Revista bogdania nr 25 26 iulie august 2016

Revi st ădecr eaţ i eşicul t ur ă AnulI V/Nr .2526/2016

Luni l e:i ul i e-august2016

Cuprins 1. Ionel Marin: Limba română-comoara de aur a sufletului românesc, speranța noastră spre reunificarea românilor în hotarele străbune – 3 2. Dr. Michaela Al Orescu: Cei mai vechi civilizatori ai lumii - 5 3. George Petrovai: Despre caracterul științific al filosofiei și istoriei – 6 4. Ovidiu Țuțuianu: Nu venim din latină – 7 5. Citate despre limba română de Grigore Vieru – 9 6. Poezii dedicate limbii române: Geo Călugăru, Lidia Grosu, Maria Sturdza-Clopotaru, Maria Filipoiu – 10 7. In memoriam: Șrefan Braborescu așa cum a fost și va rămâne de Prof. univ. Gheorghe Țiclete – 12 8. Prof. univ. Florentin Smarandache: Aforisme despre viață – 15 9. Ionel Marin – Despre eroii de lângă noi – 15 10. Medalion liric: Elena Armenescu, Ileana Lucia Floran, Corneliu Cristescu, Anghel Hotu, Vasile Groza, C-tin Rusu, Irina Mihalca, Ioan Rațiu, Agafia Drăgan, Aneta Pioară, Fl. Grigoriu, Lucia Silvia Podeanu, Victor Burde, Mihai Ștefaniu, Cornel Balaban, Ion Goia, Nicolae Doftoreanu, Ion Părianu, Catrina Danciu, Nicolae Mătcaș, Georgeta Blendea Zamfir – 17 11. Proză: Fragment din romanul ”Între două lumi” – povestirea ”Cheia”, autor Ben Todică – 30 12. Camelia Ardelean: Aproape dragoste (ultima parte a povestirii) – 32 13. Recenzii, cronici literare: Vintilă Anastăsescu despre Nicolae Vasile; Rădulescu Mihaela despre Elena Agiu-Neacșu și Mihaela Cazimirovici despre Valentin Rădulescu – 34 14. Din creațiile tinerilor creatori premiați la Festivalul național Bogdania: Pârvu Cristina, Schoppel Francesca, Negură Luiza, Muntean Emilia, Martin Fabian Ionuț – 40 15. Note de călătorie ”La Rudesheim, pe Rhin” de Prof. univ. Titi Turcoiu - 49 16. Poezii pentru copii: Andreea Elena Ion, Vasile Groza și Ionela Minciunescu – 51 17. Tradiții și obiceiuri: Livia Ciupercă - Tainițele vânătorii – 53 18. Artă: Georgeta Zamfir – Artista Ramona Pintea în aură optimizatoare – 58 19. Noi apariții editoriale – 60 20. Evenimente culturale: - Festivalul național de creație literară ”Bogdania”, ediția a V-a de Ionel Marin; Câteva considerații privind Concursul național literar ”Bogdania” de Prof. Geo Călugăru - 62 21. Semnal editorial – 65 Coperta: ”Piața Sfatului” din Brașov

REVISTA BOGDANIA – Revistă de creaţie şi cultură fondată şi editată de Asociaţia CulturalUmanitară Bogdania din Focşani. Este membră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România.

REDACŢIA Redactor şef: Ionel MARIN

Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia Redactori: Michaela Al. Orescu, Livia Ciupercă, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru, Vasile Groza, Geo Călugăru, Adrian Nicolae Popescu.

Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA); Mihai Marin (Spania) Secretar de redacţie: Bogdan Florea Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru titular USR şi al Academiei RomânoAmericane de Ştiinţe şi Arte; GHEORGHE A. STROIA, scriitor, membru ARA.

Adresa redacţiei: Focşani, Strada Contemporanul nr.28, cod 620065, jud. Vrancea Telefon mobil: 0752862369.

Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de email: ionelmarin55@gmail.com În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct, conform legilor în vigoare, de conţinutul materialelor publicate. Textele nu se înapoiază. Pentru eventualele greşeli de tehnoredactare vă cerem scuze.

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro Anul IV, Nr. 25-26, iulie – august, 2016 ISSN 2343-8061 ISSN-L 2343-8061

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

monoatomic, care duce la longevitate, adică o persoană poate trăi mii de ani în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade stabilite”; Cel mai vechi cuptor, de pe această planetă, de topit metale s-a găsit la Câmpeni; a fost atestat la aproximativ 6000 de ani î.e.n.; Sarmizegetusa – alt loc special conform celor de la BBC: ”s-ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc (arhiva atlanţilor)” și multe altele.

Chiar şi după dispariţia Atlantidei, multiplele ei colonii din lumea întreagă au păstrat supravieţuitori care au moştenit ecouri ai aceste civilizaţii, mai ales în Europa, îndeosebi în Spaţiul Carpatic, salvatorul populaţiilor europene pe timpul glaciaţiei, de unde s-au răspândit în timp, în Bazinul Mediteranian, Egipt, Asia Mică, Mesopotania, nordul Africii, Marea Rgee (Creta), coasta răsăriteană a Asiei Mici, Canaan şi deasemeni, din Spaţiul Carpatic spre continentul asiatic, în primul rând, în India şi de aici, în întreg Extrem Orient. Aceleaşi ecouri au ajuns în Americi (America de Nord, America Centrală şi America de Sud). În acest sens, există multiple dovezi din domeniul istoriei, artei, scrierii. În toate aceste orizonturi, aceste principale elemente de simboluri şi scriere, sunt observate și în Peştera Altamira din Spania. În afară de România, limba română se mai vorbește în: *”Republica Moldova, ca limbă oficială, fiind limba maternă pentru 2,5 milioane de locuitori (sub denumirea de "limba moldovenească") deși este recunoscută oficial identitatea sa cu limba română). * Provincia Autonomă Voivodina, Serbia, unde este limbă oficială. * Țările vecine cu România și Republica Moldova, adică Ucraina, Ungaria, Serbia (Valea Timocului), și Bulgaria. * Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găsește în Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populație, emigrată din România în Israel . * Româna este vorbită ca limbă străină de arabi din Orientul Mijlociu care au studiat în România.

Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu au studiat în România în anii 1980 și cunosc limba română.

Editorial Limba română - comoara de aur a sufletului românesc, speranța noastră spre reunificarea românilor în hotarele străbune Poetul Grigore Vieru, un mare patriot, care a iubit limba strămoşească, neamul şi ţara mai presus de propria viaţă, afirma că: „Limba unui popor este chiar sângele acelui popor” Cu certitudine limba este comoara de aur a unui popor, coloana vertebrală, altarul sufletului acelui popor. Vorbind de Regina graiului străbun, limba română, moştenitoarea limbii dace, a rămas şi va fi întotdeauna lumina sufletului românesc.

Limba română este hrana cea vie, lăsată de Dumnezeu-românilor şi urmaşilor lor, pe veşnicie. Numeroşi cercetători, arheologi, istorici şi oameni de ştiinţă din lume recunosc, afirmă deschis că primele fiinţe umane au apărut în Transilvania, mai exact în Ardeal. Există un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spatiul Carpato-Danubiano-Pontic!

Civilizaţia străveche, mai veche cu 1000 de ani decât cea sumeriană, este localizată în estul ţării, la Cucuteni; Tăbliţele de la Tărtăria, sânt cu 1000 de ani mai vechi decât cele Sumeriene.

"Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român!.. răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât şi spre apus! Acum 13-15 mii de ani" susţine arheologul american WILLIAM SCHILLER iar DANIEL RUZO afirmă: "Carpaţii sunt într-o regiune a lumii unde este situat centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute la ora actuală". Meționez câteva noi descoperiri care atestă cele afirmate.

De curând cel mai vechi schelet de umanoid a fost găsit în Râmnicu Vâlcea, poreclit “pescarul de la lacul Getic”, fiind datat la 1 milion de ani; Civilizaţia străveche, mai veche cu 1000 de ani decât cea sumeriană, este localizată în estul ţării, la Cucuteni; Tăbliţele din Munţii Neamţului, tot mai vechi decât tăbliţele sumeriene cu 1000 de ani; Descoperirea din Masivul Bucegi, din anul 2003 – 11 August 2003: ”americanii şi românii pătrund sub masivul Bucegi şi descoperă o sală a proiecţiilor cu holograme care au arătat istoria adevărată a Terrei, au descoperit amfora cu aur 3

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

* Prin deportări masive, în special ale moldovenilor din RSS Moldovenească, limba română a devenit o limbă minoritară în unele țări din fosta URSS. * Vorbitori de limbă română se găsesc și în multe alte țări occidentale (datorită emigrației), precum Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franța, Portugalia, Cipru, Germania sau Australia. Peste 3 000 000 de vorbitori de română locuiesc legal în Europa și America de Nord. Limba Română este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în schiturile Prodromu și Lacu”. Prin graiul românesc, poporul român a arătat întregii lumi, încă de la început, frumuseţea spirituală, viaţa cu bucuriile şi tristeţile ei, istoria luptelor pentru supravieţuire, afirmare şi ridicarea spre noi culmi ale viitorului. Oamenii de cultură, poeţii, artiştii, iubitorii de frumos au slăvit şi cântat zestrea noastră strămoşească, victoriile, visele, înfrângerile dar şi speranţele. În mod deosebit poeţii au cultivat, cu sfinţenie, graiul părintesc, personalitatea şi originalitatea, mândria şi admiraţia faţă de înaintaşi şi dorinţa de îmbogăţire dar şi de înfrumuseţare permanentă a vorbirii româneşti. Ce frumos spunea Nichita Stănescu „Limba română este patria mea”, căci o patrie fără nume nu este patrie. Numai în dulcea rostire românească putem simţi, trăi şi iubi româneşte.

Numai în graiul propriu ne preţuim părinţii, admira frumuseţile naturale, iubi soţia, copii şi neamul în care ne-am născut. Este nedrept şi primejdios să fie considerată limba maternă, ca o limbă de categoria a doua şi cu certitudine nici nu este aşa. Limba română, catedrala „zidită” pe teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic, binecuvântat de însuşi Dumnezeu şi plin de osemintele eroilor români. Să ne reamintim de faptele viteazului domnitor Constantin Brâncoveanu şi de sacrificiul suprem pentru apărarea fiinţei naţionale, a credinţei şi culturii române. E de datoria fiecăruia dintre noi, a oricărui român, a oricărui cetăţean ce se naşte pe aceste meleaguri, să facem eforturi în vederea cunoaşterii, respectării, preţuirii şi răspândirii corecte a vorbirii şi scrierii în limba română. Să nu mai acceptăm „barbarismele” care alterează structura de bază a limbii. Marele pericol al acceptarii

"barbarismelor" în limba română este potențialul lor distructiv asupra structurii de bază a limbii.

Ceea ce diferențiază barbarismele de neologismele "civilizate" este tocmai faptul că nu se pot încadra în regulile gramaticale existente, pentru ele trebuind să fie adoptate excepții de la aceste reguli. Dar cu cât se acceptă mai multe excepții de la o regulă gramaticală, cu atât regula respectivă devine mai insignifiantă și într-un sfirșit va fi desființată. Gramatica este schela pe care este clădit "edificiul" limbii, iar dezagregarea unei porțiuni din aceasta schelă poate avea consecințe dezastruoase pentru întregul edificiu, afirma poetul Nichita Stănescu.

Doamna Herta Muller afirma: „Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi…” Indiferent pe ce coordonate ale globului, temporar lucrăm, locuim, ori ne plimbăm să nu uităm să gândim şi vorbi în graiul părintesc şi dacă cunoaştem alte limbi, ceea ce este un lucru bun, să nu ne ponegrim propria vorbire, ar însemna propria umilire şi desconsiderare.

Sunt convins că limba română are un viitor strălucit şi că îngrijind, cum se cuvine, coloana infinită a neamului, limba, pământul ţării şi credinţa strămoşească vom trăi bine şi asigura eternitatea minunatului grai românesc. Putem şi trebuie să devenim buni gospodari pe ogoarele patriei române, să facem din acesta un colţ de rai, pentru românii de pretutindeni şi să participăm, fiecare după posibilităţi, la creşterea gloriei României în lume.

TRĂIASCĂ ÎN VECI LIMBA ROMÂNĂ!

Ionel MARIN

4

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

navigator drept zeul lor ocrotitor, “căsătorit după moarte” cu Ifigenia, Medeea sau Elena şi alăturat asfel legendelor acestor femei celebre.

Navigatori încercaţi, pelasgo-tracii s-au răspândit în toată lumea, din exces de populaţie dar şi cu motivaţii negustoreşti, ducând cu ei credinţele , cunoştinţele tehnice şi artistice şi chiar tradiţiile.

După distrugerea Troiei (1185 î.H.), o parte dintre troieni s-a refugiat la fenicieni, care iau salvat, transportându-i peste ocean. Chiar Diodor din Silicilia susţinea că aceşti troieni salvaţi de către fenicieni, şi-au întemeiat în alte locuri, aşezări, purtând numele vechii lor patrii. A fost remarcat numele aşezării braziliene Tutoya (aflată la gura râului Parnaiba) care ar putea proveni de la “Toor Troia” ( în limba feniciană “întăritura Troia”). În apropiere de Torre (Brazilia, statul Bahia) se află pe stânci inscripţii nedescifrate dar asemănătoare scrierii feniciene.

Deasemenea, oraşul Toros din Brazilia - pe Rio Grande do Norte, ca şi Torre, ar fi oraşe fondate de fenicieni. (D. Todericiu).

Prof. Marcel Homet, în lucrarea sa privind cercetări în Guyana Braziliană pp. 246-247, menţionează că în Amazonia au fost descoperite două uriaşe menhire reprezentând Soarele şi Luna, numite de locuitori “Keri şi Kamo”, pe care ei le leagă de divininităţile “Keri” şi “Kamosi”, de origine mediteraneană, protectoare ale mormintelor, la vechii egipteni.

Candido Costa, în lucrarea “As duas Americas” vorbeşte despre descoperirea, la Doris lângă Montevideo, a unui mormânt foarte vechi, acoperit de o lespede de piatră, largă, purtând o inscripţie veche, pe jumătate ştearsă. Sub placa mormântului era un cavou boltit în care se afla o amforă cu urme de cenuşă, arme, săbii şi o cască.

Omul de ştiinţă uruguaian Martin pretinde că a descifrat cuvintele: ” Alexandru, fiul lui Filip, era rege al Macedoniei, pe vremea celei de a 113-a Olimpiade. Aici Ptolemaios…” (şi inscripţia este ştearsă). Una dintre săbii era împodobită cu o efigie iar pe coif era figurată scena în care Achile târăşte corpul lui Hector în jurul zidurilor Troiei.

(C. Costa “As duas Americas”, Rio de Janeiro, 1925, p.46).

Indienii “tupi” din America de Sud (Peru) susţin că strămoşii lor au fost iniţiaţi în agricultură

ISTORIE VECHE Dr. Michaela Al. ORESCU

CEI MAI VECHI CIVILIZATORI AI LUMII Cei mai vechi locuitori ai Europei, pelasgii-traci, au fost cei mai vechi strămoşi ai europenilor, centrul lor politic şi religios fiind în Spaţiul Carpatic, cel care a salvat în timpul ultimei galciaţii Würm, populaţia nordică şi occidentală a continentului, gheţarii extinzându-se până la Viena actuală. Încă din Neolitic, unele triburi pelasge de la nordul Dunării de Jos şi din podişul carpatic au roit, începând din mileniul al V-lea î.H., în toate direcţiile, din exces de populaţie şi ca păstori, dar păstrau amintirea religioasă a gloriei vechilor familii pelasge din Carpaţi, ca şi cultul mormintelor sfânte ale strămoşilor. În acest spaţiu carpatic s-a păstrat legenda Câmpiilor Elisee, locurile în care eroii fericiţi, după moarte, îşi trăiau nemurirea, legende care conservau o şi mai veche amintire a insulelor Amenti, -Avalon, -Atlantida, -Makaron. Insula “Makaron nēsos”, insula fericiţilor, era locul unde se duceau sufletele eroilor morţi în lupte.

Paul Faure, în lucrarea “Creta lui Minos”, p. 60, afirmă că “Makara” este un cuvânt preelenic, deci pelasg şi reprezinta una dintre denumirile insulei Creta, ca şi în cazul insulei Leuce (Albă) din golful Mării Negre, pe care le-a acoperit Delta Dunării, unde legendele erau alimentate de negustorii şi navigatorii milesieni, care fondaseră colonii pe coasta de vest a Mării Negre. Ei au constituit metafora vieţuirii veşnice şi fericite a lui Achille, erou acheean mort în războiul Troiei, care era considerat de aceşti 5

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

şi producerea focului de către miticul Tupan, care cânta la nai, fiul Kerei (Cybela) - Mama Mare în Europa şi mai ales în Spaţiul Carpatic) sau Tukera. Ei îşi numeau ţara “Tupan Kere tan” ( Pământul Kerei) – mama lui Tupan. Localnicii numeau “Kara mequere” vasele cretane (pelasgo– cariene) cu patru catarge, având la bord burdufuri cu apă dulce pentru marinarii de cursă lungă ajunşi în Amazonia, unde şi astăzi, burdufurile cu apă sunt numite “cara mequere”.

generală concepție despre lume, societate și om, ba că ar fi știința lucrurilor inteligibile, respectiv știința despre ceea ce se situează dincolo de lumea perceptibilă, accepțiune în care filosofia este totuna cu metafizica (realitatea situată dincolo de lumea fizică). În pofida acestor asigurări venite de la corifeii filosofării, în inima noastră tot mai stăruie un sâmbure de îndoială: Este cu adevărat filosofia o știință? Pentru că, suntem avertizați de P.P.Negulescu în Problema ontologică, orice știință își are obiectul și metoda ei! (Iar eu adaug că nu trebuie să uităm nici de legile proprii și nici de limbajul specific.)

De asemenea se știe că un studiu temeinic se bazează pe triada observație-experimentraționament. Din toate aceste instrumente de lucru, indispensabile în activitatea omului de știință, filosoful se folosește într-un mod copios de raționament și doar într-o mică măsură de observație, un raționament care deseori face casă bună cu imaginația (după același Negulescu, am avea următoarele trei forme ale metafizicii: simbolică sau poetico-mitologică, dogmatică și critică).

E drept că în mii de ani de cugetare filosofică limbajul a evoluat și s-a îmbogățit pe linia specializării (existență, spirit, ființă, obiect/obiectiv, subiect/subiectiv, materie, mișcare, spațiu, timp, devenire, salt, cantitate, calitate, cauză, efect, noțiune, idee, formă etc.).

Dar nu îndeajuns de mult ca orice gând să poată fi turnat în concepte clare și distincte, motiv pentru care subtilul Miguel de Unamuno a apelat deseori la ajutorul contradicției, iar profundul Martin Heidegger a fost nevoit să facă în scrierile sale o adevărată echilibristică lingvistică.

Ce să mai spunem de legi (ne declarăm mulțumiți doar cu Legea negării negației și cu discutabila Lege a acumulărilor cantitative și salturilor calitative?) sau de metoda cercetării filosofice a realității: unii sunt pentru metoda deductivă (de la

BIBLIOGRAFIE D. Todericiu - “Spre America înainte de Columb”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Geoege Petrovai

Despre caracterul ştiinţific al filosofiei şi istoriei Fiind atât de amplă (în antichitate cuprindea toate formele cugetării omeneşti) şi atât de prezentă în viaţa de zi cu zi a omului din toate timpurile (Stagiritul spunea că filosofează şi acela care pretinde că n-are nimic de-a face cu filosofia!), firește că aidoma culturii, ce cunoaște sute de definiții, filosofia a fost definită în fel și chip: de la „bătrâna” definiție atribuită lui Pitagora – „Filosofia este dragostea de înțelepciune”, trecând prin aristotelica definiție „Filosofia este arta artelor și știința științelor” și până în vremurile noastre, când ba se spune cu prudență despre ea că este o formă a conștiinței sociale (dar ce naiba o fi această conștiință socială?!), care reflectă cea mai 6

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

general spre particular), alții pentru metoda inductivă recomandată stăruitor de Francis Bacon (urcarea de la particular la general, predilecta metodă de lucru în științele particulare), ba chiar pentru experiența intuitivă (intuiția intelectuală a subiectului cugetător).

Iată de ce ne spune P.P.Negulescu că dacă științele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, în filosofie „neexistând un corp unitar de principii admise deopotrivă de toată lumea, pe care să le putem citi în orice manual”, studiul ei se face în mod istoric (se studiază fiecare filosof în parte). Și tot ilustrul profesor Negulescu ne înfățișează în tratatul Problema ontologică cele două funcții ale filosofiei: funcția analitică sau critică și funcția sintetică sau dogmatică.

Ce se poate spune despre științificitatea istoriei după aceste precizări? Părerea mea este că nu stă la acest capitol cu nimic mai bine ca filosofia. Ba parcă nițel mai rău dacă avem în vedere faptul că ea este prima vizată de aspiranții la nemurire (documente și informații intenționat distorsionate, respectiv prezentate într-o lumină favorabilă pentru atotputernicul de-o clipă ce se dorește mare sculă istorică) și tot ea este schimbată până la sluțire, adică după nevoile ideologiei cârmuitoare.

De florile mărului se spune că istoria este scrisă de învingători?...

Dovadă istoria scrisă la comandă în perioada bolșevismului biruitor la orașe și sate (mai bine spus scandaloasa răstălmăcire din perspectivă marxisto-ceaușistă până la nivel de concept: consacratul Mircea cel Bătrân devine la vrerea primului cârmaci al țării Mircea cel Mare, locul lui Ioan Vodă cel Cumplit, cumplit în luptă și cu boierii trădători, este luat de Ioan Vodă cel Viteaz etc.), ca după Decembriadă ea să fie într-atât de greu încercată prin indolența unor istorici autohtoni (unde-i adevărata istorie a străbunilor noștri traco-geți?) și la porunca străinilor, încât – iată – orele de istorie din școli se tot împuținează cu fiecare nouă programă școlară.

Ovidiu ŢUŢUIANU

NU VENIM DIN LATINĂ Reputata lingvistă spaniolă Carme Jiménez Huertas a publicat în 2013 la Editura Circulo Rojo din Sevilla, cartea No venimos del latin (Nu venim din latină).

Ulterior, autoarea a elaborat ediţia a doua a lucrării, amplificată cu informaţii primite de la diverşi cercetători care indicau aceeaşi orientare în abordarea subiectului la care s-a adăugat analiza privind limba română. Sub noua formă, cartea a fost tipărită în româneşte la Editura Geto-Dacii din Bucureşti, în anul 2016 (figura 1).

Fig. 1. Coperta cărţii “Nu venim din latină”

Fig. 2. Autograful scriitoarei

7

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Şi totuşi latina a fost o limbă mai mult scrisă şi mai puţin vorbită. În vastul Imperiu Roman, a fost o limbă planificată şi impusă, în prima fază, pentru a comanda trupele şi pentru a unifica armate de diverse origini, dar şi pentru a redacta documente juridice, istorice, literare. Exceptându-i pe “patricieni”, romanii erau nevoiţi să studieze ca să poată vorbi corect latina. Soldaţii romani, proveniţi din toate regiunile imperiului, vorbeau limbile locurilor natale. Chiar şi cei originari din Peninsula Italică nu aveau o limbă comună, fapt demonstrat chiar în zilele noastre. când dialectul italienilor nordici diferă mult de cel al italienilor din zona centrală sau sudică a ţării care este considerată drept urmaşa Romei.

În ziua de 16 ianuarie 2016, Daniel Roxin, cunoscut om de televiziune şi susţinător al originii noastre geto-dacice, a organizat o întâlnire cu scriitoarea, în sala de festivităţi a Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti. După o amplă pezentare a lucrării (în catalană cu traducere imediată în română), autoarea a acordat autografe participanţilor, pe parcursul a aproape două ore!

M-am numărat printre norocoşii participanţi la acest memorabil eveniment şi am cumpărat cartea, primind de la autoare autograful cu următorul text: “Nuestras lenguas se parecen estan conectadas desde el origen de los tiempos” Chiar dacă nu am studiat limba spaniolă, am reuşit să traduc cu aproximaţie, dar instantaneu, mesajul (şi cred că orice român ar fi reuşit):“Limbile noastre par a fi conectate de la originea timpurilor” (figura 2).

Mai târziu, impunerea latinei a fost continuată de Biserica Catolică, odată cu renaşterea culturii şi artelor latine, stabilindu-se o identitate comună sub Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic.

Mai multe surse istorice dovedesc că deja în secolul al III-lea î.Hr., latina era o “limbă moartă”.

Este una dintre concluziile autoarei, pe care alături de altele, care vor urma, m-am simţit obligat să le fac cunoscute , cât mai sintetic, publicului larg.

1. Importanţa limbii latine

2. Limbile romanice

Limba latină a fost, timp de mai multe sute de ani, limba de cultură a jumătate de Europă. Alături de limba greacă a contribuit considerabil la formarea neologismelor şi a cultismelor. Chiar şi în zilele noastre latina se foloseşte în Codul Internaţional de Nomenclatură Botanică şi Zoologică pentru a denumi specii şi clasificări biologice.

În accepţiunea majoritară actuală, limbile romanice (castiliana, catalana, franceza, galiciana, italiana, occitana, retoromana, româna şi sarda) ar proveni din vulgarizarea latinei clasice în urma dezmembrării Imperiului Roman.

Dacă lucrurile ar fi stat aşa, ar fi trebuit ca acest proces de degenerare să producă diferenţieri multiple la interferenţa cu graiurile locale.

În Evul Mediu a devenit unica limbă scrisă, studiul ei a luat un nou avânt în Renaştere, fiind utilizată chiar şi în Epoca Modernă de către oameni de ştiinţă precum Nicolaus Copernic şi Isaac Newton. S-a practicat în cancelariile domneşti şi până astăzi este prezentă în liturghiile Bisericii Catolice.

Se constată însă că limbile romanice , nu doar că seamănă între ele, ci în plus, au adoptat soluţii care nu au nimic în comun cu latina.

Spre exemplu, ele au pierdut cazurile gramaticale.

Chiar dacă în română ele există, flexiunea este de fapt a articolului (clasă inexistentă în latină) nu a substantivului propriu-zis.

În România, ţară cu religie predominant ortodoxă, utilizarea limbii latine ca limbă de cultură a fost destul de redusă, un impuls singular fiind dat la sfârşitul sec.al XVIII-lea de Şcoala Ardeleană, care a promovat o mişcare culturală latinizantă, susţinând originile romane ale poporului român, ca o reacţie la lipsa drepturilor populaţiei româneşti din Transilvania, aflată sub domnia Austro-Ungariei.

Un alt exemplu bazat pe câmpul semantic al războiului (romanii fiind cunsocuţi ca mari luptători şi cuceritori) demonstrează nu doar că nu s-a produs transferul lexical din latină în limbile romanice, ci şi că limbile romanice coincid în

8

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

folosirea unui vocabular în mare parte străin latinei!

români, care nu mai cred că “noi suntem urmaşii Romei” (printre care îndrăznesc să mă număr şi eu), fapt pentru care a meritat aplauzele furtunoase la scenă deschisă ale numeroşilor participanţi la întâlnirea evocată şi va merita pe cele în surdină, ce vor fi cu siguranţă oferite, de către cititorii cărţii respective.

3. Este latina mama limbilor romanice ?

Pentru a răspunde la această întrebare, autoarea cărţii în discuţie a realizat o analiză comparativă detaliată între latină şi limbile romanice. Au fost avute în vedere: Alfabetul; Fonetica, Palatalizarea; Structura silabică; Accentul; Vocalismul, Diftongii şi hiaturile; Consonantismul; Oclusivele; Fricativele; Africatele; Sonantele; Suprimarea de sunete; Adăugarea de sunete; Lexicologia (Etimologia, Toponimia); Morfologia (Substantivele, Adjectivele, Pronumele, Determinanţii, Verbele, Adverbele, Prepoziţiile, Conjuncţiile); Sintaxa (Declinările, Ordinea constituienţilor; Propoziţiile interogative).

Citate despre limba română de Grigore Vieru * Ne-am ţinut veşnic de Limba Română într-un deşert aprins în care singura umbră era umbra ecoului. * Vieţuiesc în limba mea, acţionez în limba mea; de la un cuvânt până la altul se întâmplă toate minunile Universului în limba mea. * S-ar putea crede că întreaga natură a trudit la zidirea Limbii Române. * Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe şi rusul. Fac parte din elită prin faptul că vorbesc, gândesc şi simt româneşte. * Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Materne. * La români limba este parcă mai aproape de dinţi decât la alţii. * Un scriitor nu poate învia decât în limba în care a murit. * Dreptatea mea cea dintâi este Limba Română, în care lucrează iubirea lui Dumnezeu. * Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Limba, Credinţa, Istoria şi Neamul. În acest sens, ar fi o ruşine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva. * Nu cred că există vreun popor fără de geniu, de vreme ce fiecare popor are limba sa. * Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţele şi lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei. * Este mai drept să spunem că ne cunoaştem cu Limba Română, iar nu că o cunoaştem. * Bineînţeles că Limba Română este după Cerul de Sus expresia unei autorităţi supreme, dar ea nu poate conferi omului, în mod automat, calitatea unei moralităţi supreme şi nici har nu poate adăuga mediocrităţilor. * Limba unui popor este chiar sângele acelui popor.

