Revista bogdania nr 23 24 mai iunie 2016

Revi st ădecr eaţ i eşicul t ur ă AnulI V/Nr .2324/2016

Luni l e:mai-i uni e2016

Cuprins 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

Ionel Marin: Despre copii, tineri…viitor – 3 Dr. Michaela Al Orescu: Despre Canaananenieni, Fenicieni, Puni și Cartaginezi - 4 Corneliu Cristescu: Momento Dacia Felix – 5 Radu Botiș: Moartea și învierea Domnului – 8 Ionel Marin: Ziua eroilor la români. Eroii de lângă noi – 12 Poezii creștine: C. P. Bălan, Ionel Marin , Elena Armenescu, Titi Turcoiu – 13 Dumitru Ichim: Mâinile care l-au îmbrăcat pe Dumnezeu – 18 Vavila Popovici: Cu dorul ”Luceafărului”- o întreagă națiune a rămas! – 19 Ovidiu Țuțuianu: Eminescun și filosofia – 23 Prof. Anghel Hotu: ”Dialogând cu Eminescu” – 26 George Petrovai: Ce lăsăm în urma noastră - 29 Vivat poezia! Vivat omenia!: Doina Bârcă, Maria Filipoiu, Mihai Horga, Ioan Rațiu – 30 Aniversări: Acad. C.P.Bălan -80 pag. – 33 In memoriam: Acad. Valeriu D. Cotea - Ionel MARIN – 36 Medalion liric: Ioan Miclău, Melania Rusu Caragioiu, Geo Călugăru, Paula Romanescu, D-tru Buhai, Cornel Galben, Maria Timuc, George Terziu, Ioan Indicău, Maria Niculescu, Agafia Drăgan, Ioan M. Buhăiești, Viorel Martin, Mărioara Nedea, Dragoș Niculescu, Mihaela Cazimirovici, V. Badrajan, Pop Stelu, Emilia Dănescu, Victoria Milescu, Elena Volcinschi, Mihail Rujoiu, Adrian Nicolae Popescu, Georgeta Blendea Zamfir, Nicu Doftoreanu, Ovidiu Țuțuianu, Claudiu Șimonați, Catrina Danciu – 38 Proză: Camelia Ardelean –”Aproape dragoste” - 55 Lilioara Macovei – Emoționa(n)ta falsitate - 58 Aneta Pioară – Fragment din ”Dalila” - 60 Povești și poezii pentru copii: Elena Andreea Ion, Vasile Groza – 62 Debut: Maria Alexandru - 65 Din creațiile tinerilor creatori premiați la Festivalul național Bogdania: Borcan Cristian, Hotca Marian, Stroia George Nicolae – 66 Epigrame: Vasile Groza, Ionel S. Constantin, Sergiu Strătulă, Constantin Toma – 70 Recenzii, cronici literare, comentarii semnate de: Geo Călugăru, Ion N. Oprea, Eliza Roha, Mihai Antonescu, Radu Botiș, Vasile S. Ghican – 71 Florentin Smarandache: Expoziția Antarctica – 81 Ionel Marin - Interviu cu Prof. univ. dr. ing. Nicolae VASILE – 83 Traduceri: Luca Cipolla și Andrei Pogany - 88 Evenimente culturale: - Festivalul Bogdania, ediția a V-a, 2016 -91; - Acad, J. Galtung a trecut pe la Calderon de D. Bârcă -92; - Lansare de carte la Adjud de Gheorghe A. Stroia -93; - Noi apariții editoriale - 94 Semnal editorial – 97 Coperta: Stațiunea Mamaia, județul Constanța

REVISTA BOGDANIA – Revistă de creaţie şi cultură fondată şi editată de Asociaţia CulturalUmanitară Bogdania din Focşani. Este membră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România.

REDACŢIA Redactor şef: Ionel MARIN

Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia Redactori: Michaela Al. Orescu, Livia Ciupercă, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru, Vasile Groza, Geo Călugăru, Adrian Nicolae Popescu.

Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA); Mihai Marin (Spania) Secretar de redacţie: Bogdan Florea Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru titular USR şi al Academiei RomânoAmericane de Ştiinţe şi Arte; GHEORGHE A. STROIA, scriitor, membru ARA.

Adresa redacţiei: Focşani, Strada Contemporanul nr.28, cod 620065, jud. Vrancea Telefon mobil: 0752862369.

Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de email: ionelmarin55@gmail.com În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază. Pentru eventualele greşeli de tehnoredactare vă cerem scuze. Persoanele care vor să contribuie la

promovarea tinerelor talente, susținerea revistei Bogdania, pot depune bani în Contul Asociației cultural-umanitară Bogdania; RO11BRMA0999100047750380, deschis la Banca Românească, sucursala Focsani; Calde și respectuoase mulțumiri!

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro Anul IV, Nr. 23-24, mai – iunie, 2016

ISSN 2343-8061

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 încurajăm și plecarea tinerilor valoroși peste hotare, reducând astfel șansele de realizare a unei vieți prospere pe ogorul strămoșesc. O parte dintre ei, dezamăgiți și neajutorați apuc calea beției, drogurilor, a pierzaniei. Însă majoritatea tinerilor din ziua de azi sunt dornici de afirmare, relaționează ușor, vor să vadă realitatea așa cum este și se implică în viața societății noastre, poate nu în măsura cuvenită. Vină avem și Noi că nu-i cointeresăm aici în România și că nu le asigurăm suficiente locuri de muncă și posibilități de afirmare.

Este obligația noastră să-i educăm în spiritul valorilor moral-creștine ale neamului, al respectării și continuării tradițiilor noastre și de atașament față de Patria Română. Școala, Mass-media trebuie să se implice mai mult în educație, în pregătirea tinerilor pentru o profesie și pentru viață.

Televizorul și calculatorul au devenit ”prieteni” deși în ultimii ani o multitudine de emisiuni îi ”bombardează” pe tineri cu muzică ”fierbinte”, de prost gust. De asemenea pe Internet, în unele publicații și chiar emisiuni radio a pătruns sexualitatea, pornografia, știri care zăpăcesc, etc. Nu nesimțirea, tupeul, violența, lenea și alte lucruri negative trebuiesc ”promovate”, ci în mod deosebit faptele pozitive, aducătoare de bucurii și realizări sufletești deosebite. Din nefericire asistăm la o globalizare a culturii și numai prin educație permanentă, prin credință vie, autentică, putem să renaștem și să asigurăm un trai mai bun pe meleagurile sfinte ale României.

Avem tineri talentați, în toate domeniile de activitate, inclusiv în literatură. Sunt bucuros că anual se înscriu în competiția Concursului național de creație literară Bogdania, adolescenți și tineri din ce în ce mai talentați. Încă o dovadă că putem avea un viitor strălucit și că acesta depinde, în cea mai mare măsură de tineri și de noi toți. LA MULȚI ANI! Ionel MARIN

Editorial: Despre copii, tineri și … viitor Continui să cred că omul este ființa cea mai frumoasă și mai completă de pe Terra.

Fiecare dintre noi este unicat și numai din iubire ne naștem, creștem și ne bucurăm de fiorii formidabili ai vieții. Copiii sunt comorile noastre, prin ei putem atinge cerul și împreună cu tinerii constituie baza viitorului unei țări. Eugen Ionescu spunea: ”Copilăria este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă și uluitoare”. Eu adaug că este singurul Paradis pierdut. De aceea copii, tinerii au mereu nevoie de modele, de susținere, de promovare a talentelor și dorințelor firești fiecărei vârste. Și de la copii uneori avem de învățat. Copii de azi, vor fi tinerii de mâine și temelia viitorului. Din respect pentru tineri și în România s-a instituit prin legea nr. 425/25 octombrie 2004, ca ziua de 2 Mai să devină Ziua Națională a Tineretului. Ministerul Tineretului şi Sportului, Autoritățile publice centrale și locale cu atribuții în domeniul tineretului trebuie să acorde sprijin material, financiar și organizatoric evenimentelor prilejuite de Ziua Tineretului. De asemenea, legea prevede ca Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune să difuzeze, în perioada 26 aprilie - 2 mai, emisiuni despre problematica tineretului. Suntem ceea ce gândim și facem! În anul acesta Ziua Tineretului, sărbătorirea tinerilor a fost timidă și numai în unele localități a fost înviorată de talentul și frumusețea tinerilor. În lipsa organizării unor acțiuni, eveni-mente legale, tinerii au preferat să meargă pe Litoral, să iasă la un grătar cu prietenii, la munte, în familie, etc. Democrația noastrăi prea originală, încă nu ne-am dezmeticit cât trebuie, nu acordăm atenție maximă educației, pregătirii tinerilor pentru muncă și viață. În loc să producem mai mult și mai bine pentru noi, importăm masiv produsele din străinătate și din nefericire 3

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 a fost cunoscut “taurul ceresc” (aparat de zbor). Era vorbită limba akkadiană, din Levant, în Irak, în Asia Mică, în Mesopotamia, până în Sumerul– babilonian. Aveau astroglife luwiene, care erau numite şi pictograme “stea”.

ISTORIE VECHE Dr. Michaela Al ORESCU

Acestea au fost considerate cele mai vechi scrieri, până la descoperirea “Tăbliţelor de la Tărtăria” – pe Mureş-Turdaş - , de către arheologul român Nicolae Vlassa, în anul 1961, care au fost datate la a. 5.500 î.Hr. de către Marija Gimbutas, professor arheolog la Universitatea din Los Angeles – California şi alţi oameni de ştiinţă, ca fiind o scriere mai veche decât cea mesopotamiană cu 2000 de ani. Cele trei tăbliţe de lut ars au fost descoperite la Tărtăria alături de un mormânt, probabil al unei preotese. S-a găsit şi un schelet feminin şi o statuetă de către Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project – Italia. Cele trei tăbliţe de ceramică prezintă trei feluri de scriere: pictografică, ideografică (simboluri) şi alfabetică şi se constituie, până în prezent, ca cea mai veche sinteză de scriere din lume. Considerăm că scrierea descoperită în Peştera Altamira (M. Al. Orescu) aparţine refugiaţilor din cataclismul Atlantidei, probabil din interglaciarul RissWürm. Pe coastele Mării Mediterane, în Palestina, care şi-a primit numele mai târziu, de la filisteni – tot arimi – Canaaneenii au întemeiat provinciile Samaria şi Galileea, locuite iniţial de către canaaneeni – arimi.

CANAANEENII FENICIENI – PUNI - CARTAGINEZI Cananeenii, acelaşi popor cu fenicienii, punii, cartaginezii, de-a lungul timpului erau semiţi, deci descendenţi ai lui Sem, unul dintre fiii lui Noe (DeucalionUtnapiştim-Ziusudra), frate al lui Yaphet şi Ham. Deulaion (Noe) şi-a văzut corabia eşuată pe Muntele Ararat (Armenia), la sud-estul Mării Negre. Din aceste regiuni au plecat, între anii 5000 şi 4000 î.H. urmaşii lui Deucalion (Noe) şi descendenţii celor trei fii ai săi, Yaphet, Ham şi Sem. Urmaşii lui Sem s-au aşezat în Mesopotamia, cu numele de canaaneeni, mai târziu pe coasta de nord-est a Mării Mediterane, ca fenicieni.

Ugarit, oraş canaaneean, aşezare datând încă din epoca de piatră, a fost descoperit de arheologul francez F.A.Schaeffer, pe coasta de nord a Siriei, care a fost reclădit de-a lungul timpului în cinci straturi suprapuse, până la anul 1110 î.H. În cel mai profund strat au fost găsite unelte de cremene; se aflau la 18 m adâncime.

Lipsea ceramica. Între 16 si 12 m adâncime au fost descoperite unelte de silex, din obsidian şi oase. În epoca de piatră cunoşteau simbolul arborelui sfânt – stâlpul, numit după numele soţiei zeului El, Aşerat.

Iisus a fost născut în Betleemul Iudeii, ţinut canaanean şi a trecut în Galileea, locuit iniţial tot de canaaneeni şi a propovăduit în limba aramaică, limba arameilor-arimi. (Alexandru Pele, “DacoGet”, Ed. Abaddaba-Oradea, 2000). Iudeea şi Ierusalimul au primit numele celor doi fii ai lui Typhon, cu câteva mii de ani în urmă, Iudeos şi Hierosolymos. Cetatea Ierihonului a fost întemeiată la anii 6000.

(N. Densuşianu, “Dacia Preistorică”).

Tăbliţele de lut inscripţionate au păstrat epopeea mitologica care a fost “dus la cer” de un vultur, ceea ce dezvăluiefaptul că şi aici, în Mesopotamia, cu câteva mii de ani 4

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Arheologul francez Claude F.A. Schaeffer a descoperit vechiul Ugarit, oraş canaanean, aşezare datând încă din epoca de piatră, prezentând cinci straturi de civilizaţie. În primul strat de sus se desfăşura oraşul, între anii 5000 şi 1100 î.Hr., cu ruinele unei clădiri mari; în jurul unei curţi centrale, în care se pătrundea printr-o uşă mare; în latura de nord erau plasate, în cerc, o serie de încăperi relativ mari. O scară ducea la primul etaj. În acest oraş Ugarit, în acest palat, se studia cultura şi limba akkadiană, sumeriană, huritană şi scrierea protofeniciană a strămoşilor fenicienilor, canaaneenii, pe tăbliţe de lut crestate pe ambele părţi. Scrierile mesopotamiene conţineau câteva sute de semne, fiecare semn reprezentând o silabă sau un cuvânt. Semnele din Ugarit constituiau şi un alfabet de 20 sau 30 de semne. Arheologul francez A. Parrot a găsit sub Tell Tariri, pe Eufratul mijlociu, în oraşul-cetate Mari, arhivele regale şi pe o tablă de lut, scrisoarea legiuitorului Hamurrabi (1828-1696 î.Hr.) care domnea peste întregul Babilon, Asiria şi Mesopotamia. În ele, Hamurrabi scria că regele Ugarit-ului i-a spus că ar vrea să viziteze palatul de la Zimirilin unde trăia ultimul rege din Mari.

MEMENTO DACIA FELIX Corneliu CRISTESCU

Visul lui Traian Din istoria cea veche a pământurilor dace, De prin timpuri de războaie sau a vremurilor pace, Recitesc din documente și inscripțiile-n piatră, Mărturii de preț de' viața dacilor și vatra Unui ev ce se aprinse și-nflori peste Carpați, Ce făcu ca şi-alte triburi, carpi și costoboci, toți frați, Ca să stea la temelia și geneza unui neam, Ce avea ca să se nască-n confruntarea cu Traian. Împăratul unei Rome ce se vrea stăpânul lumii, El, spre Dacia pe Istru, și-a-ndreptat atuncea pumnii, Ca să-și împlinească visul, ce-n viață l-a dominat, Și de care, cu trufie, când el vorbea în senat, Cu mai mult timp înainte ca gându-i sănfăptuiască, Atunci când lua cuvântul, începea ca să vorbească: „-Așa cum Iulius Cezar, Galia o birui, Și eu,Traian Împăratul, Dacia voi cuceri!"

Biblia menţionează populaţii înrudite cu canaaneenii, în perioada stabilirii israeliţilor în Canaaan şi anume: amoniţii, amoreii, edomiţii (oraşul Edom), medianiţii, moabiţii, amaleciţii, aceştia din urmă fiind în conflict cu israelienii. La acest moment istoric, în Canaan se vorbea mai ales limba aramaică şi se folosea alfabetul arameic. Aceste populaţii aveau autonomie politică şi trăiau în cetăţi-stat, conduse de regi. Pământul le-a fost luat de către israeliţi şi împărţit între aceştia, profitându-se de lipsa de coeziune a canaaneenilor. De la canaaneeni, ebreii au luat limba, aspecte de cultură şi influenţe religioase. Ierusalimul a fost stăpânit de israeliţi, care au făcut din el capitala regelui David.

Daco-geții și romanii, scris a fost ca să se lupte, Iar din marile victorii și din bătălii avute, Fost-a ca la nord de Istru, să se nască un popor Plin de calități ilustru și de țară iubitor.

Vitejia și curajul din strămoși le-au moștenire, Demnitatea și cu cinstea, ospeția, le-au în fire.

5

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Un popor ce cu-arma-n mână țara lui și-a apărat, La răscruce de istorii, el pe sine s-a salvat.

El ce singur în istorii, după două mii de ani, Și-a luat și își păstrează numele de la romani! Și tronează azi puternic, peste țara lui stăpân, Pe pământul vechii Dacii-glorios popor român!

Alexandru Macedon în Dacia Mărturii mai vechi, de viață, despre daci și deal lor zeu, Ne transmite-n timp, din Lagos, cunoscutul Ptolemeu, Vești păstrate în izvoare de Arrian și de Strabon: Expediția pe Istru cu Alexandru Macedon!

Cu falangele-i vestite și călări pe "Ducipali", Urmăreau să se răzbune pe rivalii lor "tribali".

Ei trecut-au peste Istru, pe pământul de la daci, În pirogi scobite-n lemnul trunchiurilor de copaci, Meșterite, cu dibăcie, de pescari autohtoni, Și furate-n miez de noapte de soldații macedoni.

Ei ajuns-au pe pământul mândrei Dacii, prea bogate, Și de aur și de grâne ce erau chiar mai înalte, Așa după cum se spune, decât caii cu călări, Şi se întindeau mănoase, către cele patru zări.

Se mai scrie, atuncea, ca să poată 'nainta Printre holdele de aur, trebui a se lupta, Ca falangile vestite înarmate-n dinți cu suliți, Să croiască printre grâne, lungi, adevărate uliți. Și-au ajuns macedonenii până-n poale de Carpați, Înfruntând armata dacă, băștinașii înarmați.

Spulberând, în întregime, patru mii de călăreți, Lăsați hrană-n câmp de luptă, zburătorilor ereți.

Dar apoi, dacii, în luptă, duşi de regele Moskon, L-au oprit din marşu-i falnic pe vestitul Macedon!

L-a-nfruntat pe macedonul plin de glorii şi de fală, Care le-a distrus ţara şi oraşul-capitală!

Forţându-l ca să se-ntoarcă, acas‟, de unde-a venit, Dacii îi stăteau în cale, l-atacau şi l-au lovit.

Nevoit să se retragă cu întreaga lui armată, A făcut calea întoarsă, de războinici daci urmată. Ş-apoi, să se salveze, către Istru s-a-ndreptat, Luând tot ce apărea-cale şi cu greu a-naintat.

Căci în marșul lor prădalnic, pârjolind cetăți și sate, Au luat comori și bunuri ce fuseseră lăsate,

Darius al lui Hystaspes Despre dacii din vechime mărturiile stau scrise În istorii și pe piatră, stau de veacuri ele prinse.

Despre daci se povestește cu respect și demnitate: Popor dârz, cinstit și harnic, dar și plin de bunătate.

Herodot ne povestește, printre scrieri, despre daci, Ca fiind cei mai puternici și cei mai viteji din' traci!

Ei ce-n ani' cinci sute paișpe', de prin era din 'nainte, S-au luptat cu-n mare rege, după cum și-aduce aminte; Herodot scris-a-n istorii, ştim de două mii de ani, De campania lui Darius în Peninsula Balcani!

Darius, ce-n luptă aruncă pe vitejii săi persani Contra sciților, care de-o vreme, deveniseră dușmani.

Darius, Marele Rege, ce domnea peste persani, Ca să-ntindă pân-la Istru, a lucrat vreo şape ani La un plan de cucerire, de-alipire a-ntregii Tracii; Să supună-alte popoare, să cuprindă alte naţii.

Dar în lupta sa cu geţii şi cu şciţii cei din nord, Ce-adunaseră pe câmpuri o mulţime de norod, N-a putut să îi supună, c-a-ntâlnit un brav popor, Geto-dacii din vechime, de prin Sciţia Minor!

S-au opus cu îndârjire, vitejeşte s-au luptat, Darius retrage armata fără nici un rezultat!

A rămas, totuşi, stăpân, peste-o parte din Balcani, Dar a părăsit ţinutul, după cincisprezece ani!

6

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Prin retragerea grăbită, a dacilor băștinași, Care s-au ascuns în codru și au devenit ostași.

Ei s-au luptat cu duşmanul, numeros şi înarmat, Prin atacuri date noaptea, când ei nu s-au aşteptat. Şi, astfel, macedonenii nevoiţi să treacă Istru, S-au retras având în frunte pe regele lor ilustru, Care a mai venit o dată, ca să-i supună pe geţi, Cu armată şi mai mare şi cu mii de călăreţi, Dar nici de această dată, soarta lor nu fu mai bună, Triburile geto-dace au luptat, dârz, împreună.

S-au luptat cu vitejia gloriosului trecut, Cu dușmanul prea puternic ce era de toți temut!

Reuşind ca să-i oprească şi să-i dea din nou afară, Şi-au păstrat neatârnarea, şi-a rămas liberă ţara!

Iar târziu, pe înserate, când Lisimah s-a ospătat, Dromihete se ridică și astfel l-a întrebat: -"Spune-mi Lisimah, ești Rege și Macedonia toată E mai mare decât țara-mi și, se pare, mai bogată.

Ești bogat cum poate-n lume, altul nu mai e ca tine.

Eu te-ntreb, ce te aduse-n sărăcie aici la mine?

Unde după cum se vede, la noi totul e făcut Doar din lemnul din pădure, iară vasele-s din lut.

Poate că-n palat la tine, ești servit de-arapi sau mauri, Nu din vase de pământ, ci din cupele de aur.

De aceea-i o greșeală, iar eu vreau să îți spun drept, Ce-ai făcut aici cu dacii, nu e tocmai înțelept.

Te-ai ales fără armată, viața ta e-n mâna mea, Fiica-ți plânge resemnată, ce se va-ntâmpla cu ea?

De aceea, te du Rege, du-te la supușii tăi!

Să cinstești cum se cuvine pentru toți strămoșii mei.

Hai duceți-vă în țara care v-a trimis aici Și gândiți-vă mai bine, să nu vă mai caliciți.

Iar acum, să fiu mai sigur că nimic nu s-ontâmpla, Fiica ta rămâne-aicea, să-mi împart viața cu ea! Și ca socru, şi ca Rege, ori de câte ori vei vrea, Cu onoruri mari, pe merit, te primesc în țara mea.

Ca prieten pentru mine și la neamul meu de daci.

Dar, în veci, ce ai făcut, Lisimah, să nu mai faci!" Și rămase apoi în lume, cunoscut de cum sempac, Lisimah Rex Macedonia, cu Dromihete Rege dac. Înțeleptul și viteazul, iar la vorbe buni, dibaci, De s-a dus în lume vestea ospeției de la daci!

Lisimah şi Dromihete Diodor ne povesteşte de o luptă-nverșunată Care pe pământuri dace, zice el că a fost dată. Între daci și macedonul cu figura de monah, Prea puternic și viteazul, Mare Rege, Lisimah!

Ce atacă pe ascuns, prin campaniile-i șirete, Dacia, ce-avea în frunte pe viteazul Dromihete.

Cel ce rămâne-n istorii, înțelept și bun strateg, Cel ce-ntruchipa curajul poporului său întreg.

Făurind un plan de luptă, el atacă pe dușman Noaptea ieșind din pădure, iară ziua ascunși în lan. Înfrângându-l pân-la urmă, după cum zic cei ce știu, Îi este distrusă armata. Lisimah, este prins viu! Și cu fiica sa-mpreună, o frumoasă-ntre brunete, Este dus la judecată în fața lui Dromihete. Și în loc să-i taie capul, după cum s-a așteptat, Lisimah, primit ca oaspe', e la masă invitat.

Cu onoruri mari, ca rege, la ospăț el e primit, Cu mâncăruri și cu vinuri de-ale dacilor servit.

Ca p-un mare-nvingător, nu ca regele învins, De pe câmpul de bătaie și de Dromihete prins.

Harta DACIEI in anii 82 i. h.

7

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 flagelare. Biciuirea însoţea crucificarea.

Flagelarea, obişnuită într-o condamnare la crucificare, a fost aplicată lui Iisus în urma hotărârii lui Pilat. Pedeapsa era atât de brutală, că mulţi condamnaţi nu rezistau şi mureau în timpul biciuirii.

Moartea şi Învierea Domnului Pr. stavr. Radu Botiş Toate cele patru Evanghelii sunt asemănătoare în afirmaţia că Iisus a murit într-o zi de vineri, ziua pregătirii sabatului (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 31).

După încheierea flagelării, lui Iisus i-au fost puse haine, după care porneşte spre Golgota. Iisus străbate drumul până la Golgota purtând crucea în spate. La sosirea pe Golgota, soldaţii execută sentinţa. Deşi Evanghelia după Marcu (15, 25) situează ora crucificării la ceasul al treilea, Evanghelia după Ioan relatează că Pilat ar fi pronunţat sentinţa cam la al şaselea ceas, iar răstignirea ar fi avut loc înainte de unu după amiază. De fapt, acesta este momentul în care cele trei Evanghelii sinoptice situează începutul unui fenomen extraordinar, întuneric, care însoţeşte agonia lui Iisus şi care se prelungeşte până la trei după amiază, ora morţii. Deasupra capului, pe cruce, este pusă o tăbliţă care conţine nucleul acuzaţiei şi sentinţei, cu expresia „regele iudeilor”. Scena răstignirii este dată de cele patru Evanghelii, că Iisus este aşezat între doi bărbaţi răstigniţi şi ei 2.

Despre semnificaţia pe care o dă morţii Sale, Iisus vorbeşte când se află pentru ultima oară cu cei doisprezece, la Cina care a avut loc într-o casă din Ierusalim, proprietatea unei cunoştinţe a lui Iisus. El concentrează în ultima cină toată viaţa Sa. Cina cea de taină s-a desfăşurat în cadrul unei cine pascale. Cina cea de taină a avut loc în Joia Mare, către seară.

Aceasta a fost o cină pascală, dar nu în sensul că Mântuitorul ar fi celebrat cu ucenicii Săi paştile iudaic, care începea de fapt în seara zilei următoare, ci în sensul că El a instituit un nou Paşti, adică Taina Sfintei Euharistii, care avea să fie pentru Biserică o permanentă actualizare a jertfei adevăratului Miel pascal1.

Patimile desemnează ultima perioadă din viaţa lui Iisus, intervalul cuprins între momentul arestării Sale în grădina Ghetsimani şi cel al înmormântării într-o altă grădină, lângă Golgota. Itinerariul urmat de Iisus îl poartă succesiv la casa lui Anna, a lui Caiafa, la pretoriul lui Pilat, palatul lui Antipa şi în sfârşit, de la pretoriu la Golgota sau „locul Căpăţânii”, dealul execuţiilor lângă care este mormântul.

Evanghelia lui Luca menţionează un răspuns al lui Iisus la răstignirea Lui. E vorba de o scurtă rugăciune în care cere ca aceia care-L crucifică să fie iertaţi: „Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Agonia lui Iisus a fost destul de scurtă, încât Pilat a fost surprins (Marcu 15, 44).

După cel puţin doua ore de la răstignire, Iisus moare pe cruce, pe la aproximativ ora trei după-masa. Evanghelia după Marcu (15, 37) şi cea după Ioan (27, 50), relatează moartea lui Iisus însoţită de „un strigăt mare” scos de Iisus, care ar fi urmat imediat încercării de a-i da oţet. Ioan (19, 30) situează moartea după acelaşi episod,

La romani existau trei tipuri de pedepse capitale şi anume: decapitarea, arderea şi crucificarea prin care a fost ucis şi Mântuitorul Iisus Hristos. De obicei pedepsele capitale erau precedate de 1

Annie Jaubert, La date de la Cene, Paris, 1957, citat din Preot Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc; Ioan Mihoc, op. cit., p. 110.

2

Michel Henry, Ioan Ica, Cuvintele lui Hristos, Sibiu, Editura Deissis, 2005, p. 87.

8

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

deşi aici se spune explicit că Iisus a luat băutura şi rosteşte, înainte de a muri, fraza: „Săvârşitu-s-a”. Apoi „plecându-şi capul, şi-a dat duhul”. Potrivit Evangheliei lui Ioan, plecarea capului de către Iisus nu înseamnă că rămâne inconştient, ci că, murind, se adresează celor apropiaţi Lui care sunt jos, lângă cruce, dăruindu-le Duhul Sfânt. Conform Evangheliei lui Luca, ultima frază a lui Iisus este o rugăciune de încredere în Dumnezeu: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46).

Din acest motiv (Ioan 19, 31), Pilat a acceptat cererea autorităţilor iudaice de a da trupurile jos de pe cruce să fie înmormântate. Sistemul obişnuit era să li se zdrobească fluierele picioarelor celor atârnaţi, încă vii, deoarece astfel se producea o moarte rapidă. Această practică a fost aplicată celor doi bărbaţi crucificaţi odată cu Iisus. La Iisus n-a fost nevoie, deoarece agonia Lui a fost scurta, de aceea, când soldaţii au ajuns la Iisus au văzut că este deja mort. Unul dintre ei se asigură străpungându-i coasta cu suliţa, săi dea lovitura de graţie. Tăietura este făcută atât de mare încât poate intra în ea mâna (Ioan 20, 25). Şi din rană iese „sânge şi apă” (Ioan 19, 34).

Moartea lui Iisus este una reală, fizică, venită după o lungă succesiune de injurii, umilinţe şi chinuri, începute odată cu arestarea la Ghetsimani în noaptea de joi spre vineri, culminând cu răstignirea, pe Golgota. În cele din urmă, cu trupul şi duhul distruse de ostilitatea umană şi de tăcerea divină, Iisus moare.

Evanghelia după Ioan pune în legătură sfârşitul lui Iisus cu sacrificarea mieilor pascali care avea loc în acel ajun de Paşti şi căruia, aşa cum este prescris, nu I se zdrobeşte nici un os şi care moare străpuns, dând viaţă şi dăruindu-se total ca instaurator al noului legământ între Dumnezeu şi omenire. Este relatarea celui care a văzut cu propriii ochi şi poate depune mărturie. Şi încheie: „şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19, 35-37).

De obicei, la romani, agonia crucificării se prelungeşte ore, poate chiar zile. După moarte, cadavrele erau lăsate în voia vulturilor şi a păsărilor. Paznicii aveau grijă ca nici rudele, nici prietenii, să nu vină să le ia de pe cruce trupul, lăsând trupurile neînmormântate, condamnaţilor le era interzisă înmormântarea.

Responsabilitatea pentru înmormântarea lui Iisus şi-o ia un bărbat şi anume Iosif din Arimateea. Acesta, membru al aristocraţiei laice din Ierusalim, singurul cunoscut de guvernator, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). După ce a primit permisiunea din partea lui Pilat, Iosif din Arimateea se întoarce pe Golgota cu un giulgiu pe care l-a cumpărat (Marcu 15, 46). Potrivit Evangheliei lui Ioan 19, 39, pe Golgota a venit şi Nicodim.

Sensibilitatea iudaică nu tolera ca cei executaţi să nu fie înmormântaţi în chiar ziua morţii. Această justificare reiese din Deuteronom 21, 22-23: „Trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropaţi tot în ziua aceea”. La iudei, dacă după crucificare era zi de odihnă, cei crucificaţi trebuiau daţi jos de pe cruce, astfel trebuia să li se grăbească moartea şi să fie înmormântaţi înainte de apusul soarelui, de începerea zilei de sărbătoare. În cazul lui Iisus şi a altor condamnaţi, în vinerea aceea era ajunul celei mai mari sărbători iudaice, Paştile, şi, prin urmare, trebuiau să moară şi să fie înmormântaţi înainte de sfârşitul zilei.

După ce L-au coborât de pe cruce, trupul lui Iisus este aşezat pe giulgiu. Înfăşurarea în giulgiu a unui cadavru este specific obiceiurilor funerare iudaice. După ce a fost înfăşurat, trupul a fost pus în 9

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 însuşi acest fapt la treapta cea mai înaltă a umanităţii, care este o comunicativitate în relaţiile cu oamenii.

mormânt. Moartea Mântuitorului a fost benevolă, pe când la ceilalţi oameni este inevitabilă, chiar dacă au fost eliberaţi de păcat. Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte.

Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui3.

Despre fiinţa şi atributele trupului înviat a lui Hristos nu poate omul din trup pământesc să spună ceva determinat şi inteligibil. Sfintele Evanghelii ne relatează, pe de o parte, că trupul lui Iisus a putut fi pipăit cu mâinile, a primit hrană iar, pe de altă parte, că pătrundea prin uşile încuiate, apărea şi dispărea din ochii ucenicilor şi, în general, că atingerea fizică obişnuită de mai înainte nu mai era posibilă, cum reiese din cazul Mariei Magdalena în dimineaţa Învierii.

De obicei biografia unui personaj se sfârşeşte odată cu moartea lui, capătul vieţii. În cazul lui Iisus Hristos se întâlneşte un eveniment neobişnuit. Acest eveniment este Învierea Lui. Trecerea Lui de la viaţă la moarte, consecinţă a crucificării, a fost urmată imediat de o altă trecere, inversă, imprevizibilă şi anume trecerea de la moarte la viaţă, la o viaţă nouă şi total diferită, care cuprinde prezentul şi viitorul, pământul şi cerul, Dumnezeu şi umanitatea, lumea prezentă şi cea care va veni.

Preotul Serghei Bulgakov observă că petrecerea lui Iisus cel înviat în lume până la înălţare stabileşte legătura între starea actuală a lumii cu trupul sufletesc al omului şi între starea preamărită a lumii de după schimbarea universală şi transfigurarea făpturii cu trupul duhovnicesc al omului. Prin Învierea lui Iisus, s-a făcut începutul lumii viitoare. Ea este începutul noii creaţiuni a lumii, care numai prin pauza creatoare, în care ne aflăm, e oprită pentru un anumit timp, înainte de a fi dusă la capăt4.

Învierea lui Hristos ne întemeiază, în general, credinţa într-o continuare a vieţii după moarte. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră” (I Corinteni 15,17). Învierea L-a adus pe Iisus într-o mai mare apropiere de oameni.

Desigur, întrucât trupurile acestora nu sunt şi ele înviate, apropierea deplină se va realiza numai după învierea tuturor. Învierea cu trupul a însemnat atât o înălţare a propriei Sale stări, cât şi o apropiere mai mare de oameni, o mai mare eficacitate asupra spiritului lor. Dar ridicarea propriei Sale stări însemnă şi o mai mare apropiere de Dumnezeu, ca om.

Apariţiile lui Iisus după Înviere sunt în număr de douăsprezece, acestea acoperă persoanele şi sectoarele cele mai importante din activitatea Sa şi din comunitatea creştină care va apărea după moartea Lui. Grupul care a beneficiat de cele mai multe apariţii este al ucenicilor Lui, al celor pe care i-a chemat Iisus la începuturile activităţii Sale publice.

Arătările se produc întotdeauna ca rezultat al iniţiativei personale a lui Iisus, care-i ia prin surprindere pe destinatari. Se produc în locuri diferite, dar legate întotdeauna de

Prin Înviere, Iisus, ridicându-Se ca om mai aproape de Dumnezeu, S-a ridicat prin 3

4

Karl Heim, Jesus der Weltvollender, FurcheVerlag, Berlin, 1937, p. 178, citat din Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 355.

Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 336.

10

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

locurile prin care au mers Iisus şi ucenicii înainte de moartea Lui.

Sfânt peste cei care sunt ai lui Hristos, realizând Biserica. Duhul Sfânt, ca iubire supremă a Tatălui, ca manifestare a intimităţii Lui, a coborât peste lume, întrucât S-a aşezat întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos, ridicată în ultimă intimitate divină. Deoarece intimitatea lui Hristos, înălţată în acea intimitate a Duhului Sfânt, asemenea dumnezeirii Lui, se află în acelaşi timp în cea mai adâncă intimitate a oamenilor care îşi deschid poarta sufletului lor prin credinţă, Duhul Sfânt îi învăluie şi pe aceştia, ca pe purtătorii de Hristos.

Biserica, mistica omenitate a lui Hristos, primeşte pe Duhul Sfânt, în calitatea ei de trup al lui Hristos6.

Apariţia este prezentată ca o vedere reală, nu ca pe o viziune. Iisus este prezent ca persoană. Iisus se arată oamenilor care îl cunosc şi care vor fi capabili să-şi dea seama cine este El. De exemplu, în seara duminicii Paştelui Iisus apare printre ucenici şi Li se adresează cu salutul iudaic: „Pace vouă” (Luca 24, 36;Ioan 20,19).

