Revista bogdania nr 15 16 sept oct 2015

BOGDANI A Revi st ădecr eaţ i eşicul t ur ă

AnulI I I/Nr .1516,sept embr i eoct ombr i e2015

Cuprins 1. Ionel Marin: Spiritualitate și credință - 3 2. Michaela Orescu: Arienii euro-indoeuropeni – 4 3. Ben Todică: Ecoul mioritic – 5 4. Năstase Marin: Și totuși…UNIREA – 6 5. Im memoriam: Ion N. Oprea – “Să n-o uităm pe Lucia Silvia Podeanu și bijuteriile sale” – 9 ” 6. Medalion liric: Corneliu Vadim Tudor, Elena Armenescu, Dan Lupescu, Vasile Groza, Ionel Marin – 10 7. Eseuri: Eugen Evu – “Omul care scrie” (II); George Petrovai – “Omenia și inimoșenia” și “Sunteți la nemurire-n neuitare condamnați” – 17 8. Poeme: Nicolae Vasile și Ioan Vasile Indrigău – 18 9. POEZIE: C. P. Bălan, R. Botiș, V. Rotaru, Mariana Bendou, H. Anghel, M. Filipoiu, Corneliu Cristescu, Andreea Ion, Anthonia Amatti, Florian Saioc, Marian Ilie, Nedea Mărioara, Ion Bucovu, L. Podeanu – 20 10. Poezii și povești pentru copii: Maria Filipoiu, Stela Cerneanu, C. Schoppel – 31 11. PROZĂ: Adrian Nicolae Popescu și Claudia Muntean – 33 12. Epigrame, catrene umoristice: Ion Croitoru și Gheorghe Grosu – 37 13. Cronici literare: Mihai Antonescu, Dan Lupescu, Năstase Marin, Georgeta Blendea Zamfir, Geo Călugăru, G. Petrovai – 38 14. Tineri creatori în dragoste de cuvânt românesc: Alicia Cobzaru, Stana Diana Cristina și Pârvu Bianca-Andreea – 49 15. Artă: Georgeta Blendea Zamfir: Perioada: “Flori aureolate de vis”, în pictura artistei Ramona Pintea; Ov. Țuțuianu: Magia muzicii; V. Grigoraș –Filmul “Drumul nostru”, de Ben Todică, invitație la reflecție – 53 16. Traduceri: Luca Cipolla (Italia) - 64 17. Evenimente culturale: Prezentări remarcabile de artă, cultură și știință românească la ARA 2015; Lansarea antologiei “Limba noastră cea română”Starpress 2015 la Rm. Vâlcea – Ospăț al cuvântului de ziua limbii române - 65 18. Semnal editorial – 73 Coperta: Peisaj de toamnă din Călimănești

REVISTA BOGDANIA – Revistă de creaţie şi cultură fondată şi editată de Asociaţia CulturalUmanitară Bogdania din Focşani. Este membră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România.

REDACŢIA Redactor şef: Ionel MARIN Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia Redactori: Michaela Al. Orescu, Livia Ciupercă, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru, Ion Ionescu Bucovu, Geo Călugăru, Adrian Nicolae Popescu.

Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA); Mihai Marin (Spania) Secretar de redacţie: Bogdan Florea Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru titular USR şi al Academiei RomânoAmericane de Ştiinţe şi Arte; GHEORGHE A. STROIA, scriitor, membru ARA.

Adresa redacţiei: Focşani, Str. Contemporanul nr.28, cod 620065, judeţul Vrancea.

Telefon mobil: 0752862369.

Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de email: ionelmarin55@gmail.com REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Pentru eventualele greşeli de tehnoredactare vă cerem scuze.

Anul III, Nr. 15-16, septembrieoctombrie 2015

ISSN 2343-8061

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Editorial Ionel MARIN: Spiritualitate și credință Se vorbește mult despre spiritualitate, evoluție spirituală, inteligență spirituală și este foarte bine, căci ne ajută să ne cunoaștem mai bine Sinele interior, să realizăm trezirea spiritului și misiunea personală. Spiritualitatea presupune o multitudine de idei și sentimente privind viața spirituală a unui individ, specificul culturii unui popor, a unei națiuni. Aceasta cuprinde: concepția despre viață și lume, valorile morale, culturale, religioase, precum și relația lor cu divinitatea. Prin educație, învățământ, cultură ne formăm ca oameni, ne asigurăm o identitate distinctă, realizând o conștiință proprie și apoi națională. Desăvârșirea spirituală se obține foarte greu, printr-o zbatere permanentă, prin dăruirea totală față de semeni și divinitate. Realitatea complexă a lumii contemporane ne determină să ne apropiem mai mult de fenomenul religios, de sacralitate.

IUBIREA ne-a ridicat din moarte, este cel mai nobil sentiment și doar ea ne va asigura mântuirea sufletului. Mântuirea fiind atributul divinităţii.

Prima poruncă hristică este să-L iubim pe Dumnezeu. De aceea Mântuitorul Hristos nu face referiri la religii, apartenenţă religioasă ci ne îndeamnă să credem în Dumnezeu, în Creatorul suprem a celor văzute şi nevăzute. Cuvintele lui Dumnezeu exprimă Adevărul divin, sunt vii și atotputernice. Acestea ne întăresc, mângâie, vindecă, sfințesc, ne ajută în lupta împotriva celor vicleni, a ispitelor și în biruirea răului. Valorile morale precum: munca cinstită, adevărul, dreptatea, omenia, politețea, întrajutorarea, etc., trebuiesc cultivate, în permanență, aplicate și respectate în viața oricăror comunități și națiuni.

Dezordinea, fărădelegea, violența înmulțesc necazurile și neîmplinirile. Ce magnifică este creația Marelui Creator, Planeta Pământ putând asigura o viață frumoasă, demnă pentru fiecare locuitor. În loc să realizăm o comuniune firească, frățească între oameni, ne înarmăm, furăm și înșelăm dorințele și visele popoarelor. Încotro lume? Încotro omule?

Nu numai cei ce conduc destine ci, cred eu, fiecare om trebuie să se preocupe de soarta lumii, a viitorului. Nimeni nu are dreptul să schilodească viața, să desconsidere darurile divinității. Credința este cea mai puternică forță a omului în viață.

Credința nu poate fi impusă cu forța, de aceea este 3

liberă și nu trebuie să afecteze convingerile religioase ale altor persoane. De fapt îndepărtarea permanentă a omului față de Dumnezeu a făcut posibilă apariția marilor religii (creștinismul, iudaismul, islamismul, hinduismul, buddhismul).

Nu există religii superioare sau inferioare ci doar credințe religioase diferite, care pot coexista pașnic. Trebuie să înțelegem că fiecare dintre noi este creație divină, și că indiferent de apartenența religioasă, suntem toți copii lui Dumnezeu.

Creştinul respectă toate celelalte religii, culte religioase, confesiuni şi consideră că indiferent de convingerile religioase trebuie să existe înţelegere şi respect între toţi oamenii planetei, pentru pacea şi bunăstarea naţiunilor lumii. În România, minoritățile etnice au cele mai multe drepturi și facilități și sunt garantate prin lege și asigurate în fapt.

A fi cetățean al Europei, om planetar nu poate exclude apartenenţa la un popor, la istoria de milenii a națiunilor, la credința de milenii a străbunilor. STOP! Sufletul nu e de vânzare, nici spiritualitatea proprie, nici cultura românească! Țările, națiunile bogate ale lumii, puternic dezvoltate economic ar trebui să sprijine și țările înapoiate, să le sprijine evoluția în propriul lor spațiu geografic, în cadrul frontierelor naționale.