În urma analizei au rezultat concluzii uimitoare, dar concordante cu cele ale unor lucrări recente datorate, inclusiv, cercetătorilor români: “Limbile romanice nu vin de nicăieri. Ele erau aici .Erau graiuri locale .(...) Desigur au o aceeaşi origine, o limbă mamă, care NU ESTE LATINA ! Latina este o soră sau mai degrabă o verişoară a limbilor romanice”...

Faptul că în România se vorbeşte o limbă romanică pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă converge cu romanicele occidentale, distanţate în spaţiu şi timp, ne trimite la o limbă mult mai veche de tip “compozit”, care s-ar putea reconstrui pornind de la toponimie, descoperind anumiţi formanţi care au supravieţuit în limbile romanice actuale.

Citând afirmaţiile cunoscutei specialiste americane (de origine lituaniană) Marija Gimbutas cu privire la cultura Vinča-Turdaş, autoarea subliniază “necesitatea unor cercetări în profunzime asupra subiectului”, menţionând în final: “Dacă lucrurile stau întradevăr aşa, limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona Balcanilor” În acest fel, doamna Carme Jiménez Huertas oferă o excelentă infuzie de optimism cercetătorilor 9

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Adunată sub toți frații mei de sânge De Carpați fiorii toți mi-i prind Ocultați de ochiul care frige.

Vând un ac în limba mea înfipt – Ecuson pe frunți nelegiuite, Inima româna mi-o desprind Necăjind aducerile-aminte.

Intru în istorie cu-n sacru, Contopit vesmânt cu gândul meu, Ozonat de mușatine pleoape: Limba româneasca-i Dumnezeu... ...Astăzi se deschid din munți spre mare – E-un cuprins ce-ncape-n sărutarea-mi, Nu m-ar merita o veșnicie, Dar mi-accept, de vită, -a mea robie.

Basarabia, Transnistria, Bugeac Bucovina, Herta – grămăjoara Toate sunt dureri – din veac în veac, Care cheamă-n mine mama-Țara.

Poezii dedicate limbii române Geo CĂLUGĂRU

GRAIUL NOSTRU De din vale de albine, Graiul bunilor ne vine Şi ne e lumină-n carte Vindecându-ne de moarte.

De din vale de trifoi Ca o sevă urcă-n noi Dulce fagure de miere: Graiul nostr-nviere.

Maria STURDZA-CLOPOTARU

L-am păstrat în noi mereu Tata, mama, tu şi eu Să fie şi-n viitor Izvorâre de izvor.

Lidia GROSU DORUL DE LIMBA ROMÂNĂ Fraţilor de neam şi sânge Dorul vostru ne ajunge, Şi fierbinte vă recheamă Azi în România mamă!

La zi mare fraţi, surori V-aşteptăm pe pod de flori Să-nălţăm pod de lumină Din inimă în inimă.

ROB AL LIMBII ROMÂNE Sunt aceasta palmă de pământ

Că-n limba română-i cântul 10

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Şi lacrima şi cuvântul, Precum pruncul fără samă Strigă româneşte mamă!

duce dorul țării sale, ca ramul de rădăcină.

Oameni de viță aleasă iubesc vatra strămoșească.

Că nu-i țară mai frumoasă cum e Țara Românească!

Doar Cotnarul mai dezleagă Limba la o lume-ntreagă Struguri-s curaţi şi buni Picătură de străbuni.

Românii, slujbași destoinici, ca înțelepți și cărturari, cinstire îi pun în cronici.

Să-i ducă faima-n depărtări.

Pe-a istoriei cărare Nedreptatea ne-a fost mare Ne-au călcat şi sfârtecat Trupul Ţării noastre drag,

Veste străbate prin lume, cu-ai săi eroi neânfricați ce-și pun jertfirea în nume.

Pe-al său altar sacrificați.

Când prin România Mare Au făcut adânci hotare, Au robit amar şi greu Cernăuţi şi Chişinău.

Ecou răsună în zare, cu dragostea pusă în cânt.

Că n-are asemănare, graiul românesc pe Pământ!

Da-n Suceava la Cetate Inima lui Ştefan bate, Şi recheamă fraţi cu fraţi Peste Prut, peste Carpaţi.

De țara mea și-ai mei confrați, străinii s-au îndrăgostit, de-au vrut să fie adoptați, când în ,,Colț de Rai" au venit.

Fraţilor de neam şi sânge Dorul de-acasă învinge; Inimii nu-i pui hotare, Ea iubeşte până moare!

Mai tristă-i nefericirea, când ești în țară străină și nu poți să-ți spui durerea în grai de Limbă Română

Maria FILIPOIU

DRAGOSTE DE ȚARĂ – ”LIMBA NOASRTĂ EMINEASCA” Pelerin pe-a vieții cale, omul în țară străină 11

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

asemenea printre colaboratorii și întemeietorii revistei Ramuri, din Craiova.

Datorită frământărilor sale oscilatorii, se hotărăște pentru teatru, dar nu părăsește în totalitate poezia, căci traduce din calma poezie a lui José Maria de Hérédia, precum ar fi sonetul Vasul. Spectatorii teatrului ieșean, nu vor uita poate, montarea, interpretarea, dar și traducerea piesei Hamlet.

La Teatrul Național din Craiova, rămâne până în 1914, când un cronicar ieșean, în 1913 cu ocazia unui turneu al teatrului craiovean scrie: „Minunat artist, care a știut să interpreteze personajele ce le-a jucat în așa fel, încât nu știu cum ar fi fost mai bine redat”. Aprecierile elogioase ale presei din Iași, precum și ca spectator, îl determină pe Mihail Sadoveanu să-l ademenească pentru a veni și a rămâne în capitala Moldovei, întrucât a intuit personalitatea complexă a acestui actor. Ștefan Braborescu acceptă propunerea, deoarece odată cu interpretarea unor roluri marcante, îl promovează și ca regizor artistic. Așa se face că Ștefan Braborescu montează, printre altele și Hamlet, având în același timp și rolul principal (piesa fiind tradusă chiar de el).

Aici, la Iași, va cunoaște mari actori, precum Agatha Bârsescu, Aglae Pruteanu și State Dragomir, legând în același timp, o trainică prietenie cu Mihai Codreanu, un remarcabil poet dar și un „om de teatru”. Adică amândoi aveau aceeași pasiune! Dovedindu-se ca un deosebit profesor și mai târziu ca director de teatru, toți actorii ce i-au fost colaboratori și prieteni pe scena ieșeană, i-au admirat și respectat cu evlavie, calitatea sa de destoinic și inteligent animator.

Experiența câștigată timp de un deceniu la Teatrul Național din Iași, unde se poate vedea acea tradiție istorică și un stil propriu, îl vor ajuta, să creeze mai apoi pe scena Teatrului din Cluj, două dintre cele mai reușite creații actoricești: Ștefăniță din Viforul și Ștefan cel Mare din Apus de Soare.

Iată că în 1923, după Marea Unire, la invitația lui Zaharia Bârsan, directorul Teatrului Național din Cluj, unul din marii artiști ai teatrului românesc, om de o mare distincție sufletească, poet, actor, regizor și animator, Ștefan Braborescu vine la Cluj.

IN MEMORIAM Prof. univ. Gheorghe P. Țiclete ȘTEFAN BRABORESCU AȘA CUM A FOST ȘI VA RĂMÂNE

Au trecut 136 de ani, de când marele actor, scriitor, regizor și profesor, Ștefan Braborescu, a văzut lumina zilei, la 31 august 1880, în orașul Caracal. Aici urmează primele clase primare, după care merge la Craiova, pentru a se înscrie și continua studiile la Liceul Militar, pe care-l termină în anul 1900.

Vroind poate să urmeze îndemnul părinților, care erau agricultori, dar și al altor rude apropiate, se înscrie la Școala de Ofițeri de Infanterie din Craiova, unde se va forma ca un om ordonat, hotărât și meticulos. La terminarea celor trei ani (1900-1903) este încadrat sublocotenent în Regimentul 26 Rovine din Craiova, iar din 1906 este avansat la gradul de locotenent.

Dar cariera militară nu-l satisface și în 1907 renunță și se înscrie la Facultatea de Drept din București. În paralel se înscrie și la Conservator, pe care-l absolvă în 1911. În același an, este angajat la Teatrul Național din Craiova, ca debutant, actor și regizor. Încă din timpul liceului militar era atras de poezie și teatru. Avea înclinații literare și participa la cercuri literare. Așa prin 1905, la Craiova, l-a cunoscut pe scriitorul Emil Gârleanu.

Abandonând cariera militară, frecventează mai multe cercuri literare, având astfel posibilitatea de a cunoaște o serie de scriitori ca: Șt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Alexandru Macedonschi, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu. Debutează editorial cu un volum de nuvele Din romanul unei vieți (Craiova 1902) și unul de versuri Raze de lună. Îl găsim de 12

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Cei doi mari actori se deosebeau, ca „stil și temperament”, dar îi unea acel suflet poetic, reușind astfel să se competeze în modul cel mai fericit. Montările lui Bârsan, erau grandioase, întotdeauna înclinate spre ceva feeric, alternau pe scena clujeană cu montările lui Braborescu, realizate, incisive, cu multe și variate implicații.

De aici rezultă, că în repertoriul lui Braborescu, vom găsi adesea numele unor dramaturgi precum Ibsen sau Shaw.

La Cluj, se va afla în fruntea unor tineri artiști, precum Titus Lapteș, C.A. Russei și Dem. Constantinescu. Pe lângă Zaharia Bârsan va întâlni artiști de prim ordin: Olimpia Bârsan, Jana Popovici, I. Stănescu-Popa, D. Mihăilescu-Brăila, Neamtzu-Ottonel, Nae Dimitriu, Iosif Vanciu, soții Natalița și Mișu Ștefănescu, V. Vasilescu, Nae Voicu, etc. Cu toții alcătuiau un ansamblu foarte valoros, ceea ce i-a permis să includă un dificil și variat repertoriu, în noua sa calitate de actor și regizor.

După prima sa apariție, în dublă postură, în Martira lui Jean Richepin, presa se exprimă elogios: „Braborescu strălucește atât ca director de scenă cât și actor”. Acesta a fost începutul carierei sale teatrale la Naționalul clujean, trăind fenomenul cu un succes neobișnuit. Un an mai târziu, în 1924, realizează unul din marile sale roluri: Ștefăniță din Viforul lui Delavrancea. Dacă în interpretările mai vechi, nepotul lui Ștefan cel Mare, era un caz clinic de degenerescență el îl prezintă ca pe un suflet sfâșiat, de ambiția de a se realiza la modul suprem, dar îl paralizează neputința de a fi mare. Actorul Ștefan Braborescu, îl vede pe Ștefăniță ca pe un om al renașterii, genial, dar înăbușit de patimi degradante, aproape un Cezar Borgia și nu un Richard al III-lea al lui Shakespeare. În aceeași stagiune începe montările sale din B.Shwa, începând cu Candida, Medicul în dilemă (1925-1926), care s-au bucurat de elogii fără precedent: „... Avem în Braborescu, care a avut direcția de scenă a piesei, un artist de mare talent și de o rară conștiinciozitate.” În galeria Teatrului Național din Cluj, Nunta lui Figaro, în care-l găsim concomitent actor, cât și regizor, va rămâne la loc de cinste.

Iată cum un cronicar I.Vlad, își exprimă în revista Rampa, entuziasmul fără precedent: „Succesul a

fost cu atât mai mare, cu cât puternica satiră pare a fi de cea mai autentică actualitate... Toate laudele se cuvin priceputei direcții de scenă a artistului Șt.

Braborescu, care a avut și greaua sarcină să interpreteze dificilul rol al lui Figaro...

Intelectualizând personajul (...) a izbutit chiar să-l ridice la înălțimi de zguduitor tragism (...)”. În stagiunile următoare, între anii 19261929, montează o serie de piese, precum: Învierea, dramatizare după Lev Tolstoi; Domnișoara Iulia, de Strindberg; Smochine din Sicilia, de Luigi Pirandello; Nebuniile dragostei, de Jules Regnard; Jocul iubirii și al morții, de Romain Rolland; Năpasta, de I.L.Caragiale; Cometa, comedia sentimentală a lui D. Anghel și Șt.O. Iosif; Henric al IV-lea, de L.Pirandello; Hoții lui Schiller, etc. În satgiunea 1929-1930, îl va interpreta pe Ștefan cel Mare din Apus de soare, din care se desprinde constatarea că, elev al lui Nottara, Braborescu, adaugă peersonajului note noi și realizează o creație excepțională... presa întrecându-se în a elogia creația sa, actoricească și regizorală. Ziarul Națiunea spune:„Șt. Braborescu a dat cea mai fericită creație din câte a reușit să aibă vreodată.” Iar Patria nu se lăsa mai prejos scriind:„Mic de statură, vioiciune în gesturi și priviri, Braborescu ne-a dat imaginea reală a eroului...”

A promovat scenic Meșterul Manole și Cruciada copiilor, scrise de Lucian Blaga; Mitică Popescu a lui Camil Petrescu; Celui ce n-are i se va lua, Un optimist incorigibil, din dramaturigia lui Victor Papilian; Titanic Vals, a lui Tudor Mușatescu, etc.

Odată cu deschiderea stagiunii 1932-1933, apar și Compozițiile, prin care Braborescu, mai ales în comedie, aduce o adiere a melancoliei cu iz de comedie, prin care farmecul inteligenței, va face din Bătrâneii lui Braborescu, niște personaje neastâmpărate, voioși și plini de ghidușii...

Umorul său, în aceste roluri nu este al unui comediant cu haz, ci a unui spirit cu zâmbet ironic de oameni și de lucruri. Va realiza astfel un tip de bătrân fără asemănare în teatrul românesc, conturându-se ca un amestec de bătrânețe exterioară și tinerețe interioară. În stagiunile următoare: 1934, 1935, 1936, 1937, 1938, activitatea sa actoricească și 13

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

regizorală este deosebit de fecundă, căci pune în scenă David Copperfield, dramatizare după Dickens și interpretează rolul lui Micawber; Romeo și Julieta în traducerea lui Șt.O. Iosif; Hedda Gabler, a lui Ibsen; Ioana d’Arc, a lui B Shaw; Gaudeamus, de L.Andreev; Masca și obrazul, Luigi Chiarelli; Cidul, de Corneille; Bacantele lui Euripide; Cezar și Cleopatra, în care scena este unită cu sala.

Era de așteptat o recunoaștere oficială a acestui mare artist, dar stagiunea 1938-1939 îi aduce o mare lovitură: este pensionat pentru limită de vârstă (59 de ani). Se vede înlăturat, în mod arbitrar de pe scena care reprezenta sensul vieții sale...

Va suporta cu stoicism nedreptatea ce i s-a făcut, dar nu se putea rupe complet de viața din teatru și însoțește Teatrul Național din Cluj, la Timișoara, ca urmare a Dictatului de la Viena...

După revenirea la Cluj a teatrului, nedreptatea ce i se făcuse este reparată, căci este rechemat pentru a contribui la pregătirea noilor generații de artiști, mai întâi ca profesor și rector al Institutului de Teatru din Timișoara și apoi la Cluj; neuitând chemarea sa pentru actorie și regie.

Este iubit de actori, acum elevii săi numindu-l „bunicul”.

La Cluj, revine definitiv în 1950, în dublă calitate de actor și profesor la Institutul de Teatru.

Aici, pentru activitatea sa neobosită, creatoare și dăruirea fără rezerve, va fi recompensat cu mai multe distincții, dintre care cele mai importante au fost: aceia, prin care i s-a acordat titlul de „Artist al Poporului” și „Ordinul Muncii” clasa I. Ambele în 1955, la vârsta de 75 de ani.

Una dintre cele mai remarcabile creații ale marelui artist, a fost aceea din filmul „Anotimpul” (regia Savel Știopul, 1964), în episodul „Zi grea”.

La aniversarea a 75 de ani de viață și 50 de ani de activitate artistică, primește o impresionantă mainfestare de admirație, simpatie și respect din partea multor simpatizanți, elevi și colaboratori. Amintim câteva dintre acestea: Sandu Teleajen - îi amintește într-o scrisoare că „... ți-ai permis și cochetăria de a împlini pe scena vieții, respectabila vârstă de 75 de ani... Nu vreau să mi te-nchipui răvășit cumva de iernile celor 75 de ani. Pentru noi rămâi tot Ștefan Braborescu din 1921”.

Nenea Fănică care, rupându-și din munca aspră a carierei lui multe ceasuri, găsea răgazul să se dăruiască și literaturii... „Te văd și azi așa cum erai atunci: mărunt de statură, îngrijit îmbrăcat, totdeauna surâzător... Așa ai venit alături de inițiatorul Revistei de Artă și Literatură Gândul nostru... Vechii spectatori și cititori ieșeni, nici azi nu uită montarea, interpretarea, cât și traducerea dumitale dăruite piesei Hamlet... Trăiască mulți și plini de biruință ani, artistul poporului Ștefan Braborescu.”.

George Calboreanu: „De maestrul Ștefan Braborescu mă leagă vechi amintiri... Este primul mare actor pe care l-am văzut în viața mea. De aceea nu-l pot uita...”

Mihai Codreanu: „Atrăgător ca om și cuceritor ca artist Ștefan Braborescu îți câștigă mintea și sufletul...”.

Victor D. Bumbești: „Ștefan Braborescu, poetul, actorul și omul deosebit poate să privească astăzi mulțumit rezultatele unui trecut pe care l-a învins prin lupta sa neobosită”.

Mulți admiratori, prieteni și colaboratori de toate vârstele, nu au uitat să-i trimită cele mai calde urări... Așa au fost și Nicolae Voicu, Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga...

Ion Agârbiceanu: „... sensibilitatea sa poetică a fost veritabilă, lirismul nu l-a părăsit niciodată, simțirea adâncă l-a ajutat să ne dea oameni reali, oameni vii, care au impresionat puternic pe specattorii Teatrului Național din Cluj câteva decenii. Dicțiunea lui aleasă, frumoasă a arătat de atâtea ori ardelenilor splendoarea limbii românești, celei adevărate...”.

Lucian Blaga: „Scumpul meu prieten Ștefan Braborescu,... Ai fost printre cei dintâi artiști, care s-au străduit să aducă o notă de mare intelectualitate în viața teatrală a Clujului... Prin ani, mai demult, ai pus în scenă și unele piese ale mele; cu câtă artă, cu câtă pricepere!”.

Acum făcând un bilanț al activității și vieții acestui artist, constatăm că de-a lungul timpului, a jucat în peste 300 de roluri, cu o măiestrie, inteligență și dăruire rar întâlnite. Cele peste 60 de piese regizate, traduceri, poezii, profesor minunat, contribuie în totalitate la situarea sa, între cele mai luminoase personalități artistice ale neamului românesc.

14

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Prof. Univ. Dr. Florentin SMARANDACHE – Aforisme despre viaţă

EROII DE LÂNGĂ NOI Despre eroismul românilor în triunghiul de foc și pierderile suferite de armata română în primul război mondial În dimineaţa zilei de 26 iulie 1917, la două zile după declanşarea bătăliei de la Mărăşeşti, inamicul a trecut la ofensivă şi în valea Oituzului, atacând poziţiile aparate de trupele Armatei 2 romane. El urmărea să pătrundă în valea Trotușului spre Oneşti, apoi spre Adjud, unde spera să facă joncţiunea cu Armata 9 germana care lupta la Mărăşeşti. Forţele Armatei 2 române începeau bătălia în condiţii grele, deoarece se găseau întinse pe fronturi largi şi fără să dispună de nici o rezervă în adâncimea apărării. În sectorul de rupere, inamicul îşi asigurase superioritatea de forţe necesară atacului, întrucât concentrase 54 batalioane şi 200 guri de foc faţă de 34 batalioane şi 104 guri de foc, ale Corpului 4 armată român.

După o puternică pregătire de artilerie, în care au fost folosite şi proiectile încărcate cu substanţe toxice de luptă, forţele austro-ungare şi germane au trecut la ofensivă. Trupele romane s-au aparat cu atâta dârzenie încât, după două zile de lupte, diviziile inamice reuşiseră să pătrundă doar 3-5 km în dispozitivul nostru. La 28 iulie, introducând în lupta forţe proaspete, inamicul a reluat ofensiva. Situaţia devenise deosebit de critică pentru trupele noastre care nu mai dispuneau de rezerve, fapt pentru care generalul Prezan, comandantul Armatei 2 române, a cerut grabnic ajutoare Marelui cartier general. Acesta i-a pus la dispoziţie Divizia 1 cavalerie, o brigadă de grăniceri şi un batalion de vânători de munte.

Contraatacul dat prin surprindere de către Divizia 1 cavalerie şi batalionul de vânători de munte a respins forţele inamice, cărora le-a produs mari pierderi în oameni şi materiale de luptă; el a dus la recucerirea dealului Știbor şi a pantelor de est ale dealului Coşna, redresând astfel situaţia în acest sector. La luptele din această zi au luat parte şi două escadrile de aviaţie române care au executat misiuni de bombardament asupra poziţiilor inamice de la est de satul Grozeşti. Ofensiva inamicului fiind oprită, iar momentul de criză prin care trecuse defensiva noastră depăşit, raportul de forţe în acest sector începuse să se schimbe în favoarea trupelor române. În ziua de 30 iulie

-Viaţa este un punct luminos pe spirala timpului, iar moartea poate fi privită ca o proiecţie în infinit...

- Nu trăim singuri, ci cu noi înşine. Dacă avem preocupări, ne putem fi suficienţi nouă înşine.

- Istoria e scrisă de clasa conducătoare pe umerii clasei de jos.

- Istoria e plină de sânge: atâtea bătălii, atâţia morţi. Pentru cine? Pentru ce? Pentru putere şi înavuţire.

- Cine afirmă că nu face greşeli nu lucrează probabil în cercetare, sau mai rău: nu lucrează deloc! - V-ajunge din urmă răul ce-aţi făcut, nevoia de a-l împărţi (frăţeşte) cu noi sau a-l arunca în întregime pe seama noastră.

- Banii şi sexul conduc lumea...

- Când lucrurile sunt în echilibru, se dezechilibrează. Ca apoi iar să înceapă procesul de reechilibrare.

- O surpriză te bagă-n priză pe timp de criză.

- Uneori suntem trişti din nu ştiu ce motive, alteori veseli din nu ştiu ce motive!

- Diferenţa dintre adevăr şi neadevăr este ambiguă.

- Emigrantul poartă cu sine ţara în suflet.

- Fiecare interpretează istoria după propiul interes.

- În orice societate mass-media este un mijloc de manipulare a opiniei publice într-un procent mai mic sau mai mare.

- Cât ai părinţi, mai eşti copil.

- Dacă vrei să nu se facă nimic, angajează mulţi şi pe toţi şefi.

- Culmea matematicii: să te culci cu două necunoscute şi să nu rezolvi nici una.

- Întodeauna prezentul a criticat trecutul şi s-a prosternat în faţa viitorului.

15

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

unităţile noastre au executat cu succes o puternică ripostă ofensivă în timpul căreia vitezele regimente 15 şi 27, din Divizia 7 infanterie, împreună cu batalionul vânătorilor de munte şi un regiment rus au recucerit vârful Cireşoaia, silind trupele inamice să se retragă în panică. Luptele au continuat cu intensitate sporită şi în ziua următoare, când ostaşii Diviziei 1 cavalerie, lăsându-şi caii, s-au avântat în aprige ciocniri corp la corp pe pantele dealului Coşna pe care l-au smuls din mâinile inamicului, apărându-l apoi cu fermitate.

La 6 august 1917, în timp ce Armata 9 germană asalta poziţiile romaneşti de la Mărăşeşti– pădurea Răzoare, Grupul Gerock a atacat cu o maximă violență sectorul de apărare al Diviziei 1 cavalerie. Cel mai aprig disputat a fost dealul Coşna, cheia, apărării noastre, care în răstimp de numai cinci ore a trecut de mai multe ori dintr-o mână într-alta. Aici a căzut eroic caporalul Constantin Mușat care, deşi avea un braţ amputat după luptele din toamnă anului 1916, ceruse să fie trimis din nou pe front. Moartea l-a surprins în primele rânduri ale grănicerilor în timp ce arunca grenade cu mâna care îi rămăsese teafără. În vremea aceasta, cele patru companii ale vânătorilor de munte, angajând lupta la baionetă, alungau inamicul ce pusese stăpânire pe dealul Cireşoaia. Luptele au continuat la fel de îndârjite şi în ziua de 7 august când ofensiva inamică pe valea Oituzului a fost definitiv oprită. Biruinţa Armatei 2 romăne la Oituz avea ca implicaţii imediate facilitarea acţiunilor Armatei 1 la Mărăşeşti, contribuind astfel la schimbarea situației războiului. Victoria de la Oituz din vara anului 1917 s-a datorat aceloraşi factori care au hotărât succesul armatei române în celelalte două mari bătălii.

Ca şi la Mărăşti şi Mărăşeşti, s-au manifestat alesele calităţi ostăşeşti ale luptătorilor romani, patriotismul lor fierbinte, dorinţa arzătoare de a stăvili şi zdrobi forţele duşmane cotropitoare.

Luptele eroice purtate de armata română în vara anului 1917 au avut un puternic ecou în întreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante victorii ale aliaţilor împotriva Puterilor centrale. Ele au făcut să crească prestigiul ţării noastre pe plan internaţional, iar faptele de vitejie

ale armatei române au atras respectul atât al prietenilor, cât şi al adversarilor.

Făcând totuşi un bilanţ pe baza documentelor existente ajungem la concluzia că jertfa de vieţi plătite de poporul român în această primă mare conflagraţie a Secolului XX se ridică la aproximativ 985.000 de oameni, morţi pe câmpul de luptă, în spatele frontului, în spitale din rândul răniţilor sau bolnavilor şi în teritoriile ocupate de armatele Puterilor Centrale.

La această cifră se adaugă cei 75.491 de invalizi de război ca urmare a rănilor din cursul luptelor. Prin comparaţie, cei ce şi-au sacrificat viaţa în slujba idealului unităţii statale depline reprezintă 33 la sută din totalul efectivului mobilizat din România, în timp ce pentru alte state membre ale Antantei aceste cifre se ridicau la 10,66 % (Marea Britanie), 17,48 % (Rusia) şi 18,29 % (Franţa), din efectivele mobilizate. Care au fost factorii ce au determinat acest spirit de sacrificiu, ce anume a însufleţit masa de ostaşi cât şi corpul de comandă, în luptă, cum se explică faptul că aceiaşi ţărani în haină militară au făcut supremul sacrificiu pentru întregirea Patriei, ei ce cu doar zece ani în urmă au fost împroşcaţi cu gloanţe, iar unele din sate au fost rase cu tunul de pe suprafaţa pământului, dar şi care au fost cauzele obiective ale unor asemenea pierderi enorme sunt întrebări al căror răspuns vom încerca să-l știm… Dumnezeu să-i odihnească în Împărăția Sa pe toți eroii neamului românesc!

Lacrimi și flori proaspete pe mormântul lor!

Ionel MARIN

16

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

cum nevăzutele şi văzutele toate încolţesc, răsar şi cresc sub sacra putere a iubirii în care toate se desăvârşesc.

Medalion liric Elena ARMENESCU

Viul În puritate se alintă Nemăsurat, măsurat Patimă împătimită Din începuturi plămădită.

Dictatura iubirii

Suntem ai Soarelui Suntem fii ai Pământului Unde o clipă Opoziţiile se suspendă Şi iarăşi se înfiripă Pentru că Toate nevăzutele şi văzutele Simt în adâncul lor Cum încolţesc, răsar şi cresc Sub sacra putere a iubirii În care toate se desăvârşesc Minunat dar dumnezeiesc.

De vrei sau de nu vrei Văzutele şi nevăzutele toate Încolţesc, răsar şi cresc Sub blândeţea forţei Sub duioşia înfricoşării Îndurătoare-neîndurătoare Linişte neliniştită Veşnic în alergare Sacra putere a iubirii Sub care toate se desăvârşesc Dar dumnezeiesc!

Timpul nu ne-ar atinge Binecuvântată fii iubire! m-aş întoarce şi m-aş alătura celor ce construiesc noul model omenesc, neomenesc cu tine, cu el.

Uneori parcă sunt tumultul memoriei exilate din muguri în flori cu ochiul florii văd în fine cum lumina din adâncul florii vine aerul ne caută şi ne respiră prin celeste-pământene grădini vântul cosmic ne răsfiră trecutele- viitoare iubiri

Dictatura iubirii este posibilă Oricând, oriunde În lumea vizibilă, invizibilă…

Comunicarea Tăcerea din miezul hohotului Lumina Triunghiul înţelepciunii Izvoditorul razelor genunii În care râde, râde nestăvilit Ochiul Pulsatoriu, aleatoriu Tăinuit.