Apoi le arată urmele crucificării vizibile pe trup, concret, semnele cuielor în mâini şi picioare şi ale suliţei în coastă. Şi, conform lui Ioan 20, 22, le zice: „Luaţi Duh Sfânt”.

El apare în mijlocul lor şi teama se transformă în bucuria regăsirii.

Odată Înviat, Iisus inaugurează viaţa viitoare, lumea definitivă. Învierea Lui a purtat pecetea iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul Său iubit şi pentru toată omenirea.

Iisus Hristos S-a înălţat la cer după Înviere, atât pentru a primi toată puterea dumnezeiască în conducerea lumii spre mântuire, cât şi pentru a lăsa oamenilor la latitudinea lor să se decidă liber:a crede în El sau nu. Dacă ar fi continuat să stea cu mărirea trupului Său înviat între oameni, aceştia ar fi fost siliţi să-L recunoască drept Dumnezeu. Istoria, ca un loc al vieţii de libere decizii, ar fi devenit imposibilă.

După cele patruzeci de zile de la Înviere, petrecute de Mântuitorul Iisus pe pământ, S-a înălţat la cer. Înălţarea la cer se înţelege ca şi înălţarea oricărui corp în aer, cu deosebire că Domnul Hristos, având trup preamărit şi fiind totodată şi Dumnezeu Atotputernic, nu avea nici o greutate care să-i împiedice înălţarea la cer.

Domnul Hristos S-a înălţat cu trupul la cer, căci cu Dumnezeirea era şi este pretutindeni, şi astfel ne-a arătat şi nouă care este ţinta ultimă a călătoriei noastre pe pământ: cerul 5 . Înălţarea este ridicarea umanităţii lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină.

Pentru că Iisus şi-a ridicat, prin înălţare, umanitatea în ultima intimitate a Sfintei Treimi, păstrând şi adâncind, în proporţia înălţării, apropierea de toată omenirea, coboară la scurt timp după înălţare Duhul 5

Îvăţături ale Bisericii Ortodoxe, Timişoara, 1987, p. 85.

6

11

Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 363.

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

ZIUA EROILOR LA ROMÂNI

EROII DE LÂNGĂ NOI

Cu prilejul Zilei Înălţării Domnului Iisus Hristos, anual, se sărbătorește Ziua Eroilor. La propunerea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, la data de 30 mai 1995, Parlamentul României prin Legea nr. 48, a proclamat sărbătorirea Zilei Eroilor în ziua care se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Ceruri, revenindu-se după 75 de ani, la tradiţia făurită în perioada interbelică. Prin Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război se realizează o mai bună cuprindere a manifestărilor şi preocupărilor specifice promovării cultului eroilor la români.

România a adus un imens sacrificiu pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aproximativ 800.000 de morți și dispăruți.

Cu prilejul Zilei Eroilor şi a Înălţării la Ceruri a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ne înclinăm în faţa străbunilor care au făurit poporul român şi au apărat cu preţul vieţii lor hotarele ţării, libertatea, suveranitatea și viața neîntreruptă a străbunilor în spaţiul carpato –danubiano pontic. Eroii căzuţi la datorie luminează și astăzi pământul patriei. ”Ştiuţi sau neştiuţi, biruitori sau înfrânţi, anonimi sau rămaşi în legendă, ei au intrat în conştiinţa noastră ca şi limba, tradiţia sau frumuseţile plaiurilor româneşti”. EROII neamului românesc continuă să trăiască printre noi.

Le acordăm respectul cuvenit, participând la ceremonialul religios şi militar, sub acordurile „Imnului Eroilor” depunând florile recunoştinţei şi aprinzând lumânări la mormintele eroilor, păstrând momente de reculegere în amintirea eroismului lor și sacrificiului suprem pentru Patrie și popor.

Dumnezeu să-i odihnească și să-i pomenească într-u Împărăția Sa!

În data de 07 mai 2016, pe timpul unei misiuni în teatrul de operații din Afganistan, plutonierul Dumitrescu Iulian (33 ani) şi sergentul Vizireanu Adrian (36ani) au căzut la datorie, fiind împușcați de talibani îmbrăcați în uniforme de polițiști afgani.

Acești eroi au fost pe data de 09 mai 2016 avansați la gradul de sublocotenent postmortem. În aceiași misiune a fost rănit și Serg. Bogdan Dragomir (26 ani) și urmează tratament într-un Spital din Germania. Preşedintele Klaus Iohannis a transmis un mesaj de condoleanţe familiilor celor doi militari care şi-au pierdut viaţa în Afganistan: "Am primit cu durere vestea încetării din viață a celor doi militari români căzuți la datorie astăzi, în Afganistan. Militarii noștri și-au servit țara cu devotament și curaj și vor rămâne veșnic în amintirea mea și a poporului român. În aceste momente de tristețe, transmit sincere condoleanțe familiilor îndoliate.

Militarului rănit în aceeași misiune îi urez însănătoșire grabnică și să se întoarcă cu bine acasă". Toți cei trei militari fac parte dintr-o Unitate de Operații Speciale din Buzău. Suntem alături de familiile îndoliate, pe eroii de lângă noi îi purtăm în inima noastră și celorlalți camarazi de arme le dorim ” Misiune îndeplinită” și să se întoarcă teferi acasă. Slavă eroilor români! Flori și lacrimi pe mormântul lor. Dumnezeu să-i odihnească!

Ionel Marin 12

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Poeme creștine

Privit în infrarosu, Dumnezeu pare a fi vizibil în dungile infraroșii din spectrul luminii; Privit în ultraviolet, credem cã este vizibil în dungile ultraviolete Și-n mozaicul de cãrți, icoane, inscripții, cruci și statui din bisericile de pretutindeni...

Dar sã nu ne pripim cu definițiile, cu simbolurile naive Și cu presupunerile hazardate, cãci veșnic va rãmâne ceva neclar și neînțeles de mintea noastrã.

Vom ști mai multe - Dincolo...

Rãbdare și pioasã închinãciune!

Deocamdatã, aici, claritatea Lui se gradeazã în raport cu opacitatea și ne-opacitatea gândirii noastre, și cu latitudinea ori longitudinea zonelor religioase de pe mapamond: La Vatican și Ierusalim, prezența I Se simte puternic prin sunetul clopotelor, prin Zidul Plângerii, prin misse și liturghii luminoase; la Mecca - prin bolidul venit din cer și venerat în Kaaba cea neagrã. În alte milioane de biserici, sinagogi și moschei, este perceput prin rugãciuni și nesfârșite îngenunchieri.

Dar cel mai clar și mai clar, Dumnezeu este simțit cu sufletul fiecãruia din cei ce cred în El, din cei ce-L cautã, I Se-nchinã și-L iubesc.

Cãci ei Îl vãd, Îl simt, Îl adorã și-I cunosc mãreția, iubirea, bunãtatea, puterea și sfințenia.

Ei Îl vãd pretutindeni: în frumusețea florilor, în verdele ierbii, în zborul fluturilor, în cântecul pãsãrilor, în gunguritul pruncilor, în seninul cerului, în vuietul mãrilor și-al oceanelor, în toate splendorile naturii; în strãlucirea soarelui, a lunii, a stelelor, a aurorelor polare, dar și în forța uraganelor,

Cristian Petru BĂLAN DUMNEZEU (poem creaționist - Colecţia: texte si poezii religioase. PICTURĂ de CPB, după o icoană pictată de pr. Arsenie Boca) Dumnezeu este ca un megacomputer uriaș, întins în tot universul, al cãrui infinit - deci cosmosul însuși - este inclus cu totul în Ființa Lui! Și - pentru cã nu-I putem înțelege nici complexitatea, nici tainele, nici mãreția El S-a proiectat anatomic la noi, aici, pe Terra, la nivelul miniperceperii noastre materiale, luând forma Omului Iisus, Salvatorul Suprem Și Portalul Divin al mântuirii pe veci, prin propria-I jertfã...

A fost o Decizie unică, istorică, uriaşă, curajoasă, de autosacrificiu !

El - Imensul Creator, Izvorul Măreţ al Dragostei infinite, al Iubirii Totale, El - Imensa Energie Explozivã a cosmosului, El - Superinfinitul, Puterea Puterilor, Veșnicia Veșniciilor, Puritatea Purităţilor, El S-a concentrat cu umilințã într-un Punct viu, într-un Om, aparent simplu, deși, fiind ubicuu, rãmâne, simultan, în tot universul nesfârșit!

De acolo, El ne-a trimis îngerii Lui întru ajutor, spre a ne apãra de rãzbunarea îngerilor trãdãtori.

Poate cã, metaforic vorbind, galaxiile și metagalaxiile infinite sunt condensatori cosmici, stelele un fel de tranzistori, iar oamenii scânteioare de-o clipã, care încearcã sã imite timid strãlucirea stelelor.

Poate... Dar cine știe?...

13

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

a furiilor mãrilor și oceanelor, a cutremurelor, a tunetelor și trãznetelor ce ne lovesc, și a numeroase alte pedepse, cãci toate, toate acestea vin din mâna Lui, fiindcã El ne vorbește prin parfumul și coloritul florilor, prin razele lunii și razele soarelui, prin forma norilor, prin ivirea zorilor și farmecul amurgurilor, prin orice tunet și trãznet! Doar priviți și ascultați...

Oriunde I se simte prezența! Îndrãzniți sãL cãutați!

Mulți întind lãcrimând brațele spre cer Sã-I proslãveascã mãreția, sã-I implore superputerea, frumusețea și bunãtatea infinitã, sã-I atingã vibraţiile, radiațiile invizibile și sã-I capteze uriașa luminã totalã...

Atunci ei se simt mângâiați de valul cald al curenților binecuvântãrii de sus care le dã fiori întãritori prin tot trupul, luminându-le cugetul și sufletul, cãci El este al vieții mãreț fondator, Creatorul nostru, Pãrintele nostru!

El - înțelepciunea supremã, bucurie, exaltare, seninã, bunãtate, beatitudine, ordine, milă şi jertfã...

El - Entitatea prezentã în orice punct al universului; El - dreptatea rãsãdirii prin suflet, cale fãcându-și, dar și inimile incendiindule, El - Genialitatea creatoare, El - foamea și setea de Adevãr și de pace, El - fondatorul tuturor prevãzutelor și neprevãzutelor, El - marele Judecãtor al judecãților noastre, El - Soarele ce se aprinde în oameni, fãcându-i mici sori, El - Pâinea veșnic neprihãnitã și veșnic hrãnitoare, Purtãtorul nostru de grijã, El - Izvorul nesecat de apã vie, El - Infinitul, Eternitatea copleșitoare ce ne conferã și nouã un infinit glorios sau nu, O eternitate adâncã!

Mai mult ce sã-I cerem? Slãvit sã-I fie

Numele Lui! Puținul ce-l înțelegem e mult dacã vrem sã-nțelegem Și de aceea am putea fãrã fricã sã rãspundem: Mai degrabã noi nu existãm decât ca El sã nu existe!

Dar puțini vor avea curajul nebun sã rosteascã aceste cuvinte mãreţe...

EL EXISTÃ, INTRAEXISTÃ ȘI SUPRAEXISTÃ!

(Indiferent cã vrei tu sau cã nu vrei așa ceva, Indiferent dacã-ți convine sau nu - EL EXISTĂ !

Oricum, noi suntem total depãșiți de aceastã uriașã Lege a Nerelativitãții Universale!) În loc sã vã îndoiți și să comentați acest imens Adevãr, mai bine tãceți!

Mai bine tãceți!

Este imperativ sã tãceți și sã vã descoperiți când Îi rostiți Numele rugându-vã Lui...

Astfel ne vom apropia de marea tainã a dumnezeirii, Astfel tainele ni se dezleagã, pe rând Și atunci El va pãtrunde încet, încet în noi, în cugetul nostru, în adâncul din noi, în adâncul adâncului nostru Pânã ce-l va lumina și limpezi de toate impuritãțile, pânã ce-l va sfinți, absorbindu-ne cu totul în El, distilându-ne în El, contopindu-ne cu El şi devenind una din razele Lui !

14

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Fiecare putând deveni îngrijitor priceput, În livada înflorită a iubirii, a speranței… Împreună putem învinge călăii, Vânzătorii de tristețe, de boli…

Ca să domnească peste veacuri și veacuri, Adevărul, armonia, echilibrul.

Nu Omul este stăpânul vieții! În memoria netimpului Cuvintele sfinte Vor lumina pașii văzuți și nevăzuți…

Ionel MARIN Pe poteci de cuvinte Prin spaţiul alb al visurilor, Ard necontenit cuvinte, cuvinte, Gânduri şi frânturi de ecouri…

Poetul revarsă fluvii de emoţii, Peste mângâierile zilei, Pe ochii migdalaţi ai stelelor…

Rămân în interior paşii amintirilor, Cenuşa clipelor împrăştiate de vânt…

Neclintiţi în Carpaţi Curg în noi râuri, cresc din interior, Munţi, dealuri, plâng văi…

Carpaţii ne rămân temelie şi pildă!

Trupul ni-i fântână, pleoapa deschisă, Hotarul înfrunzit şi poporul luminat, Domesticeşte întunericul apăsător.

Dăruind, iubind, renasc razele speranţei, Muguri limpezi de rare mărgăritare.

Domnul doboară răutatea cea mare, Biruie cu sabia Cuvântului, ne ridică Din ţărâna grea şi rece, slobozind, Spre cer, mereu, privirea aplecată…

Veghind izvorul cel curat şi drept Cu sacră migală, dăm strălucire veacului, Frunţii din străbuni, măreţie.

Titani de-o clipă, comori stelare înfloresc, Sub Paşii atotputernici ai Marelui Ziditor!

Făclia de tărie, sanctuar veşnic, În templul sfânt al vitejilor geto-daci, Sfinţeşte Tricolorul, păstrând arma, Cu tăişul de foc, pe vrăjmaşi… învingând.

Neam de ramuri vii, neclintiţi în Carpaţi, De la Dunăre la Marea cea mare, Dăm zâmbet zorilor, dulceaţă anotimpurilor.

Domnul nemuritor s-apleacă spre slujitori, Cu privirea ce curge prin râuri de lumină, Luminând a veacului soartă şi cu mâini nevăzute, Se-nchid ferestrele tuturor răutăţilor…

Iar paşii vieţii, gândurile, dorinţele, trec, În ecouri şi urme nestinse ale veşniciei.

În memoria netimpului Din palmele Mirelui ceresc curg, Clipele, fascinația netimpului…

Fericiți cei milostivi, blânzi, drepți, Că peste ei vor poposi aripile cerului.

Pe poteci de lumină vor merge, Către nesfârșitul viorilor de netimp.

Boabele de mărgăritar, din inima curată, Vor rodi în grădina gliei părintești.

Cu talantul primit în dar, ce-am făcut?

L-am înmulțit, l-ai înmulțit cât trebuie?

Sub clopote de lumină, prin arderea de sine, Ne purificăm, vindeca, mântui, Torțele dragostei rodind…fericire.

Trudă, veghe, priveghere, neuitare, Dăruire din…comoara interioară.

Nu reteza zborul viselor, Prinde cu mâna răsăritul zorilor, Tandrețea, prietenia, frăția să devină Freamăt zilnic într-u bucurie…

Ispitele, himere, iluzii, patimi, răni, Vor umple traista zilnică a destinului.

Timpul nu îmbătrânește! Însă Omul prin labirintul anotimpurilor, Străbate căi ireversibile, misterioase…

Numai Iubirea…înflorește etern!

Un vis albastru, nelumesc, coboară, Cortina grea a netimpului.

Viața umană este scena unei piese de teatru, Omul un actor, mai bun, mai rău, o poveste…

Din vol. În memoria netimpului, Editura Rafet, 2016 15

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Iar tu, copile drag, așează-te, ascultă ce spun Pregătește-te de viitor și cu majuscule scrie Alegând calea adevărului, ca omul bun, Scrie în inimă, cu slove de lumină, pe vecie!

Elena ARMENESCU

Treziți-vă toți cei care iubiți acest popor Cu credința-n Dumnezeu suntem salvați Nu vă lăsați prinși de valul blasfemiator În CATEDRALĂ vom Slăvi pe Domnul, frați!

Treziți-vă! (celor care se declară împotriva construirii Catedralei) De unde vine atâta furie și-nverșunare Împotriva unui sfânt lăcaș de preamărire Ce faceți cu talanții primiți la născare ”Demolați” templul, aduceți nenorocire?

Dor de Paradis

Ați terminat de condamnat toate relele Atacați ce-așteaptă neamul de-un veac?

Loc de-nchinare, unirea ce-aduce binele Semn, prilej de bucurie, pentru omul sărac!

Mi s-a deschis un dor în suflet Un dor incendiar de umblet Pe drumul dinspre Paradis Drum cunoscut, uşor de străbătut De ţi-e permis!

Nu-l căutați pe Dumnezeu în spații vaste, În lifturi, parcări, săli polivalente, subteran, Ci acolo unde a spus Iisus: în inimile noastre Acolo unde este păstrat adevăratul talisman!

Cândva... copil fiind Pe acest drum mă-ntâmpina Cu zâmbetul său metafizic, sincer în dragoste înveşmântat - un înger.

Se scuturau de florile lor merii In troienire petalele mă atingeau Ningea, ningea cu puritate Si zările se deschideau Se cobora seninul peste mine Blând mă-nvluia – cum aerul o mânastire în primaveri duioase când pe ierburi fragede, cu ochii catre stele mergem la Inviere.

Ce se petrece la noi, de ce orbirea minții, De-alegem doar răul cu falsa-i strălucire, Unde sunt valorile-n care credeau părinții, Unde ni-s sărbătorile cu-a Domnului cinstire?

Depărtarea de Dumnezeu și Legea Sa divină Ne conduce ca pe orbi la izvorul otrăvit Ne pregătește pieirea lentă, fără vină, N-a fost de ajuns era atee, tributul plătit?

La -ntoarcere 16

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

In revărsatul zorilor Cantat de îngeri Imn de slavă peste tot se auzea Lumina-n ramuri se împletea Iar soarele mângâietor Belşug de raze aurii îsi risipea peste câmpii.

Titi TURCOIU

-Hristos a Înviat !

De atâta bucurie !

Eu parcă ma topisem Eram si totodata nu eram Mă depărtam, mă depărtam...

Fără să obosesc.

PE DRUM DUMNEZEIESC Îngust şi lung e drumul către Dumnezeu, Păşesc pe el tăcut şi-ngândurat, Mă-mpiedic des, mă poticnesc mereu, Păcatele încurcă pe cel necurăţat.

Spre seară, De cer amurgul tainic se anina.

Nu e pavat cu dale, nu este nici asfalt, Nici iarbă verde crudă, nici piatră alburie, Mai mult nisipuri fine, venite din înalt, În care paşii leneşi se-afundă-n inerţie.

Nevăzutul mă chema ! Şi mă duceam...

In acest dus nu-mi aminteam De scurt popasul pământesc.

Şi urcă, urcă drumul, spre cerul cel albastru, Pe înălţimi semeţe cu aer prea puţin, Înaintatu-n sine devine un dezastru, Din ce în ce mai greu îmi este şi suspin.

Mi s-a deschis din nou in suflet Un dor incendiar de umblet Pe drumul dinspre Paradis.

Pe drumul lung ce duce către Domnul, Eu am plecat cu trupul acesta pământesc, Greşeli să-mi ispăşesc, aşa precum tot omul, Că Dumnezeu primeşte doar ce-i duhovnicesc.

Hristos a Înviat !

17

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 creator al unui nou Weltanschaung, trecut prin filieră proprie - lumea ca pildă. Cel mai greu lucru este limpezimea apei, copilăria purităţii ei. Să vorbeşti despre rouă în dialectul pe care îl vorbeşte roua, să vorbeşti despre munte în limba Muntelui, ca pe Sinai sau ca pe Tabor, să vorbeşti despre Dumnezeu nu cu vorbe, ci cu privirile copilului, pentru că numai ''cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu''.

Cu acest har, al ''limbilor de foc'', te naşti, şi Ion Buga nu l-a primit din manuale.

Dascălii lui au fost pădurile de la Mocearu, micul Eden, cum îşi numeşte locul naşterii de ''la subsuara acestui vârf muntos, în spaţiul unui podiş înconjurat de culmi împădurite, având şi un lac natural de câteva hectare întindere, ţinut cu adevărat de legendă''.

Oamenii obişnuiţi văd în lumea înconjurătoare lucruri şi obiecte, dar copilul pădurilor, în tot ce-l înconjura, Îl vedea pe Dumnezeu, anticipând oarecum Parusia, acel ,,ne amintim de ce va fi”. De aici nardul de mare preţ al lui Baudelaire, care a rămas neînţeles şi l-a speriat pe cel învăţat cu lucruri comune, acest mir al adâncurilor de taină, divinele aduceri aminte de Dumnezeu, prin care Ion Buga, cu slovele lui, iese în calea Mirelui.

Asemeni lui Brâncuşi care sculpta zborul, şi nu anatomia aripii, scriitorul nostru merge la esenţe, în întâmpinarea ''Evenimentului'', care nu poate fi decât sărbătoarea ajunsa pe culmile majusculei de transfigurare metanoică. În hăinuţele copiilor din Mocearu, cu care mamele îi îmbrăcau de Paşte, el vede hăinuţa altui Paşte, cel în întâmpinarea căruia Fecioara şi-a îmbrăcat Fiul. Gândirea metaforică îi permitea Copilului din Nazaret să priceapă înţelepciunea tăinuită în stiharul crinului şi slava lui Dumnezeu din buchile vrabiei, o adevărată cosmogonie a iubirii Poetului, a Cuvântului întrupat. ''Din cel mai frumos poem al omenirii sub soare - Evenimentul Hristos, n-a rămas

Dumitru ICHIM (Canada)

MÂINILE CARE L-AU ÎMBRĂCAT PE DUMNEZEU Cu ani în urmă, am citit un poem în proză, mai puţin cunoscut, al lui Baudelaire, în care autorul ''Albatrosului'' redă printr-o pildă soarta geniului neînţeles. Eroul lui Baudelaire avea un câine la care ţinea foarte mult şi căruia, într-o zi, a vrut să-i arate ce înseamnă un parfum foarte scump. Câinele, neînvăţat cu miresme atât de rare, s-a speriat şi a început să latre.

Mi-am adus aminte de această istorioară deoarece e cum nu se poate mai nimerita pentru a caracteriza scrisul lui Ion Buga, felul in care teologul-scriitor se apropie de lucruri din perspectiva lui eidon, atât de diferit de cel al academicilor şi autorilor de manuale. Stilul său, inconfundabil, se deosebeşte net de cel al omului obişnuit cu drumul bătătorit spre aceeaşi Romă.

O biografie e ca o radiografie, o pagină de celuloid pe care ,,citim” oasele, un fel de inventar ştiinţific al lor: s-a născut, a fost, a lucrat la, a scris cutare şi cutare carte şi a murit. Oare doar atât să fie omul, ''L'homme inconnu'' despre care vorbește Alexis Carrel? Unde este duhul, sentimentul, cântecul omului ca fiinţă necunoscută?

Metoda şi stilul lui Ion Buga şochează.

A avut şi are de suferit din cauza aceasta.

Nu este un scriitor ,,cuminte”, cum sunt cei care se mulţumesc să îmbrace sisteme filosofice în cuvinte îmbârligate din care nu înţelegi nimic, cu cât mai obscure, cu atât mai grozave. Spre deosebire de aceştia, Ion Buga, prin metaforă, este 18

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

decât această cămaşă, o paradigmă paralelă şi diafană la ţeserea universului fără nicio fisură, de către mâinile lui Dumnezeu, acolo în primordii, şi, foarte probabil, o ultimă cămaşă a lumii la Judecata de Apoi, vreau să zic o cămaşă a Schimbării la Faţă, cămaşa Metanoiei.'' Titlul cărţii, ''Mâinile care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu'', i-a scandalizat pe unii, deşi adevăratul şi singurul scandal nu poate fi decât cruda realitate istorică a Răstignirii.

Parafrazând titlul, am zice că scriitorul şi cugetătorul Ion Buga ar avea de gând să ne poarte la modul în care Dumnezeu va fi îmbrăcat, cum spune Psalmul cântat la Vecernie, în Poemul Creaţiei, ''Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină'' - haina de lumină lină a Împăcării de Apoi.

Ca orice mare gânditor, nici Ion Buga nu este apreciat şi înţeles la adevărata lui valoare, în Nazaretul timpului de azi, spre marea ruşine a noastră. În locul ,,cuminţilor‟‟ didactici, el ne-ar putea oferi călătorii mirifice sub cerul liber, de o uluitoare frumuseţe, pentru a ne deprinde să fim şi noi, la rândul nostru, cer; să mergem într-un ,,tot mai departe‟‟, spre o arheologie a inimii, în căutarea paradisului pierdut, identificându-ne copilăria cu cea a dumnezeirii noastre dintru începutul Cuvântului, regăsire a simetriei pierdute.

Jertfei i se răspunde cu jertfă, pentru că ''Dumnezeu se dăruieşte pe Sine în iubirea pentru om şi deci singura măsură a iubirii Lui este El însuşi.''

„Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.” - Nicolae Iorga

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici în actul de botez) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, în frumoasa noastră Bucovină, țara fagilor, despre care Nicolae Iorga, impresionat fiind, spunea: „atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte“.

A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română și a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară.

A decedat la 15 iunie 1889, la București, și a fost înmormântat în cimitirul Belu, la data de 17 iunie. După procesiunea înmormântării s-au auzit cântate versurile: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării; Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape…”

Decesul a survenit în sanatoriul doctorului Șuțu din București, în urma unui tratament medicamentos cu mercur, administrat injectabil pentru o boală diagnosticată fals, tendențios - paralizie generală progresivă de natură sifilitică.

Tratamentul i-a provocat o intoxicație mercurială cu grave tulburări.

Iată, suntem în preajma zilei comemorative, ne reamintim că întruna din aceste frumoase luni a verii, în anul 1889, la București, își înceta drumul plin de

Vavila POPOVICI (Carolina de Nord)

Cu dorul „Luceafărului”o întreagă națiune a rămas!

19

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

zbucium al scurtei sale vieți, marele nostru poet Mihai Eminescu.

wagneriene. Cum să nu tresărim și noi la citirea versului eminescian?: „Când mă atingi, eu mă cutremur;/ Tresar la pasul tău când treci;/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci…” Sau, atunci când, pentru momentele de învinuire a femeii, își cere iertare: „Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.”

A avut și multe alte surse inspiratoare, dragostea fiind de cele mai multe ori legănată de natura din jur, lacul, pădurea, floarea constituind o prezență obișnuită în viața poetului, de mic având prilejul să fie sedus de misterul acestora, cutreierând pădurile și văile parfumate din nostalgicul tărâm bucovinean. Oglinda lacului adăpostind luna, stelele cerului: „Iată lacul! Luna plină/ Poleindu-l îl străbate,/ El aprins de-a ei lumină/ Simte-a lui singurătate. Tremurând ca unde-n spume/ Între trestie le farmă,/ Și visând o-ntreagă lume,/ Tot nu poate să adoarmă…”; Pădurea: „În al umbrei întuneric/ Te asemăn unui prinț/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți”; Floarea: „Și teai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floarealbastră!../ Totuși este trist în lume!” Nu știm, dar ne imaginăm că leit-motivul florii în creaţia eminesciană a provenit din sensibilitatea sa, sau, poate, influențat de curentul romantic, dorea ca omenirea să-şi întoarcă privirea spre natură, spre perfecțiunea creației lui Dumnezeu.

Activitatea sa de jurnalist politic a fost deosebit de importantă. Acestei activități și-a dăruit mintea și sufletul, de aici trăgându-i-se moartea. În prefața „Scrieri politice și literare – M. Eminescu, vol. I (1879-1877), București 1905, Editura Minerva”, Ioan Scurtu, istoric și cadru didactic român, născut în 1940, cel ce prefațează volumul, scrie: „Scriitor politic în sensul cel mai bun al cuvântului, Eminescu se interesează de toate problemele culturale ale neamului său,

În cartea „Misterul morții lui Eminescu”, arădeanul Ovidiu Vuia, medic, scriitor, poet și critic literar (1929-2002), îl numește „Zeul limbii și al spiritualității poporului român”. El susține că Eminescu nu a suferit de lues, nu a avut o demență paralitică, cum a fost stipulat în documente, ci o psihoză maniacodepresivă. Amintește de geniali scriitori, filozofi, pictori, compozitori precum: Nietzsche, Maupassant, Hölderlin, Dostoievski, Van Gogh, Schumann, Luchian, Heine, vorbind despre bolile lor și arătând că mai important este de știut că ei au fost înzestrați cu acel dar de percepție și exprimare propriu numai celor aleși, boala constituind incidentalul din viața nu numai a geniilor, dar și a oamenilor obișnuiți. Creația artistică are în ea ceva din „revelația divinas - harul Domnului”, este de părere autorul, și „un geniu asemeni lui Eminescu reprezintă o adevărată mutație spirituală, apărută brusc, ca o lumină supranaturală, în sânul unei nații și al generațiilor care, prin strădania lor, au contribuit cu siguranță la nașterea lui”.

Harieta, sora lui Eminescu, a murit convinsă că fratele ei ar fi fost omorât printr-o lovitură cu o piatră în cap, autopsia fiind efectuată de dr. Șuțu și asistentul lui, și nu de un anatomopatolog calificat precum Victor Babeș, care nu a fost chemat. „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea ia fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru…”, declarase Harieta. În scurta sa viață, Veronica Micle i-a fost muză inspiratoare, marea lui iubire, ei doi constituind o pereche întru veșnicie, comparată cu Paolo și Francesca din Divina Comedie a lui Dante și cu Tristan și Isolda venerați prin ritmurile paradisiace 20

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

rămânând credincios sieși și ca funcționar al statului și ca ziarist independent”; consideră că personalitatea de cugetător a lui Eminescu are un conservatism național, democratic - de o parte, un romantism național, poetic - de altă parte. În unele pagini ale lucrării, scrie despre bucovineni, considerând fizionomia lor a fi „diploma cea mai românească a Bucovineanului de peste Prut… Vorbească el românește ori rusește, e peste tot română, pe când numai trecând Nistrul găsești neexpresivele fizionomii ale Slavilor de Nord. Bucovina de când s-a pomenit, nu a fost sub dominarea slavă….[…] Numirile sunt dacice și nu rusnece: Cernăuți, Craiova, Brăila. Mănăstiri cu denumiri slave: Vorona (în Moldova), Cernica (în Muntenia), Dobrovățul. Numiri grecești: Agapia, Agatonul, Stavropoles. Numirile râurilor și orașelor sunt dace: Bistrița, Siretul, Prutul. Numele satelor sunt românești: Frasinul, Ulmul, Șipotul, Sulița.

Bucovina, asemenea Daciei întregi...”

Am mai semnalat, cândva, în scrierile mele, faptul că după ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață –profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu, pe care l-am și ascultat în anul 2008 în sala Primăriei din orașul Pitești expunându-și ideile din cartea scrisă „Boala și moartea lui Eminescu”, a reușit să deslușească misterul bolii și morții poetului, prin prisma contextului politic de la acea vreme. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-ungar.

Autorul dovedește că el devenise incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”.

Era mesajul care se transmitea mentorului Junimii – Titu Maiorescu.

Trist, dar adevărat, comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu, marcat de o mare

suferință pe fond psihic - psihoză maniaco - depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, ceea ce le permitea administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, au pornit de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. A fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica doctorului Alexandru Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului: „Venisem la spitalul doctorului Şuţu, cam pe la trei după amiaza. După ce l-am tuns, Eminescu zice, uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi «Deşteaptă-te, române»! Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte, şi eu după el.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată, pe la spate, alt bolnav de acolo, unul furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă, pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos, cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a

21

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

omorât».”, ar fi relatat la ani buni de la producerea incidentului frizerul.

Se știa despre mărturia acelui frizer, ea a fost publicată în ziarul „Universul” în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.

Nicolae Georgescu ne mai aduce la cunoștință că scriitorul Alexandru Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute, pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ. După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și cu un glas nespus de sfâșietor a rostit: „Of, Doamne, Doamne!”.

Istoricul, politicianul, botoșăneanul Nicolae Iorga spunea că „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”, iar în volumul său „Istoria românilor prin călători”, a consemnat constatările din anul 1858 ale unui „harnic scriitor” despre Bucovina, după efectuarea călătoriei sale din Viena în Principate, trecând prin Galiția - și anume: „spiritul de rasă și de naționalitate a păstrat toată puterea sa”, precum vechile tipuri de români și daci ale Coloanei lui Traian se recunoșteau ușor, în acele vremuri, în picturi.

Scriitorul Ioan Slavici îl caracteriza pe poet ca fiind „un om cu trebuințe puține și cu apucături boierești”; poetul Ion Caraion: „Eminescu este imponderabil și muzică”; Tudor Vianu: „Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, a scris mult despre Eminescu, a debutat editorial cu monografia „Viața lui Mihai Eminescu” (1932) care avea să-l impună ca pe un nume în rândul exegeților eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu „Opera lui Mihai Eminescu”, lucrare în cinci volume (1934-1936).

Constantin Noica, filozof și scriitor, în cartea sa „Introducere la miracolul

eminescian”, a apreciat, în modul său, cuprinderea extraordinară a lui Călinescu, arătând că a vorbit „ într-atât de mult și bine despre el, încât n-a mai putut, cu toată marea vocație de critic, să dea o imagine unică, totalizatoare”. Și totuși, evocând moartea poetului, George Călinescu scria: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.

Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești, spunând: „… Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați”. Tot în acea carte citează un vers găsit în caietele lui Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot în adâncul/ Apelor mării” și, mai adaugă Constantin Noica: „Zilele i-au fost lungi din prea plinul, și nu din golul lor”.

Un alt scriitor spunea despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică. Limba lui cântă ne-terestru”.

Au trecut 126 ani de la plecarea sa în eternitate și scriu aceste rânduri, intitulându-le: „Ne este dor de Eminescu”, cel care a lăsat o lumină în urma sa: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare - după cum dorea -,/ într-o noapte cu lună plină,/ nici la o mănăstire, unde să poată asculta/ mult îndrăgita cântare „Lumină lină”./ Drumul zbuciumatei vieți s-a închis într-un țintirim din țara pe care a iubit-o,/ și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte:/ „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ țara mea de glorii, țara mea de dor?…/ La trecutu-ți mare, mare viitor”…/ A fost o zi a lunii iunie – lună a florilor de tei,/ anul una mie opt sute optzeci și nouă./ 22

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Se spune că cerul plângea./ Părea, că ultimele lui gânduri/ rămase acolo ca zălog în dar,/ pe pământ Domnul le-arunca./ „Nemuritor și rece”/ poetul în sicriu zăcea./ Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas…/ Cu dorul „Luceafărului”/ o întreagă națiune a rămas!

sau cumpăra cărţi (când avea bani), pentru care ar fi renunţat oricând la îmbrăcăminte sau chiar la mâncare!

Eminescu îşi începe activitatea publicistică odată cu studiile universitare. În articole el preia unele teze din tratatele profesorilor săi de la Universitatea din Viena precum şi din cursurile acestora. Aspectul cel mai iritant pentru el îl constituie orientarea unor cursuri de filosofie şi discrepanţa între tezele profesate la cursuri de unele cadre universitare şi activitatea lor în instituţiile de stat sau în partidele politice de guvernământ din Imperiul AustroUngar [2]. Între 1872 şi 1874, Eminescu a fost înmatriculat la Universitatea regală “Friedrich-Wilhelm” din Berlin (fondată în 1810 şi care, din anul 1949, poartă numele de Universitatea Humboldt) ca student cu drepturi depline, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani.

Societatea “Junimea”i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filosofie. În semestrul de iarnă 1872-1873, el frecventează, aşa cum reiese din înştiinţările Universităţii de aiciAnmeldungsbuch [Mss 2255, 281-290] cursuri ca: Logică şi filosofie cu prof.

Eugen Dühring, Istoria filosofiei cu prof.

Eduard Zeller, Dezvoltarea şi critica filosofiei hegeliene (prof.Althaus), Despre optimismul şi pesimismul filosofic şi politic (prof. Dühring).

