Calea cea mică, nr. 23 - aprilie 2013

Page 1


Suflet terezian „Ce importanþã are cã viaþa este veselã sau tristã, noi nu vom ajunge þinta cãlãtoriei noastre aici jos.” Draga mea Celine, …Viaþa este adesea apãsãtoare. Ce amãrãciune, dar ºi câtã dulceaþã! Da, viaþa costã, este greu sã începi o zi de muncã… Isus pare nesfârºit de departe! Ce face acest dulce prieten? Nu ne vede neliniºtea, greutatea care ne apasã? Unde este, pentru ce nu vine sã ne consoleze? El nu-i departe, este foarte aproape, ne priveºte, ne cerºeºte aceastã tristeþe, aceastã agonie… el are nevoie de ea pentru suflete, pentru sufletele noastre; el vrea sã ne dea o recompensã aºa de frumoasã! Ce mari sunt intenþiile lui faþã de noi!... Îl costã mult sã ne inunde de tristeþe, dar ºtie cã este unicul mijloc de a ne pregãti ca „ sã-l cunoaºtem aºa cum se cunoaºte el, ca sã devenim noi înºine dumnezei” (1Cor 13,12; Ps 131,6). Oh, ce destin! Cât de mare este sufletul nostru! Sã ne ridicãm deasupra celor trecãtoare, sã ne þinem departe de pãmânt; la înãlþime, aerul este mai pur! Isus se ascunde, dar îl ghiceºti… Vãrsând lacrimi, le ºtergi pe ale lui ºi sfânta Fecioarã surâde; sãrmana Mamã! Ce mult a suferit din cauza noastrã! Este drept s-o consolãm puþin, plângând ºi suferind cu ea… Oh, cât costã ca sã-i dai lui Isus ceea ce cere el! Ce fericire cã aceastã costã! Ce bucurie infailibilã sã ne purtãm crucea cu slãbiciune! (Scrisoarea I cãtre sora sa, Celine; 28 iulie 1888)

Rugãciune Isuse, eu sunt sanctuarul tãu viu, Pe care cei rãi nu pot sã-l profaneze. Rãmâi în inima mea! Nu este ea un sol Din care fiecare floare sã se îndrepte spre tine? Dar, dacã tu te-ai îndepãrta, o crin alb al vãilor! Eu ºtiu bine, florile mele ar fi repede desfrunzite, Totdeauna, Prea Iubitul meu, Isuse, crin înmiresmat, Înfloreºte în mine! Amin. Sfânta Tereza a Pruncului Isus (PN 23)

Hrana evanghelicã pascalã a Terezei Avea perfectã dreptate sfântul Ieronim, cel îndrãgostit de Sfintele Scripturi, sã spunã cã, a le ignora înseamnã a-l ignora pe însuºi Isus Cristos, pe Dumnezeu, adicã, esenþialul. Isus ne atrage atenþia: „Duhul este acela care dã viaþã. Trupul nu foloseºte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh ºi viaþã” (In 6,63). În Liturghia Bisericii, textele biblice au ocupat mereu locul prioritar pe care astãzi îl numim liturgia cuvântului. În decursul celor douã milenii creºtine, pe lângã Sfânta Scripturã, Biserica a fost îmbogãþitã cu foarte multe scrieri ale sfinþilor pãrinþi ºi ale multor scriitori bisericeºti. Pietatea creºtinã le-a folosit ºi pe unele ºi pe altele, dupã opþiunile creºtinilor. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a fost ºi ea în aceastã situaþie. Într-o a patra zi a sfintelor Paºti, meditând asupra întâlnirii celor doi ucenici, în drum spre Emaus, cu Isus (Lc 24,13-35), Tereza se opreºte în mod deosebit asupra versetului 32 care menþioneazã bucuria reciprocã a celor doi, dupã dispariþia lui Isus: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum ºi ne explica Scripturile?”. Tereza face o aplicaþie la viaþa ei spiritualã: „De multã vreme mã hrãneam cu fãina curatã conþinutã în Imitaþiunea lui Cristos; era singura carte care îmi fãcea bine pentru cã nu aflasem încã bogãþia cuprinsã în Evanghelie… La 14 ani, cu dorinþa mea de a ºti, bunul Dumnezeu a gãsit cu cale cã trebuie sã adauge la fãina cea curatã, miere ºi ulei din belºug” (Ms.A. 47r). Adolescenta Tereza a înþeles ce hranã consistentã poate sã fie pentru ea, sfintele evanghelii. Un scriitor francez contemporan, terezian, Constant Tonnelier, cancelar la Episcopia din Laval, cercetând manuscrisele autobiografice ale sfintei Tereza, a publicat o broºurã, în format mic, de buzunar, însumând 442 de pagini, cu titlul: Vivre l’Évangile au fil des jours, en disciple de sainte Thérèse de l’Enfant Jésus, apãrutã la Editura Cerf, Lisieux, 1993. Aflându-mã în pelerinaj la Lisieux, în vara anului 1996, am vãzut broºura în vitrina librãriei Carmelului de aici. Rãsfoind-o, mi-a plãcut foarte mult; am cumpãrat-o, ºi întorcându-mã acasã, am þinut, cu tot dinadinsul, s-o traduc, sub titlul: Trãirea zilnicã a Evangheliei, împreunã cu Sfânta Tereza a Pruncului Isus, ºi, cu aprobarea Preasfinþiei Sale, Petru Gherghel, episcopul de Iaºi, a apãrut la Editura Presa Bunã, Iaºi, 1997, anul centenarului trecerii Terezei în bucuria Paradisului, pe care s-a angajat, profetic, sã-l trãiascã fãcând bine celor de pe pãmânt. Mai citez câteva din cuvintele de preþuire deosebitã ale Terezei, cu privire la cuvântul dumnezeiesc: „Mai presus de toate, Evanghelia este aceea care mã întreþine în rugãciunile mele, într-însa aflu ceea ce este de trebuinþã pentru sãrmanul meu suflet. În ea descopãr mereu noi lumini, înþelesuri ascunse ºi tainice” (Ms.A. 63v). „Pentru mine, nu mai aflu nimic în cãrþi dacã nu este în legãturã cu Evanghelia. Aceasta îmi ajunge!” (DE 29). Aceste cuvinte ale Terezei ne fac sã întrezãrim atitudinea avangardistã a acestui suflet privilegiat, gândindu-ne la practica din zilele noastre, numitã Lectio Divina. Tereza judeca bine atitudinea femeilor în viaþa publicã a lui Isus, curajul lor de a-l fi însoþit pe Mântuitorul, îndeosebi în timpul pãtimirilor sale ºi faptul de a fi aflat primele de Învierea lui Isus Cristos: „În timpul pãtimirii Domnului nostru, femeile au avut mai mult curaj decât apostolii… De aceea, au parte de dispreþ pe pãmânt, dar ºi Isus a avut parte de aºa ceva… În cer, va putea dovedi cã modul sãu de a gândi nu este la fel cu acela al oamenilor, pentru cã atunci, cele din urmã vor fi cele dintâi” (Ms.A. 66v). Autorul broºurii face urmãtorul elogiu femeilor pioase: „Femei cu inima arzândã, cele dintâi voi aþi primit vestea Învierii. Emoþionate, pline de bucurie, voi aþi fost mesagerele ei credincioase. Prin dãruirea de voi înºivã, veþi fi, fãrã îndoialã, mereu cele dintâi”. (Aceste texte sunt plasate în lunea Paºtilor, în broºurã, la pag. 121). Entuziasmul misionar al Terezei creºte, meditând pescuirea minunatã a celor 153 de peºti mari, pescuire fãcutã de apostoli la porunca lui Isus care li se aratã lângã Marea Tiberiadei, dupã învierea sa (cf. In 21,6.11): „În ciuda micimii mele, aº vrea sã luminez sufletele ca ºi profeþii ºi învãþãtorii, pentru cã am chemarea de a fi apostol. Aº vrea sã cutreier pãmântul, sã-þi vestesc numele ºi sã înfig crucea glorioasã în pãmânt necredincios; însã, o, preaiubitul meu, nu mi-ar fi suficientã o singurã misiune; aº vrea sã vestesc în acelaºi timp Evanghelia în cele cinci pãrþi ale lumii ºi chiar pânã în insulele cele mai îndepãrtate” (Ms.B. 3r). (Textul de la vineri din Sãptãmâna Albã, pag. 125). În ceea ce priveºte trimiterea celor 11 ucenici, sã ducã Vestea cea Bunã la toatã fãptura (Mc 16,14-15), Tereza noteazã: „Bunul Dumnezeu nu are nevoie de nimeni pentru a-ºi realiza opera; însã, de vreme ce permite unui grãdinar priceput sã cultive plante rare ºi delicate, ºi îi dã în acest scop ºtiinþa necesarã, pãstrându-ºi rolul de fecundare, tot astfel Isus vrea sã fie ajutat în îngrijirea dumnezeiascã a sufletelor” (Ms.A. 53r). C. Tonnelier adaugã: „Mergeþi! Aºtepþi ajutorul fraþilor tãi ca sã dea mãrturie despre tine, acolo unde se aflã. Cristoase înviat, dã-mi o credinþã solidã ºi luminoasã ca sã fiu semnul vestei tale bune” (Textul de la sâmbãtã din Sãptãmâna albã, pag. 126). Sfânta noastrã patroanã, mijloceºte pentru noi toþi, la mirele tãu preaiubit, ca sã ne mãreascã credinþa, ºi astfel, apostolatul nostru sã fie cât mai eficient!

Pr. A. Despinescu


aprilie 2 013

Calea cea micã

3

La ºcoala iubirii în familia sfintei Tereza a Pruncului Isus Dupã roadele lor îi veþi recunoaºte pe dânºii (Mt 7,20) În acest timp dedicat credinþei ºi familiei creºtine în Dieceza noastrã de Iaºi, o luminã deosebitã ne vine din nordul Franþei anilor 1858, unde doi tineri, Louis Martin ºi Zelie Maria Guerin, încheiau, în faþa altarului, legãmântul sfânt al Cãsãtoriei, întemeind o nouã familie, care avea sã ofere lumii ºi Bisericii una dintre cele mai populare ºi iubite sfântã a zilelor noastre, sfânta Tereza cea Micã, cunoscutã ºi ca sfânta Tereza a Pruncului Isus sau a Sfintei Feþe. Un adevãrat dar ceresc pentru viaþa de familie, când doi soþi, care încã din copilãrie doreau sã ajungã ei înºiºi în mãnãstire pentru a se dedica iubirii lui Dumnezeu ºi semenilor lor, au descoperit cã au de la Dumnezeu o altã chemare si au intrat pe un nou drum de sfinþenie. Drumul lor a fost unul providenþial ºi s-a înscris într-un proiect cu totul special. Întâlnirea ºi hotãrârea de a forma o familie, aºa cum avea sã se descopere mai târziu, a fost urmarea rugãciunii Zeliei care, neputând sã intre în mãnãstire din cauza sãnãtãþii, ºi-a dorit sã fie învrednicitã de a aduce pe lume copii care sã urmeze acest drum de sfinþenie. La sfatul pãrintelui spiritual, Zelie, care la început se gândea sã trãiascã cu soþul ei ca frate ºi sorã, s-a hotãrât sã împlineascã voinþa lui Dumnezeu ºi cu binecuvântarea lui a adus pe lume nouã copii. Cinci dintre aceºtia, adicã toate fetele, au trecut peste greutãþile ºi molimele timpului ºi s-au bucurat sã creascã într-o atmosferã de adevãratã iubire, în familia soþilor Martin, împlinindu-se astfel dorinþa fierbinte, ca ºi fãgãduinþa, cã toþi copiii, pe care îi vor primi, sã ajungã ei în mãnãstire ºi sã se consacre vieþii spirituale. ªi aºa a fost: Marie a devenit sora Maria a Sfintei Inimi în Mãnãstirea Carmelitã din Lisieux; Pauline, mai târziu sora Agnes, a intrat în aceeaºi mãnãstire; Leonie a ales Mãnãstirea Vizitandinelor din Caen; Celine, devenitã sora Genevieve a Sfintei Feþe s-a îndreptat tot spre aceeaºi vestitã Mãnãstire Carmelitã din Lisieux, iar cea mai micã, Tereza, alege ºi ea aceeaºi cale a consacrãrii primind pentru aceasta o dispensã specialã de vârstã. În scurt timp le va întrece pe toate în gingãºie, dãruire ºi iubire, ducând o viaþã de mare sfinþenie, devenind astfel, nu dupã mult timp, cea mai iubitã sfântã a Bisericii din acel timp, la vârsta de numai 24 de ani. Vocaþiile sunt rodul rugãciunii ºi al iubirii mamelor ºi sunt întãrite din plin de sfinþenia ºi tãria credinþei pãrinþilor ºi de exemplul lor. Drumul consacrãrii celor cinci fiice s-a transformat într-un plan divin cu fiecare dintre ele, iar locul lor pe drumul sfinþeniei rãmâne ca cea mai frumoasã rãsplatã a credinþei soþilor ce au ºtiut sã ofere totul pentru Dumnezeu ºi pentru oameni. Faima ºi gingãºia celei mai mici dintre surori, Tereza, a trecut imediat graniþele familiei ºi a Mãnãstirii din Lisieux iar ecoul vieþii sale a ajuns la Roma, fiind declaratã fericitã de papa Pius al XI-lea, la 19 aprilie 1923. Acelaºi papã, la 17 mai 1925, a declarat-o sfântã, caracterizând-o, spre bucuria tuturor, „cea mai iubitã sfântã dupã sfânta Fecioarã”. Numele ei a ajuns pe toate buzele, iar scrierile ei simple ºi sincere au devenit un adevãrat manual de teologie misticã, lucru pentru care, la 19 octombrie 1997, fericitul papã Ioan Paul al II-lea o declarã învãþãtoare al Bisericii, expertã in scientia divini amoris (ºtiiniþa iubirii divine) Ea ºi-a descoperit, în puþinii ani pe care i-a trãit, vocaþia chiar în inima Bisericii ºi acolo ºi-a împlinit menirea ei de a însufleþi ºi întãri pe preoþi în slujirea lor totalã, chiar ºi din mijlocul zidurilor unui Carmel, susþinându-i, ajutându-i pe atâþia misionari în zelul lor de apostoli. Ea a ºtiut sã deschidã pentru toþi fiii ºi fiicele Bisericii o cale nouã: „calea cea micã” spre desãvârºire.

Dupã roadele lor îi veþi recunoaºte pe dânºii (Mt 7,20), avea sã declare Isus în predica ºi mesajul sãu mântuitor. El, fãcându-se tuturor toate, pânã la cea mai mare slujire ºi iubire, a câºtigat ºi continuã sã câºtige atâtea suflete ºi sã atragã la el pe cei care îl cautã. Sfânta Tereza este o sfântã a zilelor noastre care n-a cãzut din cer, ci s-a nãscut într-o familie formatã din oameni simpli ºi credincioºi, arãtând prin viaþa lor roadele unei iubiri adevãrate, sincere ºi devotate. Ea a avut bucuria sã se nascã într-o familie plinã de credinþã ºi iubire ce a devenit pentru întreaga bisericã o adevãratã ºcoalã de iubire ºi credinþã ce a ºtiut sã aducã un aºa rod bogat. Dacã vrem sã ne facem o idee despre cine au fost cei doi soþi, Louis ºi Zelie, trebuie sã afirmãm cu întreaga Bisericã ceea ce avea sã recunoascã mica Terezã, alãturi de celelalte surori ale ei: „Dumnezeu mi-a dãruit pãrinþi mai demni sã trãiascã în cer decât pe pãmânt. Am avut fericirea sã am pãrinþi fãrã egal” (Scrisoarea nr. 261, 26 iulie 1897) Ne este dat sã admirãm o familie sfântã ºi binecuvântatã, familia soþilor Louis Martin ºi Zelie Maria Guerin unde a crescut un cor de tinere surori în faimã de sfinþenie: surorile Marie, Pauline, Leonie, Celine ºi una dintre cele mai iubite ºi populare sfinte numitã Tereza, care nu au cãutat altceva decât împlinirea voinþei lui Dumnezeu ºi sfinþirea sufletului propriu. Ne este propus exemplu a doi pãrinþi, care au ºtiut sã le însoþeascã pe fiicele lor spre idealul sfânt al consacrãrii ºi care s-au impus ca persoane sfinte în mijlocul poporului francez ºi, desigur, al întregii Biserici. Era firesc ca o asemenea familie sã fie prezentatã lumii întregi ca un model perfect de armonie în toate chiar ºi în momentele grele ºi ca un imbold continuu de sfinþenie. Astfel la 150 de ani de la cãsãtorie, Sfântul Pãrinte Ioan Paul al II-lea a þinut sã recunoascã meritul celor doi soþi ºi lucrarea lor în mijlocul familiei pânã la moarte, declarându-i venerabili la 26 martie 1994, iar papa Benedict a XVI-lea i-a declarat fericiþi în ziua de 19 octombrie 2008 la Lisieux. O familie fericitã. O familie model. Dumnezeu a voit ca Sfântul Pãrinte sã-i declare fericiþi pe cei doi soþi nu atât pentru gloria ºi cinstirea lor, ci ca sã stimuleze ºi sã încurajeze familiile din zilele noastre în împlinirea menirii pãrinþilor, cu scopul de a face ca familiile de astãzi fie ºi ele locaº de iubire, armonie ºi credinþã, de care mulþi s-au îndepãrtat, iar casa ºi familia sã devinã pepiniera de fericiþi ºi sfinþi dupã planul cel veºnic al Tatãlui. Drumul lor prin viaþã, plin de greutãþi ºi încercãri, cu o deschidere spre copii ºi spre viitorul lor spiritual, dragostea lor specialã pentru fiecare persoanã din familie, încrederea lor în Dumnezeu ºi supunerea la tot ceea ce el a hotãrât, a fãcut posibil ca în casa din Alençon ºi în Carmelul din Lisieux sã fie mai presus de toate iubirea, aceea virtute pe care mica Tereza, sfânta cea mai admiratã ºi urmatã dintre sfinte, a ales-o ca pe cea mai mare comoarã, sãvârºind toate din iubire ºi pentru iubire, ºi pentru care s-a hotãrât sã petreacã cerul fãcând bine pe pãmânt, semãnând peste tot petale de trandafiri. Te rugãm, Doamne, sã binecuvântezi Biserica noastrã, familia tuturor terezinelor ºi, mai ales, fiecare casã ºi familie din dieceza ºi þara noastrã, prin mijlocirea celor doi fericiþi, Louis ºi Zelie, ºi, desigur, prin rugãciunea micii Tereza, ca astfel sã ajungã ºcoli de iubire ºi credinþã de care lumea are atâta nevoie. Familie fii ceea ce eºti ºi priveºte spre familia din Lisieux, ca spre cea mai frumoasã ºi clarã oglindã de sfinþenie! Iaºi, aprilie 2013 ? Petru Gherghel, episcop de Iaºi