Destăinuit Râde Cel ce Vede Şi cunoaşte neîncetat

în jocul razei lui cu umbra soarele ne dansează tandru pe trupuri, pe gânduri imperceptibil, perceptibil amplu contrariile se apropie, se depărtează şi iarăşi seating se sting ca din nimic apoi se aprind 17

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Cum se naşte puritatea din păcat Cum grandioasele splendori Micul mare şi marele mic Nemanifestatul manifestat Căutarea parcă îşi găsesc aflarea Şi cum Deodată ţâşnesc, se aruncă în mişcare Mai întâi gând şi vis Adorareapoi rug aprins de neaflare.

și-n tâmplă-mi se zbate spirala gândului cioplit din lemnul destinului ce alunecă prin timp în sensul acelor unui ceasornic rebel ce uneori se oprește...

Privesc în urmă, printre genele dorului, sperând ca din cenușă să mă reîntrupez.

Nevăzutele şi văzutele toate Încolţesc, răsar, cresc şi dispar În văile abisale Pe crestele mitocondriale Sub blândeţea forţei Sub duioşia îndurării Sub care toate se desăvârşesc, în Sacra putere a Iubirii

Corneliu CRISTESCU

Ileana Lucia FLORAN BRÎNCUȘI-DAVA Jiul și-a dezvăluit făptura, Brâncuși apăru din vremi Și creă din el natura, Un oltean între olteni!

S-a născut cu-n veac-nainte, Din lumină și din vis, Și-a sculptat pe malul apei O cetate - paradis!

Destin Fulg de viață... rai sau iad... curcubeu.

Zâmbete ce curg printre lacrimi, bruma unui nor cioplit din puritate, coborâre sau urcuș, drum spre nemurire.

Bucurie ori tristețe, dar niciodată renunțare.

Căci Brâncuși înfipse dalta Și din vis apăru: POARTA, Ca o poartă de cetate, Poartă de eternitate.

Cu ciocanul său de aur Și cu mâinile de faur, El sculptă pentru vecie, Cu talent și cu năduf, Marilor eroi ai noștri, Arcul nostru de triumf!

Spirala gândului

Slobozit în lumea noastră, Fiu al satelor gorjene,

Sângele mi-e ars...

18

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

El visa, sculptând în piatră, Hore mari de sânziene.

Cine să-i știe firea?

Cine să-i joace-un rol?

Iar în mijlocul cetății, Te așteaptă-n faptul serii, Feți frumoși și sânziene Înconjurând MASA TĂCERII!

Dispare, astfel, omul Iubit mult de norod, Dar va trăi țăranul Și-un MARE VOIEVOD!

MASA DACICĂ, bogată, Povestește peste ani, Milenara ospeție De la daci, de la romani.

Ca semn al nemuririi Actorului sublim, Mai moare, înc-o dată, Țăranul NEA MĂRIN!

Turnul cetății se-nalță, Spintecând cerul albastru, Sfidând moartea, dorind viața, Spre al zilei nostru astru.

Prof. Anghel HOŢU

El din înălțimi veghează Un viitor mai fericit Și-a pătruns în gândul lumii COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT! Deziluzie

E un loc pe malul apei, De sărut și de iubit, De visat. Căci peste Jii, Visele s-au împietrit !

Tot încerc o ejectare din marasmul omenesc, Dar nu găsesc nici o treaptă pe care să poposesc.

Salvarea îmi vine însă dintr-o intimă resursă De-o rară fidelitate, liniştită şi ascunsă.

Inima-ți tresaltă, parcă, Cum pe mare saltă nava, Când te-apropii de cetate, CETATEA BRÂNCUȘI-DAVA!

E siamezul din mine,alter-ego veghetor Care plin de-nţelepciune îmi devine salvator.

Dup-o lungă confesare la nivel de paidee Siamezului îi vine o inedită idee.

IN MEMORIAM (Amza Pellea, marele actor român)

Evadarea e ieşirea dintr-un habitat pervers Spre un punct ce n-are nume din adâncul Univers.

Plecat prin teleportare sunt departe-n galaxie Într-un loc în care lumea e cum trebuie să fie.

Ne mor actorii sacri Și teatrul se destramă, Încremeniți în roluri Din propria lor dramă!

Şi-astfel lumea mlăştinoasă rămâne în urma mea, Eu trăind normalitatea undeva pe-un câmp de stea.

Cu regretul despărţirii de albastrul sferoid Plec dintr-un eşec adamic,grobianul hominid.

Dispar în suferință A bolilor celeste.

A fost un AMZA PELLEA, A fost. Dar nu mai este!

Iar în locul meu rămâne ceva dintr-un suferind Din a cărui energie alte gânduri se desprind, Gânduri fără alinare pe-un bulgăre colosal Ce transportă pe elipsă un roi mizer şi brutal.

Se clatină omenirea Și cade ca-ntr-un gol.

19

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

pe scenele cu actori anonimi.

Vasile GROZA

Să încercăm privind o lumină, îndepărtarea întunericului mut, dar umbrele noastre de viaţă să rămână zălog unui nou început pentru un alt sfârşit de iarnă.

Să oprim sinceritatea cuvântului pentru versul universului albastru cu nori albi de iubire şi bunătate lângă stropii pentru şoaptele vieţii.

Rătăcirea eternităţii

MEDITATIE LA PRUT De ce vă legaţi de Prut tot timpul?

Considerându-l ca piatră de hotar Mai bine istoria să învăţaţi Nu el este vinovatul Istorici, voi cei lipsiți de har De-aceea România azi e-n două părţi.

O rătăcire a braţelor prin apă în blândeţea şi frumuseţea verii mi-au adus paşii într-o amăgire a credinţei orizontului din univers, aşteptând purităţi doar în oceane, văzând icoanele sub roua valurilor.

Malurile lui n-au nicio vină Nici apa ce curge-n Dunărea cea mare Că-n ea s-a născut şi botezat Limba română Cea hărţuită de voi şi ţinută în teroare.

Umbra viselor pe valurile fără ecou mă purtau prin farmec singuratic cu spirite printre corăbiile-fantomă şi nu ştiam dacă lumina fulgerelor e dorinţa împlinită a dimineţii.

De la Prut încolo nu se mai trece, De la Prut încoace nu se mai vine Doar dacă ai paşaportul la tine Sau Prometeu de-ar fi să-ncerce Să lumineze naţiile române!...

Trezirea mi-a dat o potecă subţire, spre murmurul pământului natal, păduri şi cer şi iubiri învăluind brazda acoperită de o nouă brazdă unde sămânţa şi mugurii au eternitate.

Constantin RUSU Irina Lucia Mihalca

Şoaptele vieţii Bucuria răsăritului se naşte din dorul lacrimii nedesluşite rostogolită copilăros în vise cu flori şi iubiri fără chip pentru epilogul necontrolat cu interpretările întâmplărilor

Acolo de unde ne izvorăşte apa În cercul vieţii, retras, undeva, 20

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

din cele patru nobile adevăruri şi cele opt drumuri ale visului numit viaţă, am fost a ta şi voi continua să fiu a ta, la infinit, căci, rând pe rând, trăind clipa, în casa inimii, ţi-am fost iubită, ţi-am fost ramură, ţi-am fost stea, regină, un val de mare, un ţărm ţi-am fost, un vis pierdut în zori, ţi-am fost lumină şi pânza tabloului tău, poemul vieţii tale, podul pe care-ai păşit peste atâtea râuri, piatra ce-ţi aştepta inscripţia, cuvântul din cartea vieţii noastre şi litera de început ţi-am fost, voinţă, gânduri, emoţii şi destin, balsam şi alinare-n calea suferinţei, şi fiecare, rând pe rând - o monogramă -, ţi-am fost în fiecare vis, un vis dintr-un vis, dintr-un alt vis ramificat, un evantai multiplicat de vise şi unice trăiri...

în amfora din tine, storci esenţa în călătoria din adâncul memoriei - melancolia şi misterul acelei pânze -, acolo de unde ne izvorăşte apa... În noaptea asta, ca-ntr-un vis, - un vis e viaţa în verde-crud salcâmul ne-a explodat în faţa ferestrei, împrăştiate petale, pe fiecare ramură, în cercul de lumină - acolo unde ajung sufletele când se topesc din iubire -.

Ca o furtună de zăpadă, un cer de flori îşi aruncă umbrele, Ascultă cum adie vântul şi cântul frunzelor legănate uşor, acolo, sus, aproape de cer, mistuind stelele... În sevă stă adevărul, un adevăr trăit.

Iubirea are o limbă comună: emoţia, exaltarea, înălţarea şi cercul de lumină, acestea-s treptele timpului unei iubiri! În amintirea clipei, ţi-am desprins o ramură-ncărcată.

Să cauţi frunzele de salcâm, ascultă-le şoapta şi să le-ntrebi: - Care din părţi pleacă la stele?

Vezi ultima ce zice!

Ioan Raţiu

Respir adânc foşnetul gândului ce ţi s-a stins în apa flăcării din ceruri...

Ce frumos mă ascund şi în numele tău, fă-mă prezent, eu chiar te simt în visele mele!

Nedesprinsă te voi ţine de mine, în valuri, cu gura, îţi voi deschide drumul simţirilor, îţi voi aştepta şi-aduna unice şi-adânci emoţii, trăiri ce mă vor face cu adevărat fericit, căci împăcarea în viaţa asta ne-o va aduce şi întâlnirea. Ştii bine că, prin jocul de oglinzi,

RONDELUL ÎNCREDERII Poetului Nicolae Labiş Dacă tăcerile se pierd pe câte-un val, nu doară Întoarce-te, ajunge-mă cu paşi de căprioară!

Pentru sărut, să nu mai fii neliniştii povară, Alintă-mă, întoarce-te, ca lacrima coboară…

Să te păstrez când mă cuprinzi, iubind întâia oară, Alintă-mă, întoarce-te, acum, la mine, iară Dacă tăcerile se pierd pe câte-un val, nu doară 21

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Întoarce-te, ajunge-mă cu paşi de căprioară!

unde doar vestejirile se adună vis de cer în ochiul închis al fântânilor neizvorâte câte aşteptări au murit în pădurea tristă decolorate în fumul alb din iarba strivită de tăcere îndoieli renunţări iluzii la sânul cocorilor răniţi de timp copacii sunt păsări cu pieptul zdrobit ce ireal se zbat ameţiţi de uimirea necuprinsului îi văd îi ascult cum cântă cu capul plecat pe umărul pământului nu le-aud niciodată glasul doar vântul descifrează taina împăcării adieri de aripi îşi poartă îndemnul peste aşteptarea lor am să-mi ascund elegiile sub scoarţă şi eu alintată să trec cu depărtarea într-un vis de verde

Oriunde-i fiece cuvânt înflăcărat prin ceară, Să înţeleg oricât înveţi lumina clipei ceară Precum te ştiu, la fel tu poţi… A FI, ce şansă rară!

Aici rămân, rămâi cât eşti - în suflet, o comoară Dacă tăcerile se pierd pe câte-un val, nu doară…

RONDELUL ÎNTREBĂRII Criticului literar Aureliu Goci Subtilă formă de-ntrebare Prin sentimente călăuză Pentru dorinţe trecătoare Să nu găseşti când cauţi scuză Scoţi din conflict care pe care Cu cât iubirea-i mai confuză Subtilă formă de-ntrebare Prin sentimente călăuză Până la mugurii din floare Oricâtă pulbere şi spuză Cuvintele-s înşelătoare Sau raţiunea le refuză Subtilă formă de-ntrebare

Aneta PIOARĂ

Agafia Drăgan Voicu

Într-un vis de verde

Poveste

Stau la apus de nopţi sau poate la răsăritul din mine uitat cândva în crângul de la răspântie de drumuri

Din sfârșit de vară, din sfârșit de dor, din colț de pridvor clădesc o poveste 22

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

pentru viitor.

361

Din semințe de fag, din semințe de drag din furcă și fuior, torc un cântec pentru viitor.

Am pe mine sau pe mine Trei sute șaizeci și unu de puncte De acupupunctură, Pe meridianele energetice –vers liber Vers clasic, sonete, rondeluri, bucurii și lacrimi Și în cartea ceata 361 de poeme.

Din dureri de lumină, din acorduri de liră, din dureri de oftat, din vremuri de demult, s-a ivit un sat mic și-nlăcrimat.

Am răsărit în el, am crescut cu el am plecat departe, dar mă-ntorc în noapte, să adorm în frumoasa-mi cetate.

Dacă un punct suferă, Atunci toată cartea ce sunt Se necăjește.

Important este ca Acul vizual să citească poemul Și astfel pot scrie altă carte, Iar dacă nu puteți citi, Luați cartea în brațe, Precum o fată sau un băiat, Aminte dacă v/aduceți, Demult, demult, În tinerețea de ieri.

361 de puncte, 361 de îmbrățișări, Ah, iubitele mele scrise Aici și aici, În cartea aceata!

Florin GRIGORIU

Lucia Silvia Podeanu Am fost fluture Am fost fluture strălucitor Și locuiam în palma ta, Fluturându-mi antenele În versuri subtile.

Să oprești plânsul

O zi, două, trei… Și-am amorțit.

Iată-mă, azi, omidă păroasă, Târându-mă-ncet în palma ta…

Azi în lume nu e nici un gând, Iar tu n-ai să scrii nici un cuvânt, Ai să stai în neagra sărăcie Și-ai să plângi ca un înfrânt.

Nimic n-a rămas Din versurile mele…

Poate doar clătinarea Frunzelor în pomul stelar.

Dar cu cât e plânsul mai amarnic, El în groapă te va scufunda.

23

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Să-ați oprești, mai bine, plânsul grabnic Și să cauți cum vei rezolva.

îi cuprinde marginile risipindu-i grijile mai mari decât ale mele, dar nu atât de adânci precum infinitul meu!…

Nimeni pentru tine-n lumea asta Pe tăvi nu-ți va oferi, Cum să îți scapi viața de năpastă, În care vei fi.

INIMA Înecat în mlaștini până-n gât, Ai să tragi în piept aer mai mult, Și-ai să cauți poarta de ieșire, Spre liman și înspre izbăvire.

De ce mă-ntristezi inimă Vremuieşte vântul prin tine Şi nu mai ai nici o patimă, De mi-e rău sau mi-e bine.

Nu uita că Dumnezeu îți dă, Dar în traistă n-are cum să-ați bage. Între atâția în lume care cer, Gestul n-are, în aceiași clipă, Cum a-L face.

Nu mă întrebi de ce-s treaz Intre-atâtea nopţi de nesomn, De ce zac aruncate-n pârleaz, Filele mele cu scris uniform.

De aceea lasă plânsul prost, Și gândește-te cu rost.

Gândul de aceea ți-a fost dat Să învingi în viață doar, Dac-ai luptat!

Nu mă întrebi, unde-i iubita, Deşi n-am văzut-o demult Tu care ai fost pururi ispita Taci îngheţată, uitând de tumult.

Copile nebun cu părul cărunt, De ce mai întrebi fără rost?

Ai rupt din mine o viaţă, mărunt Si vrei să mai fiu, ce am fost?...

Victor BURDE

Mihai Ștefaniu

ÎN CLIPE DE CUMPĂNĂ Doamne, In clipe de cumpănă dă-mi un înger de linişte lângă mine să nu mă lase să-mi rănesc sufletul şi nici iubirea!

Căci şi marea se linişteşte cât ar fi de-nvolburată, dacă îngerul tău

Îmbătrânesc părinţii Părinţii noştri sunt comoară Ei nu ar trebui să moară Cu ei alături viaţa are sens Când nu mai sunt, e-un gol imens.

Părinţii noştri ne-au dat viaţă Şi ne-au crescut, ne-au dat povaţă Şi gârboviţi acum de ani şi boală 24

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Încă ne dau sfat, cu vocea lor domoală. În ochii lor, oricât de mari am fi Ne socotesc încă copii Să ne-ocrotească vor, chiar dacă nu le-o ceri Din dragoste nespusă, uitând că n-au puteri Şi câte suferinţe, şi cât au mai muncit Să-şi vadă domn copilul, să-l vadă fericit Şi au răbdat de foame, trudind fără măsură Dar şi-au hrănit copii, rupându-şi de la gură.

De-aceea ne simţim puternici, fericiţi Atât cât sunt în viaţă şi mai avem părinţi Dar ce durere-i Doamne Sfinte Când pierzi şi ultimul părinte.

Oraşul vechi e ca o mănăstire Sub patrafirul Tâmpei alb de nea M-aşteaptă parcă singura iubire Şi fiecare stradă e a mea Salcâmii noștri nu mai sunt în floare Iar dragostea se stinge ca un zvon Şi într-un fel sunt un soldat ce moare Şi încă n-a ajuns la Maraton

SONET lui Radu Cârneci Aprind castanii lumânări de floare Şi liliacul înfloreşte iar...

Eu scormonesc al visurilor jar A câta primăvară oare ?

Cornel BALABAN

Să uit de-al bătrâneţii avatar M-am săturat de-a anilor ninsoare, Mă rog de Sfinţi să-mi facă o favoare O primăvară să mai am măcar

Dincolo de-al timpului mister Nu mai vreau să ştiu cum trece timpul Şi e toamnă – ploaia bate-n geam, Ca un flaut se alintă vântul Şi eu nici o dragoste nu am Am un trup şi el se desfrunzeşte Zi de zi risipa-i fără leac, Inimii-i visam statui ecvestre – Azi galopul ei e mai sărac

Să preţuiesc secundă de secundă Cu inima ce-o bate şi-o scufundă Într-un ocean al timpului cărunt Că nu se mai întoarce niciodată O floare a tinereţii – scuturată De anotimpul care i-a trecut

COPIII DE DEMULT lui Nicu Doftoreanu

Când se lasă-a vieţii înserare Şi sincope de sincope cer Somnul somnului fără visare, Dincolo de-al timpului mister

Pe acei ce au trecut De poarta grea septuagenară Pe tâmpla albă îi sărut, Pe scoarţa mâinilor de ceară –

ROMANŢĂ lui M.N.R.

Copiii de demult – ei sunt Ce au visat şi au trudit Luptând cu morile de vânt Din răsărit în asfinţit

Îţi mai aminteşti de primăvară?

Al timpului mister e într-un ghem, Tot bate inima şi-l desfăşoară Romanţele sunt pentru requiem

Rămâne-un drum în urma lor 25

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Şi urma voastră e la rând, Dacă şi vremurile mor Nu mor şi morile de vânt

Eu să uit de lume și de vreme, De nimic să nu-mi mai fie dor.

RONDEL Lui Geo Ciolcan

Nicu DOFTOREANU

Treceam prin vechea Colentină Cu Plumbuita de mister Nu-i amintire anodină Sunt amintiri care nu pier, Căsuţe mici, un colier – Care în stampe-a vrut să vină TANGOUL FERICIRII Treceam prin vechea Colentină Cu Plumbuita de mister

Motto: …E atâta frumusețe în viață, Încât nimic nu-i mai frumos, decât, Să privești prin ferestrele fericirii, Undele Absolutului dansând, Printre genele sacre ale veșniciei….

Ionel MARIN – Preţuiţi pacea Terrei – revista Bogdania nr. 21-22/martie-aprilie 2016

În vremi apuse - de rugină Cu al vechimii giuvaer Şi-a toamnei sfântă crinolină Din frunze galbene ce pier Treceam prin vechea Colentină

- Ştii tu să-ţi pregãteşti fericirea?

- Nu iubirea mea.

-Atunci am să-ţi explic eu, Ascultã: Iei imaginile risipite-n pulberea soarelui, Cele ale căror umbre se dăruiesc adâncului, topiten zborul admiraţiei Şi,… cumulându-le, Le rupi nemişcarea-n fâşii subţiri pe care le arunci dorului, Apoi, Pentru a nu da timp vântului să tropăie nechemat printre amintiri Şi să-şi întipărească amprentele în relieful cerului astfel creeat, Neântârziat iei zdrenţele de lumină, Cele strecurate între timp prin sita norilor , Le-mpleteşti culoarea şi le dai drumul în mijlocul AMINTIRILOR FRUMOASE .

Le amesteci bine, bine de tot, Având grijă să se topească şi gândul lui “Ce bine ar fi fost să“, Până ce simţi cum ţi se dilată sufletul în aşteptarea unui anume CE

Ion D. Goia În caleașca timpului În caleașca timpului mă aflu, Gata să dau bice, să pornesc, Lasă-mă să mă cufund în vreme Și în vreme să mă rătăcesc.

Lasă-mă să pot pleca în pace, Să nu știu de hulă și de fală, Liniștit și fără de regrete, Să mă-ntorc în lumea minerală.

Cu caleașca printre sori și stele, În neștire vreau să hoinăresc, Să mă rătăcesc și niciodată Drumul spre pământ să nu-l găsesc.

Să-n tăcerea aspră și curată Din vecinătatea astrelor, 26

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

ATUNCI, Şi numai atunci , Torni compoziţia obţinută în formele nenăscute ale somnului Având însă pregătită alături, în caz că vrei să înlături complet posibilitatea eşecului, Porţia de uitare recomandatã-n iubirea clasicã...

Pentru că să ştii: Şi din prea multă fericire omul se poate apleca spre superficialitate …ŞI GUŞTI!

-Ba da iubirea mea,....

Dar de fapt CE E FERICIREA… Dacă nu apuci PRIMĂVARA??

Ion I. Părăianu

-Ştii tu ce gust are fericirea!?

-Nu iubirea mea !

-Atunci am sã-ţi explic eu,.. Ascultã: Când seminţele pregătirilor de mai înainte sunt gata să încolţească-n vis, Risipind depărtările regretelor lui …”De-aş fi putut să” Vei găsi, Chiar şi în întunericul durerilor înăbuşite-n tine , Treptele pe care…Regretele alunecă, Nepăsările mor, iar Nehotărârile se spulberă.

Urcă-le!

Urcă-le şi-n clipa-n care nehotărârea îţi va inunda fiinţa Vei simţi gustul uşor diluat însă de aşteptare Pentru că....

Copii îngenunchiați Hoinăresc dimineața pe câmpuri.

Pământul e negru, crăpat Și trist că-i nemuncit de ani, Iar eu îl calc mai trist, mai apăsat. Și cerul a pierdut din albastru, Pe fire de iarbă, în rouă, n-a pus stele, Sunt semne că toate se schimbă Din câte au fost bune în rele.

Copii rătăcesc fără vrere, Aiurea, dezbrăcați și desculți, Iar seara ispitesc pe bunici: - Ce noutăți mai știți de părinți?

Nu mi-am găsit timp și nu pot, Când legile le cunoaștem cum sunt, Să dau un răspuns atâtor copii, Care se roagă la Cer îngenunchiați pe Pământ.

-Ştii tu cât ţine fericirea ?!

-Nu iubirea mea !

-Atunci am să-ţi explic eu,..Ascultă : Dacă iei sora efemerului, …Veşnicia, Şi o arunci în golul lăsat de moartea unei singure“clipe eterne” Vei vedea că forma infinitului e aceiaşi!

Dacă iei iuţeala gândului şi o arunci în calea absolutului, Dorinţă decolorată de timp, Vei vedea că starea născândă de SISIF e aceiaşi Şi-atunci…

Atunci de ce întrebarea CÂT?!

Lasă povara!

Nu e deajuns că suntem fericiţi!?

Ce crezi?!

Amărâtă bătrânică ! „Viața poate fi înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.„ Soren Aabye Kierkegaard O bătrână-n colț de stradă Pe-o piatră de trotuar; Pe cap, doliu, o broboadă, Necăjită de amar.

27

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Stă cu mâna tremurândă Întinsă pentru un ban, Că de trei zile flămândă A zăcut într-un canal.

Măicuţa noastră frumoasă Numai Tu ai fost aleasă Eşti în cer Împărăteasă Şi de sfinţi preacinstită De sus pe noi ne priveşti Cu dulceaţă Tu ne zâmbeşti

Pe soț, cu mulți ani în urmă, Gangrena l-a mistuit.

Era poate cel din urmă Dintr-un leat care-a pierit.

Şi în clipa cea mai grea Tu vii înaintea mea Măicuţa mea, Măicuţa mea Tu să fii lumina mea

În Italia un fiu, după altul dispărut, A fost spulberat pe zebră. Și, din lanț o verigă s-a mai rupt – Fetița – care-o mai ținea în... vervă.

Măicuţă primește-mi ruga Lângă noi să Te avem Să înalţi a noastră rugă Sus la Tatăl cel ceresc.

Ce greu i-au mai trecut anii...

Ultimii i-au luat puterea, Iar, dintotdeauna, banii I-au lipsit precum vederea.

Oameni trec plini de nevoi; Nimeni cu dare de mână.

Putred e totul în noi; Rău cu răul se-mpreună.

Doamne vindecă-mă!

Cade amurgul domol Peste urbea noastră mică; Tremură de frig sub țol, Amărâta bătrânică.

Doamne Iisuse Hristoase Vindecă-mi boală din oase Vindec-o cu puterea Ta Ca pe slăbănog care zicea De treizeci de ani el zăcea Într-o boală foarte grea L-ai ridicat cu slava Ta Și imediat Ai vindecat boala

Catrina DANCIU

Iartă-mi Doamne Mulțimea păcatelor mele Știute și neștiute Care nu le mai țin minte

Tu să fii lumina mea

Sunt pururi în inima mea Nu pot ridica ochii asupra Ta Ceartă-mi nevrednicia mea Și din pat m-oi ridica

Venim Măicuţă să ne închinăm Să spunem necazul noi ce îl avem

De durere de mai scăpa În veci numele Tău voi striga 28

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Luând, pioşi, de la Iisus lumină, Şi-am fi trăit o viaţă lină, plină…

Nicolae MĂTCAȘ (Chișinău)

Georgeta Blendea Zamfir

De s-o-ntâmpla, în nouă vieţi antume Prin lan de maci când luneci lin, ca marea, Ori când îl sufli,-un puf, în heleşteu, Nici bănuieşti că macul şi cicoarea Şi ochiul cel de apă sunt chiar eu.

Diamantul șlefuit - Limba Română

La sora Terrei când te-alină zarea, Când arvuneşti un loc în empireu, Gheena când îţi rumenă paloarea, Şi eu fac coadă-atuncea în antreu.

Tezaur în inima generoasă de țară Piatră de hotar a limbilor dară Vine pe fir prin iarbă argintiu Din pământul giuvaier nicicând pustiu

De s-o-ntâmpla, în nouă vieţi antume, Destinul să lovească aprig, greu, Să strâng la piept căldura tandrei hume,

Înflorește amplu cu flori diafane Ca să șoptești la ureche cuvinte tandre Adună minuni în lume neștiute Armonioasă cântă-n inimi neîntrecute

Chiar când o fi să trec în Elizeu, Nu voi pleca de tot în altă lume: Voi dăinui în spaţiu-timp mereu.

Muzicală în doină, în bocet de piatră Cu ancestralitatea prețioasă e asumată, Colorată ca planta firavă de nu-mă-uita Limbă română mereu te vom savura

Să fi rămas sub cortul meu pinaclu Deşi te-ai dus pe-un drum fără-ntorsură, Te cat şi azi, sclipindă, printre stele Ca-n clipele când concurai cu ele, Suflării mele cuminecătură.

Puternică - Bucegi la Caraiman Se-nalță mai mult nu mai are liman Iubire de foc e în inima neamului Pentru îngemănarea cu glorie a românului

Tu eşti mereu în visurile mele Cum dăinuieşte seva în răsură. Şi parcă văd aleanul cum te fură Cu gându-ţi la regate şi castele.

Viers din basme brodat cu aur Vine din bechime un tezaur Gângurind omul o simte cu mama Cu limba română ne luăm seama

Să fi rămas sub cortul meu pinaclu, Blagosloviţi de valul moale-al mării, În ritmul lent din picul lumânării,

Cresc în livezi verzi de cuvinte Vocale, consoane - luați aminte Când spuneți în gânduri dragostea În limba română frați sunteți cu nemurirea

Ne-am fi grijit, ca miri, în tabernaclu, 29

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Brașov inimă înflorită

PROZĂ

Tâmpla înrourează verde tâmpla Brașovului, inimă de țară, stânca Vremurilor înroșite în sângele Inimii bătând în râurile Argintii ale basmelor bătrâne Venind în cuget ample și bune Din zvonuri fierbinți în iubire, Brașovule - aduci calda fericire

Ben TODICĂ (Australia)

(Numele Brașovului vine de la Zalmoxix= Zeu=Șeu=Bravo Șeu =Brașeu=Brașov)

Cheia (Fragment din cartea ”Între două lumi) Pământul strămoşesc este altarul ţării.

Munţii şi dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintodeauna. Iconiţa este simbolul în care am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu pentru că mi-e frate.

Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor sfinte, în buzunărelul copiilor şi în sufletul meu.

