Calea cea micã
„...vreau sã caut modalitatea de a merge în cer pe o cale micã ºi foarte dreaptã, foarte scurtã, o cale micã ºi cu totul nouã.” Sf. Tereza a Pruncului Isus (Ms,C,2v)
Publicaþie b ianualã a I nstitutului S ecular „ Sfânta T ereza a P runcului I sus”
A trãi bucuria unirii cu Isus ºi cu fraþii Dacã învierea lui Cristos este momentul central al anului liturgic, dacã nu existã înviere fãrã frângerea pâinii ºi vãrsarea sângelui, adevãr fãrã Mielul de jertfã ºi sacrificiul de pe cruce, dacã nimic nu are valoare fãrã învierea din morþi ºi fãrã memorialul morþii ºi învierii sale – jertfa sfintei Liturghii –, atunci e fireascã întrebarea ce se impune: Care trebuie sã fie atitudinea unui creºtin în aceastã atmosferã de sãrbãtoare ºi ce trebuie sã facã un ucenic al Domnului? Este normal ca acest moment sacru sã nu rãmânã doar o simplã amintire sau comemorare, ci bucuria lui trebuie retrãitã fãrã încetare, iar razele speranþei sale trebuie sã lumineze timpul omului, timpul istoriei. Aducându-ºi aminte de ziua Învierii lui Cristos, nu numai o singurã datã pe an, ci în toate duminicile, Biserica înþelege sã arate fiecãrei generaþii cine este axa purtãtoare a istoriei (Dies Domini, 2): el, Cristos, care este viu ºi nu mai moare ºi care este viaþa lumii. Pentru cei care cred cã învierea Domnului este centrul istoriei mântuirii ºi fundamentul pe care se reazemã întreaga operã de mântuire ºi tot destinul omului, ei trebuie sã trãiascã ºi sã exprime aceastã credinþã cu tot sufletul ºi cu întreaga viaþã, anunþând cã el, Cel Viu, trãieºte ºi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui, proclamând astfel cu tãrie cã dacã am murit împreunã cu Cristos, vom ºi trãi împreunã cu el (cf. Rom 6,9). A-l întâlni pe Cel Înviat ºi a rãmâne în comuniune cu el are drept consecinþã realizarea acelei comuniuni ecleziale cu ceilalþi fraþi; se pun bazele acelei realizãri miraculoase a unui singur trup, printr-o singurã pâine (cf. 1Cor 10,17); se desãvârºeºte o singurã inimã ºi un singur suflet, aºa cum s-a întâmplat cu primii creºtini despre care ne vorbeºte cartea Faptele Apostolilor (cf. 4,32). Cine se împãrtãºeºte în ziua Învierii cu Isus cel ce rãmâne în taina altarului, cine participã la frângerea pâinii, simte acea bucurie de care cei doi ucenici s-au umplut ºi care i-a determinat sã iasã îndatã ºi sã vesteascã ºi fraþilor lor experienþa trãitã. Ce poate fi mai plãcut ºi mai sfânt pentru un creºtin în acest An al Euharistiei ºi în atmosfera de dupã Sinod, prin care a trecut Biserica noastrã localã, care ºi-a îndreptat cu multã însufleþire privirile spre Cristos prezent în mijlocul poporului nostru, decât sã te laºi cuprins de luminã, sã trãieºti speranþa prezenþei Celui Înviat ºi sã împãrtãºeºti ºi altora marea bucurie a întâlnirii ºi a comuniunii cu el. (Din Scrisoarea pastoralã, Paºti – 2005)
PS Petru Gherghel, episcop de Iaºi
•
Nr. 7
•
aprilie 2 005
Misionarism terezian
„Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul sãu, nãscut din femeie, nãscut sub Lege, ca sã-i rãscumpere pe cei care sunt sub Lege, ca sã primim înfierea”(Gal 4,4-6). Gândindu-ne în spirit de credinþã la iubirea nemãrginitã a lui Dumnezeu care trimite pe Fiul sãu, Cuvântul întrupat, la sãrmanii oameni care gemeau sub sclavia pãcatului, ºi cã acest Fiu avea misiunea de a elibera omenirea ºi de a o repune în circuitul iubirii dumnezeieºti, ne dãm seama cã, de fapt, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos este cel dintâi misionar. Predicând vestea cea bunã, dovedind prin numeroase semne cã este trimisul Tatãlui, sãvârºind prin Jertfa Crucii, din iubire, rãscumpãrarea neamului omenesc, rãmânea ca aceastã operã dumnezeiascã sã fie la îndemâna tuturor. Pedagogia ºi metodologia divinã a intervenit, chemând ucenici dintre oameni, martori ai vieþii, învãþãturii, rãstignirii ºi învierii Învãþãtorului, Isus. Dupã înviere, li se aratã, le spune „Pace vouã”, suflã asupra lor, zicându-le: „Primiþi pe Duhul Sfânt, cãrora le veþi ierta pãcatele, vor fi iertate; cãrora le veþi þine, vor fi þinute” (In 20,21-23). Iar înainte de a se înãlþa la cer le încredinþeazã epocala misiune: „Mi-a fost datã toatã puterea în cer ºi pe pãmânt. Aºadar, mergeþi, ºi faceþi ucenici din toate naþiunile, botezându-i în numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh învãþându-i sã þinã toate câte v-am poruncit. ªi iatã, eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârºitul lumii”. (Mt 28,18-20) Sfântul evanghelist Luca menþioneazã, în introducerea cãrþii Faptele Apostolilor, asigurarea datã de Isus apostolilor sãi, înainte de înãlþare: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastrã, voi veþi primi o putere ºi îmi veþi fi martori în Ierusalim, în toatã Iudeea ºi Samaria, ºi pânã la marginile pãmântului”(Fap 1,8). Conºtienþi de misiunea datã, apostolii au pornit la drum cu tot curajul ºi chiar cu preþul vieþii. Când autoritãþile iudaice, alarmate de succesele predicãrii apostolilor, insistã sã înceteze de a mai predica despre Isus cel rãstignit ºi înviat, Petru ºi ceilalþi apostoli rãspund: „Trebuie sã ascultãm mai degrabã de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29b). Asemenea lor toþi care au primit pe Duhul Sfânt pentru vestirea Cuvântului ºi administrarea tainelor mântuirii, ºi-au împlinit, îºi împlinesc ºi vor continua sã împlineascã pânã la sfârºitul veacurilor mandatul încredinþat. Istoria Bisericii creºtine rezervã pagini care de care mai frumoase ºi glorioase ale activitãþii misionare. Ordine ºi congregaþii cãlugãreºti s-au consacrat în mod deosebit acestei activitãþi. Suflete mari, carismatice, înfocate de dragoste faþã de Dumnezeu ºi faþã de oamenii care nu îl cunosc, ºiau închinat viaþa de rugãciune ºi de ascezã creºtinã în sprijinul activitãþii misionare. Unul dintre aceste suflete, care de mai bine de un secol animã viaþa misionarã a Bisericii, este sfânta Tereza a Pruncului Isus. (continuare în pag. 7)
2
Nr. 7
Calea cea micã
Suflet terezian
...O, Celine! Cât de uºor este sã-i placi lui Isus, sã-i încânþi inima! Trebuie doar sã-l iubeºti, fãrã a te privi pe tine însuþi, fãrã a-þi examina excesiv defectele... Tereza ta nu se gãseºte în înãlþimi în acest moment, dar Isus o învaþã sã tragã folos din toate, din binele ºi din rãul pe care îl gãseºte în sine. El o învaþã sã se bucure la banca iubirii, sau mai curând nu, el se bucurã pentru ea, fãrã a-i spune cum se aflã el acolo, cãci aceasta este problema lui, nu a Terezei; în ce o priveºte, ea trebuie sã se abandoneze, sã se predea fãrã a pãstra nimic, nici mãcar bucuria de a ºti cât ne aduce banca sa. Dar în fond, ea nu-i copilul risipitor, deci lui Isus nu-i este greu sã-i facã un ospãþ, cãci ea este totdeauna cu el. Domnul nostru vrea sã lase „oile fidele în pustie (Mt 18,12). Cât de multe îmi spune aceasta!... El este sigur de ele; ele nu ar mai putea sã se îndepãrteze cãci sunt prizoniere ale iubirii; de asemenea, Isus le sustrage prezenþa sa sensibilã pentru a da consolidãrile lui pãcãtoºilor, iar dacã le conduce pe Tabor, este doar pentru câteva clipe... vãile sunt cel mai adesea locul sãu de odihnã: „acolo se odihneºte el la amiazã” (Ct 1,7). Dimineaþa vieþii noastre a trecut, ne-am bucurat de adierile înmiresmate ale aurorei; atunci totul ne surâdea, Isus ne fãcea sã simþim dulcea sa prezenþã; dar, când soarele a cãpãtat putere, preaiubitul ne-a condus în grãdina sa, ne-a fãcut „sã culegem smirna încercãrii” (Ct 5,1), despãrþindu-ne de toate ºi de el însuºi. „Colina smirnei” (Ct 4,6) ne-a întãrit prin parfumurile ei amare, iar Isus ne-a fãcut sã recoborâm ºi acum suntem în vale. El ne-a condus încetiºor de-a lungul apelor. ...Ah! Sã fim totdeauna picãtura de rouã a lui Isus, aici e fericirea, desãvârºirea. Este o fericire cã trebuie sã-þi vorbesc þie, cãci alte persoane nu ar putea înþelege limbajul nostru ºi mãrturisesc cã nu este adevãrat decât pentru puþine suflete... Într-adevãr, directorii spirituali te sfãtuiesc sã progresezi în perfecþiune fãcând un numãr mare de acte virtuoase, ºi au dreptate..., dar directorul meu, care este Isus, nu mã învaþã sã-mi numãr actele. El îmi spune sã fac totul din iubire, sã nu-i refuz nimic, sã fiu mulþumitã când îmi dã o ocazie sã-i dovedesc cã îl iubesc, dar aceasta se face în pace, în abandon; Isus este cel care face totul, eu nu fac nimic...
(Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Scrisoarea XVII – 6 iulie 1893)
Rugãciune pentru o persoanã din lume Doamne îþi ofer toate acþiunile pe care le voi face azi, în intenþiile ºi pentru slava inimii sfinte a lui Isus, vreau sã sfinþesc bãtãile inimii mele, gândurile ºi lucrãrile mele cele mai simple, unindu-le cu meritele tale infinite ºi reparându-mi greºelile, aruncându-le în cuptorul iubirii tale milostive. O, Doamne, îþi cer pentru mine ºi pentru cei care îmi sunt dragi, harul de a împlini perfect voinþa ta sfântã, de a accepta pentru iubirea ta bucuriile ºi suferinþele acestei vieþi trecãtoare, pentru ca sã fim într-o zi reuniþi în cer pentru toatã veºnici. Aºa sã fie!
Sfânta Tereza a Pruncului Isus
Evanghelizarea astãzi „A evangheliza” înseamnã a purta „vestea cea bunã” oamenilor, a le anunþa Evanghelia. Pentru credinþa creºtinã, unica evanghelie este Isus Cristos, „Evanghelia Tatãlui”. De aceea, lucrarea de evanghelizare consistã în mod fundamental în vestirea lui Isus Cristos între oameni. Enciclica papei Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi, Magna Charta referitoare la evanghelizarea în Biserica secolului al XX-lea, exprimã aceasta prin urmãtoarele cuvinte: „nu se poate vorbi de evanghelizare dacã nu se anunþã numele, doctrina, viaþa, promisiunile, împãrãþia, misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu” (nr. 27). Doar în Isus Cristos existã mântuire pentru om. Pentru acest motiv este necesar a anunþa tuturor oamenilor, astfel încât toþi sã poatã fi salvaþi de unicul Salvator (cf. Fap 4, 10). Evanghelizarea trebuie sã înceapã de la o „veste bunã”, de la o evanghelie care conþine mântuirea omului. În faþa unicei evanghelii a lui Isus Cristos, de-a lungul istoriei nu înceteazã sã aparã falºi propovãduitori, presupuºi salvatori ai oamenilor ºi, odatã cu ei, alte evanghelii. Apostolul Paul, convertit din persecutor în apostol, în timp ce ascultã pe Domnul care-i reveleazã pe „Fiul Sãu pentru a-l vesti în mijlocul pãgânilor” (Gal 1,16), se lamenta cã existã apostoli ai altor evanghelii ºi cere imperativ credincioºilor sãi de a nu accepta o altã evanghelie în afarã de aceasta a lui Isus Cristos, chiar dacã aceea ar fi vestitã de un înger din cer. „Am spus-o ºi acum o repet: dacã vreunul vã va predica o evanghelie diferitã de cea pe care aþi primit-o, sã fie anatema” (Gal 1,9). Tentaþia de a cãuta o nouã evanghelie este o constantã a tuturor timpurilor. Evangelizarea este o activitate. De aceea, ea are nevoie de un om capabil sã desfãºoare aceastã misiune cãtre cei deschiºi spre a o primi. Evanghelizarea este un itinerariu al mântuirii, o cale pe care fiecare om trebuie sã o parcurgã. Omul este întotdeauna un cãlãtor spre Dumnezeu. Evanghelizarea îl dispune pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Cea mai importantã parte a evanghelizãrii a fost împlinitã deja: este opera lui Dumnezeu în Isus Cristos. Lucrarea de evanghelizare continuã sã se desfãºoare pânã la sfârºitul timpurilor ca o completare a patimii lui Cristos (Col 1,24), motiv pentru care se cere cooperarea tuturor celor care sunt invitaþi sã trãiascã în Cristos. Evanghelizarea este realizatã o datã pentru totdeauna în misterul întrupãrii, al crucii ºi învierii lui Cristos ºi implicã un itinerariu circular: are începutul în misterul trinitar al coborârii lui Dumnezeu în strãfundul umanitãþii, se manifestã în întâlnirea cu oamenii din lume prin intermediul lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu ºi are ca punct culminant întoarcerea la sânul Tatãlui. Isus Cristos a vorbit de aceastã circularitate pe care El însuºi o împlinea: venea de la Tatãl, era în lume ºi la sfârºitul misiunii sale, se întorcea la Tatãl (In 16, 28). Vestirea împãrãþiei lui Dumnezeu prin intermediul proclamãrii evangheliei lui Isus Cristos este o chemare care se adreseazã în profunzime omului pentru a se converti la Dumnezeu ºi a primi pe Fiul sãu prin care Dumnezeu se reveleazã omului. Convertirea lui Paul constituie modelul ideal pentru orice convertire. Esenþialul în ea este întâlnirea cu Isus Cristos (Fap 9,22; Gal 1,16). Chiar ºi parabola fiului risipitor propune trãsãturile esenþiale ale itinerariului conversiunii: fuga tânãrului de la casa pãrinteascã, condiþia de mizerie ºi degradare în þara îndepãrtatã ºi întoarcerea în grabã spre întâlnirea cu tatãl, care-l întâmpinã aruncându-ºi braþele pe dupã gâtul sãu ºi face sãrbãtoare pentru cã din nou acesta se aflã în sânul familiei (Lc 15,11-31). Situaþia culturalã a timpului nostru constituie o ameninþare, dar ºi o provocare pentru evanghelizare. Ieri a fost posibilã evanghelizarea unui întreg continent, America, lumea cea nouã. În schimb, astãzi se constatã o anumitã eclipsare a lui Dumnezeu ºi o culturã care îndrãzneºte chiar sã respingã evanghelia. Mâine, dacã existã heralzi, propovãduitori ai evangheliei precum apostolii, avem speranþa fermã cã „deºertul va înflori”. Fiecare creºtin este chemat sã coopereze, sã facã apostolat, dar în mod special sunt chemate „terezinele”. Curajul pentru adevãr este garanþia pentru viitorul evanghelizãrii ºi al credinþei. Adevãrul care mântuieºte este acesta: „Isus Cristos ieri, azi ºi în veci” (Ev 13,8).