4

Calea cea micã

Nr. 23

Purtãtori pasionaþi ai iubirii lui Cristos în lume ºi în istoria Bisericii Sentimentul dominant în inima mea, în acest moment, este de recunoºtinþã faþã de Domnul, pentru fidelitatea iubirii sale, urmat de uimirea faþã de lucrurile mari pe care le-a fãcut printre noi. Într-adevãr, Dacã Tereza cea Micã i s-a dãruit lui lsus, cu mult mai mult s-a dãruit lsus Terezei! Unul din obiectivele principale ale misiunii noastre – dupã cum ne aminteºte ºi motto-ul nostru, Slujirea lui Cristos ºi a Bisericii – constã în apostolat. Mons. Bacciarini recomanda: „Sã promovãm cu râvnã apostolicã venirea împãrãþiei lui lsus în toate sufletele, în tot poporul diecezei. Sã nu credeþi niciodatã cã acestea sunt lucrãri omeneºti. Sunt lucrãri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel care înfãptuieºte vocaþiile ºi de aceea spun cã aceastã lucrare vine de la Dumnezeu – iar Dumnezeu o va pãstra ºi o va face sã înfloreascã, în ciuda încercãrilor inevitabile”. Iar primelor Surori chemate sã dea viaþã Institutului Secular le mai spunea aceste cuvinte: „Mi se pare cã, dupã Seminarul Diecezan, lucrarea noastrã, a Sfintei Tereza a Pruncului lsus, meritã cel mai mult sprijin din partea Episcopului. Numai Dumnezeu va ºti sã mãsoare binele pe care-l va putea face Institutul. Fãrã îndoialã, este frumos idealul celor care se consacrã lui Dumnezeu în mãnãstirile de clauzurã; dar este frumos ºi idealul acelor tinere care, sprijinite de o forþã deosebitã, se plaseazã chiar în inima lumii, luptându-se neîncetat corp la corp cu ea, pentru a planta în fiecare tranºee cuceritã însemnele lui lsus Cristos ºi ale împãrãþiei sale! Dumnezeu cel îndurãtor sã ridice astfel de noi ºi preþioase vocaþii! Spiritualitatea Institutului tinde spre trãirea la maxim a copilãriei spirituale învãþate de Isus ºi reamintite de Patroana noastrã, sfânta Tereza a Pruncului Isus, potrivit spiritului acesteia. Întemeietorul nostru scrie, în primele Constituþiuni: „Amintindu-ºi câte comori de bunãtãþi ºi câte roade incomparabile de mântuire a dobândit sfânta noastrã patroanã prin iubirea faþã de pãtimire, Institutul va cultiva – cu pasiune nepotolitã – iubirea Crucii. Cel mai bun mijloc de formare religioasã este fidelitatea faþã de constituþiunile voastre, împreunã cu micul vostru regulament”. Apostolatul. Încã de la primele Constituþiuni, scopul general al Institutului a fost cel de a promova venirea împãrãþiei lui Isus Cristos. Papa Pius al XII-lea a spus, adresându-se Institutelor seculare: „Viaþa membrilor Institutelor seculare trebuie sã se transpunã în apostolat”. Acest apostolat nu numai cã este exercitat în lume, ci este fãcut astfel folosind mijloacele obiºnuite din lume care, astfel, prin intenþia ºi spiritul celor care le folosesc, sunt consacrate, fiind rânduite spre scopul voit de Dumnezeu. Membrii Institutelor seculare sunt persoane consacrate, adicã în întregime dãruite lui Dumnezeu în lume, pentru o slujire a lumii, persoane care-l pun pe Dumnezeu mai înainte de toate, împreunã cu iubirea ºi voinþa lor ºi lucreazã în interiorul valorilor lumii, în urmarea lui Cristos, în ascultare deplinã faþã de voinþa Tatãlui, sãraci în spirit, curaþi pentru împãrãþia cerurilor; ºi toate acestea în virtutea speranþei lor. Finalitatea Institutului este promovarea slavei lui Dumnezeu ºi sfinþirea membrilor sãi prin mãrturisirea sfaturilor evanghelice, „trãind aºadar secularitatea consacratã” (Paul al VI-lea, urmându-l pe Cristos Domnul care a trecut prin lume fãcând bine tuturor, cultivând toate virtuþile ºi o mare iubire faþã de Dumnezeu ºi faþã de suflete. Natura. În primul rând vine munca pentru propria sfinþire. Întemeietorul, format el însuºi la ºcoala sfintei Tereza a Pruncului lsus, îi asimilase spiritul, pe care-l trãia intens; voia ca tinerele chemate sã intre în Institut. sã aibã acelaºi ideal ºi sã-l trãiascã. Vorbind despre rugãciune, el spune: „Rugãciunea trebuie sã fie prima forþã a unui Institut secular. Dacã veþi fi suflete ale rugãciunii, suflete ale reculegerii lãuntrice, suflete mereu unite cu Dumnezeu, veþi face paºi mari pe calea desãvârºirii ºi veþi face ºi lucruri mari pentru Domnul”.

Voturile sunt un mijloc pe care ni-l dã Domnul pentru a respecta mai bine virtuþile sãrãciei, ascultãrii ºi curãþiei. Voturile vor fi fericirea noastrã. Sãrãcia. În spirit de detaºare ºi de credinþã, de adevãratã libertate creºtinã, surorile, deºi rãmân seculare, trãiesc sãrãcia de bunã-voie, prin vot, atât ca persoane, cât ºi ca Institut. Ascultarea. Urmându-l pe Cristos ascultãtor pânã la moarte, ºi încã moartea pe cruce, surorile se angajeazã sã asculte de responsabilele Institutului în tot ceea ce priveºte constituþiunile. Mons. Bacciarini ne îndemna: „nu faceþi nimic farã sã ascultaþi de Directoarea voastrã”. Curãþia. Fiecare membrã a Institutului trebuie sã trãiascã în castitate consacratã, ca „dar deosebit al harului ºi angajare specificã a darurilor cereºti” (P.L. 12). Trebuie sã-ºi considere votul ca alegere de iubire voioasã care o pune, asemenea Maicii Domnului, în disponibilitate deplinã faþã de Dumnezeu ºi fraþi, lãrgindu-ºi inima spre capacitãþi apostolice mai ample, într-o adevãratã maternitate spiritualã. Secularitatea consacratã. Membrele Institutului trebuie sã trãiascã o viaþã de „persoane consacrate” printre cele mai obiºnuite ocupaþii zilnice. Voiþi un mijloc radical de a pune în aplicare caritatea asemenea Sfinþilor, asemenea sfintei Tereza a Pruncului Isus? Învãþaþi sã iubiþi crucea, suferinþa, renunþarea, împreunã cu Domnul nu trebuie sã facem lucrurile pe jumãtate. Trebuie sã ne propunem sã-l iubim din toate puterile, sã ne propunem sã-l urmãm pânã pe Calvar, pânã în vârf. Pãtimirea este cea care cucereºte inimile ºi care sporeºte împãrãþia lui Dumnezeu. Tãcere ºi muncã: pururi va fi fericit Institutul Sfintei Tereza a Pruncului Isus dacã spiritul sãu se va sprijini pe aceste pietre unghiulare ale desãvârºirii creºtine. Rezultã de aici obligaþia, pentru fiecare dintre noi, de a tinde cu adevãrat ºi cu statornicie spre desãvârºire; doar sufletele care se strãduiesc sã ajungã la sfinþenia Sfinþilor vor fi apte sã lucreze cum se cuvine în domeniul apostolatului. Un alt gând al Mons. Bacciarini: „Sã nu credeþi niciodatã cã Institutul Sfintei Tereza a fost înfiinþat doar pentru lucrãri de apostolat; a fost înfiinþat mai ales pentru a-i oferi lui Isus un grup de suflete care sã-l iubeascã pe cel pãrãsit de oameni printr-o viaþã de mare unire cu el. Dacã Institutul a putut sã se ridice, este harul Domnului. Eu consider acest fapt ca una din cele mai mari îndurãri pe care Dumnezeu mi le-a dãruit mie ºi Diecezei. De exemplul vostru depind poate bunele vocaþii; exemplul este cel care face ºcoalã”. La 27 iulie 1932, Mons. Bacciarini îi scria cofondatoarei, Maria Motta: „Adaug o binecuvântare cu totul deosebitã pentru Institutul Sfintei Tereza a Pruncului Isus, pentru ca toate cele de faþã ºi cele de departe sã trãiascã fidel vocaþia lor, în iubirea faþã de Isus ºi în râvna faþã de suflete. Institutele seculare sunt o «consacrare» originalã, inspiratã de Duhul Sfânt pentru a fi trãitã în mijlocul realitãþilor vremelnice, pentru a aduce în lume forþa sfaturilor evanghelice. Fie ca Institutul sã trãiascã, sã creascã ºi sã se dezvolte, spre binele sufletelor ºi spre slava lui Dumnezeu”. Surori preaiubite, sã ne însuºim aceste îndemnuri ale întemeietorului nostru, Slujitorul lui Dumnezeu Mons. Bacciarini. Sã ne strãduim sã purtãm speranþa ºi certitudinile pe care le avem prin prezenþa lui Cristos în noi; sã privim la ziua de azi în mod pozitiv, credincioase mereu vocaþiei noastre seculare. Fecioara Mamã sã ne însoþeascã ºi sã ne fie luminã în drumul nostru!

Maria Teresa (Lugano)


aprilie 2 013

Calea cea micã

5

Persoana lui Isus, principiu ºi temei al credinþei „Dumnezeu nu ne iubeºte fiindcã suntem buni ºi frumoºi. Dumnezeu ne face buni ºi frumoºi fiindcã ne iubeºte” (Sfântul Bernard) Auzim adesea oameni care ne spun cu toatã sinceritatea: „Vã invidiez credinþa; eu nu izbutesc sã cred”. Dar noi, cei credincioºi, ºtim cu adevãrat ce este credinþa? Mulþi considerã credinþa ca o naivitate, o abdicare a raþiunii sau un fel de sãriturã în gol cu ochii închiºi; sau o cârjã în care ne sprijinim, ca ultim ajutor când nu mai putem înainta; sau poate un tranchilizant, un fel de drog care ne sustrage fricii de moarte. Nu! Credinþa este încredere absolutã în Dumnezeu, acel Dumnezeu care a voit sã-i vorbeascã omului prin Sfintele Scripturi ºi sã se descopere în Isus Cristos; un Dumnezeu care iubeºte, care ºi-a arãtat iubirea dãruind ce avea mai de preþ: pe Fiul sãu iubit. El ne-a iubit pe când noi încã nu-l iubeam ºi ºi-a dat chiar viaþa pentru toþi cei care-ºi pun încrederea în El. Credinþa este aspectul concret al adevãratei convertiri, a omului care renaºte, renunþând la pãcat. Prin cãinþã, pãcãtosul se îndepãrteazã de pãcat, în timp ce, prin intermediul credinþei, el se îndreaptã spre Isus Cristos. Aceste douã acte sunt inseparabile. Adevãrata cãinþã nu poate exista fãrã credinþã, iar credinþa nu poate exista fãrã cãinþã sincerã. Credinþa este un raport, o relaþie personalã. Nu se referã în primul rând la idei, dogme, adevãruri, rituri, comportamente, ci, dupã cum ne aminteºte Conciliul Vatican II, credinþa este un act „prin care omul se încredinþeazã total, în mod liber, lui Dumnezeu” (Dei Verbum, nr. 5). ªi în vorbirea de zi cu zi spunem: mã las în braþele cuiva...: copilul în braþele mamei sau îndrãgostitul în braþele persoanei iubite, vârstnicul în braþele celui care-l îngrijeºte ºi-l ajutã. A ne lãsa în voia cuiva înseamnã a ne încredinþa necondiþionat cuiva despre care ºtim cã putem avea încredere deplinã, înseamnã a ne lãsa în braþele lui Dumnezeu, aºa cum ni-l face cunoscut Isus; înseamnã a ne încredinþa lui Isus, cuvântului ºi exemplului sãu. Nu este vorba atât de a ne aminti adevãruri, de a învãþa dogme, de a rãspunde la întrebãri, cât de a face o experienþã de viaþã, a stabili o relaþie liberã ºi personalã cu Domnul. De mai multe ori, Isus se plânge de credinþa noastrã slabã. Este limpede chemarea adresatã mulþimii adunate pentru a-l asculta: „Puþin credincioºilor!” (Mt 6,30; Lc 12,2). O dojanã asemãnãtoare primeºte ºi Petru care, vãzând vântul puternic ºi având prea puþinã încredere în ajutorul Domnului, se teme cã va fi înghiþit de ape: „Puþin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt 14,31). Înainte de a se înãlþa la cer, Isus li s-a arãtat celor unsprezece „ºi i-a dojenit pentru necredinþa ºi împietrirea inimii lor, pentru cã nu-i crezuserã pe cei care l-au vãzut înviat din morþi” (Mc 16,14). Maturitatea credinþei este întotdeauna un þel spre care tindem neîncetat. Ca ºi creºtinii din Corint, adesea ºi noi suntem încã începãtori în credinþã ºi avem nevoie de „lapte” (cf. 1Cor 3,1-2; de asemenea Evr 5,12). Conºtienþi de fragilitatea noastrã, ne adresãm Domnului asemenea apostolilor: „Sporeºte credinþa noastrã!” (Lc 17,5). Creºterea în credinþã, întemeiatã pe darul de sus, ne angajeazã pe toþi într-un rãspuns liber ºi voluntar, pentru a merge dincolo de simpla repetare a unor practici religioase sau de respectarea câtorva norme morale. Actul de credinþã este, în primul rând, o relaþie personalã cu Domnul, care ne poate orienta viaþa, relaþiile cu alte persoane ºi cu lucrurile din jur. Ea se caracterizeazã prin trei lucruri: încredinþare in Dumnezeu, conformitate cu Cristos în modul de a gândi ºi a ne purta, deplinã disponibilitate la slujirea fraþilor noºtri. O cale atât de solicitantã se poate strãbate în primul rând cu ajutorul Domnului.

