Argesul Ortodox Nr. 604 - Mai - 2014

Anul XII nr. 604 Mai

2014 8 pagini

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Cele patru versete mântuitoare Cea mai scurtă Evanghelie, care se citeşte în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, are doar 4 versete scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt, de Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu.

Iisus Hristos Domnul, se adresează mulţimii adunate şi ucenicilor săi, zicând : « Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. (Marcu 8, 34) Lepădarea de sine este lucrarea cea mai grea pentru fiinţa omenească, în care trăiesc dimpreună, suflet şi trup. În tot timpul vieţii, de la naştere până la marea trecere, în Ţara de peste veac, între suflet şi trup este o continuă războire.

Cine nu ştie, dacă se gândeşte puţin şi meditează, câtă luptă duce trupul ca să învingă sufletul şi sufletul să învingă trupul?

Permanent avem în noi terenul de dispută, fie că o arătăm sau nu, fie că o spunem sau o trecem cu tăcere înţeleaptă şi n-o descoperim decât lui Dumnezeu, duhovnicului sau celor mai apropiaţi de sufletul nostru zbuciumat.

Marele Apostol Pavel, era cuprins, ca şi noi, de zbuciumul războinic dintre trup şi suflet: „Că, după omul cel lăuntric, - sufletul -, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 22-24) Numai după ce facem pace între cei doi luptători – trup şi suflet – doar atunci suntem pregătiţi să luăm crucea, cu toate suferinţele ei, şi să urmăm pe Hristos Iisus, şi aceasta nu doar când ne aducem aminte de Dumnezeu, ce în „fiecare zi”, aşa cum citim în singurul loc din Sfânta Scriptură, la Sfântul Evanghelist Luca 9, 23!

Aşa vom înţelege mai bine că lucrarea duhovnicească este comoara de aur cu care

ne putem prezenta în faţa lui Dumnezeu.

Atunci vom pricepe ceea ce ne spune Evanghelia: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35) – îl va mântui – adică, împlinind poruncile evanghelice ne vom bucura de răsplata promisă de Iisus Hristos Domnul.

Sufletul nostru este darul lui Dumnezeu, precum şi trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, aşa cum scrie Sfântul Pavel creştinilor din Corint: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care îl

aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!

Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 19-20).

Doar într-un templu curat şi sfânt, care trebuie să fie trupul nostru, poate vieţui în pace sufletul nostru.

Aceasta este lucrarea cea mai grea a vieţii noastre, viaţă, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu din iubirea Sa cea veşnică!

Primejdia cea mai mare care ne pândeşte mereu este pierderea sufletului nostru în mărunţişurile din fiecare zi şi nu putem cu nimic repara această mare pagubă a vieţii noastre, dacă nu ascultăm şi împlinim, cuvântul Domnului: „Căci cei foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce-

ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Ne apucă îngrijorarea cea mare pentru viaţa sufletului nostru şi ce răspuns vom da la înfricoşătoarea judecată, marele şi definitivul examen al vieţii noastre, la care trebuie să ne gândim cu cea mai mare responsabilitate.

Nimic să nu punem mai presus de mântuirea sufletului nostru!

Cât trăim în viaţa aceasta, atât de scurtă şi anevoioasă, trebuie să mărturisim credinţa în Dumnezeul, cel în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi să nu ne ruşinăm de această lucrare, în faţa neamurilor din care facem parte, aşa cum citim în Sfânta Evanghelie: „Căci cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).

Starea cea mai înaltă la care trebuie să ajungem, fiecare dintre noi, este de a ne răstigni în fiecare zi, adică să spunem NU tuturor păcatelor care ne dau târcoale.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să pornim pe cel mai sigur drum: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi, pentru mine.” (Galateni 2, 20) Doamne, Iisuse, ajută-ne să Te iubim şi să ne răstignim păcatele ce ne încearcă în fiecare zi şi să Te mărturisim cu faptele noastre cele bune!

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Argesul Ortodox

Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena este una dintre cele mai însemnate pentru creştini, întrucât împăratul Constantin i-a eliberat de sub prigoana păgână prin Edictul de la Mediolanum din 313 şi toată activitatea sa, sub sfatul mamei sale, Elena, a fost una de protectorat faţă de noua religie. Împăratul Constantin cel Mare (272-337) a devenit nu doar eliberatorul creştinilor, ci şi protectorul lor. Primul împărat creştin din istorie, la îndemnul mamei sale, şia luat drept consilieri în treburile imperiale pe unii dintre episcopii vremii, aşezând în funcţii de conducere oameni care credeau în Hristos.

Convertirea lui Constantin cel Mare s-a petrecut în mod miraculos. I s-a arătat în vis crucea lui Hristos pe cer, sub forma unor stele luminoase şi deasupra ei scria în latină că în acel semn va învinge.

Hristos i-a spus că îl va birui pe împăratul Maxenţiu care se purta rău cu creştinii - dacă va însemna ostaşii cu acel semn. Când s-a trezit, împăratul a ordonat ca pe coifurile şi pe armele soldaţilor să fie făcut semnul crucii şi monograma lui Iisus Hristos. Cu o armată de 20.000 de soldaţi a învins oastea de 150.000 a lui Maxenţiu.

Printre meritele Sfântului Constantin cel Mare se numără convocarea primului Sinod Ecumenic.

Sinodul s-a petrecut la Niceea, aproape de locul pe care împăratul a ridicat cetatea care îi poartă numele, Constantinopol, în anul 325. La acest prim sonod care a reunit toţi episcopii creştini ai lumii au participat şi Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon al Trimitundei şi Sfântul Atanasaie al Alexandriei, care, împreună cu ceilalţi ierarhi, l-au pus la punct pe Arie, episcopul eretic care răspândea o învăţătură greşită despre firea lui Hristos. Acolo, la Niceea, sfinţii părinţi au alcătuit prima parte a simbolului de credinţă, prin care mărturisim că Hristos este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut”. Lui Constantin i se datorează instituirea prin lege a sărbătorii duminicii ca zi de odihnă în tot imperiul. Tot el a dăruit bisericii casele imperiale de judecată, celebrele basilici de mai târziu, şi a scutit biserica de dări.

Sfântul Constantin le-a restituit averile creştinilor persecutaţi şi a creat cadru legal pentru a fi îngrijiţi bătrânii, orfanii şi săracii, a dat legi care întăreau căsătoria şi pedepseau adulterul şi violul, a interzis practica uciderii copiilor, care era una răspândită printre romanii păgâni în sacrificiile către zei.

Sfântul Constantin este ctitor alături de mama sa, Sfânta Elena, al Bisericii Învierii de la Ierusalim (construită în anul 335), dar şi al altor biserici în Ierusalim, Roma, Nicomidia şi Antiohia. S-a botezat la sfârşitul vieţii, la începutul lunii mai, şi a murit de

Rusalii, la 22 mai, în acelaşi an, 337, spune biograful său, Eusebiu de Cezareea, celebrul scriitor bisericesc.