Abelardo Lobato
aprilie 2 005
Calea cea micã
3
Vocaþia Institutului nostru secular Maria pe Calvar
la vestirea Evangheliei: trecut, prezent ºi viitor Institutul secular al Sfintei Tereza a Pruncului Isus s-a nãscut pentru evanghelizare. A evangheliza înseamnã a duce vestea cea bunã oamenilor. Cu toþii suntem chemaþi la vestirea evangheliei; bineînþeles, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, dar suntem chemate sã-i fim colaboratoare. Trei puncte de vedere diferite ne îngãduie sã descoperim mai bine aceastã chemare: deviza, pilda ºi realitatea Institutelor seculare. Deviza noastrã, aleasã de întemeietorul nostru, Mons. Bacciarini, este, în limba latinã. Sevire Christo et Ecclesiae („A sluji lui Cristos ºi Bisericii”). Slujirea lui Cristos este rãspunsul la chemarea lui, este sequela Christi („urmarea lui Cristos”) ce se cere în viaþa noastrã. El ne-a spus cã „n-a venit ca sã fie slujit, ci sã slujeascã” (Mt 20, 28). Maria se simte „slujitoarea Domnului” (Lc 1, 38). Papa se proclamã, în Bisericã, cu frumoasa expresie a sfântului papã Grigore cel Mare, Servus servorum Dei („slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”). Fiecare sorã trebuie sã se simtã bucuroasã în slujire, împlinind faptele de milostenie atât sufleteºti cât ºi trupeºti (cf. Mt 25, 31-46). Pilda ºi mãrturia sunt de nelipsit. E de ajuns sã ne amintim de episcopul Bacciarini, vestitor înflãcãrat al evangheliei ºi martor al ei, în suferinþã ºi în dãruirea totalã de sine. Îmi place ºi sã amintesc în mod deosebit pasiunea evanghelizatoare a Mariei Motta; trãia în general ascunsã, simplu, dar cu fãclia mereu aprinsã. Se identifica deplin cu faptele în slujba Diecezei: cateheza de duminicã, munca împreunã cu femeile din Acþiunea Catolicã, îngrijirea editurii Buona Stampa. Surorile ce au trãit alãturi de ea sunt martore ale totalei ei dedicãri faþã de celelalte, ale mãrturiei ei simple de vestire a evangheliei. Dupã anul 1948, ºi Institutul nostru a acceptat normele Bisericii despre Institutele seculare, o noutate în viaþa creºtinã, ce-ºi propune sã uneascã douã realitãþi: a fi în lume ºi a fi consacraþi prin mãrturisirea sfaturilor evanghelice, asumarea adevãratei ºi deplinei laicitãþi, ºi în acelaºi timp deplina (continuare în pag. 7)
Sfânta T ereza d e L isieux, m aestrã d e n ovice ( foto d in 1 896)
Într-un sat din Moldova trãia o vãduvã. Trãise cu soþul ei treizeci de ani. Au fost o familie foarte bunã ºi credincioasã. Soþul a murit într-un accident la pãdure, iar durerea ei nu a fost micã. Singura ei bucurie mai era bãiatul de 15 ani. Era un elev silitor ºi un creºtin foarte bun. Bucuria mamei era sã-l vadã un bun creºtin. Într-o searã, venind de la oraº, unde rezolvase mai multe probleme, este atacat de un grup de rãufãcãtori ºi este ucis. Mama, bunã creºtinã, a suferit enorm pentru aceastã mare pierdere a vieþii sale. Parohul acelui sat a încercat sã-i aline durerea sãrmanei femei. Dar, ca o adevãratã Vitoria Lipan, acea femeie, cu seninãtate, a afirmat: „Dacã Maicii Domnului i-a fost rãpit Isus, când era în floarea tinereþii, de ce eu ar trebui sã plâng? Sunt foarte bucuroasã cã fiul meu a fost un bun creºtin. Ca ºi Maria vreau sã am speranþa cã fiul meu va ajunge în cer”. Admirabilã afirmaþie. Pentru aceastã mamã curajul ºi seninãtatea Mariei pe Calvar au fost o adevãratã mângâiere. Într-adevãr, felul Maicii Domnului de a suporta durerea, demnitatea ei în faþa morþii, puterea de a depãºi aceste momente, speranþa cã orice durere are ºi o rezolvare frumoasã, sunt de admirat. ªi artiºtii au vãzut în scena de pe Calvar un moment culminant al vieþii Maicii Domnului. Nu numai Michelangelo, dar mulþi alþii au încercat ºi au reuºit sã o surprindã pe Maria cu trupul fãrã viaþã al lui Isus în braþe. Sã urmãrim câteva din trãirile Mariei pe Calvar. Mai întâi este durerea fireascã: ea suferã vãzându-l pe Isus mort, fãrã viaþã la doar 33 de ani. Apoi suferã din cauza nedreptãþii: Isus fãcuse doar bine ºi ajutase pe alþii, ori beneficiarii binelui fãcut l-au ucis. Si azi se aflã pe Calvar o icoanã splendidã a Maicii Sfinte care are inima strãpunsã de mai multe sãgeþi. Maria, aici pe Calvar îºi meritã din plin titlul de Maicã Îndureratã. Mai observãm ceva: Maria nu ridicã tonul, nu se rãzbunã, nu cere rãzbunare: ea acceptã cu o inima largã suferinþa, voinþa lui Dumnezeu. ªi în aceastã privinþã Marie ne este un model admirabil. ªi pe Calvar mai vedem ceva: Maria e plinã de speranþã. Unii teologi susþin cã Maria, dupã ce Isus a murit, a fost singura persoanã care nu ºi-a pierdut speranþa ºi mai credea în continuare cã Fiul sãu, deºi murise, este adevãratul Mesia. Noi ne confruntãm adesea cu momente grele, persoane dragi nouã mor, avem momente de necredinþã. În toate acestea, Maria ne este un adevãrat învãþãtor, un adevãrat maestru în arta acceptãrii voinþei lui Dumnezeu. Maicã Îndureratã, care ai bãut paharul amar al suferinþei pe care þi l-a încredinþat Dumnezeu, fii alãturi de noi atunci când durerea ne doboarã, când suntem apãsaþi de boalã, de moarte, de singurãtate. Marie, învaþã-ne sã acceptãm mereu planul ºi voinþa lui Dumnezeu. Asemenea þie, dacã vom depãºi cu bine Vinerea Mare, vom ajunge sã ne bucurãm din plin ºi de Duminica Învierii.
Pr. Iosif Dorcu
4
Nr. 7
Calea cea micã
• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •
Râvnind la „calea cea micã” ca la „fructul oprit” „Considerând Biserica, trupul mistic al lui Cristos – încercam sã mã identific cu unul din mãdularele sale, aº fi voit sã fiu preot, misionarã, teolog – aº fi voit sã exersez toate vocaþiile în acelaºi timp, dar mi-am dat seama cât de limitate-mi sunt puterile – ºi am ales o singurã vocaþie – Iubirea” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus). Ajunsã la vârsta adolescenþei ºi eu, ca majoritatea tinerilor am încercat sã rãspund la întrebãrile frecvente la care puþini au gãsit rãspunsuri: „care este rostul vieþii?” Ne naºtem fãrã voia noastrã, trãim fãrã a fi meritul nostru, mergem la ºcoalã unde învãþãm la biologie „teoria evoluþionistã” a lui Darwin: o specie ar fi posibil sã evolueze din altã specie – doar teorie. Nimic nu a putut fi demonstrat, ºi parcã nu ar fi fost suficient – ajungem la filozofie, care se vrea a fi „iubitoare de înþelepciune”, dar realitatea e alta. Citim doar câteva file ºi deja vedem douã curente total opuse: materialismul ºi idealismul. Primul afirmã cã viaþa a apãrut din haos, totul este materie, aceasta fiind factorul primordial, iar conºtiinþa – o funcþie a creierului – care la rândul sãu este „o formã a materiei superior organizatã”. Concluzia: a apãrut din haos, existã întâmplãtor ºi se îndreaptã în viitor tot în haos. Idealismul ne spune cã întâi a fost conºtiinþa ºi apoi a apãrut materia. Pornind de la „teoria bing-bang-ului ºi apropiindu-se de adevãratele valori din cãrþile sfinte, iatã cã ne-am trezit cã am terminat o ºcoalã care mai mult ne-a „ameþit” cu contradicþiile ei filozofice. Rãspunsul clar ºi drumul drept l-am gãsit însã în Biblie. Aici gãsim sensul vieþii, aici ni se demonstreazã cã nu venim din haos, nimic nu este întâmplãtor, totul a fost creat de Dumnezeu, totul este bine aºezat. Fiecare dintre noi suntem deja un mic mãdular din trupul mistic al lui Cristos, alcãtuit sã funcþioneze spre binele nostru, spre fericirea noastrã. Fericirea – pãi aceasta o cautã deja toatã lumea ºi materialiºtii ºi darwiniºtii; toþi o cautã ºi nu o gãsesc. Unii se amãgesc cã au gãsit-o prin consum de droguri, alþii printr-un consum excesiv de alcool sau, mai rãu, unii o pun în relaþie cu luxul (vile, maºini), parfumatã excesiv cu o viaþã sexualã destrãbãlatã care le aduce în realitate multã neliniºte, mai multã disperare. Finalul nu poate fi decât pedeapsa; urmeazã sã suportãm consecinþele pãcatelor. Înspãimântatã de toate aceste teorii, încã din tinereþe am încercat sã ajung la Dumnezeu „pe calea cea micã” pe care a urmat-o ºi sfânta Tereza a Pruncului Isus. Mare mi-a fost decepþia atunci când pãrintele paroh mi-a spus cã nu pot sã urmez o „viaþã consacratã”, pentru cã seminarul e numai pentru bãieþii care vor sã ajungã preoþi. M-am rugat mult lui Dumnezeu sã-mi arate care este vocaþia mea pe acest pãmânt: de ce m-a mai creat oare Dumnezeu? Oare numai ca sã rãmân orfanã de tatã de la 2 ani? Oare ce vinã aveam eu ca sã suport consecinþele Celui de-al Doilea Rãzboi Mondial? Oare îi plãcea lui Dumnezeu de câte ori plângeam? Câte întrebãri!... la care nu am gãsit rãspunsuri, dar nici nu le-am mai cãutat dupã ce am citit „Istoria unui suflet”, scrisã de sfânta Tereza. Am înþeles cã prin rugãciune ºi iubire adevãratã, prin renunþare la sine ºi trãind pentru alþii, poþi sã vezi calea aleasã de Dumnezeu. Pentru mine a urmat „cãsãtoria”, dar nu ca o pedeapsã, ci ca o ºansã datã mie de Domnul – spre sfinþenie. Am respectat poruncile ºi m-am apropiat tot mai des de sacramente: spovada ºi sfânta împãrtãºanie. Fructificând harul pe care l-am primit de la Dumnezeu – vocea –, am cântat în corul bisericii. Mai târziu, am fãcut parte din „Acþiunea Catolicã”, încã de la înfiinþarea ei. De multe ori am simþit cum Dumnezeu mã ajutã sã am grijã de alþii, iar dupã ce am rãmas vãduvã, am gãsit drumul spre chemarea supremã: „viaþa consacratã”. Am simþit cum visul meu din copilãrie, ce pãrea atunci pentru mine „fructul oprit”, acum este posibil. Dupã depunerea primului angajament „calea cea micã” propusã de sfânta Tereza, patroana institutului nostru, era deschisã larg pentru mine. Acum sunt sigurã cã „fructul oprit” s-a transformat în credinþã, ascultare, sãrãcie, castitate ºi o totalã dãruire spre iubire. Mulþumesc lui Dumnezeu!