Încredinþarea în Dumnezeu Persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este centrul credinþei noastre. El este izvorul mântuirii: „Cel care crede în Fiul are viaþã veºnicã” (In 3,36). Este cãlãuza: „Nimeni nu ºtie cine este Fiul, decât Tatãl ºi nici cine este Tatãl, decât Fiul ºi cel cãruia vrea Fiul sã-i descopere” (Lc 10,22). În acelaºi timp, a-l pune în centru pe Isus înseamnã a-l urma pe calea credinþei în relaþia cu Tatãl. Din ascultare, Fiul s-a fãcut Om ºi, sigur de încrederea Tatãlui, a primit chiar crucea: „Tatã, de voieºti, depãrteazã paharul acesta de la mine! Dar nu voia mea, ci a ta sã fie!” (Lc 22,42). Pentru creºtin, actul de credinþã, dupã exemplul lui Isus, este esenþialmente o relaþie personalã ºi vitalã cu Tatãl care este un Dumnezeu de încredere: El îi iubeºte pe oameni pânã la a-l dãrui pe Fiul sãu ca sã vindece, sã elibereze, sã mântuiascã. Relaþia cu Dumnezeu, susþinutã de încredere filialã, devine încredinþare fãrã rezerve faþã de El. Punctul de sosire al credinþei, niciodatã atins pe deplin, este încredinþarea, asemenea lui Isus, lui Dumnezeu, pânã la a spune: „Iatã viaþa mea este în mâinile tale”. Încredinþarea în Domnul cunoaºte modalitãþi ºi intensitãþi diferite. Este speranþa fiului risipitor care se întoarce acasã, încrezãtor cã va gãsi braþele deschise ale Tatãlui. Este rugãciunea vameºului care-ºi bate pieptul ºi ºtie cã se poate bizui pe îndurarea Domnului: „Dumnezeule, îndurã-te de mine pãcãtosul!” (Lc 18,13). Este cererea rãbdãtoare ºi insistentã a celui care, asemenea vãduvei sâcâitoare, ºtie cã Dumnezeu le va rãspunde celor care „strigã la el zi ºi noapte” (Lc 18,7). Este rãspunsul afirmativ necondiþionat al Mariei care, ºtiind cã nimic nu-i este imposibil lui Dumnezeu, îi rãspunde îngerului: „Iatã slujitoarea Domnului: fie mie dupã cuvântul tãu” (Lc 1,38). Este fidelitatea eroicã a lui Paul faþã de misiunea lui, care, în greutãþi, suferinþe, refuzuri, se încredinþeazã Domnului, sigur pe cuvântul sãu: „Îþi este suficient harul meu” (2Cor 12,9). A crede înseamnã a avea încredere în Dumnezeu, care este Tatã generos, fidel, de încredere. Este o predare, o încredinþare în Domnul fãrã pretenþia de a primi garanþii sau asigurãri, chiar când înaintãm în întuneric, suntem asaltaþi de întrebãri ºi nu avem rãspunsuri pregãtite, asemenea lui Abraham, socotit pãrintele nostru în credinþã: „Prin credinþã, Avram a dat ascultare chemãrii de a pleca spre locul pe care urma sã-l primeascã drept moºtenire ºi a plecat fãrã sã ºtie unde merge” (Evr 11,8).

Pe urmele lui Isus Sfântul Paul adreseazã creºtinilor din Filipi acest îndemn: „Sã aveþi în voi acelaºi cuget care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Pe de o parte, este vorba de intrarea în „logica” lui Isus: sã gândim, sã judecãm, sã sperãm asemenea lui; pe de alta, trebuie sã ne însuºim purtarea Domnului, caracterizatã de amabilitate, apropiere faþã de alþii ºi solidaritate, de compasiune ºi îndurare, cumpãtare ºi sãrãcie, adevãr ºi rãbdare, credinþã faþã de Tatãl ºi iubire faþã de oameni. Nu existã reþete sau soluþii gata fãcute în faþa bolii sau a doliului, a unei relaþii familiale dificile sau a unui eºec în cãsnicie, a nedreptãþilor sau folosirii incorecte a bunurilor materiale. Rãspunsurile trebuie gãsite cu isteþime ºi responsabilitate. S-a scris cã durerea celor nevinovaþi este „stânca ateismului”: dacã Dumnezeu existã, cum poate îngãdui durerea ºi suferinþa celor nevinovaþi ºi lipsiþi de apãrare? Rãspunsul creºtin la problema durerii celor nevinovaþi este cuprins într-un nume: Isus Cristos. Isus nu a venit sã ne dea explicaþii savante despre durere, ci a venit sã o ia asupra sa, în tãcere. Luând durerea asupra sa, a schimbat-o din interior: din semn de blestem a fãcut un instrument al rãscumpãrãrii. Mai mult: Isus a fãcut din suferinþã valoarea supremã, ordinea mãreþiei celei mai înalte în aceastã lume.


6

Calea cea micã

Adevãrata mãreþie a unei fãpturi omeneºti se mãsoarã dupã cum poartã asupra sa cea mai micã vinã posibilã ºi cea mai mare pedeapsã posibilã. Cu alte cuvinte, dupã cum nu sãvârºeºte rãul ºi totuºi acceptã sã suporte consecinþele acestuia. Aceasta este un fel de suferinþã care ne apropie de Dumnezeu. Într-adevãr, numai Dumnezeu, dacã suferã, suferã ca un nevinovat în sens absolut. Referitor la durerea celor nevinovaþi, credinþa ne îndeamnã sã nu ne oprim atât asupra cauzelor, a motivelor pentru care se suferã, cât asupra efectelor: ce se naºte din aceastã suferinþã. Într-o zi, înfãþiºându-i un om orb din naºtere, apostolii îl întreabã pe Isus: „Rabbi, cine a pãcãtuit: acesta, sau pãrinþii lui, de s-a nãscut orb? A rãspuns Isus: Nici el n-a pãcãtuit, nici pãrinþii lui, dar ca sã se arate lucrãrile lui Dumnezeu în el” (In 9,2-3). De câte ori nu ne întrebãm ºi noi: Ce rãu am fãcut pentru ca Dumnezeu sã mã pedepseascã astfel?, ca ºi cum durerea ar fi întotdeauna o pedeapsã ºi un blestem ºi nu, aºa cum o numeºte sfântul Pavel, participare la pãtimirile lui Cristos (cf. Fil 3,10). Credinþa creºtinã aduce cu sine o nouã opticã asupra durerii ºi a suferinþei. Dar sã privim ce se întâmplã astãzi în jurul nostru. Câtã energie ºi eroism cere adesea, de la un cuplu creºtin, acceptarea unui copil cu handicapat, þintuit la pat ani de zile; câtã solidaritate umanã, nebãnuitã în jurul lor; câtã capacitate de a iubi, altfel necunoscutã. Lucrul cel mai important, atunci când vorbim de durerea celor nevinovaþi, nu este de a o înþelege sau explica; important este sã n-o sporim ºi, dacã putem, sã o alinãm. Isus nu predicã despre suferinþe, ci intrã în suferinþele noastre. Despre Luther se spune cã, dacã vizita un bolnav, nu-i recomanda nimic de ordin spiritual, ci doar se aºeza alãturi de el ºi, în acest fel, în tãcere, comunica cu slãbiciunea ºi suferinþa lui, astfel încât bolnavul, din aceastã apropiere, primea o mângâiere pe care nu i-ar fi putut-o da nici un cuvânt. Odatã, vãzând o fetiþã îngheþatã de frig, care plângea de foame, un om a strigat în inima lui cãtre Dumnezeu: „Doamne, unde eºti? De ce nu faci ceva pentru aceastã copilã nevinovatã?” Iar Dumnezeu i-a rãspuns: „Sigur cã am fãcut ceva pentru ea: te-am fãcut pe tine!”. Orice om botezat este credibil nu atât datoritã cuvintelor ºi practicilor lui religioase, cât pentru purtarea lui, pentru credinþa mãrturisitã prin viaþã. La începutul secolului al II-lea, sfântul Ignaþiu din Antiohia scria creºtinilor din Efes: „Mai bine este sã taci ºi sã fii [creºtin], decât sã vorbeºti ºi sã nu fii. Bine este a învãþa [pe alþii], dacã cel ce învaþã face” (XV, 1).

În slujba celorlalþi Unitatea de mãsurã pentru credinþa adevãratã este disponibilitatea de a ne pune viaþa în slujba altora, împotriva oricãrei replieri pe noi înºine sau a cãutãrii unor avantaje personale. A ne încredinþa pe deplin Domnului înseamnã a ne lãsa în mâinile lui pentru ca sã ne punã în slujba fraþilor. Este o cerere explicitã a lui Isus, precedatã de exemplul sãu: „Aceia care sunt socotiþi conducãtori ai neamurilor le stãpânesc ºi cei mari îºi fac simþitã puterea asupra lor. Dar între voi sã nu fie aºa, ci acela care vrea sã ajungã mare între voi sã fie slujitorul vostru ºi acela care vrea sã fie cel dintâi între voi sã fie servitorul tuturor. Cãci ºi Fiul omului n-a venit ca sã fie slujit ci ca sã slujeascã ºi sã-ºi dea viaþa ca rãscumpãrare pentru mulþi” (Mc 10,42-45). Cine-l are pe Dumnezeu în inimã îi are ºi pe fraþi în inima lui. Slujirea frãþeascã cere ochi pentru a vedea ºi disponibilitate, asemenea bunului samaritean, de a oferi timp, grijã, resurse materiale aproapelui, chiar unuia necunoscut. Un ajutor dat „fãrã chef” este discutabil; ºi limitarea la sprijin material este încã prea puþin. Trebuie sã ne dãruim pe noi înºine, cu înþelegerea ºi solidaritatea noastrã. Iubirea lui Dumnezeu nu rãmâne în cel care-ºi închide inima faþã de fratele sãu, dupã cum scrie evanghelistul Ioan, care adaugã: „Cel care nu-l iubeºte pe fratele sãu, pe care îl vede, pe Dumnezeu, pe care nu-l vede, cum poate sã-l iubeascã?” (1In 4,20). Edificatoare este scena judecãþii de apoi (Mt 25,31-46). Mesajul pe care vrea sã-l transmitã Isus este acesta: anii vieþii unui om

Nr. 23

sunt un bun de preþ, sunt o comoarã care trebuie investitã. Sã nu o irosim, pentru cã viaþa este una singurã: Isus ne sugereazã cum trebuie s-o folosim. Rabinii spuneau cã lumea viitoare este ca marea: dacã nu ne pregãtim mâncarea pe uscat, ce vom mânca pe mare? Lista celor care trebuie ajutaþi – cel flãmând, însetat, strãin, gol, bolnav, întemniþat – era cunoscutã în tot Orientul Mijlociu din Antichitate. Singura noutate adusã de Isus este cã el se identificã cu aceºtia: orice le facem acestora îi facem lui. Sã ascultãm Evanghelia: „Întru cât aþi fãcut acestea unuia dintre cei mai mici fraþi ai mei, mie mi-aþi fãcut” (Mt 25,40). Cuvinte foarte frumoase, dar ºi înspãimântãtoare. Dacã aceste cuvinte sunt adevãrate, atunci Dumnezeu este aici, este aproape, incredibil de aproape. Într-adevãr, Dumnezeu este ascuns, dar nu absent; de multe ori confundãm ascunderea lui Dumnezeu cu absenþa lui. Din aceste cuvinte ale lui Isus decurg urmãri înãlþãtoare: putem într-adevãr sã-l slujim, sã-l ajutãm, sã-l îngrijim pe Dumnezeu... în fratele sau sora de lângã noi. În timp ce-l aºteptãm pe Domnul, îl slujim ºi-l iubim. Acesta este creºtinismul care dã plinãtate vieþii ºi recupereazã bucuria de a trãi. A crede înseamnã a intra într-o relaþie, într-un raport viu cu altcineva. Credinþa este o problemã de relaþie. Evanghelia ne-o aminteºte: la întrebarea despre cea mai mare poruncã, Isus rãspunde cã aceasta este iubirea absolutã a lui Dumnezeu ºi iubirea faþã de aproapele. Nu existã vreo poruncã mai mare decât cea a iubirii. Actele de cult îºi pierd sensul dacã nu vin dintr-o inimã ce-l iubeºte pe Dumnezeu ºi pe aproapele. Credinþa este un dar al Domnului, care cere un rãspuns liber ºi conºtient. Încuviinþarea noastrã iniþialã ºi progresivã faþã de Dumnezeu se întemeiazã pe ajutorul sãu. Ne aminteºte Conciliul Vatican II: „Lui Dumnezeu care reveleazã trebuie sã i se rãspundã prin ascultarea credinþei, prin care omul se încredinþeazã total, în mod liber, lui Dumnezeu [...]. Pentru a oferi lui Dumnezeu aceastã credinþã, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare ºi îl ajutã, precum ºi de ajutoarele lãuntrice ale Duhului Sfânt, care sã-i miºte inima ºi sã i-o îndrepte spre Dumnezeu, sã-i deschidã ochii minþii” (Dei Verbum, 5). Credinþa nu este însuºire din naºtere. Amintea acest lucru deja Tertulian, un apologet din secolul al II-lea: Creºtini nu ne naºtem, ci devenim. Credinþa nu este nici un dat cultural, asemenea limbii învãþate în societatea în care trãim: cineva nãscut în Ticino învaþã italiana, iar cineva nãscut în Moldova învaþã româna, fiindcã aceasta face parte din identitatea sa socio-culturalã. Unii insistã pe datoria familiei în transmiterea credinþei. Iar dacã pãrinþii n-o fac, ea se întrerupe? Biserica nu se poate spãla pe mâini în privinþa acestui aspect. „Mergeþi în lumea întreagã ºi vestiþi Evanghelia”, botezând „în numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh” (Mt 28,19). Isus nu a spus aceste cuvinte pãrinþilor, ci ucenicilor ºi apostolilor sãi. Vestirea Evangheliei este o misiune a Bisericii, ca ºi angajamentul iniþierii creºtine, a vieþii de credinþã. Comunitãþile noastre sunt cele care, în faþa situaþiilor din timpul de faþã, cu piedici, dificultãþi ºi probleme, trebuie sã-ºi punã întrebãri privind metodele de transmitere a credinþei. Calea privilegiatã rãmâne întotdeauna cunoaºterea Scripturilor. „Fãclie pentru paºii mei e cuvântul tãu ºi luminã pentru cãrãrile mele”, spune Psalmul 118/119,105. Sunt cuvintele pe care cardinalul Martini a dorit sã fie scrise pe mormântul sãu, încredinþat cã „oricine poate afla în paginile Scripturii o explicaþie profundã despre sine, despre propriile enigme ºi adâncuri, despre dorinþele cele mai intime, despre misiunea sa, despre deschiderea spre viitor, depãºind scepticismul, teama, neîncrederea, amãrãciunea, împietrirea inimii”. Dacã credinþa nu foloseºte vieþii, nu transformã viaþa, nu devine viaþã, atunci e inutilã. Avem nevoie de credinþã ca sã trãim, ca sã rãspundem la întrebãrile vieþii, ca sã dãm sens deplin vieþii. Cred, Doamne, dar Tu sporeºte credinþa mea!

Pr. George Paºtiu (Lugano)


aprilie 2 013

7

Calea cea micã

Viaþa de credinþa în Isus în spiritualitatea Institutului nostru Pentru dezvoltarea temei care mi-a fost încredinþatã, „Viaþa de credinþã în Isus, în spiritualitatea Institutului nostru”, mã sprijin în primul rând pe Constituþiile noastre, care spun la art. 4: „Pentru a înfãptui concret secularitatea consacratã, membrii Institutului îºi propun sã urmeze ca regulã pentru viaþa lor Copilãria Spiritualã, aºa cum a fost învãþatã de Isus Cristos ºi practicatã în mod exemplar de patroana Institutului, sfânta Tereza a Pruncului Isus”. Mi-am pus, aºadar, aceastã întrebare: „Suntem toate conºtiente de înþelesul secularitãþii consacratei? Papa Pius al XII-lea, în documentul sãu despre Institutele Seculare, Primo feliciter (12 martie 1948), aratã cã secularitatea consacratã este „un har deosebit al Duhului Sfânt dãruit Bisericii de azi”. Trebuie deci sã ne dãm seama cã un dar mare ºi deosebit nu poate fi ceva comun, obiºnuit, de la sine înþeles. Papa Benedict al XVI-lea, în discursul sãu þinut la Roma cu prilejul întâlnirii cu diferiþi membri ai Institutelor seculare, la sãrbãtorirea a 60 de ani de la promulgarea Constituþiei apostolice Provida Mater Ecclesia, a confirmat: „Sunteþi azi, aici, pentru a continua drumul început acum ºaizeci de ani, pe care sunteþi purtãtori din ce în ce mai pasionaþi, în Cristos Isus, ai simþului lumii ºi al istoriei. Pasiunea voastrã se naºte din descoperirea frumuseþii lui Cristos, a felului sãu unic de a iubi, a întâlni, a vindeca viaþa, a o alina ºi mângâia. Aceasta este frumuseþea pe care vor s-o cânte vieþile voastre, pentru ca prezenþa voastrã în lume sã fie un semn al existenþei voastre în Cristos. Ceea ce face ca implicarea voastrã în evenimentele omeneºti sã fie un loc teologic este, într-adevãr, misterul întrupãrii („Aºa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul sãu unul-nãscut l-a dat”, In 3,16). Consacrarea voastrã evidenþiazã, pe de o parte, harul deosebit dãruit de Duhul Sfânt pentru realizarea vocaþiei ºi, pe de alta, vã angajeazã la o docilitate totalã a minþii, inimii ºi voinþei faþã de planul lui Dumnezeu Tatãl descoperit în Cristos Isus, la a cãrui urmare radicalã aþi fost chemaþi”. Dacã privim la Isus, constatãm cã, în toþi anii pe care i-a petrecut la Nazaret împreunã cu Maria ºi Iosif, a trãit ca un „consacrat secular”, pentru cã a trãit autentic ºi profund toate situaþiile umane proprii condiþiei oamenilor, în foarte strânsã unire cu Dumnezeu Tatãl. Isus, Dumnezeu adevãrat ºi om adevãrat, ne este pildã. Noi, persoanele consacrate seculare, suntem chemate sã dãm mãrturie despre iubirea pãrinteascã a lui Dumnezeu, revelatã de Isus Cristos, în viaþa noastrã de zi cu zi, fãrã sã ne lãsãm sufocaþi de lucrurile lumeºti, conºtienþi pe deplin de sãrãcia ºi limitele noastre, dar cu încredere deplinã în ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea trãi cu mai multã sfinþenie sfaturile evanghelice. La 11 octombrie 2012, Papa Benedict al XVI-lea a declarat „Anul Credinþei”, semn clar al nevoii de a ne reînsufleþi apartenenþa la Domnul.

