Autonomia și independența copilului și adolescentului, Consilier școlar Mărioara ARDELEAN 12

 În plan fizic, odată cu trecerea timpului și antrenarea unor comportamente specifice, dependența devine independență, într-un ritm relativ constant, dar totuși particularizat, în ceea ce privește ortostatismul, mersul, mobilitatea grosieră și fină, alimentația, controlul sfincterian etc.  Cognitiv, copilul face trecerea de la planul concret la cel abstract, operând din ce în ce mai elaborat, inițial cu obiectele pe care le manevrează prin scheme senzorio-motorii tot mai complexe, ulterior cu noțiunile asociate prin intermediul funcției simbolice, interiorizând astfel acțiunile realizate. Acest salt intelectual îi permite să realizeze acum raționamente din ce în ce mai complexe, atât în plan inductiv cât și deductiv, să opereze cu informații atât în plan real cât și imaginar, oriunde pe axa coordonatelor temporale.  În plan psihomoral, asistăm la o transformare uimitoare care ne permite să observăm și să înțelegem mecanismul de tranziție de la simpla preluare și imitare a comportamentelor ce ilustrează un anumit mod de raportare la diverse norme, valori și reguli la interiorizarea și aplicarea propriului sistem de valori în actul de judecare. L.

Kohlberg vorbește despre nivelul autonomiei morale care ilustrează, în general după vârsta de 13 ani, în tinerețe sau niciodată, capacitatea de a accepta normele morale ca formă de identificare cu grupul de referință, prin împărtășirea acelorași drepturi și îndatoriri.  În plan socioemoțional, E Erikson susține că potențialul de dezvoltare al individului capătă împlinire pe tot parcursul existenței, fiecare etapă a vieții aducând noi achiziții psihosociale ca urmare a unor noi crize de dezvoltare ce derivă dintre conflictul apărut între posibilitățile de relaționare ale persoanei și cerințele mediului social. El aduce în atenția cititorilor conceptul de autonomie în perioada copilăriei mici (1-3 ani), când copilul poate realiza această achiziție cu sprijinul părinților, printr-un efort de voință. Susținut și încurajat, copilul dezvoltă un sentiment de control pe măsură ce învață să își controleze anumite funcții ale corpului. (Cosmovici, A., Iacob, L. et. al, 1998)

Dezvoltarea umană este cu atât mai echilibrată cu cât cei trei factori modelatori esențiali - educația, ereditatea și mediul - se împletesc mai armonios. Acesta este motivul pentru care nouă, educatorilor, ne revine una dintre cele mai nobile responsabilități și anume aceea de a contribui la devenirea omului, contribuție care ne permite să intrăm pentru o vreme în rolul de „sculptor al corpului, minții și spiritului” în viața fiecărui copil cu care interacționăm. „Educația ne unește: viziune asupra viitorului educației în România”, document elaborat de Ministerul Educației Naționale prezintă câteva dintre rolurile multiple pe care le are educația pentru individ și pentru societate: economic (contribuie la prosperitatea fiecărui individ și fiecărei comunități), cultural (transmite valori și tradiții din generație în generație), social (asigură stabilitatea și dezvoltarea socială), personal prin procesul de învățare pe tot parcursul vieții (asigură dezvoltarea potrivit potențialului propriu astfel încât să asigure independența și prosperitatea persoanei și familiei acesteia). Aceste roluri pot fi îndeplinite doar cu condiția antrenării cele 8 competențe cheie, adoptate la recomandarea Parlamentului European și al Consiliului Europei în raport cu învățarea pe parcursul întregii vieți: comunicarea în limba maternă, comunicarea în limbi străine, competențe matematice și competențe de bază în științe și tehnologii, competențe digitale, a învăța să înveți, competențe sociale și civice, spirit de inițiativă și antreprenoriat, sensibilizare și exprimare culturală.