Sărăcia, analfabetismul, crizele, boala, corupția, violența sub toate formele nu asigură un trai mai bun, stabilitate și fericire. Un NU hotărât împotriva anarhiei, terorismului, imoralității!

Problemele umanitare ale lumii pot fi soluționate în mod pașnic și numai prin solidaritate și omenie se va realiza un nou și strălucit viitor lumii.

Pace, frăție, demnitate!

TRĂIASCĂ ROMÂNIA! TRĂIASCĂ ÎN VECI LIMBA ROMÂNĂ!

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

ISTORIE VECHE Dr. Michaela Al. ORESCU ARIENII EURO-INDO-EUROPENI Cei mai vechi locuitori ai Europei, pelasgii, au creat o civilizaţie, conform prof. Marija Gimbutas de la Universitatea din Los Angeles, California, arheolog şi istoric, începând cu cel puţin 7000 î.Hr., civilizaţie care s-a dezvoltat în primul rând în Spaţiul Carpatic, cel care asigura condiţiile de supravieţuire în timpul şi după ultima Glaciaţiune Wűrm.

S-au extins cu vremea, ca păstori, agricultori, negustori, în toate direcţiile, propagând, odată cu deplasările lor, credinţele, miturile, dezvoltarea culturii, a terapeuticii dar şi a tehnicilor.

Erau cunoscuţi şi cu nume de: arimani, arimi, arieni, rami, rumi, arimaspi, arimphei etc., uriaşi blonzi, cu ochi deschişi la culoare, cu pielea albă, purtând plete bogate. În Transilvania de astăzi era centrul (şi subcentrele) lor religios, politic şi militar, conducătorii lor având, la începuturi, şi aceste atribuţiuni religioase, politice şi militare. Aceşti eroi civilizatori au ridicat populaţia prin cunoştinţele lor şi pentru aceasta au fost zeificaţi, primele generaţii constituind pantheonul unei credinţe politeiste, reprezentată de Uran, Saturn, Rhea-Cybele (Mama Mare), Hermes, Apollon, Artemis-Diana, Ares-Marte ş.a. Fiecare zeu confirmat în Pantheon, avea unul sau mai multe atribute, reprezentând manifestări ale Naturii sau pe cele social-culturale: Uran patrona ştiinţa timpului, respectiv astronomia, Saturn reprezenta înţelepciunea, Apollon patrona artele şi chiar sanctuarele religioase, Rhea-Cybele - Mama Mare domina scrierea, rezervată sanctuarelor şi templelor – mai târziu, Artemis-Diana era zeiţa vânătorii, a Naturii şi a pădurilor care ocroteau sanctuarele.

Cu timpul, pantheonul politeist a evoluat în monotheism, recunoscându-se un singur mare zeu, Zalmoxis, care iniţial fusese Saturn şi al cărui nume a fost preluat de marii preoţi care s-au succedat. La unele popoare înrudite, regele şi-a asumat rolurile de mare preot şi judecător suprem şi desigur, conducător al statului şi al oştirilor.

Credinţele evoluaseră de la matriarhat la patriarhatul asumat de războinici şi în lupta pentru putere dintre marile preotese şi marii preoţi, care 4

şi-au asumat puterea judecătorească şi pe cea a deciziei asupra războaielor şi păcii.

Pelasgii europeni, începând cu cei care populau Spaţiul Carpatic, cel nord-dunărean şi nord-pontic s-au extins în bazinul mediteranean, Asia Mică, spre Asia continentală (prin acei arieni conduşi de Rama, au fertilizat civilizator întreg spaţiul dintre Europa şi Asia, ceea ce a avut loc la cca. 5000 î.Hr., pe când pelasgii aveau deja o scriere (evoluată, de fapt, în 3 faze: pictografică, ideografică – simboluri – şi alfabetică). A se vedea Tăbliţele de la Tărtăria – pe Mureş – 5500 î.Hr.). În urma unor conflicte religio-sociale care au avut loc în India (de fapt între sacerdoţi şi conducătorii războinici, pentru puterea supremă), într-o Indie cucerită treptat şi civilizată (a se vedea “Ramayana” şi “Mahabharatha”), o parte dintre războinici şi conducătorii lor au fost expulzaţi şi sau îndreptat spre Europa, pe două căi: de la Indus până spre valea mijlocie a Dunării, un spaţiu de cca. 5000 km, parcurs în timp şi cu opriri temporare sau definitive, până la Marea Caspică, pe acest parcurs punându-se şi bazele civilizaţiei naţiunii persane, proces desfăşurat timp de 7 secole, ca şi ţinutul Kambudgiei, care l-a avut drept conducător celebru pe Cabyses. (Nicolae Miulescu, “Dacia, Ţara Zeilor”, Colecţia TRIKA).

Un grup mai mare, format din triburile Sekas, Paradas, Daradas şi Kiratas s-a stabilit în apropierea lacului Drangiana.

Primul istoric care a menţionat câteva secole mai târziu aceste triburi a fost Herodot.

Toponimia locurilor este evocatoare: Dara, Sunia, Siraca, Margiana, Cyreshata, Phra (Pura) ş.a. menţionate de istorici. Aceste triburi au constituit baza pe care s-a format naţiunea persană, apoi statul Persia, în a doua jumătate a primului mileniu î.Hr. Aici se strecoară o eroare în valoroasa lucrare a lui N. Miulescu, menţionată mai sus. El acordă credit părerilor unor istorici care considerau în secolul trecut că persanii erau strămoşii arienilor. Desfăşurarea evenimentelor, în spaţiu şi timp a demonstrat clar că arienii plecaţi din Spaţiul Carpatic european erau strămoşii persanilor plecaţi din India, la sfârşitul mileniului IV. î.Hr. Nicolae Miulescu a găsit dovezi privind triburile Odras, Dravidas şi Cinas, care au sosit în Europa: Odrasii au fost viitorii Odrizi menţionaţi de Herodot (IV. 32). Tribul Dravidas s-ar fi stabilit pe văile Savei şi Dravei şi ar fi denumit Drava.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Tribul Cinas, constituit din Kshatryas, a parcurs bazinele Cerna-Timiş-Bega.

Tribul Kshatryas (Kynetes) din tribul Cinas, ajungând în Peninsula Balcanică, împreună cu Odrasii, Dravidas şi o parte din Daratas, au călătorit în susul Istrului (Dunărea), până au ajuns la gura Cernei. De aici, s-au îndreptat spre nord, sau rugat la Marele Sanctuar închinat lui MahaDyane de pe înălţimile de pe lângă Mehadia de astăzi, apoi traversând apele spre Valea Timişului, s-au stabilit la Lugoj-ii (râul Luganillor) şi în împrejurimi, creând o nouă aşezare.

Rejahul Indra-Dyuana s-a angajat pe un drum spre nord de Marea Caspică. Grupul condus de Asvapati a urmat ţărmul sudic al Mării Caspice, unde s-au dezvoltat după şapte secole, ca perşi, în apropierea Parţilor şi a Mezilor, proveniţi din Spaţiul Carpatic-danubian-pontic, ca şi cei care au dezvoltat civilizaţia Mesopotamiei, Babiloniei, Feniciei, Siriei, filistinii, care au dat numele Palestinei.

O parte dintre migratorii excluşi din India, au pornit în sus, pe valea Cyrus-ului (Kura), printre înălţimile subalpine ale Caucazului şi Pontului Euxin (Marea Neagră), au traversat Crimeea (Kersonesul Tauric), până în stepa ucraineană, apoi urmând “Drumul Zeilor” (Exampeos – marcat de megaliţi), au ajuns în Spaţiul Carpatic şi s-au stabilit între Mureş şi Someş. Aceştia au fost consideraţi strămoşii agathyrşilor (scyţilor), menţionaţi de Herodot.

