pentru că: „...dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” (Iacov 1,25). e. Legea este un mijloc de convertire, de schimbare. Ea are menirea de a fi instrumentul folosit pentru convertirea, pentru schimbarea omului: „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă..” (Gal. 3,24). f. Legea înfrânează răul şi aduce binecuvântări. Creşterea infracţionalităţii în lume este o dovadă a desconsiderării Decalogului de către oameni. Acolo unde Legea morală a celor Zece Porunci este acceptată şi ascultată, ea înfrânează păcatul, sau călcarea legii, promovează acţiuni drepte şi contribuie la aşezarea dreptăţii. Iată ce zice Biblia. „Dreptatea înalţă un popor, în vreme ce păcatul este ocara popoarelor.” (Pilde 14,34); „fiindcă numai întru dreptate se întărește tronul.” (Pilde 16,12). În schimb cei care refuză să asculte de Legea celor Zece Porunci vor avea de suportat anumite consecinţe ale încălcării acesteia: „De vor părăsi fiii lui legea Mea și după rânduielile Mele nu vor umbla, De vor nesocoti dreptățile Mele și poruncile Mele nu vor păzi, Cerceta-voi cu toiag fărădelegile lor și cu bătăi păcatele lor.” (Ps. 89,30-32); „Fericit este omul care a aflat înțelepciunea și bărbatul care a dobândit pricepere.” (Pilde 3,13). (continuare în pag. 5) Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argesul Ortodox

Părintele Marin Răduț a fost condus pe drumul veșniciei "Scumpă este înaintea Domnului moartea celor cuvioşi ai Săi" (Ps. 115, 6) Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, a oficiat marți, 12 august 2014, Sfânta Liturghie și slujba de înmormântare a vrednicului de pomenire, Preacucernicului Părinte Marin Răduț, în biserica parohială cu hramul "Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul" din localitatea Ștefan cel Mare, împreună cu un impresionant sobor de preoți și diaconi: 167 de preoți din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 23 de preoți din cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor, Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim - Consilier responsabil de sectoarele economicfinanciar și construcții bisericești din Eparhia Argeșului și Muscelului, Pr. Laurențiu Dinu - Protoiereu de Costești , Pr. Vuțan Ciprian - Protoiereu de Pitești , Pr. Turturoiu Daniel - Protoiereu de Topoloveni , Pr. Belu Constantin Protoiereu de Mioveni , Părintele Casian Crețu - Stareț al Mănăstirii Glavacioc.

Alături de familia îndurerată, la înhumarea ce a avut loc în cimitirul parohiei Ștefan cel Mare, au fost prezenți numeroși fii duhovnicești ai regretatului părinte trecut la cele veșnice, colegi de seminar și facultate, fii ai parohiei și prieteni ce au rememorat, cu lacrimi în ochi și suflete îndoliate, amintiri ce i-au legat de cel ce a fost, și este acum în Ceruri, preotul Marin Răduț.

Lăsăm cuvintele Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, așezate, cu durere, pe hârtie, la aflarea veștii trecerii la cele veșnice a părintelui Marin Răduț, să-l aducă în fața sufletelor noastre, spre pomenirea lui din neam în neam, pe cel ce a intrat prin porţile împărăteşti ale Bisericii strămoşilor noştri din Ceruri: „După cum ne spun Scripturile Sfinte, omului îi este sortit ca să treacă din această viaţă, într-o altă ipostază în Împărăţia luminii, unde

ne aşteaptă Atotputernicul Dumnezeu, dimpreună cu moșii și strămoșii noștri.

Am aflat cu multă durere în suflet că, în dimineața zilei de 9 august 2014, a trecut din această viață în frumusețea lumii nevăzute, Părintele Răduț Marin.

Născut la data de 6 octombrie 1965 în localitatea Ștefan cel Mare, din părinți creștin-ortodocși Dumitru și Rada, a absolvit Seminarul Teologic din București, promoția 1990 și Facultatea de Teologie din București, Secția Teologie Pastorală, în anul 1994.