La 6 decembrie 1873, studentul Eminescu se reînscrie la Universitate. În semestrul de iarnă, el frecventa acum, pe lângă celebrul Bonitz (Principii de filosofie), şi discipline din domeniul ştiinţelor juridice şi nu numai[1].

Deşi urmează asiduu cursurile timp de două semestre, până la închiderea lor, la 30 iulie 1874, nu se prezintă la examene. El porneşte într-o călătorie de documentare prin oraşele Europei Centrale (Jena, Königsberg, Cracovia, Lemberg), în vederea descifrării unor aspecte din relaţiile între Ţările Române şi Polonia. La

Ovidiu Ţuţuianu

Eminescu şi filosofia Neavând încă diplomă de bacalaureat, Mihai Eminescu s-a înscris la Universitatea din Viena (fig.1), ca “audient extraordinar”, cu dreptul de a participa la cursuri, dar fără a putea susţine examene. În semestrul de iarnă 1869-1870, el decide să audieze prelegeri, exclusiv de filosofie, susţinute de: Robert Zimmermann, Karl Sigismund Barach-Rappaport, Theodor Vogt. Pe lângă filosofii antici în frunte cu Platon şi Aristotel, erau studiaţi: Descartes, Spinoza, Leibniz şi Fichte. În anul şcolar 1871-1872 (ultimul an de şedere la Viena), continuă să frecventeze cursurile de filosofie şi istoria filosofiei ale lui Robert Zimmermann, cursuri de drept cu Rudolf Ihering, Heinrich Siegel, Ludwig Ritter von Arndts şi Louis Neumann precum şi cele de pedagogie şi logică, la Theodor Vogt [1].

Pe lângă cursuri, Eminescu a frecventat la Viena muzee şi galerii de artă, a vizionat spectacole la operă şi la Burgtheater, a cutreerat bibliotecile şi anticariatele. A fost perioada cea mai propice formării culturii sale temeinice. Citea cu nesaţ, împrumuta 23

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

sfîrşitul călătoriei revine la Iaşi, abandonând “doctoratul” [3]. Însemnările studentului Eminescu din perioada frecventării universităţilor de la Viena şi Berlin dovedesc interesul pentru problemele filosofice, pe care încearcă să le aprofundeze singur, prin lecturi şi consideraţii personale.

Cu un „spirit enciclopedic” autentic, el intenţionează, să elaboreze un fel de dicţionar filosofic: un caiet de format mic, în care apar însemnări referitoare la perioada de început a Războiului de Independenţă; un început de poezie: Floarea îngerului nopţii…; de trei ori nişte liste de rufe date la spălat; câteva poezii; gânduri răzleţe şi versiuni ale poeziei Pe aceeaşi ulicioară [Mss. 2289). Acelaşi caiet a fost reluat de la capătul celălalt şi scris pe verso. Menirea lui iniţială reiese din însemnarea de la fila 80 v, intitulată Indice, în care sunt notate literele alfabetului şi în dreptul lor cifre. Dar şi filele caietului sunt numerotate. Caietul avea deci structura unui dicţionar. La paginile menţionate în Indice apare sus câte o literă şi, uneori, apar cuvinte germane, latine şi româneşti. După maniera generală de a proceda, se pare că Eminescu dispunea de un dicţionar german-latin şi de unul latin-german, ambele cu profil filosofic, din care alegea termenii semnificativi, îi traducea (din germană în latină sau invers) şi apoi îi explica în româneşte [4].

Cu privire la marii filosofi germani, ca de exemplu Kant (fig.3), Eminescu consideră drept importantă „renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet”. În cadrul pregătirii sale ca viitor profesor de filosofie, el traduce, în premieră, o bună parte din lucrarea fundamentală a lui Kant (Critica raţiunii pure), operaţie care îl familiarizează cu gândirea acestuia [4].

Iată cum dezvoltă Eminescu -“filosoful” afirmaţia menţionată mai înainte: ...„Orice

cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă…

Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o părere…”[Mss. 2287].

Fig. 1 Immanuel Kant Kant (1724-1804) În perioada studiilor universitare ale lui Eminescu, era la modă filosofia lui Hegel (fig.4). Obligat sau nu de propriile sale concepţii, de drumul Ideii absolute căreia nu-i poate rezista nimic, Hegel parcurge în numele acesteia nu numai toate ştiinţele vremii şi toate domeniile culturii şi artei, ci şi istoriile acestora, de la primele lor începuturi.

Fig. .2 Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) 24

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Chiar dacă nu împărtăşeşte întru-totul concepţia hegeliană, Eminescu urmăreşte realizarea unei viziuni enciclopedice asupra lumii. Într-o scrisoare adresate lui Titu Maiorescu (5 februarie 1874) care îi sugerase ideea de a deveni profesor de filosofie după obţinerea doctoratului, Eminescu afirmă: „Cred că am găsit soluţia problemelor respective grupând intuiţiile şi sistemele demonstrative care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii referitoare la eternul (atemporarul) din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a Ideii. Căci- se delimitează Eminescu de filosoful german- la Hegel gândirea şi fiinţa sunt identice – aici nu”.

Aşadar, în conformitate cu exigenţele proprii, Eminescu ajunsese la surprinderea, în cadrul filosofiei lui Kant, a acelui „etern (atemporal)” de factură universal-umană şi diferit de Ideea lui Hegel.

Unii eminescologi, dar mai ales George Călinescu [5], referindu-se la filosofia Poetului au considerat că aceasta „este în esenţa ei o variantă, uneori şi mai mult, un comentariu pe marginea filosofiei lui Schopenhauer” (fig.5).

Între dinţi o pipă lungă, Subsuori pe Schopenhauer”. Într-unul din manuscrisele Poetului găsim o splendidă definiţie sintetică a filosofiei: “Filosofia este oarecum rezumatul şi formula generală a unei epoce” [Mss.2258, f.184] În completarea culturii sale, Eminescu a citit epopeele orientale Ramayana, Mahabharata şi Sakuntala şi probabil parţial, Vedele din literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană [6]. Despre buddhism a obţinut mai multe informaţii de la Schopenhauer şi Burnouf. În opera sa apar trimiteri la Buddha Sakya-Muni (Eu nu cred nici în Iehova) şi la concepţia Nirvana (Rugăciunea unui dac/variantă). În fiecare poezie dar şi în proza eminesciană întâlnim cel puţin o temă, un concept, o atitudine, o meditaţie referitoare la istorie, societate, natură, timp, destinul creatorului, al individului , al micro şi macro cosmosului.

Poemul cel mai impresionant, ca amploare, Memento Mori (Panorama deşertăciunilor), derulează într-o succesiune cronologică tablouri vii ale diverselor epoci istorice cu referinţe la înălţare şi prăbuşire, cu concluzii legate de faptul că orgoliile, ambiţiile şi lăcomia, împing omul şi întreaga societate către un sfârşit. Aici întâlnim şi ideea, viaţa ca vis, “maya” din Vedele indiene, în sensul că adevărata viaţă este cea a spiritului neîntrupat, iar cea a spiritului întrupat este un vis.

Un alt poem filosofic este Scrisoarea I, o satiră construită pe tema condiţiei geniului, a destinului însingurat şi nefericit, motiv romantic de origine schopenhaueriană, transformat într-o dramă profundă a omului ca fiinţă gânditoare , fragilă şi efemeră, trăitor într-un univers ostil [7].

La fel de relevante pentru registrul filosofic eminescian sunt şi alte poeme bine-cunoscute şi supuse numeroaselor

Fig. 3 Arthur Schopenhauer (1788-1860) O dovadă relevantă că studentul Eminescu era interesat, inclusiv de filosoful respectiv o găsim în penultima strofă din sprinţara poezie Din Berlin la Potsdam [1]: “Şi mă urc în tren cu grabă, Cu o foame de balaur, 25

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

critici literare, ca: Luceafărul, Glossă sau Odă (în metru antic).

Analizând comparativ vieţile şi operele lui Mihai Eminescu (poetul naţional al României) şi respectiv Rabindranath Tagore (poetul naţional al Indiei) cercetătoarea, scriitoarea, traducătoarea şi profesoara Amita Bhose, relevă printre altele: “Deşi amândoi au participat intens la viaţa social-politică a ţării sale, şi-au dus viaţa izolată, în lumea cugetării...Fiecare din ei a fost un geniu multidimensional-poet, prozator, dramaturg, gazetar...Dar cu toate acestea, fiecare a fost mai întâi poet. Atât Tagore cât şi Eminescu s-au pronunţat pentru dreptate şi adevăr.

Căutarea adevărului vieţii, al existenţei, i -a îndreptat spre drumul cugetului, spre probleme filosofice”[8].

Bibliografie [1] George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, 1966 [2] Iulian Negrilă, M.Eminescu student la Viena şi Berlin. Studii de ştiinţă şi cultură-Universitatea de Vest ”Vasile Goldiş”- Arad, Anul IV, nr.1(12) martie 2008, p.91-95 [3] Nicolae Iosub, Mihai Eminescu la Berlin, Revista Luceafărul, Anul 7/2015 [4] Alexandru Surdu, Preocupări filosofice la Mihai Eminescu, Revista Clipa- Rm.Vâlcea, ian. 2013 [5] George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 [6] Teodor V.Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura Sfetea, Bucureşti, 1914 [7] Floarea Necşoiu, Mihai Eminescu – emblema spiritualităţii romîneşti, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2013 [8] Amita Bhose, Eminescu şi Tagore, Editura Cununi de stele, Bucureşti, 2013 [9]Ovidiu Ţuţuianu, Mihai Eminescu spirit enciclopedic, Ed. RAWEXCOMS, Bucureşti, 2015 [10] Constantin Noica, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

Epilog Prezentul eseu nu şi-a propus decât o încercare de a releva unele informaţiidovezi privind numai o latură din “caracterul enciclopedic” al “Luceafărului poeziei româneşti” [9], pe linia concepţiei marelui filosof Constantin Noica. În anul 1975, acesta cerea criticilor literari “să-l, cuprindă şi nu să-l judece” pe Mihai Eminescu, cel supranumit de filosof drept: “partea noastră cea mai bună, omul total al spiritului românesc, omul deplin al culturii româneşti”[10].

Prof. Anghel HOTU

DIALOGÂND CU EMINESCU. -Răspuns la Scrisoarea a douaO,ţi-am aşteptat scrisoarea,pentru că m-am întrebat De ce oare Eminescu e atât de ocupat?

26

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Azi mă bucur c-am primit-o pe cea de-a doua scrisoare Şi mă grăbesc a-ţi răspunde cu iubire şincântare.

Chiar dacă-ntre noi distanţa e de-un veac şi jumătate Eu îţi voi reda prezentul cu multă fidelitate.

Aşadar,subliniindu-ţi textele ce-ţi aparţin Prin răspunsuri adecvate de esenţa lor mă ţin.

Voi începe cu-ntrebarea ce deschide al ei text Şi îţi voi răspunde sincer făr-să invoc vreun pretext.

De ce pana mea rămâne în cerneală mă întrebi?

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori,troheii,săltăreţele dactile?

Da,eu ştiu că alte treburi care sunt colaterale Îţi răpesc timpul prielnic pentru gândurile tale, Şi cunosc că a ta liră este plină de idei Încărcate de durere şi pe care tu le vrei Să le slobozeşti odată din năvalnicul tău simţ Ce te mistuie vulcanic ca pe-un vrednic,mare prinţ.

Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt; Căci întreb,la ce-am începe să-ncercăm în lupta dreaptă A turna în formă nouă limba veche şinţeleaptă?

Ai dreptate Majestate întrucât viaţa reală Este mult mai dificilă decât o cronică boală Cu care ne luptăm zilnic şi nu ne rămâne timpul Să aşternem pe hârtie iambii suitori şi ritmul,

Sau să invocăm trecutul cu-a lui limbă înţeleaptă Turnând-o în formă nouă,cum ne spui de astă dată.

Este-adevărat maestre că a răscoli trecutul Reprezintă-n marea luptă prea puţin,doar începutul Astei lupte-ncrâncenate pe care tu ai pornit-o Şi pe care am credinţa că nicidecum n-ai dorit-o.

Iară tu îmi vei răspunde că e bine,ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume.

Stihuirea ta maestre este amplă şi adâncă, Este una fără seamăn şi că nu s-a născut încă Unul similar cu tine de-o profundă strălucire Şi al cărui scris de geniu să ne provoace uimire.

Numele tău va rămâne înscris în eternitate Iar lumina minţii tale secolele va străbate.

Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră.

Cumulul de atribuţii,de funcţii remunerate Nu se mai obţine astăzi prin poeme dedicate Nevestelor de miniştri sau ai altor demnitari, Ci prin mijloace subtile însoţite de...dolari, Prin trafic de influenţă,prin şantaje şi trădări, Linguşeală,plecăciune,turnătorii,adulări, Prin tot ceea ce corupe,dar defel prin poezie Întrucât cultura astăzi e antren de sindrofie.

Aşadar,dragă maestre,toate s-au modificat, Căile de parvenire azi s-au metamorfozat.

27

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Promovările moderne nu se mai fac prin saloane Dedicând versuri dulcege la diversele cucoane.

Azi poezia rămâne un gen de gimnasticare A minţilor cu iluzii adâncite în visare.

De ce nu voi pentru nume,pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

Scrie,te rog,pentru nume,ca să laşi posterităţii Un ideal fără seamăn ce să-l urmeze poeţii, Şi ignoră-ţi detractorii,că alţii îţi vor da preţ (Arătându-te mulţimii cum ai fost şi eşti măreţ) Iar gloria pentru tine este doar o-nchipuire Ce o mulţime prostită o înalţă ca cinstire Unui idol ce nu-i mare,ci este doar un pitic Ce-o beşică e de spumă,într-un secol de nimic. Şi acum,ca-n vreme-aceea,tot în pustiu se vorbeşte Iar glorios este-acela ce de minte nu musteşte. Şi acum,ca şi-altădată,răsturnarea de valori Este în firescul nostru,fapt ce nu ne dă fiori.

Aşadar,scrie-ţi durerea,care-i numitor comun Şi pentru secolul nostru,ce nu-i cu nimic mai bun.

Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste; Iar în lumea cea comună a visa e un pericul Căci de ai cumva iluzii,eşti pierdut şi eşti ridicul. Îţi faci probleme zadarnic,că şi noi avem iluzii Care dau savoare vieţii într-o mare de confuzii. Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi.

Nu te mai întreb maestre,dar eu voi continua Să-ţi răspund cu-alte prilejuri la scrisori ce vor urma. Ştii că lumea e cum este,cu-atâtea figuri meschine De aceea,mergi pe calea pe care-o cunoşti prea bine!

De-oi urma să scriu în versuri,teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Nu te supăra maestre pentru că şi-n timpul meu Esenţa lumii-i comună cu acea din timpul tău.

Nimic nou nu e sub Soare,doar schimbările-n decor Iar mişeii,ipocriţii vor cânta-n acelaşi cor.

Când o laudă-i primită de la un om cu valoare Este o apreciere ce ne produce-ncântare.

Mai scrii despre vechii dascăli,despre cursuri şi şcoală, C-abia aşteptai să sune ca să scapi de plictiseală.

Una se vorbea în clasă,tu gândeai la altceva Şi-n această aşteptare,timpul leneş se scurgea.

Nici astăzi şcoala noastră nu e radical schimbată, Având multe cursuri fade şi-o motivaţie plată, Şi mai rău,ea nu răspunde la ale vieţii cerinţe, Pierzându-şi obiectivul prin numeroasele ştiinţe.

Două linii paralele,una e viaţa reală Şi-alta e conglomeratul ce se-nvaţă în şcoală.

Tu îl vezi pe vechiul dascăl ca pe-un crai mâncat de molii,

28

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Întrucât dintre toate vieţuitoarele numai omul există, adică are conştiinţa încheierii mai degrabă sau mai târziu a călătoriei sale pe Pământ, fără ca din aceasta să facă o dezagreabilă obsesie a sfârşitului inevitabil, ori – Doamne fereşte! – într-un moment de depresie să-şi suprime viaţa, este absolut firesc ca prin veghe neîntreruptă să fie întotdeauna pregătit pentru trecerea de la puţina cunoaştere aparenţială de-aici la totala necunoaştere substanţială de dincolo.

Treaba asta poate fi numită bilanţul axiologic al omului (fapte, vorbe, gânduri), cu obligatoriul plus de atenţie acordat componentei moral-spirituale, adevăratul eu, desigur, fără a dispreţui componenta eminamente spirituală, principala pârghie cu ajutorul căreia delicata maşinărie numită corp este menţinută în stare de funcţionare întru împlinirea destinului.

Iar pentru asta, la urma-urmei adevăratul scop al existenţei umane, uimitorul binom suflet-corp trebuie mereu menţinut activ în sistemul tridimensional S-C-R (S de la procese social-economice, C de la procese cultural-artistice, R de la cele moralspirituale sau religioase), printr-o necontenită şi înţeleaptă împletire a muncii cu credinţa.

Pe bună dreptate spunea unul dintre patriarhii creştinismului de început că avem datoria faţă de Cel care ne-a creat şi faţă de noi înşine să credem ca şi cum am muri chiar mâine şi să muncim ca şi cum am fi nemuritori. De altfel, nu spune apostolul Pavel în II Tesaloniceni că cine nu munceşte să nici nu mănânce?

Azi e-un amploiat veridic cu merite peremptorii.

Din păcate,dăscălimea este slab remunerată Într-un sistem ce-i entropic într-o lume bulversată.

Totodată sunt şi dascăli,amestec de horumharum Care cred că reprezintă nervum-rerum gerendarum, Dascăli ai închipuirii,plini de ei,dar şi ţâfnoşi, Cu alură de maeştri şi atât de preţioşi!

George Petrovai Ce lăsăm în urma noastră?

Cred că de la o anumită vârstă, să-i spunem vârsta maturităţii conştiente, fiecare dintre noi ar cam trebui să se întrebe ce lasă în urma lui dacă moartea vine pe neaşteptate. Cum, de altminteri, se întâmplă foarte des: Eşti deosebit de încântat că, vorba lui Topârceanu, te-ai reîntâlnit absolut din întâmplare cu o cunoştinţă apropiată şi că aceasta arată excelent, ca peste câteva zile să afli cu stupoare că respectiva sau respectivul a trecut la cele veşnice, fie în urma unui stupid accident de circulaţie (strada sau trecerea de pietoni sunt departe de-a conferi siguranţă celor mai disciplinaţi pietoni!), fie – cel mai adesea – în urma unui stop cardiac. În varianta morţii instantanee, uneori în somn, rudele şi prietenii decedatului îşi condimentează regretul – sincer la unii, prefăcut la alţii – cu un soi de satisfacţie anapoda, ba chiar cu o macabră invidie: „Măcar n-a bolit şi n-a suferit. De-ar fi după mine, şi eu mi-aş dori să mor aşa, ca să nu mă chinuiesc şi să nu-i chinuiesc pe alţii...”

Iată de ce spun că întrebarea cu ce lăsăm în urmă denotă oleacă de înţelepciune.

N.B. Sociologul Max Weber îşi explică prosperitatea din ţările calvine ale nordului Europei prin teoria predestinaţie, rampa de lansare spre capitalism: Neştiind care dintre ei sunt predestinaţi mântuirii şi care canonului veşnic, calvinii se străduiesc să câştige bunăvoinţa divină prin activism şi bogăţie, ambele puse în slujba comunităţii!

29

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Miroseau izma creață și pelinul, Noaptea doream să o despic în doua…

Să îl aud pe Sam lătrând pe lângă casă, Pe tata îngânând o melodie nouă.

VIVAT POEZIA! VIVAT OMENIA! Doina Bârcă

Cântecul păsării aș fi vrut să fiu, Să cânt despre tine Cervenia mea, Iar gândurile mele, copaci înfrunziți, Pat să le fac, pe pod când trec Vedea.

Dau buzna amintirile în mine, Nici mama nu mai e, să mă aștepte-n poartă, Să se uite de vin, din jos de Radu Bârcă, Ulița să miroasă a dor și-a pâine coaptă.

DE VORBĂ CU VIAȚA Nu mi-am imaginat, copil fiind Că Viața chiar și crudă poate fi…

Iar pe cărarea ce-ți așterne, Sigur te poate amăgi!

Să plouă, să ningă cu flori și speranțe, Nisipul uliței să cânte un cânt înălțător, Să îl auzi tu tată, să mă auzi tu mamă, Să mă auzi Cervenia, când plâng de dorul lor.

Și-aș vrea câteodată ca să pot, Păzită în speranță să mă știu, Pe drumul care mi-l impune Viața, Și pregătită pentru tot să fiu.

Casa-am înstrăinat-o… să nu mă mustri mamă, În visul meu te-aștept, blajină cum te știu, Să-l aduci și pe tata, să fim din nou toți trei, Cât vă iubesc… să mă iertați Părinții mei!

Dorințe, întrebări, nedumeriri, Le-am dus spre a clădi ceva în viață, Iubindu-te cu tine Viață mă răsfăț, Dar lasă-mă păzită de speranță.

Nu-mi da ziua când pot să pierd, Ce am realizat pe drumul meu în tine, Lasă-mi speranța, Viață, ca o mângâiere, Chiar și când vii ultima dată pe la mine.

LUNCA Serbează lunca revenirea mea, cu salcia pletoasă care, ne-acoperea cu-al ei parfum pe malul Vedei curgătoare. mi-e drag mirosul ei de ape ce-mi duce gândurile-agale... dorind să mi te am aproape să îţi presar în păr petale.

Vreau să alerg desculţă–n luncă Azi copleșită sunt de despărţire, Văd salcia ce înflorea cândva Iar floarea ei mă arde-n aminti re. Și-mi duce Vedea-n drumul ei Și nostalgii și amintiri și dor cu viaţa mea, ca pe a ei cărare, eu sunt un simplu trecător.

Ia-mi dacă vrei dobânda cea mai mare, Poți s-o măsori în aur ori averi, Dar ca să plec din tine Viață dragă, Te rog să nu mă faci nicicând să-ți cer!

COMORI DE SUFLET Cervenia, locul copilăriei mele, Mă aștepta cu iarba în care am visat, Mă încălzeau tristețea și dorul de acasă, De melancolie-aș fi vrut să mă dezbrac.

30

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Maria FILIPOIU

Mihai HORGA

UNIRE ÎN CUVÂNT

ODĂ - POEZIEI!

Între cer și pământ, glasul duce-n grai sfânt, al dorințelor cânt, de unire-n cuvânt.

O, dulce miez al poeziei Din tine să mă-nfrupt – visez Punând sub vraja fanteziei Idei, ce prin cuvânt sculptez

Străbună chemare strigă la hotare, spre unificare: România Mare!

Dar, până să ajung la miez Zidind la versuri, însetat Amara coajă îți forez În ritm și-n rimă-ncorsetat

Prutul învolburat, în maluri a săpat și-n valuri a legat neam binecuvântat.

Ca un ocnaș cobor în mine Și mă înham la greu supliciu

Uniți pe vecie, frați din Românie și Basarabie, să-și apere glie.

Creației să-i pun rubine Infim e orice sacrificiu …

Inimi înfrățite de neamul părinte, cântă-n țări unite și nedespărțite.

CREZUL MEU (În memoria părinților) Sunt creștin, nu sunt ateu Cred în bunul Dumnezeu Am crezut și-n al meu tată Model mi-a fost viața toată

Unirea să fie pentru veșnicie, las în poezie, dragostea de glie.

Cred în Maica Domnului Cu forța sufletului Și am crezut, tot așa Și în bună-mama mea Cred și în Domnul Isus Ce-a venit de-acolo, sus Și ca om a pătimit Păcatele ne-a plătit Părinții ce m-au crescut 31

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

În viață, azi, nu mai sunt Dar în inimă-i cuprind Candela, când le-o aprind

Pasăre în zbor zidită Ca tăcerea prelungită Pasăre din colivie Ştie Adevărul ştie

Știu-credință dacă ai Nu mai ești în vânt-un pai Doamne,ține-ne pe toți Numai tu ești bun și poți!

Pasăre prin alb zburată Să rămână fără pată Pasăre să mi te ţină Cât Izvorul de Lumină

Ioan RAȚIU Pasăre cu dor urmată De timp pasăre uitată Pasăre îndepărtată Voia Domnului te cată

CÂNTEC

TREN DE NOAPTE

Ştie noaptea indiscretă Cât rămâne din planetă

Fatale clipe serpentine Coboară pleoapele străine

Anii trec şi nu mai spun Dacă răul e imun

Rămână durerii urmă Plânsul râsului ce curmă

Aripi dor când bate vântul Să nu ştii că-ţi vine rândul

Şi grijile cui nu mai poate Coboară visele din toate

Când nimic nu te reţine Variantele-s puţine

Rămân vagoane-ntre tăceri N-ajunge dorul nicăieri

Ca să baţi din poartă-n poartă Căutările rai poartă

Cu toate gândurile tale Coboară zâmbetul pe cale

Stele pleacă şi iar vin După chin ascuns în chin

Rămân aprinse lumânări Icoane pentru sărutări

Ce nu trece se repetă Într-o mulţime discretă

Fatale clipe serpentine Coboară pleoapele străine PASĂREA Pasăre îndurerată Numai noaptea mi te cată

32

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 limba română, limba latină și istorie, la diferite școli generale și licee din județul Prahova și a fost directorul celei mai vechi școli din Ploiești (Școala nr. 3). La vârsta de 19 ani, a debutat cu versuri în ziarul „Flamura Prahovei”, apoi a continuat să publice versuri și proză ori articole de popularizare a științei în „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Magazin”, „Magazin istoric” și „Telegraful român”.

ANIVERSĂRI Acad. CRISTIAN PETRU BĂLAN - 80

Ca pictor și sculptor amator, este autorul a numeroase icoane, al celui mai mare portret „Eminescu“ existent în țară, aflat pe frontispiciul Casei de cultură din Boldești-Scăieni din județul Prahova, al unei statui de aproape 2 m înălțime, intitulată „Îngerul judecății“, și postată sus, pe acoperișul unei capele din centrul orașului; al bustului lui Teodor Diamant, creatorul Falansterului de la Scăieni, al Lupoaicei Romane („Lupa Capitolina“), cu Romulus și Remus (îngerul și lupoaica, din păcate, au fost distruse de cutremurul din 1977, însă îngerul a fost reconstituit); al marii statui de oțel inox „Rupătorul de geam“ (6-7 m), înălțată la intrarea principală a Fabricii de Geamuri Scăieni, apoi mutată în centrul orașului, după dispariția fabricii; al picturilor religioase de pe fațada cimitirului din aceeași localitate; al portretului primului președinte austriac Karl Renner (18701950), de pe fațada bibliotecii din orașul austriac Gloggnitz, Nieder Õsterreich; este autor a două mari portrete religioase, în același oraș, pe fațada vilei compozitorului austriac Gustav Mahler, reprezentându-i pe Iisus și pe Fecioare Maria cu Pruncul, lucrări dedicate soldaților austrieci căzuți în cel de al doilea război mondial - picturi care au primit elogiul specialiștilor din Viena. Pentru Colegiul Truman din Chicago, a mai sculptat portretul președintelui Truman și un bust al lui Eminescu. Fotografiile cu sculpturile sunt reproduse în monografia orașului BoldeștiScăieni.

Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN, născut la 27 iunie1936, Sibiu este: prozator, poet, dramaturg, publicist, editor, traducător și artist plastic român stabilit în Statele Unite ale Americii; membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, al Academiei AmericanoRomâne de Ştiinţe şi Arte şi membru de onoare al revistei de creaţie şi cultură BOGDANIA, din Focşani.

Este Românul cu România permanent în inimă şi suflet, creştinul şi omul ce revine anual, cu mare drag, în România, în oraşul său natal Boldeşti-Scăieni, a cărui Cetăţean de onoare este din anul 2007. Este fiul lui Tănase Bălan, profesor, și al Margaretei Bălan, învățătoare. Este căsătorit cu Dorina cosmetician-esteticiană și are două fiice, profesoare: Codrina, profesoară de limbile italiană-franceză, și Ozana, directoarea „Muzeului apelor” din Chicago. În 1954, a absolvit liceul I.L. Caragiale din Ploiești, unde a fost coleg de clasă cu pictorul Vladimir Zamfirescu și cu scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu și Corneliu Șerban. A urmat Facultatea de Zootehnie din București în anul 1956. Și-a continuat studiile, absolvind Universitatea din București, Facultatea de română-istorie (1964), precum și Colegiul Harry S. Truman din Chicago (1989), cu bursă Pell Grant, pentru cursuri de artă. În țară, timp de 26 de ani, a fost profesor gradul I de 33

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

A realizat statuia lui Eminescu și bustul poetei Veronica Micle, amplasate în fața Casei de cultură ”Mihai Eminescu” și excepționala Statuia Libertății din New York (COPIA), o premieră pe ţară (bineînțeles, mult mai mică: de numai 2, 5 m), amplasată în fața casei părintești din orașul natal, BOLDEȘTI-SCĂIENI.

susţinători ai arealului de ştiinţă şi cultură românesc, care au prezentat pentru discuții 133 de lucrări din diverse domenii ale ştiinţei. În cadrul rapoartelor plenare au fost vizate problemele principale ale Republicii Moldova în contextul integrării în cercetarea şi cultura mondială. Dintre comunicări evidenţiem în special lucrarea „Guvernanţa şi sustenabilitatea activităţilor spaţiale” (semnată de generalul dr. inginer, cosmonautul român Dumitru D. Prunariu). La acest congres scriitorul român american CRISTIAN PETRU BĂLAN, din partea Academiei respective, a primit Premiul pentru literatură pe anul 2013, pentru creațiile sale literare, dintre care cea mai originală este ”Enciclopedia imnurilor de stat ale țărilor lumii”, apărută în anul 2008 la editura Mileniul III din Ploiești.

Statuia Libertății din Boldești-Scăieni Din noiembrie 2007, este director fondator al gazetei „Armonia”, organ independent al orașului Boldești-Scăieni, jud. Prahova, unde a fost declarat primul cetățean de onoare al localității. Este redactor șef-adjunct la gazeta „Datoria românească“ din Chicago, redactor asociat în colegiul redacțional al gazetelor „Meridianul Românesc“ din California, „Constelații diamantine“ din Craiova, „Armonii culturale“ (membru de onoare), din Adjud și „Regatul Cuvântului“, din Craiova (membru de onoare). Pentru activitățile depuse, „University of New Mexico - Gallup Branch”, în anul 2009, i-a conferit o Diplomă de Aprecieri, venită din partea savantului de origine română, Prof.

Dr. Florentin Smarandache, propus pentru Premiul Nobel. CPB a călătorit mult pe mapamond, descriind țările vizitate (Noua Zeelandă, Australia, Canada, Hong Kong, Macao, Israel, Hawaii ș.a). În perioada 4-9 iunie 2013, la Chişinău, a avut loc cel de-al 37-lea Congres al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte (ARA). La acest mare for științific au participat 200 de cercetători din țară și de peste hotare, exponenți și

Cărţi publicate: “Dincolo de curcubeu”; “Zborul destinului”; “Oaspeţii din Elizeu” şi “Răzbunătorii”- toate romane, cunoscute publicului român. Foarte multe volume publicate în ţară şi în străinătate, printre care amintesc: “Stropi de rouă”, “Amplificările tăcerii”, ambele de poezii; “Cioburi de cristal”(4.000 de maxime şi cugetări, scrise în perioada 1955-1981), “Ispită şi virtute”(teatru), “Eminescu şi universul folcloric românesc”, “Să apropiem cerul de pământ”, “Enciclopedia imnurilor de stat ale ţărilor lumii”, “Viaţa lui Iisus”, “Nestinsa lumină”, “Visuri cosmice”, “Vagabond pe mapamond, “Zborul destinului”, “Eros - Sonete”, 34

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

“Conexiuni”, în Antologia de poezie contemporană ”Din livada înflorită a iubirii”, coordonator poetul Ionel Marin, Monografia orașului Boldești-Scăieni, în Antologiile de poezie și proză editate de Gheorghe A. Stroia şi multe altele.

lume, apărut în Editura PREMIER, în anul 2007... În țara noastră au apărut numeroase ghiduri de conversație pentru mai multe limbi străine (român-englez, românfrancez, român-german, român-italian, român-spaniol, român-rus etc.), dar niciodată un ghid de conversații practice român-latin, conversații cu... ”limba mamă”, o premieră deosebită, lucrare doctă despre care s-a scris laudativ, fiind apreciată și de Catedra de limba latină de la Universitatea din București.

"Enciclopedia imnurilor de stat ale ţărilor lumii", Editura Mileniul III, Ploieşti 2008, este o realizare unicat în lume. Maestrul GHEORGHE ZAMFIR despre această carte afirma: ”Cristian Petru Bălan, om de cultură cu vaste cunoștințe în multe domenii, a avut ideea îndrăzneață să reunească imnurile lumii într-un volum, fapt inedit în acest domeniu istoric în care omenirea este zdruncinată de planul globalizării.”

Puţini ştiu că România a ajutat trei state, oferindu-le cântece româneşti pentru a deveni imnurile lor naţionale. Este vorba despre Albania, Republica Moldova (care, între timp, şi l-a schimbat) şi Israelul.

Frumosul imn al statului Israel, Hatikva (Speranţa), a fost adoptat oficial la 14 mai 1948, când s-a proclamat statul Israel independent. Cartea este însoţită de un CD cu partiturile muzicale ale tuturor imnurilor.

Domnul CPB a scris și un Dicționar al Eroilor căzuți victime ale comunismului în România, publicat în anul 1993.

În interiorul sufletului Acad. Cristian Petru Bălan, există Raiul, o comoară din care muguri de ecouri, de dincolo de ocean, ne învăluie, pe noi românii, cu valuri de iubiri și "visări albastre". Este o fiinţă adorabilă, dedicată în întregime propăşirii şi renaşterii neamului românesc.

Deşi a realizat o vastă şi diversificată operă, este modest şi foarte respectuos cu semenii. Iubeşte: copii, florile, artele şi tot cei frumos. Am avut onoarea de a accepta să fie în juriul Festivalului - Concurs naţional de creaţie literară “Bogdania”, la primele trei ediţii, 2012-2014, dovedind o mare preţuire pentru limba română şi pentru ţara natală.

Personal, colectivul redacţional al revistei Bogdania, prietenii din Vrancea și toți românii, vă urează maestre: sănătate de aur, putere de creaţie, noi realizări artistice, bucurii sufleteşti deosebite şi împlinirea tuturor dorinţelor. LA MULȚI ANI! Ionel Marin

Prof. Cristian Petru Bălan: ”GHID DE CONVERSAȚIE ROMÂN-LATIN” (Latinum Romanicumque colloquii enchiridion) - primul ghid de conversație româno-latin din România și din întreaga 35

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Jiu și Bacău; Liceul “Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (1937 – 1946). A absolvit Facultatea de Agronomie din Iași în 1951, devenind în anul 1965 doctor în agronomie. A trăit și desfășurat activitatea în municipiul Iași. Timp de peste 20 de ani (1976-2000) a reprezentat România la Oficiul Internațional al Viei și Vinului (OIV) cu sediul la Paris.

A fost membru titular al Academiei Române din anul 1993. A mai fost și membru corespondent al Academiei Internaționale a Vinului, din 1998, al Academia Italiana della Vite et del Vino, din 1986, și al Academie Suisse du Vin din 1987.

A înființat și condus Centrul de Cercetări pentru Oenologie de pe lângă Academia Română, cu sediul la Iași. În calitate de cercetător, a colaborat cu școli cu profil oenologic din multe țări, între care cele din Narbonne, Bordeaux, Montpellier, Dijon, Berlin, Geissenheim, Neustadt, Piacenza, Asti, Porto, Lisabona.

La 7 noiembrie 2008 numele academicianului a fost preluat de către o instituție de învățământ românească, Colegiul Tehnic „Valeriu D. Cotea” din Focșani, care l-a desemnat ca mentor.

Im memoriam: Valeriu D. COTEA

În noaptea de 20-21 aprilie 2016 ”Regele vinului”, Acad.

Valeriu D. Cotea a decedat la Spital în urma unui stop cardiorespirator.

Societatea academică, lumea științifică a pierdut un model, un strălucit om de știință, un dascăl de excepție, un Om cu suflet minunat. Pe data de 11 mai urma să împlinească 90 de ani. A lucrat până în ultima clipă, dorea să lanseze o carte la împlinirea a nouă decenii de viață. Regrete pentru întreaga suflare românească! Am avut marea onoare de a accepta să fie Membru de onoare al revistei de creație și cultură Bogdania, încă de la început.