(Lib. IV. 5-10).

Ceilalţi au mers de-a lungul râului Araxe (Aras), au urmat ţărmul sudic al Mării Negre, au trecut prin strâmtoarea Bosfor (Bosphorus Thracus), în Thracia, unde i-au lăsat pe Shatri.

(Herodot VII, 111-112), apoi cu marea în partea dreaptă, au traversat Dunărea şi au ajuns la păşunile înalte din Munţii Făgăraş şi Bucegi.

(Nicolae Miulescu, “Dacia Ţara Zeilor”).

Rajahul Brasiva-Sola s-a stabilit în Ţara Bârsei şi a dat numele său aşezării Braşov de astăzi.

Râul Vedea şi Dealul Varta, semnalează originea lor, vedicul “Varta” însemnând “ţară”, “pământ”.

Bibliografie: -

Nicolae Densuşianu – “Dacia Preistorică”, Ed. Meridiane, 1986 Nicolae Miulescu – “Dacia Ţara Zeilor”, colecţia TRIKA 5

Ben Todică: Ecoul Mioritic

Şi azi când simt mirosul de drob de miel îmi aduc aminte de colinele noastre, de văile şi munţii plini cu turme de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi şi căpşuni sălbatici care creşteau din abundenţă în pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o colibă în care intram şi observam curios obiectele trebuincioase la cele de zi cu zi şi la prepararea produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una lângă alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea zărul. Mama mergea întotdeauna dis-de-dimineaţă la piaţa de peste drum ca să cumpere urdă proaspătă şi smântână. Primăvara, când se topeau zăpezile şi răsăreau ghioceii, apăreau ciobanii în piaţă să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil ca mine tot acest spectacol în care se intersectau vocile oamenilor cu glasuri de animale ori ciripit de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca în final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate pentru câştig si pentru o masă îmbelşugată de Paşte, provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi, bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.

Noi, românii trăim de mii de ani în armonie cu pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE ÎNGHEŢURI (întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem legaţi de perioada anilor de aur ai omenirii).

Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian Blaga îi spunea lui Mircea Eliade că noi, românii, nu putem fi decât o cultură minoră: “Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă» copilăria.” Desigur că marii filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam prin prisma intelectuală. Însă, dacă e să ascultăm ce ne spune Petre Ţuţea despre un laureat Nobel şi o bătrână de la ţară, «În faţa lui Dumnezeu, bătrâna e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare,» putem afirma că există o maturitate culturală în „ingnoranţa‟ omului simplu, pe care

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o recunoască. Cultura unui neam se maturizează prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru care lipseşte în vest datorită distrugerii nucleului familial. Aborigenii din Australia nu au limbă scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani cultura pe cale orală, prin cântec şi dans, prin obiceiuri şi tradiţie. Dintotdeauna părinţii au crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism prin care cultura s-a transmis, in timp ce în vest, membrii unei familii sunt încurajaţi să trăiască separat şi independent, tăindu-se astfel firul continuităţii. De aceea, în vest avem spaţii fragmentare sau specializate şi ca atare ele sunt rupte de evoluţie, nu au timp de maturizare ca şi cel Mioritic. În ziua de azi se observa tăierea acestui cordon ombilical cultural in cazul noilor generaţii.

Emigraţii şi-au păstrat identitatea datorita acestei continuităţi ancestrale. Tradiţiile culturale au fost conservate mii de ani, impregnate în ADN-ul românului precum vremurile în inelele din trunchiul copacilor. Eu am supravieţuit în occident datorită limbii şi a culturii părinţilor şi strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi fost un spectacol Shakespearian. Forţa cuvântului în limba părinţilor are un efect vindecător.

Emigranţii români au reţinut spaţiul Mioritic prin limba lor, prin mâncăruri şi muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Am creat familii noi, case de cultură, cluburi culturale şi sportive, şcoli în limba română, biserici, ziare şi reviste şi chiar biblioteci, am înfiinţat posturi de radio şi televiziune în limba română. Am organizat expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la serbări câmpeneşti invitând musafiri din alte culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă prin Departamentul românilor de pretutindeni şi am realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu instituţii de acasă.

Ca român adevărat nu te poţi lipsi de spaţiul Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de vântul nemilos al timpului şi vremurilor care, încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine, ar însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din suflet. Sunt unii care spun că ei nu sunt români şi îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi printre noi! Iar cei care nu înţeleg maturitatea culturală a neamului lor din mândrie sau presiune comunitară sunt destinaţi unei evoluţii culturale cicatrizate sau în cel mai trist caz, deformate.

6

În balada Mioriţa, ciobanul care nu răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate şi înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre etern, dezlipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în casele emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi bunicilor noştri, în port şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din priviri, în cântecul şi îndeletnicirile noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în creativitatea şi contribuţia noastră la societate, în gândurile şi rugăciunile noastre.

Spaţiul mioritic este în fiecare cuvânt românesc care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt ocrotit. Sunt acasă împreună cu părinţii mei.

Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei şi continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic este legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul mioritic este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am deschis ochii la sânul mamei, Dumnezeu a fost inspirat să creeze pământul cu spaţiul Lui mioritic.

E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de floare şi un dor.

Dacă nu ar fi fost limba română, aş fi murit de mult în exil.

Năstase MARIN: Şi totuşi…UNIREA (gânduri răzleţe)

Se apropie Ziua Limbii Române şi eu mă gândesc tot la UNIRE. De ce, Doamne?..Când spun Limba Română, spun români. Şi când spun români…ce mai spun?.. oftez…De ce , Doamne?..

De atât amar de vreme, basarabenii vor şi ei să aibă cetăţenie română, dacă altceva nu se poate. Şi „fraţii” lor, românii din România, se fac că le dau.

Cu ţârâita. Îi ţin la cozi interminabile. Pe la Iaşi…pe la Galaţi…pe la… Am aflat de la TVR că statul român vine în ajutorul lor.: îi invită la Bucureşti să le „rezolve” cererea. De ce nu, la Timişoara? Sau la Arad, ori Satu-Mare? Acolo să

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

se ducă sutele de mii de basarabeni, să obţină „cetăţenia română”. Să cunoască şi ei Patria MUMĂ. Unii zic că ar fi mult mai bine să „mişte” statul român vreo sută-două de funcţionari, pe la Chişinău, pe la Cahul, la Soroca şi în orice fund de Basarabie, şi acolo să le dea cărţile de identitate de…români. Nicht organization! (ar spune neamţul de la Cotroceni, omul lucrului bine făcut…dar nu spune).

Cică, în firea românului ar fi individualismul. Săl laşi în apele şi-n treaba lui. Când i-a strâns Burebista la un loc, de a realizat Dacia Mare. au făcut ei ce-au făcut şi l-au lichidat. I-a mai strâns el, Decebal, dar degeaba. S-au simţit în largul lor abia după ce i-au părăsit romanii.

Atunci au rămas în „naturelul” lor mai bine de o mie de ani, chiar călcaţi de atâtea hoarde străine. Ei, în obştile lor răzleţite, cu horele… cu doinele, cu obiceiurile şi tradiţiile lor, cu portul lor, dar mai ales cu…limba lor. Dacă i-ai fi întrebat: de când vorbiţi voi limba asta, mă? S-ar fi uitat lung la tine şi ţi-ar fi răspuns sictiriţi: de când ne-am pomenit, băă! Pentru că toate alea, ei le-au…pomenit din tătă-n fiu, din mamă-n fiică. Târziu, mult mai târziu, s-au găsit nişte deştepţi să le spună că limba lor se trage din limba latină, că ei se trag din Traian şi Decebal, de parcă…(Doamne iartă-mă!) ăştia doi ar fi trăit împreună. Mult mai târziu, s-ar fi găsit nişte savanţi (cică, români) să le spună că limba lor, nu este a lor, că toate cuvintele pe care le vorbesc provin de la toate neamurile care le-au „călcat” meleagurile, sau de la neamurile vecine, că mai au ei şi nişte cuvinte de „origine necunoscută”, de care, nimeni nu ştie unde le-au auzit. Că ei, românii, nu au nici un cuvânt creat de ei, ci toate vorbele din graiul lor le-au auzit de la alţii.