Ce este credinþa ºi cum trebuie trãitã? Credinþa este rãspunsul lãuntric la Cuvântul lui Dumnezeu. Prin credinþã, omul aderã, în inima sa, la acel Dumnezeu care, concret, se manifestã în lume prin chipul omenesc al lui Isus Cristos. Am trecut de la moarte la viaþã pentru cã-i iubim pe fraþii noºtri. Într-adevãr, dacã credem cã suntem cu toþii fii ai aceluiaºi Tatã, facem parte dintr-o omenire care este „una singurã” ºi care, creatã de Tatãl, este chematã sã se întoarcã la Tatãl în unitate. Lumen gentium, unul din cele mai importante documente ale Conciliului Vatican II, a evidenþiat cum se cuvine aceastã realitate, afirmând: „Toþi oamenii sunt chemaþi în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea, acest popor pãstrându-ºi unitatea ºi unicitatea, trebuie sã se rãspândeascã în toatã lumea ºi în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umanã unitarã ºi a voit apoi sã adune laolaltã pe fiii sãi risipiþi (cf. In 11,52)”.

Prin urmare, calea pentru a ajunge la Dumnezeu trece în mod necesar „prin fraþi”. Cu alte cuvinte, ajungem la Dumnezeu împreunã cu omul, împreunã cu fraþii noºtri, ba, mai mult, ajungem la Dumnezeu prin intermediul omului. Într-adevãr, spune Sfânta Scriptura în 1In 4,20: „Cel care nu-l iubeºte pe fratele sãu, pe care îl vede, cum poate sã-l iubeascã pe Dumnezeu, pe care nu-l vede?” Iar Sfântul Augustin continuã: „Ai putea sã-mi spui cã nu l-ai vãzut niciodatã pe Dumnezeu; dar nu vei putea sã-mi spui niciodatã cã nu i-ai vãzut pe oameni. Iubeºte-l deci pe fratele tãu. Dacã-l iubeºti pe fratele pe care-l vezi, vei putea, în acelaºi timp, sã-l vezi pe Dumnezeu”. Dragi surori, în principal aceasta este provocarea reînnoitã pe care ne-o lanseazã fiecãruia Anul Credinþei. În lumina celor pe care vi le-am spus, trebuie sã ne cercetãm viaþa, sã evaluãm ce roade aducem zi de zi, în calitate de creºtini ºi, în mod deosebit, ca persoane consacrate ce trãiesc cu totul inserate în realitãþile veacului. Ce aducem persoanelor pe care le întâlnim? Evanghelia este o referinþã sigurã pentru orice activitate a noastrã? Suntem în stare sã tãcem, ca sã dãm un sens profund întâlnirii noastre cu Domnul? Suntem în stare sã împãrtãºim suferinþele atâtor fraþi pe care-i întâlnim pe drumul nostru? Suntem în stare sã dãm mãrturie concretã despre credinþa noastrã? Desigur, încercãrile, neînþelegerile, ispitele, oboseala din fiecare zi nu ne uºureazã drumul, dar ne întãresc spiritul dacã ne lãsãm cãlãuziþi de Duhul Sfânt!

Cum este trãitã credinþa în Isus în spiritualitatea Institutului nostru? Articolul din Constituþiile noastre pe care l-am citat la început ne îndeamnã sã facem o normã a vieþii noastre din Copilãria spiritualã, cale trasatã de patroana noastrã, sfânta Tereza a Pruncului Isus. Este vorba de un drum care cere tãrie ºi înþelepciune, ca sã fim, în acelaºi timp, asemenea pruncilor înaintea lui Dumnezeu ºi persoane formate lãuntric, pentru a putea fi cu adevãrat purtãtori ai lui Cristos în mijlocul realitãþilor zilnice. Este cu adevãrat un traseu foarte solicitant, care are nevoie de rugãciune, ascultare, abandonare cu încredere totalã în Domnul Isus. Nu vorbim aici de sentimentalism, ci de o maturitate care ne face sã descoperim tot mai mult minunile iubirii dumnezeieºti, sã ne recunoaºtem micimea ºi sã facem ca voinþa lui Dumnezeu sã fie voinþa noastrã. Aºa a fãcut Isus, încredinþându-se pe deplin Tatãlui, pânã la a-ºi da viaþa din iubire faþã de fiecare dintre noi. Este evident cã singure n-o putem face; avem cu siguranþã nevoie de ajutor supranatural, de harul care trebuie sã ne pãtrundã inima, de Euharistia pe care o trãim ca moment privilegiat al zilei, de sacramentul Pocãinþei ºi de o cãlãuzã spiritualã care sã ne facã sã ne vedem defectele, sã recunoaºtem cã avem nevoie mereu de iertarea lui Dumnezeu, care sã ne ajute ºi sã ne încurajeze sã nu ne temem, sã îndrãznim sã mergem pe calea sfinþeniei. ªi institutul nostru ne ajutã pe acest drum. Doar motive cu adevãrat grave ar trebui sã ne împiedice la participarea zilelor de formare, la exerciþiile spirituale... Sunt momente rodnice pentru inserarea noastrã specificã în Bisericã ºi în realitatea umanã, pe lângã faptul cã acestea sunt ocazii de a ne simþi unite frãþeºte între noi, în comuniune de rugãciune ºi intenþii. Sã ne încredinþãm sfintei Fecioarei Maria: ea sã ne ajute sã ne trãim viaþa cu bucurie, în tãcere, în ascuns, într-o cãutare sincerã ºi dând un rãspuns generos la planul pe care l-a gândit Dumnezeu, voindu-l pentru fiecare dintre noi!

Maria Teresa (Lugano)


8

Calea cea micã

Nr. 23

Mãrturii de credinþã în Isus prezente în Evanghelie (Nicodim, samariteanca, orbul din naºtere) Carisma Institutului nostru, aceea de „a-l sluji pe Isus ºi Biserica sa”, ne cere în permanenþã sã-l ascultãm, sã-l cunoaºtem ºi sã-i urmãm învãþãtura. Aceasta o facem citind ºi meditând evanghelia sa ºi trãind dupã învãþãtura sa. Evanghelia dupã Ioan, scrisã sub inspiraþia Duhului Sfânt, conduce la adevãr, astfel încât cititorii pot sã descopere conþinutul mesajului ºi, în el, figura autenticã a lui Isus. Aºa dupã cum am spus, activitatea publicã a lui Isus, prezentatã de evanghelia dupã Ioan, se desfãºoarã ºi la Ierusalim. Discursurile lui Isus din Evanghelia dupã Ioan poartã în ele întreaga istorie a mântuirii ºi sunt în acelaºi timp prezente în creaþie. Ele ne trimit la cel care poate spune despre sine: „Eu sunt…”. Este evident faptul cã discursurile lui Isus ne trimit, de asemenea, cãtre liturgie ºi prin aceasta spre sacrament incluzând în acelaºi timp întrebãrile ºi cãutãrile tuturor popoarelor. Marile imagini figurative pe care le gãsim în cea de-a patra Evanghelie sunt: apa, viþa de vie, vinul, pâinea, pãstorul. Apa este simbolul originar al umanitãþii, elementul originar al vieþii. Ne gândim mai întâi la izvorul de apã proaspãtã care þâºneºte din adâncurile pãmântului, apã ce reprezintã puritatea, originea, începutul. Izvorul apare ºi ca element creator, dar ºi ca simbol al fertilitãþii, al maternitãþii. Pe al doilea loc ar fi râul, fluviul. Marile fluvii Nilul, Eufratul, Tigrul sunt dãtãtoare de viaþã în marile imperii ce se gãseau în apropierea Israelului. Pentru Israel, Iordanul este cel care asigurã viaþa pãmântului. Totuºi la Botezul lui Isus se observã ºi o altã faþetã a apei curgãtoare: adâncimea ei reprezintã primejdia; scufundarea în adâncuri înseamnã intrarea în moarte, iar ieºirea din ea, învierea. Existã ºi marea, o adevãratã forþã admiratã ºi privitã cu uimire, dar ºi de temut în viaþa omului. Citim în cartea sfântã cã, la creaþie, Dumnezeu a pus marea în hotarele ei pe care nu trebuie sã le treacã pentru a nu înghiþi pãmântul. Traversarea Mãrii Roºii a devenit pentru Israel simbolul salvãrii, dar pentru egipteni o ameninþare care le-a fost spre pieire. Creºtinii considerã traversarea Mãrii Roºii o anticipare a Botezului, un simbol al morþii, o imagine a misterului crucii. Pentru a se renaºte, omul trebuie sã intre cu Cristos în „Marea Roºie”, sã coboare cu el în moarte, pentru ca apoi împreunã cu Cel Înviat, sã ajungã din nou la viaþã. Am fãcut aceastã incursiune în Vechiul Testament pentru a vedea simbolismul apei în cartea sfântã, ca apoi sã înþelegem acest simbol în Evanghelia dupã Ioan. Apa, ca simbol al mântuirii, strãbate Evanghelia dupã Ioan de la un capãt la altul. O întâlnim mai întâi în capitolul al III-lea în dialogul cu Nicodim (In 3,1-20). Isus îi spune lui Nicodim, un fariseu, conducãtor al iudeilor, membru al sinedriului, cã omul, pentru a ajunge în împãrãþia lui Dumnezeu trebuie sã se înnoiascã, sã devinã altul, sã renascã din apã ºi Duh. Ce înseamnã asta? Se poate face o analogie între naºterea fizicã (conceperea fiinþei umane la care participã partea masculinã ºi cea femininã) ºi Botez – considerat a doua naºtere (spiritul lui Dumnezeu ºi „apa, mama universalã a vieþii înãlþatã prin har la sacrament”). Referindu-se la acest fragment din Evanghelia dupã Ioan, Sfântul Pãrinte Papa Benedict al XVI-lea spune în cartea sa „Isus din Nazaret”: „Altfel spus, renaºterea (botezul) implicã puterea creatoare a duhului lui Dumnezeu, dar, sacramentul implicã ºi sânul matern al Bisericii care primeºte ºi acceptã”. Sfântul Pãrinte explicã în continuare citându-l pe Tertulian: „Niciodatã n-ar fi fost Cristos fãrã apã” „Niciodatã n-ar fi fost ºi nu este Cristos fãrã Bisericã… Duh ºi apã, cer ºi pãmânt. Cristos ºi Biserica merg împreunã; astfel se realizeazã „renaºterea” . Apa este în sacrament simbolul pãmântului matern, sfânta Bisericã – cea care primeºte în sânul ei creaþia ºi o reprezintã”.

Este de notat un amãnunt, nu lipsit de importanþã, pe care sfântul evanghelist Ioan îl scoate în evidenþã, ºi anume, faptul cã Nicodim a venit la Isus noaptea, poate de teamã, dar, cu siguranþã ºi împins de credinþa care se nãºtea în sufletul sãu, ascultându-i învãþãtura. Spun aceasta pentru cã prezenþa lui Nicodim este menþionatã pentru a doua oarã de evanghelist în episodul aºezãrii lui Isus în mormânt: Nicodim aduce mirul ºi miresmele necesare pentru îmbãlsãmarea Domnului (In 19,39). Nu este aceasta o dovadã a credinþei?

Isus ºi samariteanca (In 4,5-27) În capitolul al IV-lea îl întâlnim pe Isus la fântâna lui Iacob în Samaria. Ne amintim cã în capitolul I al aceleiaºi Evanghelii, Isus, în discuþie cu Natanael îi proroceºte acestuia cã ucenicii sãi vor vedea cerul deschis deasupra sa ºi pe îngerii lui Dumnezeu urcând ºi coborând din (spre) cer. Astfel Isus face legãtura cu Vechiul Testament ºi se reveleazã ca fiind noul Iacob (în Vechiul Testament Iacob avusese viziunea de noapte a îngerilor lui Dumnezeu urcând ºi coborând pe scara care ajungea la cer). La întâlnirea lui Isus cu samariteanca, ce se petrece exact la fântâna lui Iacob, Domnul Isus fãgãduieºte samaritencei apa care devine izvor de apã curgãtoare spre viaþa veºnicã pentru cel care o bea (4,14). Iatã deci cum Isus foloseºte simbolul apei (fântâna lui Iacob), legatã de istoria mântuirii lui Israel – Iacob. În aceeaºi carte, Sfântul Pãrinte Papa Benedict al XVI-lea spune: „Aici la fântâna lui Iacob îl întâlnim pe Iacob ca marele întemeietor de stirpe (neam, familie, origine; în greacã „stirpos”) care, cu aceastã fântânã a dãruit apa, element fundamental al vieþii. Dar în om existã o sete mai mare – dincolo de apa fântânii – fiindcã el cautã o viaþã care sã treacã dincolo de sfera biologicã”. În acest fragment din evanghelie care este unul dintre cele mai frumoase, evanghelistul Ioan redã sub formã de povestire un fapt din viaþa lui Isus. Povestirea se desfãºoarã sub formã de dialog pe marginea unui subiect aparent banal: apa, dar foarte important pentru viaþã. Discuþia este provocatã de Isus („dã-mi sã beau”). Ideea importantã care predominã în acest dialog este cã femeia, deºi era pãgânã, îl descoperã pe Isus; mai întâi iudeu, apoi profet, mesia, salvatorul lumii. Dupã aceastã descoperire femeia îºi începe activitatea misionarã: îl face cunoscut pe Isus oamenilor. Iatã un model de credinþã – etapele credinþei; paºi – care ne pune în faþã o întrebare: care este progresul meu spiritual de când fac parte din acest institut? (Constituþiunile 24,27).

Vindecarea unui orb din naºtere (In 9,1-12) Simbolismul apei îl întâlnim ºi în capitolul al IX-lea în care se vorbeºte despre vindecarea unui orb din naºtere. Pentru ca acesta sã se vindece, Isus îi cere sã meargã sã se spele în apele scãldãtoarei Siloe. Acest termen „siloe” se traduce „trimis”. Conform Vechiului Testament piscina a fost construitã cu 8 secole înainte de Cristos, în timpul domniei regelui Ezechia (2Rg 20,20) de cãtre ªalum, în ebraicã Shiloah ceea ce înseamnã „trimis” (Neh 3,15). Orbirea era socotitã în Vechiul Testament o pedeapsã a lui Dumnezeu. Cu toate cã legea evreiascã recomandã sã-i ajuþi pe orbi, aceºtia erau nevoiþi adesea sã devinã cerºetori. Vindecarea lor, extrem de rarã, apãrea drept o mare minune. Sfântul evanghelist Ioan evidenþiazã în acest fragment al evangheliei sale cã Isus este „trimisul”, cel prin care orbul este purificat pentru a deveni vãzãtor. Întregul capitol se dovedeºte a fi o interpretare a Botezului care ne face vãzãtori. Cristos este cel care dãruieºte lumina, care, prin mijlocirea sacramentului ne deschide ochii credinþei. „Doamne, mãreºte-ne credinþa!”