Finalitatea demersului educațional este modelarea copilului într-un adult responsabil, integrat social și profesional, care simte că aparține, în egală măsură națiunii române și spațiului european, gândește și participă la dezvoltarea societății. Valorile fundamentale pe care se construiește educația în România sunt încrederea, echitatea, solidaritatea, eficacitatea și autonomia. A înțelege, așadar, importanța cunoașterii și aplicării acestor noțiuni este un lucru esențial pentru domeniul educațional, indiferent din care perspectivă abordăm intervenția: formală, informală, respectiv non-formală. A urmări în dezvoltarea socio-emoțională a copiilor achiziția autonomiei personale este nu doar un ideal, ci și o necesitate reală.

Cosmovici, A., Iacob, L. et al (1998). Psihologie școlară. Iași, Editura Polirom

Director prof. Eugenia TRUFIN Prof. Angela RABEI Colegiul Economic Dimitrie Cantemir Suceava

alcoolul, morfina sau idealismul”, spunea Carl Jung, fondatorul elvețian al psihologiei analitice.

Diagnosticul de dependență implică o incapacitate psihologică și fizică de a nu mai consuma anumite substanțe sau de a se implica în anumite activități, chiar dacă acestea provoacă daune de natură psihologică și fizică. Atunci când o persoană suferă de o formă de dependență, o serie de factori psihologici și sociali contribuie la dezvoltarea și menținerea acesteia. Totuși, patologia de bază este reprezentată de un proces biologic indus de către expunerea repetată la un anumit stimul.

O astfel de situație implică folosirea uneia sau mai multor substanțe, unele dintre acestea aflându-se în afara legii din cauza efectelor dezastruoase pe care le pot avea asupra sănătății și relațiilor sociale. Cele mai comune forme de dependență de substanțe includ consumul de:  Alcool  Opioide  Canabis și produse derivate  Nicotină  Amfetamină  Cocaină.

Această formă implică o serie de comportamente compulsive, pe care persoanele afectate le realizează chiar dacă nu oferă niciun beneficiu real. Cele mai comune forme de dependență de comportament implică:  Jocuri de noroc  Cumpărături  Mâncare  Sex  Social Media.

În unele cazuri, reacțiile chimice din creier favorizează consolidarea unor comportamente adictive. Genetica poate explica de ce o persoană consumă alcool ocazional, din plăcere, în timp ce o altă persoană dezvoltă o dependență de alcool. Ipoteza este confirmată de numeroase studii din neurobiologie care ne arată deficite la nivelul receptorilor de dopamină. Dopamina este o substanță chimică din creier care joacă un rol central în dependențe, deoarece este una dintre substanțele chimice cerebrale asociate plăcerii. În creierul persoanelor dependente, cercetările arată că există un număr mai mic de receptori de dopamină, astfel încât prin practicarea comportamentului dependent nivelul de dopamină crește (și implicit plăcerea), însă pe termen lung un consum ridicat de cocaină, de exemplu, duce la pierderea treptată a receptorilor de dopamină. Este o explicație simplistă pentru un întreg circuit complex în care sunt angrenate și alte sisteme care se influențează reciproc, între ele existând un schimb permanent de informație, al cărui scop este menținerea constantelor fiziologice în condiții diferite de mediu. Alcoolul, marijuana, opioidele, heroina, morfina, cocaina, cafeina, metamfetamina, mâncarea și contactul sexual accentuează temporar funcția dopaminei în creier.