Anuþa Roca (Roman)
Vã chem la sfinþenie „... Doresc sã fiu sfântã, dar simt neputinþa mea ºi îþi cer, Dumnezeul meu, sã fii tu însuþi sfinþenia mea” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus) Cu ocazia depunerii primului angajament, am auzit o terezinã spunând în faþa altarului: „vreau sã fiu sfântã!” La început m-am gândit: „Ce îndrãznealã!” dar meditând la aceasta ºi recitând cele scrise de sfânta noastrã patroanã pe aceastã temã, cãutând argumente în tezaurul biblic, m-am decis sã vã invit pe toate sã pãºim pe calea sfinþeniei ºi sã ajungem prin ea la mântuirea sufletelor. „Am înþeles cã pentru a deveni sfântã”, ne spune sfânta Tereza (Ms A 10r), „trebuie sã suferi mult, sã cauþi mereu ceea ce este mai desãvârºit ºi sã uiþi de tine însuþi”. Cãutând în visteriile Vechiului Testament aflãm cuvintele Tatãlui ceresc: „Fiþi sfinþi, cãci eu sunt sfânt, eu, Domnul, Dumnezeul vostru” (Lv 19,2), iar în Exod (19,6): „Îmi veþi fi o împãrãþie de preoþi ºi un neam sfânt”. În Noul Testament, Isus Cristos reia aceste îndemnuri la sfinþenie de nenumãrate ori, amintindu-ne de respectarea poruncilor, de iubirea de Domnul ºi de aproapele. Dar ce este sfinþenia? La cel mai simplu nivel, sfinþenia înseamnã a fi altfel, a fi diferit de ceea ce este obiºnuit. La nivelele mai adânci, ea este puternicã ºi spiritualã manifestând misterul ºi esenþa lui Dumnezeu, aducându-ne într-o stare de binecuvântare ºi putere spiritualã. Domnul ne cheamã pe toþi la sfinþenie. El ne spune la o parte cã, ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca sã fim sfinþi ºi fãrã prihanã înaintea lui...” (Ef 1,4). Sfinþenia e concretã, trebuie exprimatã în faptele noastre. Sfântã este persoana care îl imitã pe Isus ºi se aseamãnã cu el, devine imaginea lui, membru al trupului sãu mistic, nu putem fi sfinþi de unii singuri, ci numai uniþi cu ceilalþi într-un singur trup care este Biserica lui Cristos. Isus este modelul, calea de parcurs ºi de aceea trebuie sã devenim ca el: milostivi, iubitori, sãraci, simpli, fãcãtori de pace. Sã-l rugãm pe Duhul Sfânt sã ne copleºeascã cu daruri: umilinþa, rãbdarea, bunãtatea, fidelitatea, bucuria, bunãvoinþa, curãþia, demnitatea, evlavia, credinþa, rugãciunea. În zilele noastre întâlnim: speranþã, zbucium, resemnare, obosealã, înfrângere. Sã-l recunoaºtem pe Isus în semenii noºtri, aceasta înseamnã chemarea la sfinþenie. Sfântul Paul ne îndeamnã „sã fim sfinþi”, „sã cãutãm o cununã nepieritoare”. „Cine se aflã în Cristos este o fãpturã nouã, suntem rãscumpãraþi prin sângele lui, sã mergem pe calea sfinþeniei. Este un timp pentru toate; pentru sfinþenie orice timp e bun: tinereþea, maturitatea, bãtrâneþea. Sfântul Pãrinte, Ioan Paul al II-lea, ne-a spus cã „bãtrâneþea e o binecuvântare de la Domnul. E un timp de graþie, ultima perioadã a vieþii în care putem dobândi cununa sfinþeniei”. Sã ducem lupta cea sfântã pentru a o dobândi! Ajutã-ne Isuse!
Iulia-Ioana (Iaºi)
aprilie 2 005
5
Calea cea micã
• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •
Liturgia Cuvântului Pregãtire, ascultare ºi punere în practicã (continuare din numãrul trecut)
„Aceastã zi fericitã (a duminicii) care trecea aºa de repede avea o formã de melancolie...” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Ms. A,17v) Dupã ce ai ascultat lectura din evanghelie a Cuvântului Domnului, înþelegerea lui presupune trei paºi: Primul pas: Ce spune textul în sine? (sã nu iei din text numai ce-þi place) Al doilea pas: Ce-mi spune mie (nouã) textul? Ajutaþi aici ºi de omilie, intrãm în dialog cu Dumnezeu, aºa încât sensul sãu sã se actualizeze ºi sã pãtrundã astãzi în viaþa ta de creºtin. Trebuie sã poþi, asemenea Mariei, sã meditezi ce ai ascultat ºi astfel „cuvântul Domnului” sã locuiascã în toatã bogãþia sa pe buzele ºi în inima ta. Al treilea pas: Sã te strãduieºti sã vezi: „Ce-þi inspirã textul, ce vrei sã-i spui lui Dumnezeu?” A sosit, momentul rãspunsului. Întãrindu-þi credinþa ºi voinþa reciþi împreunã cu întreaga bisericã crezul ºi poþi propune sau chiar spune câteva intenþii la rugãciunea credincioºilor. Acum poþi sã vezi lumea cu ochii sãracilor, cu ochii lui Dumnezeu, sã-þi schimbi modul tãu de a gândi. Multe lucruri pe care le credeai fidele, faþã de Evanghelie, faþã de Constituþia Institutului, în realitate nu erau altceva decât fidelitate faþã de tine însuþi ºi faþã de interesele tale. Acum eºti chematã sã demonstrezi în viaþa ta cã iubirea lui Dumnezeu se descoperã în iubirea faþã de aproapele, sã spui totdeauna: „Fie mie dupã Cuvântului tãu” (Lc 1,38). ªi astfel, tot ce urmeazã sã faci dupã celebrarea Cuvântului, sã fie fãcut în Domnul. Cuvântul este un semn eficace al prezenþei operative a lui Cristos. În biblie gãsim expresii care vorbesc despre aceastã eficacitate a Cuvântului lui Dumnezeu. În Isaia 5,10-11 gãsim scris : „Dupã cum ploaia ºi zãpada coboarã din cer ºi nu se întorc înapoi fãrã sã fi irigat pãmântul... la fel va fi ºi cu cuvântul ieºit din gura mea: nu se va mai întoarce la mine fãrã efect, fãrã a fi împlinit scopul pentru care l-am trimis”. Teologia acestei prezenþe o prezintã clar pãrintele Grasso Dominic în lucrarea sa dedicatã teologiei predicii. Cuvântul lui Dumnezeu este atât de viu, de dinamic, încât despre el se poate spune cã, creºte ºi se înmulþeºte (cf. Fap 4,12-13), cã pleacã ºi soseºte (1Cor 14,36) ºi cã nu poate fi întemniþat (2Tim 2,9), cã aleargã ºi este preamãrit. Liturgia Bisericii este mobilul privilegiat al Cuvântului lui Dumnezeu. Ea uneºte ascultarea personalã a Cuvântului cu cea eclezialã ºi dã o explicaþie teologicã ºi biblicã misterului lui Cristos. Liturgia Cuvântului este o valoare unicã în cadrul vieþii Bisericii, ea fiind Normã de gândire ºi de viaþã a acesteia. Din respect faþã de Cuvânt ni se cere multã credinþã, atât celui însãrcinat cu vestirea cuvântului cât ºi celui care ascultã. Tocmai din respect, la proclamarea cuvântului evangheliei se stã în picioare, iar preotul sãrutã evanghelia cu veneraþie. Dupã cum la începutul primei creaþii, a cerului ºi a pãmântului, Dumnezeu a lucrat prin cuvânt necreat, la fel la împlinirea timpurilor a realizat cea mai mare lucrare a sa – rãscumpãrarea omului tot prin cuvântul sãu. Sfântul Iacob spune: „cuvântul lui Dumnezeu ne-a nãscut la viaþa divinã: ne-a nãscut din voinþa sa prin mijlocul unui cuvânt al adevãrului, pentru ca noi sã fim începutul creaturilor sale” (Iac 1,18). Cuvântul este puterea lui Dumnezeu (1Cor 1,18). Aceastã forþã care transformã este asemãnatã cu focul sau cu ciocanul care sfãrâmã (cf. Ier 23,29). În Scrisoarea cãtre Evrei gãsim un text raportat la Isaia (55,10-11), text care spune: „...Cuvântul lui Dumnezeu este eficace, ºi mai ascuþit decât o sabie cu douã tãiºuri... capabil de a discerne sentimentele ºi gândurile inimii”. Scopul principal al liturgiei cuvântului este rãspunsul nostru, de a da sens cuvântului viu pe care Dumnezeu îl rosteºte în viaþa noastrã, în viaþa poporului în realitatea lumii în care trãim. Înseamnã sã creºtem în credinþã, speranþã ºi dragoste.