Sfinţii care au analizat viaţa împăratului consideră botezul târziu al lui Constantin drept o dovadă de tact şi înţelepciune, ştiut fiind că botezul curăţă toate

Pentru noi, românii, Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena sunt modele de sfinţi credincioşi şi iubiţi, dovadă numele lor atât de răspândite, cât şi multele biserici ridicate în cinstea lor. Printre acestea, cele mai de seamă sunt: Catedrala Patriarhală, unde se află părticele din moaştele Sfinţilor prăznuiţi, Mănăstirea Hurezi (Vâlcea), Mănăstirea Crasna (Prahova), Biserica din Letca Nouă (Giurgiu), unde se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, Mănăstirea Sfânta Elena de la Costineşti (Constanţa), Schitul de la Baraju-Leşu (Bihor) și multe alte sfinte locașuri.

Sărbătoarea de la 21 mai în tradiția populară Este interesant de reținut că, în tradiţia populară, sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este numită şi Constandinul Puilor sau Constantin Graur. După ce le-a fost dezlegat glasul la Vlăsie, la 11 ianuarie, iar perioada de împerechere şi de construire a cuiburilor (la Dragobete) s-a încheiat de multă vreme, păsările au deja pui pe care îi învaţă să zboare. Deci, în popor se consideră această sărbătoare și ca ziua când păsările încep să învețe să zboare.

păcatele de până atunci, dar este posibil să fi fost şi un act de diplomaţie politică a unui împărat cu vederi şi credinţă creştine într-o lume păgână.

Mama sa, Elena, poate fi considerată modelul de mamă care îşi educă fiii în credinţa şi dragostea lui Hristos, călăuzită de puterea crucii. Existenţa crucii a marcat-o şi pe ea, la propriu, ca şi pe fiul ei. Împărăteasa Elena a mers la Ierusalim pe urmele Mântuitorului, pentru a afla unde este crucea pe care a fost răstignit Domnul Hristos. Aflând-o pe Golgota, tot poporul s-a bucurat pentru această aflare a sfintei cruci la 14 septembrie 326, iar împărăteasa credincioasă a ridicat acolo biserică. Prin râvna şi cu banii ei, Sfânta Elena a ridicat multe biserici, iar pe fiul său l-a sfătuit neîncetat să meargă pe calea lui Hristos şi s-a rugat pentru el ca o mamă iubitoare.

Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena sunt reprezentaţi totdeauna în iconografie alături de cruce, ca semn al importanţei acesteia în viaţa lor, simbol al jertfei şi al iubirii pentru Mântuitorul.

Tot în folclorul românesc, ziua se serbează în special pentru apărarea recoltelor. În trecut exista obiceiul ca, pentru a preîntâmpina distrugerea strugurilor de către grauri, podgorenii să nu lucreze în această zi. De aceea nu se muncea pământul, iar celor care lucrau în această zi li se “ardeau” bucatele pe câmp. Tot prin tradiţiile transmise de la o generaţie la alta, păstorii hotărăsc în această zi, a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cine va fi baci şi unde vor fi făcute stânele. Totodată, laptele de la oile fiecăruia este măsurat şi cantitatea este însemnată pe răboj (o tăbliţă de lemn). Se fac ritualuri specifice pentru apărarea stânelor şi ciobanilor de forţe malefice, prin aprinderea “focului viu”, alungarea vrăjitoarelor care fură soporul laptelui prin strigăte şi zgomote puternice. Tot în tradiția popular, se mai spune, de asemenea, că pentru a avea sorţi de izbândă în orice încercare este bine să împarţi cruciuliţe tuturor cunoscuţilor. În încheiere, amintim faptul că Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt apărătorii spirituali ai orașului Pitești, fapt care este evidențiat în toți anii printr-o slujbă religioasă oficiată în fața Primăriei de către un sobor de preoți, prin care se cere mijlocirea sfinților împărați pentru ocrotirea urbei noastre.

Pr. Florin IORDACHE

Pilda creștină

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea la întrebat: "Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc". Părintele a întrebat-o: "Şi nu te rogi?", la care ea a grăit: "Mă rog, cum să nu mă rog". "Şi cum te rogi?". "Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: "Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă". Atunci când spăl rufe spun din nou: "Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată". Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte". Femeia l-a întrebat în final: "Părinte, o fi bună rugăciunea asta?", iar părintele Paisie i-a spus asa: "Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!".

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINIC al Argeșului și Muscelului

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu

Adresa: Strada epe Vod nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan e›mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Redacția: preot prof. Cornel Dragoș, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuțã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583›2643

Argesul Ortodox

ARCUL DE TRIUMF AL SFÂNTULUI CONSTANTIN Între ctitoriile( ) înălţate de Constantin cel Mare în vechea capitală, la Roma,cea mai importantă construcţie rămasă întreagă până astăzi, este renumitul Arc de Triumf, edificat, începând de la finele anului 313, peste aşa numita Via Triumfalis, consacrată celebrării marilor victorii, cum a fost considerată şi biruinţa definitivă asupra lui Maxenţiu de la 28 octombrie 312.

lui Constantin reprezintă o sinteză de elemente noi, realizate special pentru el, şi grupuri consistente de fragmente reutilizate de la monumente similare mai vechi din vremea împăraţilor Traian (98-117), Hadrian (117-138) şi Marcus Aurelius (161 -180).

Fusurile celor 8 coloane ce decorează feţele principale ale arcului, împreună cu capitelurile lor şi cornişa care le uneşte la baza atticului datează, toate, de pe la mijlocul secolului al ll-lea.

De la un monument triumfal aparţinând epocii lui Traian provin patru reliefuri sculptate în plăci de marmură, dintre care două dispuse pe laturile de est şi vest ale pasajului central şi celelalte două pe părţile laterale ale atticului, precum şi 8 statui de prizonieri daci aşezate deasupra coloanelor de pe cele două faţade ale monumentului.

Reliefurile menţionate figurau, iniţial,într-o friză din Forul lui Traian, lungă de 20 m şi largă de 3 m, menită, ca şi metopele vestitei Columne, să glorifice cucerirea Daciei, reluând evocarea evenimentelor de acolo de unde aceasta se încheia pe Columnă.

Trei scene reprezintă luptele dintre romani şi daci, două pe soldaţii romani escortând prizonieri daci, şi ultima, cea de-a şasea, intrarea triumfală a împăratului la Roma.

Statuile de prizonieri daci, păstrate în original numai de la umeri în jos, au capetele sau alte părţi completate de sculptorul Pietro Bracci pe la 1733-1734 din porunca Papei Clement al Xll-lea, ca şi o statuie întreagă refăcută de acelaşi artist şi aşezată pe faţada sudică, în dreapta pasajului central.

