Issuu on Google+

l Anul XI l nr. 593 l 15-22 iunie 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Ioan Gură de Aur, Sfântul lui Dumnezeu în bucuria Sfintei Treimi Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur a fost patriarh al Constantinopolei, pe vremea împăratului Arcadie (395-408) şi a împărătesei Eudoxia, care, în urma intrigilor de la curte a influenţat pe împărat ca să-l trimită pe Sfântul Martir, în surghiun, de mai multe ori scoţându-l din scaunul de arhipăstor, fiind supus la cumplite batjocoriri atât din partea confraţilor săi, cât şi a puterii politice de atunci, influenţată de cei mult invidioşi. Ultimul drum l-a făcut spre Armenia, la Comane unde şi-a sfârşit călătoria prin această vale a Plângerii. Îndată după această nelegiuire, mulţime de nenorociri s-au abătut asupra imperiului. Poporul credincios socotea că această stare este din cauza pedepsirii Sfântului Ioan de către înverşunata şi nedreapta împărăteasă Eudoxia. La sfatul patriarhului Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, împăratul Teodosie a hotărât aducerea sfintelor sale moaşte la Constantinopole, ca un bun semn al împăcării. Pregătindu-i-se un sicriu de aur, cu rugăciuni şi cu toată bună cuviinţa, după 31 de ani găsind trupul întreg al Sfântului Ioan Gură de Aur, l-au aşezat cu laude şi mulţumire către Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi. Pe întreg drumul a fost înconjurat de mulţime de credincioşi cu făclii aprinse, mireasmă de tămâie şi cântări duhovniceşti. Ajungând la Constantinopole, însuşi Împăratul Teodosie a îngenuncheat, rugându-l cu lacrimi ca să ierte fărădelegea mamei sale Eudoxia, din care cauză a murit în surghiun Marele Ioan Gură de Aur. Punând Sfintele Moaşte în careta împăratului, au mers la biserica Sfinţilor Apostoli şi aşezândul acolo, credincioşii s-au rugat pentru ca Sfântul Ioan Gură de Aur să mijlocească îndurarea lui Dumnezeu asupra poporului şi a împăratului. Găsim în Vieţile Sfinţilor şi un cuvânt despre omul care s-a tămăduit la mormântul Sfântului Ioan Gură de Aur, prin a sa căinţă din inimă. Citim, aşadar, că un om din cei puternici ai Constantinopolei, fiind grav bolnav, dar având şi o mare credinţă în Sfântul Ioan Gură de Aur, a îndemnat pe slugile sale să-l ducă în biserica Sfinţilor Apostoli şi să-l aşeze lângă mormântul Sfântului. Aici se ruga îndurerat la Dumnezeu, la Sfinţii Apostoli şi la Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a primi vindecare de neputinţele ce l-au cuprins, aducându-şi aminte de toate păcatele pe care le-a săvârşit înainte de îmbolnăvire, zicând, cu lacrimi: „Amar mie şi vai de ticălosul cel nepocăit, cum voi merge pe calea dintru care nu mă voi întoarce? Şi cum voi suferi certarea înfricoşătorului Judecător şi muncile cele netrecătoare şi veşnice?” Ieşind din biserică însoţitorii săi şi rămânând singur, şi-a îndreptat privirea spre bolta acelei biserici şi văzând chipul Domnului nostru Iisus Hristos,

de îndată a început a grăi către Dânsul aşa: „De chipul Tău, Stăpâne, zugrăvit de mâini omeneşti, mă cutremur şi mă tem. Dar cum eu, ticălosul, Te voi vedea pe Tine, înfricoşatul Judecător, când vei veni să judeci toate? Greşit-am, Stăpâne, iartă-mă pe mine, că n-am păzit poruncile Tale!”. Toate acestea grăindu-le, cu suspine negrăite, a început a-şi mărturisi păcatele către Sfânta icoană. Cu osârdie şi-a spus toate păcatele, dar la unul s-a oprit şi a început a zice: „L-am făcut, Stăpâne, însă nu îndrăznesc a-l spune, nu îndrăznesc, Iubitorule de oameni, nu îndrăznesc, Milostive”. Zicând

înalte duhovniceşti, fiind drept un manual de iniţiere pentru chemarea de clerici ai Bisericii dreptmăritoare. Niciun compartiment din viaţa de fiecare zi n-a scăpat analizei şi soluţiilor binecuvântate ale celebrului orator, filosof şi doctor al sufletelor şi trupurilor. De aceea, Sanctitatea Sa Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a binecuvântat aşezarea sfintelor moaşte (o parte din ele) ale Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o raclă, capodoperă lucrată în argint aurit, la Monetăria Statului Român. De ziua Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur, pe 13 noiembrie, acum doi ani, s-a făcut slujbă de pomenire, în Catedrala Patriarhală, la împlinirea a 1600 de ani (407) de când a fost proslăvit de Dumnezeul Iubirii. Părintele Patriarh Daniel, în câteva emisiuni radiofonice şi TV, precum şi în chiar ziua Sfântului Ioan Gură de Aur, a arătat, prin viu grai, complexitatea personalităţii pururea pomenite, precum şi faptul că a hirotonit un strămoş de-al nostru din Dobrogea, pe Sfântul Ioan Casian. Opera misionară şi pastorală s-a concretizat şi prin creştinarea goţilor arieni de pe teritoriul ţării noastre. Racla cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur a stat în timpul Sfintei Liturghii, alături de racla Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, iar spre seara de vecernii, în procesiune, a fost dusă la biserica Sfânta Ecaterina, de lângă Facultatea de Teologie. Cu mai multă râvnă, studenţii şi profesorii de teologie, precum şi creştinii, au posibilitatea de a-şi întări credinţa, îmbogăţi cultura teologică şi cere, în rugăciuni, ajutorul celebrului ierarh, sfânt al lui Dumnezeu din bucuria Sfintei Treimi. *

acestea cu multă cutremurare a auzit glas de la Sfânta icoană, zicând: „Spune, omule!” De îndată spunând păcatul, a venit un alt glas şi i-a zis: „Îţi sunt iertate păcatele tale!”. După auzul acestor cuvinte, s-a sculat omul sănătos şi căzând cu faţa la pământ, strigând cu glas mare a înălţat cântări de mulţumire lui Dumnezeu, Care nu voieşte moarte păcătosului, ci să se întoarcă şi pururea să fie viu. Cu inima plină de umilinţă, dar şi de bucurie fără margini, omul împărăţiei pământeşti, a găsit iubirea cea fără de margini a lui Dumnezeu, Căruia închinându-iSe, ca unui Domn şi Mântuitor, precum şi Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a dus la casa sa, cealaltă vreme a vieţii sale, petrecându-o în curăţie şi cu multă pază. Când rostim numele Sfântului Ioan Gură de Aur, gândul nostru se luminează spre opera sa cărturărească şi socială, deopotrivă. Dacă, noi, ca teologi ne reamintim de celebra sa carte, Despre preoţie, care ne umple sufletul de înţelesurile

La Muntele Athos am văzut capul Sfântului Ioan Gură de Aur. Urechea dreaptă este perfectă. Ca la un om viu! M-am bucurat aşa de mult! Spune Tradiţia că la urechea aceea îi şoptea Sfântul Apostol Pavel cum să scrie, tălmăcind epistolele sale. Şi cred nestrămutat aceasta, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut explicarea celor 14 epistole ale Marelui Apostol Pavel. Opera sa se află cuprinsă în Ediţia Migne, în 18 tomuri impresionante. Nimeni până la el şi nici după aceea nu se va mai naşte ca să egaleze pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi iată, aşa precum vedeţi, ne bucurăm de darurile cele bogate ale milei dumnezeieşti! Cu ce oare vom răsplăti Dumnezeului Iubirii pentru darurile de preţ hărăzite nouă?