Personal și întreg colectivul de redacție lam admirat şi urmat exemplul domniei sale de mare Român şi luptător desăvârşit pentru binele umanităţii. Prof. univ. dr.

Valeriu D. Cotea a fost membru titular al Academiei Române, personalitate contemporană de prim rang în domeniul viticulturii şi oenologiei, autorul Tratatului de Enologie vol. I şi II cu 1200 de pagini, cuprinzând cele mai valoroase informaţii din ştiinţa şi practica vinicolă. În cei peste 45 de ani de carieră strălucită, a explorat cu dârzenie şi rară dăruire domeniul puţin cunoscut Oenologia. A dăruit lumină din sufletul său, de Om de rară frumuseţe interioară, pe altarul ştiinţei româneşti şi în sufletul şi inima studenţilor şi specialiştilor români. Este impresionantă opera şi viaţa domnului Acad. Cotea.

Valeriu D. Cotea, născut la 11 mai 1926, comuna Vidra, județul Vrancea este cel mai strălucit oenolog român. După absolvirea școlii primare în comuna natală, a urmat Școala Normală la Focșani, Târgu-

Istoricul carierei -1951-1959 - asistent universitar; 19591963 - șef de lucrări; 1963-1971 conferențiar universitar; 1971-1997 profesor universitar; 1997 - în prezent profesor universitar consultant; 19681984; 1990-1992 - șef de catedră; 19721974; 1984-1986 - decan al Facultății de Horticultură; 1973 - în prezent: conducător de doctoranzi în specialitatea Viticultură și Oenologie.

Specializări în enologie: În Ungaria, anul 1963 şi Franţa în anul 1973. Între 1950 și 1971 urcă toate treptele ierarhice universitare: ajunge profesor în cadrul Universității de Agronomie din Iași; șef de catedră între 1968 – 1984 și 1989 – 1992; 36

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

decan al Facultății de Horticultură între 1972 – 1974 și 1984 – 1986; conducător de doctoranzi în 1973;

- Președinte al Secției de Științe Agricole si Silvice din cadrul Academiei Române (din 1996) - membru în colectivul de redacție al Buletinului Institutului de Cercetare pentru Viticultură și Vinificație; - membru în Consiliul de conducere al revistei Horticultura; - membrul la Comitetul științific la Revista di Viticultura e di Oenologia din Conegliano – Italia; - membru în Comitetul Asociației Oamenilor de Știință - Filiala Iași; - președinte al Comisiei de Oenologie din cadrul Oficiului Național al Viei și Vinului; vicepreședinte al Organizației Internaționale a Vinului (1977 – 1979); - președinte al Grupului de experți “Tehnologia vinului” din cadrul O.I.V (1989 – 1991); - președinte al Comisiei de Oenologie din cadrul O.I.V (1991-2016); - membru expert al “American Society for Enology and Viticulture”; - membru de onoare al “Jugoslavenski Vinogradasko-Vinarsko”; - membru al “Groupe International Polyfënois”; - membru corespondent (1970) și membru plin (1990) al Academiei Științifice Agricole și Silvice; - membru corespondent al Academia Italiana della Vite e del Vino (1986); - membru corespondent al Académie Suisse du Vin (1987); - membru corespondent al Académie Internationale du Vin (1988);

Activitatea publicistică; Lucrări publicate Activitatea publicistica este concretizata în peste 600 de titluri, dintre care mai mult de jumătate sunt lucrări științifice, iar celelalte sunt cronici, recenzii, prefețe, postfețe și numeroase biografii-portret ale unor oameni de știință contemporani sau trecuți în lumea umbrelor.

Din cele peste 600 de scrieri, 40% sunt elaborate ca singur autor, 40% ca prim autor și 20% în colaborare. Un număr de peste 30 de lucrări au fost prezentate în cadrul unor manifestări și reuniuni științifice internaționale (congrese, simpozioane, colocvii etc.) și respectiv publicate în reviste de specialitate din Franța, Elveția, Germania, S.U.A, Italia, Spania, Luxemburg, Portugalia, Grecia etc.

Dintre cele zece lucrări de sinteză (manuale, cursuri, tratate) de o apreciere deosebită s-au bucurat: Oenologia, 1982, Tratat de Oenologie, vol. I, 1985 si vol.

II, 1988, Podgoriile și Vinurile României, 2000, la care este prim autor.

Fiecare dintre aceste trei lucrări s-a bucurat de premiul Oficiului Internațional al Viei și Vinului (O.I.V) organizație interguvernamentală cu sediul la Paris, iar ultima a primit și premiul COPYRO pe anul 2000. A fost membru în Comitetul de redacţie al unor publicaţii ştiinţifice, precum: Bulletin de l‟Oiv, Rivista di Viticultura e di Oenologia din CneglianoItalia, Ciencia e Tehnica Viti-Vinicola din Portugalia. A fost membru de onoare şi redactor la mai multe Reviste de cultură din ţară, printre care şi la revista BOGDANIA.

Premii şi decoraţii Laureat al Premiului O.I.V.-1982 Laureat al Premiului O.I.V.-1989 Laureat al Premiului O.I.V.-2000 Premiul COPYRO-2000 Premiul Vasile Pogor-2001 Confrade de Merito-Spania Medalia orasului Arbois-Franţa

Titluri științifice: membru corespondent al Academiei Române din 1990 și membru titular de la 7 septembrie 1993.

37

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Pionero dele Vitivinicultura MundialArgentina Meritul Agricol în grad de Cavaler-Franţa Ordinul Muncii Clasa a III-a*România Ordinul National Steaua României în grad de Cavaler*România

Medalion liric Ioan Miclău (Australia)

Alte distincții Cetățean de onoare al orașului Focșani Diplomă de onoare a județului Vrancea Diplomă de onoare a orașului Panciu Diplomă de onoare a Societății Horticultorilor din România Diplomă de Onoare a Societății Române de Radiodifuziune Diplomă de excelență a S.C. Veritas Panciu S.A. Diplomă de onoare a Universității din Oradea Diplomă de excelență a Facultății de Horticultură Iași Diplomă de excelență a Facultății de Zootehnie Iași Diplomă de onoare a Facultății de Medicină Veterinară Iași

LUCEAFĂR ETERN Auziți foșnete-n codru, melodiile eterne, Ale codrului ce-n taină un altar duios așterne?

Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur, Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?

Da, simți codru cum învie, văile-s de cânturi pline, Zarea-i înmuiată-n farmec și în zboruri de albine, Râuri și izvoare picur creând marea simfonie, Pregătind divina scenă pentru astrul ce învie!

Cu certitudine poporul român a pierdut o mare personalitate a științei românești și internaționale. Trebuie să-i urmăm: dăruirea pe tărâmul științei și a învățământului, rigoarea, onestitatea, demnitatea, dârzenia, hărnicia, bunătatea sufletească, imensa cultură, dragostea față de țară și semeni, etc. Acad. Valeriu D. Cotea a fost cel mai strălucit vrâncean și va rămâne viu în inimile noastre!

Dintre neguri argintoase Luceafărul se desprinde, Ca o Mare peste codrii el lumina și-o întinde; De se plec codrii Moldovei, pare umbra lui Ștefan, Dar e domnul Poeziei, cântând versuri de alean!

O, priviți cum pe o rază se coboară spre izvor, Roșu și etern Luceafăr, Eminescu-n chip de dor, Coamele-i pe umeri scapăr, se desfir să-l învelească, Pe când geniu-i se coboară în izvor să se privească!

Dumnezeu să-l odihnească!

Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourile vești, Trezind munții ce-mpresoară un sătuc, la

38

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Ipotești, Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan, Ce domnește-n Duh pe Crișuri și în sângele ardelean!

Melania Rusu Caragioiu (Canada)

Marea valurile-și umflă reflectând oglinzi albastre, Zugrăvind blândul Luceafăr, simbol poeziei noastre!

Pe al Crișului mal verde cerul pune-un monument, Putna-clopotul de-aramă îl vestește-ntr-un moment!

Cântec mistic Ce bine-ar fi dacă pe cer Ar exista mereu o cruce Și-ar străluci în plin eter, Eu să-mi plec fruntea și să-ai cer Să-mi ia poveri ce nu pot duce…

Iar Suceava se trezește l-a ecoului chemare, Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare, Luna după brazi și-arată chipu-i drag ca de Fecioară, Stelele se-nșir aceleași ca-n vremi de odinioară!

Ce bine-ar fi ca îngeri puri S-o-mpodobească-n flori de crini; Imnuri , din miile de guri, Ce din înalt să curgă lin, Să cânte imnul ei divin.

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie, Pregătind-o pentru geniu, covor de argintărie!

Coborând se-ndreaptă molcom spre știutul izvor tainic, Îmbrăcat așa în raze pare-al lumii rege falnic!

Și bine-ar fi să-mbrățișăm A suferinței ei povară.

Urcând a penitenței scară, În pulbere să ne-nchinăm Cu lacrimi aurii, de ceară.

Ce bine-ar fi s-o luăm cu noi Purtând-o pe al vieții drum, Zdrobind păcatele de scrum, Iar timpul să-l dăm înapoi Și tot ce-i rău să piară-n fum…

În sfârșit, Codrul șoptește cu-a lui veșnică mărire: ”Ramuri dragi, izvoare, păsări, intonați cântece dulci, Căci altar de rugă este tot cuprinsul astei lunci!” În unire Codrul prinde versul romanesc să-l spuie, Când Luceafărul pornește al său veșnic drum să-l suie!

în cumpănă Atâtea ierburi suspină sub coasa cărării, Şi scame de-azur se repetă în fire de rouă; E veche răscrucea din tine, dar astăzi e nouă, Cum nou e râvnitul balsam al visării. În pocnet de toamnă, ce-aruncă alune Prin scorburi ascunse-n carpatice văi; Trecând printre vulturi cu ochi de văpăi, 39

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Vin fluturi de-aramă, din nou, să tembune.

De-acele, fără de seamăn sărbători, Luminate-n suflet de colindători Și de steaua, străluminând de sus, Nașterea mult pătimitului Iisus.

Te-nalţi, spre speranţă, în clipa durerii În zborul pe talerul frunzelor triste, Şi parcă te smulgi din praful frustrării...

Pe care și tu, tată l-ai avut în inimă mereu, Sfătuitor de bine, sjutor la greu.

E-n tot, ce-i viață și ne înconjoară; E, înlăuntrul nostru dar e și afară.

Din mugurul spaimelor strânse de-o viaţă, Ies zmeii mărunţi, curioşi, să te-asiste, Dar tu îi goneşti; Azi, iarăşi un vis te răsfaţă! spre ideal

O vorbă, tată, spre Domnul de-o-ndreptai Binele-ți venea, când nu te așteptai, Era în tine și-ndurător, cum e Iisus, Să-ți fie reazem, deîndată, l-a și pus.

Zburăm, zbor vulturesc, deasupra ceţii Gândind că despicăm eter şi val; Amurgul dă culori de ireal, Prin rarii nori ce se desfac… Semeţii!

Cât cu voia Domnului în viață încă sunt, Acolo, tată, pentru mine, rămâi un sfânt. Îți visez ochii plini de lumină lină Și fruntea ți-o înconjoară o aură divină.

O navă spaţială ne salută Printr-un clipit de nestemat aprins Părere-n infinitul neînvins,

Paula ROMANESCU

Şi strălucire-n fracţiuni de-o sută…

Răzbate până-n adâncimea mută…

Nici o fărâmă-n cosmos nu-i pierdută, Şi omul-etalon străbate timpul, Uşor şi uimitor, mărindu-şi nimbul, Urcând mereu, pe calea lui… ştiută.

REBELUL ALTER-EGO - Îmi e gândul lumină, clară măsură, normă.

- Doar inima-i în stare să-i dea iubirii formă.

Geo CĂLUGĂRU

- În primăveri mi-e dorul înflorită auroră.

- Dar iernile? Dar teama de neştiuta oră ?

La șaptezeci de ani de-acasă

- Albul zăpezii-i fagur din liniştile-stup.

- Cât de adânc tăişul urletului de lup…

Ajuns, la șaptezeci de ani de-acasă, Până și de un fir de iarbă-mi pasă.

De undeva, din depărtări, mă cheamă Nestinsul dor de tată și de mamă.

- Flăcări zglobii în noapte ca într-un dans se prind.

- Când focul geme-n vatră, lemnul e suferind…

40

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

- Cât de limpede cerul în „naltul car de soare!

- O, ploaia cea de vară, mireasma-i de răcoare…

Celor pierduţi în larguri... – Sunt stele şi în spuză.

- Aş fi vrut să fiu cântec de pasăre măiastră.

- O, limpedea tăcere a cerului, albastră...

- Ce cântec de lumină – frunzişul toamnelor!

- O, cenuşiul ţipăt – şirul cocoarelor…

- Aş fi vrut să fiu zborul înalt, fără hotar...

- Spre ce ? Rostul plecării e de-a te-ntoarce iar.

- Din miezul nopţii mele cresc râurileamiezii.

- « De ce-aş fi trist? Şi totuşi...”…, parcă spunea Arghezi…

- Întoarcerea ?! ca apa, mereu în chip de nor ?

- Altfel cum la obârşii să redevii izvor !

- Mi-e lacrima lumină strivită între gene.

- Strivită?! Deci lumina e strop de plâns pesemne…

- Cum, Doamne, învăţat-ai şi-acest vers românesc ?

- E-mbietoare umbra de cuvânt omenesc.

- Şi plâns, şi cânt, şi zâmbet cu fulgerări de ură.

- Atunci, lumina totuşi nu e sfântă măsură…

- Aş fi vrut să fiu leagăn cocorilor în „nalt.

- Leagăn le este truda spre ţărmul celălalt.

- Ba e măsură normei şi strop de vis curat.

- În ce normă se-nscrie plânsul nemăsurat?

- Cum ? Leagănul şi truda sunt zborului totuna ?

- Nu tihna, neodihna dă trudei-zbor măsura.

- Aş fi vrut înflorire să-mi fie viaţantreagă.

- Pomul sub cer rodeşte nu cere sănţeleagă.

- Aş fi vrut să fiu vântul ce-adie prin poieni.

- De vântul de la poluri i-ai întrebat pe reni ?

- Aş fi vrut să fiu verii spic de grâu auriu.

- De seceriş la vreme toate spicele ştiu.

- Dar Tu eşti doar lumină, cum scrie-n Marea Carte.

- De nu-i sculptată-n umbră, lumina-i nimb de moarte...

- Aş fi vrut să-i fiu toamnei fruct de ger neatins.

- N-ai fi aflat căderea în alb târziul nins...

- Ce greu pe-un alter ego să-l pricepi reuşeşti…

- Doar de ignori lumina din umbra care eşti…

- M-aş vrea în vatra lumii flacără jucăuşă.

- Orice ardere ajunge-n vatra vremii cenuşă.

- Aş fi vrut să fiu zilei doar răsărit de soare.

- N-ai fi aflat de taina stelelor căzătoare.

* Din volumul Ecoul Umbrelor / L’écho des ombres, Ed. Dorotea, 2011, Bucureşti

- Aş fi vrut să fiu steaua polară – călăuză 41

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Dumitru Buhai (SUA)

Cornel GALBEN

Candidați la fericire DOR DE CASĂ…

Gândurile tale, iată, Luminat-au pe-ndelete, Coborând pe fruntea lată, Tocmai azi, de Dragobete.

Carpaţii falnici formează un arc maiestos Și Dunărea noastră curge la vale frumos.

Câmpia româna este toată o holdă mănoasă, Când inima mea simte dorul cel mare de casă!

O mirare ca o boare Urcă-n toiul dimineţii…

Fericirea unde-i oare?

S-au culcat, visând, poeţii?

Din cer se revarsă acolo mai multă lumină, Iar fața creştinului arată mult mai senină… Şi florile-n ţara mea de dor au o corolă aparte, Iar mireasma lor dulce o simt de departe

Sau tăcerea le surâde Şi-ncălziţi de fericire Uită că-n curând un gâde Nu ştie de nemurire!

Sfinţită de soare este glia româna de aur Şi cu sânge este stropit Bărăganul străbun, Dar el da pâinea vieţii din vechiul tezaur Oricărui român din oricât de mic e un cătun.

Doamne, iubito Doamne, iar aleargă-n mine cerbii Precum valul către mal aleargă, Nopţile se-ascund durute-n firul ierbii, Paşii nu mai ştiu unde să meargă.

Doamne, iar mă doare Luna Adormită-n suflet, cuib de pază, Cerbii-aleargă-n mine, aleargă-ntr-una Şi mă pierd în păru-ţi, ca o stinsă rază.

Izvoarele reci de munte, profunde şi clare Devin râurile mari ce curg liniştite la vale, Udând cu a lor apă curată, sfântă şi bună, Câmpia frumoasă şi verde, din ţară străbună.

Maria TIMUC

O, Doamne-al meu Tată, în suflet port acuma dorul, De ţară mea frumoasă de dincolo deoceane şi de mări, De care-acum, când scriu poemul meu, simt fiorul, Că-mi voi sfârși viaţa de chiriaş de timp în depărtări!

Meditație Las așa…

42

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Lumea să treacă prin mine, să se ascundă Să tacă, să strige, să încetinească și să ajungă Printr-un strop de lumină Printr-o secundă Las toamna să fie dincolo de frunze ca o inimă Care se veștejește din când în când numai în glumă Numai în gând Las zilele să scuture parfumuri pe urme Și inima să facă frunze și să se bucure Când prin mine adorm vocile copiilor Și se trezesc jucându-se într-o toamnă mai mare Într-un frig pe care-l înțeleg Câteva felinare Las așa totul Să fie cum este, ca o tristețe, ca o spaimă, Ca o poveste Ca râsul ascuns în vinul de acum trece lumea asta prin mine Ca pe drum și eu las, las totul să fie îmbrăcat în Libertate Las fiecare zi și fiecare noapte să pășească Prin sângele meu, printre palme Lumea vorbește în mine, îngerul doarme Și tace și viața spune povești stranii, dar ce înseamnă Fiecare Nu știe nici toamna, Nici tristețea care-o îmbracă pe mama Nici ochii ei care așteaptă la poartă Să vină acasă o lume dreaptă

Trece și viața ca o femeie frumoasă…

George TERZIU

EMINESCU MEU Mă gândesc la Eminescu La un Eminescu care mănâncă și bea Nu ca la o iluzie, ci ca la Un om simplu visând la o stea Niciodată nu vin la el cu mâna goală Îi aduc slănină și ceapă Îl doare o mână și capul îl doare În vreme ce bea niște apă Voi muri, îmi spune șoptit, voi muri Îmi vor face statui și evenimente Apoi vor merge cu sentimentul de turmă Cu mare fast să se-mbete Au nevoie de mine, ca de aerul nopţii Dacă mori devii ideal Îmi șoptea Eminescu, în vreme ce ploaia Cădea peste noi, ca un val.. Într-o zi a plecat departe, departe Într-un alt spaţiu terestru Prietenii mă cheamă să bem o pălincă Căci a murit Eminescu

Secundele se înșiră pe stâlpi de telegraf Și trec și ele Prin frig și prin cald, nici frigul nu știu ce e, nici Lumina Dar toate trec, ce să fac?

Trec prin mine, eu le las să fie și să se joace Cu neliniștea unui copac, cu fericirea lui, Cu orice le place Las totul în mine și toate mă lasă În taina în care

Ioan Vasile INDRICĂU

Pâine pe vatră De toate zilele – pâine, 43

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

frământată cu multă sudoare, venim cu rugă la Tine dăruiește-ne-o Doamne!

Maria NICULESCU

Din cele ce-au fost vreodată, nu-i mai de preț altceva decât o bucată de pâine ce cu trudă a fost câștigată.

Pâine din spice sfințite mângâiate cu gânduri alese și culese cu bucurie … dă-ne Doamne pâine pe mese!

BASARABIA, DRAGOSTEA MEA acrostih Basarabean, muntean sau ardelean, Avem acelaşi loc sub cer cu soare, Suntem, de aur, boabe-n spicul care Azima-şi dăruie. Nestins alean Rămas-a încă vis, dar Ceru-i bun, Avem speranţe întru împlinire, Biruitori, vom împărţi iubire, Inundă-se pământul cel străbun!

Argint vom plânge peste necuprins Destinul să-mbunăm, spre îndurare, Rodi-vor, iar, din veacuri de-aşteptare Arzânde flăcări, teama ce le-a stins.

Genuni s-or veşmânta ambiental, Oglinzi lua-vor locul neluminii, S-or naşte albe flori, muri-vor spinii, Tocmi-vom Prieteniei piedestal.

Edili ferice-n sacru legământ A Aurorei rază ne vestească Miracol sfânt în Ţara Românească, Eden voim pe-al patriei pământ, Alese gânduri, Domnul le-mplinească!

Sântem români și ne bucurăm, știm bine de unde venim și care e rostul nostru aici… pentru toate vrem să plătim! ……………………………

Câtă vreme mai sântem – pentru ziua de azi și de mâine cutezăm să Te rugăm necontenit Doamne, ajută-ne s-avem pâine!

Cireșe de mai Într-o noapte de Mai am văzut fermecat cum din floare de floare se-nfiripau din cireșe minuni de Fecioare… Și atunci tiptil ca un copil prins la furat de cireșe m-am apropiat și le-am sărutat…

Prof. Agafia Drăgan Voicu

Am petrecut nopți în șir într-un dulce delir privindu-le cum se-nroșesc de plăcere până când două dintre Ele s-au așezat în palmele mele…

Dincolo de beznă Cândva mă voi regăsi într-o ultimă rugăciune 44

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

am să-mi înmoi sufletul umil în miezul iubirii sfinte fericită poate voi avea înaltul fără să cunosc sfâşietoarea disperare focul înainte să mă rostesc dincolo de beznă

ce-mi tulburi limpezimea oglinzilor cu miros de tămâie şi flori ofilite Procust râde eu îmi cioplesc gândurile într-o formă doar de mine ştiută Auzi cum sună pământul lasciv am să învăţ să fiu piatră fără nici o crăpătură prin care să visez răsunet doar când ploile muşcă din noroi încrâncenată-n mine să zdrobesc pădurile virgine la vânătoare de răspunsuri printre hăţişuri până când voi aluneca netulburată de rotirea anotimpurilor într-o a cincea dimensiune

Cândva am să mă aflu învingătoare în toate luptele pe care le-am dat sau nu le-am dat am să adun într-un geamăt tot ce am iubit şi tot ce am ştiut amăgiri suspine bucuri nimicuri şi cu toate acestea am să mă târăsc în faţă LUI într-o ultima aşteptare Cândva am să fiu una cu eterul piatră şi rădăcină am să-mi aud numele nenumăratele strigări dintr-un trecut neştiut de mama şi de lumea care m-a legănat când nu am fost cuvânt pasăre în ochiul LUI sau gând

Ioan MAFTEI-BUHĂIEȘTI

Ziua și noaptea Reversul zilei de ieri, noaptea ca o mască stropită cu sânge, cade pe piatra de moară unde eu veghez venirea ta.

Abia atunci am auzit șirul de cocoare căzând din cer.

Era ultima zi... sau poate noaptea a venit și s-a stins ca o efemeridă, în timp ce viermele negru sapă în culoarea ca sângele vinului celui tânăr.

Ceva mai mult decât nimic Când tăcerea se sparge în timpane aud şoapte sub pleoapa pământului şi stau la taifas (pe braţe de cruci) cu atâtea nume purtate de uitări încerc să vă adun din ele mă găsesc doar pe mine sau poate eu sunt voi ceva mai mult decât nimic şi atunci încep să mă împrăştii în cuvinte

Graiul norilor De-aș fi o statuie,

Cine eşti tu 45

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

visând pe un soclu trăsnit de fulger, sub cerul veșnic nemulțumit, sau în săgeata unui plop ascuns într-unul din miile de unghiuri ale unei piramide, un ochi de întuneric plimbat pe fundul oceanului, te-aș chema în graiul meu secret, în graiul norilor, în graiul minusculului cutremur. În cel al creierului cibernetic, iar tu să mă auzi cu sângele și carnea pulsând în arterele iubirii care n-a fost, dar va fi.

Litera fierbinte.

Dorinți

Cum ai dus departe Dorul de acasă, Îți trimite carte Mândra ta frumoasă.

Frazele curate Mintea luminează, Dorul de cetate Te îmbărbătează.

Dorul și urcușul Merg pe mai departe Și-au găsit culcușul În coperte de carte.

Timpul se dilată Zilele să-ați fure, Cartea îți arată Drumul prin pădure.

Veniți, cunoașteți-vă mâinile lăsându-le să vorbească, să se mângâie...

Iubirea începe cu ele, mesagerele inimii și sângelui, ale creierului și simțurilor toate...

Ele învârtesc roata îndoielilor și tot ele țin loc de aripi, inventând pânze chinezești pe cerul azuriu ca pereții unui spital... ele îmbrățișează melancolia ori se rup una pe alta, început de cântec cunoașteți-vă mâinile născătoare de dragoste ele sunt Bunăvestirea Lor!

Fărâmă de dragoste Lumea se agită, Bate secolul din copită, Mulțimea, grămadă, Foamea își strigă pe stradă, Nu-i loc pentru pace, Războiul încearcă jocul să-ași joace Și legi nepătrunse Ridică imperii ascunse.

Cu scrâșnete grele, Se ciocnesc între ele. Și strivesc și cuvânt Și fărâma de dragoste Ce-a mai rămas pe Pământ.

Viorel MARTIN

Cartea Cartea își închină Roua de cuvinte, Sună a lumină 46

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Nedea Mărioara

Dragoș NICULESCU

Vântul interior

VÂNZĂTORUL DE ILUZII

Prin noi bătea un vânt cumplit şi ne ţineam strâns agăţaţi de stâlpii felinarelor, fluturând ca nişte steaguri conspirative. În jurul nostru era cald, lumea deja se strânsese să se uite la noi, să-şi exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor muşte captive căutau un pasaj de trecere, o altă dimensiune, salvatoare.

Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dârdâiam sub crivăţ, cu degetele crispate pe stâlpii metalici.

Sunt vânzătorul de iluzii.

Câte doriţi stimate domn?

Azi m-am ales cu trei contuzii prinzând un fluture în somn.

Am vise albe şi color. Şi aripi de guzgani domestici. Şi vise de imberb amor, Pe care-n somn poţi să le mesteci.

Sunt vânzătorul de speranţe.

Tu ce preferi, albastru, roş?

Sau rozul fără de restanţe din movul penei de cocoş?

Sunt vânzătorul de iluzii.

Prădaţi-mă, ca nişte hoţi!

Mă-nţeapă în cord vreo trei concluzii, Că n-o s-ajungă pentru toţi.

Mă uitam din când în când la tine cum levitai sub puterea vintului interior, paralelă cu solul. Cu părul aşa, fâlfâind, păreai o mireasă nepământeana, în căutarea fără sfârşit a unei ţinte nomade. Mă mai priveai şi tu şi chiar mi-ai făcut o dată cu ochiul, de parcă situaţia noastră ar fi fost una fericită, de parcă trecutul şi viitorul nostru şi-ar fi găsit un înţeles tainic în chiar acele momente de cumpănă.

Oraşul se golise, se strânseseră toţi în piaţa aceea prăfuită, pe nisipul dogorâtor.

“Ce-i, domnule, cu ăştia?”, întrebă unul gras, cu pălărie de paie, molfăind dintr-o îngheţată. “Opinia mea e că trebuie să intervenim într-un fel, nu pare firesc ce se întâmpla cu ei.” Lumea nu-l asculta. După ce ne priviră un timp, începu fiecare să-şi vadă de treburile lui:

OPTIMISM Leneşe, goale de sentimente, Trupurile ne ard, ne condamnă la veri şi primăveri mai absente decât o iarnă oarbă şi o toamnă.

Cu ce să privim toate-aceste când ochii ni s-au scurs prin mărăcini?

Nu ne mai vindecă acuma nicio veste despre iubiri înăbuşite-n spini.

Suntem ca două ţărmuri măcinate de valuri mai sărate decât marea. Şi genele ni s-au rărit muşcate de albul mai străluce decât neaua.

Iar paşii mai timizi, mai pesimişti, Şi tot mai grei şi plini de încordare , Aşteaptă-o zi când iarăşi optimişti, Mai pot spera la încă-o sărutare.

47

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

doi copii curăţau cartofi chiar lângă noi, într-o găleată de plastic, un măcelar îşi deşurubă piciorul de lemn şi-l aruncă în băcanul de peste drum, lustragiul, în lipsă de clienţi, începu să-şi perie de colb toate dimineţile irosite de-a lungul ingratei lui existenţe.

mi-a atins creierul zvântând şi picăturile rostirii într-o margine de clipă ştiai despre atingeri nu te-au ruginit odată cu frunzele umblând printre amintiri mi-am recăpătat doar şchiopătatul asta-i ora sângelui care strigă nu-mi mai reneg bătăile inimii le strâng în pumnii de ieri bâjbâind fără curaj am venit dinspre vis mi-am recâştigat rostul din pământul sărutului ultim

Călăreţul sosi mai târziu, când vântul din noi dădea semne să se mai potolească. Capul şi-l ţinea în mâna stânga, în mina dreaptă ţinea hăţurile. Pe gâtul lui vindecat se opri un porumbel alb.

“Va trece şi asta”, ne vorbi capul din palma lui stângă.

“Locuitorii acestui oraş nu sunt obişnuiţi cu cataclisme îndelungate.

Uitaţi-vă, au şi plecat, fiecare îşi vede de treaba lui.” În acel moment ne-am prăbuşit amândoi în nisipul fierbinte, cu braţele larg deschise, ca două cruci pregătite pentru începutul sau sfârşitul unui calvar. Vântul din noi încetase.

Călăreţul se îndepărtă, cu porumbelul alb pe gâtul vindecat, şi abia atunci am văzut aura ce-i înconjura chipul.

fără sfârşit toţi respirăm deodată ne răvăşim aerul de infinite ori zilnic ne îmbălsămăm cu orgoliu pielea întemniţându-ne pe fiecare născuţi suntem din răsuflări sacadate când deodată toţi respirăm

“S-a dus şi ultimul arhanghel…”, şopti copilul curăţind cartofi, în timp ce tu te prinsei de-o rază blânda, care se strângea înspre nori.

Vlad Badrajan MIHAELA CAZIMIROVICI

printre amintirile zorilor

AU UITAT AI MEI 20 DE ANI

vremea dintre cărămizi

Au uitat ai mei 20 de ani 48

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Că sunt făcuţi din suma a câte doi de zece Şi stau trişti şi posaci ca doi parlamentari Interzicând zâmbetul prin mandat şi lege.

Tu privighetoare Ascultă cântul meu Şi cântă-l pentru mine Când n-oi mai putea eu.

O namilă de om s-ai mei 20, Parcă-i taur la roşu. El poarta o păzeşte... Încearcă numai peste el să treci În curtea unde copilăria aleargă şi zâmbeşte.

Cântă-l pentru ea Şi pentru-ndrăgostiţi, Şi ei auzindu-l Prin suflete uniţi

Îl i-au cu binişorul. Îi zâmbesc puţin Cu dinţi sinceri şi buni de africani Poate se va transforma mâine ori poimâni În doi copii, de câte 10 ani.

Să vadă iubirea Cum se ridică-n zare, Cum însăşi veşnicia În ea e ca o floare.

Fă cântecul meu Scut de apărare Pentru neîncrederi, dureri, Cuvinte-amare.

DULCE PRIVIGHETOARE Dulce privighetoare Ascultă cântul meu Deşi notele mele Pe cântec îţi cad greu.

Cu cântecul urcă Apoi până la mine Din frunză şi din ramuri Voi murmura mai bine.

Ascultă cuvântul A sufletului sânge E tot ce mai rămâne Când inima se stinge.

De sus îndrăgostiţii Voi lumina mereu Ca el să fie dânsa Şi ea să fie el.

O poveste deci De dragoste curată Stă-n fiecare cântec, În fiecare artă.

Pop Stelu

Eu sunt aici, Iar ea mereu departe Şi între noi iarna Stă ca o cetate.

Veşnicia-i clipă, Iar clipa veşnicie...

Voi fi degrabă frunză Duioasă într-o vie.

în fiecare zi… Dor de Eminescu! din susur de izvor s-adapă Inorogul, în cele patru zări, încornorații cerbi îi cântă Epilogul…

Voi fi degrabă pom Voi murmura adânc. Şi dintr-un cârd de păsări Privi-voi spre pământ.

în fiecare zi ating cu sufletul 49

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

munții pioși, câmpuri revărsate în ogoare cu ape tremurătoare, codrii verzi de bradpăduri ce se adăpa din izvoare nevăzute de iubire,

Şi-n fiecare clipă a mângâierii să-ţi adulmec palmele lunecând dinspre sâni pe coapse şi glezne într-o nesfârşită îmbrăţişare...

și stele vii, și stele căzătoare, luceferi metamorfozați în noi ce-și plâng în vreme nemurirea oglindită-n ploi…

Aş vrea...

Din lumea pietrelor şi a nisipului toate, toate, zi de zi, clipă de clipă… îmi picură în vene frumusețea rostuită a iubirii eminesciene.

O lume a pietrelor calde maleabile sub braţele apei îmi sărută gleznele rătăcinde pe malul râului.

Mă aplec, ridic o piatră bălaie precum luna oglindită în undele vii fremătânde.

Emilia Ecaterina DĂNESCU

O privesc cum odihneşte în palma mea şi îi ascult şoaptele venite din alte veacuri Din lumea pietrelor şi a nisipului.

Aş vrea...

Mereu următorul

În fiecare seară aş vrea să-ţi şoptesc numele la ureche.

Pe gleznele mele se logodesc stele, se flacără lumina şi se piatră...

Şi-n fiecare dimineaţă, în căldura trupului tău înfăşurată, să te spionez privindu-te pe sub gene.

Renasc brusc dintr-o spaimă.

Tu mă aştepţi într-un vis, cântând dintr-o trestie tânără.

În fiecare noapte aş vrea să adorm în cântecul tău de alint.

Eu ascult cântecul trestiei cu gândul la visul mereu următorul...

50

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Victoria MILESCU

Elena VOLCINSCHI

Două inimi albastre Apusă-i vremea când, iubeam sub lună, Într-un căuș de iarbă ce vălurea cu noi, Și ne scăldam în sevele din brumă Pe câmpul înverzit, s-au petic de zăvoi.

Drumul îmi bate la ușă Drumul îmi bate la ușă venind de departe Aș putea să-ai deschid ținând în mână o carte

Ne logodeam când zorii se adunau inele, Apoi, ne încununam,,două inimi albastre” Nici ziua nu voia să vină dinspre stele Și ne lăsa în noapte; noaptea iubirii noastre...

Drumul îmi bate la ușă repede, sacadat Aș putea să-ai deschid de mine de-ar fi însetat

Nesomnul încurca gânduri,ne amețea prea tare În minte orice sens se bramburea în toate; Eram doi aștri liberi pe orbite solitare, Ce despleteau în grații prin vise neumblate...

Drumul îmi bate la ușă călărind pe un nor Aș putea să-i deschid de n-aș fi eu călător Drumul bate la ușă nerăbtător din pinteni Aș putea să-ai deschid dar știu că nu este nimeni.

Ceva putred însă a început să scurme Plăcerea clipelor se tot stingea-n tăceri Din când în când, revendicai vagi urme Rămase-n adorări ce apuneau... în Ieri...

Rugă Dacă ești un rug de mure Eu sunt rugă de pădure

Mihail RUJOIU

Dacă ești un rug de aur Eu sunt rugă de balaur Dacă ești un rug aprins Eu sunt ruga dinadins VOM IUBI MEREU

Dacă ești un rug de stele Eu sunt ruga rugii mele

Din ochi,lacrimi cad în durere Cu mâinile întinse privesc în adânc, Aştept clipa caldă a visurilor mele, Speranţa ce aşteaptă în braţe s-o strâng.