Mi-a salvat viaţa de mai multe ori...

Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea nu mergea că aşa era în comunism, “biserica era un muzeu“. Dar în acest muzeu, în sufletul mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era membru de partid (ca să nu-şi piardă serviciul), dar seara înainte de culcare mama ne punea să spunem: Înger, Îngeraşul Meu, şi de aici porneau întrebările către ea, care n-avea încotro şi trebuia să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru şi de cartea sfântă. EL este sursa vieţii şi a tuturor lucrurilor. Când s-a pensionat tata, partidul comunist nu a mai avut nevoie de el. L-a abandonat ca pe mulţi alţii. Apoi a venit revoluţia şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi murit de frig, de foame şi de singurătate.

Majoritatea ştiinţelor fug de Dumnezeu din principiu; se consideră “ştiinţe exacte” (adică limitate) fără a recunoaşte că toate descoperirile sunt făcute printr-un dialog aprins şi pătimaş cu EL. Această pretindere este ca şi cum copilaşul care învaţă să umble este ţinut de mânuţe de un părinte invizibil (grotescă atitudine), dar din aroganţă, necunoştinţă, mai intenţionat, cei din ţară (specialiştii) acceptă şi îi scot din şcoli ICONIŢELE, (când acestea ar trebui să fie liantul înţelepciunii, busola învăţămintelor şi a ştiinţelor

DEDICAȚIE DOMNULUI GHENCEA TUDOR Dăruire, Împlinire Generozitate, O altă dimensiune A aviatorului Tudor, Purtătorul Stindardului Spre un viitor când vom Zbura în mari nave cosmice Să eliberăm ozonul de poluare.

SUFLETUL DOMNULUI AVIATOR VERDEȘ PAVEL Înalță către soare sufletul său Ca pe aripi de avioane fără rău Poartă pe umeri istoria țării Dând glas duios evaluării Vine din timpuri senin și frumos În brațe cu buchet armonios De povești și întâmplări adevărate Ca lumea să nu mai fie pe valuri învolburate

30

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

– cheia pentru om), duşi fiind de nas de interesele egoiste sau intens orchestrate din AFARĂ – de alţi “specialişti”.

Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchia un popor? Ia-i identitatea!

Omul s-a deşteptat când s-a descoperit pe sine (a realizat că realizează) şi prin sine, (prin chipul şi asemănarea sa) pe Dumnezeu – a apărut CUNOŞTINŢA de ADEVĂR, CREDINŢA, IMAGINEA. „Simbolul credinţei“ nu ne impune, ci ne invită la a cunoaşte, ne invită la împărtăşire, iar rolul bisericii este de a proteja şi facilita, nu de a dirija – pentru că Dumnezeu dialoghează cu fiecare în parte. EL nu are nevoie de mijlocitor. Multe religii şi secte sunt folosite pentru a ţine omul cât mai departe de Dumnezeu, să creeze confuzie între el şi ADEVĂR – să manipuleze: „Dumnezeu mi-a spus să vă spun…“ Nici eu nu cred într-un astfel de dumnezeu!

Cântecul, dansul, poezia, desenele de pe costumele naţionale şi toate simbolurile de tradiţie românească s-au născut din suspinele strămoşilor noştri, care nu fac altceva decât a-l întregi pe Dumnezeu în măreţia LUI. De a ne aduce cât mai aproape de ei, de EL, de IUBIRE şi de copiii noştri. Simbolul trebuie onorat pentru că el e cheia identităţii noastre – IUBIRE şi PROTECŢIE. În numele TATĂLUI şi al FIULUI şi al SFÂNTULUI DUH, AMIN! Iisus şi Tatăl, Credinţa şi Speranţa, au rămas secretul fericirii mele.

De-a lungul vieţii am înfruntat tot felul de jivine şi cu cât m-am cufundat mai mult în jungla ei, ca să nu mă rătăcesc am folosit ICONIŢA, precum foloseşti muşchiul copacilor ca să te orientezi, pentru a-ţi găsi calea. În faţa prăpastiei adânci, pentru a trece, am folosit-o ca punte.

Când văd ICOANA, văd pe acasă, văd linişte, văd pace şi iubire. Ce se întâmplă acum în ţară este ca şi cum cineva ar tăia toţi copacii pădurilor şi ar lăsa pustiu. O VIOLEAZĂ PE EA – pe ţara mamă – DEZONOREAZĂ ALTARUL UNEI ÎNTREGI NAŢIUNI! Diavolul îţi pune în mână o busolă electronică şi-ţi spune: Instrucţiunile sunt în cutie. Îţi trebuie doar baterii, deci caută un magazin să le cumperi. Şi până să te dezmeticeşti te transformi în “roboţel”. Roboţelul unei societăţi

artificiale care se uită doar înainte. Ţi-ar plăcea să trăieşti într-o societate care te învaţă doar să exişti şi care neglijează responsabilitatea pentru părinţii şi copiii tăi? Lor le datorezi o viaţă! În asta au crezut ei şi în asta doreşti să creadă şi copiii tăi.

Cum poţi avea o viaţă autentică dacă nu lupţi pentru credinţa ta şi a părinţilor tăi? România nu e ceva permanent, ca şi pentru credinţă generaţii şi generaţii au luptat pentru ea, au riscat, au vărsat sânge pentru fericirea neamului şi sfinţirea locurilor. Pacea şi liniştea nu sunt cadouri, sunt rezultatul unei munci continue. Nu le lăsaţi să dispară! Nu renunţaţi la ICONIŢE! România e o luptă continuă!

Eu călătoream în jurul Australiei, prin 1985, întro maşină nouă, capabilă să meargă 800 de km fără oprire. În acea vreme era o performanţă tehnologică. Deci, eram în concediu. La un moment dat se opreşte motorul. Parcursesem 300 de km şi mai aveam o sută până la următoarea staţie de benzină. Afară erau 52 de grade Celsius şi pe şosea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea.

Asfaltul prăjea, vaporizând fiecare strop de sudoare ce-l picuram şi nu puteam înţelege de ce s-a terminat benzina. „S-o fi evaporat?“ mă întrebam, „dar nu chiar în cantitatea asta“, şi pe urmă am realizat că în urmă cu 300 de km am fost cu ea la un garaj pentru serviciul de garanţie, (cinci mii de km) şi fiind un produs nou, băieţii (fără experienţă) au dereglat-o. Eu! Ce să fac acum? Mă topeam de cald, devenisem nervos şi mă gândeam la scheletele maşinilor şi ale animalelor ce le întâlneşti destul de frecvent de-a lungul traseului, abandonate pe marginea drumului de proprietari şi mă gândeam ce bună ar fi fost acum o canistră cu benzină, de rezervă, în portbagaj. Eram la trei mii de km de Melbourne.

Nu erau telefoane mobile pe acea vreme şi cum mă frământam, iată că apare o maşinuţă care venea din Victoria, care îmi oferea un bidonaş cu 4 l de benzină (oamenii au o calitate deosebită din născare: se ajută la greu), pentru care omul nu vrea bani şi îmi urează: „Domnul fie cu tine!“ şi pleacă. M-am răcorit un pic. Pun benzina şi mai conduc vreo 40 de km după care mă aflu din nou în aceeaşi situaţie. Era de acum ora patru spre seară. Începuse zăpuşeala.

La vreo sută de metri se vedeau urmele unui lac, în care, pe fundul crăpat de soare, se vedeau 31

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

câteva vaci uscate. Mă gândeam de acum la mama şi la tata din România şi la soarta care ne-a adus atât de departe unii de alţii. „Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă usuce în pântecele Australiei“ îmi spuneam. Îmi era de-acum sete.

Apa se terminase. Doamne, Dumnezeule Doamne dacă mi se întâmplă ceva? Ştiu ce urmează în astfel de situaţii din auzite: îţi pierzi cunoştinţa, delirezi etc. Deschid bordul să caut ceva de scris.

Să scriu părinţilor mei şi să le spun cât de mult îmi lipsesc. Să le scriu tuturor celor pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii.

Tot căutând dau peste iconiţa Maicii Domnului cu fiul. O iconiţă argintie de 4 pe 5 cm pe care am primit-o la catedrala din Timişoara împreună cu un sărut de la Adriana. Ti, ti, ti un claxon mă întrerupe. E un Jeep. Opreşte, şi din el coboară un grup de două familii. „Ce ai păţit?“, mă întreabă şoferul. „Am rămas fără benzină“. „Mare noroc ai... de obicei pe aici nu trece nimeni cu zilele şi dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din Adelaide la gară la 50 de km de ferma noastră puteai să ajungi şi tu ca vacile de colo. Eu nu pot să scot benzină din Jeep, dar am să mă întorc la fermă că nu-i aşa departe şi am să-ţi aduc o canistră. Şi mergi cu Dumnezeu!“

Camelia Ardelean

Aproape dragoste (urmare din numărul anterior) Dimineața devreme, Marius își făcu din nou apariția, ca să-și continue treaba. Era îmbrăcat diferit față de ziua precedentă, dar la fel de curat și îngrijit. Eliza simți o ușoară emoție în stomac când îl văzu, dar încercă, pe cât posibil, să nu se dea de gol. Își povestiră multe în pauza de cafea, apoi la prânz, când îl chemă la masă și seara, după ce termină cu zugrăvitul, înainte să plece. Eliza simți, încet-încet, o apropiere între ei și începu să se sperie. Nu știa ce să facă sau cum să iasă din situație, ca să nu fie din nou rănită.

- Mi-ai promis că ieșim azi la un suc sau la o pizza sau... la ce vrei tu! o smulse Marius din gânduri.

E ATÂT DE IMPORTANT SĂ ŞTII CĂ NU EŞTI SINGUR PE LUME!

- Păi... dacă ți-am promis, atunci trebuie să mă țin de cuvânt, nu? rosti ea fără să clipească, deși cu o secundă înainte avusese intenția să spună cu totul altceva.

Şcoala nu este o BASTILIE cu pereţi goi şi reci, nu este o crescătorie de găini unde important e produsul. O şcoală trebuie să conţină totul şi în mod egal – fără ierarhii în cunoştinţe şi materii. Şcolile cele mai căutate din vest sunt şcolile în care se predă religia.

Sigur materia Religie este cea mai complexă şi neînţeleasă dintre toate. Cea mai înălţătoare. Şi de aceea le este frică unora de ea. Le este frică de ICONIŢĂ pentru că ea e învăluită în istorie şi mister, e cheia tuturor în mod egal.

Ea e cheia spre Dumnezeu.

Nu trebuie să predaţi religie în şcoli ca să aveţi o iconiţă pe un perete împreună cu bustul lui Decebal sau capul de zimbru… Iconiţa este parte din tezaurul nostru spiritual. Dacă suntem treji nu trebuie să ne fie frică de ea. E doar o cheie. Şi ce cheie!!! E CHEIA ALTARULUI!

- Ok! Vin să te iau cu mașina, după ce fac un duș? întrebă el, cu un zâmbet luminos pe față.

- Nu, lasă că ne întâlnim în oraș, mai fac și eu mișcare! răspunse ea, cu gândul, mai degrabă, să nu o vadă vecinii împreună cu un bărbat, altul decât soțul ei. Nu știa încă nimeni că plecase de la acesta definitiv și nu voia să dea, de pe acum, apă la moară „gurilor rele”. Își fixară întâlnirea la intrarea în parc. Eliza își dori, după mult timp, să se simtă atrăgătoare. Își luă niște blugi trei sferturi și o bluză care se mula provocator pe formele-i voluptoase. Marius o aștepta deja acolo, cu un buchet de flori.

- Păi dacă e întâlnire, măcar să fie una completă! glumi el, sorbind-o din ochi. O luă apoi 32

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

pe după umeri și vru să o sărute pe obraz, dar Eliza, neștiind ce se întâmplă, făcu o mișcare bruscă, așa că sărutul îi veni direct pe buze.

Amândoi tresăriră și se priviră surprinși, apoi începură să râdă. Se miră cât de relaxată se simțea în prezența lui și acest lucru o bucură.

atât de familiară cu un bărbat pe care îl văzuse de numai câteva ori în viață. După ce parcurseră cam jumătate din drum, se opriră într-o poieniță.

Marius o prinse pe după umeri și o trase spre el. O mână îi alunecă ușor de-a lungul spatelui, spre fese, iar cu cealaltă îi mângâie tandru părul de pe ceafă. Se priviră în ochi câteva secunde, fără niciun cuvânt, apoi se sărutară flămânzi, uitând de sine, într-o plutire ireală. Elizei îi bătea inima cu putere. Rațiunea îi spunea să se oprească. Totul se întâmpla mult prea repede, iar ea era acum prea labilă, ca să discearnă între ce ar trebui sau nu să facă. Era însă imposibil să reziste brațelor calde ale lui Marius, care o înlănțuiau ca niște tentacule de mătase, învingându-i orice rezistență.

Era prea frumos afară ca să stea țintuiți la o terasă, așa că porniră în plimbare. Parcul era ticsit de lume. În filigorie cânta o formație de muzică ușoară, ca în fiecare vară, la sfârșit de săptămână.

Se strecurară printre privitori și se retraseră sub un copac. Marius o invită la dans. Eliza, cu toată sfiala ei, fu încântată de idee, mai ales că întunericul îi proteja de ochi iscoditori, în colțul în care se ascunseseră. Cânta „Time of my life“, o melodie care înnebunise generația lor în anii de liceu. Se lăsă moale în brațele lui, ca o meduză în apa mării. Acesta o lipi și mai strâns de el, cu brațele lui mari și vânjoase. Timpul părea că stă pe loc și, în același timp, că aleargă ca un nebun.

- Mergem la mine? întrebă el șoptit.

-Da! se auzi spunând Eliza, iar vocea îi tremura.

Se întoarseră din drum, renunțând la panorama care se promitea superbă. Merseră tăcuți și grăbiți, de parcă îi alerga cineva din urmă. Marius o ținea strâns lângă el, de după umeri, iar ea îl cuprinse de talie. Casa lui era în apropierea parcului, așa că ajunseră repede. Eliza rămase uimită cât de curat era înăuntru, știind că locuia doar cu fiul său.

Acesta era plecat în vacanță la bunici. O pisică neagră ca tuciul o întâmpină în prag, frecându-și capul de sandalele ei.

Rămaseră printre ultimii care părăsiră parcul.

Marius, profitând de neatenția ei, îi fură, pe fugă, vreo două săruturi. Eliza nu se împotrivi, deși era neliniștită de repeziciunea cu care avansau lucrurile.

- Ce faci mâine, nu vii pe Cetate? o întrebă el, la despărțire. Dealul Cetății, care străjuia orașul de secole, era un punct turistic important și, în același timp, un refugiu preferat de mulți îndrăgostiți.

Marius vru să pună masa, dar Eliza era prea emoționată, ca să poată înghiți ceva. Nu știa ce să facă sau ce o să urmeze, așa că se așeză tăcută pe un fotoliu, încercând să-și țină în frâu gândurile, care se îngrămădeau de-a valma în mintea ei.

- Nu e rea ideea! răspunse Eliza bucuroasă.

Chiar nu am mai fost de mult și-mi era dor! Putem pleca de dimineață, ca să nu fie prea cald!

Se despărțiră cu un nou sărut, de data aceasta mai profund, astfel încât Eliza îi simți gustul mentolat de la pasta de dinți. Căldura din stomac și fiorul de pe șira spinării o făcură să uite complet de noua „filozofie“ de viață, pe care și-o propusese. În dimineața următoare, pe o vreme superbă, își începură mica lor aventură, cu un entuziasm de zile mari. Norii de pe fruntea Elizei se risipeau treptat, abia dacă își mai amintea ce oropsită se simțise până nu de mult. Începură să urce, ținându-se de mână, dealul Cetății. Își povestiră câte în lună și în soare, de parcă erau de când lumea împreună. Nu se mai simțise niciodată

- De ce ești așa cuminte, că nu te-a pedepsit nimeni? glumi Marius. Hai să-ți pun niște muzică, mi-am selectat-o ieri de pe internet, să vezi dacă-ți place!

Atmosfera începu să se mai destindă. Invitată la dans pe cele mai romantice acorduri auzite vreodată, Elizei îi fu imposibil să refuze. Captivă în îmbrățișarea languroasă, ca într-o vrajă, nici nuși dădu seama când ajunseră în dormitor. Făcură dragoste cu pasiune, încet, cu timpul de mână, învăluiți de flăcările dinăuntru, de parcă povestea 33

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

lor de iubire, începută în copilărie, nu avea să se sfârșească niciodată.

Recenzii, cronici literare

Se întâlniră în fiecare zi, aproape o lună, timp în care Eliza trăi cele mai frumoase momente din viața ei. Nu îi venea să creadă că poate fi atât de fericită. În orele când nu erau împreună, Marius o suna de la serviciu, din oraș, din piață, de oriunde se afla, doar să o audă. Vorbeau vrute și nevrute, ca să le treacă dorul. Se potriveau la idei, la gusturi, la tot. Simțea că vede lumea prin ochii lui și nu înceta să se mire că așa ceva putea să existe.

Vintilă ANASTASESCU: despre romanul „Dominoul iubirii”, autor Nicolae VASILE, Editura INSPIRESCU, Satu Mare, 2015.

Într-o zi, însă, Marius nu mai sună.

Nedumerită, Eliza încercă să îl sune ea, dar îi răspunse robotul. Toată ziua se perpeli, întrebându-se ce s-o fi întâmplat. Nu era obișnuită să nu îi audă glasul, încă de la primele ore ale dimineții. Dădu de el abia spre seară, după ce insistă mult timp la telefon.

- Eliza, iartă-mă, nu am putut să te sun!... începu el, cu o voce ștearsă. Îmi era... îmi este rușine!... Știi, nu ți-am spus, după divorțul de soția mea, am avut o prietenă, Corina! Era căsătorită, dar relația ei nu mergea deloc bine! M-am îndrăgostit de ea. Mi-a promis că-și părăsește soțul și se mărită cu mine! Am fost șase ani împreună. Acum câteva luni, m-am despărțit de ea, fiindcă am văzut că mă tot duce cu vorba și nu mai are de gând să divorțeze. Ne vedeam, și așa, din ce în ce mai rar. Astăzi m-a sunat, ca să mă roage să-i mai dau o șansă. Nu am putut să o refuz, după atâta timp... Dacă nu ar fi fost ea, noi doi... sigur am fi... Știi... Ești tot ce am visat și...

Dl. Nicolae VASILE - o personalitate polivalentă remarcabilă - inventator, profesor universitar, membru la mai multe academii și asociații, în ultimii ani, se afirmă și în plan beletristic, muzical, artă grafică, prin cărți și lucrări de o înaltă ținută și prin prezența în cadrul unor reviste precum Universul Ingineresc, Bogdania, Cronos, Amprentele sufletului, Cronica Timpului etc.

Prin ultima sa carte „Dominoul iubirii” autorul ne oferă o frescă uluitoare a societății românești din perioada interbelică, a socialismului „multilateral dezvoltat” și a tranziției de la capitalismul firav la cel acerb, de la socialismul inuman la capitalismul barbar. În acest tumultuos scenariu, autorul redescoperă frumusețea iubirii și a cultului muncii, ridicând ideea la rangul de universalitateDominoul iubirii- un joc al conștiinței, un joc al iubirii, creează în mintea autorului ceva patetic, cu o furtunoasă subtilitate și o anume stabilitate. Înainte de a face o analiză succintă a concepției de domino, am să prezint câteva dintre ideile, concepțiile socio-economice ale autorului, din care reiese clar portretul filozofului, poetului, prozatorului Nicolae VASILE.

Eliza închise mecanic telefonul, cu ochii în gol.

Simți că îi fuge pământul de sub picioare. Nici dacă ar fi tăiat-o în carne vie, nu ar fi durut-o mai tare. Castelul de nisip, pe care și-l construise de o lună încoace, se surpă într-o secundă. Se simțea folosită, dezgustată și de o mie de ori mai dezamăgită, decât fusese înainte. Își dorea să se deschidă pământul și să o înghită pentru totdeauna, dar probabil că șirul suferințelor nu se terminase încă, fiindcă acest lucru nu se întâmplă... **************************************** 34

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

De la început, trebuie făcute câteva remarci definitorii: întreaga concepție filozofică, socioeconomică, scriitoricească se axează pe câteva principii fundamentale precum munca fără preget, conștiincioasă, stă la temelia societății, educația și învățământul, de toate nivelele, sunt absolut necesare pentru construcția unei societăți moderne, corectă și eficientă.

Numai prin muncă, demnitate și onoare societatea se dezvoltă armonios. Pe acest canevas al cultului muncii, autorul reușește să sculpteze câteva portrete impresionante precum Alex, Mira, Alina, Dorina, Dorin, Anghel și printr-o interesantă combinație de determinism științific amestecat cu idealism artistic creează adevărate modele. În subliminal, autorul remarcă faptul că majoritatea eroilor săi, care provin din mediul rural, mediu cu concepții sănătoase, având cultul muncii, cultul iubirii și al căsătoriei, ca legătură indisolubilă a sufletelor în fața lui Dumnezeu, dar, odată cu trecerea timpului și alterarea principiilor, ajunge la „dominoul iubirii”. În epistemologia iubirii lor, niciunul dintre eroii săi nu și-a pus una din întrebările esențiale ale existențialismului filozofului german Nietzsche: „Cât adevăr poți să suporți?”.

Din punctul de vedere al educației și învățământului, autorul spune: „Comportamentul oamenilor este puternic influențat de nivelul de educație al acestora. Indiferent de sistemul de organizare politică a unei țări, învățământul trebuie sa fie o prioritate”. Fără a fi un apologet al sistemului socialist de învățământ, autorul aduce în prim plan, totuși, unele succese ale sistemului, pe lângă multe deficiențe evidente. Enumăr doar câteva dintre ele: - școlarizarea gratuită a tuturor copiilor, indiferent de proveniența socială(evident, cu excepțiile politice de rigoare); - mărirea bazei de selecție, în special din mediu rural și muncitoresc.

Autorul își alege, cu predilecție, câteva modele de copii, proveniți din rândul țăranilor și muncitorilor, dar și a învățătorilor, în special, care au devenit repere morale.

universitari de marcă au fost înlăturați fără scrupule, doar pentru că au cochetat cu diverse partide sau orientări politice. Locul lor a fost luat de impostori, politruci cu o spoială de învățătură; După 1989, nivelul învățământului a scăzut îngrijorător de mult. Precum întreaga societate, și în învățământ au apărut fenomene sociale extrem de negative: consumul de droguri și băuturi alcoolice, prostituția, impostura, corupția etc., care se răspândesc cu o iuțeală amețitoare, ajungânduse la situații hilare, incredibile, profesori bătuți de elevi, indisciplină crasă, profesori cu o pregătire precară etc. Democrația înseamnă libertatea de exprimare, de acțiune, în niște limite decente, dar în afara acestor limite conduce, dimpotrivă, la situații haotice.

Dl. Nicolae VASILE, prin cartea „Dominoul iubirii”, ne poartă pe tărâmuri reale de viață, integrându-ne în realitățile românești de-a lungul mai multor decenii. Aș putea spune că acest roman este un admirabil poem în proză, străbătut de idei și concepte generoase, de parfumul iubirii, de vitalitatea încrederii în viitor, cu toate neîmplinirile și neajunsurile prezentului. Autorul împletește cu măiestrie file de istorie, de concepții sociologice și preocupări cotidiene cu fiorul iubirii- liantul cel mai puternic dintre oameni.

Cuplurile Alex-Dorina, Dorin-Mira, Alex-Mira etc., intrate în vârtejul „ dominoului iubirii”, pe fondul confuziei create de evenimentele în care erau implicate și conduse de natura, totuși, dublă a ființei umane, se scufundă și mai mult în munca de zi cu zi, muncă dusă până la extenuare, cu implicații neverosibile în viața lor familiară, dar având și un efect de remediu psihic, benefic, salvator.

Sfârșitul tragic, melodramatic, al lui Alex, în timpul unei întâlniri cu prietenii-ziariști, actori, scriitori-când își pierde spontan memoria „a fost, poate, soluția cea mai ușoară pe care a găsit-o Dumnezeu, pentru a-l salva de amintirile dureroase”, spune autorul în fața unei situații anormale.

Printr-o psihanaliză succintă, dar profundă, autorul găsește pentru fiecare personaj, fie un sfârșit demn, cu detalii semnificative, fie unul brutal, dramatic, astfel încât cartea este,

La nivel universitar schimbarea care a avut loc a fost dură și inadecvată. Mulți profesori 35

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

deopotrivă, o combinație de sensuri etice, înalte, o „cură” de filozofie-de la Nietzsche citire-și anume teoria „morții la momentul potrivit”.

Autorul concluzionează: „Unii sunt morți, iar noi, cei care supraviețuim, suntem niște morți vii, care ne căutăm alt rol în viață.” Nu mă afund, nici eu, într-o analiză mai profundă în toate problemele ridicate de autor, ci vă invit pe dumneavoastră să citiți această carte și să găsiți, singuri, interpretările cele mai adecvate.

piesei în subsidiar, ca un efect firesc, natural.

Elena Agiu Neacşu știe să valorifice cunoştinţele teoretice în domeniul dramaturgiei, păstrând coordonatele specifice unei astfel de creaţii, iar talentul nativ al autoarei face ca mesajul pieselor sale să fie transmis cu uşurinţă, fără forţări supărătoare sau acrobaţii textuale.

Volumul intitulat Despre ce vorbim aici? reuneşte trei creaţii de teatru: Scrisoare către „Sfântul Scaun” (o dramă în trei acte); Cerşetorul filozof (scenetă) şi Într-o pauză de…mouse (scenetă). Structura textuală relevă capacitatea creatoare a Elenei Agiu-Neacşu, mesajul culminând cu un fel de iluminare a protagoniştilor (relevarea sensului existenţial purtând pecetea doctrinei morale a umanităţii). Autoarea propune un univers tematic vast, însă ubicuitatea, ambiguitatea existenţială rămâne cadrul de referinţă al pieselor. Originalitatea scrierilor reiese din viziunea artistică inedită, dar şi din modul de construcţie al textelor, autoarea reuşind în mod interesant să comprime subiectul în pagini puţine.

E un aspect care o situează în seria dramaturgilor capabili să surprindă esenţialul într-o manieră densă, textele explorând astfel, adâncimile vieţii.

Prof. dr. Rădulescu Mihaela Despre volumul ”Despre ce vorbim aici?”, autor Elena Agiu-Neacșu

ELENA AGIU NEACŞU ELENA AGIU NEACŞU s-a născut la 2 iunie 1958 în comuna Cetate, judeţul Dolj; este absolventă a Facultăţii de Filologie din Timişoara Activitate culturală: realizator de emisiune la Vâlcea 1 TV “Atelier literar”

DESPRE CE VORBIM AICI?

Activitate literară: membru al Cenaclului Pavel Dan – Timișoara (1977-1981), membru fondator al Societăţii Literare Anton Pann Rm. Vâlcea (1983), membru al Societăţii Scriitorilor Români - Bucureşti (2010), vicepreşedinte al Societăţii Culturale Anton Pann - Rm. Vâlcea (2014) Debut: “Patrioţi… de trei parale” (versuri), Editura Carmirel Rm. Vâlcea, 1998

Drama Scrisoare către „Sfântul Scaun” valorizează elementele ideologiei ionesciene asupra teatrului, iar în subsidiar, sunt inserate aspecte biografice ale dramaturgului Eugen Ionescu. Această creaţie este un omagiu adus creatorului teatrului modern, este un fel de pledoarie pentru importanţa pe care Eugen Ionescu a avut-o în sfera dramaturgiei universale.

Autoarea are curajul să-l transpună pe Ionescu în text (fiind personajul central), dar nu asta e important, ci modul în care a preluat episoade biografice ale dramaturgului pe care le-a transpus în text, cu o capacitate vizionară inedită.

Elena Agiu-Neacşu valorifică tema care l-a preocupat permanent pe dramaturg, angoasa existenţială, derizoriul vieţii, frica de moarte (dar şi de viaţă), non-sensul universului. Permite cititorilor să înţeleagă drama omului Ionescu, dar mai ales, evidenţiază subtextual (şi intertextual), problematica teatrului ionescian. Biograficul se întretaie cu doctrina dramaturgiei absurdului, fapt care demonstrează unitatea dintre viaţa şi opera lui Eugen Ionescu. Absurdul vieţii, non-sensul, frica

“Suntem toţi o apă şi-un pământ! Ne ascundem faptele mârşave în spatele măştilor! Nişte făţarnici, fantoşe de circ, simple marionete în mâna unor păpuşari dibaci, şi, culmea ironiei, ni se pare că suntem buricul pământului! Dacă ne-am uita mai atent, am vedea vânătăile lăsate de sfori, dar nu, suntem mult prea orgolioşi să recunoaştem şi jucăm în draci! Vai, vai, vai, cât ne costă vanitatea asta criminală!”