Pentru copii și adolescenți, lipsa implicării părinților poate duce la asumarea unor riscuri mai mari sau la dependență de alcool sau substanțe halucinogene. În aceste cazuri, gestionarea emoțiilor și stărilor negative se face prin crearea unei dependențe. Perry și Pollard (1998) au ajuns la următoarea concluzie în studiul lor despre traumă, stres și adaptare la copii: „Creierul ne forțează să devenim reflexii ale istoriilor noastre personale. Mai simplu spus, copiii reflectă lumea în care sunt crescuți”. Este vorba despre abilitatea părintelui de a fi prezent din punct de vedere emoțional, astfel încât copilul să se simtă acceptat, înțeles și oglindit, doar că aceasta rareori se întâmplă atunci când părintele este deprimat, stresat sau distras de grijile cotidiene. Separarea proximală este termenul care desemnează prezența părintelui în mod fizic, însă nu și prezența lui emoțională (sintonizarea), adică „acordarea” la stările emoționale ale copilului.

Problemele subiacente de sănătate mintală pot crește riscul de adicție. La rândul său, dependența poate crește severitatea altor condiții de sănătate mintală. Acest lucru creează un ciclu vicios în care dependența tinde să progreseze rapid și cu consecințe grave. Persoanele care au avut un diagnostic de ADHD în copilărie prezintă un risc crescut de dependență, din cauza unor tratamente care conțin amfetamine.

Comportamentul care creează dependență în adolescență sau tinerețe poate avea un impact semnificativ asupra dezvoltării creierului, făcând o persoană mai predispusă la tulburări de sănătate mintală pe măsură ce înaintează în vârstă și dependența progresează. Unele forme de dependență evoluează lent, de-a lungul a mai multe luni sau chiar ani, variabilele în acest caz fiind reprezentate de către substanța/comportamentul care stau la baza acestei patologii. De exemplu, dependența de cocaină sau heroină poate evolua mai rapid decât dependența de marijuana sau dependența de alcool, pentru că substanțele ajung direct în sânge și la țesuturile cerebrale. În ce privește dependențele, dr. Maté pleacă de la ipoteza că ele reprezintă un simptom (nu cauza) al stresului experimentat în primii ani de viață, și vorbim aici cu precădere despre izolarea emoțională, neputința și stresul timpuriu. A ne axa pe dinamica emoțională care determină un comportament este infinit mai valoros decât să judecăm sau criticăm respectivul comportament, chiar dacă el este autodistructiv. Ar fi simplist să afirmăm că toate comportamentele adictive își au originea în abuz și neglijare, deseori intervine și influența grupului de prieteni sau un management defectuos al stresului, însă un copil crescut cu o conexiune emoțională stabilă cu adultul de referință are mult, mult mai puține șanse să dezvolte un comportament dependent, față de un copil abuzat sau neglijat.

Printre cele mai comune manifestări asociate cu o formă de dependență se numără:  Sentimente și stări negative – adesea dependența are la bază sentimente precum singurătatea, tristețea sau neliniștea;  Preocupări legate de consum – persoanele care suferă de dependență acordă intervale mari de timp procurării și satisfacerii consumului sau activităților care alimentează patologia lor;  Împlinire temporară și de scurtă durată – satisfacția asociată comportamentelor asociate cu o formă de dependență este de scurtă durată, iar în cazurile grave poate fi urmată de stări de sevraj;  Probleme de autocontrol – cei care suferă de dependență declară că nu se pot abține de la comportamentul lor patologic;  Perpetuarea comportamentului de dependență în ciuda consecințelor – diferite forme de dependență sunt asociate cu urmări negative de natură legală, financiară sau socială.

Cazurile de adicție au o evoluție graduală și se pot instala într-un interval restrâns de timp sau in decursul a câțiva ani; indiferent de perioada, acestea urmează aceste

patru etape:

1. Primul contact –fie că vorbim despre o substanță sau un comportament, primul contact are loc fără a da dependență, dar deschide calea către aceasta. 2. Consumul uzual – în funcție de obiectul dependenței, o persoană afectată apelează la acesta în mod recurent, iar în timp, satisfacerea acestei nevoi acaparează din ce în ce mai mult timpul persoanei. 3. Consumul riscant – pe măsură ce utilizarea se intensifică, riscurile pe care o persoană și le asumă sunt din ce în ce mai mari. Consecințele unor astfel de comportamente includ probleme legate de interacțiunea cu cei apropiați și performanțele școlare sau la locul de muncă. 4. Dependența – în acest punct, persoana care suferă de dependență a dezvoltat o toleranță ridicată față de o anumită substanță sau comportament, iar pentru a obține satisfacția cu care este obișnuită are nevoie de o cantitate periculoasă. Dependența - stare ce rezultă din absorția periodică sau continuă a unui drog.