Elena Matei (Bacãu)


aprilie 2 013

Calea cea micã

9

Viaþa de credinþã în comunitatea parohialã Suntem în Anul Credinþei, timp dedicat în exclusivitate redescoperirii credinþei noastre. Pe bunã dreptate am putea spune despre acest An al Credinþei: „ Iatã acum este timpul potrivit; iatã acum este ziua mântuirii” (2Cor 6,2). Aceste cuvinte ale apostolului Paul sunt un îndemn pentru noi, cei care vrem sã trãim timpul de faþã „cu folos” , lucrând la mântuirea sufletelor noastre. Poate cã de multe ori ne-am pus întrebarea: Ce înseamnã Anul Credinþei? La ce foloseºte? Rãspunsul vine de la sine: suntem chemaþi la o reînnoire sufleteascã, la o reînnoire a vieþii noastre de credinþã. Anul acesta suntem invitaþi de sfântul Pãrinte papa Benedict al XVI-lea ºi de succesorul sãu, recent ales, papa Francisc, sã reflectãm cu seriozitate asupra felului nostru de a crede ºi sã ne mãrturisim credinþa prin coerenþa vieþii de fiecare zi. Anul Credinþei este o invitaþie la o autenticã ºi reînnoitã convertire la Domnul, unic Mântuitor al lumii. Credinþa creºte atunci când este trãitã ca experienþã a unei iubiri primite ºi atunci când este comunicatã ca experienþã de har ºi de bucurie. În Sfânta Scripturã avem nenumãrate modele de trãire a credinþei pornind de la Abraham care este pãrintele celor ce cred, pânã la apostoli. Un exemplu grãitor de credinþã îl avem în sfânta Fecioarã Maria, care prin credinþã, a primit cuvântul îngerului ºi a crezut în vestea cã va deveni mamã a lui Dumnezeu, în ascultarea dedicãrii sale. Sau apostolii care au pãrãsit toate pentru a-l urma pe Învãþãtorul lor. Prin credinþã aceºtia au mers în lumea întreagã, urmând mandatul de a duce evanghelia la toatã fãptura. Prin credinþã, martirii ºi-au dãruit viaþa pentru a mãrturisi adevãrul evangheliei care i-a transformat ºi i-a fãcut capabili sã ajungã pânã la darul cel mai mare al iubirii cu iertarea propriilor persecutori. Prin credinþã, bãrbaþi ºi femei ºi-au consacrat lui Cristos viaþa lor pãrãsind toate pentru a trãi în simplitate evanghelicã, ascultarea, sãrãcia ºi curãþia, semne concrete ale aºteptãrii Domnului care nu întârzie sã vinã. Prin credinþã trãim ºi noi: prin recunoaºterea vie a Domnului Isus, prezent în existenþa noastrã ºi în istorie. Anul credinþei va fi ºi o ocazie propice pentru a intensifica mãrturia caritãþii. Credinþa fãrã caritate nu aduce rod, acestea se cer reciproc aºa încât una îi permite celeilalte sã realizeze drumul sãu. Sfântul Apostol Iacob spune: „Credinþa fãrã fapte este moartã”. „Ce, folos fraþii mei, dacã cineva spune cã are credinþã, dar nu are fapte; oare poate credinþa sã-l mântuiascã? Dimpotrivã, va spune cineva: Tu ai credinþã, iar eu am fapte; aratã-mi credinþa ta fãrã fapte, iar eu îþi voi arãta credinþa cu faptele mele” (Iac 2,14-18). Referitor la partea practicã a acestei teme pot spune despre credinþã cã ea este darul lui Dumnezeu fãcut omului din iubire, alãturi de speranþã, cealaltã virtute teologalã. Personal îi mulþumesc lui Dumnezeu pentru acest mare dar oferit în ziua botezului. Aºa cum naºii vin la Botez cu daruri pentru finul lor, la fel ºi Dumnezeu nu se lasã mai prejos ºi ne oferã multe daruri: credinþa, speranþa, iubirea, harul sfinþitor, împãrãþia cerurilor, etc. Cât priveºte credinþa mea, acest lucru mã preocupã, deoarece aceasta se dezvoltã în fiinþa mea, în funcþie de alegerile mele zilnice. Pornind de la întrebarea: Cum îmi manifest credinþa zilnic? Pot rãspunde astfel: - prin participarea aproape zilnicã la sfânta Liturghie; - prin activitatea conºtiincioasã pe care o desfãºor la muncã; - mã preocupã soarta copiilor pe care doresc sã-i ajut în formarea lor umanã ºi spiritualã.

- prin implicarea mea în familie, în ajutorarea pãrinþilor, ºi a celorlalte activitãþi necesare subzistenþei familiei. Numai cu paºi mãrunþi poþi face lucruri mãreþe. În acest timp special al Postului Mare m-am implicat în proiectul iniþiat de Centrul Misionar Diecezan, proiect intitulat „Cutia Speranþei” care constã în ajutorarea celor mai sãraci dintre sãraci, prin a dona mici sume de bani pentru copiii din Kenya, Coasta de Fildeº, pentru a putea merge la ºcoalã ºi a avea un trai decent. Vorbind despre milostenie, sfântul Ioan Gurã de Aur spunea: „Cu un bãnuþ dãruit poþi cumpãra cerul. Nu fiindcã cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcã Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacã n-ai nici mãcar acel bãnuþ, atunci dã un pahar cu apã rece!” Ca ºi responsabilã în comunitatea terezinelor din Huºi încerc ºi doresc sã þin unitate ºi echilibru în grup prin diversificarea activitãþilor lunare, dar ºi a zilelor de reculegere. Exemple: adoraþie, lectio divina, momente de rugãciune, cateheze biblice, Calea sfintei cruci, sfântul Rozariu. Mi-am propus sã sãrbãtorim în octombrie un deceniu de la înfiinþarea Companiei în comunitatea noastrã, dar ºi alte activitãþi pentru a face cunoscutã Compania pe plan local prin sãrbãtorirea zilei patroanei noastre spirituale, sfânta Tereza a Pruncului Isus. Mã preocupã formarea mea spiritualã ºi a grupului din care fac parte, apelând la diverse practici religioase cum ar fi: rugãciunea, participarea la sfânta Liturghie, la exerciþiile spirituale, cât ºi la zilele de reculegere lunare sau bianuale, caritatea faþã de bãtrâni ºi bolnavi, îndrumarea moralã ºi umanã a copiilor ºi a tinerilor. Implicarea în voluntariat la locul de muncã, acolo unde este cazul prin efectuarea multor ore de pregãtire suplimentarã cu elevii participanþi la diferite concursuri ºcolare: de asemenea, ajutorul acordat bãtrânilor prin a le cumpãra cele necesare pentru trai: alimente, medicamente, ºi plãtirea utilitãþilor lor, deoarece, fiind bolnavi ºi în vârstã ei nu se pot deplasa. Toate aceste fapte de caritate faþã de noi, cât ºi altele ne ajutã sã pãºim pe drumul credinþei în Anul Credinþei, ajutându-ne sã ne mãrim credinþa. Voi încheia aceastã scurtã prezentare a vieþii de credinþã cu „Darul Credinþei”, de Don Vito Morelli. O viaþã fãrã credinþã este ca o camerã fãrã luminã. Credinþa este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu îl face omului. Sã crezi înseamnã sã ai o relaþie sincerã cu Dumnezeu. Sã crezi înseamnã sã ºtii sã te opreºti din când în când ca sã-l întâlneºti. Sã crezi înseamnã sã-i permiþi sã-þi vorbeascã. Sã crezi înseamnã sã asculþi ºi sã meditezi ceea ce îþi spune. Sã crezi înseamnã sã trãieºti mereu în prezenþa sa. Credinþa nu se aºteaptã, ci se cautã; este un dar, însã este ºi o alegere; e bucurie dar ºi suferinþã. Sã crezi înseamnã sã accepþi cã Dumnezeu este alãturi de tine, Chiar dacã tu nu-l vezi; Înseamnã sã fii convins cã e prezent chiar dacã nu-l simþi. Un credincios este cu adevãrat credincios dacã îºi raporteazã Viaþa la Dumnezeu, se încredinþeazã lui, Cuvântului sãu ºi voinþei sale. Un credincios este cu adevãrat credincios, dacã ºtie sã sufere pentru propria sa credinþã. Doamne, ajutã-mã sã te regãsesc mereu în viaþa mea prin credinþã! Mariana Cornea (Huºi)


10

Calea cea micã

Nr. 23

A fi creºtini în mediul care lucrãm zi de zi Creºtinul este un om care priveºte la Cristos prin ochii Apostolilor. Apostolii au dovedit prin suferinþã ºi martiriu cã au fost niºte martori cinstiþi, ei au fost uciºi pentru cã au vorbit despre Cristos, apostolii l-au iubit pe Cristos, de aceea este atât de importantã pentru noi mãrturia lor iubitoare. Unii din noi îl putem privi prin ochii sfântului apostol Ioan, pe când alþii îl putem privi prin ochii lui Iuda. Pentru fiecare dintre noi viaþa este o cãlãtorie în care ne pregãtim pentru a ajunge în casa Tatãlui ceresc, de-a lungul acestei cãlãtorii avem misiunea de a-l cunoaºte, a-l iubi ºi a-l sluji pe Dumnezeu. Fiecãruia dintre noi la un moment dat ne este datã câte o misiune de îndeplinit: unii suntem muncitori, alþii pur ºi simplu pãrinþi, alþii învãþãtori, medici, avocaþi, educatori etc., dar toþi suntem chemaþi ca aceastã misiune sã o îndeplinim aºa cum doreºte Dumnezeu ºi aºa cum Isus ar fi îndeplinit-o în locul nostru. Un mijloc pentru a trãi ºi a înainta în credinþã sunt faptele noastre. De fapt, credinþa nu poate sã creascã decât prin experimentarea ei concretã în opere „Credinþa fãrã fapte este moartã”. Acþiunile zilnice nu doar ne menþin vie credinþa, dar sunt de folos pentru a înþelege ºi a gusta însãºi adevãrurile în care credem. „Imitaþiunea lui Cristos” spune: „Cel care vrea cu adevãrat sã înþeleagã ºi sã guste cuvintele lui Cristos, va trebui sã-ºi rânduiascã întreaga viaþã dupã faptele vieþii Domnului”. Munca nu este o pedeapsã a pãcatului, pãcatul originar a adãugat muncii doar efortul, oboseala: „În sudoarea frunþii tale vei mânca pâine” (Gen 3,19). Omul a lucrat ºi înainte de primul pãcat: „Domnul Dumnezeu l-a luat pe om ºi l-a pus in grãdina Edenului ca sã o lucreze ºi sã o pãzeascã” (Gen 2,15). În concepþia oamenilor din antichitate, munca, mai ales cea manualã, era vãzutã cu dispreþ, drept ceva inferior. Creºtinismul a reabilitat munca. Toatã evanghelia se desfãºoarã în lumea muncii. Toþi au datoria de a munci, nici cei bogaþi nu sunt dispensaþi; parabola talanþilor demonstreazã acest fapt. Munca trebuie sã fie pentru fiecare din noi un mijloc de înãlþare spre Dumnezeu, ºi de mântuire „Lucraþi nu pentru hrana pieritoare ci pentru hrana care duce spre viaþã veºnicã”. Bunul Dumnezeu, fiindu-i milã de omenirea care rãtãcea în greºealã, a dorit sã restaureze totul prin trimiterea lui Isus în lume. A început de la familie ºi de la muncã. Sã nu ne fie nimãnui ruºine de munca pe care o facem, fie cã suntem intelectuali sau muncitori, fie cã suntem doar pãrinþi ºi ne educãm proprii copii, sã ne aducem aminte cã Isus a fost lemnarul de la Nazaret pânã la 30 de ani: „Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei?” (Mc 6,3). Misterul lui Isus muncitor este la fel de profund ca ºi misterul patimii ºi morþii sale. Altfel spus ceea ce Isus a fãcut este o învãþãturã mai clarã decât ceea ce a predicat. Dumnezeu dã fiecãrui om forþe fizice, intelectuale, morale ºi un anumit timp pentru a le folosi, a le consuma. Dumnezeu doreºte ca aceste forþe sã se consume pentru a-l cunoaºte, a-l iubi ºi a-l servi ca fii ai sãi. Noi ne putem folosi aceste forþe în slujirea lui Dumnezeu sau în sclavia banului, a egoismului, în iubirea ºi cunoaºterea lui Dumnezeu, în împlinirea voinþei sale sau în satisfacerea vanitãþii noastre, în obþinerea lucrurilor efemere. Munca ºi faptele noastre, pentru ai fi plãcute lui Dumnezeu, trebuie sã se facã în spirit de credinþã, adicã sã fie bune, sã fie fãcute bine, sã fim în stare de har, sã fie împlinite cu intenþie dreaptã. Starea de har înseamnã prietenie, intimitate cu Dumnezeu. Este cea mai mare comoarã. Ea valoreazã mai mult decât toate bunurile materiale ºi intelectuale din aceasta lume. Chiar Cristos ne spune „Fãrã mine nu puteþi face nimic… Cel care rãmâne în mine ºi eu în el acela aduce rod mult”. Toate faptele, acþiunile noastre chiar ºi cele mai nesemnificative trebuie sã fie începute, continuate ºi terminate aºa cum trebuie. În acest mod a acþionat ºi Isus „Toate le-a fãcut bine”(Mc 7,37). Sã-l luãm ca model în munca noastrã de zi cu zi, oriunde o desfãºurãm, pe Isus care a fãcut bine orice lucru din viaþa sa personalã, familialã, publicã, la nivel exterior ºi interior, in relaþiile sale cu Tatãl ºi cu Duhul Sfânt ºi cu oamenii. Chiar Isus ne învaþã spunând: „Aºa sã lumineze lumina voastrã, înaintea oamenilor, încât ei sã vadã faptele voastre bune ºi sã-l preamãreascã pe Tatãl vostru din ceruri”. Sã ne trezim de dimineaþã ºi sã închinãm ziua cu toate problemele ei Domnului. Sã mulþumim pentru o nouã zi de cunoaºtere ºi împlinire a legilor divine. Sã ne propunem: astãzi doresc sa-mi orientez viaþa spre Paradis, astãzi vreau sã-l cunosc, sã-l iubesc ºi sã-l slujesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta îmi voi folosi cele trei facultãþi ce mi-au fost dãruite de Dumnezeu: mintea pentru a-l cunoaºte, inima pentru a-l iubi ºi voinþa pentru a-l sluji. Cu toate cã sunt slab, alerg la ajutorul lui Dumnezeu ºi îi cer sã-mi lumineze mintea abundent cu darul credinþei, sã reverse asupra mea o mare iubire pentru el ºi semenii mei, sa-mi dea putere ºi generozitate în þinerea propunerilor mele. Sã

fim zâmbitori, sã zâmbim fiecãrui om pe care îl întâlnim care este fratele nostru într-u Cristos, sã fim binevoitori, sã fim veseli cu cei ce se bucurã ºi miloºi cu cei mâhniþi ºi în suferinþã. Sã profitãm de orice oportunitate pentru a face bine, sã ajutãm pe colegul, clientul, pacientul ºi orice om care ne iese în cale, dacã nu vom face aºa nu vom putea sã-l gãsim pe Cristos cel însetat, cel gol, cel flãmând, cel prigonit. Sã lãsãm frustrãrile noastre deoparte, la fel ºi orgoliile, dorinþele deºarte ºi lucrurile inutile, sã folosim timpul preþios ce ne-a mai rãmas pentru a aduna comori „pe care moliile ºi rugina nu le distrug ºi unde hoþii nu le sapã ºi nu le furã”. Sã fim umili, buni, blânzi precum bunul Pãstor. Sã nu facem din viaþa ºi munca noastrã un depozit de frustrãri, neîmpliniri, supãrãri, pãcate ºi lucruri efemere. Sã facem din munca ºi din viaþa noastrã un imn de iubire faþã de Dumnezeu ºi când ne trimite mistere de bucurie, dar mai ales de durere, convinºi fiind cã apoi vom trãi misterele de glorie în împãrãþia cerurilor cu Cristos. În îndatoririle noastre zilnice sã nu cercetãm cãile lui Dumnezeu, sã nu ne întrebãm „Cine ºtie de ce Domnul m-a pus în acest loc, sau de ce mi-a trimis aceastã cruce?”, deoarece cu siguranþã Dumnezeu vrea sã ne purifice de pãcate, de slãbiciunile noastre, vrea sã devenim sfinþi. Nu printr-o grijã excesivã faþã de noi, de aspectul nostru exterior, de lucrurile noastre, vom dobândi împãrãþia veºnicã, ci printr-o trãire maximã a binelui ºi o dãruire infinitã. Zi de zi întâmpinãm la serviciu ºi în viaþã multe neînþelegeri, dureri ºi nemulþumiri. De ce avem atâtea nemulþumiri? Pentru cã nu iubim voinþa lui Dumnezeu ºi nu trãim din credinþã. Deseori ne descurajãm ºi ne e teamã de ziua de mâine, de faptul cã vom pierde serviciul sau unele privilegii uitând cã Tatãl ceresc continuã sã se îngrijeascã de pãsãrile cerului ºi sã îmbrace crinii de pe câmp. Cu atât mai mult nu va avea el grijã sã îmbrace ºi sã-ºi hrãneascã fiii? Ajungem cu stupoare sã constatãm cã munca, meseria pe care ne-am ales-o încã din tinereþe nu ne mai satisface, nu ne mai bucurã, ne epuizeazã ºi o simþim ca pe o povarã ºi aceasta datoritã „eului” nostru, „eu propun, eu fac, eu dispun”, prin aceasta nu facem decât sã-l insultãm pe Dumnezeu. Un alt duºman care este alipit de „eul” nostru este încrederea în noi ºi nu în Providenþã, în timp ce marele câºtig al sfinþilor a fost încrederea totalã în Dumnezeu, el este cel care ne dã luminã, harul de a înþelege, ne dã voinþa ºi capacitatea de a duce la îndeplinire cele mai grele ºi istovitoare munci. Nu este nimic, nici bunãvoinþã, nici progres care sã nu vinã de la Dumnezeu. Cine se bazeazã doar pe eforturile sale, va merge lent, cu greu, va face un pas, apoi se va împiedica, va obþine o victorie, apoi va cãdea, se va ridica ºi va cãdea din nou, ºi va înainta cu mare dificultate sau chiar deloc. Sã ne încredem întotdeauna ºi în toate în Dumnezeu ºi sã spunem: „singur nu pot nimic, cu Dumnezeu pot totul”. Pentru aceasta trebuie credinþã dar nu acea credinþã minimã prin care credem cã Dumnezeu nu ne va lãsa sã ne lipseascã pâinea ci acea credinþã care mutã munþii. Dacã o vom avea pe aceasta vom avea pâine pentru noi din belºug, ºi pentru cei din jurul nostru. Sã facem din fiecare zi a noastrã o muncã asiduã plinã de iubire pentru a cuceri împãrãþia cerului. A fost odatã un om care se plimba îngândurat, de dimineaþã, pe o plajã. Cum mergea pe nisipul ud s-a împiedicat de ceva, s-a uitat ºi a vãzut o pungã, murdarã de noroi ºi nisip, care era plinã cu niºte pietricele murdare ºi ele de noroi ºi nisip. Omul s-a aºezat ºi a început sã ia din aceastã pungã câte o pietricicã ºi sã o arunce în valurile învolburate ale mãrii. Aºa a stat omul, preþ de câteva ceasuri, aruncând cât mai departe ºi în orice direcþie, pietricicã cu pietricicã pânã a ajuns la ultima. La fel de trist ºi îndurerat s-a ridicat ºi a plecat spre casã þinând între degete ultima pietricicã pe care nu a mai reuºit sã o arunce. Ajungând în casa lui insalubrã ºi întunecoasã, a aprins lumina ºi a rãmas încremenit ºi cuprins de o cumplitã disperare când s-a uitat în mâna lui ºi a privit la pietricica pe care o frãmântase între degete. Era un diamant de o rarã frumuseþe care arunca sclipiri în toate direcþiile, dar nu mai era nimic de fãcut. Precum omul din parabolã, sã nu aruncãm zilele vieþii noastre care sunt ºi pot fi niºte diamante preþioase, în valurile învolburate ale pãcatelor, ale disperãrii, ci sã ne bucurãm de ele, sã-i înbucurãm ºi pe alþii ºi în final pe Dumnezeu. Este perioada sfântã a Postului Mare. Doresc ca fiecare dintre noi sã o petreacã cu mare liniºte ºi pace sufleteascã ºi multã credinþã ºi bucurie. Suntem în Anul Credinþei, vã doresc sã aveþi un an rodnic în credinþã, în iubire ºi luminã.