(Scrisoare către “Sfântul Scaun ”)

TEATRU

ISBN 978-606-94106-8-4

Dramaturgia contemporană aduce tendinţe noi în domeniul limbajului şi al ariei tematice, mizând pe paradigme situaţionale şi personajecheie. Efectul produs de textele dramatice actuale este unul puternic la nivel psiho-intelectual, căci lectorul (sau spectatorul) este pus în faţa unor abordări subtextuale sau intertextuale. În unele cazuri, piesele de teatru propun un soi de acrobaţie intelectuală, fiindcă modalitatea de structurare a textului pune în derivă tema propriu-zisă, minimalizând chiar valoarea mesajului. Ei bine, un dramaturg talentat trebuie să se ancoreze în realităţile sociale, să se folosească de toate resursele comunicaţionale şi să redea mesajul 36

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

de viaţă şi de moarte au fost elemente care l-au dus pe Ionescu în pragul depresiei, a disperării, refugiindu-se în alcool (aşa cum reiese din însemnările lui Cioran). Angoasa, frica de pieirea fizică l-au făcut pe E. Ionescu să trimită două scrisori către Vatican (prima scrisoare în 1993, cea de-a doua în 1994), căutând cu ardoare răspunsuri referitoare la sensul omului pe pământ.

Răspunsurile au avut un conţinut pur administrativ, sec, fără vreo urmă de aplecare asupra fiinţei umane şi a neliniştilor sale. Aceste episoade biografice constituie conflictul dramei Scrisoare către „Sfântul Scaun”.

Personajele piesei sunt: Eugene Ionesco, 93 de ani; Marta; menajera sa, 55 de ani; Berenger, 63 de ani; Daisy, 45 de ani; Vecinul, 35 de ani; Vecina, 30 de ani. Observăm ingeniozitatea autoarei volumului de faţă, şi anume, capacitatea artistică de a-l întâlni pe omul Ionescu cu propriile personaje.

Didascaliile scenice păstrează atmosfera ionesciană, mizând pe comunicarea nonverbală şi paraverbală. Tehnica indicaţiilor scenice constă în puterea de transmitere a mesajului şi de impactul psiho-intelectual asupra cititorilor sau spectatorilor. Decorul propus este de asemenea, ionescian, spaţiul închis în care se derulează acţiunea, subliniind senzaţia de claustrare existenţială, de angoasă, de suprimare a sensurilor vieţii. Tehnica de construcţie a textului dramatic, mesajul piesei demonstrează spiritul ascuţit al Elenei Agiu-Neacşu, buna cunoaştere a vieţii şi ideologiei ionesciene, dar nu în ultimul rând, arată meşteşugul scriitoricesc şi mânuirea sigură a procedeelor specifice textului dramatic.

minciună, în sărăcie. Cerşetorul este omul simplu, de rând, care se supune sistemului (fiindcă nu are putere să lupte), iar societatea în derivă îl subjugă.

Jurnalistul este investigatorul, observatorul, cel care vrea să schimbe erorile societăţii, dar de asemenea, nu are posibilitate, rămânând un simplu spectator la circul societăţii, care se limitează la sisteme aberante. Într-o pauză de…mouse este o scenetă care surprinde diferenţele de percepere a socialului, a realităţii actuale, pe de-o parte din perspectiva vechii generaţii, iar pe de altă parte, din perspectiva tinerei generaţii. Cele două personaje (Unchiul de 75 de ani şi nepotul de 40 de ani) nu poartă nume (prenume), ci sunt numite simbolic, reflectând grija autoarei pentru surprinderea esenţialului în tipare bine alese. Subiectul piesei este aparent simplu, discuţia celor doi având loc într-un timp relativ scurt (aşa cum reiese din titlu), dar dialogul alunecă încetul cu încetul spre lucruri importante ale vieţii, spre conţinuturi sensibile, edificatoare în înţelegerea unor vremuri noi.

Raportul dintre trecut şi prezent arată ineficienţa lumii noi, a sistemelor contemporane, lipsa de seriozitate în diferite segmente sociale.

Practic, această piesă surprinde lumea compromisă în care trăim, aberantele politici sociale, vidul existenţial. Bătrânul este vocea conştiinţei, iar nepotul devine vocea supunerii (o supunere extrinsecă) în arealul societăţii contemporane.

Volumul Despre ce vorbim aici? reuneşte trei piese de teatru care exprimă o forţă vizionară incontestabilă, măiestrie de organizare a textului, capacitate estetică de exprimare a vieţii.

Piesele Elenei Agiu-Neacşu respiră un fel de tensiune interioară, au o densitate dramatică ce reuneşte tragicul şi ludicul. Conflictul interior e dat de un resort spiritual, alunecă în sfera dramei, dar spre final, propun totuşi o cale de ieşire.

Personajul trebuie doar să aleagă, el este cel care ştie dacă vrea să se salveze sau nu!

Grafica de pe coperta albumului exprimă acest lucru în mod evident. Violeta Scrociob (artist plastic de o mare fineţe) are meritul de a sintetiza în imagine grăitoare, mesajul cărţii.

Sceneta Cerşetorul filozof e construită în tipar clasic, utilizând mesajul cu efect moralizator.

Cele două personaje (Cerşetorul de 60 de ani şi Jurnalistul de 36 de ani) pot fi ipostaze ale omului în perioade diferite (Vechiul şi Noul; Bătrâneţea şi Tinereţea). Dar să nu divagăm şi să nu abordăm piesa în dimensiunea structuralismului simbolic, ci să ne concentrăm pe forţa mesajului cu efect educativ. Dialogul dintre cele două personaje relevă tragismul vieţii, bătrânul ajungând la capătul puterilor, sărac şi în stradă, din cauza unui sistem aberant. Societatea este bolnavă, sistemele (bancare, juridice, educaţionale) fiind corupte, ineficiente, iar omul este condamnat să trăiască în 37

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

mergător”, chiar dacă oboseala îşi spune cuvântul, precum în „forţele-mi puţine” şi „umbra obosită”, zicând că ar fi de preferat „să nu fii umilit”, pentru că „toţi tâmpii şi nerozii” parcă aşteaptă să maculeze cuvântul (ştiu eu cuvinte-alese văzut-am rarele idei).

O altă observaţie privitoare la tehnica autorului este aceea că încorporează titlul în text, acesta fiind cumva, în multe cazuri, şi primul vers al poemelor.

O poezie remarcabilă, aparţinând tot primei părţi, este fiecare flăcău se naşte dintr-o victimă, care restrânge în ea durerosul adevăr al existenţei: „el cară-n tolbă de la prima treaptă nevralgic punct/ spre propoziţia finală”.

De asemenea, nu putem să nu amintim că în poemele sale zborul nu e lin; chiar şi pentru păsări e dificil să-şi asculte menirea, subliniind încă o dată greutatea destinului sub presiunea socialului exasperant. Mai scapă, din când în când, chiar şi cuvinte licenţioase, precum „cu scula şi cu femeia” (între ochii lui şi răi); are mici izbucniri în faţa neputinţei, stând faţă în faţă cu „truda zadarnică” (aştept cu nerăbdare). Şi totuşi, totul se desfăşoară în modestie, „de-aş fi poet [...]” (ştiu eu cuvinte-alese văzut-am rarele idei), discreţie, dar cu arderi interioare puternice, „[...] gânduri rebele” (aştept cu nerăbdare).

Cu aceeaşi iscusinţă, poetul abordează şi jocul minimalist, în gloria ca un ştreang şi în când serile prin nori de pluş încep să are. În marea bogăţie de tipuri de poeme prezentate în acest volum, autorul vine şi cu o tentă de satiră urbană cu termeni medicali, în spital carnaval, dar şi cu o satiră contemporană printr-o enumerare plină de simboluri, în luxoase automobile.

Apoi o altă frumoasă realizare este de menţionat prin am scris o nouă melodie, unde printr-o dublă încorsetare, „pentru orchestra păsărilor din colivie” şi „stelele stau înghesuite în stal”, accentuează constrângerile prin ploaie, ca într-un coşmar în care închide poezia între titlu şi ultimul vers, aducând din nou păsările pe o scenă tristă.

Pentru că tot am menţionat anterior despre tehnicile bine statuate ale poetului, mai amintim poezia ora aceasta. Aici, diminutivul „şoricel” pare, iniţial, cel care provoacă o ruptură, însă doar echilibrează forţa primelor trei versuri, poemul

Mihaela Cazimirovici: Despre vol.” Rană de literă”, autor Valentin Rădulescu, Editura Amanda Edit, 2014 Poemele adevărului existenţial

Împărţind libertatea cuvântului şi a înţelepciunii, autorul volumului de poeme „Rană de literă” (poezie prin cezariană), domnul Valentin Rădulescu, ne introduce, cu mult curaj, într-o lume a ascunsului în versuri.

Deja din prima parte, intitulată sugestiv, „Însemnările unui punct”, şi încunoştinţându-ne despre ştiinţa finalului, ni se dezvăluie măiestria unui spirit care înţelege bine realitatea din jur şi nu se sfieşte să o spună de la-nceput: „atâtea pubele/ doar capete dotate râvnesc” (tratatul de anecdotică). Şi mergând înainte doar un pas, nu putem să trecem mai departe fără să observăm talentul pus în valoare în poemul nu ştiu cum va începe ziua de azi, în care ideea următoare parcă nu vrea să coboare în alt vers; rămâne lipită de cea anterioară, ca şi „[...] înţelesul marilor taine/ moştenire lăsat de lutul din hamangia” în universul poetului, unul al respectului, credinţei şi cunoaşterii tradiţiei. Şi chiar mai înainte de asta, temerile sale privitoare la restrângerea acestuia au ca bază lipsa aşteptărilor: „nici un colţ nu mi-a rămas credincios/ cui să divulg secretul [...]”. În paranteză fie spus, tehnica obligă la o citire fără respiraţii intermediare, pentru că poetul vrea să spună totul fără să piardă timpul, care e atât de preţios.

De altfel, este valoroasă încrederea autorului în menirea sa, „cred că poetul e lumii-nainte iute 38

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Ne întrebăm, totuşi, dacă decizia scrierii cu literă mică a unor nume, spre exemplu în „fiindcă a luat conturul gurii lui Decebal” (avionul acesta), „icoana sfântului Andrei” (contemplând) şi „dumnezeu este un cuvânt învechit” (acest fulger năpraznic a împărţit cerul în 2, din partea a treia), este una de ordin integrator într-un volum fără semne de punctuaţie şi fără litere mari – mai puţin titlurile de capitole şi titlul cărţii – sau reprezintă spiritul de frondă care bântuie întregul univers poetic dezvoltat în „Rană de literă”? Fiindcă apogeul se poate spune că este atins în această parte de mijloc, prin cuvintele netrebnicelor, în care poetul se dezlănţuie: „târfe obeze şi fără haz/ m-am săturat să fiu la dispoziţia voastră/ v-o spun fără ocol”; pentru ca apoi să încerce să se ţină în frâu, „vreau să facem asta cu precauţie”, dându-şi seama de propria menire, mult mai importantă, „fiindcă eu sunt toate cuvintele”, decât micimea unei lumi pierdute între „impozitele şi toate dările”. Şi am ajuns şi la a treia parte, „Dispută pentru independenţa degetului mare”, care începe cu poemul degeaba vă umflaţi în penele năroade, de unde vigilenţa relativ cuminte a poetului răbufneşte în poeme de mare forţă, declarând parcă primele două părţi ale volumului ca fiind doar pregătiri pentru cea de a treia. Pentru că poetul declamă în cunoştinţă de cauză că „reprobabile fapte traversează străzile toate” (din menghina acestor nevrednice vremi) şi hotărăşte soarta poemelor sociale viguroase care urmează, folosind sublimul ca esenţă a forţei şi împotrivindu-se răului, chem fluturii să ne-nfoiem aripile.

Aşadar, poetul expune, cu multă putere, starea dureroasă în care se scaldă societatea, însă păstrează şansa revenirii şi „face echilibristică primejdioasă într-un piept alterat” (câte epidemii se stele ne mai încearcă); chiar mai mult, „îngrozită iarba îşi ascute virile săbiile” (când am luat în primire tezaurul zilei de azi).

Era evident faptul că autorul a reuşit să creeze un volum bine închegat, aducând din când în când vorba despre rană, presărând cuvântul în poeme, precum în „culcuş pentru rănile sângerânde” (închise-n seifuri de ultima generaţie) şi „găsit pe o frunză că o rană” (ehei semnul acesta).

mergând apoi constant prin cele trei metafore realizate, de ce să n-o spunem, din nou, remarcabil. În plus, poezia poartă şi pecetea minimalismului, exersat deja, cum menţionam şi anterior, cu aceeaşi dexteritate: punând un văl peste versurile care urmează primelor trei până la ultimele două se poate obţine esenţa ei. Apoi păstrând exact aceste considerente de ordin constructiv, ni se dezvăluie elegant tendinţa anecdotică născută dintr-un adevăr experimentat probabil de mulţi. Tot o construcţie asemănătoare regăsim şi în am împărţit cărţile, unde apar două rupturi care unesc.

Dacă în prima parte siguranţa cuvântului e arborată pas cu pas, în cea de a doua parte, „Monopolul cuvântului”, vehemenţa autorului capătă putere de decizie, arătând concret şi dezvăluind originile angoaselor, cu toate cauzele declanşatoare. Aşadar, aparent exilat într-un univers în care suspină după ajutorul divin, poetul inspiră forţă şi nu caută ieşiri pe cauţiune, ci ştie bine ce are de făcut şi cunoaşte la fel de bine realitatea.

Pendulează chiar, cu rapiditate şi dezinvoltură, între diafan şi groază, extreme pe care le foloseşte, de altfel, cu măiestrie.

Elocvente, în acest sens, sunt poeziile uite în coastele dealurilor din jur şi nu eu nu cred că adevărul. Ambele încep într-o atmosfera romantică, la un moment dat producându-se o ruptură bruscă, o lovitură, ca şi cum după o perdea ar fi aşezată o imagine hidoasă a unei realităţi crude. În prima dintre poezii, aproape că nu mai poate fi vorba despre reabilitare: „aş vrea să strig să-ţi spun că mai e timp/ să te fereşti”, în schimb în a doua, reuşeşte să revină, închizând cercul ultimelor versuri cu titlul, într-un carusel de neoprit.

Nu trecem mai departe fără să semnalăm prezenţa benefică a ludicului în economia volumului, în poemul superman, apoi rima pe jumătate, să-i spunem, în poemul prin nervi îmi umblă sentimente, căutările extremelor, exersând curajul ca un explorator temerar, care merge de la un capăt la celălalt al propriului univers, în veioza mea cu abajur vernil adoarme în târziu, şi, de ce nu, reuşita unei închideri inspirate, ce poate fi privită şi ca o prelungire a titlului, în numele meu se va despărţi de trup.

39

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Şi parcă nu ne putem opri din analiză, elocinţa autorului devenindu-ne ghid către înălţarea spiritului prin poezie. Şi merge până la a marca nimicnicia existenţei: „ziua se pierde de tot în braţele reci ale uitării” (uite cum din trupul fragil al zilei), finalizând cu poemul doamne mă tem că de mâine, care ne asigură de fiinţarea continuităţii, dar fără speranţa suficienţei.

Prin urmare, cu o dexteritate a abordării poetice care iniţial pare să inhibe angoasa, autorul reliefează experienţa proprie în faţa unei revolte ce aparent cuprinde totul. Iese totuşi la liman, chiar dacă întregul e surprins de vâltoare, chiar dacă păsările nu-şi mai cunosc zborul şi chiar dacă socialul muşcă mereu cu multă putere din cuvânt.

Este mâna intelectualului rasat cea care abordează cu măiestrie jocul existenţial, făurind chiar şi dintr-o „Rană de literă” o operă de artă.

Scrisori trimise aievea şi-acum mucegăite.

Caietul meu de suflet de dor s-a învechit. Şi colile dintr-însul de timp s-au gălbenit. În cartea-mi, trandafirul s-a transformat în spini, În a mea amintire rămas-au mărăcini.

Bucata-mi de suflet oare unde s-o caut? E greu.

Spune-mi unde-i ascunsă, s-o pot găsi doar eu.

Iar masa unde stăteam de vorbă, aşezată-n pridvor, A-mbătrânit si ea, pierdutu-şi-a un picior.

Timpul trecut-a peste ale noastre-adâncuri, Ieri părea totul preţios, azi mai sunt doar nimicuri.

Centaura Tineri creatori, în dragoste de cuvânt românesc

Din când în când, în al meu geam mai bat Amintiri ce curg, dar nu trec niciodat'. În braţe mă urcai spre Cer, pe-o scară de mătase, Flacăra acum ţi-i apusă, cenuşă ai în oase.

DIN CREAŢIILE TINERILOR CREATORI PREMIAŢI LA FESTIVALUL NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ BOGDANIA

Cum uitării să dai cerul ce se pierdea-n sclipiri?

Martor ce ne-a fost alături, parte din frânteleamintiri. Îmi construisem aripi, cu tine-n zbor să plec, Plecat-ai fără mine, ca un copil bezmetec.

Visat-am la iubiri de pescăruşi, ce-n zări se pierd, Azi singură-s pe drum, îngândurată merg.

La pieptu-ţi ieri mă protejai, sub minunata-ţi aura, Lăsatu-m-ai ca pe o cârpă, o ciudată centaură.

D-na PÂRVU MARIA CRISTINA A obţinut la FESTIVALULUI-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a V-a, 21 iunie 2016 - Marele Premiu (Trofeul Bogdania). A participat cu poezie și proză scurtă.

Valsul fluturilor Iubite, visez l-al nostru duios vals, Ce-l dansam amândoi, la pas.

Valsul fluturilor ce ne-nconjurau, Tulpina iubirii noastre încununau.

Anii noştri Ruptu-mi-s-a peniţa, de-atâta scris, iubite, 40

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

orbecăind prin viaţă în costume de carne şi praf.

Pentru ei sfinxul nu are ghicitori căci îi vede încă pe patru picioare; incapabili să facă autopsia vârstei, să-l cunoască pe cel ce-i priveşte din apa oglinzii. În splina timpului leagănul vieţii e şi cel al morţii dar ei se sfărâmă ţărână într-o viaţă care n-a fost vreodată a lor.

Ei sunt închişi în cadranul copilăriei în care era mai bine să ai pentru viaţă doar întrebări

Învaţatu-m-ai dansul printre trandafiri, În loc de petale, am spini în amintiri. În grădină curcubeul zâmbeşte-n colţul gurii, Cu gândul mă duce la fluturii iubirii.

Un fluture venit-a rozei un sărut să dea, Mângâindu-i suavul obraz de catifea.

Mai vrei tu, iubite, valsul să-l dansăm, Uitând de-ntreaga lume, timpul înapoi să dăm?

D-ra Schoppel Carla Francesca A obţinut la FESTIVALULUI-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a V-a, 21 iunie 2016 - Premiul I pentru Poezie

Prof. Negură Elena Luiza A obţinut la FESTIVALULUI-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a V-a, 21 iunie 2016 - Premiul I pentru Proză

Ce mi-a dat limba Limba mea se răsuceşte între coapsele îngândurate ale cărţilor; strânge cuvintele-n linişte măturând semnele de punctuaţie ale trecutului.

Pulberea majusculelor se mişcă înainte-înapoi ca Janus Efron, învăţându-mă lumea sufletelor atâtor poeţi, cu durerile adânc gravate-n vers, cu ecourile ce nu mă mai pot găsi în secolul ăsta - Mamă adoptivă a tuturor limbilor rostite.

Limba mea se caută-n gloria închisă de zăvoarele veacului, mărturiseşte dureri în palide mirări, învăţând gurile să-i strige pretutindeni în lume numele.

ÎN UMBRA CUVÂNTULUI Lumina se prelingea tăcuta dinspre fereastră, împărţind odaia în două. Liniştea devenise sinistră, îmbrăţişând sălbatic omul ce stătea aplecat peste birou. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, însă barba lui neîngrijită îl făcea să semene mai degrabă cu un bătrân. Privea foaia goală ce fremăta în faţa lui sperând să prindă viaţă şi aştepta. Ce anume...nu ştia nici el. Şi chiar dacă ar fi ştiut, nu ar fi îndrăznit nici să rostească acele cuvinte. Studiase mult pentru a deveni un învăţat, dar acum, toată ştiinţa lui devenise praf şi pulbere.

Era înspăimântat de creatura ce încerca să îl devoreze, să pună mâna pe conştiinţa lui, dar totodată, o privea cu duioşie ca pe o parte din el. Şi la o adică, chiar asta era. Crescuse odată cu sine, se descoperiseră împreună, pierduseră nopţi întregi aplecaţi peste foile îngălbenite, iar acum devenise vrăjmaşul cel mai înverşunat. Nici nu îndrăznea să îi spună pe nume. Niciodată nu o făcuse, cu toate că ştia cine şi ce este.

Noaptea cădea în valuri peste Solomon, chemându-l în mrejele ei magice. Atunci se auzi glasul: -Ştii doar că sunt aici mereu. De ce te ascunzi de mine? Oare nu împărţim aceleaşi

Sfinxul Cu toţii lovesc secundaru-napoi spre pajiştile Arcadiei infante.

Reclamă timpuri de aur ce par netrăite dar rămăşiţe de întrebări încă-i sugrumă.

Iată-i desfiguraţi, toţi monştri ai debaralei lăuntrice 41

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

gânduri şi aceleaşi temeri? Veşnicia e aceeaşi pentru amândoi, căci moartea e doar clipă, o amintire îndepărtată a unei vieţi ajunsă la final!

-Să taci, căci tu nu eşti eu! Trăiesc prin visele şi speranţele mele, iar tu eşti doar o nălucire lipsită de suflu. Nemurirea mea o reprezintă arta, şi nu un suflet împresurat de fantasme!

-Ha, ha! se auzi râzând lugubru umbra. Eu sunt tu şi tu eşti eu: două jumătăţi ale unui spirit înfrânt de timp. Cuvântul tău e gândul meu nerostit, acela pe care îl pui pe hârtie. Ţi-e teamă de libertate, aşa e?

Solomon zâmbi ironic. Îi simţea răsuflarea fierbinte lângă el, ce îi trăda zbuciumul. În oglinda ciobită de lângă uşă se putea vedea clar cum umbra se desprinse de trupul său şi începu a creşte în dimensiuni, ocupând aproape toată odaia.

-Tu vrei să trăieşti prin mine, minţindu-te că moartea e un mit. Doar cuvântul rămâne etern, căci el capătă un nou suflu de fiecare dată când e rostit. Cartea mea e adevărata poartă către veşnicie, şi asta cauţi cu adevărat!

-Eu? Ce să aştept de la un nevolnic? Poate doar eşecul! Şi umbra se retrase încetişor către fereastră.

Luna scăpase de temniţa norilor şi lumina puternic întregul tablou. Era un spectacol grotesc al umbrelor ce dansau ca niște iele în aşteptarea următorului sacrificiu. Copacii îşi uniseră crengile, creionând imaginea unei temniţe vii.

-Vezi, Solomon? Din noapte m-am născut, ca să trăiesc prin cuvânt. M-am strecurat asemeni unui păianjen prin toate ascunzişurile sufletului tău, şi acum vrei să renunţ la tot?

-Tu eşti doar o umbră şi viaţa ta e vis. Poate nu am cum să scap, dar moartea ne va strânge ca o gheară pe amândoi!

Pentru câteva clipe tăcură amândoi, privind cum luna se ascunsese după nori. Demonul deveni iar gând, în timp ce Solomon se apucă să scrie.

Frazele prindeau viaţă una câte una, izvorând parcă din vâltoarea sufletului său. Scria despre visul unui alt om oarecare, pentru care viaţa devenise un coşmar. Se simţea strâns de o gheară, ce îi arăta mereu un hău fără fund. Omul tremura, se zbătea, pentru ca în final să îşi aştepte resemnat sfârşitul.

Dimineaţa îl găsi aiurând în faţa manuscrisului aruncat în mijlocul încăperii. Două

luni zăcu, chinuit de friguri, bolborosind neîncetat cuvinte într-o limbă necunoscută. Alături nu îi fusese decât umbra. Îl veghease zi şi noapte, aşteptând să vadă un semn cât de mic cum că nu abandonase lupta. Când Solomon îşi reveni, umbra era acolo.

-Aşa-i că suntem doi? Jumătaţi ale aceleiaşi vieţi...

Bărbatul o privi cu ură şi se ridică după foi.

Privindu-le, văzu că multe fuseseră scrise într-o limbă necunoscută. Pipăia fiecare cuvânt ca un orb, simţind pulsaţia vieţii. Manuscrisul devenise o carte, prin ale cărui vene curgeau toate spaimele sale. Simţi că un hău se cască în faţa lui şi că el se află la marginea lui. Camera se întunecă brusc şi umbra căpătă trăsături umane. Îi văzu chipul zbârcit, cu dinţii rânjiţi, ce îi dezgoleau gingiile albe. Mâinile uscate, asemeni unor crengi smulse de vânt se împreunau ca pentru rugăciune. Ochii întunecaţi aruncau priviri răutăcioase, trecând prin Solomon şi ajungând lângă oglindă.

-Credeai că ai să mori? Nu am să te las nicicând să fii liber! Temniţa noastră e aceeaşi. Şi ştii de ce? Pentru că eu sunt Solomon şi tu eşti umbra mea!

Camera se umplu de un râs nevrotic, care îl făcu pe bărbat să tremure. Privea foile din mâinile lui şi i se păru că sunt pline de sânge.

-Acela e sângele meu, al lui Solomon, căci tu, o umbră, eşti doar o închipuire. Frica mea de moarte e chipul tău şi visul de libertate e sufletul la care tânjeşti!

Atunci se întâmplă ceva nemaivăzut. În cameră apărură din senin o mulţime de cuvinte ce strigau unele la altele, chemându-se şi căutânduse. Cele care îşi ştiau rostul se organizau în fraze lungi, armonioase, în ele simţindu-se vibraţia vieţii. Solomon şi umbra priveau înmărmuriţi vârtejul ameţitor, retrăgându-se lângă oglindă.

Fără să-şi dea seama, intrau încet în sticla oglinzii, trecând în lumea tăcută şi întunecată a nefiinţei.

Nemişcarea îi îngrozi. Ar fi vrut să ţipe, dar sunetele rămâneau mute. Tot ce se putea auzi era cuvintele unui om oarecare, pentru care viaţa devenise un coşmar: -Şi atunci umbra şi Solomon deveniră un singur spirit, captiv pentru veşnicie în nesfârşirea morţii…

42

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

soarele pologește pentru că le place liniștea- doar atunci putem visa împreună. Stelele vor să fie descoperite de cei capabili să le caute misterul și să se cufunde în el. Putem ușor spune că ele sunt filosofii cosmici care ne burdușesc simțirile cu speranța și care, în ciuda faptului că sunt departe, ne veghează mereu. De-asta nu putem ajunge la ele. Și...vezi steluța ceea de străluce mai puternic decât celelalte? Ea ascunde un secret.

-Ce secret mămica dragă? Cine e steluța aia?

-Astrul aista vârtos ce se osebește de celelalte în miez de noapte e Luceafăr. Sau mai bine zis...

Lucifer.

Povestea spune că atunci când Dumnezeu a creat lumea, cel mai frumos dintre îngeri, Lucifer,aducătorul de lumina, a căzut în păcat.

Văzând cât este de încântător, el a decis să fie mai presus ca demiurgul său. Vroia o fală măreață, ca toți să se închine înaintea lui. A fost mânat de gelozie și a hotărât să se răzbune stricând opera divină. Plimbându-se prin grădina Edenului el a căutat să găsească o făptură nemernică ce s-ar încovoi în universul răului și i-ar urma îndrumările. S-a întrupat într-un șarpe și a pogorât pe Pământ. Întâi s-a dus în crugul vegetal și a întrebat iarba: -Sssssssssss...Tu, cea care acoperi întreg globul și încânți făpturile cu mireasma ta... tu, cea care hrănești animalele ssssssssss... și le faci somnul lin prin textura ta mătăsoasă; tu meriți mai mult!Sssssssss... Mult mai mult! Nu vezi cum te calcă lighioanele în picioare, cum îți rup trupul și nici măcar nu se uită la tine când plângi de dimineață picuri de rouă? Uite, dacă mă urmezi pe mine, am sssssssss am să îți ofer o împărăție mai mare în care îi vei putea conduce pe cei mici și de vrei, le poți face și tu lor aceleași nemernicii!

Ssssssss.

Iarba și-a ridicat privirea spre cer și i-a cerut lui Dumnezeu putere. Firele ei s-au întărit și mintea ia devenit aspră. Iarba s-a transformat fără zăbavă în forfelnite și a început, cu ajutorul vântului, să se legene violent înspre șarpe.

-Pleacă Satană de lângă mine sau îți sfâșii trupul!Cine ești tu să vorbești împotriva creaturilor ce le am în grijă? Pleacă sau te tai!.

Speriat, Lucifer a fugit spre lumea animală. S-a oprit în lângă un cal.

D-na Muntean Emilia A obţinut la FESTIVALULUI-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a V-a, 21 iunie 2016 - Premiul I pentru Eseu Ce nu știa Luceafărul ?