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului


Argeºul Ortodox

11 iunie - Sfântul Luca al Crimeei – doctor fără-de-arginţi şi mărturisitor al Ortodoxiei în prigoana comunistă „Calea lui Dumnezeu este o cruce de zi cu zi. Nimeni, dar, nu s-a suit la cer fără osteneală”. (Cuviosul Isaac Sirul) Pe 11 iunie, Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei şi Simferopolului, om de ştiinţă valoros şi vestit, profesor de chirurgie, apreciat în lumea medicală pentru descoperirile sale, dar şi un mare propovăduitor şi pătimitor pentru dreapta credinţă în vremea stăpânirii bolşevice din Rusia. Sfântul Ierarh Luca s-a născut în familia lui Felix Voino-Iaseneţki, în Kesţ, Crimeea răsăriteană, pe 27 aprilie 1877, şi a primit din botez numele Valentin. Credinţa sa a fost înrâurită de apropierea Lavrei Peşterilor (familia se mutase în Kiev), precum şi de o Sfântă Scriptură, primită cu prilejul absolvirii liceului. Avea un mare talent artistic, precum şi dorinţa de a şi-l cultiva, însă asupra acestuia a predominat dorinţa sa de a-i ajuta pe ţăranii săraci din jur, aşa că s-a înscris la cursurile şcolii medicale din Kiev, pe care a absolvit-o în 1903. În 1904, războiul ruso-japonez l-a adus pe Valentin în Orientul Îndepărtat ca şi chirurg. Acolo îşi va întâlni viitoarea soţie, Anna Vasilievna Lanskaia. S-au căsătorit şi au avut patru copii. În acest răstimp, Valentin s-a specializat în operaţiile chirurgicale oftalmologice, împreună cu anestezia locală şi tratarea infecţiilor piogenice (care au devenit mai târziu pentru el un subiect de studiu). Valentin avea şi o credinţă uriaşă pentru acele vremuri grele – familia sa găzduia lunar o maică de la mănăstirea Fiodorovski, şi mergea regulat la biserică. El refuza să opereze fără să se roage mai înainte în faţa unei icoane a Maicii Domnului din sala de operaţie, şi apoi să-l însemneze pe pacient cu iodină, în semnul crucii. La un moment dat, oficialităţile comuniste au dat jos icoana; atunci, Valentin a refuzat să mai opereze până ce icoana nu va fi aşezată la locul ei. După puţină vreme, soţia unui oficial al Partidului a avut nevoie de operaţie, şi l-a cerut în mod anume pe Valentin. El însă s-a ţinut neclintit de hotărârea sa. Atunci, autorităţile s-a supus cererii sale, au aşezat la loc icoana, iar el a intrat în sala de operaţie. Soţia lui Valentin s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit prematur. Deşi Valentin şi-a plâns mult soţia, a izbutit totuşi să vadă mâna Domnului cel călăuzea chiar şi-n aceste clipe grele – Dumnezeu i-a trimis o infirmieră care să-l ajute cu creşterea copiilor, şi l-a chemat la preoţie. Făcând ascultare de Arhiepiscopul Innochentie, Valentin a răspuns degrabă acestei dumnezeieşti chemări, fiind hirotonit diacon pe 26 ianuarie şi preot pe 2 februarie 1921. Apoi, fiindcă în acele vremuri de prigoană Biserica ducea lipsă de păstori, părintele Valentin s-a supus chemării norodului şi a intrat în monahism (a luat numele Luca, după Sfântul Evanghelist pe care-l urma în lucrarea apostolească şi de tămăduitor al trupurilor şi sufletelor), fiind hirotonit episcop. Era o perioadă foarte grea pentru Biserica Rusă, care era atacată şi de-a dreapta, de zeloţi şi fanatici, precum şi de-a stânga, de guvernarea atee şi „biserica vie” pe care o odrăslise. Din pricina mărturisirii credinţei sale, în ciuda uriaşelor sale realizări medicale şi ştiinţifice, Sfântul Luca a fost aruncat în temniţe, chinuit şi surghiunit vreme de 11 ani, prin Siberia şi alte locuri cumplite.

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAlINIC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

Virtuţile, luptele şi realizările Sfântului Luca sunt copleşitoare. Acest arhiereu plin de har a izbutit să redeschidă multe biserici închise de comunişti, a dat naştere unor lucrări teologice de mare profunzime, i-a întărit pe credincioşi şi a adus pe mulţi alţii la Ortodoxie. Pe lângă toate acestea, dragostea, iscusinţa şi dăruirea sa pentru pacienţi au salvat mii de vieţi (îndeosebi ale soldaţilor răniţi în război), iar tehnicile sale

medicale au câştigat multe premii ştiinţifice, fiind preţuite de colegii săi chirurgi decenii la rând. După o viaţă de realizări medicale şi lupte duhovniceşti în mărturisirea dreptei credinţe, Sfântul Luca a trecut la Domnul pe când se afla în scaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11 iunie 1961. Uimitoarele virtuţi ale Sfântului Luca, precum şi nemărginita sa dragoste pentru Domnul şi aproapele au întărit din preaplin turma credincioşilor în acele vremuri grele, ale statului ateu. După moartea sa, Partidul Comunist s-a folosit de propagandă şi de intimidare pentru a zădărnici izbânzile sfântului arhiepiscop, dar dragostea şi dăruirea copleşitoare ale credincioşilor au năruit aceste uneltiri. Deşi s-a vrut ca procesiunea de îngropare să ţină doar câteva minute, fără cinstiri şi cântări bisericeşti, ea s-a sfârşit după ore bune, căci credincioşii s-au aşezat în jurul dricului şi l-au împiedicat să gonească spre cimitir. Un stol uriaş de porumbei a urmat în chip minunat cortegiul, de la biserică până la cimitir. Pe 17 martie 1996, osemintele Sfântului Luca au fost dezgropate, în prezenţa a aproape 40.000 de oameni. Moaştele sale răspândeau o mireasmă negrăită, iar inima sa rămăsese nestricată, ca o mărturie a marii iubiri pe care a avut-o pentru Hristos şi aproapele său. După trei zile, pe 20 martie, moaştele sale au fost mutate în Biserica Sfintei Treimi. În noiembrie 1995, Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Machetare: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Biserica Ucraineană l-a canonizat ca sfânt, hotărâre încuviinţată de întreg sinodul Patriarhiei Ruse la 25 mai 1996. Semnele sfinţeniei sale s-au arătat şi prin darul facerii de minuni, cu care Dumnezeu l-a proslăvit pe sfântul Său. „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”, îi scria Sfântul Luca fiului său. Prigoanele, calomnierile, suferinţele, păţaniile de necrezut, anchetele istovitoare, întemniţările, torturile, deportările, exilările – chipul lui sfinţit şi viaţa mucenicească – au multe de oferit creştinului zilelor noastre. Ca mulţi dintre noi, el s-a aflat în faţa dilemei de a-L alege pe Hristos şi a urma căii Sale pătimitoare sau de a urma duhului acestui veac, căldicel, care fuge de suferinţă, de jertfă, de mărturisire – şi, în cele din urmă, de dragoste. Însă „Dumnezeu dragoste este, şi cel ce rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru dânsul” (I Ioan 4:16); fiindcă a ales acel „singur lucru care trebuieşte” (Luca 10:42), Domnul l-a numărat în ceata sfinţilor pe Sfântul Ierarh Luca, a cărui pildă să ne învrednicim toţi a o urma, pentru rugăciunile sale. Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al 3-lea „Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă călugărilor şi mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.” „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!” „Cuvinte ale vieţii veşnice” rostite de Sfântul Luca „Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”. „De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…” „Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: «De la Domnul e mântuirea mea» (Ps. 61:1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care ţâşneşte din inimă, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu!” Cele din urmă cuvinte ale Sfântului Luca „Copiii mei, cu mare stăruinţă vă îndemn, înarmaţi-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, ca să vă puteţi păzi de uneltirile diavolului. Nici nu vă închipuiţi ce viclean este. Nu trebuie să luptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile şi puterile, adică duhurile rele. Aveţi grijă! Diavolului nu-i este de folos să gândească şi să simtă cineva că îi stă aproape. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut e mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare şi de groaznică e oastea dracilor! Fără de număr este hoarda lor întunecată! Neschimbată, neobosită, zi şi noapte căutând a ne face să cădem pe noi, toţi cei ce credem în numele lui Hristos, să ne ademenească pe calea necredinţei, a vicleniei şi a necuviinţei. Aceşti vrăjmaşi nevăzuţi ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi şi noapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeţi, luaţi putere din numele lui Iisus!” Grupaj realizat de Radu HAGIu

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta. Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643


Argeºul Ortodox

Constantin, fiul lui Constațiu Clor și al Elenei

În timpul expediției militare a împăratului Aurelian împotriva reginei Zenobia, armatele romane ajung în Asia Mică. Într-una dintre cetățile provinciei Bitinia, Drepanum, poposește și vestitul general roman Constanțiu Clor. Cazat la hanul din localitate, acesta se îndrăgostește de fiica hangiului pe nume Elena, pe care se hotărăște să o ia de soție. Pentru oricine, acceptarea de către tânără hangiță a unei relații cu o persoană ce avea un atât de mare statut în cadrul instituțiilor statului roman, putea fi văzută ca o adevărată realizare. Însă, Elena văzuse în Constanțiu nu soldatul neînfricat și nici generalul destoinic, ci omul venit din popor, ca și ea, familiarizat cu bunătatea, toleranța și dragostea pentru semeni. Ea privise dincolo de haina militară și de o biografie ce îi ancora genealogia în împăratul Claudiu. Pentru o tânără ce făcea primi pași în viața de familie, importante erau calităție morale ale persoane alături de care urma să își trăiască viitorul. De aceea Elena părăsește încrezătoare liniștea hanului din Drepanum și își însoțește bărbatul. La întoarcerea din expediția orientală, Constanțiu și Elena se vor opri în cetatea Naisus din provincia Dardania, unde Eutropius, tatăl lui Constanțiu, îi va primi cu bucuria tatălui ce-și vede fiul așezat la casa lui. Liniștea și frumusețea Naisusului îi alină Elenei dorul de casa natală. Dar, mai mult ca orice, nașterea fiului ei Constantin (274 d. Hr.) îi va aduce și mai multă mângâiere și încredere într-un viitor ce începea să se prefigureze destul de sumbru. Și aceasta pentru că soțul ei, recunoscându-i-se calitățile morale și militare de către Augustul Dioclețian, fusese ridicat la statutul de Cezar și obligat să renunțe la mariajul nelegitim cu Elena și să se căsătorească cu fiica Augustului Maximian, Theodora. Așa cum afirmă și M. Albert de Broglie, „uniunea dintre Constanțiu și Elena era un concubinaj, în sensul dat acestui cuvânt de dreptul roman, foarte mult diferit de cel pe care îl dă astăzi termenul în limba franceză. Era o căsătorie de ordin inferior, care nu dădea copilului dreptul de succesiune parentală”. (M. Albert de Broglie, L`Eglise et L`Empire Romain au IVe siècle, pag. 189) Nu a fost ușor pentru Constanțiu să își abandoneze soția și copilul, să părăsească cetatea natală și să purceadă la un nou drum în viața de familie. Este adevărat că posteritatea poate să îl sancționeze pentru părăsirea Elenei și a micului Constantin. Dar, oare, avea de ales? Putea să se împotrivească cerbericului Dioclețian? Riscul de a-l supăra pe marele august nu putea fi asumat de un general, care cunoștea efectele unui act de nesupunere. Ajuns la Roma și apoi în Galia, Constanțiu se va strădui să își îndeplinească îndatoririle de tată față de fiul său Constantin, pe care îl va trimite împreună cu mama sa la Nicomidia, la curtea Augustului Dioclețian. Mare curaj pentru un tată să își trimită copilul chiar la casa celui care îi furase bucuria de a-și vedea fiul crescând sub ochii săi. Dar și mai mare curajul Elenei să