Dar s-au găsit nişte cercetători englezi care au observat că toate simbolurile de pe vasele de la Cucuteni se regăsesc în cusăturile de pe straiele lor şi au exclamat: domnule, românii ăştia trăiesc în România de mai bine de opt mii de ani!! Alt învăţat irlandez a spus că: „nu limba română se trage din limba latină, ci invers. Numai „savanţii” români au rămas tot la trăznăile cele vechi şi ţin cu dinţii de falsurile lor istorice.

Să revenim tot la…Unire şi să mă-ntreb de ce nu şi-au dorit-o românii. Uite, d-aia! Ei şi-au făcut stătuleţe…micuţe, micucele. Târziu şi le-au făcut mai măricele, dar tot separate, deşi vorbeau aceeaşi limbă, deşi aveau aceleaşi obiceiuri şi 7

acelaşi port, adică…aceeaşi istorie. Ei erau moldoveni, munteni şi, când li se căşuna la domnitorii lor, se luau la harţă şi se războiau între ei. Când te uiţi în istorie şi-l vezi pe Matei Basarab cum îl snopeşte în bătaie pe Vasile Lupu, te întrebi: cum răcneau oştenii lor pe câmpul de luptă? Bineînţeles, în limba română (dă-i, mă!), altfel nu s-ar fi „înţeles”.

Las‟ că şi în Sfatul Ţării, boierii divaniţi cârteau şi ţeseau intrigi împotriva domnitorului, tot în limba română. Câte trădări nu s-au gândit şi s-au şoptit în limba română!..

Străinilor le-a convenit de minune „firea” asta a românilor. Aşa au putut să-i „calce” cu uşurinţă şi să se joace cu soarta lor, după bunul plac. Numai că prin anii 1850, tinerilor români le-a venit ideea să se unească. Asta nu le-a convenit puterilor europene, chiar dacă aveau interese diferite.

Dorinţa lor era clară: ţărişoarele astea să rămână „ţărişoare” cu orice preţ. Însă, la insistenţele acelor români luminaţi, le-au acceptat dorinţa, cu o condiţie: ţările lor să se unească, dar să fie conduse fiecare de un domnitor ales de locuitorii respectivei „ţărişoare”. Ştiau ei ce ştiau (românii ăştia se vor război permanent, chiar uniţi, şi până la urmă tot se vor separa). Nu ştiau, însă, că românii, tot din firea lor, sunt şi păcălici, din neamul lui Păcală. Aşa au ales domn în fiecare „ţărişoară” pe acelaşi om. Asta a fost Unirea cea mică. Unire cu păcăleală, dar Unire!

Unirea cea Mare nu s-a mai făcut cu păcăliciul, ci cu multă suferinţă şi sacrificii. Cu suferinţa întregului neam românesc. Atunci a fost mila şi voia lui Dumnzeu. Când i-a auzit cântând: treceţi batalioane române Carpaţii! Dumnezeu a lăcrimat, şoptind blând: în sfârşit, iată-i pe fraţi, dornici săşi aducă fraţii acasă! I-a lăsat, totuşi, să sufere, să priceapă toţi că Ţara este Acasă, unde toţi să se adăpostească şi să trăiască împreună. Şi Le-a dăruit biruinţa-n lupte, Le-a întărit iubirea de frate şi I-a adunat Acasă pe toţi. Atunci ACASA lor se făcuse rotundă, cum spusese ăla micu (trăiască România dodoloaţă!). Doamne, şi toţi vorbeau limba română, chiar şi cei de alt neam, cărora leau spus că le respectă drepturile şi-i consideră fraţi. Atunci, în credinţa lor dreaptă în Dumnezeu, şi-au încoronat regele şi regina lor cea înţeleaptă, în Catedrala Reîntregirii Neamului… Ce clipe de vis...de Iubire şi Lumină lină, revărsate peste Ţară!.. A fost!..Pe urmă, ştim ce-a mai fost…Istoria a răstignit Basarabia, Bucovina de

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Nord şi o parte din Transilvania. Dar atunci, Dumnezeu ni L-a trimis pe mareşalul Ion Antonescu. Ultimul mareşal al armatei române, ultimul erou, ultimul mucenic al neamului, pe care-l hulim la ordinul altora, făcându-l criminal de război. N-a avut noroc, sărmanul!.. Măcar memoria lui să o respectăm şi să nu-l mai hulim.

Să-i plângem în noi nenorocul neamului nostru şi să-i ducem flori, ca oricărui erou, la…Offf! Nici măcar un locşor nu are, unde să-l plângem!

Nu-i nimic…măcar a rămas Ardealul la sânul Patriei. Bieţii români din Basarabia!..Câţi au fost surghiuniţi prin gheţurile Siberiei şi stepele Kazahstanului?..Ne tot gândim la suferinţele altora, la holocaustul lor, dar despre suferinţele celor o sută şi optzeci de mii de ofiţeri şi soldaţi, luaţi prizonieri la 23 aug. 1944, şi duşi în Siberia, de suferinţele basarabenilor deportaţi, de ce nu vorbim? Doar au fost ai noştri.

Odată cu dispariţia celor doi monştri ai secolului douăzeci, Pactul Molotov-Ribentrop a devenit caduc. Ţările baltice şi-au revenit la independenţa dinaintea acestui Pact, numai românii nu şi-au revenit din buimăceală. Ca viţeii scoşi din ogradă la păşune: stau ca bezmeticii în poartă şi se întreabă: de ce să părăsesc ţarcul? Şi aşa s-a născut „ţărişoara” Republica Moldova pe care toate marile puteri ale Europei o aprobă şi „respectă”, unde nu se vorbeşte româneşte, ci…moldoveneşte (să te cruceşti, române!). O, biată Limbă Română, plângeţi umilinţa la care te supun câţiva netrebnici! Noroc că scriitorii basarabeni şi alţi români luminaţi ai Basarabiei te iubesc cu patimă şi ei, (nu românii din România), au avut primii iniţiativa să te sărbătorească în august. E bine că le-am urmat exemplul să-ţi aducem omagiul pe care-l meriţi. Cu toate că…

Atâţia agramaţi te pocesc cu rumeguşul lor, atâţia snobi ţi-au agăţat la gât franţuzismele, englezismele şi atâţia „deştepţi” îţi murdăresc cristalinele înţelesuri, otrăvindu-ţi limpezimea cu încâlcite englezisme, de ai ajuns o biată cerşetoare 8

romglezită, sperietoare de grauri, că românul de rând nu te mai recunoaşte şi nu te mai înţelege.

Să nu mă-nţelegi greşit, doamnă Limbă Română, că nu sunt supărat pe fii tăi dacoromâni, care au învăţat atâtea limbi străine. Bravo lor! Să fie bine primiţi în ograda acelor limbi. Dar în ograda ta, să aibă bunul simţ să vorbească pre limba ta. Însă…iartă-i, Sfântă Doamnă a Neamului nostru, că sunt copii proşti! Ei nu-şi dau seama că veşmintele nobilului tău grai trebuie purtate în lume cu mândrie, dacă vor să fie respectaţi şi consideraţi români. Că limba română este buletinul lor de identitate în orice colţ de planetă. („o, vorbiţi, scrieţi româneşte, pentru Dumnezeu!”, spunea odată poetul).