Când am citit enigmatica poveste a Luceafărului , spusele autorului care a înfățișat dragostea pe care o resimte cel mai maiestuos astru față de o simplă muritoare m-au înduioșat. M-am minunat de viziunea idilică a iubirii dintre două instanțe diametral opuse și am fost oarecum dezamăgit de finalul poveștii.

Am considerat însă opera oarecum incompletă întrucât am aflat doar povestea din prisma iubitului.

Ce s-a întâmplat cu Cătălina? Ce a simțit ea și cum s-a împăcat cu viața? De ce l-a ales pe Cătălin când ea putea să viețuiască între stele? Pe cine a iubit cu adevărat? De ce am judecat-o pentru alegerea făcută fără să cunosc motivele?

Din bătrâni am aflat cum ea a ales să își spună povestea unui copilaș, înainte de culcare. Ce e mai frumos decât să ții în brațe un puieț de om și să îi explici printr-o fabulă, cum e viața? Din vorbele lor am priceput că ea are sufletul împăcat pentru că și-a urmat destinul.

Iată ce s-a întâmplat într-o seară pierdută printre filele timpului: O mică floare de lotus se pregătea să își culce petalele în brațele mamei sale. Aroma verde a stânjenelilor sale a cuprins întreg căminul și o atmosferă de serenitate s-a revărsat asupra nopții. În sobă, focul ardea mocnit nevrând să tulbure liniștea întunericului. Doar câteva stele îndrăzneau să trimită raze pline de speranță în obscuritatea care învăluia Pământul. Somnoros, micul floricel a întrebat: -Mami, de ce nu putem ajunge la stele?

-Iubitul meu, stelele sunt suflete rășchirate ce veghează asupra noastră și ne luminează făgașul.

Ele au imaginea neprihănită și mintea curată.

Dacă le-am atinge, le-am distruge puritatea.

Stelele văd universul de departe și judecă fără să ierte. Traiul lor acceptă numai binele și perfecțiunea; ori noi, muritorii, greșim. Sunt frumoase și le iubim, dar dacă le-am avea mereu cu noi, le-am strica magia. Ele apar doar după ce 43

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

-Ssssssspune-mi dragă, cine te-a făcut așa frumos și mândru? Coama lucioasă, membrele puternice, ochii aceia aprigi... Sssssspune-mi. spune-mi cine te-a făcut mai falnic decât codrii și mai aprig decât râurile de munte? Sssssspune-mi tu mie, făptură vrednică, nu meriți tu oare să fii mai presus decât însuși leul- împărat? Urmează-mă și am sssssss am să îți ofer putere.

Calul și-a întors privirea spre șarpe și în privire i s-a aprins o flamă plină de mânie.

-Piei satană! Nu ești demn îndeajuns pentru ca un suflet nobil să te urmeze.

Nechezând, calul a lovit cu copita dreaptă șarpele iar acesta a zburat atât de departe... a zburat până în pomul cunoașterii.

Buimac fiind de la așa o zdruncinătură, șarpele privii spre ograda paradisului. Nu departe de el se aflau două făpturi cum nu sunt altele, ce se iubeau cu patimă. Păreau atât de fericite și de simple încât îți era drag să le privești. După ce i-a admirat o vreme, șarpele întrebat pomul cunoașterii: -Sssspune-mi tinere vlăstar, cine sunt acele fapturi minunate?

-Oamenii- cea mai noua invenție a Atotputernicului- mândria lui cea mare- creaturi făcute după chipul asemănarea lui. De-asta ei sunt atât de frumoși. O plăcere să îi privești zi de zi.

Privindu-i atent de departe, șarpele întrebă: - Și sssss spune-mi, înțeleptule, ce puteri au aceste ființe?

-Nu au puteri dar se bucură de nenumărate privilegii- ei pot avea parte de tot ce e aici. În semn de respect, trebuie să se abțină de la a mânca din fructele cunoașterii. Aceasta a fost legea dată de Dumnezeu când i-a creat.

-.Multumessssssc, mulțumesc frumossss. Șarpele coborî spre pământ îngândurat. Cum se face că dintre toate făpturile, cele privilegiate urmau legi? Iarba nu era limitată în vre-un fel, calul decidea singur ce e bine să facă ce nu, dar aceste făpturi? Mândria șefului... erau ele oare mai proaste? De ce îi era frica lui Dumnezeu? Un rânjet viclean apăru pe fața șarpelui care decis își încerce norocul încă o dată.

A rupt un mar din pomul din pomul cunoașterii și s-a îndreptat spre femeie: -Sssssspune-mi tu, cea cu chip de porțelan, vrei îți dau în dar ceva ce nu ai mai văzut pană acum?

-Ce poți tu să îmi dai din ceea ce nu am, șarpe drag? Nu vezi că am absolut tot ce vreau aici?

Auzi la el, tupeu...

Femeia își dădu părul pe spate și îi aruncă șarpelui o privire tăioasă. Șarpele i-a spus atunci: -Ssssss... nu e chiar așa. Uite ce am aici.... Uite ce măr dulce și înmiresmat. Ai mai văzut așa ceva oare? Ssssss sunt sigur că nu.

Eva se uită la măr cu coada ochiului și zâmbi: -Ai, dreptate. Cât îi de frumos și ce bine miroase!

-Vrei sssss vrei să guști? Îndoindu-se de intențiile șarpelui,Eva îl întrebă: -Dar ia zi-mi de unde ai acest măr?

-Uite, sssss pe deal, acolo, vezi acel pom? De acolo. L-am adus pentru că ești demnă de un astfel de cadou frumos.

-Nu pot accepta , îmi pare . L-ai adus din pomul cunoașterii iar fructele lui ne sunt interzise . Între timp Adam, văzând de mult a lipsit Eva de lângă el s-a decis să o caute. A găsit-o vorbind cu șarpele. Mâniat, s-a răstit la ea: -Femeia lui Dumnezeu! Ce faci tu aici singură cu această nevertebrată odioasă?

-Adam! O, nu, nu, nu. Nu e ceea ce crezi! Acest șarpe este numai un prieten ce ne-a adus un cadou din pomul cunoașterii. Uite. Nu e frumos?

-Femeie proastă! Ce îmi aduci tu mie aici? Nu știi că acest fruct ne e oprit?

-Ssssss scuze că intervin. Ssssss știu că Dumnezeu nu va lasă să îl mâncați. Dar de...gustat, aveți voie? Ssssss. Eu cred că da. Plus că eu nu voi spune nimic nimănui despre asta.

Ssssss...e un ssssss secret -Hai iubitule, nu fii nașpa. Hai să gustăm umpic.

Așa, pentru mine, că sunt frumoasă și pentru că merit. Ce zici? Putem?

Eva arăta mai frumos ca niciodată. Privirea ei avea o strălucire aparte. Adam, înduioșat de asemenea priveliște a răspuns: -Bine, hai, fie... dar nu îi spune nimic atotputernicului, să nu se mânie pe noi Și astfel șarpele l-a pervertit pe om, făcându-l lacom și mincinos. Planul îi reușise. Însă nu se așteptase la o reacție mânioasă din partea lui Dumnezeu.

După o lungă ceartă, ca pedeapsă pentru isprava lui necurată, providența a ales să îl îndepărteze pe Lucifer de omenire și l-a înghețat în depărtări nedeslușite. Tot așa cum întunericul poate fi 44

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

să se bucure de mierea ce curgea pe fiece alee. Însă asta fu la începuturile timpului lumesc.

Odată cu dezvoltarea omenirii, s-a dezvoltat și caracterul nostru bolnav: au apărut interesele și dorințele de stăpânire. Cetățuia s-a găsit în mijlocul tuturor conflictelor, iar locuitorii ei au fost stropsiti și urgisiți. Li s-a luat tot, mai puțin onoarea și speranța Unul dintre regii cei dintâi, Decebal- cel puternic, bazându-se pe cântul lupilor, a îndrăznit să se răzvrătească împotriva căpetenii romane, Dominitian. În prima luptă dusă Creatorul i-a fost alături, căci scopul domnitorului era drept.

Istoricul român Dio Cassius spunea despre dacul cesta: „Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.”

Dar vezi tu, Decebal și-a majit sufletul când a văzut că Dumnezeu îl ajută să obțină tot ce vrea și a devenit hapsân; iar providența a ales să îl pedepsească pentru fapta lui. Fugărit fiind de armata romană, el a ales să își pună capăt zilelor, considerând că e mai demn să alegi singur să pășești în neființă decât să te ucidă dușmanul.

Pe Valea Grădiștii, sub umbra unui nuc, căpetenia Dacilor și-a blestemat semenii cu limbă de moarte: -Traznil-ar Zalmoxis pe cel care va cuteza să glasuie o vorbă despre ascunzători, cuiva de sânge străin! Căutătorii de comori să nu se bucure de un singur koson furat, iar semenii lui să se beteșugească de boli nebănuite! Spun aceste cu tânguială de moarte! Așa să fie de acum și până în veci!

-Și? Și? I-a furat cineva comoara?

- Timp de două sute de ani, viețuitorii din acele locuri s-au temut a sufla o vorbă, iar de vreunul din pruncii lor era oropsit de soartă, dădeau vina pe blestem. Timpul a trecut și cu el au trecut și amintirile acelor locuri. Ceasurile au domolit oamenii și au îndepărtat frica de blestem întrucât acum venise un nou pericol în viețile lor: popoarele migratoare.

Iată ce a urmat în istoria acestui ținut:

descris ca fiind lipsa luminii, Lucifer a devenit lipsa lui Dumnezeu. Sau mai bine zis- lipsa iubirii. În timp, în bunătatea sa Dumnezeu l-a iertat și după discuții milenare, cei doi au ajuns la un compromis: Lucifer avea să rămână un înger al întunericului și singurul rău pe care avea voie să îl facă era cel care avea ca scop final binele: cunoștința. Ziditorul a ales să trimită omul pe pământ și să îl supună unui șir de încercări înainte de a-l aduce înapoi în Ograda Sfântă. L-a lăsat pe Lucifer să se plimbe printre noi noaptea și să ne insufle gânduri necurate. A ales să facă asta pentru a ne îndemna să alegem binele în defavoarea răului. Această fu pedeapsa omenirii.

Lucifer, acest slujitor al divinității este folosit acum pentru a ne încerca. Intensitatea razelor sale ne amintește că atunci când suntem înconjurați de obscuritate, singura cale care trebuie urmată e cea a luminii.

-Mami, dar Lucifer, a iubit vreodată?

-Puiuțul meu, Lucifer iubește doar cunoașterea. El tânjește după iubire dar nu știe să o aprecieze.

Acum, cu toate că e frumos și are un suflet nobil, el este trist. Când se întinde bezna în lume, el se plimbă printre noi și ne privește din oglindă. Este atras de femeile candide și palide care se aseamănă îngerilor primordiali. Vrea să li se strecoare în minte și în inimă. Dintre toate femeile însă, cel mai mult i-a plăcut de Cătălina. Pentru că această fetișcană naivă și frumoasă era plină de patimă și de știutură.

Cătălina trăia într-un orășel de munte, în cea mai grandioasă cetate care a fost construită vreodată de un singur maistru. Această construcție impozantă avea ziduri înalte de mii și mii de metrii și stăpânea bogății fantasmagorice.

Cetatea există și în zilele noastre: ea se numește Transilvania iar constructorul ei este Dumnezeu.

Vezi tu, cinasul meu, în jurul Transilvaniei se întind munți maiestuoși coșcoviți cu păduri falnice și ape cristaline, care ascund bogății de netăgăduit- aur, sare,lignit, felurite metale, combustibili fosili, roci de construcție, și multe altele. Atotțiitorul a împodobit cetatea cu cele mai înmiresmate flori și a populat-o cu oameni ce aveau mintea curată și isprăvile drepte. I-a clădit zidurile atât de înalte întrucât nu vroia că oamenii cu un prințip hidos să ajungă în miezul regiunii și 45

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Odată ajuns la apogeu, imperiul Roman a intrat în declin. Asta e soarta marilor puteri: când dobândesc tot ce pot dobândi și sunt sătuli de atâta bine, îi pălește răul în frunte și îi pune la pământ.

Venise și timpul romanilor să sufere în urma unei vieți deșucheate. Aceste popoare „barbare” erau considerate la origini proaste și periculoase. Însă acei barbari aduceau cu sine tradiții și valori inedite. Or fost multe popoare care s-au perindat pe aceste tărâmuri, însa puține care au stat din cauza lipsei de siguranță din zonă. Printre cele care au ales să își lase amprenta au fost slavii, romii, ungurii, popoarele germanice, popoarele de origine turcă și polonezii. De multe ori sângele străin s-a amestecat cu cel local și noi oameni frumoși au apărut în lume. Au venit regii, au venit comuniștii, au plecat comuniștii apoi au revenit conducătorii locali la putere sub forma unor președinți. Zona acum face parte dintr-o țară pe nume România, o țară care apare pe harta lumii ca un pește pe uscat cu o pata de apă lângă coada.

Ușor predestinat as spune, însa asta e o alta poveste.

-Mami, zi-mi despre Catalina. Cum a cunoscut ea Luceafărul?

-Ei, dragul meu, Cătălina... Cătălina îl observa în fiecare noapte încă de mic copil și visa ca într-o zi să zboare până la el și o să se joace în părul lui uite așa, cum mă joc eu în al tău acum. Îi va spune că îl va iubi mereu și că nu există astru mai frumos ca el pe cerul înstelat dar că nu dorește să îl stăpânească pentru că toți ar trebui să se bucure de imaginea lui. Ea va păstra acea amintire pe veci în suflet, apoi se va întoarce pe Pământ. Cătălina vroia ca toți copii să se bucure de umbra lui. Vroia că oamenii să cadă într-un dulce păcat sub binecuvântarea razelor sale și să viseze la perenitate.

Cătălina avea însă și o latură întunecată: era fascinată de meteahnă. Dăscălita ei, văzându-i latura boemă, i-a spus într-o zi că e ca o buruiană.

Cătălina se întrebase atunci: ce știa dăscălita despre buruieni? Pentru ea erau doar răul care trebuia eradicat-suflete care storceau viață din umilele corole arătoase din grădină și care se răspândeau peste tot. La auzul acestor slove răutăcioase, fetișcană și-a pungit buzele și s-a uitat în pământ. Pentru ea buruienile erau spirite luptătoare, expansioniste, contestatare, minunate

în sălbăticia lor. Da, era o buruiană, pentru că viața a încercat să o doboare de atâtea ori, dar ea a supraviețuit în cele mai vitrege condiții. Oamenii i-au spintecat membrele, trupul, au aruncat cu otravă pe ea, dar ea mereu ea a tins să se îndrepte spre lumină. Cu voia Atotputernicului a crescut și a ajuns unde nimeni altul nu a reușit. Da, s-a infrupat din seva speranței ce aparținea altor flori din grădină. A luat tot ce e mai bun de la cei din jur și așa a crescut. Nu e vina ei ca ceilalți s-au ofilit de oftică în prezența ei.

-Hrrrrrrrrrrr.......

Micul floricel a pătruns în lumea reveriei. Mama lui l-a sărutat pe frunte și l-a acoperit cu picuri de chiciură.

Elev Martin Fabian Ionuț A obţinut la FESTIVALULUI-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a V-a, 21 iunie 2016 - Premiul I la secțiunea pentru copii Înfrângerea Necuratului Cândva, pe vremea când oamenii încă mai credeau în duhuri rele, babe cloanțe cotoroance, spirite și lucruri necurate, românii dintr-un sat din Munții Maramureșului erau subjugați de teroarea lor.

Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă cu înfățișarea unei femei frumoase și seducătoare. În fiecare seară, oamenii își duceau caii la păscut, iar după ora douăsprezece noaptea, bărbații vedeau o lumină strălucitore ce se transforma în acea femeie. Frumusețea ei îi orbea pe neștiutorii care picau în mrejele ei necurate, făcându-i să o urmeze printre mărăcini și tufișuri spinoase fără a conștientiza acel lucru. În fiecare dimineață, aceștia se trezeau la locul unde erau caii, dar erau plini de zgârieturi. Abia după o vreme mai îndelungată aceștia și-au dat seama că aveau de a face cu strigoii.

Babele din sat spuneau despre strigoi că ei sunt de fapt sufletele unor oameni morți, care sau dus pe lumea cealaltă cu sufletul neîmpăcat și care se transformă în toiul nopții într-un animal sau într-o apariție fantomatică provocând pagube 46

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

sau probleme celor pe care îi întâlnește. Tot despre ei mai spuneau că se află în legătură cu diavolul și că se ocupă cu vrăji și cu farmece.

Sătenii observând ce se întâmpla, au început să ia măsuri. Au început să poarte usturoi legat la gât, seara făceau însemnul crucii pe poarta casei tot cu usturoi, făceau rugăciuni fierbinți în cinstea lui Dumnezeu. Dacă seara vedeau lumini pâlpâitoare sau fete umblând pe drum, nu aveau voie să le urmeze sau să le cheme în casele lor și neapărat, înainte de culcare își făceau semnul crucii cu limba în gură de trei ori. Totodată, și animalele erau în pericol în fața strigoilor, deci oamenii nu le mai duceau peste noapte la păscut și când le închideau în poieți, ungeau ușa cu usturoi.

Oamenii făcând ce le-au zis babele înțelepte, sperau să scape astfel de strigoi. Însă aceștia apăreau mereu după miezul nopții și chiar îi trezeau pe cei ce adormiseră. Ei nu intrau în case, dar stăteau la pragul ușilor și așteptau chemarea de a intra în casă. Animalele nu mai erau productive, dimineața se trezeau cu spaimă și nu mai mâncau. Feciorii cădeau ca spicele de grâu în fața ispitelor femeiești, ajungând ca familiile lor să sufere de neajunsuri și de boli.

Asta nu era tot. În timpul zilei, oamenii trebuiau să-și procure mâncarea.

Aflați în zonă de munte, agricultura de cultivare a plantelor nu se putea practica, iar animalele nu aveau multe locuri în care să pască.

Așadar, singurele animale pe care le aveau oamenii erau vacile și caii. De la ele doar laptele îl puteau folosi și rareori carnea vițeilor. Fără carne oamenii nu puteau trăi, deci pescuitul în apele repezi ale râurilor montane era singura lor alternativă.

Până atunci, oamenii puteau pescui liniștiți pe apele râului de lângă sat, în care roiau crapii, clenii, mrenele, lostrițele sau păstrăvii.

Poziționarea satului lor făcea ca pescuitul să fie practicat de orice fecior.

Cu apariția strigoilor, Necuratul își dorea să facă viața bieților români de la țară una crâncenă. Nu era de ajuns că mulți oameni își pierdeau mințile seară de seară, că acesta a trebuit să aducă năpastă și peste râul din care pescuiau. Știma apei ajunsese să-și facă culcuș în apele tulburi ce mișunau printre crestele înalte ale munților. Ea prindea diverse forme, dintre care

cele mai dese erau asemănătoare cu a strigoiacelor, adică lua forma unor femei frumoase ce-i atrăgea pe neștiutori la înec. În alte cazuri, știma se transforma într-un pește ce nu putea fi prins de oameni în niciun fel.

Cât timp avea acea formă, îi zăpăcea pe oameni atât de tare încât aceștia ajungeau să se arunce de bună voi în râu și să moară.

Problemele oamenilor au ajuns foarte grave. Multe femei au devenit văduve, mamele boceau copiii morți și mereu acestea duceau povara familiei pe umeri. Dacă cineva suferea de o boală, femeile aveau grijă de acel lucru, dar dacă ele erau bolnave, deja treburile se complicau. Întro zi, una dintre văduve, pe nume Teodosia, realiză că problemele lor se puteau datora faptului că ceva nu făceau cum trebuie, deci se adresează babelor din sat: - Nu știți ce se întâmplă în satul acesta?

De mai bine de două săptămâni îmi bocesc soțul care s-a înecat în râu, iar ieri a murit la fel cumnatul meu. Ce va rămâne de noi dacă ne mor bărbații? Nimic din ce ne-ați spus să facem până acum nu a funcționat. Sigur ceva nu facem cum trebuie! De ce, de ce, de ce??? Și acesta căzu înlăcrimată la picioarele babelor, care nu aveau niciun răspuns la întrebările ei. Au încercat să o consoleze, dar în zadar. Singura speranță pe care o mai avea era în părintele satului. Acesta porni la biserică pentru a vorbi cu el, dar când a întrat pe ușa casei lui Dumnezeu, l-a găsit pe părinte mort în fața altarului. Chiar în acel moment, clopotele bisericii au început să cutremure întreg satul, fără ca cineva să le fi atins.

Teodosia înțelese că acela trebuia să fie un semn. Nu mai avea timp de pierdut și trebuia să înștiințeze oamenii despre cele petrecute la biserică. Fiindcă s-au auzit clopotele bătând în toiul zilei, sătenii deja se îndreptau spre lăcașul de cult. Acolo văduva le povestiră cele întâmplate, iar babele, care au fost și ele de față au cugetat la situație. După o meditație scurtă, cea mai bătrână dintre ele spuse: - Necuratul a adus multe pagube asupra satului nost’. Dacă cineva nu v-a încerca să ne liniștească sufletele suntem dați morții! Avem nevoie de un curajos, care să pornească împotriva nagodelor ce ne înconjoară!

47

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Dintre săteni nimeni nu se încumeta să înainteze în a alunga ființele necurate. Însă, în timp ce babele așteptau un viteaz, un flăcău ieși în fața adunării și zise: - Eu, Bucur, mă încumet să pornesc în această aprigă călătorie de a înfrânge forțele răului!

Lumea să uită îngrozită către el, după care aceeași babă continuă: - Tu? Ești sigur că ești în stare să faci acest lucru? Încă ești mic...

- Da! Cu credință în Dumnezeu și ajutor de la El, voi reuși!

- Atunci, fii binecuvântat! Fie ca tu să readuci bunăstarea și liniștea peste satul nostru!

Bucur, imediat după adunarea sătenilor, își pregăti niște merinde pentru-ale gurii, umplu o ploscă cu vin și porni la drum. Încă nu și-a pregătit strategia, dar a hotărât că va judeca drept în timp ce merge pe potecile pădurii.

Se înnoptase, iar el trebuia să facă popas.

La umbra unui fag bătrân, luna cea măreață îi lumina fața îngândurată. Setea îl lovi, așa că bău vinul cel dulceag din plosca ce și-o puse cu el.

După ce se așeză comod, începu a găsi o cale de a-l învinge pe Necurat. Miezul nopții sosea, iar el văzu după un tufiș o fată drăguță care îl striga pe nume. Voia să meargă după ea, dar și-a amintit că trebuie să fie tare și să înfrunte strigoiul. Își scutură capul și observă că nu mai era nimeni.

Așa, Bucur află că necazurile nu-i bântuiau doar pe cei care erau în interiorul satului său, ci pe toți sătenii, indiferent de locul în care se află. Înfipt nevoie mare în gândurile sale, era bucuros că putea face față ispitelor drăcești, dar era și mai bucuros pentru că îi veni o idee. Avea destul de umblat pentru a o împlini, dar era dispus să facă acel lucru pentru prietenii săi.

Undeva, pe vârful unui munte nu foarte îndepărtat de cel pe care umbla, stătea un călugăr singuratic, despre care se zicea că era un intermediar dintre pământ și Rai, oameni și Dumnezeu. A pornit cum s-a crăpat de zi. Până la lăcașul călugărului a mers pe jos cale lungă, sosind acolo chiar pe la mijlocul zilei care deja începuse pentru el.

Ajungând la călugăr, el îl găsește pe acesta meditând și făcând rugăciuni. A așteptat

respectuos până bătrânul și-a terminat lucrurile, după care i se adresează astfel: - Bătrâne călugăr din singurătatea munților, am venit la tine cu o rugăminte uriașă!

Satul meu a fost blestemat de Necuratul la pierzare, iar eu vreau să aduc salvarea sufletelor acestora. Există o cale ca Dumnezeu să mă ajute?

- Sigur că da, tinere! spuse acesta printre mustăți. Dar,...

- Dar ce? Sunt dispus la orice!

- Dar pentru asta trebuie să intri într-o conexiune mai strânsă cu El. Vei avea nevoie de o pregătire, apoi vei afla ce trebuie să faci în continuare. Putem începe chiar acum!

Așa au și făcut. De atunci, Bucur s-a pregătit intens următoarele trei zile în controlarea minții, iar când pregătirile s-au terminat, acesta împreună cu călugărul au început o meditație în care să comunice cu Dumnezeu. Aceasta a durat mai bine de o oră, timp în care Bucur a aflat ce avea de făcut pentru a-l înfrânge pe Necurat. În inima stâncii celei mai mari de pe acel munte se găsea puterea fulgerului. Nimeni nu putea nici măcar să atingă stânca, darămite să ajungă la inima acesteia. Bucur primise permisiunea de la Dumnezeu ca să ia puterile stâncii. Când a găsit stânca, băiatul a lovit-o cu pumnul zdravăn de trei ori, așa cum îi fusese indicat. În acel moment, o lumină arzătoare îi pătrunse în corp și îl făcu să tresară. Din acea clipă, el avea puterile cerești primite pentru a-și duce misiunea la îndeplinire.

Seara următoare era Lună plină, iar atunci Satana avea puterile reîncărcate. Lui Bucur, prin cârmuirea Tatălui ceresc, nu-i mai era teamă de nimic și era gata să pună punct năpastei cernuite peste satul său. Pentru a se întâlni față în față cu Necuratul, băiatul a mers în mijlocul pădurii din apropiere, unde era o pajiște verdentinsă. Acolo, chiar la miezul nopții a rostit următoarele: - Vino aici, Necuratule, ființă mârșavă și mincinoasă care te târăști prin lume și aduci necazuri, vino de dă socoteală în fața părintelui meu, Dumnezeu!

Atunci, cerurile s-au cutremurat și un sunet lung de gong se așternu peste pajiștea în care stătea așteptând Bucur. Ca de nicăieri, o 48

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

femeie înaltă de 3 metri și mai frumoasă de cât orice muritoare apăru în fața lui și începu: - Bună seara, micule Bucur! M-ai chemat? O, dar ce socoteală am de dat?

Băiatului îi era scârbă să vadă că Satana apăru în fața lui tot în forma unei femei, exact ca strigoii întâlniți până atunci, doar că mai mare. Pe lângă el era dublu, dar îmbărbătându-se a răspuns: - Nu te preface că nu știi! Ai adus prea multe pagube peste românașii mei. Stăpânul meu ar putea să te ierte dacă îți ceri scuze în fața lui și totodată retrăgând năpastele din satul meu!

- Vai, dar cum poți să-mi ceri una ca asta? hodorogi seducător, încercând să-i fure mințile. Nu am putea rezolva altfel?

- Sigur că nu! Doar nu credeai că va fi așa ușor să fii iertat. Luptă, altfel piei ca un laș ce ești!

La auzul acelora, Necuratul își sări din minți și se prefăcu într-o ființă odioasă și mânioasă, gata de luptă.

- Luptă ai vrut? strigă tulburător. Atunci asta vei primi!

Chiar în clipa următoare, bestia se repezi către băiat și-l trânti la pământ. Pe urmă, el se ridică de jos și începu să-și folosească puterile proaspăt dobândite. Săgetă către arătare un fulger ce-l clinti din noc. Necuratul din interiorul dihaniei începu a râde, zicând: - Doar atâta poți? Și îl lovi din nou pe băiat. La o vreme, după ce pică jos de mai multe ori, Bucur ajunse să fie tare obosit. Credea că nu mai are nicio șansă pentru a învinge Satana, dar se înșela. Dumnezeu văzând din ceruri cum acesta se străduia din răsputeri să-i facă față bestiei pentru a salva satul natal, îi transmise telepatic forța necesară victoriei. Când Bucur a simțit că corpul i s-a revitalizat, s-a ridicat în picioare încrezător în forțele proprii, după care a început să-și degaje toată energia fulgerelor din mâini formând o sferă de raze nimicitoare, care o dată ce și le-a revărsat pe toate, le-a aruncat spre Necurat, învingându-l.

Bestia a căzut la pământ zdrobită, după care se transformă în cenușă.

Când el a realizat că a învins-o pe Satana, a sărit în sus de bucurie și a început să-l ridice în slăvi pe cel fără de care nu ar fi avut izbândă, adică Dumnezeu.

Încă din acea seară porni spre casa lui ca să dea de veste oamenilor că au scăpat pe vecie de vicleniile diavolului. A ajuns chiar la revărsarea zorilor, înainte de a răsuna cântecul cocoșilor care dau deșteptarea. Văzând că lumea încă dormea, a început să strige: - Lume, lume! Ieșiți afară din casele voastre!

Tot satul s-a trezit la auzul strigătului.