După natura drogului consumat (medicamente, tutun, alcool, hașiș, heroina), starea subiectului și toleranța sa față de produs, dependența poate fi psihică sau fizică.

 Dependența psihică se traduce prin nevoia de a consuma droguri care modifică activitatea mintală. Abstinența provoacă o dorință compulsivă, tiranică, de a recurge din nou la produs.

 Dependența fizică se traduce prin tulburări organice din momentul în care drogul încetează a mai fi consumat: aceasta este starea de lipsă, caracterizată prin vome, crampe, o angoasă intensă etc.

Dependența cauzată de utilizarea Internetului trebuie abordată cu aceeași seriozitate cu care sunt abordate și celelalte dependențe – de alcool, droguri etc. Se poate spune că o persoană suferă de dependență de Internet atunci când simte nevoia necontrolată de a petrece mult timp în mediul online, până în punctul în care îi sunt afectate și neglijate celelalte aspecte ale vieții – relațiile interpersonale, locul de muncă sau starea de sănătate.

 Expunerea constantă la tehnologie avansată. Majoritatea locurilor de muncă necesită o conexiune la Internet și utilizarea anumitor tehnologii, putând astfel fi o tentație de a petrece mai mult timp online.  Probleme de personalitate. Spre exemplu, persoanele care suferă de anxietate sau depresie sunt predispuse să devină dependente de Internet. Lipsa de sprijin emoțional resimțită le face să se refugieze în mediul online pentru a îndeplini această nevoie.  Timiditatea. Persoanele care sunt timide trăiesc un complex de inferioritate din cauza căruia nu pot construi relații cu cei din jur, nefiind acceptate în diferite cercuri sociale. Acestea ajung să se bazeze pe mediul virtual pentru a se simți confortabil. Consideră că acolo își pot dezvălui personalitatea adevărată. Acest lucru este un miraj, lipsit de fundație reală, căci în mediul online tindem să expunem cea mai bună variantă a noastră sau una ideală, care în realitate, nu există.  Escapismul. Internetul este o lume nemărginită, în care ne putem refugia pentru a uita de probleme și de emoții negative. Pentru că ne face să ne simțim bine, simțim nevoia să accesăm Internetul pentru și mai multe stări de bine.  Sentimentul de gratificare instantă. Motoarele de căutare ne ajută să găsim ceea ce căutam destul de rapid – de la informații generale și jocuri de noroc până la pornografie. Acest aspect poate încuraja petrecerea unui timp destul de îndelungat și abia ulterior cronometrat, în mediul online.

***Depresie; sentiment de vinovăție; anxietate; sentiment de plăcere, satisfacție, chiar euforie, în timpul utilizării Internetului; incapacitatea de a prioritiza activități sau de a respecta un program bine stabilit; izolare socială; pierderea noțiunii timpului; atitudine defensivă; tendința de a evita munca; stare de agitație; schimbări de comportament; sentiment de singurătate; pierderea răbdării pentru sarcinile repetitive; procrastinare (amânare fără dată fixă a unor lucruri de făcut).

***Dureri de cap, de spate, de gât; insomnie; malnutriție; igienă personală precară; uscăciune a ochilor sau alte afecțiuni oftalmologice, cauzate de expunerea prelungită la lumina ecranului; fluctuații de greutate; sindromul de tunel carpian.