Arcul a fost inaugurat la 25 iulie 315, în contextul sărbătoririi a zece ani de domnie a împăratului (decennalia).

A fost ultimul monument triumfal de acest tip înălţat la Roma, dar cel care, pe drumul care urmează acea renumită Via Sacra de la Câmpul lui Marte şi Circus Maximus spre Forul Roman şi Capitoliu, precede alte două monumente Epocii lui Hadrian îi aparţin 8 medalioane asemanătoare mai vechi: Arcul lui Titus (79-81) şi circulare situate, două câte două, pe faţadele cel a lui Septimius Severus (193-211). principale, deasupra pasajelor laterale ale arcului.

Dimensiunile sale sunt impresionante: înălţimea de 21,10 m, lăţimea totală 25,70 m, şi grosimea 7,40 m. Are trei deschideri terminate în arc de cerc, dintre care cea din mijloc mascara 11,50 m înăltime şi o deschidere de 6,50 m, în vreme ce lateralele se opresc la 7,40 m înălţime, şi au o deschidere de numai 4,40 m. A fost construit din blocuri de marmură în partea inferioară şi din zidărie de carămidă în partea superioară a atticului.

Din punct de vedere compoziţional Arcul de Triumf al

Ele reprezintă scene de vânătoare de urs, mistreţ şi leu, precum şi sacrificii aduse zeilor Silvanus, Diana, Apollon şi Hercules. Semnificativă apare modificarea chipului lui Hadrian în cel al lui Constantin în scenele de vânătoare, şi respectiv în cel al lui Constanţiu Chlor, sau, mai probabil, al lui Liciniu în scenele de sacrificiu. În ceea ce priveşte fragmentele din epoca lui Marcus Aurelius, ele sunt în număr de 8, reprezintă lupte victorioase ale acestuia cu germanii şi sarmaţii, şi apar dispuse două câte două la partea superioară a atticului, flancând, pe ambele faţade principale, textul uneia şi aceleiaşi inscripţii dedicate de Senat şi de poporul roman triumfului împăratului Constantin cel Mare (,,Maximo") care,,,prin inspiraţie divină" (instictu divinitatis] şi prin mareţia spiritului a învins pe,,tiranul" Maxenţiu. În sfârşit, pe feţele principale ale arcului, deasupra pasajelor secundare, precum şi pe parţile laterale, în

poziţii proeminente, de maximă vizibilitate, chiar sub cornişa atticului sunt dispuse metopele unei frize continue de reliefuri lucrate special pentru glorificarea victoriei lui Constantin cel Mare în campania împotriva lui Maxenţiu şi care reprezintă episoade semnificative din această campanie: plecarea trupelor constantiniene de la Mediolanum, asediul Veronei, bătălia de la Pons Milvius, intrarea triumfală a lui Constantin în Roma, împăratul victorios vorbind poporului în Forum şi împărţirea de daruri catre popor. Aceste reliefuri au fost executate pe loc, atunci când structura arcului era gata pregătită pentru amplasarea lor. Proporţiile personajelor nu sunt cele naturale, ci ţin seama de rangurile ierarhice, împăratul fiind întotdeauna supradimensionat faţă de suita sa, şi încă şi mai mult faţă de personajele comune, el fiind, totodată, reprezentat întotdeauna frontal, ca un privilegiu rezervat rangului suprem, imperial, întruchipând însăşi maiestatea divină (divina maiestas).

Pr. dr. Viorel GEORGESCU

3

Argesul Ortodox

Să nu pui niciodată la îndoială planurile Domnului !

Raportul dintre mila lui Dumnezeu şi pedeapsa pe care o îngăduie el asupra noastră este extrem de mare. Un raport foarte mare, de 250 la 1. Să fii doar o dată pedepsit şi de 250 de ori binecuvântat. Citim în Sfânta Scriptură faptul că: “Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.“ (Ieşirea 20,1-6).

Aflăm în Sfânta Carte, despre robul Domnului, Moise, care, atunci în situaţia în care poporul era însetat datorită lipsei apei în pustie, a strigat către Moise, iar Moise a spus Domnului această situaţie şi Domnul ia spus : “Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: “Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei”.(Numeri 20,7-8). Iar Moise a îndeplinit porunca Domnului, însă a uitat să dea slavă lui Dumnezeu pentru măreţia Lui, referindu-se doar la îndărătnicia poporului şi la faptul că « noi », adică el şi Aaron « vă vom scoate apă ». Pentru faptul că nu a dat slavă lui Dumnezeu, acolo în pustie, când a lovit stânca de două, după care a curs apa, Domnul i-a spus că nu va intra nici el şi nici Aaron în Ţara Canaan. “A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: “Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?” Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori şi a ieşit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele ei.

Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: “Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau”.“ (Numeri 20,9-12).

Atunci când citeşti Sfânta Scriptură îţi pui întrebarea, oare de ce fost atât de categoric şi de drastic Bunul Dumnezeu cu Moise şi Aaron.

Moise a greşit şi el o dată. Era om, iar ca oameni noi greşim. Oare de ce nu îngăduia Dumnezeu să ajungă Moise în Canaanul, pe care el şi-l dorea atât de mult. Pentru a ajunge în acea ţară promisă de Dumnezeu, Moise a fost dispus să renunţe la tronul Egiptului, să ajungă în pustie un cioban la oi, în condiţii grele, dar totuşi spera la Canaanul promis. Chiar dacă Moise nu putea înţelege hotărârea lui Dumnezeu, de a nu-l lăsa să ajungă în Canaan, Moise mai avea la îndemână un procedeu de care s-a gândit să se folosească şi anume - rugăciunea. De câte ori nu se rugase Moise Domnului şi cât de minunat i-a răspuns Domnul. Credea el că şi de data asta aşa se va

4

întâmpla şi Domnul îi va asculta rugăciunea şi-i va permite să ajungă în Canaan. Iată ce spune Sfânta Scriptură: “În vremea aceea, m’am rugat Domnului, şi am zis: Stăpâne Doamne! Tu ai început să arăţi robului Tău mărirea Ta şi mâna Ta cea puternică; căci care este dumnezeul acela, în cer şi pe pamânt, care să poată face lucrări ca ale Tale şi să aibă o putere ca a Ta? Lasă-mă, Te rog, să trec, şi să văd ţara aceea bună de dincolo

de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!“ (Deut.3,23-25).

Rugăciunea lui Moise poate fi împărţită în două părţi şi anume în prima parte Moise îl laudă pe Dumnezeu şi spune că nu-i nimeni ca El şi nimeni nu are puterea Lui şi nu poate să facă minuni ca El. “Stăpâne Doamne! Tu ai început să arăţi robului Tău mărirea Ta şi mâna Ta cea puternică; căci care este dumnezeul acela, în cer şi pe pamânt, care să poată face lucrări ca ale Tale şi să aibă o putere ca a Ta?“ (Deut.3,24).