Dacă ești un rug de soi Eu sunt ruga de apoi…

Refuz totul şi merg mai departe, 51

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Pictând versuri pe o hârtie inertă, Doar degetele îmi ard în miez de noapte Privite de rotunda stea incertă.

fără negru pe alb, într-un un simplu decor alergau despuiaţi şi senini; fără a şti că iubirea lor vie într-o zi va pieri; dintr-o dată un punct!…şi-am fost doar…eu şi tu… însetaţi de un „da” şi sătui de-acel „nu” ce începu a muşca de prin tot cu nesaţ, descântând şi ghicind viitorul în zaţ, până când sfâşiaţi, hârşâiţi adormeam spintecaţi şi de visul pe care nu îl visam; dezlegaţi zi de zi, depărtaţi de cuvânt, numai noi…tu şi eu,… doi pribegi pe pământ depărtaţi tot mai mult de un punct blestemat… eu sub capăt de pod, tu…legată de pat… azi…clepsidra e spartă şi …busola la fel… mai ştii? la-nceput eram doar …ea şi el şi livada de meri ce intrase pe rod, în care noi ne-apropiam, anod şi catod şi ne iubeam preţ de-un luceafăr pe cer… ruine şi praf…şi un punct…efemer….

Când mă afund în ale tale valuri Mă simt cuprins de un dor nebun Şi aş vrea să îţi mai simt mirosul Cald,din veşmântul alb nocturn.

Miros sămânța fragedelor alge Şi mângâi şoaptele în trecut, Privesc nemărginirea care arde Pe buze aş vrea să te sărut.

Un templu de iubiri nocturne În trupul nostru arde greu Şi niciodată nu se va stinge, Căci noi vom iubi mereu, mereu.

Adrian Nicolae Popescu

GEORGETA BLENDEA ZAMFIR

punct şi…efemer ruine şi praf, mult praf şi ruine… departe de noi…, de mine…, de tine… clepsidra e spartă, busola la fel… mai ştii? la-nceput eram doar …ea şi el şi livada de meri ce intrase pe rod, unde ei se-apropiau, anod şi catod şi se iubeau preţ de-un luceafăr pe cer, iar în jurul lor totul devenea efemer… nu conta mai deloc de e noapte sau zi, că secunde curgeau peste ei mii şi mii, că erau dezmierdaţi cu raze şi ploi, că prin ziare scria că în lume-i război... aşteptau strânşi, lipiţi alte clipe născând, printre genele mari fericiri lăcrimând; se vedeau, peste ani, răsfoind în album depănând amintiri la un capăt de drum, fericiţi, doar ei doi şi cu dragostea lor…

Floare albastră Eminesciană S-a prins un fir de aur Din pădure Ca să răsune În veacuri Mereu Melodia divină, Jocul iubirii Focul simțirii Ambientată în picuri de soare 52

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Ce au ajuns păcătoşi,...momiţi de necredincioşi!

Doare Iubirea eternă Mereu prezentă

De s-ar răscula Pământul, De s-ar răscula Ţărâna...

Poate-ar da la cei mari…gândul De a asculta…cuvântul Care-a spus, din câte ştiu, că poporu-i încă viu Şi pe toţi îi cîntăreşte După fapte, ...CREŞTINEŞTE!

Nicolae Doftoreanu

Ovidiu ŢUŢUIANU

TANGOU CREŞTINESC Motto

Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.

Mihai Eminescu 1850 - 1889 Dacă ar vorbi Pământul, Dacă ar vorbi Ţărâna...

Le-ar tăia la hoţi avântul Şi i-am prinde cu minciuna Ce şi azi o folosesc...

Negând tot ce-i strămoşesc!

Unde sunt acei romani ce-au speriat barbarii huni?!

Unde sunt acei ostaşi ce-au tăiat ieri la vrăjmaşi?!

Unde e determinarea ce-a făcut mai mare ţara?!

N-au murit chiar toţi, desigur, ...doar că nimeni, te asigur, Nu gândeşte româneşte şi nimic nu dăruieşte Când simte conducătorii....zburdând slab, ca nişte molii! În jurul avutului, Fără grija scutului.

Unde sunt acum mai marii ce se luptau cu tătarii?!

Poate că nici iataganul, ce-l tăia pe Brâncoveanu, Nu mai pare un simbol oamenilor din popor

CALUL ŞI BROSCOIUL (Fabulă) La râu poposise un cal l-adăpat, Venise în fugă de sete mânat. Înfipt într-un mal, Cu buzele-n val, Sorbea apa rece din vadul curat.

Aproape de dânsul, la loc mocirlos, Stătea un broscoi, cel din neamul râios.

Zăcea în nămol, Adânc în subsol, Lingând cu-ncântare din mâlul cleios.

Zărindu-l alături pe calul tăcut, Broscoiul îi zise cu glas prefăcut: -De ce te-ai legat, De vadul curat?

Aici, în mocirlă, e gustul plăcut!

Dar iată minune: căluţul cel prost, Se-ngroapă-n mocirlă-un gest fără rost!

Intră în nămol, Adânc în subsol, Sorbind cu nesaţ din scârbosul compost.

53

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Morala e simplă:Pe-al nostru pământ, Nu-i greu ca adesea să ai crezământ.

De ştii să convingi, Poţi lesne să-nvingi, Şi doar cu o vorbă zvârlită în vânt!

și de încercările vieții.

Iar, aripa Ta Luminată, Să mă călăuzească Pe drumul drept, Cel fără de păcate.

Claudiu-Nicolae ȘIMONAȚI Catrina DANCIU

Credința Dacă avem credinţă-n suflet, Nu vom şti de-acela cuget, Care-n viaţă ne apasă Netrăind în siguranţă.

Să luăm aminte Să fim buni, să ţinem minte Căci sus e al nostru Părinte.

El ne vede şi ne ascultă Şi la greu El ne ajută.

Dacă avem credinţă-n suflet, Peste toate noi om trece, Necazuri, chinuri şi rele, Ce nu mai scăpăm de ele.

Când strigăm noi ajutor Vine la noi mai repejor Drumul nu e scurt, e greu Până sus la Dumnezeu.

Dacă avem credinţă-n suflet, Raiul Sfânt îl vom cunoaşte, Loc curat făr‟de păcate, Unde-o să-nvăţăm de toate.

Să ascultăm de Domnul bun, Să nu-o luăm pe alt drum Pe drumul rece, întunecos, Și să uităm cumva de.. Hristos.

Rugă către înger Dă-ne Doamne mângâierea Ta Să fim copiii Tăi, ziua şi noaptea.

Să ne împăcăm între noi, Ca Să ne poți mântui și pe noi.

Coboară, Înger ceresc Asupra mea, Păcătosul Și ajută-mi, Trupul și sufletul Să nu mai cadă-n Ispită.

Ferește-mă, de greutățile 54

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 zugrăvit bucătăria!” Arăta groaznic, de când le explodase o sticlă de must, în toamnă, și le pătase toți pereții, inclusiv tavanul! „Poate că, după curățenia din afară, vine și cea dinăuntru!” Cel puțin, așa citise ea, mai de mult, într-o carte și îi plăcu, astfel că ținu minte și se agăță subit, în gând, de acest firișor gingaș de speranță.

Ajunsă acasă, își declară intenția părinților ei, care, bucuroși că o vedeau, în sfârșit, interesată și de altceva, decât să lâncezească toată ziua în pat, cu ochii în tavan, fură întru totul de acord.

Zis și făcut! Eliza puse mâna pe telefon și-l sună pe unchiul Nelu. Acesta, instalator de meserie, avea o mulțime de cunoștințe și de amici cu diverse meserii.

- Știu eu un băiat harnic și serios, care nu lucrează așa scump! spuse el. Nu-i angajat ca zugrav, da` se pricepe la toate și, în timpul liber, mai face și el un ban! La părăsit nevasta mai de mult și l-a lăsat cu un copil pe cap, săracul, l-a crescut singur, de când era mic!” „Oare de ce numai bărbații sunt „săraci” și „oropsiți”, atunci când trebuie să-și crească singuri odraslele, iar de bietele femei nu-i e milă nimănui, că doar mai des sunt părăsite femeile de bărbați, decât invers?”, gândi Eliza cu ciudă, dar se abținu.

Unchiul Nelu o asigură că va vorbi cât mai repede cu „băiatul”, iar Elizei nu-i rămase decât să spere că acest lucru se va întâmpla curând. Trecură însă mai bine de două săptămâni, fără nicio veste. Pe când își pierduse aproape orice speranță, într-o marți, sună la ușă.

- Așteptați pe cineva? își întrebă ea nedumerită părinții, știind că, de obicei, nu venea nimeni la ei neanunțat. Aceștia dădură din cap, la fel de nedumeriți ca și ea.

Eliza deschise șovăielnic ușa și rămase în prag, încremenită de uimire. În fața ei stătea un tânăr chipeș, înalt, cu părul șaten, ondulat și foarte des, și cu trăsături fine, parcă puțin prea feminine pentru un bărbat.

PROZĂ

Camelia ARDELEAN

Aproape dragoste Eliza pășea grăbit, fără să privească în jur, numărând în gând dalele de pe trotuar și încercând să-și calmeze starea de surescitare. Căsnicia ratată, în care își investise patru ani din viață și suflet în exces, îi consumase toate resursele. Ura bărbații și nu mai vedea în ei decât niște animale egoiste (dacă egoismul ar fi putut fi, în mod normal, trăsătura vreunui animal!), subjugate de instinct.

Nu mai avea nervi să intenteze divorțul, dar avusese, cel puțin, curajul să plece de la soțul ei, de o bună bucată de vreme, mutându-se la părinți. Nu era, deocamdată, aptă să-și găsească un serviciu, fiind prea ocupată să-și adune rămășițele de gânduri și să-și lingă „rănile”, deși era sigură că iar fi prins bine să aibă ceva de făcut.

Fiindcă nu avea chef să vadă pe nimeni și devenise cam sălbatică, vechii prieteni o ocoleau sau, în cel mai bun caz, o priveau ciudat. Puțin îi păsa, însă. Pentru ea, momentan, lumea avea o culoare gri apăsătoare și nu întrevedea nimic care să-i schimbe această viziune sau măcar să-i mai îndulcească nuanța.

Unde ajunsese cu numărătoarea? Off! Pierduse de mult șirul… Deodată, un click, undeva în creier, o aduse cu picioarele pe pământ. „Știu ce fac!“ își spuse ea hotărâtă, în timp ce continua să meargă, fără să-și ridice ochii din asfalt. “Mă apuc de 55

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Era îmbrăcat sport, foarte curat și mirosea a parfum fin.

- Marius? întrebă ea cu neîncredere, după ce-și mai reveni din surpriză. Ce cauți aici?

- Eliza? întrebă bărbatul, cel puțin la fel de uimit ca și ea.

- Voi vă cunoașteți? interveni unchiul Nelu, din spatele lui, întregind tabloul „mirărilor” din acea zi.

- Ăăă... oarecum!... se bâlbâi Eliza, nehotărâtă.

- Da, oarecum!... o aprobă Marius, zâmbind.

- Ia împărtășiți-ne și nouă de unde vă cunoașteți, dacă nu suntem prea indiscreți! insistă unchiul Nelu pe un ton ironic și provocator, făcându-le cu ochiul.

- Din copilărie! rostiră Eliza și Marius în cor, ca la grădiniță.

- Ahaa, așa îi zice acuma! nu se lăsă unchiul. Atunci de ce ai roșit la față ca o sfeclă, întrebă el amuzat, privind spre Eliza, de parcă ar fi furat cioara vopsită de pe gard și făcând-o să se simtă și mai penibil, decât se simțea deja. Nu era deloc delicat sau discret unchiul ăsta, dar probabil că aceasta făcea parte din farmecul lui!

Mama, văzând încurcătura fiicei, încercă să le abată tuturor atenția spre altceva: - Poftiți în casă, domnule Marius! îl invită ea ceremonios.

- Marius, vă rog, ajunge atât! spuse el, ușor jenat. Ce mai faci, Eliza, nu te-am văzut de un car de ani? o întrebă, după ce spiritele se mai liniștiră.

- Eu... cu viața! bâigui ea, luată prin surprindere. Nu-i mai pusese nimeni, de mult timp, această întrebare, nici măcar ea însăși, așa că nu avea un răspuns pregătit.

- E despărțită! interveni unchiul Nelu, cu aplomb.

Eliza păli brusc, coborând privirea pe gresia din bucătărie. Ce bine ar fi fost să existe o vrajă, care să o facă, dintr-o dată, nevăzută, măcar pentru câteva minute! Dar

nu exista, așa că trebui să facă față, din nou, tuturor privirilor indiscrete îndreptate spre ea.

- Oh, îmi pare rău! spuse Marius, pe un ton compătimitor.

- E ok! ripostă ea tăios. Se săturase să tot fie privită cu milă, de parcă ar fi fost ciumată. Se întâmplă și la case mai mari! continuă cu un ton care încerca să pară indiferent, deși durerea o măcina pe dinăuntru, ca un vierme.

- Te înțeleg! Am trecut și eu prin asta! rosti el îngăduitor.

- Și totuși, de unde vă cunoașteți? reveni unchiul Nelu cu întrebarea fatidică, părând să-l roadă curiozitatea, mai mult decât pe oricine altcineva.

Așa aflară cu toții, până la urmă, că într-adevăr se cunoșteau din copilărie, mai precis din vacanța de vară, când Eliza terminase clasa a șasea, iar el urma să înceapă, în toamnă, primul an de liceu.

Marius locuia pe aceeași stradă cu bunicii ei. Se cunoscuseră într-o zi, când se dădea cu bicicleta pe stradă și, trecând prin dreptul porții lui, îl văzu în curte. Intrară în vorbă și se născu între ei o simpatie din prima clipă. Mai mult decât atât, Eliza se îndrăgosti pe loc de băiatul atletic și binecrescut, o dragoste înflăcărată și platonică, așa cum se întâmplă, deseori, la o vârstă atât de fragedă. Nu-i mărturisise, însă, niciodată, acest lucru, fiind prea timidă să arate ce simte, iar el, pe atunci, prea serios. Desigur că păstră toate aceste amănunte “picante” pentru sine, fiind decisă să le ducă cu sine în mormânt, atunci când va veni momentul. Deși nu se mai întâlniseră, după terminarea vacanței, decât de vreo câteva ori, iubirea pentru Marius îi rămase adânc săpată în suflet mai mulți ani, până când termină și ea liceul.

Nu credea că, după atâta vreme, se vor revedea, și încă în asemenea împrejurări, chiar la ea acasă.

Marius, tot timpul cât vorbise Eliza, o privise cu simpatie și interes, fără măcar să bănuiască sentimentele adânci pe care 56

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

aceasta le nutrise cândva pentru el. Ca să scape de stânjeneala ce o cuprinsese, cu toate privirile ațintite asupra ei, Eliza schimbă brusc subiectul: - Uite ce avem de făcut! spuse ea ferm, arătând cu mâna spre pereții stropiți de must. Fusese deja mult prea amabilă cu un „exponent“ masculin, lucru nepermis, după noua sa teorie de viață, de la care nu voia să se mai abată cu niciun chip.

Marius se ridică, urmărind cu privirea mâna Elizei. Era cu un cap și jumătate mai înalt decât ea, musculos și bine făcut, „un specimen de toată frumusețea”, cum ar fi zis verișoara ei, Adina, cu care își petrecuse adesea, în copilărie, vacanțele la bunici, comentând împreună despre „cât de mortal” arăta Marius, „băiatul cu bicicleta”, de pe aceeași stradă. În cursul explicațiilor detaliate despre problema „spinoasă” a pereților și tavanului, ochii li se intersectară de câteva ori, iar Eliza se simți stingherită, de parcă vechea iubire i-ar fi fost, brusc, deconspirată. Știa însă că acest lucru era imposibil și îi era ciudă pe ea că se fâstâcește, ca o fecioară la prima întâlnire.

Hotărâse deja că „toți bărbații sunt niște nemernici“ și nu avea de gând să lase o „fostă iubire” din copilărie să-i strice planurile.

- Dacă nu vă deranjez, pot să încep de vineri, când am liber! rupse Marius tăcerea. În două zile termin, nu e mare lucru!

Se tocmiră asupra prețului, apoi, după ce-și bău cafeaua, se ridică să plece, scuzându-se că are de lucru în altă parte.

- Păcat de el, băiat fain, da` n-a avut noroc în căsnicie! comentă unchiul Nelu, după ce Marius ieși pe ușă. Cică a prins-o pe nevastă-sa cu unu` din vecini!

- Da, și el n-o fi călcat niciodată strâmb! spuse Eliza ironic. Numai o femeie proastă pleacă de la un bărbat bun!

- Păi nici deșteaptă nu poți să spui c-a fost! o contrazise unchiul. El are casă moștenită de la bunică-sa, și-a renovat-o

singur, a făcut-o bibelou, și-a luat mașină, e harnic, știe să facă bani! Ea... a venit cu mâna-n... buzunar și tot ea cu gura mare!

Ba a mai și iubit-o, ca un prost! Femeile!... conchise el ironic.

Eliza se pregăti să dea drumul unei șarje usturătoare despre bărbați, garnisită cu suficiente exemple în viață, cunoscute personal, dar unchiul Nelu, simțind probabil acest lucru, se ridică să plece.

Dezamăgită, nepoata trebui să-și pună lacăt la gură și să lase necruțătoarea teorie pentru altă dată.

Zilele trecură repede, iar Marius apăru vineri dimineața la ușă, echipat cu tot ce era necesar, ca să înceapă lucrul. Eliza îl invită, cu sfială, înăuntru. Era singură acasă, mama ei avea programare la dentist, la un medic care venea din alt oraș doar vinerea și sâmbăta, iar tatăl, ca de obicei, la chibiți.

- Doamne, încă nu-mi vine să cred că am dat tocmai peste tine! rupse Marius tăcerea. Apropo, tot micuță ai rămas! o alintă el.

- Da, n-a prea plouat pe strada mea! se strădui ea să glumească, deși încă mai simțea o piatră pe suflet, după despărțirea de soț. Nici mie nu-mi vine să cred că ne revedem! Nu ne-am întâlnit de... douăzeci de ani! Ce repede trece timpul! Am auzit că ai deja un băiat mare!

- Măricel, e în clasa a șaptea, dar precis ai auzit mai mult de-atât! Unchiul tău nu e cel mai discret om pe care-l cunosc! zâmbi el.

- Așa e! îi ținu isonul Eliza. Discreția nu e punctul lui forte, dar nu e rău intenționat! Ăsta e, pur și simplu, felul lui, de când îl știu! Bine, te las să lucrezi, că imediat vin ai mei și mă ceartă că te-am ținut din treabă!

Marius se puse pe lucru. Se schimbă întâi de haine, apoi se apucă de răzuit pereții. După ce termină, începu să dea cu glet. Eliza știa deja toate aceste operațiuni, fiindcă i le explicase în amănunt. Din când în când, mergea la el, să vadă dacă nu are 57

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

nevoie de ceva sau dacă nu voia să facă pauză. Făcu, într-adevăr, mult mai multe pauze, decât ar fi fost necesare, ca să stea de vorbă. În bucătărie, după ce adunaseră lucrurile, spațiul rămăsese foarte mic, de aceea fură nevoiți, de câteva ori, să se lipească unul de celălalt, ca să poată trece.

De fiecare dată, Marius o privea lung și ofta. Ea se înroșea, prefăcându-se că nu observă.

Seara veni pe nesimțite, iar el trebui să plece. Urma să vină din nou, a doua zi, ca să dea cu lavabil. Abia atunci ajunseră acasă și părinții ei.

- Gata treaba, gata? întrebă tatăl, curios.

- Încă nu, dar nu mai e mult! răspunse Marius, luându-și rămas bun. Poate mâine seară vii la un suc! mai spuse el, cu ochii țintă la Eliza, în timp ce ieșea pe ușă.

- Păi... să vedem! Mai e până mâine! se poticni ea, luată prin surprindere.

- Fain băiat ! îl etichetă tatăl, după ce Marius plecă. Ca bradul! Norocoasă femeia care dă peste el!

- Cu mașina sau cu ce? îi dădu Eliza replica ironic, înciudată de apropourile care i se tot făceau, din toate părțile.

Morocănoasă, se închise imediat în camera ei, trântind ușa. Nu avea niciun chef de speculații pe tema bărbaților, oricât de reușit ar fi fost „exponentul” în cauză!

O să refuze invitația la suc a doua zi, cu siguranță! Avea, și așa, destule necazuri, ca să se mai complice cu o nouă întâlnire!

Deși... poate că nu i-ar prinde tocmai rău puțină relaxare! Ar mai uita de pustiul din suflet...

(Premiul I la Concursul „Premiile Ars Poetica 2015”, secțiunea „Proză scurtă”) VA URMA

Lilioara MACOVEI

Emoţiona(n)ta falsitate Un fapt petrecut nu demult m-a pus pe gânduri şi mi-am făcut o revizuire a comportamentului recent. Nu am găsit devieri, nu am descoperit ceva ce eu numesc în glumă ,,perisabil”, dar am insistat cu presupunerile conform amprentelor emoţionale şi m-am tot întrebat: ,,dar dacă nu...poate că eu...par aşa mai...dau impresia de ...dar, chiar eu...”

Mi-am adus aminte cum...şi am constatat că durerea a pus stăpânire pe mine. Când părinţii mei au considerat că pot înţelege câte ceva din lumea în care am venit, cu orice ocazie îmi spuneau povestioare cu tâlc. Îmi plăceau, mă puneau în situaţia să dau răspunsuri la întrebări, să pun întrebări, să judec faptele după merit, să deosebesc răul de bine şi câte or mai fi fost, dar mai târziu am înţeles care le era scopul lor. Lumile pe care le ştiam atunci, după teoriile dragilor mei părinţi, erau două, două lumi clare şi inconfundabile.

Una se numea lumea iubirii şi alta, lumea falsului. Prima lume mi-a stat la baza devenirii mele ca om în tot ceea ce am făcut şi voi face. Din iubire poţi face tot ce se poate pentru cel de lângă tine şi ce poate fi mai frumos? Compatibilitatea cu cineva din acest punct de vedere este crearea unei conexiuni profunde şi indestructibile pentru că are la bază ingredientul sublim, iubirea. Nimănui nu trebuie să i se ridice monument pentru dăruire fără măsură, pentru implicare sufletească până la 58

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

maximum, întrucât astea se fac fără calcule, ci din simţire, din iubire. Nu am avut mândrii, complexităţi, manifestări de arogantă, superioritate ori zeflemeli jignitoare.

Toleranţa şi îngăduinţa fac parte din armele ascunse ale unui om cu bune intenţii. Ader şi înţeleg sensul. Nebănuita bogăţie de duioşie şi tandreţe fac din tine un om avut şi special. Uneori o singură excepţie te face să te căieşti, să nu dormi bine, să nu mai ai curaj, să mocneşti şi să te condamni, tocmai pentru că ai vrut să arăţi acel frumos cuiva care nu era în măsură să priceapă sau nu a vrut.Te simţi vinovat şi te zbuciumi ca după un exces de medicamente luate fără prescriţie.

- Cum ai putut cădea în capcană?

- Chiar, cum am putut?

- Lasă, nu merită agitaţia.

- Poate nu, dar ce mă fac cu sufletul? Mă doare, mă simt în poziţia de fraieră, mă simt minţită, mă doare. S-a desfăcut un ghem cu supărare şi se tot deapănă. Nu credeam, nu voiam, nu credeam. M-ai minţit, de ce? Te-a dominat minciuna, răul, lăcomia? Te-ai gândit numai la propriile tale vicii, chiar dacă peste lumea ta venea apocalipsa? Ai spus minciuni atât de des încât au devenit avantaje, beneficii, adevăruri? O, Doamne! Nu ai înţeles că-ţi ştiam sufletul? Adevărat, poate nu prea bine. Nu ai înţeles că ţi-l voiam reparat? Şi tu? Ai lovit în al meu? Nu ştiai că este destul de fragil? Dar te cred. Pe undeva mă resemnez. Prin viclenie, disimulare, ceva minciună ambalată frumos, nu cumva te-ai minţit pe tine? Nu aş fi vrut să spun aceste lucruri, dar tu nu ai fi văzut niciodată ce greşeală ai făcut. Poate te ajut. O fac din iubire şi să ştii că te-am iertat. Eu nu ştiu să fiu rea. Mă frământ şi caut tot eu scuze, dar oare de ce? Nu cumva am altă treabă?

Vezi? Nu pot trece mai departe că mă ţii tu în loc. Lumea falsului domină multe, multe persoane. Nu vreau să fac diferenţa dintre adevărul inutil şi falsitate. Ţie, poate, nu-ţi ajută la nimic. Pe mine mă

doare orice acum. Am fost prea insistentă în a te ajuta să-ţi dai răspunsuri dinlăuntrul sufletului tău, dar nu ştiu dacă iubeşti florile, nu mai ştiu. Odată umblam printre nori ca prin cea mai captivantă poveste şiacum? Nu am vrut să te plictisesc cu ajutorul, poate ţi s-ar fi părut că sunt preacunoscătoare, nu, nu asta mă stăpânea, ci doar voiam să vezi câtă bucurie există în jurul nostru, câtă iubire este de dat şi de primit. Cuvintele mele erau pilule magice şi scopul mi-a fost să-ţi fie bine, şi? Ai înghiţit prea multe şi-ai uitat că cineva bun ţi le-a administrat? Nici nu voiam să ştii că eram eu, doar să nu mulţumeşti altcuiva care, te denigra şi-o făcea cu satisfacţie.

Mi-era milă de tine, dar stăteai cu spatele la mine şi-am uitat de toate, având grija ta.

Poate erai în schimbare şi atitudinea era de indiferenţă faţă de cineva liniştit, dar nu cumva era aroganţă neasumată? Îmi cer scuze, nu mi-am dat seama că eram în poveşti diferite. Oare eram? Între timp am învăţat să tac nu că nu aş fi ştiut, dar miam pierdut ceva. Pe unde umblă falsitatea?

Prin multe locuri şi cred că ştii şi tu pe cine atinge. Mi-am adus aminte de câteva cuvinte frumos spuse şi de luat în seama.

Atunci când există falsă modestie, este deşertăciune, falsa glorie este o nesocotinţă, falsa măreţie este micime, o falsă virtute este făţărnicie şi o falsă înţelepciune este prefăcătorie. Simt o amărăciune în suflet şi ştii de ce. Mă doare şi ştii de ce. Nu am vrut să-ţi spun eu de ce şi cum, dar sunt sigură că ...sau stai! Nu mai sunt sigură de nimic. În toate situaţiile unde se află şi inima mea, nu admit falsitate. Să nu uit! Când o minciună este impusă de circumstanţe, nu este prejudiciabilă şi nu este interesată, pentru mine nu are importanţă, o scuz şi nimic nu s-a întâmplat, dar când...ştii tu, aproape mor!

Mă grăbesc, lumea iubirii mă aşteaptă, pe tine cine? Dacă nu are cine...te aştept la mine!

59

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 nişte blugi grena mulaţi, o bluză lejeră roz transparentă, prin care se arătau îndrăzneţi sânii tinereţii ei. Călcată pe degetele piciorului drept, scrâşnind de durere, se opri brusc, uitându-se cu ură la bărbatul care, şi acesta puţin fâstâcit de greşeala pe care o săvârșise se opri să-şi ceară scuze.

-Domnule, mă doare piciorul, mi-aţi zdrobit degetele... se poate! zise fata, care, a uitat că nu e în ţara ei şi ar putea să nu fie înţeleasă.

- Scuzaţi, scuzaţi-mă domnişoară! Chiar n-am avut intenția... Exponatele sunt de vină, m-au cucerit...A...a...a...! Dar ce plăcere! Sunteţi româncă... Când aţi sosit la Paris?

Dalila, căci aşa o chema pe fată, rămase ca o statuie a lui Dali, auzind că persoana ce-i zdrobise degetele vorbea româneşte. În acea clipă parcă durerea îi mai trecu şi ridicând ochii zise: -De şase zile domnule, dar dvoastră aşa procedaţi când vreţi să cunoaşteţi o fată? Îi zdrobiţi mai întâi piciorul?

- A...nu... nu...îmi cer mii de scuze...chiar n-am vrut! Aş putea să vă ajut cu ceva? Mă bucur când întâlnesc un om din ţara mea. Haideţi, haideţi afară să stăm de vorbă...de mult n-am mai întâlnit un român.

Dalila se uită atentă în ochii lui, şi, părându-i a fi un om serios îl urmă şi în faţa muzeului, în micuţul parc se aşezară pe o bancă.

-Şi, ziceţi domnişoară, unde staţi? La hotel sau la rude?

-La un hotel, dar e tare scump şi aş vrea să caut în altă parte o cameră mai ieftină ca să pot sta mai mult. Ce mult mi-am dorit să văd Parisul! Oraşul luminilor! Dar se pare că n-o să pot sta prea mult ...Banii... of, of, offf...

Tânărul îi urmărea fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare sclipire a ochilor şi a înţeles că lângă el stătea o fiinţă sensibilă, un om inteligent care are ceva greu pe suflet şi care caută ceva.

Aneta PIOARĂ

DALILA (Fragment) În inima cartierului Montmartre, la doi paşi de piaţa Tertre, descoperiţi universul fantasmagoric al lui Salvador Dali care cuprinde 330 de opere originale sculptate, ilustraţii şi obiecte suprarealiste. Într-o după-amiază de mai, anul 2013, în acest spaţiu de 1000 de metri pătraţi, în care este o expoziţie spectaculoasă unică în lume, admira cu ochi de specialist în artă, sculpturile lui Dali, un tânăr brunet cu ochii negri ce părea a fi de pe alte meleaguri, se oprea la fiecare exponat şi-l cuprindea cu privirea mai întâi în ansamblu, apoi îşi fixa ochii săi negri pe fiecare detaliu, atât de insistent de parcă ar fi vrut să-l fixeze definitiv în creierul lui.

La un moment dat, tânărul şi-a scos din micul rucsac ce-i atârna pe umărul stâng un mic aparat de fotografiat, se apropie de un băietan ce sta liniştit lângă uşă, urmărind cu privirea pe cei ce intrau sau ieşeau din sală, şi, care părea a fi un ghid.

- Tinere, fii bun, pot să fac câteva poze? întrebă vizitatorul.

-Non, ce n est pas posible!

-S‟ il vous plaît, monsieur!

Bine, bine, faceţi doar două, trei, repede, repede! Şefii mei mă pot sancţiona, aţi înţeles?

Tânărul vizitator făcu în fugă câteva poze şi băgă repede aparatul în rucsac. Îşi mai aruncă încă o dată privirea către o lucrare din ultimul colţ al sălii şi când vru să se îndrepte spre uşă, grăbit, se tamponă cu o tânără fată, înaltă, cu ochii mari, verzi, cu părul negru ondulat, îmbrăcată cu 60

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

-Trebuie să mă recompensez domnişoară, apropo, vă mai dor degetele? zise tânărul, uitându-se la degetele delicate ale fetei ce se vedeau în întregime din sandalele de doc roz foarte decoltate şi cu talpă plată tocmai bune de mers pe jos.

Dalila oftă, se uită, îşi pipăi degetele de la piciorul drept lovit şi, uitându-se la bărbatul de lângă ea, zise: -Mai simt doar o fierbinţeală, durerea mi-a trecut... nu-i nimic... se întâmplă... Dar d-voastră de când sunteţi în Franţa?

Tânărul îşi aruncă privirea peste gardul viu tuns frumos ce împrejmuia parcul, stătu câteva clipe în care faţa lui luă o altă înfăţişare, parcă o durere i se întipări pe fruntea înaltă. Strânse cu putere cureaua rucsacului ce-l avea pe braţe şi oftă, apoi tresări ca dintr-un vis urât şi spuse:...

E...hei, sunt de peste un an aici, în Franţa... e o poveste mai lungă, mai complicată, dar nu e timp acum de poveşti, zici că vrei să cauţi o altă cameră, la un alt hotel, da?

-Da, sigur sunt şi camere care costă mai puţin, dar eu... pentru prima dată, nu prea am ştiut unde să merg.

-Atunci, hai, hai, că acum se face seară, te ajut eu, ştiu câteva hoteluri, nu prea grozave, dar plăteşti mai puţin. Parisu-i mare şi e greu să te descurci când vii pentru prima dată, şi singură. . Eu sunt sculptor, am locuit două luni aici, dar acum stau în Strasbourg, sunt căsătorit cu o fată de la noi şi avem şi un băieţel. Cu limba te descurci?

- Cunosc un pic de franceză, dar tot mie greu...

Bărbatul se ridică şi-i face semn Dalilei să-l urmeze. După ce au traversat parcul, au mers câteva minute bune de-a lungul Senei pe un trotuar mărginit cu trandafiri albi. Au luat-o la dreapta, au trecut printr-o piaţă, dar fata n-a avut vreme să citească ce piaţă e, căci tânărul nostru mergea foarte repede, apoi Dalila mai era încă sub influența incidentului din

muzeu care se pare a fi benefic pentru ea.

Coborâră mai multe scări şi ajunseră într-o staţie de metrou. Tânărul ce o însoţea vorbea mereu, dar fata îi răspundea incoerent, fiind cu gândul în altă parte. El merse la o casă de bilete, cumpără câteva şi aşteptară. Peste aproximativ trei minute se urcară într-un vagon de metrou pe care scria Rue du Bac. Cei doi se aşezară comod pe scaune, şi, în timp ce Dalila urmărea un grup de adolescenţi ce conversau aprins despre o probă de informatică, participase probabil la un concurs, fiecare povestea modul cum îşi redactase lucrarea şi la ce notă se aşteaptă.

Tânărul o trase de mânecă pe Dalila spunându-i că au ajuns şi trebuie să coboare. La ieşirea din metrou, când aceasta încerca să facă cunoştinţă cu zona în care se afla, omul îi arătă în stânga o clădire imensă. Ajunsese în Rue de Grenelle. Întorcându-se spre faimoasa clădire citi: Hotel Bouchardon.

-Trebuie să traversăm, am aici o cunoştinţă şi sper să mă ajute... Urmeazămă! Când culoarea semaforului s-a schimbat, tânărul o îndemnă pe Dalila şi, amândoi traversară, oprindu-se apoi pe scările pavate cu dale de culoarea argintului, de la intrarea în hol.

-Când eşti obosită şi nu poţi să mergi în altă parte a oraşului, să vizitezi alt obiectiv turistic, ai aici ce să vezi. Descoperi aici lucrări ale lui Matisse, Dufy, Gogain, Kandinsky şi alţii.

VA URMA

Parisul, noaptea 61

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 - I-am auzit pe nepoții doamnei Maria, vecina de la capătul drumului, care duce spre sat, că nu știu cum să-și învețe găinile să facă ouă de diferite culori.

Spuneau că și-ar dori să aibă și ei ouă roșii fiindcă cele pe care le are bunica lor sunt mereu albe. Unul dintre ei și-a dorit și un ou de ciocolată.

- Draga mea, copiii spun multe și-și doresc lucruri de care nici nu ai auzit.

Grozavi copii! Să se gândească la ouă roșii, ouă de ciocolată...

- Tată, am putea să le împlinim dorința!

- Cum., fata mea?

- Să colorez eu pumnul acesta de ouă pe care îl mai avem . Să le fac roșii, tată!

- Roșii?

- Da. Dă-mi voie, te rog!

- Esther, ouăle acestea sunt pentru vânzare. În târg nu se va uita nimeni la ele dacă sunt roșii.

- Tată, copiii o să se bucure!

- O să mă mai gândesc!

Esther desenează în interiorul câtorva farfurii niște iepurași atât de frumoși încât îți era mai mare dragul să te uiți la vasele de lut ale bătrânului. Spre seară, fata pictează pe o farfurie un iepuraș care vopsește ouă. Își dorea mult Esther să fi existat un asemenea animăluț.

Se gândea cum ar fi dacă iepurașii ar putea ajuta oamenii la vopsitul de ouă. Ea privește fericită pictura și pentru că-i place atât de mult se hotărăște să o oprească pentru ea.

- Ce ar fi dacă farfuria asta pe care am pictat-o atât de haios aș păstra-o? Poate s-ar supăra tata că nu va mai lua ceva parale prin vânzarea ei, dar o să mă ierte. Îmi place așa de mult! N-am să o pun în coșul cu care tata va merge la târg. Mai bine o voi lua mâine cu mine când voi merge în pădure să culeg fragi.