Iartă-mă, Sfântă Limbă Română că, în loc să-ţi aduc flori la sărbătoarea ta, vin cu lacrimi şi cârteli. Nu sunt un morocănos, ci sunt puţin trist, că românii sunt aşa cum sunt, că Maica noastră România nu este aşa de dodoloaţă pe cât este de frumoasă şi bogată, dar cu fii săraci, veşnic dezbinaţi şi împrăştiaţi prin lume. Fii, care, ajunşi pe meleaguri străine, îţi duc dorul şi când au ocazia, te vorbesc cu drag şi mândrie, că eşti atât de „dulce şi frumoasă”, „ca un fagure de miere”, cum au spus poeţii, îngerii tăi.

Bucură-te, sfânto, că românaşii tăi te iubesc şi te preţuiesc mai mult, atunci când trăiesc prin străinătăţuri şi te vorbesc atât de rar! Tu eşti balsamul dorului de Ţară şi lacrima sufletului nemângâiat. Tu eşti ombilicul care-i ţine legaţi de meleagurile natale. Şi când te vorbesc, sufletele lor cântă şi îţi aduc ofrande. Primeşte-le, Sfântă Limbă Românească, şi alină-le dorul de tine! Şi mă iartă pe mine, umil slujitor al tău care te iubeşte cu patimă, că am scris ce am scris, tocmai de sărbătoarea ta! Pentru că o iubesc şi pe Maica România, tristă că fiii ei nu sunt uniţi, că „sunt săraci, plini de nevoi” şi mulţi împrăştiaţi prin lume, parcă la sânul ei nu şi-ar găsi un trai liniştit.

De ce, Doamne?

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Im memoriam Ion N. Oprea - Să n-o uităm pe Silvia Lucia Podeanu ( Novaci-Gorj) și bijuteriile sale Fiică de ceferist, născută la Focșani, în iunie 29, 1942, împlinise 73 ani, era încă tânără, zic eu, din părinți Floarea Rauca și Mărgărit Tudor, al cincilea copil din cei șapte ai familiei, toți realizați intelectual și socio-profesional, unii din băieți lucrători în diplomație ori ca ofițeri superiori în armata română, Silvia Lucia Tudor, strălucită profesoară de limba română, căsătorită cu medicul chirurg Grigore Podeanu, stabiliți la Novaci-Gorj încă din 1965, au fost împreună 44 de ani, până în 2008, când a rămas doar cu amintirile soțului.

Dobânditoare a gradului de profesor, cu lucrarea Folclorul obiceiurilor în legătură cu moartea, în zona Novaci, studiu publicat şi în anul 2004 în volumul Izvoare de frumuseți – datini, obiceiuri, ritualuri, care a certificat calitățile sale nu doar în cercetarea folclorică, ci și potențele de înțelegere și însăilare în cuvinte alese a ceea ce-i “spuseseră” Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu…

Poeta a fost printre primele condeie care a aderat la inițiativa noastră de realizare a unor antologii cu lucrări literare, pe o temă dată și a publicat consecvent,catalogul frecventatorilor evidențiind-o. În cadrul Cenaclului, stimulată de atmosfera de muncă de aici a acceptat îndemnul şi elanul necesare realizării propriilor și apreciatelor bijuterii lirice intitulate Anotimpurile iubirii, volum de poezii, 157 p., închinat soțului ei, Nicu, debut în domeniu, promovat de Primăria orașului Novaci și Consiliul local care i-au sponsorizat editarea în 2011 şi alt volum, tot poezii, 368 p., Lumina unui gând, în 2012, dedicate părinților, fraților și copiilor ei. Ambele au fost publicate de Editura Cetate Deva. Cele două volume au fost susținute, recomandate cititorilor şi favorabil apreciate în scris de către colaboratorii Cenaclului nostru literar la distanță, printre care prof. Camelia Nenciu, dr. Iulia Gabriela Șerban, înv. Jane Margareta Tudor, prof. Mioara Niculescu, prof.

Ileana Șandru Troi şi prof. C. Voiculescu - în revista Pietrele Doamnei, noiembrie 2011, Curtea de Argeş -, ca şi de multe alte persoane aflate în evidenţa scrierilor proprii.

Au urmat - Grădina de sub cer, versuri, 192 p., destinate nepoților ei, 2013, Solstițiul de 9

vară, versuri și proză, 156 p., pentru fetele ei, Anca și Elena, 2014, ambele la Editura Armonii Culturale, Adjud, cu substanțiale și credibile prezentări și recomandări către cititori, făcute de Gheorghe A. Stroia, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe.

La aceeași Editură, Armonii Culturale, Adjud, cu vorbe de cumpănită apreciere, chiar și în versuri, semnate de Gheorghe A. Stroia, sunt editate încă două bijuterii, Tărâmul durerii,100 de pagini, cu mulțumiri domnului Mircea M., și volumul Versuri și proză, 84 de pagini, 2015, ultimul devenind expresia ultimei sale dorinţe, surpriza promisă de către cineva devotat din familie şi realizată prin regie şi editare proprie, chiar în ultimele momente ale vieţii.

Ca semn al prețuirii prieteniei eterne nu pregetă să amintească pe ultima copertă: “În speranța că prietenul pe care l-am dezamăgit acum mulți ani mă va fi iertat, am uitat și eu deziluzia produsă de cel de-al doilea prieten pe care am îndrăznit să cred că mi-l pot face”…

Rămâi așa cum ești!.... În loc de Prefață, își intitulează “panagiricul”, cuvântul de prezentare a operei și a creatoarei spuselor dintre coperți, unde totul se înfăptuiește nu de la sine: Părinte blând, nu știu ce-i dușmănia, Eu știu să recunosc doar Omenia, Iar dacă ei au sufletul pătruns De sentimentele ținute în ascuns, E treaba lor, nu e problema mea, Viața mi-e bună, a lor este … rea!

Ei nu văd nici lumina și nici cerul, Doar gândul rău le este adevărul.

Eu vreau să cresc, să gust doar din lumină Să râd, să plâng, să-mi fie viața plină, Să -mi cresc pruncii în credință Raiul să-mi fie-n sânge și ființă, Să fiu aproape de poala hainei Tale, Coboară de la Tine cuvintele-mi pe cale Și înflorește-le în versuri și povești…

Cartea prezentată este structurată astfel partea I, Versuri: Țara de nicăieri, cuprinzând șapte titluri, ultimele creații ale poetei, din ultimele zile : Lumina de-nceput, În acest nou timp, Tăcerea pietrei, Zborul, Țara de nicăieri, Primăvara, Lumi închise într-un fir de nisip. În ultimele Silvia mărturisind dar și întrebându-se, cum a făcut întotdeauna în viață: “În colțișor de minte, păstrez de mii de ani iluzii,/ Iar visele apar aceleași, la antipozi, spontan./ O, Doamne, ce știi Tu și noi nu știm și căutăm în van?”; partea a II-a, - Eseuri și poeme.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Eseuri și poeme?

Sunt mărturia ei, neevidenţiată de Editură, pentru ceea ce este Cenaclu literar cu membrii lui la distanță, probă a ceea ce spunea C. Hușanu despre Ion N. Oprea că își adună copiii acasă, lucru pe care îl fac și cenacliștii adunându-și ce au publicat în antologii și punând în propriile cărți: Greșim?

