Pagina 24
Barometrul reușitei școlare
Sesiunea 4 Calitățile mele, calitățile mamei/copilului meu. Se dă o foaie fiecărui participant care va fi completată apoi foile se amestecă și fiecare încearcă să se recunoască în descriere. În final se face „confruntarea” Interesele, Ce este mai important în viață? Scara valorilor. Sesiunea 5 Se va citi povestea iar la sfârșit copiii vor prezenta pe rând ce au înțeles și simțit din poveste. Părinții vor expune concluziile lor referitoare la poveste. Povestea micii caracatițe A fost odată ca niciodată o mică caracatiță care trăia în ape puțin adânci și călduțe, lângă o plajă cu nisip. Știți câte picioare are o caracatiță? Da, opt. Și știți cum se numesc? Ele se numesc tentacule. Ei bine, acestei caracatițe îi plăcea să își înfășoare tentaculele în jurul lucrurilor și să se agațe de ele. Uneori se agăța de un pește și se distra plecând purtată într-o scurtă călătorie. Alteori se agăța de o piatră foarte solidă și se simțea puternică și în siguranță. Într-o zi caracatiță a văzut o ancora sub un vapor și imediat și-a înfășurat tentaculele în jurul ei. Dar ceva înfricoșător s-a întâmplat. Ancora a început să coboare scufundându-se în ape tot mai întunecate, reci în care caracatița noastră nu mai fusese niciodată. Caracatiței nu-i plăcea ce se întâmplă, dar nu știa ce să facă. Ce ați fi făcut voi dacă ați fi fost în locul ei? V-ați fi ținut în continuare de ancora sau i-ai fi dat drumul? Ei bine, caracatiță a continuat să se țină de ancoră până când aceasta, cu un zgomot puternic, s-a izbit de fundul mării. Era tare înfricoșată că a ajuns acolo, pe fundul mării, dar tot nu știa ce sa facă. Apoi a văzut un pește prietenos care înota cu mișcări grațioase în jur. Ajutor! a strigat caracatiță. Poți sa mă ajuți?" Da, te pot ajuta", a spus peștele. Din privirea lui se citea că îi pasă de micuța caracatiță: „Dar mai întâi trebuie să te ajuți singură. Va trebui să dai mai întâi drumul ancorei înainte de a-ți putea arăta drumul". Caracatița tot nu știa ce să facă. Ancora părea puternică și singură. Dacă i-ar fi dat drumul ar fi rămas în apă singură, numai pe cont propriu. S-a uitat la peștișor. Peștișorul dădea din cap încurajator și micuța caracatiță a început să-și desprindă cu timiditate tentaculele. Să ai atât de multe brațe și picioare poate fi drăguț atunci când vrei să îmbrățișezi pe cineva, dar în momentul în care vrei să te desprinzi de ceva e foarte complicat. Ultima tentaculă a fost cel mai greu de desprins. A fost nevoie de mai mult timp până ce a căpătat curaj să se desprindă. Drăguțul peștișor a așteptat-o, a încurajat-o și în final a felicitat-o. Când caracatița s-a desprins cu totul, peștișorul i-a spus cu blândețe: „Urmărește-mă!" Peștișorul a înotat înainte și înapoi, croindu-și drumul treptat, ajutând-o pe caracatiță în situațiile în care rămânea în urmă. Pe măsură ce continua să înoate, caracatița se simțea tot mai fericită și mai puternică. A făcut efort să-l ajungă pe peștișor din urmă și pentru o vreme au înotat umăr la umăr. Nu a mai avut nevoie mult timp sa fie condusă. De la o vreme a început sa înoate prima, preluând conducerea și croindu-și singură drumul. Nu mai era îngrijorată și i se părea că de fapt trăiește o aventură extraordinară. Peștișorul i-a spus la un moment dat: „Nu mai ai nevoie de mine. Poți să înoți singura de acum. Călătorie plăcută! „Micuța caracatiță i-a mulțumit peștișorului și a înotat mai departe. Apa începea să devină mai caldă și era tot mai multă lumină. Lumina se reflectă în apă și face să strălucească mulțimea de peștișori galbeni, roșii, albaștri care înotau. Lucrurile din jur erau la fel ca înainte, dar acum micuța caracatiță era diferită. Se simțea mai puternică și mai încrezătoare. Apoi caracatiță a făcut ceva ce nu făcea de obicei. S-a cățărat pe plajă cu nisip, îmbăindu-se în razele soarelui. I s-a părut drăguț să se relaxeze o vreme, stând așa, fără să facă nimic. Caracatița s-a uitat apoi la stâncile din spatele plajei. Poate că începuseră săi placă aventurile, sau poate să facă un lucru nou nu o mai speria așa cum se întâmpla înainte. Stâncile parcă o chemau și caracatița se întreba cum ar fi să urce până în vârful lor. Cu grijă a început să urce spre vârf. Drumul nu era ușor, dar caracatița continua urcușul cu gândul la bucuria de a fi în vârf. Și în sfârșit, iat-o acolo sus. Un vântișor plăcut adia dinspre ocean. Și ca și cum ar mai fi făcut asta de multe ori, caracatița și-a întins tentaculele ca niște aripi si s-a lăsat purtată de vânt, sărind în ocean. Asemeni unui vultur a străbătut aerul, bucurându-se că putea zbura. Uitându-se în jos vedea oceanul din care ieșise. Uitându-se deasupra vedea cerul albastru spre care urcase. Cine ar fi crezut ca o mică caracatiță ar fi putut ajunge atât de sus? Bibliografie https://www.brucekalexander.com https://mindtherapycenter.ro/ https://www.idtherapy.ro Denizia Gal - Consiliere şcolară – 2010- curs Universitatea Babeş-Bolyai - Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Barometrul reușitei școlare, nr. 43/2022 - Autonomie, independență și dependență