A fost căsătorit cu doamna Răduț Elena, iar Dumnezeu a binecuvântat această familie cu 3 fete. În anul 1990 a fost hirotonit preot, pe seama parohiei Slobozia de Sus, fiind numit preot II la această parohie. În perioada 01.03.1996-01.03.2005 a fost numit preot paroh

la parohia Slobozia de Sus. A dorit să vină în localitatea natală, și astfel, începând cu data de 01.03.2005, a fost transferat, la cerere, la parohia Ștefan cel Mare. În anul 2007, a fost numit preot paroh la parohia Ștefan cel Mare II, cu slujire la biserica din curtea cimitirului parohial.

La parohia Ștefan cel Mare II, unde a slujit până la trecerea la Domnul, a desfășurat lucrări administrative, economice și pastoralmisionare. A extins cimitirul parohial, a întreprins lucrări de sistematizare și modernizare a cimitirului celor două parohii din comuna Ștefan cel Mare. În anul 2008 a întocmit un proiect de reabilitare, consolidare și de reparații capitale ale bisericii din curtea cimitirului parohial, lucrări care se află în prezent în desfășurare.

La toate parohiile unde a slujit a avut o frumoasă activitate administrativ-bisericească, economică, gospodărească, socială, culturală, fiind prezent și răspunzând cu multă dragoste și dăruire la toate solicitările credincioșilor încredințați spre păstorire. În aceste momente de tristeţe, să ne amintim de cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne întăreşte speranţa când zice: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Credinţa în viaţa veşnică devine o certitudine pentru noi, pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Răstignit şi Înviat, ne-a trecut pe noi din moarte la viaţă, iar celor adormiţi în credinţă le dăruieşte odihna, pacea şi Lumina Sa. Ne rugăm Mântuitorului Hristos, Biruitorul morţii şi Izvorul vieţii veşnice, să aşeze sufletul Părintelui Marin Răduț, împreună cu drepţii din veac adormiți, iar familiei îndoliate și tuturor celor ce l-au cunoscut şi l-au preţuit să le dăruiască mângâiere şi întărire sufletească.

Veșnică să-i fie pomenirea din neam în neam!” „Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit; locui-va în curţile Tale" (Ps. 64, 4)

Natura și scopul legii morale a celor Sfinte Zece Porunci (urmare din pag. 4) 3. Îndrumări dumnezeiești privitoare la umblarea după dreptate Toţi oamenii, fără nici-o deosebire între ei, sunt subiectivi şi nu au capacitatea de a face dreptate întrun mod absolut, doar dreptatea divină a lui Dumnezeu se poate defini ca fiind înţelepciunea absolută şi capacitatea de a judeca absolut, imparţial şi fără prejudicii. Dumnezeu nu face nedreptati în exercitarea actelor Sale de judecată. În dreptatea Lui, El răsplateste pe fiecare după cum i se cuvine, potrivit faptelor fiecăruia. Singurul Judecător desăvârşit este Dumnezeu, El este Singurul care cunoaşte tot adevărul despre o anumită fiinţă într-o anumită cauză şi care nu greşeşte în administrarea dreptăţii. Biblia spune că: „Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată. El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire. ” (Ps. 9,7-8.) şi „Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie.”

(Ps. 89,14); „Judecăţile Domnului sunt adevărate,

toate îndreptățite.” (Ps.19,9). Şi toate acestea pentru că dreptatea face parte din caracterul Lui Dumnezeu. El este numit „Judecătorul cel drept”, deoarece „...Că drept este Domnul și dreptatea a iubit și fața Lui spre cel drept privește.” (Ps. 11,7).

Dumnezeu, Dătătorul Legii dă o mulţime de sfaturi omului pentru a umbla în dreptate, a judeca cu dreptate şi a căuta dreptatea în orice împrejurare. Iată câteva dintre acestea: „Nădăjduit-a să-I rodească dreptate...” (Isaia 5,7); „și râvnitor dreptății.” (Isaia 16,5) ; „Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea,

ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă.” (Isa.1, 17); „Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care săvârșiți faptele legii Domnului; Căutaţi dreptatea...” (Sof. 2,3) ; „Urâţi răul, şi iubiţi binele și hotărâți judecata cea dreaptă la porți.”(Amos 5, 15); „Caută dreptate și iar dreptate, ca să trăiești și să stăpânești pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l dă.” (Deut.

16,20).