Aruncați-i pe poeți și Nota <coordonatorului> în volumul Românii așa cum sunt, 2011, pp.285-289, transpus aici p. 29; Divide et impera, Condamnat să iubești, Lanțul iubirii, 2013, pp. 143-146, aici p. 36; Valori impalpabile, Poveste din păcate adevărată – scoasă dintr-o ladă a amintirilor și Rara Avis, publicată în Cu prieteni, despre prietenie, 2012, pp.330-335, regăsite aici p. 42; Acolo s-a întâmplat minunea, Sub teiul din Copou, Lalelele, în Darul vieții: Dragostea, vol.I, pp.111-115, 2014, aici p.52; Lacrimi de sânge, Du-te dor, Rugă de seară, Sate pustii, Îndemn, Țăran, Țăran Român, în Dorul de-acasă, pp.337345, 2014, aici p. 59; Confesiuni - File dintr-un posibil Jurnal neterminat, Trepte existențiale, Autobiografie, În lungul drum, m-a bucurat lumina, Ai mai dori, în Viață, viață…, pp. 216222, 2015, aici p. 71 ș.u.

Este important ca Editura să precizeze unde și când au fost publicate inițial lucrările, viitorii cercetători folosindu-le precizările, mai ales că, parţial, Cuprinsul lucrării o face.

Membră a Ligii Scriitorilor, Filiala Gorj, ființă care și-a legat numele de Cenaclu pe care îl coordonez, Silvia scrie pe una din aripioarele copertei ultimului volum, avertizându-ne: “Din falnicul cireș de-odinioară,/ Rămas-a doar un ciot bătrân”…

I-am dat telefon duminică 2 august să o întreb de sănătate, să o întreb când îmi trimite lucrarea pentru viitorul volum antologie cu tema Nu Uita, Silvia era în agonie…

Luni, 3 august 2015, am primit vestea cea tristă: Ciotul, fără a fi prea bătrân, plecase.

Familia ne anuța că Silvia Lucia Podeanu în zorii zilei s-a desprins de tot ce este prietenie – prietenul meu – și a plecat la cele veșnice.

Cu speranța pe care și-a pus-o pe coperta ultimei ei lucrări literare de 84 de pagini, că Omul din om nu va pieri, și-și va acorda iar valoarea prin reevaluarea valorilor morale din care face parte și prietenia…

O optimistă a fost Silvia! Să-i fie veșnică amintirea şi Calea luminată de Bunul Dumnezeu!

10

Medalion liric Corneliu Vadim Tudor

Lumea se naşte, trăieşte şi moare..

Aud flori plângând, de sensibil ce sunt Nu pot să tund iarba – se ascunde-n pământ.

La televizor nici nu pot să privesc Să văd prădători în ospăţ nebunesc. În zorii de ziuă eu am insomnie La gândul că în abatoare-i urgie.

Că vite şi păsări sunt sacrificate Cu şocul electric, cuţite zimţate.

E-atâta cruzime în noi şi-n natură Din ochi îmi curg lacrimi şi sânge pe gură.

Mi-e milă de tot ce e viu şi mă doare Că lumea se naşte, trăieşte şi moare.

Trăim pe-o Planetă de jaf şi război Fă, Doamne, ceva, fie-Ţi milă de noi.

Există şi lumi unde nu este moarte Eu cred că-n Agartha, pe Venus, pe Marte.

Fii bun şi ne-acordă acelaşi regim Să fim ca şi Tine... Să nu mai murim...

Elegie pentru părinţi Unde sunteţi voi, părinţii mei?

Ce n-aş da să vă mai văd o dată!

Aţi murit de tot, sau sunteţi zei Rătăcind pe bolta înstelată?

Astăzi sunt celebru şi bogat N-am de ce mă plânge, am de toate Fie Domnul veşnic lăudat De mi-ar da şi-un strop de sănătate.

Ce folos că scriu şi câştig bani?

La ce bun politica înaltă?

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Eram fericit în primii ani Când am fost, cu toţii, laolaltă.

Casa era plină de copii Nu ştiam ce-nseamnă supărarea N-aveam noi prea multe jucării Nu ştiam ce-i muntele, sau marea. Însă gustul vieţii era bun Râdea-n soare iarba după ploaie Jubilam de Paşte şi Crăciun Puneam cele mai curate straie.

Plutea, ca un duh, în mahala Farmecul discret al sărăciei Îngerul cu spadă ne veghea N-am fost sclavi păcatului trufiei.

Voi ne-aţi îndrumat să ne rugăm În genunchi, aşa cum se cuvine Lui Iisus credinţă să-I jurăm El să ne înveţe ce-i mai bine.

Lui să-I mulţumim înlăcrimaţi Că nu ducem lipsă de nimica.

Două surioare şi trei fraţi Inimi mari, ce n-au ştiut ce-i frica.

Azi dau filmul vieţii înapoi Să pricep secretul casei noastre: Se rugau părinţii pentru noi Domnul să ne scape de dezastre.

Nu există scut mai minunat Decât rugăciunea cea smerită Şi o viaţă fără de păcat Iar răsplata fi-va înzecită.

Le spun tuturor să fie drepţi Din puţinul lor să facă daruri Toţi ateii cred că sunt deştepţi Însă dracul i-a jucat la zaruri. Îmi e dor de cei neprihăniţi De la ei îmi iau şi azi putere...

Unde sunteţi voi, părinţi iubiţi?

Mă primiţi la masa de-nviere?

Elena ARMENESCU

Taina graiului Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit si cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6), Să fie prinsă viață din nevăzute fire Împletite drăgăstos în ADN, în genom Să crească templu pentru suflet – OM! Esență profundă, mister adâncit în celest Rămân dincolo de înțelesul rupest Graiurile, ca taina din pântecul matern Când pruncul prinde miezul din etern.

Scânteia divină ce-o porți în sine Coboară prin tata și mama, verbine De aceea limba mamei, limba de rai E pentru fiecare împărătescă -n grai. Înțelepciunea , tăcerea, plata răbdării Pe înălţimi de sunet din cântecul mării Le asculți, iar Plaiul Muntelui îți va da Trâmbițată de vânt, biruința și gloria. În țara părinților, cu legende și mituri Cu mânăstiri și mulțime de schituri Găsești cărarea ce sigur te conduce Spre Poarta Paradisului, prin Cruce.

Graiul matern ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(Geneza)“.

Născut, puiuțul cuibărit în scutec Simte primul alint, întâiul cântec E graiul mamei, aromă sonoră Smirna și tămâia din prima oră.

Ea are-n glas susur de pâraie Iar în privire iubirea-i văpaie Crânguri de vise, adiate de vânt Boabe de mărgăritar în cuvânt.

11

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Din dor de dor se-apleacă smerit Peste pruncuțul abia adormit Cu glasu-i de miere îi cântă ușor Cântec de leagăn ocrotitor.

Sub adierea cântului meu, măslinii Înflori-vor pe munte…

S-a ofilit gheizerul zorilor în petala de crin, Nopţile oarbe dau roată, le aud În haită cum vin…

Necunoscuto cu pulpe de fum, nu veni, Nu te aştept…

L-a ascultat și ea cândva cântat De mama ei, ce-n zâmbet l-a -nvățat Sub raza soarelui, din neam în neam De-l caut, ajung la Eva și Adam.

Ghepardul amurgului pândeşte să-mi sară, Sângerând, în piept…

Răspunsul pruncului prin gângurit Dă mamei forță, tăria de granit. În vorba-i lină, e doar lumină În depănare, culori se-mbină

…Muşcăm pătimaş, încă muşcăm Din arşiţa acestei vârste…

Apoi, balade și doine de demult Vin spre tine-copil, ca un tumult Se-aștern în suflet ca sărbători Le porți în inimă până ce mori.

Ruga lui BRÂNCUŞI în faţa Coloanei – axis mundi Ora et labora Eu nu ştiu, Doamne, cine sunt Dincolo de crucea din Cuvânt – În Timp ori în afara lui Cu umbra-mi bat în ceruri cui…

De graiul mamei ți-e sufletul plin Doar în graiul mamei primești alin În graiul mamei Domnul ESTE Aurul vorbei, încântătoare poveste!