Ana Toma (Huºi)


aprilie 2 013

Calea cea micã

11

• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •

Vreau sã fiu misionarã „Aº vrea sã fiu misionarã, nu numai în decursul vieþii, ci de la începutul vieþii pânã la sfârºitul lumii” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus) „Fiecãruia i se dã o manifestare a Duhului spre folosul tuturor” (1Cor 12,7) Duhul Sfânt, Dumnezeu adevãrat ca ºi Tatãl ºi Fiul, „sfinþeºte, conduce ºi împodobeºte cu virtuþi poporul lui Dumnezeu, nu numai prin sacramente ºi slujiri, ci împãrþind fiecãruia darurile dupã cum voieºte” (1Cor 12,1). Aºa a lucrat Duhul lui Dumnezeu ºi asupra grupului de copii din Parohia Buhonca, care sub inspiraþia Duhului Sfânt au primit, aº putea spune, aceastã carismã de a sluji Biserica lui Cristos, ajutând misiunile ºi pe misionarii din Africa. Ei sunt uniþi în Cercul Micii Misionari. Primind mai întâi informaþii despre misiuni ºi misionari, au dorit ºi stabilit sã se roage în acest scop în mod particular, apoi în comun cu diferite ocazii în Bisericã: ascultând sfinte Liturghii, fãcând adoraþie sau sfântul Rozariu. Apoi au apãrut propuneri ºi iniþiative de a contribui ºi pe plan financiar. În acest fel s-au implicat în diverse activitãþi care sã aducã un zâmbet lui Cristos prin bucuria acelor copii din Kenya ºi bucuria misionarilor noºtri din dieceza de Iaºi care lucreazã acolo. Acest grup de copii curajoºi ºi generoºi sunt copii obiºnuiþi ca toþi ceilalþi dar cu suflete de aur ºi nu exagerez. Sunt apreciaþi nu numai de Centrul Misionar Diecezan dar ºi de cadrele didactice ºi directorul ºcolii. Directorului ºcolii i s-a cerut sã dea exemple de activitãþi mai deosebite din ºcoalã, de cãtre o jurnalistã a Ziarului de Roman – rubrica Eveniment local. Desigur, micii noºtri misionari au fost cei evidenþiaþi ºi apreciaþi deoarece erau în plinã activitate pentru sãrbatoarea Paºtelui, care în ziua de 17 martie 2013 aveau sã deschidã tradiþionala vânzare sau tradiþionalul Târg de ouã de Paºti pentru misiunile din Africa. Spre confirmare a tot ce a spus directorul, jurnalista mi-a dat telefon sã dau câteva exemple despre activitatea ce o desfãºoarã ºi scopul ei. I-am învãþat pe copii ºi ei au înþeles bine cã este important sã lucrãm cât putem de mult ºi de bine pentru acest ideal mãreþ care este Biserica lui Cristos, dar cel mai important lucru este dãruirea noastrã, iubirea cu care lucrãm. Iubirea, ºtim cu toþii cã este prin excelenþã calea care duce la Dumnezeu, este rezumatul celor 10 porunci ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire ºi noi trebuie sã-i rãspundem cu mai multã iubire. Personal pot spune împreunã cu sfânta Tereza a Pruncului Isus cã „Iubirea mi-a dãruit cheia vocaþiei mele… „Am înþeles cã iubirea cuprinde toate creaþiile, cã iubirea este totul, cã ea îmbrãþiºeazã toate timpurile ºi toate locurile, într-un cuvânt este eternã” (Istoria unui Suflet) Alãturi de aceºti copii, mi-am gãsit locul în Bisericã, la orele de religie, cateheza copiilor ºi la activitãþile micilor misionari pe care le coordonez „da, mi-am gãsit locul în Bisericã ºi acest loc tu mi l-ai dat”. În inima Bisericii Maica Mea voi fi iubirea… astfel voi fi totul… astfel mi se va realiza visul!!! (Istoria unui suflet) Nu vreau sã spun un lucru mare, dar simt din suflet cuvintele patroanei noastre, sfânta Tereza a Pruncului Isus: „Ah! În ciuda micimii mele aº vrea sã luminez sufletele precum profeþii, doctorii Bisericii, am vocaþia de a fi apostol, aº vrea sã strãbat pãmântul, sã predic numele tãu ºi sã înfig în pãmânt necredincios Crucea ta slãvitã. Dar, o a Preaiubitul meu, o singurã misiune, nu mi-ar ajunge, aº vrea în acelaºi timp sã vestesc Evanghelia în cele cinci pãrþi ale lumii ºi pânã în insulele cele mai îndepãrtate... „Aº vrea sã fiu misionar nu numai pentru câþiva ani, dar aº vrea sã fi fost de la facerea lumii ºi pânã la sfârºitul veacurilor. Aº voi mai presus de toate, o Preaiubitul meu Mântuitor, aº voi sã-mi vãrs sângele pentru tine pânã la ultima picãturã.” (Istoria unui suflet) „Doamne, tu mã bucuri mereu prin ce faci” (Ps. 92,5) ºi ceea ce-mi dai prin aceºti copii minunaþi ai tãi, dar ºi ai mei! Dumnezeu conduce totul ºi îi mulþumesc cã ne-a primit ºi pe noi cei mici, alãturi de cei mari, de misionari, în activitatea Bisericii ºi împãrãþiei lui Cristos.

Agnesa Husaru – Buhonca

Târg de ouã de Paºti, în comuna Doljeºti Banii obþinuþi din vânzarea ouãlor încondeiate de copii vor ajunge la copiii din Kenya-acþiunea este coordonatã de mai bine de cinci ani de profesoara de religie Agneza Husaru Duminicã, 17 martie, elevii din Parohia Buhonca au participat la un „Târg de ouã”, coordonat de profesoara de religie Agneza Husaru. Dascãlul îi implicã, de peste 5 ani, pe elevii din parohie într-o acþiune intitulatã „Cercul micilor misionari” care are ca scop ajutorarea copiilor din Kenya. „Sunt de 6 ani pensionarã, dar sunt, în continuare, implicatã pe plan educativ ºi misionar. I-am atras pe elevii mei în activitãþi diverse, pentru ajutorarea copiilor din Kenya. Organizãm spectacole la diverse ocazii, strângem maculaturã, elevii realizeazã obiecte pe care, ulterior, le vindem în [târguri] organizate pe plan local. Pentru cã ne aflãm în preajma sãrbãtorilor pascale, ne-am gândit sã împletim rugãciunea cu munca. Copiii au pictat 200 de ouã, pe care le-am primit prin bunãvoinþa unei persoane care a voit sã se alãture demersului nostru”, a spus profesoara Agneza Husaru.

Activitatea a fost realizatã înainte de sãrbãtorile de Paºti, pentru a trimite din timp banii în Kenya. „Copiii au învãþat cã o faptã bunã cere efort. Aceste activitãþi au ºi rolul de a-i învãþa pe copii sã-ºi valorifice munca ºi sã nu scoatã bani din buzunar atunci când, cu mâinile lor, pot crea ceva. Satisfacþiile pe care ni le aduc aceste acþiuni sunt mari. Banii pe care îi obþinem din vânzarea ouãlor vor fi depuºi în contul Centrului Diecezan Misionar. Dupã ce banii ajung la destinatari, primim înapoi o scrisoare din Kenya, de justificare a fondurilor trimise”, a spus profesoara. La acþiunile copiilor se alãturã ºi pãrinþii. Aceºtia au propus, la una dintre activitãþi, sã vândã hãinuþele care au rãmas mici copiilor. „Pentru copiii din Kenya, orice ban conteazã. Cu 100 de lei este ºcolarizat un copil într-un an. Li se pune un creion în mânã ºi îi formeazã pentru viaþã. Mi-aº fi dorit sã merg în Kenya pentru a înþelege mai bine suferinþele copiilor de acolo, dar cred cã este mai necesar sã fiu aici”, spune pensionara. Tot ce face profesoara Agneza Husaru este o chemare a lui Dumnezeu, o vocaþie la care oamenii credincioºi rãspund. Aºa cum o vor face ºi duminicã, atunci când, dupã slujba de la bisericã, vor cumpãra creaþiile copiilor. Ana-Maria Postelnicu, articol din Ziarul de Roman, 20 martie 2013


12

Calea cea micã

Nr. 23

• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •

Întâlnirea naþionalã de toamnã a terezinelor Biserica „Sfinþii Petru ºi Paul” din Oneºti, în ziua de sâmbãtã, 22 septembrie 2012, a gãzduit întâlnirea naþionalã de toamnã a terezinelor. Au participat Maria-Teresa Candian, directoarea generalã a Institutului „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, pr. George Paºtiu, asistentul spiritual al institutului, veniþi din Elveþia, pr. Benone Lucaci, rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaºi, pr. Anton Despinescu, spiritualul terezinelor din Iaºi, pr. Benone Farcaº, vicar episcopal de Chiºinãu, pr. Iosif Dorcu, decan de Iaºi, pr. Isidor Dâscã, decan de Bacãu, alþi 16 pãrinþi spirituali ai terezinelor sau invitaþi din Dieceza de Iaºi ºi peste 130 de membre ale institutului din Iaºi, Bacãu, Huºi, Oneºti, Focºani, Roman, Suceava, Butea, Buruieneºti, Luncaºi, Sagna, Poiana Micului, Sãboani, Câmpina ºi din Transilvania.

Cu gândul la sfânta Tereza

În ziua de 1 octombrie 2012, în Parohia Huºi „Sfântul Anton”, terezinele au pregãtit ºi au participat la mai multe acþiuni dedicate patroanei noastre, sfânta Tereza a Pruncului Isus. Dupã ce am ornat statuia sfintei Tereza, am avut un moment de adoraþie, urmat de recitarea sfântului rozariu ºi sfânta Liturghie, pregãtitã de terezine. Imediat dupã celebrarea sfintei Liturghii a urmat o întâlnire frãþeascã la Casa Tineretului. Seara s-a încheiat cu un cântec dedicat sfintei sãrbãtorite.

Monica Patraº

La ora 11, sfânta Liturghie a fost celebratã de pr. Anton Despinescu alãturi de ceilalþi 19 de preoþi concelebranþi veniþi special pentru aceastã sãrbãtoare a terezinelor. Pr. Iosif Dorcu a þinut predica despre celebra parabolã a seminþei ºi puterea miraculoasã a cuvântului. De asemenea, ne-a prezentat salutul PS Petru Gherghel, episcop de Iaºi, care nu a putut veni personal.

Seminþele aruncate în pãmânt fertil au dat din nou rod bogat ºi în acest an. Consacrarea este trãitã de terezine strãbãtând calea „copilãriei spirituale” ºi practicând sfaturile evanghelice. Dupã exercitarea apostolatului, surorile îºi desfãºoarã activitatea prin propria angajare socialã, dezvoltarea vieþii de rugãciune personalã ºi liturgicã. Astfel, în cadrul celebrãrii euharistice din

aceastã zi de septembrie, 26 terezine au spus „Da! Iatã-mã, trimite-mã!” Dintre acestea, ºapte au depus primul angajament, 19 au depus primele voturi, iar celelalte surori au reînnoit voturile pentru un an, în cadrul Institutului Secular „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, în faþa directoarei generale. Spre finalul Liturghiei, Maria-Teresa Candian, directoarea generalã a Institutului „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, în discursul pe care l-a þinut la amvon, a insistat asupra frumuseþii vocaþiei terezinelor: „viaþa neîncetatã într-un climat de noutate, nu dupã proiectele noastre, ci dupã planul lui Dumnezeu”. A reamintit cuvintele Sfântului Pãrinte Benedict al XVI-lea care s-a adresat institutelor seculare astfel: „Voi aþi descoperit frumuseþea de a-l urma ºi de a-l trãi pe Cristos în lume”. Directoarea generalã a readus în memoria celor prezente figura pãrintelui Abelardo Lobato, fost asistent spiritual al terezinelor timp de 10 ani, care a decedat la 18 mai 2012.


aprilie 2 013

Calea cea micã

13

• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •

Mereu împreunã cu Fecioara Maria

Zi de reculegere, comemorare ºi aniversãri

În ziua de 7 octombrie 2012, un grup de terezine din Bacãu, Iaºi ºi Huºi au rãspuns „prezent” la invitaþia pr. Alois Fechet, care a coordonat pelerinajul diecezan al persoanelor consacrate la sanctuarul Maicii Domnului de la Cacica, pelerinaj propus de Comisia Comisia Diecezanã pentru Viaþa Consacratã a Diecezei de Iaºi, ºi au participat cu bucurie la tot programul anunþat. La ora 10 s-a plecat pe jos, din locul stabilit spre sanctuar, alãturi de celelalte persoane consacrate ºi împreunã am recitat Rozariul pânã la sanctuar. Aici am fost întâmpinaþi de pr. Romuald Bulai, rectorul bazilicii minor, ºi ne-a salutat de bun-venit. Sfânta Liturghie a fost celebratã de pr. Ieronim Budulai însoþit de aproximativ 30 de preoþi. La predicã pãrintele a evidenþiat rolul ºi locul sfântului Rozariu în viaþa creºtinului ºi mai ales puterea pe care o dã fiecãruia, dar în special vieþii consacrate.

Terezinele din Iaºi împreunã cu pr. Anton Despinescu au comemorat, sâmbãtã, 27 octombrie 2012, în timpul sfintei Liturghii, plecarea în altã viaþã a pr. Lobato. Printr-un requiem, prin rugãciune ºi prin cântece l-am rugat pe Dumnezeu-Tatãl sã-l primeascã alãturi de sfinþii sãi.

Iatã cã timpul nu stã în loc. Trec clipele ºi zilele, dar ºi lunile în zbor... La sfânta Liturghie am cântat ºi „Mulþi ani trãiascã!” pentru directoarea noastrã, Maria-Tereza, care de curând a împlinit frumoasa vârstã de 70 de ani. O iubim ºi o stimãm din toatã inimile noastre pentru cã este o învingãtoare. Este mereu lângã noi la bine ºi la rãu, este o adevãratã temerarã, pentru cã strãbate de peste 14 ani drumul Elveþia-România ºi nu oboseºte sã ne ocroteascã, sã ne îndrume, sã ne îndulceascã mereu cu ciocolata elveþianã ºi mai ales sã ne iubeascã fãrã încetare.