Chiar dacă sunt oameni care nesocotesc dreptatea, în diverse moduri: „Martorul de nimic își bate joc de dreptate și gura celor fără de lege înghite nelegiuirea.” (Prov. 19,29). „Nelegiuitul primește daruri scoase (pe ascuns) din sân, ca sa abată cărările dreptății..” (Prov. 17,23) ; „Pentru aceasta, legea nu are nici o tărie şi dreptatea nu se arată niciodată; căci cel nelegiuit biruie pe cel drept, iar judecata iese strâmbă.” (Hab. 1,4), în final Dumnezeu Legiuitorul şi Judecătorul va face dreptate: „Unul care prigonește dreptatea ar putea oare să domnească ?”(Iov 34,17). „Și să-i dea fiecăruia Domnul după dreptatea lui și după credință/” (1 Regi. 26,23). Ce bine ar fi şi cum ar arăta lumea noastră dacă omul ar respecta dreptatea celor Sfinte Zece Porunci, aşa cum zicea dreptul Iov: „Mă îmbrăcam întru dreptate, ca într-un veșmânt și judecata mea cea dreaptă era mantia mea și turbanul meu.” (Iov. 29,14).

5

Argesul Ortodox In memoriam

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol - Constanţa, acum la împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa cea pământească şi vremelnică şi a trei ani de la naşterea sa cea cerească şi veşnică...

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa.

Părintele Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii. A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud. Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc sa născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană.

Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea.

Stareţul mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii?

Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“.

Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea iau interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj. Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). După ce a primit preoţia, Părintele Arsenie Papacioc a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamţ. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ținut în anchetă nouăzeci de zile, bătut și chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real. După ani de detenție, de interminabile anchete și deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată, la temuta închisoare de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat și i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în anul 1976, la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol, unde a putut fi întâlnit, pentru sfat duhovnicesc şi cuvânt de folos, până anul trecut – 19 iulie anul 2011... În urmă cu şase ani, în luna august anul 2008, am fost la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne,

6

româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti de

pretutindeni, care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, care şi în această zonă a fost de-a lungul istoriei destul de aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!... Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc originar din părţile Ialomiţei, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie, Îndumnezeire şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire...

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani, numai anul acesta fiind deja trei (primii doi fiind Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania şi Părintele Petroniu Tănase), şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arsenie Papacioc – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la

descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!... Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!... Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arsenie Papacioc a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!...

Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!... Şi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei, Îndumnezeirii şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc: Ne împãrtãşim ca sã fim mereu cu Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãşire cu Sfintele Taine, ci si o împãrtãsire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezenţã a inimii noastre la Dumnezeu...

Interviu cu P.Cuv. Păr. Arhim. Arsenie Papacioc de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol, judeţul Constanţa...

Steliaan Gomboş: - Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi-mi să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb pentru început: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: - Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare.

Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe.

Recomand o stare de prezenţă permanentă, de opoziţie faţă de păcat şi patimă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine. (continuare în pag. 7) Dr. Stelian Gomboş

Argesul Ortodox In memoriam

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol - Constanţa, acum la împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa cea pământească şi vremelnică şi a trei ani de la naşterea sa cea cerească şi veşnică... (continuare din pag. 6) - Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

- Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins - am fost amândoi în acelaşi lot - el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost - puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul - părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră.

Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat - ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată de către toţi Părinţii ca fiind cerul coborât pe pământ?

- Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. Este cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu este o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul. Pentru că fiinţa umană - aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa - este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi.

Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul!

Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nui o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice.

Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s-a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne este şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi.

Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor.

Să ştiţi că smerenia este singura cale şi modalitate de salvare.

- Ce este Sfânta Împãrtãşanie, Preacuvioase Pãrinte Arsenie, şi care este rostul ei în mântuirea credinciosului?

- Aceasta este întrebarea cea mai de vârf, cea mai importantă. Toţi credincioşii ştiu cã este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos îşi menţine acest cuvânt divin: “Eu voi fi cu voi pânã la sfârşitul veacurilor”. El spune, de asemenea: “Cine nu va mânca

Trupul şi nu va bea Sângele Meu nu va avea viaţã în el şi nici parte de Mine”. Se înţelege cã prin aceastã primire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului te duci pânã la El, ca dumnezeu dupã har. Şi când te duci la El, eşti mare ca El. Şi, de asemenea, atunci când te împãrtãşeşti, El vine la tine, este mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinţi. Deci o identitate de fiu, divinã. Nu este nici o teamã cã vorbim aşa. El este, nu e altul care s-a fãgãduit, şi-şi ţine fãgãduinţa. Pentru cã Dumnezeu poate sã facã orice, dar un lucru nu poate: sã-şi calce cuvântul. Şi iatã cã-şi ţine cuvântul, ca sã fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularitãţi, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu sã fie descoperiţi, ştim cã nu au putinţa pe care o are omul, de a se ridica pânã la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupã har.