accepte provocarea educării copilului ei într-un mediu în care stigmatul originii sale putea să îl afecteze iremediabil. Providența divină a lucrat asupra lui Constantin, iar acesta s-a făcut remarcat la curtea împăratului, însuși Dioclețian prețuindul și recunoscându-i calitățile fizice și morale. Nu trebuie uitat faptul că un mare merit în formarea și cristalizarea însușirilor morale l-a avut educația pe care a primir-o de la mama sa Elena. Iată cum îl descrie Eusebiu de Cezareea pe tânărul Constantin: „Nimeni nu i-ar fi putut ședea alături în ce privește frumusețea și farmecul, precum și în ce privește înălțimea și proporțiile trupului; iar tinerii de vârsta lui îl știau de frică, atât de vânjos era, atâta era de

puternic. Numai că zestrea lui sulfetească îi întrecea cu mult calitățile trupești: înainte de orice, își înveșmântase sufletul cu podoaba cumpătării, căreia mai apoi se pricepuse să-i dea o neasemuită strălucire prin marea lui cultură, prin înnăscuta lui putere de judecată și prin înțelepciunea cu care îl dăruise Dumnezeu. ” (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, pag. 73) Istoricul Lactanțiu amintește faptul că Dioclețian, încântat de calitățile fiului lui Constanțiu, îi va acorda prima sa funcție administrativă, ridicându-l la rangul de tribun de ordinul întâi (Lactanțiu, De mortibus persecutorum, 20). Pr. dr. Napoleon Nicolae DABu

3


Argeºul Ortodox

Primul Sinod Ecumenic de la Niceea Pentru început să definim termenul de „sinod ecumenic”. Conform “Dicţionarului de teologie ortodoxă” al Pr. Prof. Dr. Ion Bria „sinod ecumenic [gr. oikoumeniki; sinodos, lat. Concilium] este o adunare de episcopi, care reprezintă întreaga Biserică”. În plus, sinodul ecumenic este definit şi ca „Forma colegială în care se exprimă episcopatul universal în materie de doctrină şi de disciplină. Cu toate că episcopul are o destinaţie locală determinată, el are o răspundere colegială în problemele de interes general ale Bisericii”. Prin urmare, numai caracterul de reprezentare al întregii Biserici dă ecumenicitate unui Sinod. De asemenea, este de la sine înţeles că hotărârile unui astfel de Sinod devin valabile pentru întreaga Biserică reprezentată acolo. Primul Sinod de la Niceea(astăzi İznik, înTurcia) s-a întrunit la 20 mai în anul 325. Scopul primului Sinod ecumenic a fost, pe de o parte, stabilirea unei date fixe pentru sărbătorirea Paştelui, iar pe de alta, stabilirea adevărului cu privire la dumnezeirea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos cu Dumnezeu-Tatăl. Iniţiativa convocării acestui Sinod i-a aparţinut Împăratului Constantin cel Mare, care dorea să pună capăt polemicilor dintre Răsărit şi Apus cu privire la data Paştelui, dar şi tensiunilor ce existau între creştini, tensiuni datorate de teoria lui Arie. Teologul şi istoricul ortodox Prof. Alexander Schmemann, consideră că împăratul își dorea ca acest sinod să fie „simbolul și încununarea” victoriei sale asupra lui Licinius și a reunificării Imperiului. În discursul său de deschidere, Sf. Constantin descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind „mai periculoase decât războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva”. După ce împăratul și-a ținut discursul de deschidere, se consideră că Sfântul Osius este cel care a prezidat Sinodul, fiind convocat în acest scop chiar de către împărat, care și-l alesese drept sfătuitor în chestiuni teologice. Mai întâi, s-a hotărât ca, pentru întreaga creştinătate, data serbării Paştelui să fie prima Duminică după luna plină care urmează echinocţiului de primăvară . Dacă această Duminică va coincide cu data Paştelui iudeilor (14 aprilie), Paştele creştinilor se amână în Duminica următoare sau se prăznuieşte cu o Duminică mai înainte. Ulterior, diferenţele calendaristice în privinţa echinocţiului va duce la prăznuirea Paştelui la date diferite în Răsărit şi Apus. Sinodul a rezolvat şi problema ereziei lui Arie prin alcătuirea unui Simbol de credinţă compus din 8 articole, în care se afirma lămurit şi precis Dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl. Aceste 8 articole constituie, de fapt, prima parte a Crezului pe care astăzi îl cunoaştem, iar în acest fel Crezul de la Niceea devine punctul de referinţă al întregii învăţături ortodoxe. Eusebiu de Nicomidia este primul care propune delegaților spre analiză un crez arian, care este imediat respins. Eusebiu de Cezareea mal (de rostit la Botez) originar din Palestina. Acesta este considerat de mulți istoric ca fiind cadrul esențial pentru articularea Crez la un sinod din Antiohia. Crezul palestinian includea, în descrierea Persoanei lui Hristos, formula, de origine biblică, “Întâi-născut

4

din toată făptura”. Această formulare nu apare în Crezul de la Niceea, probabil pentru că, scoasă din contextul în care e integrată în scrisoarea Sfântului Pavel către Coloseni, ar fi putut fi interpretată în sens arian. În locul său a fost introdusă termenul de-acum celebru de homoousios, un termen filosofic care însemna că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă (consubstanţial) cu Tatăl. “Homoousios” înlocuia formula lui Arie, “homiousios” - de fiinţă asemănătoare, în sensul că Iisus ar fi primit o fiinţă asemănătoare Tatălui şi nicidecum aceeaşi fiinţă. Este foarte interesant faptul că a fost folosit acest termen, deși el fusese mai înainte utilizat de ereticii sabelieni (și în special de Paul de Samosata) în cursul secolului al III-lea d.Hr., în timpul disputei lor cu Sfântul Dionisie cel Mare. Ca în cazul multor altor termeni filosofici, Sfinții Părinți au preluat termenul homoousios și i-au dat un sens nou, ortodox. Conceptul a fost propus pentru prima dată la Niceea de Osius sau chiar de Constantin însuși, fiind mai apoi susținut de “un mic grup de teologi îndrăzneți și luminați care au înțeles că nu era suficientă o simplă condamnare a lui Arie, ci era nevoie și de o cristalizare a Tradiției Bisericii prin folosirea unui termen clar”. În afară de formularea de bază a Crezului, au fost formulate și patru anateme explicite la adresa arienilor. Toți episcopii de la Sinod au semnat Crezul, cu excepția a doi dintre ei, Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemaida, care au fost ulterior depuși de Biserică și exilați de către împărat împreună cu Arie, care a refuzat și el să accepte decretele Sinodului. Schmemann observă, cu privire la cei exilați, că astfel Constantin “confunda iarăși judecata Bisericii cu cea a Cezarului” (p. 79), făcând probabil aluzie la nefericita folosire de către împărat a puterii civile atunci când a ales să îi persecute pe donatiști. Arie era un preot învăţat din Alexandria care, începând cu anul 318, susţinea prin biserici faptul că Iisus Hristos n-a fost Dumnezeu, ci numai o creatură a Tatălui, negând astfel dumnezeirea lui Hristos. Totodată Arie susţinea şi subordinaţionismul, o teorie