Ţâşnind spre matca Orion În care veşnicia-şi are tron, Pironul îndoielii îl tot sui În cosmicul rădvan hai-hui…

În limba mamei e veșnic primăvară, În poiana graiului vocale cântă, zboară În graiul mamei, te rogi smerit mereu În graiul mamei vorbești cu Dumnezeu!

Ci vine din văzduh Măiastra Cu trup-elice din albastra Genune a Duhului Sfânt Din care mă-ntrupez şi cânt…

Dan LUPESCU

În Altair, pe Marte, pe Pământ Îmi caut umbra – alter cânt – Chipul dintâi să mi-l ascult Mai sus de-al mumelor tumult… În mugurii stării de taină – Magică pălărie, haină – Mă fac adesea nevăzut Chiar mie însumi, crivăţ mut…

INSCRIPŢIA DE ARGINT Muşcă amiaza cu colţii de foc, Muşcă din aurul acestei clipe – Pasărea zenitului mi-aduce un strop Din roua luminii…

Sângeră bolta răsfrântă-n aripe…

În Timp ori în afara lui, Bolta galactică descui…

Sub curcubeul din Cuvânt, Şti-voi, Hristoase, cine sunt ?...

De unde vin ? Încotro merg ?

Bour heraldic, inorog sau cerb, Ţăruş de lacrimi, stâlp-clepsidră, Furcă a infinirii, vie cariatidă ?…

De trei ori te-ai dat peste cap, Nelinişte-a mea, târziu ivita-i fermecata grădină.

Nu te întoarce, dragoste, de aici nu mai scap…

Mă priveşte cerbul cu nestemata în frunte…

12

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Doar dacă ai paşaportul la tine române Sau Prometeu de-ar fi să-ncerce Să lumineze naţiile române!...

Vasile GROZA

Hai români, ne-ajuta graiul Ce-i românesc de la-nceputuri oameni buni!

Când Prutul era Prut precum la egipteni e Nilul E graiul nostru cel de la străbuni Să ne unim români, acum ne este timpul!

GRAI ROMÂNESC

Ionel MARIN

La naștere ursitoarele te-au preaslăvit Când gângureai firav vorbe nespuse În leagănul cuvintelor te-ai cuibărit Și trâmbițele istoriei dat-au de veste Că limba românească se născuse Un adevăr grăit nu o poveste S-au adunat plăieșii dintre munți, dealuri și văi Și au pornit o horă-n bătătură Aici in vatra strămoșeasc-a țării, fiii săi Dând vestea unul, altuia din gură-n gură.

Rădăcinile Patriei Aici, în glia străbună m-am născut Zâmbind bunilor părinţi, bucurându-mă De mângâierea şi dragostea românilor…

Simt şi acum paşii copilăriei, foşnetul lin, Al Putnei, Siretului, freamătul codrului…

Aici în patria Dacilor, am învăţat să preţuiesc, Graiul minunat al bunicilor, să visez Şi să iubesc istoria neamului românesc.

Patria coloana infinită a zborului meu, A fraţilor, a voastră dragii mei, nu este, Nici prin vis de vânzare, de umilire…

Nu a fost inutil sacrificiul milioanelor de români, Nu poţi lăsa ca alţii să dicteze la tine Acasă.

Trează să ne fie memoria şi aprinsă Candela, Pe veci sfântă limba noastră românească.

Patrie să nu taci, ajută-ţi fiii şi viitorul, Urmează sfinţii şi eroii şi martirii, înfrânge Pentru întotdeauna pe duşmani, trădători şi…

Deschise porţile doar pentru cei ce-ţi vor binele.

Nu vă îndemn să porniţi în pribegie, să căutaţi, Pâinea zilnică în lumea largă, ci dimpotrivă, Aici în România, să ne zbatem să recucerim, Redutele pierdute din slugărnicie, laşitate, Indiferenţă, uneori şi prin nepedepsita trădare…

Putem dragii mei, uniţi şi cu ajutorul Domnului, Să construim, pe temeliile Patriei, un destin, O societate a armoniei, a dragostei şi sfinţeniei…

Și astfel graiul nostru românesc E-n fiecare casă-un lucru sfânt Până si păsările carpatine îl iubesc Este icoana, cum rodul din pământ Slavă ție grai dulce românesc Ce-n lumea toată tu nu ai hotare Ești pe pământul tău cel strămoșesc Slove de aur, lumină și culoare!

MEDITAŢIE LA PRUT De ce vă legaţi de Prut tot timpul?

Considerându-l ca piatră de hotar Mai bine istoria să o-nvăţaţi Că nu el este vinovatul Istorici, voi lipsiţi de har De-aceea România azi e-n două părţi Malurile au ele vreo vină?

Sau apa ce curge-n Dunărea cea mare Că-n ea s-a născut şi botezat limba română Cea hărţuită de voi tot timpul în teroare De la Prut încolo nu se mai trece De la Prut încoace nu se mai vine 13

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

timp”, despre care avem a revedea cercetările lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Victor Kernbach, Romulus şi Mircea Vulcănescu, ş.a.m.d,, dar şi al câtorva sceptici – Diogene, Nae Ionescu, Em. Cioran fiindu-ne, nouă, românilor, îndeajuns! Dacă Cioran a optat pentru „ locuirea sub acoperiş” – ca labirint suspendat…, Noica preopune ascetismul epifanic al habitualului – peşteră- colibă ascetică, cu scop de re-întemeiere a paradigmei artehipului …labirintic. Ruperea de lumea decadentă prin fiirea ei în ceea ce am numi „ omul proiectat în real” ( labirintul proiectat în existenţa fără-nceput-şi- sfârşit) – este dilema dualităţii genial analizată de Mircea Florian în „ Recesivitatea ca structură a lumii”.

ESEU Eugen EVU - Omul care scrie (II)

Labirintul fiind unul dintre reprezentările (eline), esenţiale al omului antic, celui arhetipalesenţial, este reprezentat grafic ca un creier uman. În alte părţi ale lumii, el corespunde mandalei.

Cartea ( biblioteca, vezi Umberto Eco) este ea însăşi un Labirint, o reproiectare ( unitate în diversitate) – a psihicului uman, dacă vreţi în cheie aristotelică-, sub sentinţa „ Cunoaşte-te pe tine însuţi”… Subînţelegem această cunoaştere ca implicit una a Sinelului Lumii, vezi şi „ Alchimistul” lui P. Cohello, al „ luminismului resurect”. Atribuită oracularului, aşadar unei revelaţii mistice, sub efectele psihedelice ale emanaţiilor sulfuroase de la Deplhi…- revelaţia lui A fi este una plurimanifestată istoric, este ecuaţia dintre id- entitate şi Fiinţă. Scriitorul este tipul empiric, versus scribul livresc, cel ce scrie cărţile din cărţile altora, disimulând de fapt un „ plagiat” al cunoaşterii depozitate, aşadar destinată consumismului, hranei preparate de alţii.