Sunt într-o fericitã ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au aceastã putinţã. Au şi ei un proces de despãtimire, dar nu în sens de despãtimire de la pãtimire, ci ei descoperã noi taine prin porunca care li se dã. Aceasta este un fel mai superior decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despãtimire pentru ca sã se înţeleagã cã noi ne despãtimim pentru cã am fost împãtimiţi. Vedeţi, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începãtorii, arhangheli, îngeri – sunt fãcute prin cuvânt. Însã fiinţa omeneascã nu, Dumnezeu a fãcut-o cu mâna lui, şi încã cum: chip şi asemãnare. Este usor sã spui chip şi asemãnare, pentru cã astfel ştim din învãţãtura Bisericii. Dar când te opreşti asupra acestor însuşiri, calitãţi, daruri, te vezi chip şi asemãnare. Şi atunci iatã cã noi avem o identitate divinã, şi prin restaurarea pe care a adus-o Iisus Hristos preţuim cât pretuieşte El. Ar trebui ca omul, într-o formã retrospectivã, sã se regãseascã pe sine şi sã rãspundã la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis sã se piardã un timp, o vreme, pentru altceva.

Dumnezeu ne-a fãcut numai pentru El, deci ne va pretinde sã fim cu adevãrat prezenţi numai la El. Nu întrerupem treburile sociale şi ascultãrile pe care le avem, pentru cã chiar El ne porunceşte. El ne-a dat

darurile sã le împlinim, sã le sãvârsim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.

Ei, iată şi un exemplu grăitor: S-au cãsãtorit doi tineri, Ioana şi Ionel. Dupã nuntã, Ioana a trecut la bucãtãrie – şi nu este o înjosire cã a trecut la bucãtãrie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bãrbatul sã poatã fi liber sã rezolve probleme în afarã. Şi Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepriceputã, emoţionatã, a afumat mâncarea şi se vãita cã ce o sã zicã Ionel.

Conştiinciozitatea asta care este mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Şi a venit Ionel. Şi ea, cu plânset şi vaiet, i-a spus: “Dragã Ionele, am afumat mâncarea”. “Lasã, dragã, nu mã intereseazã. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toatã ziua? Asta mã intereseazã pe mine”. Ei, asta o sã ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimã puternicã ca sã pricepem cerurile, veşniciile, sã contrazicem rãul, sã biruim dracii, care ne-a dat aceastã putere de a fi dumnezei dupã har, veselia cã slujim marelui Adevãr – cãci aceasta este adevãrata veselie şi libertate –: De ce nu v-aţi gândit la Mine deloc? Este, fãrã îndoială, în mod logic, cã aşa va fi suna această întrebare. Şi mă tem că vom rãspunde foarte greu. Noi, ortodocşii, nu apãsãm pe pedala cunoaşterii atât de mult, cât neapãrat pe trãire, pe aceastã formare interioarã a noastrã, de smerenie, pentru ca sã fim scrişi şi noi sus, în cartea cea mare. Şi omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevãrat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raţionalã, ci o smerenie smeritã, trãitã.

Mã întreba cineva, la o altã înregistrare: “Pãrinte, cum sã scãpãm de satana, de diavol?”.

“Ce ne facem fãrã diavol?”, i-am rãspuns eu.

Pentru cã e lãsat de Dumnezeu sã ne mai ispiteascã. Putea sã-L omoare Mântuitorul! N-a venit sã glumeascã, sã facã teatru şi demonstraţii.

De ce, dacã i-a luat coarnele şi forţele şi pretenţiile, l-a mai lãsat – cum zic Sfinţii Pãrinţi – numai cu vârful cozii? L-a lãsat pentru cã este necesar sã ne şlefuim cu orice chip în atacurile lui, sã ne definim pe noi, sã cunoaştem mai bine marile adevãruri. El este un tolerat, nu-i o putere.