Agnesa (Buhonca, Roman)
Sã devenim o „sãmânþã” a pãcii „Când sunt caritabilã, Isus este cel care acþioneazã în mine, cu cât sunt mai unitã cu dânsul, cu atât mai mult le iubesc pe toate colegele mele surori.” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus – Ms. C,12v) Prin încreºtinare, omul este tentat sã creadã cã l-a ales pe Dumnezeu, însã lucrurile nu stau aºa, deoarece el însuºi ne-a spus: „Nu voi m-aþi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi” (In 15,16). Noi am fost alese pentru cã Dumnezeu a avut cu noi un „scop” bine definit: sã ne binecuvânteze cu haruri ºi prin noi sã-i binecuvânteze ºi pe alþii. Cu ajutorul virtuþilor cu care ne-a înzestrat marele nostru creator, noi trebuie sã-i îndeplinim planul special: de a rãspândi împãrãþia sa în mijlocul lumii, de a trãi vocaþia personalã de creºtin ºi de a duce „vestea cea bunã” a mântuirii semenilor ºi urmaºilor, atât cu vorbe ºi mai ales cu fapte de caritate ºi dragoste, unii faþã de alþii. Pentru a îndeplini un astfel de plan, Dumnezeu ne va întãri, va interveni gratuit prin toate instrumentele sale, cãci „toate au fost fãcute prin el ºi pentru El” (cf. Cor 1,16). A venit timpul sã ne facem o „revizie generalã”, sã iertãm rãul fãcut de alþii, sã îndepãrtãm ranchiuna, poluatorul zilnic al sufletului, resentimentele, invidia ºi sã spunem, cu iubire, vorbe de alinare persoanelor care au o viaþã înãbuºitã de probleme financiare, familiale, celor bolnavi sau celor aflaþi în singurãtate. Cuvintele pline de pace propovãduite de rãscumpãrãtorul nostru, Isus Cristos: „sãmânþa cãzutã în pãmânt bun, sunt aceia care, ascultând cu inimã bunã ºi generoasã, îl reþin ºi aduc roade în statornicia lor” (Lc 8,15), sã ne fie scut ºi exemplu. ªi noi suntem asemenea seminþelor, care semãnate, nu aduc roade imediat, dar încet, în liniºte, mereu alimentate ºi stropite cu „apã vie”... ele lucreazã schimbând inimi, mentalitãþi, atitudini ºi chiar destine. Prin urmare sã semãnãm „seminþele pãcii” planificându-ne o recoltã a speranþei, a bucuriei, împãcãrii ºi iubirii între oameni prin Dumnezeul mântuirii noastre, iar pentru roadã personalã, „Binecuvânteazã-mã, Doamne, pentru a fi o binecuvântare pentru alþii!” Zilnic vreau sã spun împreunã cu mica Tereza cã „a trãi din iubire înseamnã a naviga mereu, semãnând bucurie ºi pace în inimi”. (P.N. 17)
Maria Calistru (Iaºi)
6
Calea cea micã
Nr. 7
Apostolul Paul – Model de evanghelizator „Vai mie dacã nu voi vesti evanghelia” (1Cor 9,16) „Când citesc sfânta Evanghelie, îndatã respir parfumurile vieþii lui Isus ºi ºtiu încotro sã alerg”. (Sfânta Tereza a Pruncului Isus – Ms. C, 36v) Apostolul Paul a fost ºi rãmâne o personalitate complexã, absolut fascinantã pentru toþi cititorii Sfintei Scripturi. Ales de Cristos dupã înãlþarea sa la cer, Saul din Tars s-a convertit în anul 36 în drum spre Damasc – „oraºul cu ziduri cenuºii, bogat în paltini ºi în palmieri verzi”. Într-o luminã orbitoare, mai strãlucitoare decât soarele, Saul cade la pãmânt auzind ºi recunoscând glasul lui Cristos care-i vorbea dojenitor: „Saule, Saule, pentru ce mã prigoneºti?” (Fap 9,4). Rãspunsul sãu a fost fãrã alternativã: „Ce vrei sã fac, Doamne?” (Fap 9,6) Din acel moment ºi pânã în ziua morþii, Saul va fi „posedat de Cristos”. Pentru Dumnezeu este o certitudine absolutã, palpitantã. Glasul lui Cristos i-a schimbat întreaga viaþã. Orb ºi dezorientat, Saul este incapabil sã vorbeascã cu Anania, unul din prietenii lui Isus cel înviat. Dar acesta, cu calm ºi blândeþe, îºi aºazã palmele peste pupilele lui, ºi minunea promisã s-a înfãptuit. Saul poate vedea din nou. El este botezat cu apã ºi Duh Sfânt ºi este hotãrât sã se alãture creºtinilor ºi sã lucreze pentru Cristos. Evreul din Tars, un fariseu, devine prin adopþie un roman ºi un apostol prin chemare. Creºtinul Paul ºtie din propria experienþã cã nu era uºor sã fii martorul lui Cristos, ba chiar nespus de periculos. Fiind fariseu, Saul a moºtenit o mare iubire faþã de lege ºi tradiþie (cf. Fil 3,5). El fãcea parte dintr-o familie foarte religioasã, care þinea poruncile lui Moise ºi frecventa adunãrile de sâmbãtã în sinagogã citind textele Sfintelor Scripturi. De asemenea, ºtia limba ebraicã, citind Biblia, ºi vorbea greceºte cu copiii de pe stradã. La Ierusalim a fost discipol la ºcoala rabinului Gamaliel I, un maestru în arta vorbirii ºi în studiul biblic, interpretând textele sacre. El a cunoscut toate ºtiinþele sacre ºi profane care se gãseau la Ierusalim. Saul i-a detestat repede pe ucenicii lui Isus ºi a participat la omorârea cu pietre a lui ªtefan, primul martir. Nepregãtit ºi dezarmat în faþa lui Cristos, Paul se pregãteºte sã-ºi recapete mai întâi vederea interioarã („timp de trei zile a rãmas fãrã vedere, nu a mâncat ºi nu a bãut nimic, Fap 9,9), adevãrata luminã spiritualã. Pentru a-ºi întãri credinþa ºi a-ºi limpezi mintea, el se retrage printre stâncile ºi nisipurile deºertului, doarme în crãpãturile de piatrã ºi se hrãneºte, asemenea sfântului Ioan Botezãtorul, cu lãcuste ºi smochine. Se roagã din aproape în aproape ºi înþelege ce trebuie sã facã pentru Dumnezeu. El afirmã cu credinþã cã „este rob al lui Isus Cristos, chemat sã fie apostol... ca sã vesteascã evanghelia lui Dumnezeu” (Rom 1,1). Când se întoarce în Damasc, este gata de a da mãrturie pentru Cristos, este tare ca oþelul ºi darnic de a vesti mesajul Mântuitorului. Pentru Paul începe adevãrata viaþã. Devine un mare predicator. De fapt Isus Cristos a fost foarte clar: „Plecaþi în lumea întreagã ºi vestiþi evanghelia la toatã fãptura!” (Mc 16,15-16). Pentru Paul, cel care nu-l vãzuse în viaþã pe Fiul lui Dumnezeu, conturul ºi profilul fizic era necunoscut dar dupã