Zis și făcut. A doua zi Esther merge spre pădure, voioasă nevoie mare că are o farfurie din lut cum nu a mai avut

Povești și poezii pentru copii Elena Andreea ION

Iepurașul de Paști Trăia odată, demult, pe când zânele colindau pădurile și piticii căutau comori, pe când animalele înțelegeau glasul oamenilor și vorbeau cu aceștia, trăia întro căsuță dărăpănată, la marginea unui cătun, un olar împreună cu nevasta și fiica lor. Erau destul de săraci și-și duceau traiul de pe urma vaselor de lut pe care olarul le vindea la târgul din apropiere. În fiecare duminică bărbatul se ducea la târg cu câteva oale și farfurii din lut pe care le făcea el, cu mâinile lui harnice, în gospodărie, dar nu totdeauna reușea să le vândă la un preț bun și le dădea mai mult pe degeaba. De multe ori îl ajuta și fetița lui, Esther, să le împodobească cu picturi deosebite, cele mai multe ori reprezentând frumusețile acelor locuri. Într-o zi Esther îi zice tatălui său: - Tată, m-am tot gândit cum să fac ca vasele astea de lut să fie cât mai frumoase, să le placă cumpărătorilor. Am tot pictat păduri, ape, munți... Nu mai am multe culori și știu că tu nu poți să-mi aduci acum altele. Ce ai zice dacă aș picta pe vasele astea puține pe care le mai ai un iepuraș care să vopsească ouă.

- Esteher, cum să pictezi un iepuraș care vopsește ouă? O să râdă tot târgul de mine și negustorii nu o să-mi mai cumpere nici vasele astea pe care le am.

- Lasă-mă să încerc, tată!

- Unde ai văzut tu așa ceva, copilă?

62

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

nimeni vreodată. Pe drum se întâlnește cu vietățile pământului , gâze, albine, gărgărițe, ciuperci abia răsărite după ploaie și tuturor le spune că merge în pădure să culeagă fragi proaspeți. Viețuitoarele pământului, la fel ca și animalele, înțeleg glasul dulce al copilei și o urmează pe cărarea îngustă. Vor să o ajute să culeagă multe fructe din pădure și să umple repede farfuria.

Esther se oprește drept în inima pădurii. Își așează micul obiect de lut pe un mușchi proaspăt și se apucă în grabă de treabă. Gâzele, albinele, gărgărițele, toate se pun pe treabă. Fata strânge de zor un pumn de fragi proaspeți, dar când să le așeze în farfurie, ce să vezi? Un iepuraș de câmp stătea liniștit în mica farfurie de lut ca și cum acela ar fi fost locul lui.

- Iepuraș drăgălaș, ce faci tu aici?

Te-ai așezat în farfuria mea și uite, eu acum nu mai am unde să pun fragii ăștia pe care i-am cules?

- Nu știu cine ești, dar acesta este locul meu! răspunde micul iepuraș, nedumerit.

- Nu, aceasta este farfuria mea!

- Nu se poate!

- Ba da!

- Nu! Nu! Nu! Uite, aici este fratele meu pe care n-am crezut că am să-l mai găsesc.

- Nu e fratele tău, dragă iepuraș.

Of, sărăcuțul! Te dezamăgesc, dar acesta este doar un iepuraș pictat de mine.

- Fată dragă, lasă-mă să stau aici, lângă fratele meu. Am crezut că l-a împușcat vânătorul. Mai devreme s-a auzit un zgomot îngrozitor. De atunci îl caut speriat în toate părțile, până am ajuns aici.

- Bietul de tine! Poate fratele tău nu mai este, dar n-am să-l las pe vânător să te ia și pe tine. O să te iau la mine acasă și o să am grijă de tine!

Spre seară, fata se îndreaptă spre casă cu farfuria plină cu fructe de pădure și cu iepurașul în brațe. Se simțea ocrotit la

pieptul fetei. Când vede micul animăluț, tatăl fetei este foarte bucuros: - Esther, ai găsit un iepuraș! O să mâncăm friptură în seara asta. Ce cină bogată! Tare a dat norocul peste noi!

- Tată, eu n-am adus iepurașul ca să-l mâncăm!

- Dar ce o să facem cu el, draga mea?

- O să avem grijă de el. Tocmai lam scăpat de pușca vânătorului.

- Ba o să-l mâncăm! O să-i spun mamei tale să facă din el o friptură cum n-am mai mâncat de mult!

- Tată, te rog! Nu putem sacrifica iepurașul!

Bietul animăluț, se ascunsese de tot în sânul fetei. Își plecase urechile și tremura din toate încheieturile așteptânduși sfârșitul.

Dar, ce o să faci cu el, draga mea?

O să vopsească ouă, tată!

Ce? Să vopsească ouă? Ha, ha, ha!!!

Așa ceva n-am mai auzit!

Tată...

- Esther, pune ieprașul în lada cea mare din pivniță și așteaptă-mă. Merg să caut un cuțit mai bun ca să tai mai repede iepurele ăsta. La cină o să-mi mulțumești.

Va fi bună friptura, ai să vezi.

Cu ochii umezi de lacrimi fata se uită la tatăl său, dar acesta nu se lasă înduplecat. Esther pornește spre pivniță cu iepurașul ascuns la piept. Abia respirând, cu glasul stins și ochii închiși de frica ce-l cuprinsese, bietul iepuraș abia reușește să-i vorbească fetei: - Fată frumoasă și cuminte, dacă ai un suflet bun, nu-l lăsa pe tatăl tău să mă taie.

- Iepurașule drag... îi spune Ester mângâindu-i ușor urechile tremurânde.

- Copilă, tu lasă-mă să plec în pădurea cea mare și ai să vezi că îți voi fi de folos.

- Cum o să poți să mă ajuți, fricos mic?

63

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

- Spune-mi trei dorințe mari pe care

Bună dimineața, tată! E Duminica de Paști!

Bună dimineața, draga mea fetiță.

Uite ce am pentru tine!

Tatăl îi întinde un coș mare cu multe ouă roșii.

Mulțumesc tată! De unde ai atâtea ouă roșii?Vai, ce frumoase sunt!

- Nu știu, scumpa mea. Am găsit coșul în bucătărie când m-am trezit și mam gândit să ți le dau ție. Tot vroiai tu ouă roșii. Uite, mai sunt aici și niște dulciuri.

- Ouă de ciocolată! exclamă Esther plină de încântare. Tată, mi le-a adus iepurașul!

- Ce spui acolo, draga mea?

- Da, da! A fost iepurașul acela pe care îl țineam la piept ieri când am venit din pădure. El m-a rugat să-mi pun trei dorințe și, uite, s-au împlinit! De acum vom primi în fiecare an cadouri de la Iepurașul de Paști! Toți copiii cuminți și buni primesc.

- O, mulțumesc Esther. Numai tu nu m-ai lăsat să tai iepurașul!

De atunci, Iepurașul de Paști are în fiecare an coșul plin cu ouă roșii. El este la fel de sfios, dar aduce cadouri și bucurie în sufletele celor mici. Dacă sunteți cuminți, Iepurașul va veni și la voi, iubiți copii!

le ai!

- Iepurașule drag, mi-aș dori ca în fiecare an, de Paști, să am multe ouă vopsite cu roșu și multe alte culori!

- Altă dorință, Esther?

- Aș vrea să primească toți copiii ouă de ciocolată și multe alte dulciuri de care să se bucure!

- A treia dorință care îți este?

- Vreau ca dorințele mele să fie îndeplinite, în fiecare an, chiar de un iepuraș. Mi-ar plăcea ca oamenii să-l numească Iepurașul de Paști. N-ar fi frumos, iepurașule, să fii așteptat cu bucurie de cei mici și mari, împreună?

- Așa va fi, Esther!

- Dar, cum poți face tu toate astea?

- Lasă pe mine! Mă descurc.

Numai dă-mi voie să merg în pădure!

- Da... da... spune Esther parcă șoptind și îi dă drumul iepurașului de la piept.

Când își dă seama că nu mai ține în brațe ființa fricoasă și gingașă fata se tot gândește la dorințele ei și la vorbele iepurașului. Ea începe să plângă cu amar știind că tatăl ei trebuie să apară din clipă în clipă. Și ea se întreabă acum cum ar putea un biet iepuraș de câmp să-i împlinească asemenea dorințe ciudate. Ea știa că are dreptate bătrânul. Nimeni nu mai văzuse pe atunci un iepuraș care să aducă de Paști ouă roșii și cadouri copiilor.

Dar, bietul iepuraș nu putea să-i fie friptură la cină. Ce vină avea sărmanul că se așezase drept în farfuria ei de lut?

Seara trece greu și Esther abia reușește să adoarmă. Se tot gândește la iepurașul căruia îi dăduse drumul spre pădure. Dimineața copila se trezește voioasă.

Este ziua de Paști și toată lumea trebuie să primească cu bucurie această zi.

Ea știe că nu va găsi nici astăzi nimic mai mult decât sărăcia în care trăiesc, dar bogăția sufletului o face să fie plină de bucurie. Fata se duce voioasă la tatăl său:

Vasile GROZA

De ziua mea Eu-s copil și mă gândesc Când va veni ziua mea Mami-mi spune: să mai cresc! Și atuncea voi afla 64

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Dar eu nu mă dau bătut E când anul s-a-mplinit Atuncea eu m-am născut Vezi mami că am ghicit?!

Și geamătul mărilor S-au născut dragostea, ura; Toate și-au păstrat măsura, Doar iubirea a învins Tot pământul l-a cuprins

Da este adevărat Dar am ceva de-adăugat Copiii din întreaga lume Cred că și tu ai aflat Au ziua de 1‟ Iunie!

-------------------------------S-adună cu mic cu mare La frumoasa sărbătoare!

Și s-a răspândit în lume Dând la toate câte-un nume Timpul și împăratul Soare N-au ținut cont de hotare: Peste toată împărăția Arătânduși măreția Dând măsura și slăvireaȘi-astfel a învins Iubirea

Cutezanța Am speranța, nu-ndoiala, C-o să cresc odată mareZi de zi-mi fac socoteala Pe ce drum am să mă-ndrept oare?

Mama-mi zice, stai cuminte, Toate au o rânduială, Ți-a căzut doar primul dinteLa toamnă-o să mergi la școală.

Debut

Maria ALEXANDRU (București – 7 ani)

Tata dă a mă convinge Când ies la joacă-n incintă Să dau cu picioru-n mingeFotbalul nu mă încântă.

Eu aș vrea ca de-nceput Să mă las de toate cele, Să mă fac cosmonaut, Să zbor liber printre stele.

PRIMAVARA Copacii înfloresc, Copiii se joacă afară, Păsările ciripesc, Și eu cânt la vioară.

Mai întâi, stai și socoate, Bunicul mă sfătuiește, Nu poți să le faci pe toateDin bob de grâu pâinea crește!

IARNA IUBIREA

Peste apele senine, Fulgii cad peste zăpadă, Iară noi copii frumoși, Cântăm veseli prin ograda.

Din bătaia clipelor Tropotul copitelor Zumzetul albinelor 65

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 am grijă să fie bine învelită, iar ea își închide ochii.

- Dormi în braţele mele, să nu îţi faci griji niciodată pentru nimic, sunt aici! Te iubesc!

- Te iubesc! Îmi şopteşte.

O mângâi mereu, o strâng mai tare la pieptul meu, iar ea adoarme. O sărut pe frunte şi îi spun cât de mult o iubesc şi că nu vreau să adorm pentru că mi-ar fi dor de ea, vreau doar să o privesc, să o simt lângă mine. Închid ochii lângă ea, încerc să adorm, dar deodată mi se face frig, foarte frig... ...și îmi ridic capul de pe betonul rece. Din nou sunt viu și nevătămat, deși la câțiva metri de mine motocicleta este făcută bucățele.

Mă ridic în picioare, încercând să îmi dau seama unde sunt; pare că mă aflu în interiorul unui oraș. Șoseaua a dispărut, locul copacilor este luat de blocuri cu patru etaje, singurul lucru rămas din ceea ce îmi amintesc înainte să cad de pe motocicletă este zidul din spatele meu. În stânga mea, pe strada alăturată, văd nişte copile, ce nu cred ca au mai mult decât vârsta liceului, cum se dezbracă aproape complet în faţa unor fotografi, pozând cât mai provocator.

Altele își lipesc fotografiile pe stâlpi și cerșesc atenția umbrelor ce trec, nepăsătoare, prin ele.

“Sunt aici...”

Aud o voce mult prea cunoscută, venind dinspre parcul din dreapta mea. Fără ezitare, intru în parc, ascultând vocea care pare a fi a lui Cathy. Acest loc este pustiu, nu văd pe nimeni...

“Vino repede, iubire...” Îi aud rugămintea din nou, pare că ar veni dinspre fluviul ce trece pe lângă acest parc.

Merg imediat spre el și mă opresc înaintea treptelor ce duc spre apă, ascultând-o cum mă cheamă, mă ademenește.

Luna este atât de mare, reflexia ei în apă îmi provoacă halucinații: îmi desenează,

DIN CREAŢIILE TINERILOR CREATORI PREMIAŢI LA FESTIVALUL NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ BOGDANIA

Borcan Cristian (Călărași) A obţinut la FESTIVALULUI-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a IV-a, 16 iunie 2015- Premiul II pentru proză AnitA Cât de liniştită sunt aici, ce frumoasă este camera noastră!

- Mă bucur că îţi place atât de mult!

Să fiu sincer, nu mă așteptam să fii atât de fericită.

- Sunt acasă, cum să nu îmi placă?

Vrei să ne jucăm? Hai să vedem cine câştigă! Îmi întinde mâna şi văd săgeţile de la jocul de darts.

- Cum vrei tu.

Zâmbesc, ador să o văd cum se bucură ca o copilă, atât de frumoasă, atât de inocentă.

- Am câştigat! Îmi spune triumfătoare, cu un zâmbet ce reușește mereu să îmi atingă sufletul.

- O să am grijă mereu de tine, mereu o să fii micuţa mea!

Vine repede, mă sărută și se așează în brațele mele. Suntem amândoi în pat, -

66

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

fără milă, perfecţiunea chipului angelic al lui Cathy... Închid ochii şi mă întorc cu spatele, nu mai rezist! Strâng tare din pumni, încercând să previn renașterea sentimentelor reprimate, dar lacrimile își regăsesc drumul pe obrajii mei.

“Chris, vino...” Îmi spune vocea din spatele meu. Cât mă chinuie vocea ei, cât de mult îmi ard buzele în căutarea sărutului ei, cât haos este în interiorul meu fără liniștea mângâierii ei.

- Sunt aici! Vin la tine... Îi răspund, hotărât să intru în apa ce mă cheamă, să renunț la tot acest chin.

Cobor fiecare treaptă pregătit să mă pierd de această lume, să devin nimic, oricum nimeni nu îmi va simți lipsa, voi rămâne doar o fotografie ștearsă de timp din memoria străinilor cu ochi de piatră.

E aproape gata, mai am un singur pas. Dar deodată apa devine tăcută, calmă, în timp ce dinspre parc se aud strigăte de durere ce mă trezesc. Dumnezeule! Nu pot să cred ceea ce tocmai era să fac! Chiar să-mi fi pierdut mințile definitiv?! Țipetele care se aud din ce în ce mai tare mă fac să mă grăbesc să urc treptele. Am ajuns înapoi sus, iar din stânga mea, din întunericul parcului, apar trei persoane.

Doi bărbați destul de înalți și o fată ce pare a fi chinuită de către aceștia. Unul dintre ei este foarte slab, iar celălalt este mai solid, ambii au desenate diferite simboluri pe fețe, fiindu-mi imposibil să îmi dau seama cine sunt.

Privesc între ei spre fata, ce își ține capul plecat, cum este împinsă de aceste brute, o smucesc, în timp ce se îndreaptă spre mine. Ajunși mai aproape, aceasta își ridică privirea. Șocul mă dă câțiva pași înapoi! Este chiar fata mascată ce mi s-a arătat de nenumărate ori până acum! Este ținută prizonieră de aceste bestii, având un fel de zgardă în jurul gâtului.

Se opresc atunci când îmi întâlnesc disprețul din ochi. Din nou, nu îmi pot

explica gândurile, parcă tot ceea ce am trăit până acum nu ar mai conta, nimic nu mai contează, ci doar să pot salva această persoană ce mă privește cu ochi îndurerați.

Mă uit spre ei cum lasă fata în genunchi și se pregătesc să mă atace, iar tot ceea ce simt este dorința de a-i ucide, de a-i alunga definitiv din această lume.

O ură infinită mă cuprinde, respirația îmi devine grea, dar liniștea din jur mă calmează. Le pot auzi și simți fiecare pas, arunc bluza ce mă incomodează și îi invit pe cei doi să vină spre mine, zâmbind, știind că iadul îi va aștepta după ce voi termina cu ei.

Omul cel gras se apropie de mine cu brațele întinse, încercând să mă prindă. Nu a fost nevoie decât de o lovitură de pumn în plină figură pentru a-l trimite cu spatele pe beton, la câțiva metri de fata ce privește speriată întreaga scenă. Amicul său ezită pentru un moment, se dă câţiva paşi înapoi, iar apoi încearcă să mă lovească printr-un croșeu de dreapta în timp ce vin spre el. Îmi las capul jos, evitând lovitura și îi aplic o lovitură de genunchi direct în abdomen, iar apoi o lovitură de cot în spate îl lasă aproape întins pe jos, fiind o țintă ușoară pentru piciorul meu ce îi lovește din plin figura, lăsându-l inconștient. Înainte să reușesc să mă întorc, celălalt mă prinde de la spate, încearcă să mă imobilizeze, dar nimic nu mă poate opri acum! Îi reduc din înălţime cu o lovitură de cot în stomac, ce îl lasă vulnerabil, iar apoi mă întorc şi cu o lovitură de pumn împreună cu una de genunchi în plină figură îl las şi pe el inconştient în dreptul fetei ce a rămas îngenuncheată în timpul acestei lupte.

Mă îndrept cu o emoție pe care nu o pot înțelege spre ea, mă las în genunchi şi îndepărtez imediat acea zgardă de la gât. O privesc în ochii în care se pare că mi se pierde orice coșmar; o pereche de ochi albaștri, ce alungă orice furtună, se uită spre mine atenți, confuzi, temători. Ne ridicăm amândoi în același timp. De această dată, spre deosebire de celelalte 67

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

întâlniri ale noastre, pare mult mai temătoare, foarte timidă. Își mută privirea în jos și începe să fugă.

- Stai! Nu pleca! Îi strig și plec imediat în urmărirea ei.

Nu, nu vei pleca şi de data aceasta, am așteptat mult prea mult să îți vorbesc!

Alerg după ea, o prind de braț și o întorc cu faţa spre mine. O țin cu mâinile de umeri, având grijă să nu o rănesc, nu aș vrea să mai plece din nou. Îi eliberez umerii și îi îndepărtez încet masca ce îi ascunde chipul pe care mi-am dorit să-l descopăr încă de când am văzuto prima dată. În furtuna din jurul meu, ecoul ei de liniște naște mii de sentimente, ce dansează în distanța dintre noi; chipul ei dezgolit trezește în mine umbra de viață pe care am închis-o în cele mai adânci temnițe ale sufletului. O întreagă lume arde în jurul nostru și prinde viață din propria-i cenușă, un cer plin de stele moare și renaște, îngeri și demoni se opresc din războiul etern și se îneacă într-o liniște asurzitoare. Cum a reușit, oare, să imprime un zâmbet pe buzele mele ruginite?

Acestea îmi tremură în căutarea cuvintelor pe care să i le adresez în acest întuneric solemn în care fiecare literă își pierde din sens și se topește în confuzia inimii.

- Cine eşti? De ce te văd peste tot?

De ce apari mereu și apoi pleci fără niciun cuvânt? De ce...?

Nu îmi permite să îmi termin întrebarea. Îmi oprește buzele cu degetul ei, făcândumi semn să tac, apoi își plimbă mâna cu unghii negre pe chipul meu, o trece prin păr și îmi prinde ușor capul. O pot simți cum preia controlul asupra fiecărei fibre din corpul meu, așa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată, iar oricât aș vrea să mă împotrivesc, nu pot schița nici măcar un gest. Se apropie de buzele mele cu o mișcare hotărâtă și își închide ochii săi senini ce reflectă o frumusețe pură, absolută. Parfumul ei îmi induce o stare de hipnoză, mă face să îmi închid ochii pentru ca în următoarea clipă să pot simți gustul

cu iz de libertate al buzelor ei trandafirii.

Pentru o clipă am trăit cea mai frumoasă moarte, pentru o clipă tot acest haos a avut sens, pentru o clipă am simțit o liniște nemaiîntâlnită în care, deși eram prizonierul ei neajutorat, eram liber.

Momentul a trecut, dar încă sunt prins în brațele ei. Îşi apropie buzele de urechea mea, îmi şopteşte cu voce lină ”Uită!”, apoi mă eliberează și face un pas înapoi. O prind imediat de mână, nu vreau să o las să plece, simt că ea are toate răspunsurile pe care le caut şi, într-un fel, chiar și răspunsurile pe care nu le caut. În timp ce o țin de mână, observ pe încheietura sa un fel de tatuaj. Îi ridic antebrațul și citesc, scris cu negru, ”AnitA”.

- AnitA? O întreb, cu gândul că acesta ar fi numele ei, mângâindu-i cu un deget încheietura cu tatuajul ce îi dispare puțin câte puțin. Îi privesc cu nedumerire îngrijorarea ce îi revine în ochi, uitându-se la braţul meu drept.

- S-a întâmplat ceva? O întreb, confuz. Îmi mângâie antebrațul, plimbându-și mâna spre eşarfa lui Cathy. O ia fără nicio împotrivire din partea mea și începe să se îndepărteze, cu pași mici, din ce în ce mai repede, uitându-se din când în când în urmă, până se pierde în întuneric.

O las să plece de această dată, dar mă întreb dacă am luat decizia corectă.

Trebuia să mă împotrivesc când mi-a luat eşarfa lui Cathy? AnitA... Cine eşti?

Nu pot înțelege ceea ce tocmai s-a întâmplat, ce mi-a făcut, cum m-a făcut să nu mai fiu un suflet pierdut într-o lume străină, de ce nu am reușit să îi opresc brațele din a mă ține captiv, de ce nu am reușit să îi opresc buzele din a face ceea ce vor cu mine, de ce urăsc totul în această lume, dar numai pe ea nu. Am simțit o ură nemărginită pentru orice am întâlnit până acum, pentru oricine a stat între mine și 68

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Cathy; dar nu și pentru AnitA, nu, ceea ce simt pentru ea nu este ură. Îmi amintesc de teama din ochii ei când mi-a privit braţul, îl ridic şi observ că miau apărut nişte linii, desenate cu aceeaşi culoare pe care am văzut-o pe încheietura Anitei, cât jumătate din antebraţul meu. ”Uită!”, ce a vrut să îmi spună cu asta? Să o uit pe Cathy? Cum aș putea? Cum aș putea să distrug totul, fără să mă înec în acel fum? Aș putea oare să mai respir fără să mai cunosc aerul? Ha! Voi arde focul și voi stinge apa, mă va topi cea mai rece zăpadă și mă va îngheța însuși soarele! Dar să o uit? În care viață?! În acest moment mă aflu la răscruce, nu ştiu încotro să merg. Înainte, stânga, dreapta, oriunde m-aș uita, totul pare la fel.

Deodată aud pași în urma mea, întorc privirea şi îl descopăr pe omul fără chip la un pas de mine. Înainte să reacţionez, ridică țepușa sa imensă și mă loveşte puternic peste cap cu ea. Cad...

de viață ce respiră în aer murirea Liniște nocturnă Ascultă liniștea nopții cum toarce fuioare de întuneric și stelele dorm învelite sub pături de rouă. În noaptea aceasta interminabilă sufletul cerului va naște în mine o rază frântă din lună învăluită de tânguirea unui vis de jar.

Ochii mei - doi muguri de lumină caută în orizont cântecul surd al stelelor și sâmburii stihurilor mi-i așez ca ofrandă pe catafalcul zilelor apuse.

Înger Ochii unor zări de piatră văd amurgul cum germinează în taina lacrimilor ombilicale.

Hotca Marian A obţinut la FESTIVALULUI-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a III-a, 16 iunie 2014- Premiul I pentru poezie

Ard pe cer rezervații siderale și realitatea spectrală fumegă molcom norocul plămădit în visul îngerului meu.

Poemul vieții

Chem cu ultimul cuvânt speranța întinsă la umbră să metamorfozeze realitatea disipativă în versuri fecioare și vii reverii.

viața este o oglindă circulară în care se spulberă amintiri

Simt o vibrare ce-mi mângâie spiritul, poate e o aripă îmbibată în dumnezeire, aud o voce aurorală ce spune: „Sunt Eu, îngerul din tine!”

privirea e hoața sublimă ce sculptează realități ambigue în vise dizolvate auzul e calea pavată cu lungi cântece mucegăite de privighetoare iar noi suntem stâlpi rezemați 69

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Epigrame

Stroia George Nicolae A obţinut la FESTIVALULUI-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a I-a, 15 iunie 2012- Premiul I pentru proză scurtă

Vasile GROZA Alimente interzise ”Interzis carnea de porc!”

Eu m-am speriat oleacă…

Cum așa?...Deloc, deloc?...

Doar de scroafă, poa‟să treacă.

Regim de viață -Interzis total cu sare Și eforturi în iubire.

-Atunci, cine mai moare?

-Răspunsul, popa îl știe!

Fantezie

Lăcomie Când alergi după doi iepuri, Nu uita că tu ești unul.

Te alegi doar cu eșecuri, Chiar de tragi în ei cu tunul!

Încerc să-nchid ochii, Să nu mă mai gândesc la tine, Nu pot…

Străjuiești fiecare clipă, Fiecare minut, Fiecare ceas, Fiecare vis.

Ești parte din existența mea.

Dar nu exiști…

Ești doar o fantezie…

Unui cafegiu Viața-i este-n cafenea.

Timpul-i trece prin lulea.

Viitorul s-ar putea Să-i rămână în cafea.

Unuia care nu-i place munca L-a ținut în brațe mama, Când să meargă nu putea.

Astăzi, nu poate sărmana, Dar el tot în brațe vrea!

Evadare Descătușează-mă!

Lasă-mă să zbor, Spre soare.

Mă ții captiv În propria-mi închisoare De oglinzi.

Stau, plângând în pumnii sorții, Visând la lumina pură A unei comete.

Cioburi fine mă-nconjoară, Închisoarea a dispărut.

Privindu-mă, realizez: Sunt captiv în mine…

Ionel Simion CONSTANTIN Viroză Ieri un doctor inventiv Mi-a prescris un purgativ Și-acum nu mai îndrăznesc Nici măcar să mai tușesc Globalizare Într-un recesământ himeric S-a constatat că, derutant,

Din volumul ”Iluzii, illsions”, Editura Armonii Culturale, 2015 70

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Deși ne-am înmulțit numeric Prostia-i la nivel constant.

Recenzii, cronici literare Prof. Geo CĂLUGĂRU: Dragostea ca o poveste la început de primăvară

Urare Când primăvara iar sosește Și iarba verde a-ncolțit, Guvernul nostru îți dorește: -Române, Paște fericit!

Sergiu STRĂTULĂ Propunere legislativă Bugetul să-l rotunjească Prin fapte, nu prin minciuni Toți aleșii să plătească Taxa pe…promisiuni

Până la ce vârstă ne putem îndrăgosti și bucura de acest dar de la Dumnezeu?

-Este, cred, întrebarea cheie, pe care și-o pune și nu reușește să-i afle răspunsul, scriitoarea Vasilica ILIE, în romanul de dragoste, apărut la prolifica Editură Betta, al cărei patron este, nu doar editor de excepție dar și un animator cultural, cum rar se găsesc astăzi.

Romanul ”Poveste la început de primăvară” este și un bun prilej folosit de autoare pentru a ne convinge că este, nu doar o poetă sensibilă ci, și o prozatoare, stăpănâ pe discursul nativ cu o viziune accentuat feminină, care nu-și propune o simplă relatare despre ceea ce se petrece în sufletul femeii, ușor trecute de o jumătate de veac, dar care, concomitent cu durerea mugurilor, ce se deschid în flori, fenomen firesc al începutului de primăvară, găsește și ea resurse de a dărui substanță de adevăr cântecului de dragoste, evident, în care se afirmă tranșant: ”a doua tinerețe o găsești doar lângă omul ce-l iubești”.

Fie că sunt reale sau imaginate, accidentele, cărora trebuie să le facă față protagoniștii romanului, Ilinca și Ștefan, ele constituie niște necesare încercări menite să certifice trăinicia sentimentului iubirii reciproc împărtășite. Deși poate cam în exces, prin cât de frecvente sunt

Conjugală Pisica-și ceartă avan Infidelul ei motan: -Divorțez, n-am ce să-ați fac Iar te-am prins cu…mâța-n sac!

Constantin TOMA Unuia care a împlinit 100 de ani A împlinit un centenar, Dar cum inflația-i în floare Se-ntreabă omul cu amar: -Mai are suta vreo valoare?

Promisiuni electorale De gropi pe străzi ca să scăpați Pe mine doar să mă votați!

S-a ținut de promisiuni… Și le-a umplut cu minciuni.

Unui pompier Deși focu-i foarte mare De apă nu se atinge Toarnă numai în pahare Fiindcă dânsul bea de stinge.

71

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

sărutările,îmbrățișările, petalele roșii de trandafiri așternute pe podeaua camerei de la hotelul din Sinaia, ca și patul, în care se dăruiesc unul altuia, cu o frenezie aparținând altei vârste decât cea pe care o au, sunt aduse în pagină, cu asemenea naturalețe și delicatețe, încât nu au cum să nu aibă priză la cititori.

Marea încercare a trăiniciei iubirii Ilincăi față de Rizea Ștefan se consumă, în chiar clipa, când, în fața preotului urmau să-ași rostească jurămintele ce aveau să le pecetluiască destinele ”până ce moartea ne va despărți”, pe neașteptate, un copilaș de 4-5 ani se desprinde din mâna mamei sale, colegă de serviciu a Ilincăi , aleargă, întrun suflet la Ștefan și , cuprinzându-i genunchii, îi spune: ”Tati, tati, te iubesc!”.

Ilinca, șocată face un infarct și leșină. E transportată, în grabă, la spital, unde, internată pentru câteva zile, depășește momentul critic al afecțiunii medicale dar e copleșită de rana sufletească provocată de lașitatea lui Ștefan, care i-a ascuns, acea vină din tinerețe, care ar fi putut pereclita, împlinirea, poate, a celui mai frumos vis, care s-ar fi putut destrăma, dacă Ilinca n-ar fi găsit, în sufletul său, dumnezeiasca tărie a iertării, pecetluită printr-un simplu dar cât de miraculos ”Te iubesc, Ștefan!” rostit ca răspuns le sms-ul acestuia.

Pentru talentul și dăruirea așezate în acest roman, o adevărată gură de aer proaspăt, benefică vârstei, ce e graniță a mijlocului ”clipei cea repede”, ce ni s-a dat de Dumnezeu spre a ne-o trăi frumos și cu bucurie, o felicităm pe autoare și o așteptăm cu noi izbânzi literare!

prietenii cu care, într-o perioadă, desfășurase activitate cultural-științifică la Bârlad, făcuse literatură și multe proiecte… Însoțit de profesorul Giușcă, în mașina acestuia, sosiți la Iași, iată-ne-n buchet, umăr lângă umăr, cap lângă cap, 30 mai 2009, în Grădina Copou, la statuia și Teiul lui Mihai Eminescu, apoi pe terasa fostului cinematograf din Copou, acum un fel de restaurant, la o cafea de aduceri aminte: el Constantin Clisu, cu care nu mă mai văzusem în ultimii aproape 50 de ani, Clisu care în 1955 a debutat literar cu o poezie , în ziarul “Steagul Roșu”, Bârlad (nu în “Vremea nouă”, cum cred unii, că ziarul acesta nici nu exista), unde eu ca redactor, eliberat din armată, tocmai lucram ca începător în ale presei la pagina literară, Clisu care după ce a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca “Stroe S. Belloescu” și în învățământ ca profesor, câțiva ani a fost și redactorul-șef al ziarului de uzină “Rulmentul”, succedându-i pe Iordache Codreanu, Ion N. Oprea și Constantin Hușanu, încă de pe atunci buni prieteni; Constantin Clisu și Alexandru Tacu-Zeletin, cu care a făcut și deprins poezia, gustul manifestărilor literare cu public; Clisu și profesorul Vasile Fetescu, mulți ani director de școală la Bârlad și Iași, publicist cunoscut, acum scriitor și poet, membru al USR… La cafeaua servită discutăm de toate, dar mai ales desfășurăm proiectele, Constantin Clisu ne relatează preocuparea sa despre viitorul său roman, viața în Cuba, pe care o vizitase în mai multe rânduri, dar nu definitivase documentarea, nici titlul lucrării…

Ne despărțim împrospătați în prietenie, eu cu gândul la Clisu și la țara care îl interesa, Cuba…toți mulțumiți de revederea avută. …Scrie Mircea Radu Iacoban în 14 martie 2011 după ce a citit “Parfumul de Guayaba” (interviuri cu G.G. Marquez), stăruind asupra celui care a scris “Un veac

Ion N. OPREA despre ”Cobra”, ultima carte scrisă de bârlădeanul Constantin Clisu, Editura Pim, Iași, 2016 Sosise în țară, la Bârlad, la prietenul nostru profesorul Virgil Giușcă, directorul Casei de cultură “George Tutoveanu”, și dorise să-și vadă la Iași 72

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

de singurătate”, ca cel care îl admiră pe Fidel Castro, căruia Iacoban îi fusese prezentat la Havana, în 1970, ca viitor autor al unei cărți despre Cuba (“Din Azore, în Antile”, apărută la “Junimea” în 1971) și de la care s-a ales doar cu o strângere de mână, moment redat în “Trăim o singură dată, Jurnal 2004-2014”, Editura “Junimea” 2015, p. 381, revelațiile lui Marques, “să le vezi și să nu crezi”: “Fidel Castro este un cititor vorace, iubitor și cunoscător foarte serios al literaturii bune din toate timpurile și, chiar în momentele cele mai grele, are o carte interesantă la îndemână ca să-și umple orice gol”, columbianul afirmând că unele manuscrise ale sale l-au avut ca prim cititor pe Fidel, iar ca autor “a ținut seama de observațiile neobișnuitului lector!”

La data întâlnirii noastre de la Copou, Fidel Castro încă în activitate, eram curios să văd cum va vorbi din documentările sale prietenul meu Constantin Clisu despre conducătorul Cubei vizitate...

“Cobra”, roman, de Constantin Clisu, editura Pim, Iași, 2016, 271 p., dedicat „neprețuitelor comori ale sufletului meu, soției și fiicelor mele Corina și Nausica”, cum scrie el la loc potrivit, nu-i o carte dedicată Cubei, cu atât mai puțin conducătorului ei, despre care tangențial amintește, subiectul i-a „fost inspirat din viața reală a unei ființe”, spune autorul în postfață, dar noi o găsim ca oglindă a unei familii, o fată româncă și un cubanez, Mădălina și Rodolfo, cum e obiceiul azi, după studii în România, se stabilesc în Cuba, sunt realizatori ai unui copil, minune, dar care, neadaptată locurilor, neacceptată de soacră, ea revine Acasă, în România, cu fetița de mână, ca să-și găsească mormânt, înainte de vreme, în pământ străbun, ajutată și în această privință de prieteni locali.

Sunt amintite, firește, „aspecte din viața poporului cubanez, care a fost ținut sub sceptrul unui dictator mai bine de o

jumătate de secol”, într-o țară în care, ca și în România tot cam atât timp, libertatea cuvântului și libertatea de mișcare au fost scoase nu doar din dicționar. Cartea „Cobra” de Constantin Clisu este cronica unei familii întemeiate pe respect și dragoste, dar care eșuează din varii motive, spuse de autor, dar pe care, în adânc, le las curiozității cititorilor să le discearnă și înțeleagă plenar. Importantă este familia, prietenia și copilăria, jocurile lor în desfășurarea a ce este “Cobra” nu numai în Cuba. Căci Cobra, dincolo de ce crede C. Hușanu, realizatorul material a lucrării, este și un act folcloric împletitor de prietenii. „...Cobra, echivalentul unei drame prin care trece eroina romanului ce apare postum, devine și mai adecvat, dacă ne gândim că însăși dispariția autorului înainte de a-și vedea publicate plăsmuirile unor nopți de meditație, este o Cobră ce ne pândește din spatele timpului neiertător cu soarta noastră de pasageri pe meleaguri pământene”, susține Constantin Hușanu în „Memento” la carte, în împrejurările grele ale vieții, „pribeagă în lume”, adaug eu. „...Înainte de a ne părăsi și a ne da drumul la mâna pe care i-o țineam strâns, tata abia terminase de scris romanul „Cobra”. Când tata termina de scris un roman, i-l dădea mamei pentru o primă editare, făcea schimbările propuse, mama îl recitea, urmau alte schimbări, și-apoi ni-l dădea nouă, fiicelor lui. Îl citeam și noi, după care urmau fazele pregătitoare imprimării”, scriu în „Cuvânt înainte” fiicele lui, mărturisind că de data aceasta, „toate aceste etape au rămas suspendate prin trecerea lui în neființă, pe 11 februarie 2012”, iar „emoțiile profunde resimțite la atingerea gândurilor lui” le-au „încetinit încercările repetate de finalizare a acestui roman”.