Asta-i marea greşealã a oamenilor, cã se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iatã, suntem mlãdiţe în tulpinã. De unde vine toatã seva, toatã puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o viţã. El nu este mlãdiţã. Totul este de la Dumnezeu: “Fãrã de Mine nu puteţi face nimic”. Lucrul acesta s-a ignorat şi neglijat în trãirea creştinilor. Dacã creştinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trãi o stare de prezenţã care-i mai plãcutã decât nevoinţa. Sinodul din anul 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legãturã cu aceste spuse ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Dacã crezi cã poţi sã fii ceva, anatema sã fii. Mi-a plãcut foarte mult pentru cã este un adevãr, dar şi pentru cã Biserica se ocupă sã ne trezeascã la faptul cã tot ce a spus Iisus Hristos este adevãrat şi vrednic de urmat. Nui nimic utopic, imaginar, nu-i nimic imposibil. El a spus cã va fi mai greu. O fi! Dar îţi rezolvi problemele cu forţele proprii? Asta-i greşeala. Trebuie sã ţi le rezolvi cerând permanent ajutorul lui Dumnezeu, pentru cã, dacã nu-i cu putinţã la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinţã. Asta mi-a plãcut la acest sinod, cã s-a gândit sã ne trezeascã la faptul cã suntem nişte mlãdiţe care nu putem rodi fãrã viţã. Cu nici un chip! Chiar cu nici un chip! Dacã o mlãdiţã stã fãrã viţã, se usucã într-un timp extrem de scurt. Şi atunci Domnul nostru Iisus Hristos S-a oferit sã-I mâncãm Trupul şi Sângele Lui ca sã fim mereu dumnezei.

Sã nu faci greşeala de a te compara cu marii trãitori. Cã nu prin nevoinţa şi trãirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenţa lor. Şi tu, dacã ai aceastã prezenţã, ai strãbãtut sorocul pentru împãrtãşit şi nu eşti altfel decât marii trãitori. Dar acum se pune o problemã cu aspect tehnic. Când ne împãrtãşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşealã. Hotăreşte intensitatea credinţei tale, inima ta.

Cum spune Sfântul Ioan Gurã de Aur: Ani vrei sã-i dai?

Vindecã-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Şi dacã îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Iisus Hristos, prin împãrtãşire. Nu ne împãrtãşim pentru cã au venit Paştile ori Crãciunul. Ne împãrtãşim ca sã fim mereu cu Iisus Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãşire cu Sfintele Taine, ci şi o împãrtãşire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezenţã a inimii noastre la Dumnezeu.

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze Proiectul social-filantropic

CAMPIONII BUCURIEI „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40) Așa cum ne arată Sfintele Scripturi, Iisus Hristos înţelegea foarte bine greutăţile celor sărmani şi era foarte sensibil la nevoile lor. S-a întrupat aici pe pământ și “a devenit sărac de dragul nostru” (2 Corinteni 8, 9). Când a văzut mulţimile de oameni, „i-a fost milă de ele, deoarece erau jupuite şi aruncate încoace şi încolo ca nişte oi fără păstor“ (Matei 9, 36). Hristos este impresionat, nu de darurile consistente ale celor bogaţi, care dădeau „din surplusul lor“, ci de micul dar al văduvei. Gestul ei ia atins inima deoarece „din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea pentru viață“ (Luca 21,4).

Hristos, nu numai că a simţit compasiune faţă de săraci, față de fiecare „frate mai mic” al Său (Matei 25, 40- 45), ci s-a îngrijit personal de nevoile lor, având, împreună cu apostolii, un fond comun din care îi ajutau pe cei nevoiaşi. Astfel, i-a încurajat pe cei ce doreau să fie continuatori ai Lui să nu uite de obligaţia de ai ajuta pe sărmani, obligație pe care biserica argeșeană, prinCampionii Bucuriei Sociale, o duce mai departe în casele celor aflați în nevoi și în suferințe.