Oamenii au ieșit afară și s-au strâns în jurul lui Bucur, uimiți de reîntoarcerea acestuia. Fără ca vreunul să înceapă să-l întrebe ceva, el zise: - Mă bucur să vă revăd! Am o veste de mult așteptată! L-am învins pe Necurat și de azi începând, satul nostru nu va mai fi bântuit de niciun strigoi, sau de știma apei. Cu puterea lui Dumnezeu am eliberat satul de mânia diavolului!

Zic că merită să petrecem! Și exact ca în îndemnul lui Bucur au făcut. Au pornit o horă mare în cinstea înfrângerii Necuratului și au petrecut trei zile și trei nopți fără întrerupere. Din ziua următoare oamenii au revenit la obiceiurile inițiale. Scoteau animalele la păscut și seara, pescuiau, dar cel mai important lucru era că românii satului Maramureșan și-au sporit iubirea și credința în Dumnezeu, fără de care și acum mai suportau asupririle Necuratului.

Note de călătorie Prof. univ. Titi TURCOIU: La Rüdesheim, pe Rhin În aval de Koblenz, vaporaşul turistic aluneca uşor pe apa limpede şi clară a Rhinului, fascinând mulţime pestriţă de turişti cu peisagii de început de toamnă timpurie. Până la Rüdesheim îi trebuia cinci ceasuri bune ca să străbată cei 72 de kilometri de apă curgătoare, pe care orice banal autoturism i-ar fi “înghiţit” nu în mai mult de unul. La prova, urechea şi epiderma feţei percepeau o adiere blândă şi aducătoare de calm. Încă în putere, soarele de sfârşit de august, mângâietor, îmi amintea de nisipul cald şi apa verde-albăstrie ale plajei din Mamaia, pe care anul acesta le “părăsisem” pentru prima mea ieşire din 49

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

ţară, în lumea capitalistă. Era greu de rezistat ispitei, aşa că am ocupat, “la bust”, şezlongurile multicolore de pe puntea de promenadă. Gestul ne-a fost imitat fidel de mulţimea de iubitori ai ultravioletelor de sfârşit de vară.

a tacâmurilor. Cu încă o “lecţie” servită de capitalism, am coborât către oraş, pe un drum îngust, cu multe serpentine, printre viile înmiresmate.

Noaptea, oraşul Rüdesheim pare strict delimitat teritorial de un criteriu aparent bizar: zgomotul. Cine vrea, acceptă şi se distrează în zona în care numărul decibelilor zburdă necontrolaţi de vreo anume comisie de poluare.

Cine nu, se odihneşte în bună pace, în zona în care liniştea şi întunericul sunt de mormânt! (O elegantă, inteligentă şi simplă modalitate de reducere a consumului de energie electrică! ) “Oraşul de distracţie” nu se lăfăie în spaţiu.

Străduţele, care urcă din malul stâng al Rhinului, sfidând abaterile de la perpendicularitate, nu depăşesc adesea doi metri lăţime. Acestea sunt tixite de restaurante, cu bucătării şi muzică specifice multor ţări cu tradiţii turistice. Ieşi din restaurant şi intri în restaurant. Cale de mijloc nu există! Se dansează de-a valma, se cântă, iar buna dispoziţie se îneacă în delicioasă licoare a vinului de Rhin. Se poate sta oricât...dacă banii şi timpul îţi permit. Ispita era atât de mare încât, chiar şi după cina noastră bogată în macaroane, n-am rezistat tentaţiei de a degusta vinul de Rheinhessen. Alb şi licuros...delicios! Toţi vizitatorii erau veseli, binedispuşi…

Un agrement de cinci ore pe Rhin, la sfârşit de august, are o fascinaţie aprte. Firul apei se scurge molcom între maluri înalte, de un verdearămiu plăcut şi odihnitor, ondulându-se când la stânga, când la dreapta. Din loc în loc, pâlcuri de pădure coboară uneori până la oglinda apei, îngemănându-se într-un decor feeric. Într-un aranjament ce poate sfida ideea de paralelism se întind construcţiile de susţinere a vestitelor vii de pe Rhin. Pământul, soarele şi omul, într-o înţelegere de invidiat, colaborează armonios la producerea, în final, a lichidului în care mulţi consumtori susţin că „se găseşte adevărul”! Din loc în loc, cenuşii sau roşcate, stau, uitate de vreme, castele cu turnuri înjumătăţite, semn al durării de mai-nainte. Un italian flecar nu se poate abţine şi-şi declamă constant admiraţia: „ Che bello castello, che bello castello! Io voglio fare una fotografia”. Căutam în amintirea legendei şi mă întrebam: care o fi oare stânca de unde Loreley, pieptănându-şi unduios părul de aur, ademenea cu cântecele sale pe luntraşi, spre pierzania lor?

Către asfinţit, „leneşul cu abur” ne debarca la cheul ospitalierului oraş de vacanţă, Rüdesheim.

Autocarul, cu care plecasem din Aachen, cu destinaţia München, prompt ca de obicei, ne aştepta odinit deja la debarcader, pentru a ne transporta la un Jungendherberge din afara oraşului. Administratorul, om trecut de a doua vârstă, ne-a repartizat calm lenjeria de pat şi ne-a oferit una din camerele cu paturi suprapuse de la subsolul “hotelului pentru tineret”. Cina am servito practicând principiul autogospodăririi, bine cunoscut nouă în socialismul comunist românesc, care, în final, implica spălatul şi uscatul veselei şi

Târziu, în noapte, străpungând cu dificultate întunericul “oraşului de odihnă”, mă îndreptam către “hotelul” din vii, după ce sunasem pe colegul Belei Andrei, care îşi efectua stagiul de doctorat la Technische Hohschule din Darmstadt cu profesorul Bhöme. În seara aceea n-am mai avut timp pentru reflecţii şi vise... Dimineaţa, când soarele auriu se lupta cu ceaţa deasă şi albicioasă, chinuindu-se să ştergă roua groasă de pe strugurii copţi ce-şi aşteptau metamorfoza şi frunzele arămii de viţă de vie, autocarul se “încărca” şi cu amintiri ce se vor lăsa cu greu uitate....

50

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Am să-i dau și un borcănel Cu miere, că-i mititel Știu că mult o să-i mai placă, O să vină iar la joacă!

Poezii pentru copii Andreea Elena Ion

Vasile GROZA

MĂRIUCA Măriuca-i o fetiță Frumușică, hărnicuță, Îngrijește în grădină Floricia ei micuță.

LA VINTILEASCA

- Dragă flare parfumată, Să te faci mare îndată, Mâine să te duc acasă, Să miroși frumos la masă!

CĂȚELUȘUL MEU

Grupul veseliei iată, Sus pe muntele luminii.

Fericiți ca niciodată Copiii-s deasupra lumii!

Soarele se scaldă-n nori Muzica ne însoțește Dimineața de cu zori, Peste tot ne găzduiește!

Cățelușul meu iubit Astăzi s-a cam necăjit, Nu a vrut să mai mănânce Biscuiți și lapte dulce.

Refren Veniți la noi Cântați și voi, Să cânte toată lumea.

Azi veselia e în toi, Trăiască prietenia!

I-aș fi dat eu ciocolată De n-aș fi mâncat-o toată, Însă ar vrea un os gustos Fiindcă este sănătos!

MARTINEL

Vântul naiul îl strunește Glasul nostru-l însoțește.

Peste văi se răspândește Atmosfera-i de poveste!

Martinel e supărat Că aseară l-am certat Și n-a vrut să mai vorbească, Nici la joacă să pornească.

Vulturul de pe ”Golgota”, Și-a deschis aripile Iar copiii vin cu gloata Împânzind cărările

A venit el, Azorel, Însoțit de Motănel Și cu Rică Iepurică Să mă joc, că eu sunt mică!

Refren Veniți la noi Cântați și voi, Să cânte toată lumea.

Dar îl vreau pe Martinel, Ursulețul răsfățel.

Am să merg să-i cer ierare De l-oi fi certat prea tare.

51

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Cântecul ușor plutește Peste munții înverziți Un bătrân ne povestește Taina plopilor sădiți!

Ea e prima lucrătoare Marți repede se deșteaptă Miercuri vine în continuare Joi tiptil s-a strecurat Vineri gata a încheiat Săptămâna lucrătoare Pentru mulți obositoare

Lacul cu luceferi plin În noaptea cu lună nouă Stelele pe-un cer senin Cad cu bulele de rouă!

Sâmbată startul l-a dat Pentru odihna cea bună Duminică s-a alăturat Să facă echipa bună.

Azi veselia e în toi, Trăiască prietenia!

Refren Veniți la noi Cântați și voi, Să cânte toată lumea.

Azi veselia e în toi, Trăiască prietenia!

Căluțul norocos Un cal zace părăsit Glezna și-a luxat un pic Stăpânii l-au dus în luncă Fiindcă nu e bun de muncă

Notele țâșnesc din strune Vocile zboară-n ecou Vintileasca e-o minune E al naturii cadou Darul de la Dumnezeu!

Dar primarul a aflat Pe stăpânii i-a amendat Și știa un om cu stare Ce o herghelie are

Bis La Vintileasca La Vintileasca Este imnul ce-nălțăm La Vintileasca La Vintileasca Veniți să ne bucurăm!

La, la, la, la, la La, la, la, la, la La, la, la, la, la, la, la, la!

Rana nu-i așa de gravă Medicul acum i-o leagă Ovăz, orz a îmbucat Acum stă la țesălat După o lungă îngrijire Pielea-i prinde strălucire E un cal chiar arătos Alb, cu un botic spumos

Ionela MINCIUNESCU Zilele săptămânii Șapte zile ce au fost și botezate În calendar așezate Și au propus de voie bună Să formeze o săptămână Luni morocănos se arată 52

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

răsăritean al ţării... De pe acest tăpşan culminant de unde munţii Săcuieni cotesc spre ţara Vrancei, tot Bărăganul, tot câmpul Brăilei, tot şesul Galaţilor cu matca Râmnicului, cu valea Buzăului, cu lunca Siretului, toată acea lată şi oablă câmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie şi lucioasă, ca faţa unei uriaşe sinii de aur...” (Alex. Odobescu – Pseudokinegheticos, capitolul XI)

Tradiții și obiceiuri Livia CIUPERCĂ

Dacă acţionăm împotriva firii, natura îşi pierde din feeria sa şi-atunci se dezlănţuie.

Răzvrătindu-se, natura pare-a se-nfrăţi cu fiinţa umană, ca-ntr-o îngemănare întru suferinţă. Câtă dreptate are Dimitrie Cantemir în a sa Istorie ieroglifică: „Clătească-se cerul, tremure pământul, aerul trăsnet, norii plesnet, potop de holbură, întuneric de negură vântul să aducă...” (Partea a opta). Şi totuşi, istoria ne contrazice. Descoperirea unor schelete de fosile de Machairodus (un carnivor feroce din neamul pisicii – la Bereşti şi Măluşteni de Covurlui) sau a primelor fosile de zimbru (în trei localităţi din judeţul Covurlui), plus toponimele rezultate (Bursucani, Zimbru, Drăguşeni-Zimbru) dovedesc – posibil – şi primele jertfe vânătoreşti, primele zbateri întracest traiect al existenţialului pământesc (Gh. Nedici). De asemenea, informaţiile oferite de Alexandru Odobescu – într-al său Pseudokinegheticos, ne îndreptăţesc a crede că scenele de vânătoare „împerecheate” cu scenele religioase, de pe Arcul lui Traian (Roma), converg înspre ideea că – la începuturi – vânătoarea reprezenta ofrandă pentru zei.

Tainiţele vânătorii Vânătoarea este meşteşug. Vânătoarea este artă. Vânătoarea le poate îmbrăţişa – pe amândouă. Depinde de măiestria fiecăruia întru înnobilare, neuitând că orice îndeletnicire îşi are nobleţea şi frumuseţile ei. Importantă este credinţa în litera legii celei sfinte şi nemuritoare, şoptind, în taină, pentru o duhovnicească binecuvântare: „Învaţă-mă, Doamne, calea legilor tale şi mă voi ţine pururea de dânsa, / Dă-mi pricepere să înţeleg legea ta şi o voi păzi cu toată inima mea, / Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor tale, că aceasta este dorinţa mea. / Pleacă inima mea la învăţăturile tale, iară nu la dorinţa de câştig. / Abate ochii mei de la deşertăciuni şi mă înviorează în căile tale! / Îndeplineşte făgăduinţa dată robului tău, pentru frica ce-o am înaintea ta. / Depărtează de la mine ocara ce mă întristează, că judecăţile tale sunt bune. / Iată, am dorit să împlinesc poruncile tale, înviorează-mă cu dreptatea ta!...” (Psalmul 118. E. 33-40 )

De-a lungul timpului însă, s-au acumulat extrem de multe informaţii. Despre abundenţa vânatului în Vechiul Regat, spre exemplu, s-au conservat mărturii cinegetice încă din timpul domniei lui Petru V. Şchiopul – cu precizarea: „la 1612, un negustor veneţian, Tommaso Alberti, călătoreşte de la Constantinopol în Moldova” şi când ajunge la Galaţi, „se miră de ieftinirea alimentelor, a peştelui în special, dintre care morunul foarte abundent; de asemenea, iepurii, care se vindeau cu 5 solidi unul...” (Gh. Nedici – Istoria vânătoarei) Din perioada 1709-1714, datează şi consemnările unui soldat din armata lui Carol XII al Suediei, rătăcit prin ţările române: „În toată Ţara Moldovei este un belşug nemaiauzit de

Se bate subtilă monedă privind plăcerea vânătorii, dar – să-mi fie cu iertare – plăcere să fie dacă ucizi? Cum noi, „sălcii gânditoare” avem dreptul la viaţă, celelalte creaturi ale Domnului pe-acest pământ de ce ar fi vitregite? Bineînţeles, contrazicerea îşi desface aripile, şopotind că viaţai o junglă. Supravieţuieşte cine este iscusit. Şi totuşi îndrăznesc a crede... contrariul. Nu, viaţa nu este o junglă. Noi suntem iresponsabili. Totul în jur ne îmbie să fim buni, calmi şi generoşi. Astfel, natura ni se va dărui în toată splendoarea ei. Iată: „Soarele apunea... cercul lui roşiatic scăpătase până pe zarea orizontului şi razele-i calde şi senine, pare că se aşternuse peste tot şesul 53

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

vânat de tot soiul...” (Gh. Nedici – Istoria vânătoarei)

suprapune numelui de erou pe acela de iscusit vânător, la care vom adăuga calităţile demne de reţinut şi consemnate, cu subtilitate, de către Alexandru Odobescu, anume că „simţirile-i sunt... deştepte”, iar „inima-i vegheată”, „mereu, în mişcare...” (Pseudo-kyneghetikos)

Unele notaţii amintesc de „blănurile de vânat, căutate la export”, Nicolae Iorga – despre şoimii şi coruii (uli), „bir turcilor” (spre deosebire de sfârşitul secolului al XVIII-lea, când „tătarii căutau în Moldova ulii şi coruii pentru vânătoare”). Sunt precizări care susţin ideea că şi la noi se vâna cu ajutorul şoimilor (G. IonescuGion), vânătoarea „cu bătaia”, cea cu ogari sau cu şoimi, hăitaşii, cetele de vânători domneşti; reţinând că primele arme de vânătoare au fost: ciomagul, toporul, măciuca, suliţa, praştia, arcul, puşca.

Dar în prefacerile timpului-timp, eroii vor fi înlocuiţi cu artişti pricepuţi nu doar în arta vânătorii, cât şi în plăcerea de a consemna frumuseţile acestei arte – înţelegând, deopotrivă, pescuitul şi vânătoarea. La noi, a-i numi doar pe scriitorii – maeştri ai condeiului – ne străfulgeră teama că am putea omite pe cei mai iscusiţi – şi-ar fi regretabil. Texte descriptive, interesante, datorăm lui C. Negruzzi, V. Alecsandri, I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu, Jean Bart, Nicu Gane, N. Dunăreanu, I. Agârbiceanu, Alex.

Cazaban, Geo Bogza, V. Voiculescu, G. Topârceanu, N. C. Cristoveanu, Fănuş Neagu etc... sau, mai recent: Ioan Ţicalo, Mariana şi Dan Răduţu, Vasile Cotta, Mircea Ionel Ples, Gh. Colţ, Eugen Popescu-Jianu şi lista este extrem de bogată. Regretăm omisiunile!... Numind doar prozatorii... Dar poeţii, compozitorii, pictorii, sculptorii?!...

În lucrarea Alte întâmplări de vânătoare..., N. C. Cristoveanu se arată impresionat de studiul lui C. Negruzzi – Vânătorul bun sau meşteşugul de a nu-ţi fi urât (un text conceput, posibil, în perioada 1838-1844, publicat în Documente şi manuscrise literare, vol. I, 1967), considerat un adevărat „opuscul cinegetic”.

Pentru cei care doresc documentaţie specială, în domeniu, interesante sunt studiile: C. C. Cornescu – Manualul vânătorului (1874), Al. Odobescu – Pseudokinegheticos (1874), Daniil G. Carussy – Călăuza vânătorului (1899), Ernest C. Gheorghiu – Vânătoarea în România (reeditată în 2001), N. Suţu – Vânătoarea în Moldova (18271860) sau Memoriile (1899) sale. N. N. Străvoiu şi N. A. Străvoiu vorbesc de utilitatea „limbajului vânătoresc”, iar pentru cunoaşterea termenilor, se impune a consulta Dicţionarul cinegetic sau Istoria vânătoarei – de Gh. Nedici.

Nostalgia unor timpuri de poveste dobândeşte aură fermecătoare, gândind la întinderile nesfârşite – binefăcătoare vânatului. Şin acest context, avem a reţine informaţiile oferite de Dimitrie Cantemir – în a sa Descriptio Moldaviae (capitolul Despre vânătorile domneşti), unde precizează că „la moldoveni, ea (vânătoarea) se bucură de cinste...”, momente când domnitorii medievali ofereau câte un „dar” (spre exemplu, cine prindea o vulpe – primea „60 de aspri”, pentru un porc sălbatic – un taler, pentru un urs – un galben, pentru o ciută – 80 de aspri), pentru a „îmbărbăta sârguinţa vânătorilor...”

Şi iată că implantarea noastră-n străvechime este şi ea tot o taină. O mare taină de „reînturnare” în „dimineaţa de cuvinte” – îndrăznind o apropiere a metaforicului creat de poetul Coriolan Păunescu, o reînturnare înspre tărâmurile biblice şi înspre „cel dintâi viteaz (de) pe pământ” – Nimrod, fiul lui Cuş, strănepot al lui Noe – „vânător vestit... înaintea Domnului Dumnezeu” (Facerea 10.9) Şi-avem a reţine că acest străbun Nimrod nu a fost doar un iscusit vânător, ci şi un erou (gibbōr), care a trăit în Babilonia, unde a fondat cetăţile Ninive şi Calah – din Asiria (Dicţionar biblic). Aşadar, istoria

Despre bucuria şi belşugul vânătorii, ne-au rămas numeroase mărturii cu valoare de document, din Vechiul Regat – consemnate meticulos de către Gheorghe Nedici – în a sa Istorie a vânătoarei. De-a lungul secolelor, aria benefică acestei frumoase şi nobile îndeletniciri sa restrâns, explicabil, prin extinderea suprafeţelor agricole şi a aşezărilor omeneşti, punându-se mare 54

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

preţ pe „tehnica ocrotirii şi recoltării vânatului” – în viziunea lui Vasile Cotta, în studiul Vânatul şi vânătoarea în România; „vânătoarea raţională” – autor Iancu Braicu; „etica naturii” şi „etica vânătorească” – despre care ne sfătuiesc Nicolae N. Străvoiu şi Nicolae A. Străvoiu, în studiul Trăiri vânătoreşti cu şi fără câine.

vânătoarea este un exerciţiu estetic: „Priveam sfios pe glezne săruturile ierbii / Şi căutam tăcerea în frunze de arin / Pe clipele-aşteptării când o să iasă cerbii / Ecourile puştii vor răsuna din plin. // Dar mângâierea ierbii şi frunzele tăcerii / Mi le-au lăsat pădurea cu-ntregul ei tumult. / Şi am rămas de strajă în oglindirea serii / Ecouri de copite în murmur să le-ascult” (Vânătoare).

Plăcerea şi trudnicia vânătorii se oglindesc în trofeele cinegetice sau în cele ale creaţiei ficţionale. Aşadar, puşca de vânătoare şi stiloul pot deveni arme întru imortalizare a clipei de taină. O dovedeşte Plinius cel Tânăr (contemporanul lui Decebal, despre care-şi aminteşte şi în textele sale) în scrisoarea pe care io adresează prietenului său Cornelius Tacitus: „Ai să râzi, şi ai de ce să râzi... am prins trei mistreţi, şi încă foarte frumoşi... Stăteam lângă plase şi aveam la îndemână nu parul ascuţit sau lancea, ci un stilet şi tăbliţele cerate; cugetam la câte ceva şi notam, aşa că, dacă m-aş fi întors acasă cu mâinile goale, tot aveam tăbliţele pline. Nu trebuie să dispreţuieşti acest fel de studiu. E de necrezut cum activitatea şi mişcarea trupului pot stimula gândirea, iar singurătatea pădurii care te împresoară şi însăşi liniştea desăvârşită care se cere la o vânătoare sunt tot atâtea îndemnuri vii la cugetare. Prin urmare, când te mai duci la vânătoare, ascultă-mă pe mine şi aşa cum îţi iei coşul cu pâine şi plosca, ia cu tine şi tăbliţele; te vei convinge că şi Minerva cutreieră munţii, nu numai Diana. Cu bine”.

Şi-avem a reţine, în plan ficţional, un avertisment al eticului domină textele multor creatori, altfel, împătimiţii iraţionali vor păţi precum Loveţ, protagonistul lui George Topârceanu – din naraţiunea Într-o dimineaţă de primăvară, judecat de zburătoarele văzduhurilor... pentru nechibzuinţa sa.

De asemenea, în schiţele, povestirile, unele romane, ba chiar şi în articolele şi reportajele sale, scriitorul Mircea Ionescu ne convinge că vânătoarea este o artă, o „nobilă” artă. Câtă dreptate are „blândul moş Vasile”, vocea auctorială: „Vânătoarea... nu înseamnă să ridici arma la umăr şi să tragi în tot ce-ţi iese în cale! Înseamnă, în primul rând, linişte, încântare, odihnă şi speranţă. Înseamnă meşteşug, ştiinţă, chiar. Şi, nu este neapărat nevoie ca tolba să-ţi fie plină la întoarcerea acasă, ci sufletul, cu nepreţuitele frumuseţi ale câmpului!...” (Bursucul) Această îndeletnicire-pasiune sau „neastâmpăr” (George Topârceanu) îşi are legile ei, bine scrise, stricte, drastic de riguroase. Cât priveşte vânătoarea, iarna, să nu uităm, ne glăsuieşte, sever, vocea naratologică: „vânătoarea, iarna, în baltă, nu se face de unul singur...” Dacă te-abaţi de la un aşa înţelept sfat, ai putea păţi, precum naratorul protagonist, din Cumplită patimă!... Dacă el a avut fericirea să iasă basma curată din această patimă necugetată, nu vrem a repeta şi „cumplită”, se explică prin ascultare.

Acea ascultare – de care noi nu prea vrem a fi îmbiaţi. Ascultare creştină, la timpul oportun.

Ascultare frăţească. Ascultare dăruită de-un înţelept, cândva, dar auzită tocmai când a trebuit. Ştiţi vorba străbună: dacă n-ai un bătrân, să-l cumperi! Ei bine, în acele momente de cumpănă, când îndrăzneţul vânător a fost încercuit de un neaşteptat viscol, iar el, nepregătit şi surprins (?!), a avut, totuşi, fericirea, să-şi amintească de sfatul

Şi-avem a reţine că nicio distanţă nu este prea mare – să zicem – între Plinius cel Tânăr (consulul roman), Zaharia Stancu (1902-1974) sau contemporanul nostru... Dionisie Duma.

Dacă pentru Zaharia Stancu, exerciţiul vânătorii înseamnă fascinaţie: „Când eram băieţandru plecam la vânat, / Nu ştiam ce e viaţa, ce e neviaţa. / Pe câinele Ursus îl luam cu mine / Să nu mă rătăcesc prin ceaţă. // Uneori vânam iepuri, alteori / Dropii grele şi grase vânam / Şi-ncărcam pe spinare şi-acasă / Mândru de mine mă înturnam. // Odată în drum mi-a ieşit lupul, / Ursus l-a lătrat şi l-a alungat. / De n-ar fi fost cu mine câinele / Azi n-aş mai fi scris, n-aş mai fi cântat...” – Pentru poetul Dionisie Duma, 55

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

bunicului Ghiţă: „bărbatului adevărat, dacă-i dai un hârleţ în mână şi îl duci în mijlocul unei păduri pustii, acela poate supravieţui”. Iată că – focul – va fi salvarea. În mijlocul urgiei, singura salvare: un foc din vreascuri.

vânătoarea – cu tot ritualul său?! Cine este vânătorul, cine este vânatul? Pe cine reprezintă fiecare? Tu le-ai lăsat – pe toate – Doamne!

Un alt exemplu, la fel de grăitor, ni-l oferă un vânător-pescar iscusit, nu un amator. Un spectacol – unic – pe care numai Bunul Dumnezeu ni-l poate oferi (nu şansa, cum auzim, uneori, pe unele personaje sofisticate). E vorba de povestirea Zâmbeşte, cumătră vulpe... Plăcerea şi uimirea de a privi o vulpe „pescuind la copcă” este o raritate, imposibil a o vedea un om obişnuit.

Pare o basnă, o năstruşnicie. Iată minunea: „La marginea ochiului de apă, întinsă pe gheaţă, o vulpe de toată frumuseţea se chinuia să prindă peştii care veneau la apa oxigenată a copcii...

Avea cea mai minunată blană (blană de februarie – a se reţine), împodobită cu toate culorile nunţii...” Şi care va fi gestul, instinctiv, al vânătorului? „Am întins mâna spre puşcă. Lumina era încă bună, vulpea aproape, nu aveam cum să ratez focul. Gestul s-a oprit la jumătate. Despre ceea ce vedeam eu atunci, adică o vulpe pescuind în copcă, nu auzisem nici în cele mai năstruşnice poveşti vânătoreşti...” Şi-ar fi dorit imortalizarea momentului... cu aparatul de fotografiat. Superbă intenţia. „Ţăcănitul aparatului” o tulbură? Da de unde?!

Inteligenta patrupedă (deloc, şireata, cum o ştim noi dintre-atâtea poveşti şi povestiri demne de genialul Ion Creangă) „a privit curioasă”, dar şi-a văzut de ale ei. Alegerea celui mai frumos dintre cei patru peşti scoşi pe unda lacului îngheţat... era mult mai important. Curajoasă, superba vietate – „flacăra pădurii” (N. C. Cristoveanu)? O, nu, în această ipostază este vorba de responsabilitatea ei de mamă, asigurarea hranei pentru puii săi. „Cu mişcări leneşe, s-a întors şi i-a cercetat pe cei patru caraşi care se zbăteau, lângă ea, scoşi din apă de ghearele cumetrei. L-a ales pe cel mai mare şi, cu el în gură a pornit în trap de buiestru spre pădurea de sălcii...” Dar vânătorul – ce va face? „O priveam fermecat cum defilează prin faţa mea, cum se duce strecurându-se printre copaci şi, abia când a pierit în depărtare, mi-am dat seama că... uitasem să trag” (Zâmbeşte, cumătră vulpe!...). Împătimitul vânător, a avut şi momentele lui de reflecţie – numit regret sau îndoială în adâncul inimii. O dovedeşte proza: Mistreţul zburător. Iată cu ce inteligenţă-l înzestrează

Dacă vânătoarea este o artă – o repetă, cu obstinaţie, prozatorul Mircea Ionescu, vânătorul se impune a „avea o ştiinţă a luptei şi o muşcătură necruţătoare...” (Conacul de seară), „puţină strădanie” şi „multă chibzuinţă” (Braconierul), pasiune până la dăruirea totală, chiar dacă va răzbate tainic suflu înăbuşitor, prin rostirea oximoronică: „blestemul pasiunii... pentru nobilul sport al vânătorii...” (Zâmbeşte, cumătră vulpe!...) Şi-avem a-l crede pe iscusitul maestru într-ale vânătorii, această pasiune creionează stări diverse: „lui Gogu i se strepezeau dinţii de... plăcere...”

(Trădătoarea) Dacă eşti începător, în mod cert, vei considera acest sport – o „trudă plină de riscuri, cazne şi furnicături amarnice pe spate...”

(Mistreţul zburător) Vânătoarea te supune şi unui gest ritualic, precum cel săvârşit de „badea” Mitriţă, pasionatul – până-n măduva oaselor – de vânătoare. Facem referire la personajul central din schiţa O vânătoare de noapte. Ajuns în pădure, târziu, în noapte, la locul special amenajat pentru pândă, în aşteptarea iepurilor, după ce îşi „împiedică măgarii”, „s-a întins cu spatele pe pământ şi cu faţa spre stele, cu o gingăşie aparte, ca şi cum ar fi făcut o generoasă şi călduroasă favoare pământului...” Cum să înţelegem gestul acestuia?!