 Să limiteze accesul copiilor la internet. Specialiștii recomandă restricționarea absolută a tehnologiei până la vârsta de doi ani. Peste această vârstă, până la 5 ani, părinții să permită o oră pe zi de utilizare a tehnologiei.  Să instaleze pe telefoanele copiilor doar aplicații adecvate vârstei lor.  Să controleze site-urile pe care navighează copiii, blocând accesarea anumitor platforme.  Să nu folosească în exces Internetul și să fie un model bun de urmat pentru copii.  Uneori, și părinții tind să acorde mai multă atenție smartphone-urilor decât propriilor copii.

Sistemul creat de producătorii de jocuri are la bază un set de reguli denumite generic probabilități – format din timp, activitate și recompensă. Metoda are la baza experimentul lui B.F. Skinner (Cutia Skinner – o cușcă în care este așezat un cobai care era învățat să apese o pârghie pentru a primi mâncare). În cazul jocurilor sistemul de recompensă este mult mai complex dar legătura este evidentă.

Dependența de jocuri video apare atunci când individul joacă în mod abuziv asemenea jocuri, iar aceasta activitate ii afectează calitatea vieții. Izolarea sociala, schimbările bruște de dispoziție și epuizarea sunt adesea asociate cu această dependență. Există două tipuri de jocuri, care creează două tipuri de dependențe diferite. Jocurile video clasice sunt concepute astfel încât să existe un singur jucător, care are o misiune. Dependența apare, în această situație, din dorința de a completa misiunea și de a bate recordul stabilit anterior. Pe de altă parte, există și jocurile video cu mai mulți jucători, care se pot juca online, în rețea, și care sunt adictive pentru că nu au un sfârșit. Jucătorii care sunt dependenți de asemenea jocuri au tendința de a se confunda temporar cu personajul din joc. Aceștia creează adesea relații cu alți jucători online, simțindu-se mai în largul lor în comunitatea virtuală decât în cea reală.

Persoanele de sex masculin până in 30 de ani sunt predispuse dezvoltării unei dependențe de jocuri. În ceea ce privește copiii și adolescenții care dezvoltă această dependență, aceștia au ceva în comun: sunt inteligenți, au imaginație bogată, însă totodată au probleme cu stima de sine și nu sunt foarte sociabili. Așadar, dacă un copil are aceste trăsături, se află în categoria de risc crescut de a dezvolta dependență de jocuri video.

 Simptome fizice ale dependenței de jocuri video: Oboseală, cearcăne sub ochi;

Migrene; Usturimi ale ochilor, senzație de nisip in ochi; Sindrom de tunel carpian;

Neglijarea igienei personale; Dureri de spate.

 Simptome emoționale: Senzație de agitație, neliniște si irascibilitate în perioadele în care accesul la jocuri nu este permis; Gânduri constante cu privire la jocurile jucate; Izolarea sociala in scopul dedicării unei perioade mai mari de timp jocurilor video; Mințirea familiei si prietenilor cu privire la numărul de ore petrecute jucând jocuri video; Pierderea interesului fata de activități care înainte erau considerate plăcute; Folosirea jocurilor video pentru a scăpa de stările negative.

 Consecințe pe termen scurt ale dependentei de jocuri video • Deshidratarea, malnutriția si privarea de somn • Insomnii • Izolare sociala • Sedentarism • Conflicte cu cei apropiați • Rezultate școlare proaste, randament scăzut la locul de munca • Tulburări de concentrare și deficit de atenție.

 Consecințe pe termen lung ale dependenței de jocuri video Pe termen lung, dependenta de jocuri video poate avea urmări precum: • Instalarea obezității sau, dimpotrivă, scăderea în greutate • Distrugerea relațiilor cu cei din jur • Pierderea locului de muncă • Exmatricularea din cauza absențelor • Divorțul sau despărțirea de partener • Depresia, anxietatea, fobiile specifice (în special agorafobia, întrucât individul începe să se teamă să iasă din casă, simțindu-se în zona de confort numai in mediul virtual).