Marți, 12 august 2014, la biserica parohială Catane din localitatea Lunca - Corbului, Protoieria Costești, cele 10 parohii (Siliștea, Langești, Lunca – Corbului, Marghia de Jos, Marghia de Sus, Pădureți, Catane, Ciești, Falfani II, Popești Corbeni) ce alcătuiesc Cercul pastoral misionar nr. V au desfăşurat o nouă etapă a proiectului socialfilantropic, de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi, "Campionii Bucuriei Sociale". De ajutoarele oferite au beneficiat 10 familii aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar.

„Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40) Hristos îl consideră pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Său (Matei 25, 40- 45) şi, de multe ori, El apare în faţa

Omul este ființă socială, așa cum spunea Aristotel.Campionii Bucuriei adaugă și bunătatea ca și manifestare necesară a ființei. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii. Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul!

Există un a l t r u i s m elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti.

Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială, dar pâinea aproapelui meu este pentru mine o datorie spirituală.

Privind spre tabloul lui Salvador Dali ("Răstignirea", după numele ei original "Hristos al Sfântului Ioan al Crucii") și luând aminte la cuvintele Sfinților Părinți, aflăm că iadul este mai degrabă locul unde nu mai sunt ceilalți. Într-un glas, Sfinții Părinți spun că "în aproapele stau viața și moartea, raiul și iadul", adică, dacă am ajuns să-l iubim și să ne jertfim pentru aproapele, am dobândit raiul, iar dacă am ajuns să-l urâm pe aproapele și să ne bucurăm de răul pătimit de acela, am dobândit iadul.

Din Sfânta Scriptură aflăm că ,,Domul îndreaptă pe cei gârboviți, Domnul înțelepțește orbii, Domnul iubește pe cei drepți” (Psalm 145,8), iar bunătatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului Sfânt. Deci bunătatea este de Sus și coboară la noi, în sufletele noastre. Bunătatea este cuprinsă în imperiul iubirii, alături de răbdare, iertare, milă, pace și nimeni nu poate avea o iubire curată față de Dumnezeul cel dăruitor, dacă nu are o iubire față de fratele său, căci „iubirea face sufletele să vorbească cu îngerii” - citim în Învățăturile lui Neagoe Basarab - și-i dă omului bunătatea necesară a încălzi sufletele celorlalți.

Campionii Bucuriei, sufletele ce dau viață acestui complex proiect, plecând de la cele arătate mai sus, consideră întrajutorarea ca fiind o datorie morală a noastră, a tuturor, față de Tatăl nostru.

Astfel, cu participarea și binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, și cu implicarea directă a Părintelui Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, Consilier responsabil de sectoarele Economic-Financiar și Construcții bisericești din Eparhia Argeșului, a fost scrisă o nouă filă în proiectul Campionii Bucuriei, în data de 25 august 2014, în Cercul Pastoral nr. 3, când, prin sprijinul a 8 parohii din Protopopiatul Câmpulung Muscel, au fost oferite ajutoare unor familii aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar.

,,Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi și orbul îl poate vedea” (Mark Twain) Solomon, înțeleptul rege al Israelului, spunea: ,,Cine urmărește neprihănirea și bunătatea, găsește viață, neprihănire și slavă”. Dacă lupta interioară se duce cu armele rugăciunii, cea exterioară se duce cu armele bunătăţii şi sub flamurile dragostei! Omul bun aduce pe pământ adierile Cerului, bunătatea, dărnicia, întrajutorarea constituind bunele miresme ale vieţii noastre pe care ar trebui s-o trăim în pace, linişte, compasiune, acceptare şi înălțare.

Din păcate, aici pe pământ, nu toți oamenii se pot bucura de o viață tihnită și lipsită de griji. Campionii Bucuriei vin mereu în întâmpinarea nevoilor aproapelui, o astfel de filă fiind scrisă în data

„Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40) Sărăcia este o maladie care face din ce în ce mai multe victime.

De la copiii ce abia au văzut lumina zilei și până la bătrânii care mai au doar puțin de trăit, nimeni nu este scutit de această grea încercare.

Cauzele pentru care ajung să cunoască sărăcia sunt diverse, însă soluția este doar una singură: întrajutorarea.