conform căreia Fiul este mai mic decât Tatăl. Întrucât aceste rătăciri atrăgeau tot mai mulţi credincioşi, episcopul Alexandru al Alexandriei a încercat să îndrepte situaţia printr-un sinod local ţinut la Alexandria în anul 320. Însă acest sinod nu l-a oprit pe Arie în a-şi susţine pe mai departe învăţăturile greşite până în Egipt, Palestina, Siria, Libia, Pentapole şi provinciile Asiei Mici, aşa încât la anul 325 tulburarea Bisericii provocată de arianism era foarte mare. Eusebiu de Cezareea descrie situaţia de atunci astfel, în opera sa Viaţa fericitului Constantin, „În fiecare cetate, episcopii se ridicau contra episcopilor, mulţimile contra mulţimilor, luptând unii împotriva altora”. Cu privire la Arie şi ucenicii lui, aceştia au fost declaraţi eretici şi anatemizaţi. Ei au fost exilaţi în Iliric, după unele curente istorice undeva la cotul Dunării la sud de Belgradul de astăzi. Există o listă a episcopilor care au participat la Sinod, cuprinzând aproximativ 230 de nume, dar există unele indicii că listele ar avea unele lipsuri. Sfântul Atanasie al Alexandriei afirmă că numărul participanților era de 318, număr cu semnificație mistică, întrucât acesta era numărul slujitorilor lui Avraam (care pe atunci se numea încă “Avram” pe care acesta i-a luat cu el atunci când s-a dus să îl salveze pe nepotul său Lot (Cf. Facerea 14, 14). La Sinod au fost prezenți puțini episcopi din Occident (o situație care avea să se repete la toate Sinoadele Ecumenice): Marcu de Calabria, Nicasie de Dijon, Domnus de Stridon, Osius de Cordoba și Cecilian al Cartaginei, Sfântul Silvestru, Papă al Romei a fost reprezentat de doi preoți. Au fost prezenți și mai mulți sfinți răsăriteni binecunoscuți: în afară de Atanasie cel Mare, mai erau prezenți Nicolae al Mirelor, Spiridon al Trimitundei, Alexandru al Alexandriei şi Pafnutie Egipteanul. Între participanţii la sinod, semnatari ai hotărârilor doctrinare şi canonice, se numără şi doi ierarhi de pe teritoriul de astăzi al României. “Este vorba de Scitanul, cum este menţionat de Eusebiu de Cezarea, Marcu Tomensis, aşa cum a fost identificat de către istorici, şi Teofil episcopul Goților care îşi avea reşedinţa în zona de astăzi a judeţului Buzău” Alte hotărâri ale acestui Sinod au fost formulate în cele 20 de canoane care cuprind norme cu privire la organizarea şi disciplina bisericească, dintre care cele mai importante sunt cele cu privire la organizarea Bisericii după provinciile administrative ale Imperiului; prezenţa a trei episcopi liturghisitori în hirotonia episcopală precum şi moralitatea membrilor clerului. În ansamblu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea ocupă un loc extrem de important în istoria Bisericii, întrucât aici s-a stabilit învăţătura fundamentală cu privire la firea şi persoana lui Iisus Hristos, despre care mărturisim că este de o fiinţă cu Tatăl, egal acestuia, născut din Tatăl mai înainte de veci şi nu creaţie a Lui. Totodată, prin păstrarea şi astăzi în forma autentică a primelor 8 articole din Crez, Biserica îşi mărturiseşte universalitatea ei, atât în timp cât şi în spaţiu.


Argeºul Ortodox

Câteva puncte de vedere cu privire la relaţia dintre Stat – Biserică, în România, în cadrul discursului social – istoric, contemporan, precum şi în contextul revizuirii Constituţiei... Există (şi a existat întotdeauna) o tensiune: între real şi ireal, istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o trăim cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi cea divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului, destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger el ajunge fiară. Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Iisus Hristos. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, care este produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu este una gnostică, teoretică. Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta este mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii. Trecând de la această introducere, voi susţine că din punct de vedere istoric, Biserica – comunitate a creştinilor, cuprinde şi uneşte pe toţi cei ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a le comunica acestora Viaţa Sa care este Înviere, victorie asupra morţii. Ea reprezintă comunitatea şi comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Fiul în Duhul Sfânt, precum şi forma văzută a unei raportări suprafireşti la Iisus Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat în istorie. Cunoaştem faptul că Biserica are o alcătuire, o constituţie teandrică, ea unind timpul cu veşnicia, istoria cu supraistoria ori cu metaistoria. „Ea este locul unei „mişcări” veşnice a Înălţării şi a Cincizecimii care uneşte Cerul şi pământul prin „vălul” Sfintelor Taine, locul unde Sfântul Duh face cunoscută prezenţa şi Trupul cel slăvit al Mântuitorului” – potrivit afirmaţiilor teologului Olivier Clement. Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este cea aleasă fiind plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din ea o simplă învăţătură umană. Biserica, aşadar, este locul unde veşnicia încorporează timpul acestui veac. Rolul ei nu este acela de a înveşnici istoria, ci de a o sfinţi. Misiunea ei este eshatologică, şi anume aceea de a-l răscumpăra pe om pentru veşnicie, de a-l desprinde pe el de această lume, în vederea obţinerii adevăratei sale cetăţenii – Împărăţia Cerurilor – care nu este în şi din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, ea nu este o simplă parte a istoriei deoarece ea are propria misiune specifică, ci o asumare a ei, fără a se confunda cu realităţile istoriei pentru că ea are propria misiune, nu trăieşte în afara lor. Deşi Biserica este din cer, misiunea ei este una pământească. Biserica este supraistorică, metaistorică dar în acelaşi timp se află în istorie pentru că Iisus Hristos Domnul S-a întrupat în istorie, iar Biserica pe care a întemeiat-o cu “însuşi scump sângele

Său” a rămas în istorie pentru a-l răscumpăra pe om pentru supraistorie. Biserica nu ignoră, nu refuză şi nu respinge istoria, ci şi-o asumă, fiindcă misiunea ei este nu numai eshatologică ci şi istorică – căci omul trăieşte în istorie, întrun timp şi spaţiu circumscris, istoric şi geografic. Este taină, simbol şi mod al prezenţei lui Dumnezeu în lume, dar ea este şi fenomen social, act şi fapt istoric. Biserica nu poate lucra şi cultiva mântuirea oamenilor desprinsă fiind de realitatea materială a vieţii, despărţită fiind de pământ şi de timp, pentru că ea a luat naştere în timp şi este subordonată, în acest sens, categoriilor temporale. Ea este în mod necesar şi concret o instituţie. Alcătuirea sa ierarhică este ancorată în realitatea ei sacramentală, doar succesiunea apostolică a episcopatului poate atesta că Dumnezeu rămâne printre noi, prin Sfintele Taine – după cum spune acelaşi teolog Olivier Clement. Dar spre deosebire de alte instituţii sociale care îl au ca subiect pe om, Biserica nu îl consideră pe om doar ca pe o zidire raţională supusă unor necesităţi şi interese strict

temporale, ci şi în perspectiva scopului său supranatural şi suprafiresc către care trebuie să conveargă întreaga sa existenţă personală şi comunitară. În aceste împrejurări Biserica nu a trecut cu vederea şi nici nu a tratat superficial realitatea existenţială ce conduce social şi politic istoria care se întrupează în Stat. Statul nu este de sorginte ori de esenţă divină, dar corespunde rânduielii dorite de Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care învocă şi impune supunere şi ascultare din partea tuturor. De aceea, Biserica a avut intotdeauna simţul istoric, întrucât nu a respins şi nu a ignorat rolul Statului în planul existenţei social – istorice, neopunând acestuia un refuz categoric izvorât dintr-o orientare spirituală spre lumea de dincolo. Dimpotrivă, Instituţia eclesială l-a considerat un partener şi un aliat indispensabil al societăţii civile şi religioase, după cum precizează, în această direcţie, atât învăţătura scripturistică cât şi tradiţia canonică a Bisericii. Mai mult decât atât, fiind împlinitori ai cuvintelor biblice, încă de la început Eclesia a rânduit pomenirea în cadrul liturgic a conducătorilor Statului, practică ce se află şi astăzi în uz. Prin urmare, postulatul şi posibilităţile unei relaţionări între Biserică şi Stat se întemeiază şi se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitate duhovnicească, mistică, cât şi o realitate instituţională, socială, istorică iar omul – ca subiect al istoriei şi, în fond al unei organizări statale – aparţine atât Împărăţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului. Însă Biserica, în pofida apartenenţei sale la o altă lume, la un alt univers, nu şi-a pierdut simţul istoric, încercând să se situeze permanent într-un raport de conciliaritate, de armonie şi deschidere faţă de structura seculară. Ceea ce este foarte important de subliniat aici, este faptul că acest raport se desfăşoară între anumite limite şi se funfamentează pe baza unor condiţii invocate în mod reciproc. Aşa cum spuneam, Biserica este un fenomen