Această metodă, de a cere şi obţine ceva, era folosită şi în vremea aceea atunci când voiai să obţii ceva de la cineva îl lăudai bine şi după aceea urma cererea. După ce îl lăudai bine pe cineva era cam ruşinos să fii refuzat. Şi Moise a încercat în felul acesta să se roage. L-a lăudat pe Dumnezeu şi după aceea a venit cu cererea : Lasă-mă, Te rog, să trec, şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!“ (Deut.3,25.) Interesant este faptul că Dumnezeu nu răspunde în direcţia dorinţei lui Moise, ci îi spune : “Dar Domnul S’a mâniat pe mine, din pricina voastră, şi nu m’a ascultat. Domnul mi-a zis: Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta.

Suie-te pe vârful muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miază noapte, spre miază zi şi spre răsărit, şi priveşte-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul acesta.“ (Deut.3,26-27). “Tot în ziua aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis: “Suie-te în muntele acesta al Abarimului, în

muntele Nebo, care este în pământul Moabului, în faţa Ierihonului, şi priveşte asupra Canaanului, pe care-l dau în stăpânirea fiilor lui Israel. Şi mori pe munte şi te adaugă la poporul tău, cum a murit şi Aaron, fratele tău, pe muntele Hor şi s-a adăugat la poporul său, Pentru că aţi greşit înaintea Mea în mijlocul fiilor lui Israel, la apele Meribei, la Cades, în pustiul Sin, şi pentru că naţi arătat sfinţenia Mea între fiii lui Israel. Numai de departe vei vedea pământul pe care Eu îl dau fiilor lui Israel, dar de intrat nu vei intra în pământul acela”. (Deut.32,48-52).

Se întâmplă un lucru foarte interesant şi anume faptul că nu numai că lui Moise nu i permite să intre în Ţara Canaanului, dar i se spune să-l prwegătească pe Iosua pentru a duce poporul în Canaan : “Dă porunci lui Iosua, întăreşte-l, şi îmbărbătează-l; căci el va merge înaintea poporului acestuia şi-l va pune în stăpânirea ţării pe care o vei vedea.“ (Deut.3,28). Moise putea fi ispitit să gândească faptul că de ce ar mai trebui să-l întărească, să-l pregătească el pe Iosua, dacă acesta oricum părea mai pregătit, din moment ce Domnul l-a ales să ducă el poporul în Canaan.

Moise, chiar dacă nu înţelege planul lui Dumnezeu, face tot ce i se cere. Nu era uşor să accepte că el nu va intra în ţara făgăduinţei şi totuşi să-l pregătească pe cel ce urma să îi ia locul: “Apoi a chemat Moise pe Iosua şi înaintea ochilor tuturor Israeliţilor i-a zis: “Fii tare şi curajos, că tu vei intra cu poporul acesta în pământul pe care Domnul S-a jurat părinţilor lui să i-l dea şi tu î-l vei împărţi în părţi de moştenire.

Domnul Însuşi va merge înaintea ta; El Însuşi va fi cu tine şi nu se va depărta de tine, nici te va părăsi; nu te teme, nici nu te spăimânta”.“ (Deut.31,7-8).

Ce exemplu de credinţă ne oferă şi nouă astăzi, Moise ? Chiar dacă nu a putut înţelege hotărârea lui Dumnezeu, nu i-a scăzut credinţa, ci Moise a împlinit cuvântul Domnului şi s-a urcat pe vârful muntelui, să vadă ţara aceea bună şi mănoasă, fiind gata să-şi încheie viaţa acolo, cu credinţa neştirbită în Dumnezeul lui: “Atunci s-a suit Moise din şesurile Moabului în Muntele Nebo, pe vârful Fazga, care este în faţa Ierihonului, şi i-a aratat Domnul tot pământul Galaad până la Dan, Tot pământul lui Neftali, tot pământul lui Efraim şi Manase şi tot pământul lui Iuda până la marea cea de la asfinţit, Partea de la miazăzi a ţării, şesul Ierihonului, cetatea Palmierilor, până la Ţoar. Şi i-a zis Domnul: “Iată pământul pentru care M-am jurat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: Seminţiei tale îl voi da. Te-am învrednicit să-l vezi cu ochii tăi; dar în el nu vei intra! Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după Cuvântul Domnului; Şi a fost îngropat în vale, în pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi.“ (Deut.34,1-6). (contimuare în pag. 7)

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argesul Ortodox

Despre misiunea tânărului în societatea contemporană…

Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!...

Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!...

Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...

Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul postmodern, cu care ne confruntăm în aceste zile!...

Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bine ştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Iisus Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!...

Elevul creştin, de pildă, este misionar prin propriul exemplu, dar şi prin dialogul cu ceilalţi de lângă el: părinţi, colegi, prieteni, profesori etc. Cei trei factori importanţi în educaţie - familia, şcoala şi Biserica - trebuie să aibă acelaşi scop: formarea personalităţii complexe a tânărului, inclusiv pe plan religios, pentru că elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se va dezvolta şi modela armonios, precum misionarul perfect, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Pentru tânărul creştin, lumea contemporană se prezintă ca un mozaic de idei şi concepţii din care trebuie să selecteze şi să promoveze binele.

Selectarea binelui este o acţiune influenţată în mare măsură de educaţie, iar atunci când vorbim de educaţie ne gândim la familie, şcoală şi Biserică („Misiologie ortodoxă“, Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Petraru).

Vârsta adolescenţei este o perioadă a provocărilor, în timpul căreia tânărul are de făcut alegeri majore, alegeri pentru care este responsabil, în virtutea maturităţii sale; trebuie să aleagă între ideal şi imoral, între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între creştinism şi orice altceva. În adolescenţă, omul trăieşte suspansul întrebărilor, iar răspunsurile pe care le alege devin principii după care el îşi confirmă poziţia. În adolescenţă, apare cererea exigentă de a fi aderent la un grup cu interese comune.

Tânărul îşi canalizează energiile spre a deveni un om credincios, sprijinitor, apărător şi mărturisitor, regăsindu-se în postura de misionar al Bisericii. Conştient sau nu de calitatea sa de misionar, adolescentul creştin ajunge să facă misiunea aceasta „care are un caracter bivalent: el

mărturiseşte prin propriul exemplu sau, pur şi simplu, vorbind direct cu ceilalţi“ (Pr. Prof. Univ.