chemarea sa, Cristos era „salvatorul pãcãtoºilor”, „salvatorul lumii decãzute”, „ambasadorul iubirii eterne”. Isus dorea ca vestea cea bunã a mântuirii sã fie cunoscutã de toþi: evrei ºi pãgâni. Paul a fost omul ales în mod deosebit ca sã ducã pãgânilor cuvântul lui Cristos. El era cel mai potrivit pentru aceastã misiune: avea o inteligenþã promptã ºi sclipitoare, era plin de entuziasm, iar contactul direct cu Isus l-a eliberat de prejudecãþi. Întâlnirea cu sfântul Petru a avut o deosebitã importanþã: apostolul neamurilor s-a întâlnit cu apostolul celor circumciºi; s-au unit cele douã lumi pentru a face loc marelui eveniment al mesajului dumnezeiesc, al vieþii mântuitoare pentru omenire. Ideea principalã a acestei întâlniri a fost aceea de a gãsi calea spre propovãduirea evangheliei, în ciuda prigoanei împotriva creºtinilor. Paul devine apostol ºi misionar predicând prin pieþe, sinagogi, locuri publice, marele mister al învierii lui Isus Cristos ºi al mântuirii noastre. Nu i-a fost uºor la început sã-ºi gãseascã tovarãºi pe mãsura lui, dar primii colaboratori s-au numit: Barnaba, Timotei ºi Tit. Marea activitate misionarã a lui Paul s-a extins pe o perioadã de aproximativ 20 de ani (46-67 d.C.) ºi a vestit evanghelia „pânã la capãtul pãmântului” înfruntând cu rãbdare rezistenþa iudeilor ºi a pãgânilor. În drumul sãu a convertit ºi a predicat cã Isus Cristos este viu, cã prezenþa sa în mijlocul credincioºilor este vie ºi actualã, a meditat cuvântul lui Dumnezeu ºi s-a rugat, a fãcut minuni ºi hirotoniri de preoþi. Din întreaga activitate de apostol ºi misionar a sfântului Paul putem desprinde mai multe teme mobilizatoare, precise ºi fundamentale: 1. Misterul convertirii 2. Cunoaºterea lui Isus 3. Credinþa ºi iubirea Sã mulþumim lui Dumnezeu pentru cã timpul fidelitãþii continuã. Laicul consacrat, terezina în special, este o persoanã care îºi exprimã propria credinþã prin comportamente ºi o apartenenþã responsabilã la Bisericã, este o persoanã care ºi-a maturizat alegeri evanghelice deosebit de semnificative. Isus ne-a chemat pe fiecare pe nume ºi ne-a dat o misiune sacrã: sã-l iubim, sã-l slujim ºi mai ales sã-l vestim lumii. Dupã 40 de ani de ateism forþat, Isus trebuie vestit la fiecare pas, zi de zi, cu mult tact ºi rãbdare. Numai iubirea poate atinge sufletele ºi proteja binele tuturor pentru a ajunge la mântuire. Aºadar sã spunem împreunã cu sfântul Paul: „Vai mie dacã nu voi vesti evanghelia!” (va urma)
Teodora
aprilie 2 005
Calea cea micã
Misionarism terezian
7
Vocaþia Institutului nostru secular
(continuare din pag. 1)
(continuare din pag. 1)
Susþinutã din belºug de harul suprafiresc, încurajatã constant de pãrinþii ºi surorile sale (toate acestea alegând viaþa consacratã), nu-i de mirare dacã ºi ea se dãruieºte cu totul Aceluia care mai înainte, din iubire, ni s-a dãruit. Cum Isus a voit sã fie una cu toþi cei care îl primesc, el viþa, ei mlãdiþele, într-un Trup Tainic, el capul ei membrele, Tereza sa integrat perfect în aceastã capodoperã a harului, ca o fiicã fidelã a Bisericii, mereu dispusã de a colabora pentru ca toþi sã beneficieze de opera rãscumpãrãrii, sãvârºitã de Fiul lui Dumnezeu, ºi sã ajungã la portul fericirii. Chiar dacã anii cãlãtoriei pãmânteºti au fost doar 24,9 luni ºi 28 de zile, iubirea ei fãrã de mãsurã, ancoratã în iubirea divinã, i-a dat elanul misionar de a-ºi trãi cerul, continuând sã fie la dispoziþia celor de pe pãmânt, în comuniunea iubirii adevãrate. Cu puþin timp înainte de trecerea în fericirea cereascã, Tereza declarã fãrã echivoc aceastã dorinþã bine întemeiatã: „simt cã misiunea mea va începe, misiunea mea de a face ca bunul Dumnezeu sã fie iubit aºa cum îl iubesc eu, de a oferi sufletelor calea mea cea micã. Dacã bunul Dumnezeu va accepta dorinþa mea, cerul meu va fi pe pãmânt pânã la sfârºitul lumii. Da, vreau sã-mi trãiesc cerul, fãcând bine pe pãmânt; chiar acest lucru nu-i imposibil, deoarece, chiar în sânul viziunii beatifice, îngerii vegheazã asupra noastrã”. În acelaºi sens, scrie, în ziua de 14 iulie 1897, primului sãu frate spiritual, preotului misionar, Roulland: „Sunt hotãrâtã, cu tot dinadinsul, sã nu rãmân inactivã în cer; dorinþa mea este de a continua sã lucrez pentru Bisericã ºi suflete; o cer bunului Dumnezeu ºi sunt sigurã cã mã va asculta...” Iar celui de-al doilea frate spiritual, misionarul preot Maurice Belliere, îi scrie în ziua de 18 iulie 1897: „Când voi fi în port, te voi învãþa cum trebuie sã vâsleºti pe marea învolburatã a lumii, cu încrederea deplinã ºi iubirea unui copil care ºtie cã tatãl sãu îl iubeºte ºi nu l-ar lãsa singur în ceasul primejdiei. Ah! cât aºi vrea sã te fac sã înþelegi gingãºia inimii lui Isus, ºi ce aºteaptã de la tine!”. Aceste mesaje tereziene le putem considera adresate fiecãruia dintre noi, ca o solidarizare strâns legatã de vocaþia creºtinã, eminamente misionarã. Comuniunea cu Isus, din care decurge comuniunea creºtinilor între ei, este numaidecât necesarã pentru a aduce roade; ea este de fapt un dar al lui Cristos ºi al Duhului sãu. Comuniunea ºi misiunea sunt strâns unite: comuniunea este misionarã, iar activitatea misionarã este pentru comuniune. Acelaºi Duh Sfânt cheamã ºi uneºte Biserica ºi o trimite sã predice evanghelia pe tot pãmântul. „Ceea ce am vãzut ºi am auzit vã vestim ºi vouã pentru ca ºi voi sã aveþi comuniune cu noi, iar comuniunea noastrã este cu Tatãl ºi cu Fiul sãu, Isus Cristos. Vã scriem acestea pentru ca bucuria noastrã (ºi a voastrã) sã fie deplinã” (1In 1,3-4).