social şi o instituţie socială, strâns legate de un anumit mediu, situându-se în cadrul unei organizări statale, însă într-un plan paralel cu cel al Statului, înţelegându-se prin acest lucru o cooperare substanţială, dar lipsită de orice imixtiuni şi amestecuri arbitrare, nefondate şi de orice “tovărăşie” a Bisericii la toate nedreptăţile şi greşelile puterii statale. În această relaţie Biserica nu poate să îşi uite misiunea sa, deoarece cele două laturi ori aspecte ale caracterului său diacronic sunt strâns unite iar fiinţa ei este teandrică, misiunea ei fiind una celestă. Ea nu este o instituţie ca oricare alta. De aceea, ea nu se poate confunda cu interesele Statului care sunt pur lumeşti, pământeşti, limitate deci, la această existenţă terestră. Un conformism şi o compatibilitate absolută cu aceste interese ar putea fi păgubitor pentru credibilitatea, imaginea şi autoritatea ei în faţa poporului, a lumii. Biserica nu are voie să se amestece în disputele politice, înlăturând astfel, orice bănuială ori suspiciune cu privire la favorizarea şi părtinirea vreunei guvernări politice. Ea nu trebuie să fie purtată şi manipulată în platforma program a vreunui partid politic şi nici nu-şi va regăsi, vreodată, sensul ;I identitatea în spectrul propagandei electorale. Rolul său predominant constă în a-I conduce pe oameni pe drumul ce duce la mântuire, oferindu-le această certitudine, şansă şi posibilitate. O preocupare intensă şi exagerată pentru problemele ce revin competenţei Statului ar putea genera suspiciuni referitoare la garanţia mântuirii şi a misiunii sale în lume. Căci creştinismul nu se poate reduce la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, ce faci tu din iconomia lor în Biserică şi în Istorie ? Profesorul Teodor M. Popescu susţine că Biserica nu are o misiune politico-economică deoarece ea este o instituţie religios – morală. Evanghelia nu poate fi transformată în lege de Stat şi nici Biserica în organizaţie politico – socială. În altă ordine de idei, Biserica este în lume. Mădularele sale sunt membrii societăţii. Raportul Bisericii cu societatea este esenţială, fundamentală. Ea trebuie să-şi exercite rolul spiritual şi soteriologic nu doar răspunzând problemelor axiologice şi eshatologice ale omului contemporan îndeosebi, ci şi îngrijându-se cu orice preţ de protejarea şi promovarea demnitatăţii tuturor persoanelor umane precum şi coeziunea societăţii. Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că Biserica se substituie Statului în relaţia acestuia cu societatea şi nici nu îşi asumă funcţiile proprii ale acestuia, însă ea trebuie să îndeplinească o misiune esenţială şi totodată imperativă şi anume: alinarea suferinţelor tuturor oamenilor şi protejarea demnităţii umane – lucru ce scoate în evidenţă gândirea şi slujirea socială a Bisericii, aşa încât ea nu poate fi în afara problemelor sociale cu care se confruntă omul. Ea nu poate fi un spectator indiferent, pasiv şi superficial, fără participare directă şi substanţială, în raport cu societatea şi implicit cu Statul, care supraveghează şi cârmuieşte această societate. Dar mărturisirea creştin - socială în istorie este (şi ea) incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu, inclusiv din punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii, înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte diavolului, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire a acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării şi ale autosuficienţei. Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, şi în sensul social - comunitar. Glasul ei este

5


Argeºul Ortodox aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei, filantropică, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei. Caracterul spiritual şi transcendent al Bisericii nu reprezintă o scuză şi o justificare imbatabilă pentru o atitudine pasivistă în relaţie cu socialul, aşa cum nici mentalitatea strict consumistă a sistemelor social – economice ale vremurilor nu poate constitui o argumentare pentru “socializarea” excesivă a mesajului său. Drept urmare, o atitudine antistatală şi ignorantă ar poziţiona Biserica în cealaltă extremă – antisocială, iar ancorarea excesivă în social ar denatura şi deteriora însăşi misiunea sa. Accentuarea unilaterală a mesajului său ar duce, pe de o parte, la relativizare, iar pe de alta, la lipsa de realism, precum şi o carenţă a discursului său social care oricum se află în stadiul incipient de noviciat şi de catehumenat. Nu putem ignora faptul că ea trebuie să-i susţină pe oameni nu doar din punct de vedere moral – duhovnicesc, ci chiar şi social, prin grija faţă de trup, care deşi este pieritor are o valoare inestimabilă deoarece el reprezintă organismul în care omul îşi lucrează mântuirea. Biserica are o atitudine critică, dar în acelaşi timp constructivă şi iubitoare faţă de lume, astfel încât ea niciodată nu este împotriva acesteia, ci pentru ea, este în şi deasupra lumii. Ea are drept scop şi ţintă finală înveşnicirea lumii cu Mântuitorul Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu – În Împărăţia Sa, cu aportul dragostei desăvârşite, şi nicidecum pieirea sau distrugerea ei. “Prin aceasta ea nu îşi pierde atributele sale, nu se “cosmicizează”, ci coboară în lume pentru a o ridica şi a o câştiga pentru veşnicie. În felul acesta Biserica evită atât “monotelistul ecclesiologic” – negarea misiunii sale în lume, cât şi seminestorianismul – relativizarea adevărului dumnezeiesc în favoarea lumii.” – După cum afirmă Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos de la Atena. În aceste condiţii, schimbând puţin registrul discuţiei noastre, vom susţine, în cele ce urmează că acum ne aflăm în perioada de dezbatere publică a unui nou text constituţional. Dubla calitate a creştinilor, cea de membru al Bisericii şi cea de cetăţean al unui Stat, ne obligă la o reflecţie creştină de tip sociopolitic, care se cere precedată de o întrebare fundamentală: ce este Statul? Elaborarea unei noi Constituţii este un moment de refondare a societăţii politice româneşti. O astfel de lege fundamentală nu descrie doar instituţii şi proceduri politice, ci şi societatea. Astfel, o Constituţie bună poate înseamna o societatea mai bună, care să fie rodul voinţei participanţilor ei. În acest sens, o Constituţie are vocaţia de a fonda statul în care trăim. Marile Constituţii, cele cu care se mândresc societăţile democratice occidentale, sunt documente rezultate în urma asumării unor experienţe istorice tragice. Constituţia celei de-a Cincea Republici Franceze redactată în anul 1958 este o consecinţă a războiului din Algeria. Constituţia americană din anul 1787 este rezultatul Războiului de Independenţă. Constituţia Republicii Italiene din anul 1947 este rezultat deconstruirii statului fascist. Cel mai bun exemplu este, însă, cel britanic: în acest caz se vorbeşte despre o contituţie “nescrisă”, pentru că nu avem un unic text. Sunt peste 80 de volume care stau pe masa din mijlocul Camerei Comunelor. Este, deci, o constituţie “foarte scrisă” care adună decizii, norme, tradiţii etc., apărute în urma unor tensiuni majore ale societăţii britanice încă de acum 800 de ani: Magna Charta Libertatum (1215), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Parliament Act (1911, 1949), etc. Jurisprudenţa constituţională britanică ne spune prin caracterul ei excepţional că un bun pact social şi politic se consolidează pe tradiţie. Astfel, vocaţia unei Constituţii este aceea de a discerne ce a fost greşit în trecut pentru a împrumuta viitorului societăţii pozitivul unei reflecţii îndelungate. Constituţia devine un pansament al unei crize, având menirea de a discerne experinţa istorică, şi nu neapărat prezentul. La fel, în cazul nostru, statul comunist a păcătuit prin anularea libertăţii umane creând un mediu în care doar cei puternici au avut vocaţia de a rezista, cei slabi capitulând. De aceea, o nouă Constituţie trebuie să limiteze atotputernicia statului în societate şi să spună explicit că subiectul politic este totalitatea cetăţenilor adunaţi într-un corp politic, nu statul. Aşadar, ce este Statul? Statul nu este un om sau un grup de oameni, ci acel ansamblu de instituţii care ocupă vârful societăţii. Este o suprastructură impersonală investită cu putere în interesul dreptăţii sociale. Cetăţenii se unesc între ei şi cad de comun acord să se supună unei puteri care este descrisă de legi. Prin urmare, orice act înfăptuit de către stat este opera cetăţenilor săi, nu a unei entităţi invizibile. Ca dispozitiv care organizează autoritatea, statul este parte şi instrument ale corpului politic (poporul), dar şi inferior corpului politic, aşa cum partea este inferioară întregului. El nu are independenţă supremă faţă de întreg, nici putere supremă asupra lui, deci nu poate fi în mod autentic