Cartea de față, cum spune familia, acum, patru ani mai târziu, se publică cu ajutorul lui Constantin Hușanu, prietenul lui de o viață ( vezi și 73

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 ultimele episoade, inclusiv cel cu numărul 57 din care aflăm că sunt nostalgii pe care nici timpul nu le poate estompa, dar până aici ni se spusese deja, ca avertizare, că indiferența este adesea umbra neliniștei și numai timpul poate măsura prieteniile adevărate! Cum orice frunză desprinsă de pe un ram înainte de vreme arde pământul, așa și Mădălina cu fiica ei ținută de mână se întoarce Acasă, unde, la Bunica Elvira, în vârstă, tânăra moare, iar Yorlensis, nepoata ei, în cumpăna incertitudinii, găsește două suflete mari, familia inginerului Ștefan Dragomir, care o adoptă pe Yorli, mereu rămasă întrebătoare: „Vreau s-o văd pe bunica!”, bunica întâlnită ca dintr-o întâmplare, acasă, în România, dar cu suflet mare, pe când bunica cea adevărată, las cititorul s-o întâlnească și s-o cunoască... „Pot s-o văd pe mama? Vreau să vorbesc cu ea!” cere fetița tatălui adoptiv când mână în mână o vizitează la mormântul de la cimitir.

“Acum doarme! Nu putem să-i tulburăm somnul...”, i se explică, așa, schimbând discuțiile, amânându-le cresc copii mari, ca să înțeleagă mai târziu întreg cuprinsul vieții realitate...

Cartea lui Constantin Clisu este o carte bine structurată, pedagogic gândită și realizată, ea sădește în noi nu numai prețuirea față de ce este Acasă-casă, dorul de ea, de mamă și tată, fie și adoptivii, mai ales atunci când castelele de nisip se năruie și tremură, poate, din cauza destinului.

Convinși, ca și familia lui, de faptul că Ecaterina și Constantin Clisu, cu stelele lor, ne însoțesc și azi, atunci când citim „Cobra”, Cobra și ne regăsim precum cândva, păstrez cuvinte de prețuire nu numai acestui volum, ci întregii sale opere nu numai literare. Cetățean de onoare a urbei care l-a adoptat, Bârladul, ca și familia Ștefan Dragomir pe Yorlensis, mulți ani Inspector General al învățământului județean Vaslui, poet dificil de egalat – Cântece de dor - 1980, Dorbanț, clanț – 1984, Cu toate pădurile în

„Jurnal tardiv” de C. Hușanu), așa cum a rămas după ultimele „trăsături de creion” ale autorului, din ianuarie 2012, căruia „timpul nu i-a mai permis să treacă prin fazele obișnuite, premergătoare versiunii finale”. Este publicată așa cum a ieșit din ultima strună a autorului ei, că se grăbise, cum am mai spus să ne dea telefon în România, mie și lui Hușanu, să ne vestească despre faptul că el „e bine”, carte care mai sub toate raporturile, temă, coerență, personaje, acțiune și stil, mi se pare este una dintre cele mai reușite opere ale inspectorului școlar în ale învățământului vasluian, românesc.

Structurat în trei părți – Văzduhul este pentru păsări, drumurile pentru oameni, partea I-a, în care, în 13 episoade se probează susținerile a ceea ce este naivitatea copiilor, drumurile de început, viața ca o continuă călătorie, fără să știi exact încotro, dragostea și iubirea, iubirile pătimașe, astfel că și atunci când părăsim locurile natale, ca în cazul celor doi eroi ai povestei țesute de C. Clisu, ne amintim sau trebuie să ne amintim că nu suntem singuri pe lume; Fiecare lume are lumea ei, este titlul părții a II-a, restul episoadelor, până la 47, despre primii pași în necunoscut, cu imaginația că dincolo de zări există o lume mirifică, dar acolo, surpriză, duminicile nu sunt sărbători pentru toți, sunt așezări pustiite de doruri, zile cu două dimineți, apar nori de furtună și în fiecare om este tăinuită o lume, că adevărata casă a omului se află numai acolo unde te așteaptă dragostea și că niciunde în lume, oricât ai cutreiera-o, nu sunt sărbători ca ale noastre, viețuim cu toată ființa într-o țară dacă simțim că ne-a adoptat, dar cum și pasărea zboară cu puiul ei, așa și...; Acasă! Acasă! Ce cuvânt doinitor! Poate fi asemuit cu susurul izvoarelor, șoptitul frunzelor de codru, legănate de vânturi și de cântecul păsărilor în care se topesc și renasc toate anotimpurile, partea a III-a a cărții, cu 74

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

brațe - 1995; proză poetică, Miniaturi pentru buzunarul din stânga – 2009: Literatură pentru copii, Pentru un pui de sturz-1979, Vine moșul pe cărare – 1983, Cocorul singuratic – 1987,Văluță descoperă lumea – 1988,Trandafiri de lumină – 1989, Un strigăt în noapte – 1992, Dincolo de poveste – Mituri și legende indiene – 2002; teatru pentru copii, 1988-2002: Nemaipomenitele aventuri ale ursulețului Rimbo, Chiț, Chiț și prințesele Miorlau, Nu sunt măgărușul Ted, Prințul de preerie; romane, Mama nu e vinovată, 1999, Bastardul, 2002, În calea vânturilor, 2005, Restul ...e tăcere, 2005, La marginea nopții, 2009, Constantin Clisu lipsește, totuși nu numai Bârladului.

Un autor nu doar prolific, unul complex care ne trebuie, un ridicător al românismului, el este unul dintre românii care la Edmonton-Canada, unde a avut ultimul domiciliu, a pus piatră de temelie ridicării bustului lui Mihai Eminescu.

Scriind “Constantin Clisu, Două cărți într-un an...”- La marginea nopții și Miniaturi pentru buzunarul din stânga – în „Scurte medalioane”, de Ion N. Oprea, editura Pim , Iași, 2010, p.132-135, încheiam: „Atenție. Constantin Clisu a scris nu doar două cărți într-un an, ci a făcut și multă publicistică, cine a putut să-i urmărească întreaga sa activitate de presă?

Nici chiar invidioșii, cei puși pe critică fără de noimă!”

Volumul de poeme ”Există un Tu”, publicat la Editura Betta, București, 2016, al tinerei prof. Victorița Duțu, o situează pe autoare într-o altă sferă a creației poetice, de esență filosofică și religioasă. Victorița Duțu, profesor de matematică la un liceu din București, cunoscută, deopotrivă, ca pictoriță, poetă, prozatoare, eseistă, realizator de emisiuni TV, implicată în diferite activități culturale și membră ale unor organisme internaționale, este o figură reprezentativă pentru noua generație de intelectualiartiști, prin originalitatea creațiilor sale artistice, cu tematică filosofică și religioasă și îngemănează în complexitatea personalității sale mai multe coordonate, potrivit cu studiile urmate, în principal: facultatea de matematică, facultatea de filozofie, studii de artă plastică, masterate, diferite alte cursuri din sfera umanistă.

Toate acestea sunt alăturate, îmbinate pe un fond de adânc sentiment religios datorat educației primite în familie. Fiică de profesor și învățătoare, Victorița Duțu a manifestat de copil înclinații deosebite către literatură și pictură, către studiu și ortodoxie, reflectate mai apoi în creațiile sale plastice și literare.

A obținut premii la concursuri literare din țară și străinătate, are numeroase tablouri expuse în muzee și galerii de pictură din țară și străinătate. Iată deci o personalitate complexă, tonică, ușor rebelă, deosebit de harnică și aplicată întrutotul pe activitățile cărora i s-a consacrat cu avântul nedisimulat al tinereții.

Consider noul volum editat un poem interesant prin tematica aleasă, originală, o configurare poetică de esență filosofică și religioasă, cu o încărcătură specială de iubire, tandrețe și smerenie închinată Divinității, totodată o geneză inedită a simbolurilor creației spirituale divine, chiar o invocare a binecuvântării.

Deși structurat pe categorii de idei, poemul, o continuă rugă, este unitar și

Eliza Roha-cronică la “Există un Tu” VICTORIȚA DUȚU și filozofia credinței

75

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

coerent prin înlănțuirea firească a simbolurilor spiritual-divine care-l compun, a relațiilor dintre acestea, totul trecut printr-o gândire personală despre viață și univers. Ca într-o simfonie a naturalității poetice, poemul începe direct, mărturisind credința în puterea tutelară asupra existenței materiale : ”Există un Tu”, adică există Dumnezeu care ”(…) pășește tăcut/către fiecare privire/către fiecare pas/și drumul lăsat/în urmă/devine lumină”; apoi ne poartă în ideea Infinitului ca ”(…) o gândire/o stare a minții/(…) Făcând loc/Luminii/Ca-n ziua dintâi.”, mai apoi atenția o focalizează asupra Omului ”(…) cu sufletul Infinit/În infinitul/Tău”, urmând Lumina, Cosmosul, Cuvântul-”sămânță” ”Înfășat în lumină” sau ”Într-o taină/ascunsă/Ce se rostește/În interiorul/Trăirii/Făcând cu putință/Nașterea/Unui nou început.”

Urmează Ideea, Locul – ”vâsla/Care mă poartă/Pe valuri”, timpul, sufletul ”Doar călător/Entitate ascunsă/Cu înveliș/Uimitor al materiei vii”, Gândul, Existența, Cerul – ”etern în lume” ca ”Drum de infinit” pentru că, așa după cum spune poeta, ”Mintea e cerul/Sufletului/În mersul său/Către cel ce a/Construit cerurile/Ca trepte de foc/Către El”, Piatra ”în temelie/Ca o oprire/De infinit”, Cunoașterea, Crezul ”lumii/Înfășurat/În idei”, zidirea ”În pașii/Făcuți ieri/Și pasul de mâine transformă/Lumea de azi/(…)În toate/Spre casă/Cuvânt”, Casa-cuvânt ”…de/Astăzi/E pământul/Întreg/Călător/În drumul/Neștiut/Al infinitului”, Casa eternă ”(…)Înfășurată-n/Lumina/Celui fără/De început”, Casa tatălui, Casa din cer, Noua casă, Înțelesurile ”Ca niște porți/Rotitoare spre cer”, entități spirituale dăruite lumii de absolutul superior – Dumnezeu – ”Tu cel ce ești/Din toate în tot/Marele Tu al ei.”

Nu eludează nici importanța materiei ”Concretul de aici/(…) Căutător de/Sens

în lumina/Născută din/Lumina pură” și a dezvoltării neîntrerupte pentru că ”Fiecare/Treaptă/E o facere/La fel ca/ Facerea/Dintru început.”

Ideea Dumnezeirii –”Puterea de-a privi/În cele ce sunt/Și-n tăria de-a fi/Ca la început/În lume”, a toate născute din vrerea și puterea sa – ”Lumea toată/E biserica Ta./Sufletul dănțuiește/În cele create/De Tine”, se repetă obsesiv, ca întro litanie, ca o pioasă rugă înălțată și cuvânt de mulțumire adresat Divinității – ”ziditorul/Copacului” care ne-a creat și a creat spiritul însuflețitor al materiei.

Copertele întâi și a patra sunt ilustrate cu reproduceri după tablourile poetei. La o privire atentă vom descoperi concordanța dintre conceptual pictural și cel poetic.

Victorița Duțu este o altfel de poetă, o altfel de prozatoare, o altfel de pictoriță, de parcă ar veni dintr-o altă sferă a creației artistice, profund evlavioasă, dăruindu-ne lumina purității sufletești și a credinței de nestrămutat în Dumnezeu și puterea sa atotcreatoare. Poemul se dovedește a fi un veritabil concept, un mănunchi de meditații filosofico-religioase exprimate direct, sobru și reverențios metafora fiind expresia poetică a gândului, un drum subtil al autocunoașterii - pornind de la ideea că omul este sămânță divină, creat după chipul și asemănarea creatorului.

Poeta se înalță deasupra suferinței și bucuriei omenești, deasupra trăirii materiale ce-a fost și care va să fie, cu toate valențele puterii sale de înțelegere, aducând un omagiu, un cuvânt de mulțumire, mărturisitor dar și rugă de suflet, sinceră, adevărată, confirmând condiția superioară a intelectualului din toate timpurile, indiferent de ”vremuri”, care nu-și vede locul în afara credinței creștine, urmând tradiția de nestrămutat a neamului său.

76

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 sau nu într-un spaţiu şi într-un timp în care nimic din toate câte le-ai vrea ce sunt, în realitate nu-s, iar într-un final să te alegi numai cu hohotul unei lacrimi rămase pe buza arsă de vânt a unei înserări dintr-un străin univers.

Mihai Antonescu: Karla Zercicov „o seară cu Johnny Răducanu şi Andreea” Editura Vinea, Bucureşti, 2014

Ei bine, noi ne-am propus să o luăm apostoleşte cum s-ar zice, chiar dacă admitem că şi din refuzul a tot şi toate se poate ivi o benefică izbăvire, să ne facem cum s-ar spune părtaşi la „scrânteală” şi poate astfel să atingem călcâiele fugarnicei poete, barem cu umbra răsuflării, câtă o mai avem. Aşadar, desfacem firul în paişpele mamii lui, şi conchidem că, înzestrată cu o imaginaţie absolut ieşită din comun, Karla Zercicov propune cititorului o cu totul altfel de abordare poetică, în care logosul nu-i decât un biet cărăuş, slujitor de nevoie la volumul enorm de stări, sentimente şi trăiri ale autoarei, o nicidecum cuprindere a vulcanului mocnit ce-i locuieşte fiinţa.

… fiindcă nasturii ăia i-am furat unui timp mai fugar decât hoţii care suntem Motto: Suntem încuietori ruginite la uşa unui veac năuc.

Am cita spre exemplificare, vai ce am mai cita, dar în cazul de faţă, ca în nici altul, citatele ar fi caduce, scoase din contextul oricăruia dintre poeme (după cum vedem, nici acest umil drept autoarea nu ni-l îngăduie), ele, poemele, fiind musai şi neapărat citite dintr-un capăt în celălalt, ca pe o nouă şi cumva ciudată religie a compunerii şi des-compunerii unor sunete imposibil de auzit în vreo altfel de abordare. E un clocot, o trecere prin tot, spunerea, iar dacă asta ne uimeşte până nu mai putem, ne înspăimântă pur şi simplu dezlegarea atâtor noduri gordiene, (în fine, a unei părţi barem dintre ele) căci poeta află material bun de întocmit icoane, chiar în funiile cu care mulţi se pot spânzura la o adică, după cum, din aripile îngerilor, chiar iveşte scrâşnet al neputinţei pe dinăuntrul unei imaginare colivii în care logosul sărac şi nedestul, cum spuneam, ţine ultima taină despre fiinţă într-un dureros prizonierat.

Nu ştim dacă e posibil să mai avem parte

O nesfârşire de texte combinate şi combinative ar putea să ne pară versurile Karlei Zercicov din volumul „o seară cu johnny răducanu şi andreea” la o primă şi grabnică lectură, un amalgam de expresii şi stări în care orice noimă îşi dezlipeşte de pe ea bruma de credibil şi ordine, un haos fără echilibru nici la lectură barem, darămite să aibă vreo logică sau „ajuns”.

Asta, cum ziceam, la o primă lectură, căci fără doar şi poate, genul acesta de literatură cu sufletul răstignit în pixelii unui alt fel de a vedea până la reînsufleţire, necesită încă o lectură, la finele căreia, dacă vecinii nu cheamă salvarea să te transfere la Voila ori, mă rog, Bălăceanca, înseamnă că, în fine, ai înţeles ceva, ai cantonat hotărât să rămâi între uluială şi admiraţie unde-i cald şi bine, măi! Fireşte, poţi să şi pleci din cantonamentul acela, asumându-ţi riscul de a nu o mai ajunge din urmă pe autoare, de a te rătăci benefic 77

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

cu adevărat de asemenea lecturi şi în regia altor autori, după cum nici nu credem să mai existe ceva asemănător în expresie şi adâncime, căci după cum doi cai, oricât de asemănători ar fi, nu galopează niciodată la fel, tot astfel poemele Karlei Zercicov nu-şi au măsură şi seamăn în nimic din ce ştiam noi din mult-puţinele lecturi contemporane, de aici ori de aiurea. Tot ce spunem, din puţinul cuprinderii noastre spunem, căci în dărnicia ei, vulcan ce irumpe etern pe dinlăuntrul lui, poeta ne invită la o altfel de sărbătoare a unui cântec stelar ce-şi are sorgintea într-o naştere neîntâmplată încă.

Istorie şi Filosofie a Universităţii ,,BabeşBolyai” din Cluj-Napoca. Încă din perioada studenţiei, acesta dovedeşte printr-o serioasă muncă de cercetare că teologul şi istoricul îmbină cât se poate de armonios pasiunea dar şi priceperea bunei meniri hărăzite, devenind autorul volumelor: Istoria mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” Salva, Editura Astra, Blaj, 2013 (împreună cu prof. Ana Filip); Stări, momente și personalități ale Ortodoxiei transilvane, Editura ,,Academica Brâncuși”, Târgu Jiu, 2013 şi Habet sua fata libelli! Antologie de invitaţii la lectură, Editura Semănătorul, Tismana, 2014.

De asemenea, a elaborat şi publicat peste 100 de studii şi articole de teologie şi istorie în reviste precum: Transilvania (Sibiu), Altarul Reîntregirii (Alba-Iulia), Altarul Banatului (Timişoara), Tabor (Cluj-Napoca), Acta Musei Porrolisensis (Zalău), Der Unterwald (Sebeş), Studii şi cercetări etnoculturale (Bistriţa), Arhiva Someşană (Năsăud), Revista Română (Iaşi), Oglinda literară (Focşani), Boema (Galaţi), Cetatea culturală (Cluj-Napoca), Caiete Silvane (Zalău), Tribuna (ClujNapoca), Studia Universitatis ,,BabeşBolyai" – Series Bioethica (Cluj-Napoca), Symposium (New York), Lumină lină (New York), Confluenţe Româneşti (New York), Semănătorul (Tismana), Observatorul (Toronto), Conexiuni româneşti (Mannheim), Astra năsăudeană (Năsăud), Astra Salvensis (Salva), Astra Sabesisnsis (Sebeş) şi a participat la peste 40 de conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale. Începând cu anul 2013, realizează săptămânal emisiunea ,,Oameni de ieri şi de azi” la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca.

Cartea Restitutio Grigore Pletosu, apărută la Editurile Eikion şi Renaşterea din ClujNapoca în anul 2014, atent structurată, aduce în faţa cititorului profilul biobibliografic al lui Grigore Pletosu, prezentând în detaliu viaţa şi opera

Am greşit noi, furând numai nasturii timpului fugar, în loc să ne procopsim şi cu surtucul, în buzunarele căruia cine ştie ce alte miracole mai puteam găsi. Aşa ne trebuie dacă, deh, am ajuns nişte biete încuietori ruginite la uşa unui veac năuc.

Ori, poate, nu veacul!?… Poate, doar noi!?...

Radu BOTIȘ: Restituțio Grigore PLETOSU, Editura Renașterea / Eikon, Cluj-Napoca, 2014, autor Iuliu-Marius (Maxim) Morariu

Istoria şi spiritualitatea bisericească românească îşi întregesc mereu sfera valorilor prin scoaterea la lumină a noi şi prestigioase lucrări.

Un act de restituire necesar îl împlinește preotul, teologul şi istoricul Iuliu-Marius (Maxim) Morariu, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi al Facultăţii de 78

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 bisericești. Îl preocupă Istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar nu doar ca înșiruire de date și fapte; el pătrunde în cauzalitatea fenomenelor, încercând să dea acestora o explicație. …Dacă cercetătorii de până acum s-au mulțumit să reproducă despre Părintele Grigore Pletosu informaţii stereotipe, pe care le-au preluat unii de la alții, Ierom. Marius (Maxim) Morariu merge dincolo, la izvor, la sursă: cercetează arhive, consultă membri ai familiei. Este de subliniat bogăția și acuratețea notelor de subsol, care ele însele pot alcătui încă o lucrare documentară".

Avem iată în faţă, o lucrare de înaltă ţinută care vine să prezinte cititorilor modelul dascălului creştin-luminător de slova românească, al preotului purtător de Har, şi sfânta slujire în Biserica lui Hristos, cât şi a protoiereului ajutător fraţilor, ascultător faţă de ierarhul său şi împlinitor fidel al învăţăturilor dumnezeieşti.

acestuia pentru ca, mai apoi, în capitolul Profilul spiritual al protoiereului Grigore Pletosu reflectat în activitatea sa didactică, să descoperim profilul spiritual al dascălului creştin, în concepția patristică, în pedagogie și în literatura română dar si profilul spiritual al protoiereului reflectat în activitatea sa didactică. În cea de-a treia parte a cărţii, vrednicul protoiereu ne este prezentat în activitatea sa pastorală bogată, autorul cărţii conturând în aceeaşi manieră specifică temeinicei cercetări ampla activitate a celui prezentat.

Parcurgând cartea, vom observa că, pe baza analizei activității didacticopedagogice, pastorale, catehetice și a celei național-bisericești, a părintelui, se poate contura portretul spiritual al acestuia.

Acest fapt reprezintă, de altfel, împlinirea cuvintelor Mântuitorului care spune: „după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Profesorul și, mai apoi, părintele Grigore Pletosu, s-a achitat cu brio de sarcinile ce-i parveneau din acest statut, reușind să fie un om care a stimulat tineri valoroși în activitatea lor de creație literară și de propășire spirituală și o persoană apreciată întotdeauna în comunitățile în cadrul cărora a activat.

Având în vedere toate aceste calități, putem afirma cu certitudine că personajul analizat în cercetarea de față a fost un om de mare calitate intelectuală și de înaltă ținută morală, ce a știut mereu să fie la înălțimea vremurilor și să îmbine trăirea ortodoxiei cu munca în ogorul românismului transilvănean.

O carte necesară cu privire la care Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului afirma în cuvântul care o prefaţează: ,,Prezentul volum ne pune în față – şi cred că nu greșesc – pe un foarte profund și serios cercetător al istoriei și al spiritualității

Vasile Sevastre GHICAN : ,,Meandre”, de Mihai Ştefăniu, Ed. Orizonturi, 2010

Iată avem în faţă o poezie dulce. O poezie care s-a născut din primăveri şi în ultimă instanţă din toamnele blagoslovite de Dumnezeu şi pe care copilăria nu le poate da uitării atât de uşor. Iată puterea de penetrare a verbului, cel cu influenţe 79

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

decisive ajunsă la maturitate odată cu livezile de meri. Fiind vorba de o carte a cărei libertate a fost singurătatea celui care i-a dat naştere, adică acele ,,Meandre” pe care autorul lor, poetul Mihai (Mişu) Ştefăniu le-a cocoloşit în suflet o viaţă întreagă; Precum mugurele în primăvară, neputând să explodeze la primele raze de soare, a făcut-o totuşi când i-a venit sorocul; Acum şi nu niciodată, atunci şi nu oricând!

Planeta ,,Meandre” se citeşte cu aceeaşi dragoste şi pasiune cum ai citi oricare carte născătoare de zări literare – aşa ca o răcoare a unui crâng care se supune forţei sale creatoare, aşa cum se concepe un început de lume asupra unui alt început de lume.

Poetul Mişu Ştefăniu şi-a frecventat zi de zi propriul său cenaclu literar şi totul înflorea în inima sa precum spiritul în marile cenacluri de pe stadioane.

Doar aici în minicenaclul inimii sale veneau perechi, perechi sfetnicii buni ai poeziei, de unde iată şi această carte cu toate păcatele şi împlinirile ei.

Poezii precum: ,,Gânduri de noapte,”,,Gânduri la vârsta înţelepciunii, ”Speranţe,” Omagiul de ziua femeii,” Gânduri de copil,” ,Viaţa ca o scară,” şi multe elegii din ciclul: ,,Dureri adânci” aduc în sufletul cititorului dragostea faţă de mamă, iubirea de copii dar şi fericirea de a cânta în viers înalta bucurie a vieţii, a morţii, a veşniciei…

Cred totuşi că puterea de a fi tu cu poezia ta alergi spre cântecul din tine învinge forţa uneori păgână a amânării; de la ”acum” la ,,atunci” sunt secole care se suprapun precum naşterea şi moartea, de aici mulţi dintre cei ce caută nu renunţă pentru că timpul face minuni ci omul. La fel poetul Mişu Ştefăniu a lăsat timpul să băltească în preajma sa iar acum împrejmuit de veacuri reuşeşte precum albina să redescopere darul de muncă să ne îndulcească viaţa cu încă o primăvară din minunatul şirag al primăverilor din inima Sa. Neliniştit ca un măr înflorit.

Poetul Mişu Ştefăniu, bun recitator de poezie, iată-l astăzi, cum se spune, prezent în librării, adică în inimile celor care nu pot trăi fără poezie, deci o carte fericită ca o codană în prima ei zi la horă, mândră cochetă şi plină de răsfăţul vieţii.

Poetul Mişu Ştefăniu mereu în pas cu cuvântul detunător de sentimente adică ale celor ce caută drumul spre marea lacrimă a omenirii, o cărare prin bătrânii codri ai poeziei româneşti, un drumeag al răsfăţului şi zburdălniciilor literare.

Poetul Mişu Ştefăniu prin cartea Meandre” aduce în inima cititorului acele valuri de ape şi tot ce poate da în materie de curăţenie sufletească un spirit elevat.. Înalt la propriu şi la figurat poetul îşi cunoaşte minunatul cer albastru din poeziile sale dar cu insistenţă înstelatele nopţi care au vegheat şi au chemat comete dragi la masa lui de lucru şi unde Constelaţii de metafore gravitează de atunci în inima Sa.

80

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 ANTARCTICA-JURNAL

Florentin Smarandache: Expoziția Antarctica Primul care atinge Polul Sud a fost norvegianul Roald Amundsen, la 14 noiembrie 1911, împreună cu membrii expediției sale: Andreas Beck, Olav Olavson Bjaaland, Fredrick Gjertsen, Ludvig Hansen, Helmer Hanssen, Sverre Hassel, Hjalmar Johansen, Kristensen, Alexander Kutchin, Adolf Henrick Lindstrøm, Thorvald Nilsen, Jacob Nödtvedt, Karinius Olsen, Kristian Prestrude, Martin Rønne, Jorgen Stubberud, Knut Sundbeck, și Oskar Wisting, având 5 sănii și 13 câini.

Vânau foci și balene pentru hrana lor și a câinilor. Iar doi câini răniți i-au sacrificat drept hrană pentru câinii sănătoși.

După ce-au înfipt steagul norvegian la Polul Sud, s-au retras imediat la campusul lor de iarnă, format din corturi, înconjurate cu ziduri de gheață pentru adăpost. * Amundsen a ajuns înaintea căpitanului Robert Falcon Scott (1868, Devenport – 1912, Antarctica), care a avut două expediții în Antarctica (între anii 1900-1904, la bordul vasului “Discovery” și respectiv între 1910-1912, la bordul vasului “Terra Nova”).

Scott și cei patru membri ai expediției sale au ajuns la Polul Sud pe 17 ianuarie 1912, dar au pierit toți la întoarcere din cauza unei furtuni. Jurnalul și cadavrul său au fost găsite pe 12 noiembrie 1912.

Expediția lui Scott a fost criticată pentru că a folosit ponei siberieni și nu câini, n-au utilizat haine adecvate precum cele ale Inuiților, nu aveau experiență în schiat și-n conducerea săniilor și nu și-au regăsit depozitele de mâncare. * O altă expediție în Antarctica, intitulată “Pourquoi Pas?” [De ce nu?], a fost efectuată de Dr. Jean Baptiste Charcot, în scop pur științific.

⧄ Prima navigare în Antarctica Amundsen a avut-o în 1898 la bordul vasului “Belgica” Dar la 14 ianuarie 1911, cu vasul “Fram”, el și echipajul său au intrat în Golful Balenelor din Marea Ross și s-a pregătit pentru iarna arctică.

81

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 subteran și pânze freatice de apă).

Președinte al Academiei Române între 1926 – 1929.

Țări cu baze de cercetare în Antarctica: SUA, URSS (Rusia), Argentina, Anglia, Franța, Japonia, Italia, Africa de Sud, Chile, Germania, India, Suedia, Australia, Noua Zeelandă, Uruguay, Brazilia, Polonia, China, Coreea de Sud. * Harpoane pentru baleniere antarctice. În muzeu sunt prezentate sculpturi din oase de balenă (zaruri, lingurițe, obiecte de artă). * Ia uite ce surpriză plăcută în expoziția antarctică din Ushuaia! O placă comemorativă To The Romanian Explorer Emil Racoviță (1868-1947) in memoriam, referitoare la expediția cosmopolită “Belgica” în Antarctica: 9 belgieni, 6 norvegieni, 2 polonezi, 1 american și 1 român (printre care celebrii Roald Amundsen, care a ajuns la Polul Sud în 1911, și doctorul Cook, care a ajuns la Polul Nord în 1908).

Lt. Adrien de Gerlache, din Marina Belgiană, a organizat și dirijat expediția “Belgica” din Antarctica, între 1897-1899, studiind hidrografia, meteorologia, glaciologia, fauna, flora, magnetismul, sunetele etc. * O scurtă expoziție (numai în spaniolă) despre conflictul Insulelor Malvine (Faulkner) din 1982, între Marea Britanie și Argentina. Au fost uciși vreo 600 de argentinieni și 300 de britanici.

Pe hărți, în Argentina, este tipărit că Insulele Malvine (Faulkner), Georgia de Sud, Sandwich și un sector din Antarctica aparțin Argentinei.

Foto: Prof. univ. dr. Fl. Smarandache

Emil Racoviță (1868 – 1947) este considerat fondatorul biospeologiei (studiul habitatului peșterilor, a faunei din

(Va urma) 82

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 teoria cunoașterii, apoi la filozofia cunoașterii, la epistemologie, și de aici la literatură drumul nu a mai fost prea lung.

Gustul pentru literatură, odată format, mi-a permis să folosesc bogata experiență de viață ca inspirație pentru lucrările literare.

INTERVIU Interviu cu Prof. univ. Nicolae VASILE Când îl descoperi pe domnul Prof. univ. dr. ing. Nicolae VASILE cu certitudine vei avea o revelație, o bucurie aparte, se înfiripă o admirație sinceră pentru un om, român de excepție în zilele noastre.

Domnia sa este o personalitate marcantă a științei românești contemporane dar și poet, prozator, ziarist și filosof autodidact.

Colaborăm bine pe tărâm literar, de câțiva ani și vă mulțumesc că ați acceptat interviul pentru revista Bogdania.

I.M.: Ați absolvit Institutul Politehnic București în anul 1978 și după șapte ani de studii și cercetări, ați obținut doctoratul, devenind cercetător științific principal gradul I și apoi director general al Institutului de Cercetări și Proiectări Electrotehnice (ICPE) din București (1992-2005). Enumerați câteva rezultate în urma cercetării aplicate în domeniul electromagnetic și cum au fost introduse în industria românească? Care este situația actuală de la ICPE? N. V.: La început, în perioada de pregătire a doctoratului, sub coordonarea deosebită a profesorului Alexandru FRANSUA, am fost preocupat de metodele numerice de calcul pentru câmpurile electromagnetice, foarte necesare la abordarea cantitativă a produselor electrice, la proiectarea acestora. Am introdus pentru prima dată în lume aplicarea metodei elementului de frontieră în domeniul electromagnetic, în teza de doctorat susţinută în anul 1985 şi în articolul publicat ulterior în Revista Electrotehnica, Nr. 3, volumul 33, din luna iunie 1985. Studiul detaliat a fost publicat într-un capitol de carte, publicat în Editura Springer, în anul 1989, împreună cu promotorul metodei, profesorul C. A. BREBBIA, care făcuse primele aplicații ale metodei, în domeniul mecanic.

Odată realizat suportul teoretic am trecut la aplicațiile practice, la proiectarea, experimentarea şi introducerea în fabricaţie a servomotoatelor sincrone cu magneţi permanenţi, sub denumirea comercială de servomotoare fără perii, la

Foto: Prof. univ. dr. ing. Nicolae VASILE

Ionel MARIN: Stimate domn Nicolae VASILE aș îndrăzni să afirm că sunteți un om atipic, un nonconformist, că trăiți în și prin știința românească dar și prin cultură și că ați realizat o operă deosebită pe tărâm științific dar și în literatură. Cum se împacă cele trei componente fundamentale ce vă caracterizează: de om de știință, profesor universitar dar și de scriitor consacrat?

Nicolae VASILE: Aparent, contradictorii ar fi doar preocupările de om de știință și scriitor, fiind destul de diferite. Activitatea de profesor universitar aș putea spune că le leagă pe celelalte două, nu le separă.

Inițial, am predat discipline tehnice foarte concrete, cum ar fi aceea de mașini electrice. Ulterior, diversificănd mult domeniul științelor tehnice, am ajuns la 83

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

ICPE București şi Electrotehnica Bucureşti, care s-au exportat şi se exportă și în prezent în Germania, Israel, Italia, SUA., pentru aplicaţii în domeniile maşini unelte, roboţi industriali, aviaţie, automobil electric etc.

Soluțiile constructive s-au bazat pe brevete proprii. În acest context am propus, printre primii din lume, servomotoarele fără perii şi fără crestături, primul articol fiind publicat la o conferinţă EPE de la Lausanne, în anul 1994.

industrial la ICPE și la alte intreprinderi și se aplică în domenii precum mașini unelte, roboți, aviație, automobile electrice etc.

I.M.: Din anul 1990 sunteți Profesor universitar, mai întâi la Universitatea Politehnică din București și în prezent (din anul 2010) la Universitatea ”Valahia” din Târgoviște.

Care este nivelul învățământului tehnic superior din țara noastră? Care sunt șansele afirmării tinerilor în economia de piață din România?

I.M.: Sunteți autorul a peste 30 de brevete de invenție pentru care ați primit multe premii naționale și internaționale și trei medalii de aur la Saloane de Invenții din Europa. Ne puteți da detalii despre aceste minunate realizări?

N.V.: Aparent, reprezentanții generatiei noastre, mă refer la generația mai în vârstă, deplâng soarta tinerei generații, dar de pe poziția lor și nu de pe poziția tinerilor. Tot auzim “pe vremea noastră!...” Pe vremea noastră… veneam la cursuri, pentru că prezența era obligatorie, azi,… nu mai este, pe vremea noastră aveam locurile de muncă asigurate, după absolvire, azi,… nu se mai asigură nimic pe piața muncii, mulți studenți lucrază pentru a se întreține sau pentru a căpăta experiența necesară obținerii unui job mai bun după absolvire, pe vremea nostră… nu plecam din țară că nu putem nu că nu voiam!... Deci, nu este bine să facem comparații în condiții total diferite. Eu cred în șansele individuale ale fiecăruia, dar nu legat neapărat de o firmă anume, de o regiune anume sau de o țară anume. Tinerii folosesc mai bine decât vârstnicii oportunitățile oferite de libertățile pe care noul tip de societate leau adus. Singurul sfat pe care l-aș da acestor tineri este să nu uite de unde au plecat și să găsească o modalitate de a sprijini satul natal, școlile și universitățile absolvite și, nu în ultimul rând, țara unde s-au născut, toate acestea făcând parte din codul lor genetic și odată uitate, uneori, ar putea fi prea târziu să fie recuperate.