Dr. Valer Bel, „Misiune, parohie, pastoraţie“). În primul rând, trebuie precizat că misionarul perfect - ca model pentru toţi - este, aşa cum arată Părintele Profesor Mihai Himcinschi în lucrarea sa „Misiune şi dialog“, „Dumnezeu Unic în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, prin pregătirea treptată, sistematică şi pedagogică a poporului iudeu pentru venirea Fiului; Mântuitorul lumii, Care a săvârşit lucrarea Tatălui (Ioan 17, 4) şi Care le-a poruncit apostolilor să vestească cuvântul adevărului (Ioan 1, 17; Ioan 14, 6) la toate neamurile (Matei 28, 19); Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi este „Misionar“, deoarece „Acela va mărturisi despre Mine“ (Ioan 15, 26)“. În acest sens, elevul este misionar prin propriul exemplu atunci când se arată tuturor oamenilor drept „un mădular permanent activ şi niciodată obosit al trupului eclezial al lui Hristos, care comunică cu Acesta prin intermediul Sfintelor Taine, indispensabile dobândirii harului mântuitor oferit de către Paraclet“. Pe lângă metoda propriului exemplu, o altă cale a misiunii este dialogul cu ceilalţi.

Tânărul poate crea punţi de comunicare cu toţi cei din jurul său, dar mai ales cu tinerii, pentru că de cei din urmă îl apropie nu doar vârsta, ci şi preocupările şi problemele ce necesită rezolvare din partea fiecăruia. În relaţie cu cei de alte vârste, el e privit cu admiraţie şi respect, deoarece efortul misionarismului său este persuasiv. În această

privinţă, Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale“ (I Timotei 4, 12).

Tot tânărul misionar este acela care oferă lumii „adevăratul sens al libertăţii, pe care mulţi oameni o caută, dar puţini o găsesc cu adevărat“ (Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Popa, „Înnoirea discursului teologic - o exigenţă a teologiei contemporane“). El este acela care arată că libertatea nu înseamnă a te bucura de toate păcatele lumeşti, ci a fi liber înseamnă a nu te lăsa robit de nimic; de exemplu, liber nu este cel care fumează sau se droghează, ci cel ce se poate abţine de la aceste patimi.

Referindu-ne, în cele ce urmează, la implicarea lui concretă în problemele societăţii contemporane, vom reţine faptul că, misiunea tânărului în societatea contemporană este una dificilă, dar pe cât de dificilă, pe atât de sublimă.

Activitatea sa în societatea contemporană înseamnă implicarea în problemele actuale: globalizare, avort, contracepţie, corupţie etc. În faţa acestora, apreciază Părintele Profesor Adrian Niculcea, tânărul se arată „imun şi sigur pe sine, integritatea lui nefiind numai a lui, ci şi rezultatul colaborării factorului uman cu harul Sfântului Duh“. În istoria creştinismului au existat tineri care au fost misionari ai lui Dumnezeu şi care au mărturisit numele Lui, fiind mândri că au această posibilitate: Daniel şi cei trei tineri aruncaţi în cuptorul de foc, Sfânta Fecioară Maria, care L-a născut pe Mântuitorul la o vârstă tânără, Domnul Iisus Hristos, Care a predicat imediat după

depăşirea vârstei majoratului iudaic, sau Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care şi-a plecat capul, rezemându-l pe pieptul Mântuitorului.

Un exemplu contemporan este reprezentat de arhiereii ortodocşi, care sunt hirotoniţi la o vârstă tânără, sub limita tradiţională specifică acestui act de consacrare. Astfel, potrivit obiceiului de drept, clericii sunt hirotoniţi de tineri, tinereţea lor fiind o garanţie mai bună a credinţei mărturisite de străbuni, mai ales că ei au energie misionară.

Identificarea cu Iisus Hristos se face prin intermediul harului divin care transfigurează omul, dar nu periclitează libertatea acestuia (Pr. Prof. Dr. Ioan Valentin Istrati, „Timpul şi Învierea“).

Cei trei factori importanţi în educaţie familia, şcoala şi Biserica - trebuie să aibă acelaşi scop: formarea personalităţii complexe a tânărului, inclusiv pe plan religios, pentru că elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se va dezvolta şi modela armonios, precum misionarul perfect, Mântuitorul Iisus Hristos. Între acţiunile educative ale celor trei factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind s-o completeze pe a celuilalt.

Astfel că, elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se dezvoltă şi se modelează armonios şi organic, precum odinioară Pruncul Iisus, Care „creştea şi Se întărea cu duhul, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El“ (Luca 2, 40), aşa cum trebuie să se întâmple cu toţi cei ce-şi deschid inima şi mintea spre lumina învăţăturii creştine.

Aş vrea să subliniez ca o constatare, că multe dintre problemele pe care tinerii le ridică preoţilor şi educatorilor trebuie să fie discutate cu tinerii înşişi. Dacă despre toate aceste problem se vorbeşte în mod firesc şi din timp acasă, adolescentul de pildă, este pregătit pentru hotărârile ce le va avea de luat. Cel mai adeseori însă, din nefericire, problemele sunt de obicei ridicate abia când s-a creat deja o barieră între generaţii. Ar fi de dorit ca pe măsură ce copiii se apropie de vârsta adolescenţei să înceapă să discute cu părinţii despre ispitele cu care se vor confrunta mai târziu.

Ca o concluzie, aş dori să subliniez faptul că, în calitate de adulţi creştini, trebuie să arătăm pentru tinerii noştri aceeaşi dragoste ca aceea a fiului risipitor, care, este de fapt a lui Dumnezeu însuşi. Să ne deschidem braţele spre a-i îmbrăţişa la piept cu dragoste pe fiii noştri, chiar dacă şi-ar lua moştenirea şi-ar pleca într-o ţară îndepărtată unde ar risipi-o în păcat. Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”

Acum, în încheierea acestui articol, voi afirma şi susţină că, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...

Dr. Stelian GOMBOȘ

5

Argesul Ortodox

Locaşuri de cult din Argeş şi Muscel până la Sfântul Neagoe Basarab

Biserica Sân Nicoară

de pe atunci, a unor meseriaşi renumiţi care triconc, devenit preponderent în Ţara formau, cu locuinţele lor din vecinătatea Sân Românească şi Moldova, a avut faze intermediare. Din perioada „căutărilor” au fost Nicoarei, un adevărat sat - azi cartier, numit al şi ctitorii de plan dreptunghiular, cu absida la Olarilor. răsărit, cum este biserica din secolul al XIII-lea Biserica a fost zidită în stil romano- sau începutul secolului al XIV-lea de la Turnu bizantin, cu zidul din piatră brută, alternată cu Severin3 şi biserica Sân Nicoară. trei rânduri de cărămidă aparentă cu formă de Sân Nicoară poate fi asemănată ca plan navă şi cu turnul clopotniţei numai din şi stil de construcţie cu vechea Mitropolie de la cărămidă, ca bisericile din Ardeal. Biserica Târnovo. Mitropolia de la Târnovo are formă seamănă cu cea din Densus care nu întâmplător basilicală, cu trei nave şi stâlpi dreptunghiulari, are hramul tot „Sfântul Nicolae”. uniţi prin arcuri în plin centru, pe două caturi.