6

suveran. De aceea, statele democratice se numesc suverane în raporturile cu alte state, nu cu propriii cetăţeni. Tipul ideal de stat este un produs exclusiv al raţiunii (Statul de drept). El se distinge fundamental de societate, fiind un mijloc al acesteia, nu un scop în sine. Statul de drept este mijlocul prin care cetăţenii se înscriu într-un proiect comun, dar şi cel care ne reaminteşte că am depăşit graniţele acelui proiect prin puterea sa punitivă. Totodată el trebuie obligat să finanţeze activităţile pe care cetăţenii şi grupurile de cetăţeni nu le pot face singure. Dacă la ora actuală milioane de români sunt plecaţi în străinătate la muncă, de foarte multe ori dezgustaţi de societatea noastră, este şi pentru că nu au conştiinţa că aparţin unui proiect comun. Acest lucru ne sugerează că statul român este încă un stat slab, dezinteresat de mulţi dintre cetăţenii săi. La peste douăzeci de ani după căderea comunismului avem datoria morală să deconstruim statul totalitar. O vor avea şi generaţiile următoare nouă, pentru că americanii încă se raportează la Abraham Lincoln, Alexander Hamilton, James Madison şi ceilalţi ca la “părinţii fondatori”, francezii, la Revoluţia sângeroasă din anul 1789, iar britanicii, la anul 1215. Dacă democraţiile consolidate încă păstrează în structura lor exemplele de tipul “Aşa nu!”, cu atât mai mult cea românească trebuie să găsească formula potrivită de pact social pentru a depăşi ateismul, statolatria şi individualismul produse de regimul comunist. Nici regimul politic românesc precedent comunismului nu ne oferă prea multe bune practici ale guvernării. Sociologul francez de origine română Matei Dogan, un savant de reputaţie mondială, numea în 1946 regimul politic românesc din perioada anilor 1866-1937 “o democraţie mimentică”, arătând precaritatea construcţiei statului de drept în ţara noastră. În altă ordine de idei, lipsa distincţiei dintre societate şi stat a permis regimului comunist să dizolve autonomia societăţii, partidul-stat intrând până şi în zonele cele mai intime ale vieţii cetăţenilor prin informatorii săi. Partidul Comunist s-a comportat ca un demiurg, deasupra poporului, dar şi în interiorul lui. Biserica rămăsese singura oază de umanitate într-o societate în care însuşi partidul dorea să îşi asume şi puterea pastorală de transformare a “omului nou” de tip sovietic. Procedând aşa, comunismul demonstrează că adevăratul său concurent a fost religia însăşi şi de aceea a încercat să o înlocuiască cu o viziune eshatologică profund materialistă. Noua lume avea să fie una în care să domnească utopia egalitarismului perfect. Dacă Biserica este pentru noi o societate perfectă, întrucât este Trupul Tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, statul nu va avea niciodată aceeaşi vocaţie. Cu toate acestea, viaţa în trup a creştinilor o pregăteşte pe cea “în duh”, ceea ce se traduce prin nevoia de participare a credincioşilor la realizarea binelui comun în viaţa de aici. Mai mult decât atât, filosoful francez Pierre Manent arată faptul că Biserica are dreptul de a controla tot ceea ce ţine de această lume. Ea trebuie să vegheze cu cea mai vie atenţie ca toţi cei care conduc să nu ordone celor supuşi să comită fapte care le-ar putea pune în pericol mântuirea. Dacă în logica guvernamentalităţii contemporane omul este un simplu element statistic, Biserica ne reaminteşte în permanenţă că omul este mult mai mult: el este o persoană unică şi irepetabilă, care are vocaţia mântuirii. Mai departe, mântuirea este un act personal, dar care necesită şi primeşte amprenta comunităţii, ceea ce înseamnă că omul este profund îndatorat să reflecteze la felul în care se structurează puterea în comunităţile sale: familie, loc de muncă, sat sau oraş, ţară etc. Primele reflecţii de tipul personalismului politic în spaţiul românesc le găsim chiar în ortodoxie. Astfel, în anul 1924, Episcopul Râmnicului Noul-Severin, Bartolomeu Stănescu, licenţiat în drept şi sociologie la Sorbona, spunea că “omul este care îşi face statul, iar nu statul îl face pe om”, denunţând caracterul intruziv al statului român interbelic în viaţa socială. În anii comunismului, Aleksandr Soljeniţîn, simţind povara ateismului impus spunea: “Nu vrem această “mântuire”, nu vrem să fim mântuiţi de aceşti oameni şi cu aceste mijloace”. Cetăţenii români şi-ar dori să trăiască într-o societate în care studentul merituos ştie că pregătindu-se consecvent pentru o carieră o va putea urma, în care omul matur muncind atât bine cât şi corect poate să ofere bunăstare familiei lui şi în care bătrânul pensionar este preţuit pentru munca lui de o viaţă. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să ştie regulile jocului unei societăţi care se vrea stabilă. Altfel spus, atunci când guvernul ordonă cetăţenilor ceva, aceştia ar trebui să aibă conştiinţa că ei l-au autorizat. Ce ne poate furniza această încredere? Pe de o parte, democraţia, deşi este, aşa cum o numea Winston Churchill, “tot un regim prost, dar puţin mai bun decât celelalte”, şi, pe de altă parte, spiritul autentic creştin, care trebuie să modeleze comportamentul nostru în comunitate. (Potrivit afirmaţiilor Domnului Cătălin Raiu, făcute în Cotidianul „Lumina” al Patriarhiei Române, în ziua de 17 mai 2010, în articolul „Ce (nu) este Statul” - http://ziarullumina.ro/teologiepolitica/ce-nu-este-statul).

Altfel spus, revenind puţin la problematizarea iniţială, acum în concluzie şi în încheiere, vom recunoaşte faptul că raportul, între şi dintre cele două instituţii, a evoluat în mod diferit de-a lungul timpului, plecând de la perioada de aur a aşa – zisei simfonii bizantine şi ajunfând până la contextul actual geopolitic, social, cultural şi religios care trebuie să presupună anumite pârghii şi condiţii de relaţionare între cele două instituţii mai sus menţionate. Această asociere nu poate fi contextuală, conjuncturală sau oportunistă şi nici abordată aleatoriu ca fiind nesemnificativă, ci trebuie să fie una sinceră şi foarte serioasă. Este adevărat şi faptul că nu putem defini un model de relaţie Stat – Biserică universal valabil, cu aplicabilitate în interiorul tuturor statelor, deşi pot exista unele asemănări şi similitudini, deoarece fiecare Stat îşi reglează şi conturează aceste relaţii ţinând seama de tradiţiile culturale şi religioase proprii şi mai ales de cadrul politico – ideologic şi axiologic pe care şi-l asumă. Este cunoscut faptul că în epoca noastră fiecare Stat în cadrul independenţei şi suveranităţii sale, îşi normează relaţiile cu Biserica sau cultele recunoscute, în aşa fel încât fiecare ţară creează premizele legale ale raporturilor sale cu aceste culte religioase. Problema principală se referă la modul în care se stabileşte acest cadru şi care sunt condiţiile ce-l definesc. Şi când susţinem acest lucru ne gândim la rolul pe care îl acordă Statul Bisericii în contextual spiritual şi cultural al societăţii, totodată şi paradigma sau tipologia adoptată în definirea relaţiilor dintre cele două instituţii. În situaţia de faţă este bine să fim realişti şi să nu avem pretenţia reînvierii unor tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios şi cultural al vremurilor (de pildă modelul bizantin), dar nici nu putem fi atât de ignoranţi încât să aspirăm spre efemeritatea statutului laic (modelul francez), şi asta de dragul autonomiei şi a unei presupuse libertăţi, bineştiind că adevărata şi autentica libertate nu există decât în Dumnezeu – Cel în Treime lăudat. Imparţialitatea, neutralitatea ori nepărtinirea Statului în relaţie cu cultele nu poate însemna nicidecum enclavizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un domeniu particular în care intră cine poate şi iese cine vrea şi nu urmărim nici cultivarea unei conştiinţe ateiste, secularizate. Imposibilitatea existenţei unui Stat theocratic nu poate justifica extinderea hegemoniei unuia ce l-a alungat pe Dumnezeu şi Biserica Sa, la periferia societăţii. Departe de noi gândul de a postula imaginea intervenţionistă a unei Biserici ce stă, în mod autoritar, deasupra Statului chemându-l la raport şi ordine, noi optăm pentru o viziune mult mai optimistă care vizează o “sinergie” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fără cuvânt şi fără acţiune în lumea contemporană, căci misiunea ei nu sa încheiat, ea fiind legată de concepţiile, ideologiile şi situaţiile regimurilor politice şi sociale trecute. Ea este datoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral – dunovniceşti şi sociale, prin îndreptarea anomaliilor, a erorilor, a lipsurilor şi a slăbiciunilor politice şi sociale la care membrii ei colaborează sau asistă cu indiferenţă. Pe de o parte, trebuie să se conştientizeze şi de către cei care sunt nostalgici după “modelul bizantin” că în împrejurările de faţă, Biserica nu-şi poate revendica sarcini care îi depăşesc atribuţiile. Ea nu poate înstitui cenzura pentru unele acţiuni politico-economice ale Statului, dar nici nu poate fi redusă misiunea ei la un “pur ethicism”. Trebuie să se ajungă la o reciprocitate şi la o stare de echilibru astfel încât Ea trebuie să deţină în mod concret şi real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, ca cetăţean şi credincios, cu alte cuvinte esre chemată să adopte măsuri de perspectivă, fără a fi nevoiţi să facem distincţia artificială între cei doi şi fără a fi suspectaţi de încălcarea libertăţii de conştiinţă. În altă ordine de idei, faptul că ea nu reprezintă un reper de “consiliere” pentru Stat, aşa după cum s-a întâmplat în epoca bizantină, nu îndreptăţeşte o atitudine ignorantă faţă de opinia ei atunci când este dezbătută problema valorilor sau nonvalorilor societăţii de mâine. Aceasta este marea provocare a contextului social – istoric actual, atât pentru România care a ieşit din şabloanele unui model totalitarist, şi care nu a adoptat încă, un model concret şi eficient de relaţii Stat – Biserică, orientându-se doar oarecum mimetic după modelele altor state europene, cât şi pentru identitatea Europei de mâine. În ce priveşte România, ne întrebăm care este sau care ar fi modelul cel mai simbiotic, eficient şi optim în vederea consolidării şi definirii unei relaţii între Stat şi Biserică, atâta vreme cât nici modelul tradiţional – bizantin, precum nici cel izvorât din revoluţia franceză, al Statului laic şi laicizat nu pot fi alternative viabile pentru contextul actual? Şi aceasta în condiţiile în care Biserica este chemată la (re)evaluarea vocaţiei sale profetice cu privire la cârmuirea duhovnicească a lumii care aspiră la ajungerea din „Biserica luptătoare” în „Biserica cea triumfătoare” – care nu este din lumea aceasta dar este pentru lumea aceasta – şi vrea să participe „într-un cer nou şi pământ nou” la comuniunea veşnică şi deplină cu „Împăratul Veacurilor ce au să fie!”... Stelian GomBoş