Dupã prânz, pr. dr. Iosif Bisoc, OFMConv. a þinut o conferinþã: „În arena credinþei: o chemare la o viaþã total consacratã”. Anul Credinþei trebuie sã fie pentru noi un an de suflet, un an de creºtere, un an în care sã recitim Catehismul Bisericii Catolice, Conciliul Vatican II ºi mai ales Sfânta Scripturã. Sfântul apostol Petru se întreba: „Dar unde sã mergem Doamne? Numai tu ai cuvintele vieþii veºnice”. Pr. Alois Fechet ne-a vorbit apoi despre spiritualitatea episcopului martir Anton Durcovici, precum ºi de necesitatea rugãciunilor noastre pentru ca în curând sã fie ridicat la cinstea altarelor. Dupã o scurtã adoraþie ºi binecuvântare cu sfântul sacrament, la ora 16 s-a încheiat pelerinajul. Fiecare dintre noi ne-am îndreptat spre casã mai bogate spiritual ºi meditând misterele de luminã în aceastã zi minunatã a sfântului Rozariu.

Teodora (Iaºi)

Dumnezeu s-o ocroteascã ºi s-o binecuvânteze zi de zi, sã aibã parte de sãnãtate maximã ºi de bucurii nenumãrate ºi sã ne pãstoreascã întru mulþi ani! Dupã meditaþia prezentatã de pr. Despinescu despre Anul Credinþei, am fãcut Lectio Divina unde fiecare dintre noi am prezentat experienþa noastrã de mici misionare ºi experienþa de transmitere a credinþei în familie ºi persoanelor care ne înconjoarã. Ziua de reculegere s-a încheiat cu o micã agapã frãþeascã, în cadrul cãreia am sãrbãtorit-o ºi pe Tereza Dorcu pentru ziua onomasticã.

Teodora Pantazi


14

Calea cea micã

Nr. 23

• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •

Întâlnire naþionalã

La Mulþi Ani, Maria-Tereza

Responsabilele tuturor comunitãþilor din þarã, din cadrul Institutului Secular „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, s-au întâlnit în ziua de 17 noiembrie 2012, la Mãnãstirea „Don Orione” din Iaºi, pentru un schimb de idei pe tema: „Purtãtori pasionaþi ai iubirii lui Cristos în lume ºi în Bisericã”. Acordând atenþie semnelor timpului, pentru a promova carisma de fidelitate faþã de Bisericã ºi cu deplinã disponibilitate faþã de ceea ce ne cere Dumnezeu în acest ceas, terezinele ºi-au arãtat bucuria de a se ruga, de a sluji ºi de a propovãdui evanghelia, mai ales în acest An al credinþei.

Sfânta Liturghie de la ora 11,30 a fost celebratã de Mons. Alois Fechet, vicar episcopal pentru persoanele consacrate, împreunã cu pr. Anton Despinescu, spiritualul terezinelor din Iaºi, pr. Iosif Dorcu, decan de Iaºi, pr. Cornel Cadar, pr. Gabriel Bucur, ºi paroh la Poiana Micului (Suceava). Dupã masa de prânz, am trãit un minunat moment de comuniune: cu tort, lumânãri, flori, ºampanie, felicitãri ºi cântece dedicate directoarei generale, Maria-Tereza Candian, pentru împlinirea celor 70 de ani de viaþã. Apoi terezienele s-au întors în sala de conferinþe pentru a continua discuþiile. Agnesa Husaru ne-a prezentat câteva „Informaþii referitoare la exerciþiile spirituale”, apoi s-a fixat perioada exerciþiilor din anul 2013 ºi s-au propus mai mulþi asistenþi.

Maica Domnului ºi sfânta Tereza a Pruncului Isus sã vã împlineascã toate dorinþele, iar Isus sã vã înzestreze cu cele mai frumoase haruri îngereºti. Milostivul har dumnezeiesc sã vã lumineze întreaga viaþã, sã vã cãlãuzeascã paºii pe „calea cea micã”, sã vã dea multã sãnãtate, bucurii nenumãrate ºi pace sufleteascã ca sã ne bucurãm împreunã de iubirea nemãrginitã a fiului sãu, Isus Cristos. Terezinele din întreaga þarã vã îmbrãþiºeazã cu mult drag ºi vã oferã toate florile din lume care sã vã aducã numai bucurii, soare ºi multe zâmbete.

Ziua Mondialã a Persoanelor Consacrate

Cea de-a XVII-a Zi Mondialã a Persoanelor Consacrate, cu tema „Chemare la a fi luminã”, a fost marcatã ºi la Iaºi, în catedrala „Sfânta Fecioarã Maria, Reginã”, în ziua de sâmbãtã, 2 februarie 2013, prin Liturghia solemnã prezidatã de PS Petru Gherghel, episcop de Iaºi. Spre finalul Liturghiei, de la amvon, Teodora Pantazi a fãcut o prezentare verbalã a Institutului Secular „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”.

Ziua s-a încheiat cu recitarea Vesperelor ºi cu cântece dedicate Fecioarei Maria ºi sfintei Tereza a Pruncului Isus. Orice terezinã trebuie sã trãiascã o viaþã de „persoanã consacratã” printre cele mai obiºnuite ocupaþii zilnice. Fondatorul nostru, Mons. Aurelio Bacciarini spunea adesea: „ Este frumos idealul surorilor care se consacrã lui Dumnezeu în mãnãstirile de clauzurã; dar este frumos ºi idealul acelor tinere care, sprijinite de o forþã deosebitã, se plaseazã chiar în inima lumii, luptându-se neîncetat corp la corp cu ea, pentru a planta în fiecare tranºee cuceritã însemnele lui Isus Cristos ºi ale Împãrãþiei sale! Dumnezeu cel îndurãtor sã ridice astfel de noi vocaþii!”.


aprilie 2 013

Calea cea micã

15

• ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI • ECOURI •

Ziua Persoanelor Consacrate

Exerciþii spirituale la Lugano

La Bacãu, ca ºi în întreaga diecezã, sâmbãtã, 2 februarie 2013, a avut loc sãrbãtoarea persoanelor consacrate la nivel parohial. Noi, terezinele, am participat cu bucurie la celebrarea sfintei Liturghii împreunã cu Surorile Crucii, Surorile Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot, Surorile Oblate Asumpþioniste ºi Surorile Carmelite, reuºind sã ne îmbogãþim spiritual ºi sã ne pregãtim pentru ziua de 3 februarie când am sãrbãtorit a XVII-a Zi Mondialã a Vieþii Consacrate la nivel zonal, gazda fiind Surorile Maestre Pie Venerini. Tema acestei întâlniri fraterne de comuniune ºi rugãciune a fost: „Noua evanghelizare rodnicã este posibilã doar prin intensificarea trãirii credinþei la nivel personal, comunitar, diecezan, naþional ºi mondial. Situaþia actualã, remedii, perspective, mijloace de utilizat, scopul”. Reflecþia momentului de formare cu titlul de mai sus a fost susþinutã de pr. Tiberio Scorrano, OCarm. Printre altele, pãrintele a subliniat cã „Biserica este comuniunea carismelor avându-l în centru pe Duhul Sfânt - inima Bisericii. Carisma trebuie reînnoitã, împãrtãºitã continuu, nu conservatã, sã fim în Bisericã coresponsabili ºi nu doar colaboratori” (LG). Ca mãsuri de acþiune, pãrintele Tiberio ne-a sugerat: - trecerea din persoane religioase în persoane credincioase, adicã sã aderãm profund la Isus, iar credinþa sã devinã încredere totalã în Dumnezeu; - sã mergem cãtre o angajare în formare continuã (în Anul Credinþei la loc de cinste pe altare se gãsesc cãrþile: Catehismul Bisericii Catolice ºi Conciliu Vatican II), sã le studiem, sã hrãnim credinþa ºi raþiunea atingând intelectul ºi inima în acelaºi timp. - sã arãtãm caritatea noastrã, izvorul acþiunilor noastre care vine de la Dumnezeu ºi se întoarce la Dumnezeu.

În dimineaþa zilei de 2 martie 2013, împreunã cu 6 terezine: Verona Dascãlu ºi Victoria Barbu din Iaºi, Monica Pãuleþ ºi Carolina Simon din Buruieneºti, Ana Petrea ºi Lucica Chiper din Butea am plecat spre Lugano sã participãm la exerciþiile spirituale, sã vizitãm Casa centralã a Institutului nostru ºi sã întâlnim terezinele la ele acasã, acolo unde din 1926 fondatorii Mons. Aurelio Bacciarini ºi Maria Mota împreunã cu celelalte surori au trãit carisma ºi spiritul Institutului secular „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”. Am ajuns cu bine ºi am fost întâmpinate cu multã bucurie ºi bunãtate de Maria-Teresa, directoarea noastrã.

Dupã conferinþã a urmat sfânta Liturghie solemnã în biserica „Fericitul Ieremia”, prezidatã de pãrintele decan Isidor Dâscã, iar omilia a fost fãcutã de pãrintele carmelit Augustin Folner. Dupã prânz a fost momentul de cunoaºtere a comunitãþilor de persoane consacrate care activeazã în zona Bacãu. Institutul „Sfânta Tereza a Pruncului Isus” a fost prezentat de Elena Matei. Am avut parte ºi de o surprizã plãcutã din partea Preasfinþitului Aurel Percã, care ne-a transmis salutul episcopului Petru Gherghel ºi ne-a dat binecuvântarea sa. Ziua de sãrbãtoare s-a încheiat cu adoraþia euharisticã ºi binecuvântarea cu preasfântul sacrament.

Silvia Ambãruº (Bacãu)

Sâmbãtã am vizitat oraºul, duminicã am participat la sfânta Liturghie în Bazilica Sacro Cuore, în subsolul cãreia se aflã ºi mormântul Mons. Bacciarini, iar luni am vizitat cimitirul unde sunt înmormântate terezinele interne. Vineri am fãcut o excursie în inima Elveþiei la sanctuarul marian din Einsiedeln care dateazã din 835, an în care sfântul Meinrado s-a retras în pãdure alegând sã trãiascã o viaþã de eremit. În sec. al XII-lea s-a construit o abaþie benedictinã cu o bisericã în stil baroc în care se gãseºte capela cu statuia de lemn reprezentând Madona cu Pruncul având culoarea neagrã (numele autorului acestei statui nu este cunoscut). Luni, 4 martie ne-am întâlnit cu terezinele din Lugano ºi cu fratele capucin, Agostino Del Pietro, pãrintele predicator al exerciþiilor spirituale din acest an. Tema a fost: „Sfântul Francisc de Assisi – un sfânt mereu actual”. Pe parcursul exerciþiilor, pãrintele ne-a prezentat 3 direcþii: - meditaþii la viaþa sfântului Francisc - adoraþie euharisticã - reflexii la Anul credinþei Pentru cã eram în Postul Mare – timp de convertire ºi de întoarcere la izvorul dãtãtor de viaþã, sfântul Francisc este cel mai bun inspirator a trãirii voinþei divine clipã de clipã. Sfântul s-a nãscut într-o familie nobilã, (tatãl sãu devenise bogat datoritã negustoriei care i-a deschis pofta de înavuþire; chiar numele de Francisc «francezul» cu care a schimbat numele de Ioan dat copilului nãscut când el era în Franþa s-a datorat bunului mers al afacerii sale). Deºi ºi-a început viaþa în mijlocul tinerilor bogaþi, corupþi de plãceri lumeºti, în inima lui Francisc încolþea bunãtatea, generozitatea ºi era un atent ascultãtor al evangheliei. În urma unui vis, a unei viziuni, viaþa sa a începu sã se schimbe. A cãutat locuri retrase în care se ruga cu ardoare ca sã înþeleagã ce are de fãcut, care este


16

Calea cea micã

misiunea spiritualã pe care o are de îndeplinit. Întâlnirea cu un lepros, pe care l-a îmbrãþiºat ºi l-a sãrutat, a fost momentul în care a reuºit sã-ºi învingã sinele. Aºa a început convertirea sa înþelegând cã Dumnezeu l-a ales pentru apostolat, pentru a-l urma în toate pe Cristos ºi pentru a-i sluji pe cei sãrmani. În Biserica San Damiano, un lãcaº pãrãsit, ruinat, în timp ce contempla crucea cu Isus Rãstignit a auzit o voce care i-a cerut sã repare casa Domnului. Imediat a mers ºi a vândut stofele care le avea, dar banii i-a dat sãracilor, iar pentru a renova biserica a început sã cerºeascã ºi astfel a reuºit sã renoveze trei biserici. Apostolatul ºi l-a început practicând sãrãcia, umilinþa ºi iubirea, abandonându-se total în mâinile Creatorului, lepãdându-se de lume, de familie (doar mama l-a înþeles ºi i-a luat apãrarea în faþa tatãlui), idealul sãu fiind contopirea totalã cu Isus, fiul lui Dumnezeu care a murit pe cruce pentru a mântui lumea. La scurt timp i s-au alãturat oameni care au împãrtãºit acelaºi ideal, luând astfel fiinþã miºcarea franciscanã. Viaþa sfântului Francisc a fost o viaþã plinã de miracole, ghidatã pas cu pas de Dumnezeu arzând ºi consumându-se de focul iubirii divine. Putem spune cã a fost un om liber, dependent doar de trãirea evangheliei, astfel ºi-a dat seama cã trebuia renovatã biserica atât material, cât spiritual ºi anume, biserica reprezentatã de omenirea mântuitã prin patima ºi jertfa supremã a Fiului lui Dumnezeu. Toatã viaþa a luptat pentru acest scop ºi a plecat la papa pentru a primi o recunoaºtere; a voit sã reînnoiascã biserica din interior, sã sufere alãturi de ea, nu sã o critice de pe margine. A plecat în toatã lumea sã proclame evanghelia asemenea lui Isus neavând nici un domiciliu, ducând o viaþã austerã, o viaþã plinã de suferinþã. Cu cât creºtea slãbiciunea trupului cu atât creºtea forþa spiritului. A ajuns ºi în Þara Sfântã, participând la cruciade; a ajuns ºi în Siria la sultan cu un mesaj de pace, fiind sigur cã evanghelia învinge tocmai prin îndemnul de a ne lãsa atraºi de cele cereºti, de Tatãl care ne iubeºte necondiþionat.

A ales sã trãiascã minor, adicã fãrã nimic, în sfânta Sãrãcie asemenea lui Isus ºi Mariei. Nu a voit sã fie preot tocmai pentru a evita funcþiile ºi a trãit simplu, având o devoþiune de nedescris pentru sfânta Euharistie, spunând deseori cã „misterul Euharistiei dã sens vieþii!” Pentru el Întruparea cu Patima ºi Învierea cuprind Umilinþa ºi Iubirea ºi sunt baza de sprijin pentru fiecare muritor. Pentru totala sa dãruire Bunul Dumnezeu, cu doi ani înainte de moartea sa, Dumnezeu i-a onorat dorinþa cea mai mare dându-i stigmatele Mântuitorului. Aºa a trãit contopirea cu Isus om ºi Dumnezeu manifestându-ºi astfel dragostea seraficã pentru Dumnezeu în acelaºi timp cu dragostea dureroasã pentru mântuirea oamenilor! Toate terezinele au fost binecuvântate la sfârºitul exerciþiilor spirituale de pr. Augustino del Pietro ºi au plecat mulþumite ºi mult mai bogate spiritual spre casele lor.