Ritual sau credinţa că tu, trupule, eşti împământenire însufleţită, plămadă din huma roditoare şi-nzestrată cu inteligenţă?! Tu, trup puternic, dar care, prin ostoire, te clatini, uneori, şi ai nevoie de revigorare! Ce spune gestul acestui înţelept al unor locuri de poveste?! Tu, pământ sfinţit de Mâna divină, dă-mi energie! Hrăneştemă! Dă-mi vigoare! Înţelepţeşte-mă! Ajută-mă să fiu ceva mai bun, şi drept, şi evlavios!... Conform îndemnului biblic: „Cere şi ţi se va da!” O, Doamne, nesfârşită-i mila şi bunătatea ta – pentru noi, mici şi mari, cuvântătoare ori nu, zburătoare sau târâtoare... Şi câte şi mai câte... Tu ne ştii gândurile – şi faptele, şi bunele – şi egoismele, şi orgoliile, şi – mai ales – puţinele noastre... generozităţi! Şi-atunci, cum să ne explicăm 56

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

iscusitul prozator pe un personaj „de vază” (cum îl numeşte, cu simpatie şi scriitorul N. C. Cristoveanu) – mistreţul: „ – Măi, omule, ce cauţi tu prin pădurea mea?! Am venit eu peste tine în apartament să-ţi schilodesc sau să-ţi omor soţia şi să-ţi sperii copiii? Ei, află, criminalule, că de data asta nu-mi mai scapi! Te învăţ eu minte, acuşica!...” Dacă ne vom apropia de capitolul al XI-lea, din documentata ΨEYΔOKYNΗΓETIKÒΣ, gândul ni se va-ndrepta, urgent, şi spre un alt text, de data asta, al lui Constantin Negruzzi, scris în februarie 1846, prin care aflăm despre răzvrătirea... lupilor. E binecunoscut, lupul este o fiară „nesăţioasă”, „duşmanul păstorilor şi groaza oilor”. Dar în momentul în care s-a-nceput, în urma unui decret domnesc (de la 1841) uciderea, cu nemiluita a acestor animale – ne istoriceşte Negruzzi – , iar această „osândă” fiind mult prea mare, bietele animale (lupii, precum mistreţul din imaginarul lui Mircea Ionescu) s-au răzvrătit. „Jalba” lor a ajuns la ministrul Lupu Balş. Dar acest ministru (ca majoritatea miniştrilor, ştim noi prea bine!) nu le va lua în consideraţie „reclamaţia”. Supărarea creşte mai ales – în momentul în care, la ospăţ, deputaţilor li se oferă bucate preparate numai din carne de miel.

Iar lor, lupilor, să li se interzică aşa o delicateţe?!

De neadmis. Câtă dreptate pare să aibă un „june supleant profesor”: „omul şi lupul sunt lăsaţi să mănânce carne; dinţii lor cei câ(i)neşti o dovedesc...” Aşa că au refăcut „jalba” către ministru, de această dată cu grafie latină.

Degeaba. Tot nu li s-a dat dreptate şi, se pare, nemângâiaţi, vor formula un blestem, al cărui conţinut nu ni s-a lăsat, totuşi, dezvăluit...

Cât despre pescuit, avem a remarca alte interpretări. Răsfoind Sfânta Scriptură, aflăm că pescuitul – nu-i o plăcere, e o necesitate, pentru că aceasta dezvoltă – conform Noului Testament – germenii... pescarilor de oameni... Şi-avem a reţine că hrana omului, conform preceptelor biblice, nu este carnea animalelor, ci rădăcinoasele, leguminoasele, fructele şi... peştele. Şi despre animalele sacrificate... multe-ar fi de spus. Dar noi revenim, cu sârg, spre ficţionalul creionat de prozatorul Mircea Ionescu, vorbind despre trudnicia acestei frumoase şi nobile îndeletniciri: vânătoarea. Şi pentru a fi convingători, reproducem acest pasaj: „Era un

întuneric de nu se vedea la doi paşi, iar noi doi înotam prin noroaiele clisoase ale Mălaielor, cu ciorchinarele goale şi cu sufletele pline de mare obidă pentru truda noastră zadarnică din acea zi, cam la mijlocul lui martie, ce părea a fi ultima <baltă> din acel sezon de vânătoare...”

(Trădătoarea) În adevăr, vânătoarea de mistreţi (spre exemplu), mai ales „în primii ani de ucenicie”, a fost pentru naratorul-personaj „o trudă plină de riscuri, cazne şi furnicături amarnice pe la spate...” (Mistreţul zburător) Pentru pregătirea unei partide de vânătoare, se impun, obligatoriu, pe lângă cele trebuincioase vânătorii (puşca, alice etc. ), cuţitul de vânătoare, busola etc. Termenului de „pasiune” i se adaugă – multă subtilitate, meşteşug, iubire sacrală faţă de natură şi faţă de vietăţile universului, plus: respectarea unor reguli de etică a naturii şi de etică vânătorească.

Detalii pertinente ne oferă N. N. Străvoiu şi N. A. Străvoiu, în lucrarea Trăiri vânătoreşti cu şi fără câine.

Vânătoarea sădeşte în suflet răbdare şimblânzire, acea linişte interioară, necesară pentru a putea înfrunta mai uşor încrustaţiile cotidianului urban. Hălăduind cu puşca şi rucsacul în spate, vânătorul va cunoaşte oameni şi locuri, se va lăsa cucerit de freamătul pădurilor, al vietăţilor, al depărtărilor parcurse. Alteori, acest foc al pasiunii vânătoreşti se aşează total în antiteză cu viziunea lui Vasile Voiculescu sau cu deontologia vânătorii, precum recunoaştem într-o schiţă semnată de George Ştirbei, despre Vânătoarea de lupi, „cu ciomagul”, în plină vară, atunci când aceste animale, pare-se, devin vulnerabile – „lupii vara se moleşesc şi nu mai sunt agresivi, în aşteptarea iernilor şi a viforului, când instinctul de pradă reînvie în obiceiul” lor. („Dunărea literară”, Brăila, nov. 1993) Nu pentru oricine Vânătoarea devine metaforă, precum în viziunea lui Virgil Carianopol, încrustare în amintire a unor timpi, care, din nefericire, n-au fost şi nu rămân – de poveste, ci dimpotrivă, întristătoare: „Acelaşi corn atârnă şi astăzi în perete / Şi-mi aminteşte zorii legaţi la cingătoare, / Copoiul care rupe cu colţi tăioşi tăcerea / Şi codrul ce porneşte cu noi la vânătoare. // Mai sar şi astăzi iepuri din ţevile de puşcă / Şi sufletul aleargă la un ogor prin stuh, / O 57

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

raţă tot mai zboară prin aer peste mine / Şi chiuie trecutul cu ochii în văzduh. // Aud, aud şi-acuma hăitaşii prin stufişuri, / Mai văd şi azi pădurea culcată’n văi pe brânci. / Şi vremea, vultur aprig, trecând ca o furtună / Cu amintirea, pradă, s’o sfâşie’ntre stânci. // Ştiu, ştiu, le văd pe toate, leaud, parc’au fost ieri / Dar cine să mai plece, ce aprig vânător / Cu codrul tot în geantă, cu ţipetele’n el, / Când bătrâneţea, şarpe, te muşcă de picior... ” În adevăr, vânătoarea este o artă, iar farmecul ei îşi tainiţe ce nu se pot dezvălui oricui şi oricând.

a devenit predominantă în viața Ramonei. Se vorbește mai ales în România despre creația postdecembristă, întunecată, tristă, brăzdată de accente tragice până la suicid.

Evoluând pe coordonatele științei optimizării, Ramona a devenit în peisajul actual o lumină, o speranță, o bucurie prin creațiile ei. Întorcându-se în țară, urmându-și soțul în carieră, Ramona devenită Pintea a revenit la marea ei pasiune care îi străbătea subconștientul – pictura. Urmându-l cu pasiune în toate țările unde conferenția, pe gurul ei favorit Tony Robbins, ascultându-i cu săptămânile casetele, Ramona Pintea a construit ca o artistă complexă cu o știință din care rezidă opera ei picturală. Revenită în țară, și-a construit un job devenind designer de interioare, publicată în reviste de specialitate. Spre uimirea celor din jur, Ramona Pintea poate fi un exemplu în pornirea pe un drum nou, în construirea unei cariere. „Perioada albastră” din crearea tablourilor sale se axează mai ales pe siluete fusiforme, urmă a numeroaselor creații de la „ Monice –Londra ”.

Artă Georgeta Blendea Zamfir Artista Ramona Pintea în aură optimizatoare Aflată la Londra, la studii, dar la 18 ani, Ramona era înfrigurată de o aureolă neagră, prezentă și în primele ei lucrări de la College Thotenham. În expoziția organizată însă de școală, toată umea întreba „ Cine este Ramona?”. Directorul Colegiului i-a propus să-i cumpere o lucrare, însă Ramona nu s-a putut desprinde de ea. În fond, arta artistului face parte din viața lui ca și un copil.

Nefiind sigură că pictura îi va aduce venituri, tânăra absolventă a hotărât să se ocupe de design.

Lucrând la diferite companii de modă ca designer, ea a constatat că patronii obțineau mari venituri în urma valorificării creaților ei. S-a hotărât să-și creeze propria companie. Casa de Modă „ Monice”, a realizat creații care au fost vândute în marile magazine londoneze. În cele mai importante reviste de modă, au apărut creațiile tinerei Ramona care a început să pășească pe drumul eliberat de fricile care o înconjurau, aflată fiind din fragedă vârstă, singură în țară străină. În urma lecturilor din cărțile de dezvoltare personala, Ramona a devenit optimistă, culorile deschise reflectându-se în operele create de ea. Pasiunea pentru lumea spirituală înviorată de idei optimiste

Prezentate la expoziția de la Miami, SUA, de la Art Fusion Gallery tablourile l-au impresionat profund pe directorul Casei de Expoziții William Braeuner care a exclamat: „ Culoare. Senzualitate.

Sexualitate ”. În prezent, frumoasele lucrări se află la Londra.

58

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Spațiul floral inundă tablourile artistei dând o notă de viu, de viață de optimism. La expoziția Palatul Cessianu, critica a fost impresionată de nota romantică, dar în tendințe moderne a picturilor.

Următoarea expoziție „Simfonia Verii” de la Hotel Phoenicia a adus pe simeze lumea miraculoasă a naturii în expansiunea ei de culori mirobolante care au luat locul culorilor întunecate ale primelor lucrări londoneze.

Solicitată să le fie profesoară, doamnele expate din Pipera București învață de la Ramona Pintea să picteze.

Artista este de o generozitate extremă. Ea face caritate pentru SCUT Brașov care se ocupa de copiii ieșiți din orfelinate. Acești copii au dat mărțișoare doamnelor expate și acestea care scot albume cu imagini din România au pus miraculosul simbol dacic, nepieritor în cărțile lor pe care le vând pentru a face caritate.

Ramona Pintea și-a construit o viață de vis în care nu permite să pătrundă urâtul, sentimentele negative. Această viață se derulează pe pânzele ei și la Expoziția de la Brașov, actrița Doina Ghițescu a afirmat că doar cine trăiește într-o viață de rai poate picta în această manieră. Pasiunea pentru florile care sunt promotorul vieții pe Terra, care în sexualitate ca și omul perpetuează existența, s-a manifestat din plin în „Expoziția florală” alcătuită din tablourile mari de doi metrii. În aceste cadre de vis, artista Ramona Pintea și-a derulat înclinația pentru frumusețea lumii, iubirea ei nelimitată în direcția optimizării vieții.

Patriotismul Ramonei Pintea s-a manifestat într-o exclamație: „ Sunt mândră că sunt româncă”, atunci când ea a expus la Palatul Parlamentului tablouri inspirate din opera poetului nepereche Mihai Eminescu la 15 iunie 2016.

Tablouri străbătute de senzualitate din care curg flori, pietre nestemate, comori vizuale, tablouri care arată cupluri îndrăgostite înscriu arta Ramonei Pintei în curentul promovat de cei mai mari guru al planetei, prin care omenirea se situează în dimensiunea 5D. Lucrările în care există artă modernă, fără forme, se află în palmaresul artistei.

Recentul tablou care se luminează în interior, prin intermediul ce curge ca într-un râu de perle, te duce cu gândul la oceanul lui Odin, la poezia lui Mihai Eminescu, „Odin și Poetul”. O lume subacvatică care amintește de fascinantele descrieri din Jules Verne.

59

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Ramonei Pintea s-a sublimat în arta ei exponentă a frumosului.

Opera artistei Ramona Pintea este expresia vieții ei construite inteligent și conștient pe cele mai valoroase coordonate ale prezentului. Frumoasă și generoasă, descendentă din familia conților Bucevschi, veniți din Polonia, dintre care Epaminonda Bucevschi, pictorul prieten cu Mihai Eminescu (prezent în „Istoria Literaturii Române.....” a lui George Călinescu) a fost unchiul bunicii ei paterne. Artista Ramona Pintea vine cu buchetul multicolor al darurilor în brațe ca să-l dăruiască lumii.

Noi apariții editoriale ILARION BOCA, PATRIARHUL, Editura Armonii Culturale, 2016

Soției iubitoare stând mereu în preajma soțului, servindu-l la toate mesele, mamă într-o pasiune ardentă pentru fiica ei pe care o crește în armonia căminului, nelezând-o nici cu o privire, Ramona Pintea strălucește în aura de optimism pe care ți-a creat-o prin munca asiduă și perseverentă.

PATRIARHUL, o dedicaţie pentru marele poet al neamului - ADRIAN PĂUNESCU (o persoană contestată, dar de o incontestabilă valoare), simbolizează lupta neostoită împotriva nedreptăţilor, pentru a scoate adevărul la lumină, a milita activ întru redescoperirea valorilor naţionale, a schimba nu atât orânduirea, cât orânduiala, a reînsufleţi simplitatea şi nevoia de iubire, de apropiere de divin, poate singura cale de salvgardare umană. Omagiul este pios, PATRIARHUL devenind, fără umbră de îndoială, o carte de referinţă a lui Ilarion Boca, cea mai valoroasă dintre toate apariţiile lui editoriale de până acum, în opinia noastră.

Fiica ei are la 11 ani 25 de diplome, excelează în orice domeniu în care activează. Pe coordonate de asiduă activitate, Ramona Pintea poate deveni un model în lumea înverșunată în activarea pe o singură direcție. În epoca pe direcție de matriarhat, artista ți-a creat armonia din căminul ei unde știe să fie atât supusă și conducătoare față de minunata ei pereche care este soțul ei. Arta reflectă subconștientul celui care o creează.

Sigmund Freud ne spune că un om pe cât este mai sensibil, mai cult, mai complex, cu atât refulează mai mult în subconștient. Un subconștient senzitiv cu valențe întinse pe toate coordonatele ca al

Versurile cu inserţii filosofice, erudite, pot crea cititorului iluzia unor mreje de mătase, în care odată prins, greu se poate desprinde. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, între două bătăi de inimă, plăcut surprins de avalanşa de idei şi simţăminte 60

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

care înnobilează poemul. Ar fi nepotrivit să cităm versurile cărţii, nedreptăţind pe unele (frumoase) în favoarea altora (cel puţin la fel de frumoase).

Lăsăm cititorul să descopere, pas cu pas, aşteptările călătorului oprit în staţiile vieţii, opriri ce-i pot încărca sufletul cu energii colosale.

Ilarion BOCA se dovedeşte a fi, prin acest megapoem, un suflet plin de forţă creatoare, cu un acut simţ al responsabilităţii morale.

Coordonatorul antologiei scriitorul Ioan Rațiu din București a lăsat deschisă ușa literaturii române și l-a urmat, cu talent și dăruire, cu o autentică și profundă aplecare pentru poezie și proză, 16 scriitori de diferite vârste (din totalul de 18). Un gest nobil a fost acela de includere în paginile antologiei și pe Vasile Mustață, Gheorghe Popescu-Ger, decedați. În anul 1994 remarcabilul critic literar Ion Rotaru afirma: ”Sperăm că aceste creații să fie făcute a intra între fruntariile ARTEI CUVÂNTULUI după binecunoscutele legi ale scrisului frumos”. Și a avut dreptate căci toți autorii antologați ne-au dăruit poezii, rondeluri de mare finețe, epigrame, povești, povestiri frumoase, plăcute, demne de a fi publicate în revistele de cultură și savurate de publicul cititor din țară și nu numai.

Printre scriitorii consacrați, cu o operă importantă, precum Geo Călugăru, Florica Ceapoiu, Florin Grigoriu, Ioan Rațiu, Luminița Zaharia, Ioana Stuparu și alții domnul Rațiu a descoperit și trecut în paginile antologiei o elevă de numai 10 ani, Monica Gheorghe (pseudonim Georgioni), care de la 8 ani scrie povești. Remarc faptul că ea a obținut Mențiune la Festivalul Bogdania din acest an, la secțiunea pentru copii.

Are talent și multă sensibilitate. Pentru a nu se isca intrigi, invidie domnul Rațiu a trecut, autorii, așa cum e și firesc, în ordinea alfabetică: Milen Badralexi, Ella Blue, Mihaela-Mariana Cazimirovici, Geo Călugăru, Florica Gh. Ceapoiu, Alexandru Ciocioi, Ion Lucian Coliță, Nicușor Constantinescu, Monica Georgioni, Constantin Ghiță, Florin Grigoriu, Vasile Mustață, Gheorghe Popescu-Ger, Ioan Rațiu, Valentin Rădulescu, Ioana Stuparu, Claudiu Robert Toma și Luminița Zaharia. Felicitări tuturor și în primul rând inimosului coordonator al cărții ”ORPHEON 2 Tradiție și modernitate.

Antologie literară” dar și al cenaclurilor literare ”Orpheon” și ”Cuget liber - Mihail Grămescu, ambele din București. Antologia a fost editată de domnul George Terziu, directorul Editurii Inspirescu din Satu Mare. Vă îndemn să citiți și să vă încălziți sufletul cu lumina și frumusețea limbii române, a graiului dulce românesc.

Privind retrospectiv la opera lui Ilarion Boca, ne întrebăm, cu firească mirare, ce mai poate fi după?... Ce poate fi MAI înălţător… decât PATRIARHUL? Cu siguranţă, cunoscându-l pe Ilarion, va urma ceva măcar la fel de valoros şi, de ce nu, o epopee în versuri a poporului român. Ne întrebăm, apoi, ca şi poetul: Cutremurându-se şi cerul Se-apleacă de durere frânt: Eli! Eli! o stea suspină…

Dar mai sunt oameni pe Pământ?

GHEORGHE A. STROIA

ORPHEON 2 Tradiție și modernitate. Antologie literară, Editura Inspirescu, 2016

Ionel MARIN 61

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Bălan, participant la Gala Premiilor Bogdania, a patra oară, a primit cu emoție, în pragul celor opt decenii de viață, din partea d-lui Marin o Diplomă de excelență pentru întreaga operă literară și de promovare a culturii române în lume. Alături de colaboratori de valoare, scriitori consacrați din țară, au fost decernate Diplome de excelență actriței Claudia Motea, scriitorului, savant Florentin Smarandache, remarcabil om de știință, poetului italian Luca Cipolla pentru traduceri în și din limba italiană.

S-au rostit cuvinte frumoase la adresa organizatorilor, membrilor juriului, concurenților și despre frumusețea inegalabilă a limbii române.

Domnul Florian Laurențiu Stoica, Președintele Fundației Literar-Istorică ”Stoika”, directorul revistei de cultură ”Independența RomânăIndependența prin cultură”, deși scoate un tiraj de peste 2.000 de exemplare și este o revistă valoroasă, nu are niciun sprijin financiar de nicăieri. A evidențiat competența și implicarea doamnei Doina Bârcă, secretara literară a Fundației în realizarea proiectelor culturale. De asemenea a felicitat pe Ing. Ionel Marin pentru promovarea tinerelor talente prin revista Bogdania și prin Festivalul național Bogdania.

Membrii Juriului Festivalului BOGDANIA, pentru ediţia a V-a format din scriitorii: Prof. univ. Nicolae VASILE, preşedintele Cenaclului „Literar Ing.” şi al juriului; Ionel MARIN, preşedintele Asociaţiei cultural-umanitare Bogdania și redactor șef al revistei de creaţie şi cultură Bogdania, membru LSR; Geo CĂLUGĂRU, membru USR; Vasile GROZA, membru USR; Cornel GALBEN, membru USR au apreciat obiectiv, cu multă exigență fiecare creație literară (poezie, proză scurtă sau eseu) și în urma evaluărilor au fost declarați premianţi următorii concurenți:

Evenimente culturale Festivalului naţional de creaţie literară „BOGDANIA”, Ediţia a V-a, București, 21 iunie 2016 Ediția a V-a a Festivalul naţional de creaţie literară „Bogdania”- organizat de ASOCIAŢIA CULTURAL-UMANITARĂ „BOGDANIA” din Focșani, s-a finalizat pe data de 21 iunie 2016, la Sediul AGIR din Bucureşti, într-o atmosferă de caldă prietenie. Gazda evenimentul cultural valorosul Cenaclul ” Literar Ing.”, condus de Prof. univ. Nicolae VASILE. Au dat curs invitației personalități marcante ale culturii, numeroși scriitori, tineri, părinți și elevi.

Pentru merite literare deosebite, pentru contribuții importante la promovarea culturii române, Asociația culturală Bogdania și revista Bogdania, prin poetul Ionel Marin a oferit Diplome de Excelență unor personalități din țară și din diaspora românească, printre care amintesc: Prof. univ. Nicolae Vasile, Acad. Cristian Petru Bălan (SUA), Prof. univ. Florentin Smarandache (SUA), Florian Laurențiu Stoica, Rodica Subțirelu, Doina Bârcă, Vasile Groza, Cornel Galben, Geo Călugăru, Michaela Al Orescu, Corneliu Cristescu, Ovidiu Țuțuianu, Ioan Rațiu, Nicu Doftoreanu, Elena Armenescu, Adrian Nicolae Popescu, Claudia Motea, Claudiu Nicolae Șimonați și Luca Cipolla (Italia).

SECŢIUNEA POEZIE Premiul I – SCHOPPEL CARLA FRANCESCA, Brașov Premiul II – ȘARAMET MARIA CRISTINA, Ploiești Premiul III – SÎRBU ANA-MARIA, Rm. Sărat Menţiune – STAN NICOLETA-VALENTINA, București; ȚÎRCHI DANIELARep.

Prof. univ. Nicolae VASILE a primit din partea Asociației Bogdania o frumoasă medalie simbolizând prietenia și fructuoasa colaborare în domeniul literar și cultural. Acad Cristian Petru 62

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

MOLDOVA; ICHIM GABRIELA NICOLETA, Buzău; FRĂȚILĂ ADINA, Arad SECŢIUNEA PROZĂ SCURTĂ Premiul I – NEGURĂ ELENA LUIZA, Dumbrava Roșie, jud. Neamț Premiul II – MIHAI VICTUS, Cățelu, jud. Ilfov Premiul III – PETRACHE IULIANA MIHAELA, Gorgota, jud. Prahova Mențiune –COZMA ILIUȚĂ, Tomești, jud. Iași SECȚIUNEA ESEU Premiul I – MUNTEAN EMILIA, MAREA BRITANIE Premiul II – BITAN CONSTANTIN, Întorsătura Buzăului, jud. Covasna Premiul III – HOISAN MARIA SONIA, Sighișoara SECȚIUNEA COPIII Premiul I – MARTIN FABIAN IONUȚ, Căpușu Mare, jud. Cluj Premiul II – ANDREI OVIDIU TUDOR, București Premiul III – BRATU ALEXANDRA ANAMARIA, Brăila Mențiune – GHEORGHE MONICA, București; TEODOR MARIA ELENA, Caracal; LUNCĂ DARIA, Iași MARELE PREMIU (Trofeul BOGDANIA) – D-na PÂRVU MARIA CRISTINA, din localitatea MĂNECIU, JUD. PRAHOVA. În prezent muncește și domiciliază în Spania.

Foto premianți

Doar o parte, din nefericire, cu tinerii premiați la Festivalul Bogdania, ediția a V-a, însă toți vor fi trecuți în Antologia Bogdania vol. II În competiţie, în acest an, din numărul total 57 de concurenţi înscriși au rămas 53, proveniți din 27 județe ale țării (din toate provinciile țării), din 63

Bogdania___________________________________________________________________An IV, Nr. 25-26/2016

Bucureşti, o tânără din Republica Moldova și câte un concurent din Spania și Marea Britanie. Față de edițiile anterioare au participat mai mulți elevi de Școală Gimnazială și s-a considerat ca normal să le fie dedicată o secțiune aparte. Toți concurenții au dovedit talent literar și cei mai buni dintre ei au fost răsplătiți cu premii, diplome, cărți și reviste.

Felicitări tuturor concurenților și în special premianților. Creațiile valoroase vor fi trecute în antologia ”Aripi spre zbor”, vol. II, în revista Bogdania, dar și în alte reviste.

Personal și în numele Asociației Bogdania aduc calde mulţumiri Cenaclului „Literar Ing.”, în mod special Prof. univ. Nicolae VASILE, membrilor Juriului, partenerilor media (Cronica Timpului, Independența Română - Independența prin cultură, Literar Ing., Bogdania și Televiziunii Literare), tuturor participanţilor și celor care au fost aproape de talentații creatori, viitori slujitori ai limbii române. Graiul părintesc, limba română este și va rămâne lumina sufletului românilor de pretutindeni - Ing. Ionel MARIN

revistei ”Bogdania” din Focșani, o publicație literară din ce în ce mai cunoscută și apreciată.

Merită apreciată consecvența cu care ia temperatura creației literare, nu doar pe plan local ci la nivel național prin astfel de concursuri literare, ajunse, iată, la a V-a ediție, la care au participat concurenți din 27 județe ale țării, însemnând o arie semnificativă la nivel național. E firesc a elogia rigoarea organizării și desfășurării acestui prestigios concurs începând de la anunțarea lui, strângerea producțiilor literare ale participanților, expedierea lor promptă către membrii juriului, cu explicațiile de rigoare, recontactarea acestora pentru a primi la timp rezultatele consemnate în urma jurizării și întocmirea, pe baza lor a clasamentului concurenților până, iată, la momentul acesta al culegerii roadelor eforturilor depuse de toți cei implicați, în frunte cu domnul Ionel Marin, care și-a dovedit și de data aceasta dăruirea și pasiunea pentru ceea ce na place să numim și să ne bucurăm de lucrul bine făcut. Înscrierea și participarea la concurs a unui număr de 57 persoane de vârste diferite, nivel de pregătire variat cu lucrări acoperind întreg spectrul al literaturii (poezie, proză scurtă, schițe umoristice, eseu literar), adunându-se, în final 243 de creații literare, dând serios de furcă membrilor juriului, atestă priza de care se bucură astfel de activități, prestigiul organizatorilor și al revistei ”Bogdania”.

E vorba de o dovadă elocventă ca la Focșani sunt oameni cu dăruire până la sacrificiu, oameni care fac cu pricepere și pasiune ceea ce-și propun, confirmând că zicala ”omul sfințește locul” nu este de complezență. Titlurile inspirate ale multor creații literare, denotă imaginație fecundă și este bine. Fluența exprimării, stăpânirea exprimării corecte din punct de vedere gramatical, rezultat al preocupării pentru puritatea limbii naționale, coerența înlănțuirii ideilor, folosirea adecvată a figurilor de stil, abordarea unor teme de actualitate-iubirea ca sentiment ce înalță umanitatea, iubirea de patrie, frământări și neliniști motivate de vârsta creatorilor și mediul social etc.

Prof. Geo Călugăru (București) Câteva considerații privind Concursul național literar „Bogdania”, Ediția a V-a, 2016 Ediția a V-a a Festivalul naţional de creaţie literară „Bogdania”- organizat de ASOCIAŢIA CULTURAL-UMANITARĂ „BOGDANIA” președinte Ing. Ionel MARIN din Focșani, s-a finalizat pe data de 21 iunie 2016, la Sediul AGIR din Bucureşti, într-o ambianță deosebită de sinceră și caldă prietenie, prin festivitatea de premiere.

Deosebitul eveniment s-a desfășurat în parteneriat cu Cenaclul ” Literar Ing.”, condus de Prof. univ.

Nicolae VASILE. Ca parteneri media au fost Revistele de cultură: Cronica Timpului, Independența Română - Independența prin cultură, ”Literar.Ing.”, Bogdania și Televiziunea Literară. Au fost prezente personalități marcante ale culturii, numeroși scriitori, artiști, studenți, tineri concurenți, părinți și elevi. În primul rând, să-ai dăm Cezarului ce este al Cezarului, și sunt multe motive de sinceră prețuire și admirație, la adresa scriitorului Ionel MARIN, directorul

În concluzie, felicit din inimă organizatorii, concurenții și cred în ziua de mâine a literaturii române.

64

Semnal editorial