ºi sincera consacrare prin dãruirea de sine lui Dumnezeu. Se întâmplã ceea ce Domnul dorea pentru apostoli: sã fie în lume, dar sã nu fie din lume (cf. In 15, 18-26). Paul al VI-lea a arãtat limpede aceastã vocaþie în stare sã uneascã contrariile: „Domeniul propriu al activitãþii lor de evanghelizare este lumea largã ºi complicatã a politicii, a socialului, a economiei, dar ºi a culturii, a ºtiinþelor ºi artelor, a vieþii internaþionale a mass-media” (EN 70). Existã trei mari feluri de oameni în lumea de azi unde se cere prezenþa evanghelizatorilor. Biserica întreagã este trimisã la aceºti oameni, ºi chiar Institutului nostru, în mãsurã posibilitãþilor lui. Primul fel e lumea ce nu-l cunoaºte pe Cristos, pãgânii. Acestui fel îi aparþine încã cea mai mare parte a oamenilor; aceastã misiune se numeºte missio ad gentes, „misiune la neamuri”. Al doilea fel sunt cei botezaþi, creºtinii ce trebuie sã trãiascã credinþa ºi creºterea în har. Acest fel cere ajutorul muncii pastorale, prezenþa celor chemaþi în vie, la munca în Bisericã, care trebuie sã rãmânã credincioºi ºi sã creascã în credinþã ºi în culturã. Al treilea fel sunt popoarele ºi comunitãþile care au fost evanghelizate, au trãit credinþa creºtinã, dar apoi au pierdut-o ºi acum se aflã departe de credinþã ºi de viaþa creºtinã. Aceºtia au nevoie de noua evanghelizare; este vorba tot de aceeaºi evanghelie, dar se cere un nou avânt, metode noi ºi înflãcãrare înnoitã. Se numeºte „noua evanghelizare” pentru spiritul ºi capacitatea de promovare a noilor ucenici (cf. KM 33). Institutul nostru ºi surorile sunt chemate ºi trimise la toate cele trei feluri, dar în mod special la cel de-a! doilea ºi, într-o anumitã mãsurã, ºi la al treilea. Colaborarea în ºcoli, în parohie, în miºcãri este domeniul de activitate al surorilor din România. Lumea noastrã nu e doar secularã, ci se aflã cufundatã în „secularism” ºi „laicism”. Le revine surorilor sã dea mãrturie în ce fel sunt compatibile cele douã aspecte: a fi creºtini laici ºi pe deplin în acord cu evanghelia. Lumea de azi a devenit foarte complexã, în Occident prea mult auto-suficienþã ºi departe de Dumnezeu. ªi România apucã pe acest drum de îndepãrtare de Dumnezeu – are nevoie de noua evanghelizare! Viitorul Institutului nostru chemat la evanghelizare se joacã în acest domeniu al fidelitãþii faþã de carismã, de a fi aºadar cu adevãrat în slujba vestirii evangheliei. Viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, dar ºi în rãspunderea oamenilor. Aºa cum soarta României depinde de oameni responsabili, ºi soarta Institutului secular în România depinde de surori. Trei lucruri trebuie dezvoltate: simþul comuniunii între surori, formarea în carismã, mãrturia în evanghelizare. Membrii Institutelor seculare nu trãiesc în comunitate ca maicile, ci trebuie sã trãiascã în familie ca surori; trebuie formate ºi conformate cu carisma Mariei Motta; trebuie sã dea un rãspuns personal la chemarea la vestirea Evangheliei. Aºa cum spune papa: „Scu!aþi-vã, sã mergem!” (Mt 26, 46).
Mons. Anton Despinescu
Maria-Tereza (Lugano)
8
Calea cea micã
Nr. 7
Din documentele Bisericii
Prezenþã vie în slujba lumii ºi a Bisericii Cu aceastã ocazie [Conferinþa Mondialã a Institutelor Seculare], dorinþa noastrã este de a sublinia datoria fundamentalã care derivã din fizionomia (Institutelor Seculare), adicã datoria de a fi fideli. Aceastã fidelitate, care nu este imobilism, înseamnã înainte de toate atenþie faþã de Duhul Sfânt care face noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5). De fapt, Institutele Seculare sunt vii în mãsura în care participã la istoria omului, ºi dau mãrturie omului de astãzi despre iubirea paternã a lui Dumnezeu revelat de Isus Cristos în Duhul Sfânt (cf. Exortaþiei apostolice Evangelii Nuntiandi, 26). Dacã rãmân fidele vocaþiei propria Institutele Seculare vor deveni un „laborator experimental” în care Biserica verificã modalitãþile concrete ale raporturilor sale cu lumea. ªi deci ele trebuie sã asculte apelul exortaþiei apostolice Evangelii Nuntiandi: „Misiunea lor principalã... este punerea în practicã a tuturor posibilitãþilor creºtine ºi evanghelice ascunse, dar deja prezente ºi active în realitatea lumii. Terenul propriu al activitãþii lor de evanghelizare este lumea vastã ºi complicatã a politicii, a realitãþii sociale, a economiei, ca ºi cea a culturii, a ºtiinþelor ºi a artelor, a vieþii internaþionale, a mijloacelor de comunicare socialã”. Evident, acest lucru nu înseamnã cã Institutele Seculare ca atare trebuie sã-ºi asume aceste obligaþii. Aceasta revine în mod normal fiecãruia din membrii lor. Datoria Institutelor Seculare este de a forma conºtiinþa membrilor lor la o maturitate ºi o deschidere care sã îi îndemne sã se pregãteascã cu mult zel pentru profesiunea aleasã, pentru a înfrunta apoi cu competenþã ºi într-un spirit de detaºare evanghelicã, greutatea ºi bucuria responsabilitãþilor sociale spre care Providenþa îi va orienta. Aceastã fidelitate a Institutelor Seculare faþã de vocaþia lor specificã trebuie sã se exprime în primul rând în fidelitatea faþã de rugãciune care este fundamentul soliditãþii ºi al fecunditãþii. Este foarte frumos cã aþi ales ca temã centralã a adunãrii voastre rugãciunea ca expresie a unei consacrãri seculare, izvor al misiunii ºi cheie a formãrii. Interiorul bisericii din Lugano
Aceasta înseamnã cã sunteþi în cãutarea unei rugãciuni care sã fie semnificativã pentru situaþia voastrã concretã de persoane „consacrate în lume”. Vã îndemn deci sã continuaþi aceastã cãutare, strãduindu-vã sã faceþi astfel încât experienþa voastrã spiritualã sã poatã servi ca exemplu oricãrui laic. De fapt pentru cel care se consacrã într-un Institut Secular, viaþa spiritualã constã în a ºti sã-ºi asume profesiunea, relaþiile sociale, ambientul de viaþã, ca forme particulare de colaborare la venirea împãrãþiei cerului, ºi sã ºtie sã-ºi impunã momente de pauzã pentru a intra în contact mai direct cu Dumnezeu, pentru a-i mulþumi ºi pentru a-i cere iertare, luminã, energie ºi iubire inepuizabilã pentru ceilalþi. Fiecare dintre voi beneficiazã desigur de susþinerea Institutului sãu prin orientãrile spirituale pe care acesta le dã, dar mai ales prin comuniunea dintre cei care împãrtãºesc acelaºi ideal sub conducerea responsabililor lor. ªi, ºtiind cã Dumnezeu ne-a dat cuvântul sãu, cel care s-a consacrat se va pune cu mare regularitate în ascultarea Sfintei Scripturi, studiatã cu iubire ºi primitã cu suflet purificat ºi disponibil, pentru a cãuta în ea, la fel ca ºi în învãþãtura Magisteriului Bisericii, o interpretare exactã a propriei experienþe cotidiene trãitã în lume. În mod special, sprijinindu-se pe chiar faptul propriei consacrãri lui Dumnezeu, el se va simþi angajat sã susþinã eforturile Conciliului printr-o participare mereu mai intimã la sfânta Liturghie, conºtient cã viaþa liturgicã bine organizatã, bine integratã în conºtiinþa ºi deprinderile credincioºilor, va contribui sã menþinã treaz ºi permanent simþul religios, în epoca noastrã, ºi sã aducã Bisericii o nouã primãvarã de viaþã spiritualã. Rugãciunea va deveni atunci expresia unei realitãþi misterioase ºi sublime, împãrtãºitã de toþi creºtinii, adicã expresia realitãþii noastre de fii ai lui Dumnezeu. Va fi o expresie pa care Duhul Sfânt o purificã ºi o asumã ca rugãciune proprie, îndemnându-ne sã strigãm cu Isus: Abba, adicã Pãrinte! (cf. Rom 8,14; Gal 4,4). O astfel de rugãciune, dacã reuºeºte sã fie conºtientã în contextul activitãþilor seculare, este atunci o adevãratã expresie a consacrãrii seculare. Acestea sunt gândurile, dragi fii ºi fiice, pe care vrem sã le încredinþãm reflecþiei voastre pentru a vã ajuta în cãutarea unui rãspuns tot mai fidel faþã de voinþa lui Dumnezeu care vã cheamã sã fiþi în lume, nu pentru a vã însuºi spiritul ei, ci pentru a duce în mijlocul ei o mãrturie capabilã sã-i ajute pe fraþii voºtri sã primeascã noutatea spiritului în Cristos.