Are plan dreptunghiular, terminat la Biserica ce datează din primele veacuri creştine răsărit cu o absidă flancată de două nişe, nu a fost boltită. Pe arcul singurei abside se află obişnuite cultului ortodox: proscomidiarul şi un fronton triunghiular cu trei ferestre. Biserica diaconiconul; pronaosul, dreptunghiular, era e zidită din piatră brută, separate prin straturi separat de naos printr-un zid străpuns de o uşă orizontale de cărămizi în mai multe rânduri, iar arcurile sunt tot din 4 cărămidă. În prezent ruinele Bisericii Sân Nicoară, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului sunt în faza de întocmire a proiectului de restaurare, urmând ca în scurt timp să înceapă lucrările de consolidare şi rezidire.

Biserica Sân Nicoară a fost clădită pe un platou înalt, probabil împreună cu prima curte domnească. Arhitectura este tipică pentru recepţia artei bizantine în Balcani, aşa cum este ea reprezentată de Cetatea Severinului. Planul acestui edificiu de mici dimensiuni este un dreptunghi compartimentat în pronaos şi naos, încheiat în partea estică cu o absidă semicirculară. Aceasta este însoţită de două absidiole pentru pastoforii.1 Cercetările arheologice efectuate la ruinele existente şi în prezent au dus la concluzia că biserica a fost construită în secolul al XIII-lea sau mai degrabă în primele decenii ale veacului următor, ca paraclis ortodox al Curţii voievodale de la Argeş. După cercetători, biserica s-ar fi zidit în trei faze. În ultima fază s-a ridicat absida altarului cu cărămizi înguste, mici, ca şi la bolta de la intrare.

După Virgil Vătăşoiu, prima zidire s-ar fi făcut înainte de 1330, întrucât seamănă cu o altă biserică bulgărească, făcută în 1215-1235.

Profesorul Dracu T. Moldovanu datează zidirea bisericii tot în secolul al XIII-lea întrucât este Biserica Sân Nicoară. asemănătoare cu o Vedere dinspre latura nordică. biserică de la Turnu Severin datând tot şi purta un turn prismatic din cărămidă –păstrat din secolul al XIII-lea. fragmentar- cu rol de clopotniţă şi, posibil, Cercetările arheologice din 1920 ale lui punct de observaţie. Absida altarului este Drăghiceanu, din 1972 ale lui N. boltită cu o semicalotă cu cărămizi înguste, Constantinescu cât şi cele efectuate de D. mici, aşezate „în spic”, naosul avea o boltă Rosetti, în 1975, confirmă datarea bisericii din semicilindrică cu arce dublouri, iar pronaosul era acoperit cu o boltă semicilindrică aşezată secolul al XIII-lea. Monedele de argint şi aramă transversal. Turnul clopotniţei era folosit şi ca româneşti şi străine descoperite aici datează din foişor de foc şi post de observaţie. Între el şi secolele XIV-XV. Ceramica frumos turnul-donjon al Cetăţii Poienari, ultimul refugiu al domnilor români, aflat la 25 de ornamentată şi smălţuită, cu multe culori, kilometri depărtare, exista un sistem de precum şi fragmente de frescă, vase de sticlă şi comunicare la distanţă prin intermediul focului.

Evoluţia de la planul treflat (fundaţiile cahle sunt specifice secolului al XV-lea.2 Toată această ceramică arată prezenţa la Argeş, încă bisericii de lângă Niculiţel din sec. XI-XII) la

6

Preot Daniel Gligore

1 Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Vremea, 2000, 464 p.

2 Dr. Valerian Marinescu, Monografia aşezării Argeşului - Curtea de Argeş, Piteşti, Editura Europroduct, 1999, p. 16.

3 Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I, p. 68-69; Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, p. 135.

Vătuşianu numeşte acest tip de plan şi „biserică sală”.

4 G. Balş şi N. Ghika-Budeşti, „Ruinele bizantine din Messambria”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti, Publicaţie trimestrială în Editura Administraţiei Casei Bisericii, Anul V, 1912, Tipografia „Gutenberg”, 1912, p. 7.

Argesul Ortodox Tema slujbei în sobor prezintă multe dificultăţi atât teoretice, cât şi practice. Rezolvarea tuturor acestora depinde de întrebarea fundamentală, dacă mai mulţi sau unul singur este săvârşitorul Tainei şi sub ce înţeles trebuie să fie înţeleasă împreună-slujirea celorlalţi. În timpul slujirii în sobor rugăciunea „Doamne, trimite...” se spune la plural?

mărturisită de tradiţie, nici nu este lucru uşor din punct de vedere gramatical, mai ales la rugăciunea „Nimeni din cei legaţi cu pofte ...”.

Cele trei Ecfonise: „Luaţi, mâncaţi..”, „Beţi dintru acesta toţi...”, „Ale Tale dintru ale Tale...” se spun de cel mai mare în rang?

Diferitele Ecfonise de la Sfânta Liturghie, în cazul slujirii în sobor, se împart între preoţii care slujesc împreună în funcţie de importanţa lor. În special, primele două Ecfonise din întrebare sunt prevăzute de toate rânduielile să fie spuse de cel mai mare în rang, de protos, şi foarte corect, câtă vreme acestea sunt cuvintele de întemeiere a Tainei. „Ale Tale dintru ale Tale..”, când slujeşte un arhiereu, sunt spuse de al doilea între preoţi. În soboarele preoţeşti de către al treilea.

Aspecte ale slujbei în sobor

O întrebare întru totul asemănătoare s-ar putea pune şi pentru rugăciunea imnului Heruvic „Nimeni din cei legaţi cu pofte ...”, care şi aceasta este compusă la singular.

Toate celelalte rugăciuni de la Sfânta Liturghie, şi cea a Sfântului Ioan Hrisostom, şi cea a Sfântului Vasile cel Mare, chiar şi rugăciunea fundamentală a Anaforalei, sunt compuse la plural şi este clar, cel puţin în cele mai multe momente, că nu se subînţelege numai diaconul sau poporul, ci că se referă la mai mult de un singur preot. De asemenea, de notat că şi aceste două rugăciuni nu aparţin textului iniţial al Sfintei Liturghii, ci prima, cea a „timpului”, este foarte târzie, iar cea mai veche, „Nimeni din cei legaţi cu pofte ...”, provine dintr-un împrumut dintr-o altă Liturghie, Liturghia alexandrină a Sfântului Grigorie Teologul.

Acest Ecfonis, tinde să poarte greutatea teologică a oferirii Cinstitelor Daruri.