Argeºul Ortodox

Astăzi, religia ta s-ar putea asemăna cu religia lui Cain sau cu religia lui Abel? Primii doi copii ai lui Adam şi a Evei, Cain şi Abel, au adus Domnului Dumnezeu, fiecare câte o jertfă. Jertfele lor erau total diferite. Din felul cum şi-au adus ei jertfele Domnului, se poate vedea respectul lor faţă de Dumnezeu şi nevoia lor de dependenţă faţă de El. În rândurile care urmează vom analiza relaţia lor cu Dumnezeu şi modul lor de a se lega cu încredere de El, adică vom studia religia fiecăruia dintre ei prin prisma jertfelor pe care le-au adus. Chiar dacă ei aveau ocupaţii diferite, aveau nevoie să se închine Bunului Dumnezeu. « După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: “Am dobândit om de la Dumnezeu”. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ. » (Facerea 4,1-2). La fel şi noi astăzi, ca oameni suntem diferiţi unii de ceilalţi, prin prisma felului cum ne câştigăm pâinea de fiecare zi, însă fiecare dintre noi avem trebuinţă să ne închinăm în duh şi în adevăr lui Dumnezeu. Mai întâi vom analiza religia lui Cain. Analizând coordonatele religiei lui Cain, vom putea observa ce anume caracterizează o astfel de religie. Religia lui Cain se caracterizează prin următoarele trăsături : a. mai întâi de toate religia lui Cain este una care nesocoteşte sângele : « Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.» (Facerea 4,3). Nu poate exista o ofensă mai mare adusă lui Dumnezeu decât aceea de a nesocoti Jertfa sângelui. Mielul pe care l-a adus ca jertfă, fratele său, Abel, reprezenta Jertfa Supremă, reprezenta Jertfa Crucii Mântuitorului. A neglija mielul şi a aduce roadele câmpului, oricât de bune şi frumoase erau acestea, ele nu puteau înlocui Jertfa sângelui. Mielul adus de Abel, pe care l-a neglijat Cain, reprezenta pe Mielul lui Dumnezeu, care ne oferă posibilitatea mântuirii noastre prin credinţa în El. Acest lucru ni-l spune şi Sfântul Apostol Pavel : «Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui.» (Efes. 1,7). A nesocoti Jertfa sângelui, Jertfa Crucii, este cea mai mare ofensă adusă lui Dumnezeu. Fâcând în felul acesta omul respinge posibilitatea mântuirii prin Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, şi crede că există o altă posibilitate de a fi salvat, doar prin meritele sale. Sfântul Apostol Petru spunea despre Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, că nu există altă cale de mântuire, decât prin Crucea Lui : «Atunci Petru, plin fiind de Duhul Sfânt, le-a vorbit: Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui Israel, fiindcă noi suntem astăzi cercetaţi pentru facere de bine unui om bolnav, prin cine a fost el vindecat, cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră! Acesta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului; Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi. » (Fapte 4,8-12). Cum să neglijezi Jertfa Mielului, din moment ce, reiese tocmai din Jertfa Mielului : « Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, ci şi ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea.» (Rom. 5,8-11). Şi noi creştinii de astăzi să medităm la religia noastră, dacă nu cumva ignoră Jertfa Crucii, Aceluia care este Sfântul lui Israel : « Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului. » (Evrei 10,29). Toţi cei mântuiţi vor cânta lui dumnezeu în semn de recunoştinţă faptul că au biruit păcatele prin sângele Mielului :« Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. » (Apoc. 12, 10-11). Veşnic seva aduce laudă Răscumpărătorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos : « Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul; » Apoc.5,9.

b. Religia lui Cain este una care nu suportă concurenţa, competiţia : «Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.» (Facerea 4,5). Nu trebuie să facem niciodată concurenţă cu alţi închinători. Dacă trebuie să fie o competiţie atunci aceea trebuie să fie una sfântă şi cu noi înşine şi nu cu alţii. Fiecare dintre noi să se străduiască să facă pentru Domnul cât poate el mai bine ceea ce i se dă să facă sau doreşte el să facă pentru Domnul. c. Religia lui Cain este una care promovează neadevărul, minciuna : Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: “Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta ? (Facerea 4,6). « Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: “Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a răspuns: “Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” ,6.9). Nimeni, nici credincioşii, nici slujitorii domnului nu trebuie să folosească minciuna : Aceasta este unealta diavolului : « Dar în proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii: aceştia fac desfrânare şi umblă cu minciuni, ajută mâinile făcătorilor de rele, ca nimeni să nu se întoarcă de la necredinţa sa; toţi sunt pentru Mine ca Sodoma, şi locuitorii lui ca Gomora.» (Ier. 23,14). Dreptul Iov spunea că nu a umblat cu minciuni : «Umblat-am oare întru minciună şi picioarele mele au zorit spre înşelăciune? » (Iov, 31,5).

d. Religia lui Cain este una care nu poate opri săvârşirea păcatelor : « Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l! » (Facerea 4,7). Domnul ne cheamă şi ne îndeamnă şi astăzi să ne oprim din săvârşirea fărădelegilor şi să nu grămădim pacate peste păcate : « Vai de feciorii răzvrătiţi, zice Domnul, vai de cei ce fac planuri fără Mine, care fac legăminte ce nu sunt în Duhul Meu, ca să grămădească păcate peste păcate.» (Isaia 30,1) ;Mulţimea păcatelor aduce întodeauna consecinţe. Ce bine ar fi să ne pocăim cu toţii de fărădelegile noastre, cerând iertare pentru ele în virtutea meritelor sângelui vărsat al Mielului : « Toţi prietenii tăi te-au uitat şi nu te mai caută; că Eu te-am lovit ca pe un vrajmaş, cu pedeapsa crudă, pentru mulţimea fărădelegilor tale, pentru că se înmulţiseră păcatele tale. De ce te plângi de rana ta? Durerea ta este de nevindecat? După mulţimea fărădelegilor tale ţi-am făcut aceasta, pentru ca se înmulţiseră păcatele tale. Dar toţi cei ce te mănâncă vor fi mâncaţi şi toţi vrăjmaşii tăi vor merge şi ei toţi în robie şi toţi jefuitorii tăi vor fi jefuiţi. » (Ier.30,14-16). e. Religia lui Cain este una care produce în mod continuu frica morţii : « După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: “Să ieşim la câmp!” Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: “Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a răspuns: “Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” Şi a zis Domnul: “Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide”.» (Facerea

4,8-14). f. Religia lui Cain este una care se îndepărtează de Dumnezeu : «Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: “Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden.» (Geneza 4,15-16). 2. Religia dreptului Abel se caracterizează prin următoarele lucruri : a. Religia lui Abel este una care dăruieşte lui Dumnezeu lucruri preţioase, lucruri de valoare : «Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui.» (Facerea 4,4). Orice dar pe care-l faci Domnului, să fie făcut din inimă, să fie de bună voie : « Şi tot aurul şi argintul pe care-l vei aduna tu din toată ţara Babilonului, împreună cu toate darurile de bună voie de la popor şi preoţi, pe care le vor jertfi ei pentru templul Dumnezeului lor, cel din Ierusalim. » (Ezdra 7,16) ; Când dăruieşti pentru Dumnezeu, să nu fii zgârcit, ci să fii generos, să te bucuri că poţi să dai, că ve-i vedea astfel binecuvântarea Domnului :« Aceasta însă zic: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună. Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun.» (2 Cor.9,6-8). b. Religia lui Abel este una care, prin închinarea şi darurile aduse, produce bucurie Domnului : «...Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui.» (Facerea 4,4). Cel mai mare dar pe care poţi să-l aduci Domnului, este prpria ta fiinţă. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă pe noi toţi, să ne aducem pe noi înşine Domnului ca nişte jertfe vii : «Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească. » (Rom.12,1). Cea mai frumoasă şi mai valoroasă jertfă adusă Domnului este viaţa ta pe care să opredai Domnului, consacrându-te să-L asculţi şi să te bucuri numai în Domnul. c. Religia lui Abel este una care cere în mod continuu ajutor de la Dumnezeu : « Şi iată o femeie cananeianca, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. » (Matei 15,22-25). Azunci când suntem apăsaţi şi ne îndreptăm spre Dumnezeu cu închinarea care i se cuvine, s ridicăm ochii credinţei spre El, că doar de la El primim ajutorul în nevoile noastre :« Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul. » (Psalmi 121,12). « Ajutorul nostru este în numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul. » (Psalm 124,8). d. Religia lui Abel este una care are reverberaţii peste timp, una care vorbeşte peste veacuri : « Şi a zis Domnul: “Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ.» (Facerea 4,10). e. Religia lui Abel este una care găseşte întotdeauna oameni care să fie gata spre a duce mai departe adevărata religie : « Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set, pentru că şi-a zis: “Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain”.» (Facerea 4,25). Dumnezeu a găsit întodeauna în fiecare generaţie, oameni care să fie gata şi dornici de a duce mai departe sfânta credinţă. Fiişi tu unul care să duci dreapta credinţă cu evlavie mai departe, către rudeniile tale, către vecinii tăî, către oricine. Fii un astfel de om şi Dumnezeu te va binecuvânta pe tine şi familia ta. Acolo unde se face o nedreptate, fii gata tu să faci o binefacere. Acolo unde este supărare şi apăsare, fii tugata să aduci o rază de mângâiere.Acolo unde există lipsă de pâine sau de alte trebuinţe, fii tu creştinul de azi, gata să poţi dărui o bucată din pâinea ta, o haină din hainele tale şi ceva din tot ceea ce Bunul Dumnezeu te-a binecuvântat. Ce bine ar fi să putem trăi în fiecare zi religia lui Abel, iar religia lui Cain, o religie doar de formă şi după propriile gusturi, să lipsească din viaţa noastră. Doamne ajută-ne să trăim şi noi ca dreptul Abel, şi să înălţăm în închinarea noastră zilnică doar Jertfa Mielului, Jertfa sângelui Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Doamne ajuta ! Dr. Ioan-Gheorghe ROTARu