Noi toți împreună și fiecare dintre noi separat, cu puțin și din puțin, doar să vrem și putem face minuni! Pentru o familie cu mulți copii o masă caldă, într-o zi în care foamea aproape i-a pus la pământ, este o minune! O minune pe care fiecare dintre noi o poate face pentru cineva greu încercat. Un caiet, o carte, un stilou dăruite unui copil sărman pot fi șansa lui de a continua studiile, de a nu abandona educația, de a nu ajunge să îngroașe numărul infractorilor. O ușă deschisă unui bătrân singur poate fi zâmbetul de bucurie cu care va adormi, în veșnicie, împăcat că nu a fost singur. Și câte alte exemple de minuni pe care le putem face…doar sa vrem! Nu trebuie să așteptăm mereu ca “alții” să facă, oricine ar fi acești “alții”: autorități, oameni bogați, asociații, ong-uri etc. Să fim noi schimbarea pe care o dorim în lume, să fim noi cei care dăm startul, să fim noi cei care dăruim bucurie! Și, așa cum spunea Părintele Steinhardt, dăruind vom dobândi!

Acest îndemn îl urmează și Campionii Bucuriei, astfel că, miercuri, 13 august 2014, la sediul Protoieriei Curtea de Argeș, cele 14 parohii (Ciofrângeni, Piatra, Burluși, Duculești, Tigveni, Bârsești-Vlădești, Bârsești de Sus, Lacurile, Poenari, Ioanicești, Ceaurești, Blaj, Momaia, Bălilești) ce alcătuiesc Cercul pastoral nr.

5 au desfăşurat o nouă etapă a proiectului social-filantropic, de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi, "Campionii Bucuriei Sociale". De ajutoarele oferite au beneficiat familii sărace din parohiile participante, familii aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar.

noastră sub chipul unui om sărac, bătrân, bolnav, unui copil aflat în nevoi, unei văduve, unei familii pentru care ziua de mâine înseamnă doar sărăcie și nevoi. Trăim într-o societate în care, din ce în ce mai mulţi oameni au nevoie de ajutor din partea bisericii, aceasta fiind ca o mamă ce acordă sprijin omului aflat în suferinţă, atât în planul vieţii sale sufleteşti, cât şi în planul vieţii sale trupeşti. Plecând de la îndemnul părintelui Nicolae Steinhardt “Dăruind vei dobândi“, în data de 7 august 2014, la biserica parohială Zărnești II din Protoieria Mioveni, parohiile ce alcătuiesc Cercul pastoral misionar IV din comunele Mălureni și Budeasa, au desfăşurat o nouă etapă a proiectului social-filantropic, de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi, "Campionii Bucuriei Sociale".

De ajutoarele oferite au beneficiat peste 20 de familii aflate în grele condiții de viață.

de 28 iulie 2014, cu participarea și ajutorul tuturor parohiilor din comuna Călinești, a protoieriei Topoloveni, care au reușit să ușureze munca celor de la azilul de bătrâni din comună, donând o mașină de spălat, precum și alte ajutoare ce au constat în alimente și alte produse pentru familiile defavorizate ce-și duc cu greu traiul în Călinești.

Tot în protoieria Topoloveni, pe 28 august 2014, parohiile Priboienii de Jos, Priboienii de Sus, Beleți, Zgripcești, Negrești, Furești, Dobreștii de Jos, Dobreștii de Sus, Greci și Boțești și-au unit forțele venind cu ajutoare în sprijinul unor familii aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar.

Proiectul derulat cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului se desfășoară, la nivel de protoierii, după un program stabilit de Permanența Centrului Eparhial, activități social-filantropice ce au în vedere ajutorarea familiilor sărace și aflate în nevoi, cu copii mulți sau în pragul abandonului școlar, bolnavi și bătrâni. Aceste acțiuni sociale fac parte din Proiectul general social-filantropic cultural-educativ și sportiv intitulat "Campionii Bucuriei" coordonat de Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, Consilier responsabil de sectoarele Economic-Financiar și Construcții bisericești din Eparhia Argeșului.

Beneficiarii sunt aleși în urma unor anchete sociale, în care au fost urmărite cazurile cu venituri foarte mici, dar și problemele de sănătate foarte grave. O atenție deosebită o primesc bătrânii, bolnavii fără familie, precum și copiii pentru care există riscul abandonului școlar. În proiect sunt implicați părinții protoierei și preoții din fiecare protoierie, precum și credincioșii din cuprinsul Eparhiei Argeșului, care sunt chemați să aducă bucurie în casele celor sărmani.

“Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7)