Fără legătură însă cu problema aceasta, care nu este lipsită de importanţă pentru înţelesul care i se dădea slujirii împreună după diferitele tradiţii sau epoci liturgice, realitatea este una singură, că astăzi aceste două rugăciuni fac parte din Liturghia noastră şi sunt compuse la singular. Şi chiar dacă nu credem că unul singur este prin excelenţă Liturghisitorul şi la el se referă rugăciunile acestea (ambele sunt pregătitoare, iar cea a „timpului” este o reduplicare târzie a celei dintâi), ele se pot socoti ca referindu-se şi la toţi co-Liturghisitorii şi fie că unul rosteşte în numele tuturor, fie şi ceilalţi participă la modul spiritual la referirea din aceste rugăciuni, rostind împreună într-un oarecare mod tainic sau mental. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu „Cred” şi rugăciunile de la slujbele din ciclul zilnic, care sunt compuse la singular şi se rostesc de unul în numele comunităţii care se roagă împreună.

În afară de discutarea acestei poziţii- centrul rugăciunii euharistice este Epicleza/invocarea Sfântului Duh şi nu „Ale Tale dintru ale Tale...”- nu numai preoţii împreunăslujitori participă la Ecfonise, ci şi poporul, care cântă frazele care aparţin aceleiaşi rugăciuni, cum ar fi „Sfânt, Sfânt, Sfânt...”, „Amin” şi „Pe Tine Te lăudăm...”. În acest moment foarte înalt al vieţii Bisericii colaborează şi se adună într-un singur trup toate mădularele ei, arhiereu, preoţi împreună-slujitori, diacon şi popor, iar această frăţietate în Hristos este exprimată de participarea tuturor după grad, în mod ierarhic, la rugăciunea Anafora a jertfei (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. II, p. 233- 235).

O schimbare a celor două rugăciuni în discuţie la plural nici nu este

(continuare din pag. 4) Dacă Moise, ar fi intrat cu poporul în Ţara Canaanului, ar fi avut o mulţime de necazuri cu poporul Israel, cu împărţirea pământului ţării şi cu judecarea poporului. Domnul avea ceva mult mai bun pentru el, însă Moise nu ştia acest lucru. Chiar dacă nu ştia planul lui Dumnezeu, Moise nu se descurajează, ci merge înainte împlinind tot ce i-a cerut Domnul să facă. Chiar dacă Moise plătea pentru păcatele lui, Domnul l-a miluit cu ceva ce nici măcar nu se gândea el atunci. Domnul dorea să-l învie :“Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: “Să te certe pe tine Domnul!” (Iuda 9). Din apariţia lui Moise pe muntele shimbării la faţă, poate fi trasă concluzia că diavolul a pierdut lupta pentru trupul lui Moise şi acesta a fost înviat din mormânt, făcându-l - din ceea ce cunoaştem noi până acum - primul beneficiar al minunii învierii, prin puterea lui Iisus Hristos : “Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.“ (Matei 17,1-3).

Cât de multe învăţăminte se află şi pentru noi cei de astăzi din această istorisire din Sfânta Scriptură. În aceasta parcă se află şi istoria şi experienţele noastre. Ca şi israeliţii de odinioară, şi noi am fost într-un Egipt al păcatului, în care am fost robi ai acestuia, robie din care Domnul, cu mână tare şi cu braţ întins, vrea să ne scoată pe fiecare. Ca şi israeliţii, după ce am scăpat de robia păcatului am cântat şi am jucat de bucuria dezrobirii noastre. Încă peregrinăm prin pustia acestui pământ, fără să fi ajuns încă în Canaan. Ispita noastră este şi aceea de a ne strica viaţa noastră de credinţă aicea prin pustia acestui pământ. Poate că au fost situaţii în care ne-am sculat şi noi să jucăm şi să petrecem, asemeni israeliţilor (Ieşirea 36). Poate că ne-am

făcut şi noi câte un « viţel de aur ». Poate că averile, banii, plăcerile lumii, beţiile şi chefurile, desfrânările, pot să fie şi azi tot atâţia viţei de aur şi idoli ai vremurilor noastre moderne de azi. Poate că nu ne lipseşte nici „apa Meribei“, apa certei şi a zavistiei între fraţi : “Aceasta este apa Meriba, căci aici fiii lui Israel s-au certat înaintea Domnului.“ (Numeri 20, 13). Să ne ierte Bunul Dumnezeu, dacă vreodată ne-am certat spre casa Domnului, sau chiar acolo, sau plecând acasă, sau la treburile noastre obişnuite.

Să nu ne certăm nicăieri, nici în familie, nici între vecini, să nu ne certăm nici cu slujitorii Domnului şi să nu ne certăm, defapt, cu nimeni. Nu este bine ca fraţii, sau ca fraţii şi surorile de credinţă, să se certe între ei. Iosif, feciorul lui Iacov, după ce ajuns mai marele Egiptului, trimeţând după tatăl său şi după tot ce avea el, să vină cu fraţii săi în Egipt, le-a dat sfatul să nu se certe între ei pe drum: “Aşa a dat drumul fraţilor săi şi ei au plecat; iar la plecare le-a zis: “Să nu vă sfădiţi pe cale!” (Facerea 45,24).

Despre purtarea noastre creştină de fiecare zi, Sfântul Apoostol Pavel, ne sfătuieşte părinteşte : “Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vama; celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinste.

Nimanui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea.

Pentru ca (poruncile): Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu poftesti... şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii. Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte. “ (Rom, 13,7-14).

Acelaşi Sfânt Apostol Pavel, ne sfătuieşte să avem

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

grijă şi să fugim de poftele lumeşti şi să nu ne angajăm în discuţii care să de aprilej de ceartă : “Fugi de poftele tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţa spre cunoaşterea adevărului, şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia. “ (2 Tim.2, 22-26).

Sfântul Apostol Ioan ne scrie nouă tuturor, fie că suntem copii, tineri sau părinţi : “Totuş vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi; căci întunerecul se împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar. Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum. Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este niciun prilej de poticnire. Dar cine urăşte pe fratele său, este în întunerec, umblă în întunerec, şi nu ştie încotro merge, pentrucă întunerecul i-a orbit ochii. Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sînt iertate pentru Numele Lui. Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este dela început. Vă scriu, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel rău.

V’am scris, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl. V’am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este dela început. V’am scris, tinerilor, fiindcă sinteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu ramâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău. Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este dela Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, ramâne în veac.“ (1 Ioan 2,8-17) Doamne ajută-ne să nu punem niciodată la îndoială planul Tău cu noi, ci cu credinţă deplină, ca şi robul Tău Moise, pe vremuri, să împlinim toate poruncile Tale.