7


Argeºul Ortodox

Ortosinteze Manifestări artistice cu tematică religioasă în Eparhia Argeşului şi Muscelului În perioada 6-8 iunie 2013, Consiliul Judeţean Argeş, prin Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş, în parteneriat cu Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, Primaria Curtea de Argeş şi Centrul de Cultură şi Arte “George Topârceanu” şi alte instituţii de cultură argeşene, cu sprijinul Societaţii Române de Televiziune -Redacţia “Viaţa Spirituală”, a organizat cea de-a XX-a editie a

realizator a participat cu cel mult două producţii, cu condiţia ca acestea sa fie înscrise la secţiuni diferite. Producţiile prezentate în concurs s-au încadrat în urmatoarele categorii de film: documentar (didactic, monografic, etnografic, etnologic, sociologic, reportaj) şi eseu. Premiile concursului, în valoare netă, sunt următoarele: Marele Premiu - 1.200 lei şi trofeul

Necula cu filmul,, Raiul din inima munţilor”, Premiul I - 800 lei, oferit de Primăria Municipiului Curtea de Argeş, adjudecat de Tudor Porumb cu filmul ,, Rezonanţe vâlcene“; Premiul al II-lea - 600 lei, oferit de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş, adjudecat de Elena Stăicuţ din Bucureşti, cu filmul ,,Între mit şi adevăr-Pârvu Mutu”; Premiul al III-lea - 500 lei, oferit de Centrul de Cultură şi Artă ,, Festivalului-concurs al filmului cu tematica George Topârceanu” din Curtea de Argeş, religioasa “Lumină din Lumină”. adjudecat de Mihaela Ilea din Cluj, cu filmul,, Acesta a fost deschis tuturor producţiilor de Părintele Ioan, arhiepiscopul munţilor “; Premiul film video din ţară care au fost realizate după 1 Special - 500 lei, oferit de Centrul Judeţean ianuarie 2012, fară a fi acceptate filmele care au pentru Conservarea şi Promovarea Culturii participat la ediţiile precedente. Festivalul işi Tradiţionale Argeş, adjudecat de Anişoara propune să contribuie la revitalizarea şi Ştefănucă, din Galaţi, pentru filmul Lavara. conservarea tradiţiilor creştine (ortodoxe, Peliculele trimise pentru concurs nu se catolice sau greco-catolice) ale spiritualităţii înapoiază, ci rămân în patrimoniul concursului, româneşti, la o cunoaştere mai profundă de constituindu-se într-o arhivă a manifestării. către tineret a valenţelor educative ale Bisericii În cadrul aceleiaşi festivităţi, la Centrul de Creştine. Cultură şi Arte “George Topîrceanu” din Cetatea În după-amiaza zilei de 6 iunie, începând cu Basarabilor, s-a desfăşurat astăzi şi festivitatea de orele 16.00, juriul format din personalităţi ale premiere a Expoziţiei Naţionale de Icoane artei cinematografice şi din reprezentanţi ai Rugămu-ne Ţie!, ediţia a XV-a. instituţiilor organizatoare, a vizionat cele 18 Juriul de specialitate a ales 23 de icoane care au filme acceptate în concurs. fost premiate de diferite instituţii ale judeţului Premierea s-a făcut în ziua de 7 iunie, la orele Argeş. 11.00, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Marele Premiu în valoare de 1500 lei, oferit de Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, festivalului, oferit de Arhiepiscopia Argeşului şi Consiliul Judeşean Argeş, a fost adjudecat de urmată de vizionarea filmelor care au obţinut Muscelului , a fost adjudecat de Alina Resceanu şi Cristina Gheorghe din Craiova , iar Premiul I în Premiul de Excelenţă şi Marele Premiu. De Marian Vulcănescu din Craiova cu filmul ,, Biserici valoare de 1200 lei, oferit de Arhiepiscopia asemenea, a fost difuzat un material video care a de lemn hunedorene”, Premiul de Excelenţă - Argeşului şi Muscelului a fost adjudecat de Marian prezentat o retrospectivă a ediţiilor precedente 1.000 lei, oferit de Consiliul Judeţean Argeş a fost Crângaşu din Alexandria. desfăşurate din anul 1993 şi până în prezent. adjudecat de Cristian Gheorghe şi preot Ciprian După regulamentul concursului, fiecare

ZIuA RuGĂCIuNII ŞI A PORŢILOR DESCHISE

Data de 6 iunie reprezintă un moment de bucurie duhovnicească pentru credincioșii Eparhiei Argeşului şi Muscelului, pentru că sărbătorim ziua de naștere a Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului. Evenimentul a adunat în curtea Catedralei Arhiepiscopale clerici veniţi din cele şase protopopiate ale Eparhiei, membrii din personalul Centrului Eparhial şi foarte mulţi credincioşi. În baldachinul din faţa ctitoriei domnitorului sfânt Neagoe Vodă Basarab, Înaltpreasfinţitul

Părinte Calinic a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu un sobor format din 120 de preoţi. Părintele profesor Radu Tascovici, decanul Facultăţii de Teologie Sfânta Muceniţă Filoteia din Piteşti, a prezentat în faţa auditoriului cele mai importante aspecte din viaţa şi activitatea Chiriarhului de la Argeş, amintind de perioada copilăriei, a intrării în monahism şi de realizările deosebite din cei 28 de ani de arhierie. Cei prezenţi la acest eveniment deosebit au avut bucuria de a asculta cuvântul de învăţătură rostit de Întâistătătorul Eparhiei Argeşului şi Muscelului, care a mulţumit tuturor pentru bunăvoinţa de a fi martori la aniversarea împlinirii unei vîrste binecuvântate. După oficierea Sfintei Liturghii soborul de preoţi prezent a mers în procesiune spre Palatul Arhiepiscopal , locul unde Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic a avut bucuria de a fi gazdă pentru toţi cei care au venit să transmită Înaltpreasfinţiei Sale cele mai frumoase urări în această zi binecuvântată de Dumnezeu. Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic sa născut în Cracăul-Negru la 6 iunie 1944, din părinţi ortodocși români: Elena si Haralambie, numindu-se din botez Constantin. A studiat la Seminarul teologic din mănăstirea Neamţ (1959-1964) şi la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1964-1968).

A slujit ca preot în parohiile Tioltiur şi Inău din Transilvania (1964-1971), s-a călugărit la mănăstirea Căldăruşani în decembrie 1971, primind numele Calinic. A îndeplinit ascultările de muzeograf şi secretar al mănăstirii de metanie (1972-1974), apoi a fost transferat la mănăstirea Cernica (1974-1977). A fost numit stareţ al mănăstirii Sinaia (19771981), apoi al mănăstirii Cernica (1981-1985), arhiereu vicar al eparhiei Râmnicului şi Argeşului, cu titlul Argeşeanul şi cu reşedinţa la mănăstirea Curtea de Argeş. În această demnitate a fost hirotonit şi instalat la 17 noiembrie 1985. La 12 februarie 1990 Sfântul Sinod a decis reînfiinţarea Episcopiei Argeşului, cu jurisdicţie peste judeţele Argeş şi Teleorman. Ca locţiitor de episcop, la 4 aprilie 1990, a fost numit arhiereul vicar Calinic Argatu Argeşeanul, ales episcop eparhiot în 27 septembrie 1990 şi înscăunat la 18 noiembrie 1990. Truda în propovăduirea Sfintei Evanghelii, pe tărâm cultural-misionar şi administrativ, a făcut ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub preşedinţia Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, să ridice, în anul 2009, Episcopia Argeşului şi Muscelului la treapta de Arhiepiscopie, iar Prea Sfinţia Sa să fie numit Arhiepiscop al Argeşului şi muscelului.


Argesul Ortodox nr. 593 15-22 iunie 2013