Silvia Ambãruº (Bacãu)

Nr. 23

Papa Francisc în „oglindã”

Pentru noi, cei mulþi, imaginea clopotului mare al Vaticanului, cu insistentul prim-plan asupra jugului ºi coroanei sale, recheamã în suflet, separate printr-un interval de opt ani, douã momente: pe de o parte, la ora 21.37 în data de 2 aprilie 2005, plecarea în casa Tatãlui a papei Ioan Paul al II-lea, în mâhnirea adâncã a tuturor, iar pe de altã parte, la ora 19.06, din 13 martie 2013 fumul alb anunþând bucuria alegerii papei Francisc. Dacã papa Francisc, îngenunchind în rugãciune alãturi (ºi nu în genuflexorul aflat în faþa lui) de Benedict al XVI-lea, i-a spus: „suntem fraþi”, cu atât mai mult i-ar fi putut spune acelaºi lucru lui Ioan Paul al II-lea. Dar cu aceasta se ocupã oglinda istoriei. „...datoria Conclavului este sã-l aleagã pe episcopul Romei (...) iar fraþii mei, cardinalii, au mers aproape pânã la capãtul lumii sã-l gãseascã. Aºa cã, iatã-mã” – spunea papa Francisc de la balconul papal. Aproape cu aceleaºi cuvinte se adresa mulþimii, în aceleaºi circumstanþe, papa Ioan Paul al II-lea: „...eminenþii cardinali au numit un nou episcop al Romei. Ei m-au chemat dintr-o þarã îndepãrtatã”. Iar agendele de lucru se pare cã sunt chiar ºi mai asemãnãtoare decât cuvintele, fiindcã ceea ce papa Ioan Paul al II-lea a realizat împotriva comunismului, papa Francisc urmãreºte sã împlineascã împotriva spiritului umanismului secular care dominã viaþa economicã, politicã ºi socialã în occident. Prãbuºirea comunismului a fost un fenomen complex, în care însãºi papa Ioan Paul al II-lea a jucat un rol cheie. Adevãratul revoluþionar, dupã criteriile marxiste, a fost chiar el. Cardinalul Bergoglio a devenit papã aproximativ la o generaþie dupã cãderea comunismului. A apãrut însã acum o ideologie nouã, chiar mai seducãtoare ºi mai destructivã decât comunismul: umanismul secular. Cele douã dogme centrale sunt: autonomia personalã absolutã ºi irelevanþa lui Dumnezeu, ceea ce determinã prãbuºirea valorilor morale ºi egoismul în viaþa economicã ºi socialã. Bergoglio a luptat împotriva aspectelor dezumanizante ale umanismului secular, devenind vârful de lance al celor sãraci ºi denunþând inegalitatea socialã din Argentina. Michael Cook, într-un editorial din MercatorNet, fãcea urmãtoarea remarcã : „Dacã existã cineva care sã înceapã sã dãrâme dominaþia umanismului secular, acela este numai un om ca papa Francisc. Comunismul pãrea sã dureze pentru totdeauna, dar la zece ani dupã inaugurarea pontificatului papei Ioan Paul al II-lea, dispãruse aproape complet din Europa. Acum, umanismul secular deþine hegemonia – dar oare cât timp o sã mai þinã sub loviturile Papei Francisc?


aprilie 2 013

Calea cea micã

Sunt fraþi întru istorie. La 4 aprilie 2005, la sfânta Liurghie celebratã în memoria papei Ioan Paul al II-lea, cardinalul Bergoglio – actualul papa Francisc – spunea: „el a fost un mãrturisitor coerent al Domnului, fiindcã a rãmas în comuniune cu poporul sãu tocmai pentru cã a fost centrat în Dumnezeu. Coerenþa nu poate fi cumpãratã, nu poate fi studiatã ºi nici educatã. Coerenþa creºte din inimã”(…). În acest timp, când „avem mai multã nevoie de mãrturisitori decât de învãþãtori, Ioan Paul al II-lea a fost martorul credinþei vii, pânã la sfârºit. El a fost neînfricat ºi coerent, tocmai fiindcã l-a lãsat pe Dumnezeu sã-l modeleze dupã voia sa”. ªi a încheiat omilia, amintind cuvintele papei Ioan Paul al II-lea: „Nu vã fie fricã”- aceleaºi cuvinte care sunt menþionate de 365 de ori în Biblie – ca sã ne spunem ºi noi, cel puþin o datã în fiecare zi: sã nu ne fie fricã! ªi poate cã ar mai trebui sã ne aducem aminte de invocaþia fãcutã de papa Ioan Paul al II-lea de Rusalii, în 1979, cu ocazia primei cãlãtorii ca Suveran Pontif în þara sa natalã: „Sã coboare Duhul Sfant sã schimbe faþa pãmântului! Faþa acestui pãmânt”. „Fãrã acest papã nu se poate înþelege ce s-a petrecut în Europa, fãrã el nu ar fi cãzut Cortina de Fier” – afirma Gorbaciov. ªi cum nimic nu e întâmplãtor, formarea iezuiticã a papei Francisc transpare în elogiul adus Fericitului Ioan Paul al II-lea, când repeta cuvintele sfântului Ignaþiu de Loyola: „unui trunchi diform de copac nu i-ar trece prin minte ce statuie ar putea deveni lãsându-se modelat de mâinile Domnului” – dar istoria îl aºezase deja pe Ioan Paul al II-lea alãturi de martirii iezuiþi în Sanctuarul din Ontario, Canada, tocmai pentru neînfricarea ºi coerenþa sa. Acolo, unde este crucea fãcutã din pietrele aduse de pelerini, Ioan Paul al II-lea aratã peste timp ce înseamnã a fi piatrã vie în lãcaºul Domnului.

Clopotul cel mare al Vaticanului, cu insistentul prim-plan asupra jugului ºi coroanei, recheamã în suflet pentru noi, cei mulþi, seara zilei de 2 aprilie 2005 – dar ºi seara zilei de 13 martie 2013, când, în oglinda istoriei, a apãrut nu reflexul mâhnirii, ci lumina bucuriei. Cele douã elemente structurale superioare ale unui clopot se numesc în limbajul meºteºugarilor „jug” ºi „coroanã”. Sunt, poate, jugul si coroana pe care fiecare dintre Suveranii Pontifi au fost aleºi de Duhul Sfânt sã le poarte, pentru ca vocea lor sã rãsune, înfãptuind schimbarea, pentru toþi cei fãrã glas ºi fãrã putere. Ca „sã se schimbe faþa pãmântului – faþa acestui pamânt!”. Ecaterina Hanganu (Iaºi)

17

A dãrui. „Dãruind vei dobândi” Vieþile noastre, cu tot ce cuprind ele, sunt un dar al Preasfintei Treimi; nimic nu ne aparþine. Ne bucurãm cu toþii, în mijlocul minunilor ºi frumuseþii naturii, al tuturor lucrurilor create. Însã legea iubirii ne cere sã fim în comuniune, sã ne dãruim unii altora ceea ce am primit ºi avem. Ce facem atunci când nu avem ce dãrui? Îndemnul este: dãruieºte ceea ce nu ai! Am înþeles tare greu ºi târziu aceste cuvinte.

În viaþa sfintei Tereza de Lisieux gãsim îndrumãri preþioase scrise în cartea sa Istoria unui suflet (pag. 254-256). Ce dãruia surorilor din mãnãstire atunci cînd ele erau nesimpatice, o necãjeau, poate chiar râdeau de ea? Citim despre sora care, la spãlãtorie, o stropea cu apã murdarã; despre sora care, la rugãciunea comunã, fãcea anume un zgomot deranjant; despre sora bãtrânã, mohorâtã, care nu era niciodatã mulþumitã de felul cum o îngrijea. Tuturora, le dãruia un zâmbet, o privire caldã, o vorbã bunã. ªi care era rezultatul? Le dezarma, iar în inima Terezei era adevãrata pace, rodul smereniei. Recitesc de zeci de ori pentru a înþelege ceea ce cãlugãrul Neculai Steinhardt a scris în cartea sa Dãruind, vei dobîndi, citând un poet francez, Henri Michaux (1898-1988): „Dãruind ceea ce nu avem, vom dobândi ceea ce am dãruit”. Oare ne cere Cristos imposibilul? Nu! ªi ne-a spus-o cu discreþie ºi iubire, sfânta noastrã patroanã, Tereza de Lisieux, dar nu am meditat îndelung la aceasta, ºi nu am înþeles la început. Nu din prisosul nostru, nu din puþinul nostru, ci din neavutul nostru, din ceea ce ne lipseºte, sã dãruim! Dãruind ceea ce nu avem: credinþã, luminã, încredere, nãdejde, le vom dobândi ºi noi. Totul se referã la unele persoane cu viaþã sufleteascã mai slabã, care nu îºi pot ierta aproapele, care nu au luminã ºi pace sufleteascã. Cu ceea ce credem cã nu avem, dar se va întoarce la noi cei goi ºi pustiiþi, ne va da harul sã mergem spre adevãrata credinþã, spre Cristos, spre Sfânta Treime. A dori ceea ce vremelnic se întâmplã sã-þi lipseascã, adicã dai ceea ce nu ai, dobândeºti ceea ce ai ºtiut sã dai din golul fiinþei tale. Darul suprafiresc se reflectã asupra ta, se întoarce la tine ca o razã de luminã reflectatã în oglindã, care te înveseleºte ºi te împlineºte. Sã ne amintim de cuvintele Domnului: „Este mai mare fericire a da decât a primi” (Fap 20,35). Doamne, tu fãptuieºti ceea ce mintea omeneascã nu poate sã priceapã! O vorbã bunã, datã aproapelui gol sufleteºte, este un dar minunat. Sã avem mãrinimia ºi nobleþea de a rosti cuvinte blajine ºi cuviincioase celui care nu le aºteaptã, poate din cauza suferinþei în care se aflã. O vorbã bunã, spusã la timp aproapelui


18

Nr. 23

Calea cea micã

nostru, este ca un balsam tãmãduitor, trezeºte omenia în cel nemulþumit ºi îngrozit, o încercare de consolare ºi alinare a aproapelui prin uleiul sfânt al milei, a compasiunii faþã de el. Cu o vorbã bunã putem alina sufletul pustiit al unui semen al nostru. Dorim cu ardoare comuniunea adevãratã între noi, dar nu reuºim întrutotul din cauza cã în fiecare sunt rãni. Vrem sã le vindecãm, dar nu putem singure ci numai cu ajutorul lui Isus. „El rãsare deasupra amurgului orgoliului nostru, intrã în umbra josniciei noastre, pentru a ne ridica ºi a ne conduce la dânsul” (Sfântul Andrei episcop din insula Creta). Iertarea este supremaþia iubirii, iar suferinþa este puterea care le face posibile. Sã gãsim în sufletele noastre ceea ce, poate, temporar nu avem: iertarea de sine, iertarea celor care ne-au greºit, ºi vom obþine binecuvântarea pãcii ºi harul adevãratei comuniuni. Aceasta duce la prietenie, ascultare ºi supunere, e o floare care înfloreºte numai în grãdina lui Dumnezeu, ºi nu se ofileºte niciodatã. Sã fim izvoare spirituale, legate subteran între ele, ºi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuºi este apa vie prin faptul cã se dã pe sine însuºi ºi adapã pe cel cãruia i se dã prin cuvânt. Isus ne învaþã sã fim buni, blajini, amabili, îngãduitori, rãbdãtori, curajoºi, voioºi ºi calmi faþã de cei de lângã noi, oricât am fi de frãmântate ºi necãjite înãuntrul nostru. Sfânta noastrã patroanã ne însoþeºte pe calea vieþii: „Pace mea, dacã vãrs lacrimi, este de a le ascunde de vederea surorilor mele. Ah! Cât farmec are suferinþa când ºtii sã o ascunzi sub flori! Eu vreau sã sufãr mult, fãrã sã o mãrturisesc, ca Isus sã fie consolat. Bucuria mea este sã-l vãd surâzând, când inima mea este în exil”. (Din poeziile Pace ºi Bucuria mea). Ajutã-ne, Sfântã Treime, sã trãim în sfinþenie! Ioana-Iulia (Iaºi)

Interviu la Radio Maria Într-o intervenþie telefonicã la Radio Maria, Stela Fodor, membrã în cadrul Institutului Secular "Sfânta Tereza a Pruncului Isus", a vorbit despre vocaþia ei de creºtinã ºi despre experienþa intrãrii în contact cu acest institut. Înregistrarea interviului este disponibilã ºi poate fi ascultatã pe site-ul www.terezine.ro.

In memoriam pr. ªtefan Erdeº Cu sufletul îndurerat trãim în aceste zile momente de adâncã tristeþe la despãrþirea de pãrintele nostru spiritual, care a fost pr. ªtefan Erdeº, fost paroh ºi decan de Bacãu vreme de peste 20 de ani ºi care a plecat la Domnul ieri, duminicã, 7 octombrie 2012. Ne amintim de anii tinereþii noastre, când pãrintele ne îndruma, ne încuraja ºi ne binecuvânta pentru a urma calea cea dreaptã în viaþã, atunci când ne era cel mai greu. Cu eforturi deosebite a reuºit sã depãºeascã greutãþile începerii construirii a trei biserici în oraºul nostru, ceea ce era o necesitate stringentã pentru catolicii din Bacãu. În tot acest timp pr. ªtefan acorda cea mai mare atenþie vieþii noastre spirituale, clãdind cu blândeþe ºi devotament Biserica vie din comunitatea noastrã, cum ar fi: în primul rând organizarea activitãþii cu tinerii ºi copiii, pregãtirea cadrelor care sã se ocupe de aceste grupuri, pregãtirea profesorilor de religie etc. Nu în ultimul rând este ºi înfiinþarea grupului de terezine din parohia noastrã. Noi îl considerãm fondatorul grupului nostru ºi primul nostru asistent spiritual. În ultimii ani, chiar dacã boala înainta fãrã încetare ºi a trebuit sã renunþe la multe activitãþi, pãrintele ªtefan ne urmãrea, ne însoþea cu rugãciunea ºi nu înceta sã ne îmbãrbãteze, aducând în sufletele noastre speranþa. Noi, toate terezinele, împreunã cu tot poporul din oraºul nostru ºi nu numai, îi aducem mulþumire lui Dumnezeu pentru pãrintele ªtefan. Când clopotele bisericii vor bate pentru înmormântarea pãrintelui, îl vom însoþi pe ultimul drum prin oraºul nostru ºi-l rugãm pe Isus sã-l primeascã la tronul sãu! Dumnezeu sã-l fericeascã! Elena Matei +++++++

A trecut la Domnul sr. Maria Martin S-a nãscut la 28 iulie 1928 la Constanþa într-o familie romano-catolicã. A fãcut liceul la Constanþa ºi ªcoala Tehnicã Financiarã la Brãila, dupã care a profesat ca economistã la Consiliul Judeþean Vrancea din Focºani. A fost cãsãtoritã timp de 50 de ani cu Francisc Martin (decedat în anul 2001, fost seminarist cinci ani la Hãlãuceºti). Împreunã au avut doi copii: bãiatul a devenit inginer ºi fata profesoarã de pian. Din anul 2004 a cunoscut Institutul Secular „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, fiind prima chematã la slujire, din Focºani. Primul angajament în faþa directoarei generale, Maria-Teresa Candian (din Lugano, Elveþia), l-a depus la Iaºi în anul 2006, iar la Butea (jud. Iaºi) a depus voturile, în anul 2009. În ziua de duminicã, 24 februarie 2013, Domnul a chemat-o la o nouã viaþã în ceruri. Funeraliile vor avea loc, miercuri, 27 februarie 2013, la Cimitirul Nordic din Focºani, începând cu ora 11.00. Noi, toate terezinele, o vom însoþi cu rugãciunea sau chiar cu prezenþa, pe ultimul sãu drum. Dumnezeu s-o fericeascã cu împãrãþia cerurilor!


aprilie 2 013

19

Calea cea micã

Cântec de recunoºtinþã a logodnicei lui Isus Tu m-ai ascuns definitiv în a ta Faþã!... Divin Isus, ascultã vocea mea Eu vin sã cânt inefabila graþie-n viaþã De-a suferi ºi crucea de-a purta... Mult timp caliciul l-am bãut de întristare Am împãrþit de suferinþe cupa ta ªi-am înþeles cã-a suferi farmece are ªi cã prin cruce pe pãcãtoºi îi pot salva. Prin cruce sufletu-mi crescând departe Un orizont nou deschizându-se a vãzut, Sub raza feþei tale binecuvântate Inima-mi slabã s-a-nãlþat ea mult.

Iubitul meu, dulcele-þi glas mã cheamã Vino, îmi spui, cãci iarna a fugit Începe-alt anotimp, cel fãr’ de seamã Ziua ia locul nopþii în sfârºit. Ridicã-þi ochii spre patria sfântã Pe tronuri de onoare ai sã vezi Un tatã drag... o mamã scumpã Cãrora fericirea-þi datorezi!... Ca doar o clipã viaþa ta va trece Sus la Carmel aproape eºti de cer frumos Iubita mea, iubirea mea te-alege Îþi pregãtesc un tron glorios!... Sfânta Tereza a Pruncului Isus

Anul credinþei

Orizontal: 1. A treia persoanã a Sfintei Treimi; 2. Document scris de papa Benedict al XVI-lea pentru Anul Credinþei; 3. „Patrimoniu” al credinþei; 4. Papã de origine germanã; 5. Biserica lui Cristos este universalã; 6. Purificarea finalã a celor aleºi; 7. Discipolii lui Isus; 8. Sfânt; 9. Mireasa lui Cristos; 10. Al doilea Conciliu; 11. Rugãciunea de searã; 12. Lecþii de credinþã; 13. Garanþia vieþii veºnice; 14. Dãruind vei dobândi; 15. Trupul ºi sângele lui Cristos. Vertical: A-B B: Cartea cãrþilor (2 cuv.).

Dezlegarea rebusului „Pe urmele lui Isus” din numã r u l t r e c u t : Orizontal: 1. GHETSIMANI; 2. GENEZARET; 3. IERIHON; 4. BETANIA; 5. PASTORILOR; 6. DOMINUS FLEVIT; 7. IERUSALIM; 8. NATIUNILOR; 9. BETLEEM; 10. CAPERNAUM Vertical: A - B: TARA SFANTA. Publicaþie coordonatã de Teodora Pantazi (Str. Elena-D Doamna, nr. 24, bl. 1, ap. 5, Iaºi-7 700398, tel.: 0232/255123; 0745/322920; 0767/168687) e-m mail: teodora.pantazi@yahoo.com; www.terezine.ro Director spiritual: Pr. Anton Despinescu Tehnoredactare: ing. Silviu Dogariu



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.