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze 200 de ani de la zidirea bisericii din Sân-Mihai (Lokve), Serbia

Credincioşii români ortodocşi din Banatul Sârbesc au aniversat în Duminica a IV-a după Paşti împlinirea a 200 de ani de la zidirea bisericii cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a parohiei Sân-Mihai (Lokve), protopopiatul Alibunar, din cadrul Episcopiei Daciei Felix, după cum ne-a precizat George Giurgiu.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi la invitaţia Chiriarhului locului, Preasfinţitul Părinte Daniil, un sobor de cinci ierarhi din Sfântul Sinod, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a luat parte la bicentenarul sfântului lăcaş, trecut recent printr-un amplu proces de renovare şi restaurare. Cu acest prilej, a fost oficiată slujba de târnosire a bisericii şi binecuvântarea noii picturi ce împodobeşte pereţii lăcaşului de cult, pus de acum înainte şi sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina şi a Sfântului Ierarh Andrei Şaguna.

Din soborul slujitorilor au făcut parte Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, Preasfinţitul Siluan, Episcopul Eparhiei ortodoxe române din Ungaria, Preasfinţitul Macarie, Episcopul Eparhiei ortodoxe române a Europei de Nord, Preasfinţitul Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, precum şi numeroşi preoţi şi credincioşi de la mai multe eparhii din ţară şi de la parohiile şi mănăstirile sârbeşti din zonă. În semn de preţuire faţă de credincioşii ortodocşi români din Serbia, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu a dăruit bisericii parohiale din Sân-Mihai o părticică din moaştele Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei. Totodată, Înaltpreasfinţia Sa a adus spre închinare celor prezenţi şi racla ce adăposteşte cinstitul cap al sfântului ierarh cărturar.

După slujba de târnosire, soborul slujitorilor a săvârşit Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie pe o

scena special amenajată în faţa sfântului lăcaş, în prezenţa membrilor Diplomaţiei Româneşti din Serbia, a autorităţilor locale şi a numeroşi credincioşi atât din Banatului sârbesc, cât şi din ţară.

Răspunsurile liturgice au fost date de Corul “ Doina Banatului ” a parohiei Timişoara-Iosefin, ce a venit însoţit de un sobor de slujitori ai parohiei, condus de pr. paroh Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei. În finalul slujbei, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu a felicitat comunitatea românească din Sân-Mihai păstorită cu vrednicie de pr. Emanuel Tăpălagă şi a încredinţat totodată, pe toţi credincioşii ortodocşi români din Serbia de dragostea şi preţuirea fraţilor români din cadrul celorlalte eparhii a Patriarhiei Române. Manifestarea s-a încheiat cu un program artistic susţinut de tinerii şi copii din localitatea, precum şi cu o agapă frăţească la care au luat parte toţi cei prezenţi.

Biserica cu hramul “ Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a parohiei Sân-Mihai (Lokve), protopopiatul Alibunar, din cadrul Episcicopiei Daciei Felix, a fost zidită între anii 1812-1814, de către credincioşii ortodocşi români din această localitate, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate asupra lor. Aceasta a fost zidită din piatră şi cărămidă, în formă de navă, având un turn clopotniţă înălţat deasupra intrării, după modelul bisericilor sârbeşti din zonă. Întrea anii 2008-2014, la iniţiativa Părintelui Emanuel Tăpălagă, paroh al acestei comunităţi din anul 2007, pentru înfrumuseţarea sfântului lăcaş, s-au executat ample lucrări de restaurare. Astfel, a fost ridicat un nou turn şi s-a schimbat acoperişul, s-a introdus încălzire centrală şi a fost înlocuită reţeaua electrică. În exteriorul bisericii s-au pictat şaşe icoane mari, iar interiorul sfântului lăcaş a fost împodobit cu pictură realizată în stil neobizantin.

Proiectul educativ "Campionii Bucuriei" continuă în protoieria Pitești În Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, astăzi a fost pusă în practică o nouă etapă în cadrul proiectului Campionii Bucuriei, fiiind urmărită de această dată dimensiunea educativă.

Ca urmare a rezultatelor dezastruoase obținute de elevi în ultimii ani la examenele naționale de bacalaureat și capacitate, Chiriarhul Eparhiei a îndemnat preoții din cele șase protopopiate să se implice mai mult în identificarea diferitelor probleme cu care se confruntă elevii în activitatea educativă. În acest sens au fost chemate într-o lucrare de voluntariat soțiile preoților care sunt cadre didactice și predau materiile aflate în programa pentru aceste examene naționale.

Această nouă etapă din cadrul proiectului Campionii

economic-financiar și construcții bisericești din cadrul Eparhiei. În protoieria Pitești, direct implicat este părintele protoiereu Ciprian Vuțan, și în mod deosebit toate cadrele didactice care vor desfășura aceste activități în voluntariat.

Bucuriei se adresează tuturor elevilor interesați să aprofundeze cunoștințele acumulate până în prezent, și în mod deosebit celor care provin din familii defavorizate, celor care se află în riscul abandonului școlar și copiilor care datorită unor motive legate de acomodare, stări conflictuale și emotivitate au ales să se izoleze și să neglijeze activitățile educative. Începută în municipiul Curtea de Argeș, acțiunea a continuat astăzi în protoieria Pitești, fiind întocmit un program de meditații la care elevii vor participa începând din această săptămână.

Din încredințarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, de coordonarea acestui proiect educativ aflat sub titlul ,,Campionii Bucuriei”, se ocupă părintele consilier Caliopie Cristian Ichim, responsabil de sectoarele

Simpozion internațional organizat în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului

Facultatea de Teologie Ortodoxă "Sf. Mc. Filoteia" din municipiul Pitești și Institutul de Studii Ecumenice "San Bernardino" din Veneția, au organizat în zilele de 7-8 mai, simpozionul internațional cu titlul "Documentul de la Ravena. Consecințele eclesiologice și canonice ale constituției sacramentale a Bisericii".

Evenimentul s-a desfășurat la Vila Florica din Ștefănești, în prezența Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.

Simpozionul a fost deschis de Chiriarhul Eparhiei, fiind de față profesori de la cele două instituții implicate în acest proiect ecumenic, dar și de la diferite facultăți de teologie din țară.

Pe parcursul celor două zile, în patru sesiuni de comunicare, au fost prezentate diferite opinii legate de importanța documentului întocmit la Ravena, considerat a fi un pas important în ceea ce privește dialogul ecumenic dintre Biserica Ortodoxă și cea Romano- Catolică. În data de 19 septembrie 2005, Facultatea de Teologie "Sf Mc.Filoteia" din Pitești a încheiat un parteneriat cu institutul venețian. Astfel, părintele Roberto Giraldo, rectorul acestei prestigioase instituții de învățământ din Italia, a ținut diferite cursuri studenților și masteranzilor teologi piteșteni, fiind abordate teme de actualitate privind relațiile între biserici și dialogul ecumenic. De asemenea, din anul 2007, licențiați ai Facultații de Teologie din Pitești au fost acceptați pentru studii de masterat la Institutul "San Bernardino"din Veneția.