Traducere de Doina Roman
aprilie 2 005
9
Calea cea micã
O zi unicã în viaþã „Sunt gânduri ale sufletului care nu se pot exprima în limbajul pãmântesc fãrã a-ºi pierde înþelesul intim ceresc (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Ms A,35r). În duminica de 11 septembrie 2004, când am depus voturile de ascultare, curãþie ºi sãrãcie în faþa PS Petru Gherghel, asistentului nostru, pr. Abelardo Sabato ºi a directoarei institutului, Maria-Tereza, ne-am aflat într-o stare sublimã, ce nu se poate exprima „în limbajul pãmântesc”. Am aºteptat mult acest moment, pregãtindu-ne sufleteºte. Ce emoþii divine! Am devenit cu adevãrat terezine, iar inscripþia de pe medalia primitã: „servim pe Cristos ºi Biserica” a devenit lege pentru vieþile noastre. Suntem sigure cã acest moment sacru era în planul lui Dumnezeu încã înainte de a-l conºtientiza noi.
Credinþa Credinþa înseamnã întâlnire. Dumnezeu, care locuieºte într-o luminã inaccesibilã, iese din misterul sãu. Credinþa este darul lui Dumnezeu. Nu poþi cuceri credinþa. Gratis, neaºteptat, Dumnezeu te întâlneºte ºi îþi propune cuvintele vieþii, semne ale unei existenþe reuºite. Astfel, înþelegi acest mesaj, rãspunsul la întrebãrile tale cele mai profunde, gãseºti pacea pe care o aºtepta inima ta. Credinþa este calea sigurã oferitã rãtãcirii tale, stânca solidã pentru marea ta teamã. Credinþa este dar. Aºteaptã mâini care sã o primeascã. Credinþa este rãspuns. Este re-cunoaºterea întâlnirii. Credinþã eºti tu care te încrezi în el. Credinþa înseamnã siguranþã nu într-un lucru, ci într-o persoanã. Este o experienþã care trebuie trãitã cu o disponibilitate totdeauna nouã. Nu se crede odatã pentru totdeauna. Fidelitatea nu constã în a menþine un angajament, ci în a începe a-i povesti despre sine lui Dumnezeu, un sine care nu este niciodatã acelaºi, ci e asemenea vieþii care îþi rezervã întotdeauna noi întrebãri. Credinþã înseamnã a crede cã el existã, cã te-a creat ºi viseazã pentru tine o viaþã frumoasã, deplinã. Nu poate sã nu te ajute ºi sã nu-þi dãruiascã luminã ºi forþã în dificultãþi. Te iubeºte prea mult. Eºti într-adevãr pupila ochilor sãi. Numele tãu este scris pe palmele mâinilor sale. Eºti întotdeauna prezent în el. De aceea, încredinþeazã-te ºi nãdãjduieºte în el. El este fidel. Este totdeauna cu tine.
Guido Novella
Program – Anul Euharistiei Ianuarie:
Am simþit iubirea Domnului, a Maicii noastre Maria ºi a sfintei Tereza care ne-a trimis în acel moment petale proaspete de trandafiri din imensul buchet al cerului. Am simþit iubirea surorilor de faþã, a superiorilor noºtri ºi chiar a terezinelor de la Lugano, care sigur s-au rugat pentru noi. Isus a fost ºi va rãmâne pe veci iubirea sufletelor noastre. Îi simþim binecuvântarea pe care ne-a oferit-o ca un dar regesc pentru noi. Ne rugãm ºi noi împreunã cu patroana noastrã, sfânta Tereza a Pruncului Isus; „O, Isuse, ºtiu iubirea nu se rãsplãteºte decât cu iubire; de aceea, am cãutat, am gãsit mijlocul de a-mi alina inima dãruindu-þi iubire pentru iubire” (Ms B4r). „Preasfântã Treime, îþi închin iubirea ºi meritele preasfintei Fecioare. Acesteia îi încredinþez ofranda de mine însumi, rugând-o sã þi-o prezinte” (Pri. 6).
Tereza C. ºi Cecilia T. (Iaºi)
- Liturgia creºtinã (istoric); - Valoarea ºi importanþa Euharistiei; Februarie: - Euharistia ºi lucrarea rãscumpãrãrii; Martie: - Euharistia ºi viaþa noastrã personalã (Paºtele); Aprilie: - Euharistia ºi trinitatea; Mai: - Jertfa euharisticã; Iunie: - Ospãþul împãrtãºaniei; Iulie: - Isus prezent real conform doctrinei Bisericii; - Dimensiunea euharisticã a Mariei; August: - Preoþia botezialã a laicilor în Biserica localã; Septembrie: - Euharistia – pâinea vieþii; Octombrie: - Unirea intimã cu Cristos (concluzii); Noiembrie: - Purificarea înþelegerii ºi a memoriei (Advent); Decembrie: - Flacãra care pãtrunde: Isus Cristos prunc. Membrii ºi simpatizanþii Institutului secular „Sfânta Tereza a Pruncului Isus” din Iaºi se întâlnesc la Institutul Teologic „Sfântul Iosif”, în ultima sâmbãtã din lunã. Meditaþiile sunt expuse de Mons. Anton Despinescu, director spiritual. Invitaþi: mai – pr. Abelardo Lobato (Lugano) ºi Maria Tereza (directoarea Institutului); septembrie – pr. Iosif Dorcu (Iaºi); octombrie – pr. Abelardo Lobato (Lugano) ºi Maria Tereza (directoarea Institutului); noiembrie – pr. Alois Bulai (Iaºi).
10
Nr. 7
Calea cea micã
•
aprilie 2 005
Mi-e sete de iubire! În iubirea ta, exilându-te pe pãmânt, Isuse divin, tu te-ai jertfit pentru mine. Preaiubitul meu, primeºte-mi viaþa întreagã; Eu vreau sã sufãr, vreau sã mor pentru tine.
Mi-e sete de iubire! Împlineºte-mi speranþa; Mãreºte în mine, Doamne, focul tãu divin! Mi-e sete de iubire! Foarte mare e suferinþa mea; Ah! aº vrea sã zbor spre tine, Doamne!
Doamne, ne-ai spus tu însuþi: „Nu poþi sã faci nimic mai mult Decât sã mori pentru cei pe care îi iubeºti.” ªi iubirea mea supremã eºti tu, Isuse!
Tu, mãreþul Dumnezeu pe care universul îl adorã, Tu trãieºti în mine, prizonier, noaptea ºi ziua; Vocea ta dulce mã implorã în fiece moment Tu îmi repeþi: „Mi-e sete! Mi-e sete de iubire!...”
Se face târziu, deja ziua se încheie: Rãmâi cu mine, pelerin ceresc; Cu crucea ta eu urc colina. Vino sã mã ghidezi, Doamne, pe drum!
Dragostea ta este singurul meu martiriu; Cu cât o simt mai mult arzând în mine Mai mult sufletul meu te dore1te. Isuse, fã ca eu sã mor Din iubire pentru tine!
Vocea ta gãseºte ecou în sufletul meu: Eu vreau sã-þi semãn, Doamne. Îþi cer suferinþa… Cuvântul tãu de flacãrã Îmi arde inima!
Sfântul apostolul Paul Orizontal: 1) Oraº mare din Grecia. 2) Întoarcere. 3) Prigonitor. 4) Colaborator. 5) Doctor al harului (sec. IV-V). 6) Tovar㺠ºi colaborator în Domnul (Col 4,7). 7) Scrisoare. 8) Corifeu de ºcoalã iudaicã. 9) Unsul Domnului. 10) Înaintemergãtorul. 11) Oraº în Cilicia. 12) Ucenic. 13) Trimis. 14) Epistolã. Vertical A -B B: Sfântul Paul – „binevestitor între neamuri” (Gal 1,15-16).
A 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 B
Dezlegarea careului „Fiþi sfinþi” din numãrul trecut: Orizontal: 1) Andrei. 2) Veronica. 3) Augustin. 4) Filip. 5) Matei. 6) Ieremia. 7) Iosif. 8) Anastasie. 9) Paul. 10) Dominic. 11) Tereza. 12) Anton. 13) Petru. Vertical: Noul Testament. Publicaþie coordonatã de Teodora Pantazi (Str. Elena-D Doamna, nr. 24, bl. 1, ap. 5, Iaºi-7 700398, tel.: 0232/255123; 0723/690020) Director spiritual: Mons. Anton Despinescu Tehnoredactare computerizatã: Silviu Dogariu