Deocamdată, suntem în faza în care tinerii noștri luptă să obțină cât mai multe și

N.V.: Rezultatele cercetărilor fundamentale, ca adevăruri generale, nu se brevetează. În schimb, soluțiile constructive concrete ale produselor, care prezintă ceva nou, se brevetează, pentru a putea proteja drepturile de proprietate industrială ale autorilor. Acestea sunt potențiale creatoare de profit, iar acesta deja intră în sfera economică. Brevetele mele, în cea mai mare parte, au ceva comun, și anume se referă la aplicații ale magneților permanenți. Magneții permanenți conduc la eficiență energetică și implicit la eficiență economică, pentru că produc câmp magnetic fără să consume nimic și fără să se încălzească. Este ceva echivalent cu o bobină cu rezistența internă egală cu zero, ceea ce s-a încercat mult timp să se obțină prin metode criogenice, fără prea multe rezultate practice.

Lucrând într-un institut de cercetări, care făcea și proiectarea produselor proprii, aș putea spune că inventarea era “sarcină de serviciu”. Nu toți reușeau, nici eu nu am reușit întotdeauna!... Servomotoarele care au făcut obiectul brevetelor s-au produs 84

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

răsunatoare diplome, să arate cât de buni sunt. Doar că, spune o vorbă românească, “nu este suficient să fii bun, mai trebuie să fii și bun de ceva”. Cred că este momentul ca aceștia să dea mai multă atenție utilității lor economice și sociale.

economice respective, dar trebuie să știi și tehnică de calcul, și limbi străine, și accesare de fonduri europene, și management etc. Orice tu nu știi să faci, dar concurentul tău știe, te conduce la piedere competițională.

I.M.: Ați făcut parte din conducerea unor instituții precum: ICPE, ASRO, RENAR, Camera de Comerț și Industrie a României, Camera de Comerț și Industrie București, SRAC, CTTIE, ENERO și altele. Se știe că drumul afirmării este anevoios și presupune mult efort intelectual și o dăruire totală. Ce recomandați tinerilor cercetători români și ce soluții vedeți dumneavoastră spre revigorarea și afirmarea la cote superioare a economiei românești?

I.M.: Pe lângă o activitate științifică formidabilă ați găsit timpul necesar să scrieți și publica trei romane, trei volume de poezii și trei eseuri. Se știe că poezia bună este aur pentru suflet. Ați realizat în mod strălucit și unicat în lume o trilogie ciclică. Am avut onoarea să particip la lansarea unuia din cele trei volume, la vol. ”Universul ciclic”, care efectiv a fascinat întreaga asistență. Relatați câteva aspecte esențiale ce caracterizează cele trei inedite și necesare volume.

N.V.: Principala deficiență a societății actuale este, după parerea mea, incapacitatea de a forma echipe bazate pe un interes comun. Ura față de comunism ne-a facut să nu mai acceptăm nimic care presupune comunitate, dar astfel pierdem și anumite aspect pozitive, mai ales cele legate de forță și o oarecare stabilitate. Se vede și la sporturile de echipă, unde echipele României nu se mai regasesc, în sporturi unde cândva eram foarte performanți. Nu mai avem sporul de valoare dat de sinergismul colectivităților ci doar pierderea de eficiență datorată divergențelor individuale.

Până vom reînvăța să ne acceptăm între noi, în echipe, va trebui să fim mai multivalenți în competențele dobândite și practicate, fiind în stare să facem cât mai multe. Am auzit, la mulți din subalterni, expresia”… eu sunt foarte bun, dar nu mă puneți să fac hârtii…” , la care răspunsul meu a fost mereu același “dacă nu știi să faci hârtiile domeniului în care lucrezi, nu ești bun de nimic!...”. Economia este o preocupare de echipă și multidiciplinară.

Trebuie să știi și fondul activității

N.V.: Influențat de fenomenele din științele exacte, a căror derulare se face după reguli bine cunoscute și verificate de realitate, am transpus anumite teorii din tehnică în ștințele umaniste, în domeniul creației, al sentimentelor. Universul are o serie de fenomene care se desfășoară ciclic, vezi alternanțele anotimpurilor, zilelor etc. De aici mi-a venit ideea analizării la nivelul de univers, om, etnicul român, rezultând volumele Universul ciclic, Omul ciclic, respectiv, Românul ciclic, toate publicate în ultimii doi ani.

Omenirea a trăit mult timp sub dominația unor reguli neciclice, mai concret exponențiale, unde țintele omului sunt intangibile, vezi religiile de toate felurile sau regimurile comuniste. Acestea împart populațiile în tabere, buni - răi, ai noștri ai lor, îngeri – demoni etc. Mai nou, se consideră că în fiecare om există ambele laturi, fiecare om este și înger și demon, iar viața și activitatea sa este ciclică, trecănd în repetate rânduri din înger în demon și invers. Fundamentele acestei abordări ciclice vin din teorii științifice consacrate, unanim acceptate, precum Teoria 85

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

entropiei, Teoria șistemelor, Teoria jocurilor, dar și din mai noua Teorie constructală, introdusă de savantul roman Adrian BEJAN, care activează în SUA. Aceste idei sunt transpuse epic și poetic în volumele menționate.

început să scriu după moartea ciudată a unor prieteni și am continuat inspirat de niște iubiri târzii foarte profunde. Eseurile îmi sunt inspirate de intersecția dintre știința tinereții mele și arta vârstei mature.

I.M.: Ați făcut și grafică tridimensională și grafică computerizată în domeniul artistic. Ne puteți spune cu ce ocazie și care au fost intențiile interioare?

I.M.: Cărțile dumneavoastră de beletristică sunt un balsam pentru inimă, emană gânduri de lumină ce înfloresc în sufletul uman și deci sunt benefice oricărui om mai ales în perioada de criză morală și de identitate umană. Care vă sunt muzele, de unde vine atâta tărie și bunătate sufletească? Cine v-a încurajat să scrieți?

N.V.: Utilizarea calculatorului în grafică am început-o pentru lucrările științifice.

Prima realizare importantă a fost în anul 1989, pentru un capitol de carte care s-a publicat în renumita editură germană Springer. În literatură am debutat cu grafica aferentă poeziei anul trecut.

Pregăteam publicarea poemului “Universul ciclic” și căutam pe cineva să-mi facă partea grafică adaptată la cele trei secvențe poetice, Geneza, Apoteoza și Apocalipsa.

Modalitatea curent folosită de a lua de pe internet elemente standardizate care să se potrivească ideii poetice nu m-a mulțumit, propunerile unor graficieni profesioniști nu au fost concordante cu ce voiam eu. Așa a fost să fie!... Era prin perioada Crăciunului și am primit cadou de la fiul meu o tabletă, care avea un soft grafic foarte prietenos, fiind de fapt destinat copiilor. M-am jucat toată perioada sărbătorilor de iarnă și în final au rezultat vreo treizeci de lucrări.

Sunt cele publicate drja în volumul “Universul ciclic”, publicat la Editura LAURENT în anul 2015.

N.V.: În tinerețea mea școlară nu mi-au plăcut deloc disciplinele umaniste! Eu eram eroul matematicii și al fizicii, cu participări la olimpiadele respective, de două ori ajungând, la fizică, până la faza pe țară. Sensibilitatea, care m-a apropiat de arte și de disciplinele umaniste, mi-a aduso viața. Probleme de sănătate, care m-au ținut în spital, aproape continuu, timp de opt ani, m-au făcut să înțeleg altfel viața.

Chiar și în perioada copilăriei când am fost sănătos, viața mea nu a fost roză, având ghinionul să trăiesc într-o familie, unde un tată violent și bețiv ne-a facut viața un calvar. Toate aceste trăiri proprii m-au făcut să fiu mai înțelegător cu cei din jur și mai profund. Începuturile mele literare au motivații diverse. Astfel, debutul literar absolut l-am făcut din nevoia de comunicare. Conduceam o instituție foarte mare, de mii de salariați, un institut de cercetări, și am început să scriu niște minieseuri în revista instituției, prin care căutam să găsesc o modalitate de a mă face înțeles de miile de subalterni. Cred că am reușit, pentru că am condus, cu succes cred eu, acel institut vreo cincisprezece ani.

Romanul de debut, “Punctul de sprijin”, lam scris împins de nevoia de a mă descărca sentimental la moartea mamei mele. Ea este eroul principal, ea este punctual de sprijin al fiecaruia. Poezie am

I.M.: Cunoaștem că aveți și talent gazetăresc, că sunteți membru UZPR din anul 2015. Ce proiecte de viitor aveți din această privință?

N.V.: Proiectele jurnalistice sunt continuări și aniversări. Luna aceasta se împlinesc trei ani de când funcționează Cenaclul “Literar ing” și apare publicația cu același nume, supliment al Revistei Univers Ingineresc. Vom face o antologie 86

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

de poezie, cu poeții care au publicat aici.

Voi continua colaborările la revistele Bogdania, Cronos și Cronica Timpului și Amprentele sufletului.

crize economice, sociale, politice și de altă natură?

N.V.: Este într-adevăr dificil să supraviețuiești în prezent, ca revistă de cultură sau știință. Nu văd decât două posibile soluții. Prima se referă la conținut, trebuie să fii original, inovativ, publicul de azi nu acceptă artificialul, trebuie să scrii din ce ai făcut, din ce ai trăit, nu din auzite, nu din citări la citări. A doua soluție, care are legatură directă cu partea economică, se refera la mediul de publicare. Trebuie folosită calea electonică si doar un minim de publicație tipărită. Știu că sunt mulți potrivnici la publicațiile electronice, în special cei de vârstă matură, dar motivul economic va fi decisiv în viitor. Accesul la publicațiile electronice este mult mai mare decât la cele tipărite. Calculatorul nu trebuie văzut ca dușmanul promovării culturii, ci din contră, ca pe un mare și puternic prieten.

I.M.: Din anul 2015 faceți parte din trupa de teatru ”Teatrul nostru”, afiliat UZPR și care de curând a prezentat mai multe spectacole la București și Târgoviște. Ne puteți spune despre ce este vorba?

N.V.: Când inițiatorii acestei trupe, mai bine zis înițiatoarele, Rodica Subțirelu și Claudia Motea, mi-au propus să intru și în acest domeniu mi s-a părut ceva ciudat. Cu greu am acceptat să intru doar ca autor de scenete și piese de teatru, apoi am și jucat într-una din scenetele mele, “Atenție la scară” din spectacolul de debut al teatrului “Seniorii în direct”. Pe principiu că pofta vine mâncând am mai scris o scenetă și apoi o piesă în trei acte, “Ioșca, Sică și Mitică”, după o nuvelă publicată deja, în foileton, în Revista Bogdania. Alături de toată trupa, am făcut o pregătire actoricească cu Claudia Motea începând cu lecții de respirație, mișcare, dicție și continuând cu cele de interpretare. Este curios, dar în toată cariera mea, plină de momente dificile, la acest curs de actorie este prima dată când am învațat despre educația respirației, ca metodă de ieșire din situațiile tensionate. Într-adevar, susținerea unui rol în fața unei săli pline reprezintă un moment deosebit de dificil emoțional, și asta o spun eu care am trecut prin multe astfel de situații limită în viața mea, gen negocieri, certuri, greve etc. Această activitate teatrală îmi place și o voi continua.

I.M.: În anul 2015 ați fost Președintele Juriului Festivalului – concurs național de creație literară Bogdania, ediția a IV-a și festivitatea de premiere s-a ținut, în parteneriat cu dumneavoastră, la sediul AGIR din centrul capitalei. Care vă este părerea despre tinerii creatori români și ce mesaj doriți să le transmiteți?

N.V.: Mesajul meu pentru toți, tineri sau mai puțin tineri, este să publice, sub orice formă!... Noi suntem ca niște alergători care concurăm prin niște tuneluri, fără să ne vedem unul pe altul. Abia la finalul acestor curse, cine va trăi acele momente, va putea spune ceva referitor la valoarea scrierilor. Ideea nu îmi aparține, este a lui Nichita Stănescu.

I.M.: Aveți o activitate publicistică intensă colaborați fructuos cu multe reviste de cultură și de profil științific din țară și din străinătate. Cum vedeți dvs. revigorarea actului de cultură, în mod special supraviețuirea revistelor de cultură românești în această perioadă de profunde

Mulțumiri pentru amabilitatea dvs., felicitări pentru realizări și un călduros La mulți ani!

Ionel MARIN 87

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 e rimango solo.. uno shock elettrico affligge le mie vene, scende una lacrima ma nella polvere poi un raggio di sole ricorda ch'io pure son viva particella eternamente custodita e non pigiata tra le Tue dita piene di luminoso amore così non mi posso trattenere dal lasciarmi cadere sul cuscino di piume d'un lieve respiro e dall'addormentarmi poco a poco, poco a poco..

Grazie.

Traduceri Luca Cipolla

Una candela Tremo all'idea della porta, credo di non poterti più sollevare ma almeno non fingo più di mangiar mosche nel sogno del padre.. sai, a volte manco di rispetto ad ogni stato di coscienza quando leggo nel tuo volto la sofferenza, tu sei una flebile candela che più si spegne più in me accende luce.

O particulă vie M-arunc în luptă uitând de prezenţa Ta şi rămân singur.. un şoc electric mâhneşte vinele mele, coboară o lacrimă dar în praf mai târziu o rază de soare îmi aminteşte că şi eu sunt o particulă vie veşnic ocrotită şi nestrivită între degetele Tale pline de iubire luminoasă astfel încât nu mă pot abţine să nu mă las căzut pe perna de pene a unei răsuflări moi şi să nu adorm puţin câte puţin, puţin câte puţin..

Mulţumesc.

O lumânare Tremur la ideea porții, cred că nu mai pot să te ridic dar cel puțin nu mai simulez că mănânc muşte în visul tatălui.. câteodată, să ştii, lipsesc de respect la fiecare stare de conştiinţă când citesc în chipul tău suferinţa, tu eşti o lumânare slabă ce cu cât se stinge cu atât în mine aprinde lumina.

Il folle Qual seme di mela disgiunto dalla polpa, viso d'aquila tersicorèo è il folle,

Viva particella Mi butto nella mischia dimentico della Tua presenza 88

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 când eram copilă de asemenea şi am devenit femeie.. tot aceeaşi.

Oglinda clar înapoia tăcerile mele astfel rămâneaţi cu gura deschisă şi imperturbabilă eu, conştientă că fiindcă totul e Atman nici o armă nu poate străpunge sufletul, nici un cuvânt sau hotar între mine şi voi - ce niciodată nu ne-am născut şi niciodată nu vom pieri nu ne poate despărţi de eul veşnic al suflului vital care ne uneşte.

acqua pura, vive nella sua stanza anni addietro, pigramente ucciso da ricordi assassini.

Nebunul Ca pe un sâmbure de măr detaşat din pulpă, chip de vultur al Terpsihorei e nebunul, apă curată, locuieşte în odaia lui cu ani în urmă, leneş omorât de amintiri ucigaşe.

Nikolaus Lenau Madre permeata di gioia (Anandamayi Ma) Prima di venire al mondo ero la stessa, da bimba pure e divenni donna.. sempre la stessa.

Lo specchio chiaramente rimandava i miei silenzi così stavate a bocca aperta ed imperturbabile io, cosciente che se tutto è Atman nessun'arma può trafiggere l'anima, né parola o confine tra me e voi - che mai siam nati e mai periremo può separarci dall'io perenne del soffio vitale che ci accomuna.

Abschied Lied eines Auswandernden Sei mir zum letztenmal gegrüßt, Mein Vaterland, das, feige dumm, Die Ferse dem Despoten küßt, Und seinem Wink gehorchet stumm.

Wohl schlief das Kind in deinem Arm, Du gabst, was Knaben freuen kann, Der Jüngling fand ein Liebchen warm, Doch keine Freiheit fand der Mann.

Im Hochland streckt der Jäger sich, Zum Boden schnell, wenn Wildeschaar Heran sich stürzet fürchterlich, Dann schnaubt vorüber die Gefahr.

Mein Vaterland, so sinkst du hin, Rauscht deines Herrschers Tritt heran,

Mama plină de beatitudine (Anandamayi Ma) Înainte de a veni pe lume eram aceeaşi, 89

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Und lässest ihn vorüberziehn, Und hältst den bangen Athem an,

Srehlenau, un important poet romantic austriac. S-a născut la 13 august 1812 în comuna Csatád, azi Lenauheim (în germană Casă sau Căminul lui Lenau) situat în judeţul Timiş, la 45 km vest de Timişoara.

Legătura lui cu Banatul a fost pur întâmplătoare. Familia s-a mutat în Austria când micuţul Nikolaus avea doar cinci luni şi poetul nu a mai revenit niciodată în localitatea în care s-a născut.

După ce şi-a petrecut tinereţea la Pesta, Tokaj şi Bratislava, a plecat la Viena unde a studiat între 1822 - 1831 jurisprudenţa, filozofia, agronomia şi medicina, dar nu şia dat doctoratul.

Viaţa poetului a fost scurtă şi zbuciumată.

O moştenire considerabilă de care a beneficiat i-a permis să se dedice scrisului, apropriindu-se de cercul poeţilor romantici.

Neputinţa adaptării la starea de lucruri în Austria, l-a determinat să părăsescă această ţară şi să se îndrepte spre Germania, mai precis la Stuttgart, unde a sosit la 9 august 1831. În această perioadă i-au apărut poezii care exprimă dorul său de libertate, compasiunea pentru popoarele subjugate, compătimire faţă de cei asupriţi. S-a hotărât să părăsescă Europa şi să plece în America. După o călătorie de zece săptămâni, a ajuns la Baltimore. În timpul acestei călători scrie poezia „Rămas bun.

Cântecul unui emigrant” Confruntat cu realitatea vieţii din America, deziluzionat se reîntoarce în Europa, ajungând în iunie 1833 la Bremen. Lenau a început „pereginările” între cele două centre ale vieţii sale, Viena şi Stuttgart, Şi-a sfârşit zilele la 22 august 1850 la ospiciul din Oberdöbling, lângă Viena, în care şi-a petrecut ultimii şase ani de viaţă.

Era acelaşi în care, printr-o stranie coincidenţă, avea să fie internat şi Mihai Eminescu.

Traducere din limba germană: Prof.

Andrei Pogany

Fleug, Schiff, wie Wolken durch die Luft, Hin wo die Götterflamme brennt !

Meer, spüle mir hinweg die Kluft, Die von der Freiheit noch mich trennt !

Du neue Welt, du freie Welt, An deren blüthenreichem Strand, Die Flut der Tyrannei zerschellt: Ich grüße dich, mein Vaterland !

Rămas bun Cântecul unui emigrant Ultima oară aceste glasuri te salută, Pe tine patria mea, proastă, fricoasă, Care călcâiul despotului îl sărută, La semnul lui îl asculţi, eşti silenţiosă. În braţul tău copilul adânc dormea, Ai oferit ce poate face băiatul fericit, În inima tânărului dragostea descinda, Dar bărbatul vreo libertate nu a găsit.

Sus la munte vânătorul stă la pândă, Se întinde alungit pe sol, când o ceată Se năpădeşte spre el, cu groază crescândă, Apoi pericolul dispare alungată.

Patria mea, te scufunzi tot mai jos, Foşneşte pasul când vine al tău cârmuitor, Şi-l laşi trecerea liberă, avantajos, Cu frica ţi respiraţia, eşti tremurător.

Aşa să zbori cum şi nori în aer, Unde flacăra zeilor arde cu claritate!

O mare, spală de aici prăpastia, Care mă desparte de libertate!

Tu lume nouă, tu lume liberă, Cu litoralul deja plin de flori, Valul tiraniei se spulberă: Te salut patria mea, acum în zori!

Nikolaus Lenau este pseudonimul literar a lui Nikolaus Franz Niembsch von 90

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 Bogdania, redactor șef al revistei de creaţie şi cultură Bogdania.

3. Geo CĂLUGĂRU, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

4. Vasile GROZA, poet, prozator, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

5. Cornel GALBEN , critic literar, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Evenimente culturale

Festivalul - Concurs naţional de creaţie literară „BOGDANIA”, Ediţia a V-a, 2016 vă invită la Festivitatea de premiere ce va avea loc, în Bucureşti, B-dul DACIA, nr.

26, Sector 1 (Zona Piaţa Romană, Sediul AGIR), în data de 21 iunie, începând cu ora 14.00.

În cadru festiv se vor acorda premii pentru cele trei secţiuni de concurs (poezie, proză şi eseu) şi Marele premiu (Trofeul Bogdania), pentru cele mai valoroase creaţii. Îmi face plăcere să amintesc că s-au înscris, pentru Concursul Bogdania: în total 53 de concurenţi (din 27 judeţe ale ţării, din Bucureşti şi câte un tânăr din Republica Moldova și din Marea Britanie).

Se vor acorda Diplome de excelenţă şi premii speciale. De asemenea ne va încânta un Regal de muzică şi poezie!

Dragi concurenţi, stimaţi confraţi veniţi să ne bucurăm împreună de succesele, talentul şi dăruirea tinerilor pe ogorul sfânt al limbii şi literaturii române.

Ing. Ionel MARIN, Directorul Festivalului Bogdania

Juriul Festivalului BOGDANIA, pentru ediţia a V-a este format din: 1. Prof. univ. Nicolae VASILE, scriitor, preşedintele Cenaclului „Literar Ing.” şi al juriului.

2. Ionel MARIN, poet, preşedintele Asociaţiei cultural-umanitare

Vă aşteptăm cu drag!

91

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Doina Bârcă: Academicianul Johan Galtung a trecut pe la Calderon

au făcut-o cu atâta preţuire şi admiraţie, încât am trăit sentimentul că Academicianul norvegian Johan Galtung a trecut pe la Calderon şi a zăbovit câteva clipe printre noi. Din partea Fundaţiei Literar-Istorice „STOIKA”, secretarul literar Doina Bârcă a oferit ultimul număr al revistei Independenţa RomânăIndependenţa prin cultură.

Anunţată de moderator ca o surpriză, a avut loc prezentarea succintă de către Excelenţa Sa, diplomatul scriitor Ion Pătraşcu, a volumului intitulat „Creativitate multidisciplinară. Omagiu adus Academicianului Gheorghe Păun la cea de-a 65-a aniversare a zilei de naştere”.

Volumul este expresia sentimentelor de gratitudine şi respect, pe care peste 70 de oameni, din 22 de ţări, le exprimă faţă de acest mare om de ştiinţă... faţă de activitatea lui ştiinţifică de peste patru decenii, unică prin profunzime şi diversitate (citat din prefaţă).

Scriitorul Ion C. Ştefan s-a referit la câteva coordonate ale revistei de cultură „Curtea de la Argeş”, înfiinţată şi condusă de domnul Gheorghe Păun. Au fost aduse exemplare din numărul pe februarie, de asemenea, Fundaţia Literar-Istorică „STOIKA”, prin secretarul literar Doina Bârcă, a oferit un exemplar din noua ediţie a revistei „Independenţa RomânăIndependenţa prin cultură”.

Ceea ce s-a petrecut recent la Centrul Socio-Cultural „J. L. Calderon” ne-a dus cu gândul la genialul poet libanez Khalil Gilbran, care, în cartea sa „Profetul”, tradusă în limba română de maestrul Radu Cârneci, spune: „Bine e să dai când ţi se cere, dar şi mai bine e să dai când nu ţi se cere dar simţi că trebuie să dai”.

La fel de bine esta ca şi cel care primeşte darul să fie în stare să arate că a meritat acest nobil gest. Apreciind că s-a realizat această simbioză, remarc preocuparea deosebită a doamnei directoare Elena Scurtu pentru crearea ambientului în care a fost lansat volumul autobiografic „Johan fără ţară: Străbătând lumea pe drumul păcii”. Primele episoade traduse din limba engleză de redactorulşef, Acad. Gheorghe Păun, au apărut în revista de cultură „Curtea de la Argeş”, creaţie a domniei sale, ca apoi adunate în volum, să fie expresia respectului faţă de un mare prieten al românilor, faţă de clasicul de lângă noi, cum îl încadrează redactorul-şef al revistei. Personalităţile care s-au referit la conţinutul cărţii, Acad.

Gheorghe Păun, scriitoarea şi traducătoarea Paula Romanescu, doctor în sociologie Marian Nencescu, poeta Mona Vâlceanu, diplomatul scriitor Ion Pătraşcu, 92

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016 mai ales, să le văd culese într-o carte. Azi, mi-am văzut visul împlinit, acela de a scrie și de a transmite și celorlalți din preaplinul sufletului. Nu mă voi opri aici, mai am deja încă 3 volume în stare finală, care vor vedea, sper, lumina tiparului în curând. Vă mulțumesc tuturor, mulțumesc bibliotecii adjudene care s-a dovedit o gazdă excelentă, promit că nu voi uita niciodată această întâlnire emoționantă cu cititorii.

S-au recitat din versurile lui Dorin Cătălin, iar cu foarte mare duioșie, mama poetului a recitat o poezie din carte, fiind îndelung aplaudată de public. Profesorul Ion Croitoru a încheiat întâlnirea cu un moment vesel, o recitare de epigramă din cartea: ”O antologie de tot râsu” – carte coordonată de Georgică Pătrășcanu și lansată în luna februarie a acestui an la Panciu.

Doamna directoare a mulțumit asistenței și, spirit întreprinzător fiind, a pus deja bazele unui nou parteneriat cu scriitorii adjudeni, o serie de întâlniri tematice desfășurate sub auspiciile muzicii și literaturii de calitate, invitație căreia i-au confirmat deja scriitorii prezenți la lansare.

O zi emoționantă, dedicată debutului unui nou poet al urbei Adjudului, care promite să devină prolific, pe măsura inspirației sale.

Gheorghe A. Stroia

Moderatorul acestui important eveniment cultural-educativ, scriitorul Geo Călugăru, a fost la înălţimea răspunderii care i-a fost încredinţată.

Lansare de carte la Adjud, jud. Vrancea

Vineri, 25 martie 2016, începând cu ora 12.00, a avut loc la Biblioteca Municipală Adjud o manifestare dedicată poetului adjudean CĂTĂLIN DORIN, care a lansat primele sale două titluri de carte: SUFLET REBEL (2015) și TANGOUL VISELOR (2016). În sală au fost prezenți scriitori adjudeni (Ion Croitoru, George Nicolae Stroia), prietenii și familia poetului, prieteni ai bibliotecii mai mult sau mai puțin tineri. Prezentarea cărților a fost făcută de scriitorul și editorul Gheorghe A. Stroia, care a spus că: Dorin Cătălin este un poet romantic, fără îndoială. Motivul fundamental al operei sale este Iubirea, nu neapărat o iubire telurică, ci una ideală și idealizată, ”tradusă” în versuri de un romantism definitoriu. Sensibil, timid, delicat, poetul îndeamnă la iubire, la atingerea echilibrului și liniștii, prin împărtășirea iubirii. Cu certitudine de numele său vom mai auzi!…

Poetul, vădit emoționat, a mulțumit auditoriului și familiei sale care a fost mereu cea mai înverșunată susținătoare, dar și cel mai aspru critic: Nu credeam să fiu capabil de a așterne pe hârtie poezii și, 93

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Noi apariții editoriale

A apărut antologia „Veniţi de luaţi Lumină”

Ionuţ Caragea – Umbră lucidă, Ed. Fides, 2016

În recenta antologie religioasă coordonată de Puiu Răducan, semnează: scriitorul şi editorul Puiu Răducan, Cezarina Adamescu – Galați, Elena AgiuNeacşu- Rm. Vâlcea, Elena Armenescu – București, Doina Bârcă – București, pr. iconom stavr. Radu Botiş - Ulmeni Maramureş, Elena Buică - Buni - Toronto – Canada, Paulian Buicescu- Rm. Vâlcea,Octavian Butuza – Baia Mare, Mihai Caba – Iaşi, Adina Constantinidi – Cluj Napoca, Lidia Codreanca – Chișinău, Elena Cosma Ciungan- Rm. Vâlcea, Ion Cuibus – Cluj-Napoca, dr. Ion Cuzuioc – Chișinău, Theodor Damian – New York, Olga Alexandra Diaconu – Iaşi, Elena Ramona Dinică – Rm. Vâlcea, Ştefan Dumitrescu – Tulcea, Victoria Fonari – Chișinău, Alina Elena Rodica Georgescu – Rm. Vâlcea, Lidia Gonţa Grosu – Chișinău, Ernest E. W. Herman – Houston – U.S.A., Dumitru Ichim –Ontario (Canada), Zina Izbaş – Republica Moldova, Vasile Larco – Iași, Denisa LeţLiebling (Timiş), Ana Lung – Rm. Vâlcea, Silvia Alexandra Marinescu – Vâlcea, Galina Martea Republica Moldova, Iacob Oniga – Dumbrăvița – Maramureș, Ion I. Pârăianu – Vâlcea, Maria Cornelia Postescu - Sebeş (Alba), Rafila Radu – Iaşi, Puiu Răducan Țepești, Olimpia Sava – Galați, Nina Schiţco - Republica Moldova, Grigore Şerban - Republica Moldova, Titina Nica Țene – Cluj Napoca, Zenovia Zamfir – Rm. Vâlcea şi Al. Florin Țene – Cluj

Editura Fides din Iaşi a publicat în aprilie 2016 volumul de poeme "Umbră lucidă", semnat de Ionuţ Caragea. Cartea conţine 47 de poeme scrise de autor în anul 2016.

Prefaţa volumului îi aparţine criticului literar Maria-Ana Tupan, tehnoredactor a fost Dumitru Scorţanu (directorul editurii Fides), iar ilustraţia copertei a fost realizată de Ionuţ Caragea. Cu ocazia împlinirii vârstei de 41 de ani (pe 12 aprilie), Ionuţ Caragea îi invită pe cititori să citească poeme şi extrase din volum pe situl său personal.

Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor al întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică predicţie sigură. Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre identitare, asupra memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent perpetuu sau nici atât. Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta.”

Maria-Ana Tupan

94

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

Napoca, preşedintele Ligii Scriitorilor din România.

Radu Botiș

vedea lucrurile (Alan Bennett) … Inovația abordării, dar și o nouă perspectivă, recomandă o astfel de lectură. Mai mult, dorul de țară se regăsește aici, transpus prin fiecare cuvânt, într-un dor infinit pentru România, căreia i se adaugă, inalienabil și inseparabil, Moldova de dincolo de Prut, cu ale sale personalități mustind de talent și vocație pentru cultură.

Interviu cu Alfred Nobel reprezintă un întreg eclectic (eseu, exegeză, cronică, recenzie, jurnal, evocare, interviu), încă o dovadă a versatilității literare a autorului. În opera lui Cristian Petru Bălan își dau întâlnire oameni, personalități, destine, respectându-se subliminal ideea că…

Scrisul este probabil cea mai bună invenţie a omului, legând oameni care nu s-au cunoscut niciodată, cetăţeni din epoci distante. Cărţile rup lanţurile timpului (Carl Sagan) dar, mai ales, conștientizându-se perfect responsabilitatea imensă față de cititori, obligându-se să nu transforme scriitorul, din om cu o personalitate complexă, într-un simplu vânzător de iluzii, deoarece: Când îi vinzi unui om o carte, nu îi vinzi câteva sute de grame de cerneală, hârtie şi lipici, ci o nouă viaţă (Christopher Morley).

GHEORGHE A. STROIA

Interviu cu Alfred NOBEL, autor Cristian Petru BĂLAN, Editura Armonii Culturale, 2016

Scrierile lui Cristian Petru Bălan sunt străbătute de o dragoste imensă și de un profund respect pentru rădăcinile sale pur românești, acest lucru devenind mai mult decât evident în cuvintele sale blânde și binevoitoare față de compatrioți. Practic, autorul nu face o paralelă contrastantă între românii din diaspora și cei din țară, ci îi unește prin punți către inimi, bătând într-o unică și românească simțire. Dacă ar fi să detaliem noțiunea de cititor și cea de scriitor, în optica lui Cristian Petru Bălan, atunci aceasta s-ar identifica perfect cu viziunea poetului: Fiecare cititor se regăseşte. Munca scriitorului este doar un instrument optic ce îi dă posibilitatea cititorului să discearnă că, fără această carte, nu s-ar fi văzut niciodată pe el însuşi (Marcel Proust).

O carte frumoasă, cu subiecte interesante, cu anamneze convingătoare, cu itinerarii și crâmpeie existențiale ce merită a fi investigate, lecturate și tratate cu respectul cuvenit. De ce trebuie citită această carte?

Poate, dintr-un simplu motiv, universal valabil: Cele mai bune momente din citit sunt atunci când descoperi ceva – un gând, un sentiment, un mod special de a

Ionel MARIN – În memoria netimpului, Editura Rafet, 2016

Poetul Ionel MARIN vine dintr-un alt veac, arzând în pași fermi cuvinte după 95

Bogdania

An IV, Nr. 23-24/2016

cuvinte, imagini după imagini, explorând metafora până dincoace de umbrele tăcerilor. Apoi se confensează într-un lirism aparte, lumii. Poetul este un filozof, aruncă strigătul visare în mijlocul mulțimii, pentru aducere aminte. Vorbește cu detașare despre viață, despre umanitate, într-un timp revolut. Ne trimite în căutarea memoriei netimpului pentru a ne găsi liniștea și umanitatea din noi. Apelând la copilăria noastră, ne îndreaptă vertical gândul către mamă, către sat, către tor cei mai frumos depozitat în memoria secundelor uitate. Suspendă cu bună știință timpul, între două lumi, unde uneori poposim să adăpăm emoția cu mirarea singurătății.

Poetul Ionel MARIN trebuie citit cu semnul întrebării în dimineți de rouă, unde glasul răsună ca un bucium între milenii.

Constantin MARAFET

sau necunoscuți…Iar atunci când și cei care scriu și cei care nasc reviste au grijă să arate asta, efortul este de fiecare dată răsplătit”- Prof. Gh. Clapa din Bârlad.

Renumitul ziarist și scriitor Ion N. Oprea evidențiază precum Prof. Gheorghe Clapa că ”aproape oricare autor de carte are în spate, alături de el, o revistă măcar, un colectiv redacțional care l-a sprijinit, i-a publicat încercările”…

Cartea Ecouri, excelent realizată, cu 600 de pagini, este structurată pe capitole de investigare și cuprinde mari personalități din România, din presă, cultură, istorie, etc. Pentru a reliefa imensa muncă de documentare redau capitolele cuprinse în această minunată bijuterie a Ziaristului român.

Cum era și de așteptat primul capitol este dedicat lui Eminescu. Cap II-Holocaust – istorie tristă dar adevărată…Cap.III– Revistele? Luminoase, instructive și educative. Desigur că presa culturală are un rol important în realizarea și menținerea unei conștiințe civice înaintate. Cap. IVȘfichiul zilei; Cap.V-Academia bârlădeană; Cap.VI-Cordăreni Mihai Munteanu, Poetul; Cap. VII-Cărți; Cap. VIII-Personalități; Cap. IX-Exodul sirianoafrican, Focul de la Clubul Colectiv; Cap. X - Europa, În ea România, Despre Istoria Românilor,…Lecție de istorie, Iarăși despre Ziua Presei Române. Pe 18 feb.

1790 a apărut ”Courrier de Moldavie”, primul ziar tipărit pe teritoriul românesc.

Domnul Mircea Radu Iacoban susține că de fapt începutul presei românești ar fi nu acum 185 de ani, ci de 224 de ani…

Un lucru benefic este că a reapărut revista UZP (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România), Nr. 1 – Iarna 2016, un valoros reper în media românească. Este de apreciat și valoroasele reviste: Cronica Timpului, Anul II, nr. 16 și Independența Română, Anul 2, Nr. 16, ambele din București.

Ion N. OPREA, Ecouri, Editura Pim, Iași, 2016

Motto: ”Pe treptele consacrării unui scriitor sau unui artist se află aproape întotdeauna și o revistă culturală care-i oglindește drumul, căutările, poticnelile, izbânzile…O revistă aduce între coperțile ei nume diverse, încercări în fel și chip, dorințe abia ascunse, orgolii, ratări câteodată…Nu poți să le înlături, riști să ciuntești adevărul și farmecul vieții…

Chiar și singuralizată sub numele unui autor, creația trădează o epocă, un climat, convenții și sensibilități, aspirații. Nu suntem singuri, în spatele faptelor noastre se află munca a zeci sau sute de cunoscuți

Ionel MARIN 96

Semnal editorial