Autenticul creator, ca şansă, este cel al cărţii trăite, ca labirint propriu, dacă vreţi Chivot pe umeri, purtat, sau dacă vreţi Graal. Toate fiind simboluri ale Re – LIGIO; refacerea Legăturii sinei umane cu Sinele Divin, ubicuu şi incognosecibil. În filosofia neo- modernă, Constantin Noica repropune o auto-cunoaştere revelatorie în paradigma zalmoxeeană, epifanică, îndepărtat precreştină. Aici labirintul de profunzime este peştera iniţierii, întru „înviere”, este de fapt peştera lui Platon, celuilalt cod antic, prefigurând itinerariul metafozic…Cheia este „ieşirea din 14

„Cunoaşterea livrescă” pare-se este una ce duce la suprasaturaţie de teorii epuizate deja, însă care impregnează foamea de a şti şi a comunica şi celorlalţi, uneori sentenţios- vanitos- fanatic, de fapt asimilările altora, nu odată de tip patologic, autodestructiv, adică de a face apostolat modern impunând modele, evangheliare mai mult ori mai puţin apocrife.. Astfel de opere fac ravagii în actualitatea noastră, precipitând o agitaţie apocaliptică ( revelation, aşadar revelaţie, dezvăluire de sine ca sine al lumii) ci nu sfârşitul lumii) – aşa cum vedem / trăim în acest abnorm zbuciumat schimb de secol şi mileniu ( ! ).

Intuitiv întâi, apoi treptat conştientizându-mi propria-mi cale prin scrierea poeziei, în primul rând, dar şi prin cântec, sau observarea tuturor arte ca replici ale lui „ homo religiosus”, animalului religios definit de Eliade, temporar atent la Lucian Blaga sau I D Sârbu ( ci nu numai) – am ştiut despre mine că sunt genul autocunoaşterii empirice, experimentale, totul pornind de la o zestre din paideuma natală, a genomului, din spaţiul Muntelui ce odinioară şi mereu va avea dimensiunea sacralităţii, una diferită de cea piramidală, deşertică, exilată în culturile de tip egiptean, post ebraic. Resurecţia de acest tip a început prin primele-mi cărţi de poezie „ Muntele Mioritic” ( Facla) şi „ Soarele de andezit” ( Sarmizegetusa Reggia) editura Militară. Apoi am confruntat o respingere a stigmei „ învinsului de tip „ conspiraţie fratricidă”, din balada – cheie a Mioriţei, iar apoi o irepresibilă repudiere alungare a mitului manoleic, de sorginte balcanică, al sacrificiului păgân sincretizat în ortodoxismul bizantin, Ana lui Manole, ucisă în numele „ ctitoriei” în mod tragic – nedorit, de Meşterul ( unealta ) lui Negru Vodă- tiranului,

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

care „ dedică operă Cerului ( ?!?) - manipulânduşi meşterii mari, „ calfe şi zidari” ..

Ba şi mai criminal şi substituit „divinităţii poruncitoare” de tip CANIBAALIC, sărmanul Manole re-grecizat …cu Kiril şi Metodiu hiclenie ! – Satrapul Negru Vodă mi-a fost relevat în comunism drept model al dictaturii ce maimuţărea sloganele teze şi comportamentul „ conducătorului” aşa cum patologia materialistdialectică glosează obsesiile de tip maniacal, în acest caz „ mesianismul”. În „ Aspecte ale mitului”, ( 1966) , am avut acest sens corect al lucrurilor din scrisul lui Mircea Eliade…

Comportamentul Liderului activistic- apostolul roşu, era „ inspirat” paradoxal din precreştinism şi sionism, recte din Noul Testament, desigur, întors pe dos, confiscat cu scop al „ sacralităţii misiunii” , în profania istoriei. Ceauşescu asta striga pe stadioane, în congrese şi pe alte meridiane : „ Pacea lumii „, „ Epoca de Aur” a …omenirii !

Aspiraţia de libertate şi gândire Senină (…) – a fost orizontul de aşteptare al mulţimii, numai că acele mulţimi s-au comportat aşa cum le-a conspectat Gustave le Bon: „ feminin”, desigur, fără a discrimina aici simplicitar chestiunea. În acest context aveam să înţeleg cum orice utopie – în dogmă sau în doctrină - ideologie,- are ceva latent sadomasochist, şi că cele şapte Frici ( spaime) ale umanităţii) – sunt repetabile în condiţia umanului cel „ pedepsit” a trăi ( genomic) mai puţin, deoarece Creatorul a regretat că l-a întocmit pe om” …( Genesa, V.T.) . Un apocrif al patriarhului Enoh afirmă că „ scrisul cu apă şi funingine” a fost iniţial un act rebel, inspirat de unul dintre cei 200 de „ îngeri” care au coborât pe Muntele Hermon…Aşadar, omul iniţial avea o şansă de a se emancipa prin iniţiere şi anume prin „ cunoaşterea livrescă”, a-şi „ stoca” cu scop de progres uman arbitrar (!) – memoria, inteligenta dobândită ! Era un act rebel de tip luciferic, aşadar. Oarecum astfel având şansa recuperării condiţiei ab initio, al speciei adamice.

Homo cogitans este dual cu homo cogitans, între cele două „ dimensiuni”, conflictuale, se agită mereu ieşirea din Labirint. Labirintul aşadar ne este Harta genomică, una a Căii Regăsirii, a trezirii în lume. A re-înţelege prin propria-ţi operă- carte- trăită, va fi iluminare şi bucurie de afi, consolare de a primi viaţa ca un Dar şi a te perpetua prin urmaşi. În ceea ce mă priveşte, nu am ieşit din dilema parabolei lui Iov: după ce un părinte îşi pierde tragic, „ prin proba credinţei”, 15

familia iubită, ca Tatăl uman ce este, iar mila Domnului îi redăruie „ fii şi fiice”, ( o serie nouă, sic,n) – sunt nedumerit: în urma unui pariu cu Diavolul !) – ca la un joc de cărţi, Domnul nu are ÎNŢELEGEREA divină a OMULUI CREAT ( ca rob sau Fiu ? ) şi a înspăimântătoarei, animalicînjositoare suferinţe ca PĂRINTE, de a-şi fi pierdut familia ( nu atât avuţia) – şi a faptului că CEI UCIŞI erau ALŢII decât CEI ce au urmat, ca „ mângâiere”…

Nu am fost pentru „ livresc” sau „ fragmentarism” în gestul meu de a scrie literatură. Mi-am trăit cărţile, le-am dus uneori în eroarea de a „ conceptualiza”, însă ceva din interior m-a readus – e drept, epuizat,- la cărarea pe care mă simţeam mai sigur, fără spaimele care ne macină diferiţi dar aceleaşi, vieţile.

Patria? Patria e în noi sau nu este deloc, există în mulţi o patrie uitată, o uscăciune a pulsaţiei originii. O patrie materială – condiţionată prin naştere - şi o patrie a Fiinţei, care ne dă bucuria extactică uneori, rareori, de A FI, dacă nu cedăm bio- sistemului organic, omului bio-chimic. Uneori, credinţele fundamentaliste sunt mari laşităţi, în individ şi în societăţi.

Dar cum să ne consolăm ipocriţi, că murim, trăim murind, asta este ! Dacă am trăi „ ceva mai mult”, cât să ne fericim de nepoţii şi strănepoţii noştri, fără a le oferi urâciunea demenţei semnele şi a agoniei viermuitoare ( remember IOV !) …poate că ar merita să credem că suntem Fiii iubiţi, nu urmaşii lui Cain…

Am căutat în labirintul propriu, al cărţilor mele TRĂITE, o patrie vizibilă, cea care palpită misterios în NOI, înainte de a accede – recuperatoriu – metafizic sau cum vreţi - spre una Cerească.

Vorbeam înfierbântat cândva, cu un poet cvasi livresc, însă şi auto- conflictual patologic, despre „ a rămâne sau a pleca, a te retrage din competiţie sau a interveni printr-o altă soluţie”,cum Dumitru Velea conspecta un roman al acelui: „ Semne particulare”…

Eufemicul personaj Eufim,…” parafrazându-l pe Noica „ „ mincinos este cine nu crede „ ) Perora în delirul rece al neantizării : „ Există o împlinire fără înveşnicire”…

Iată ce a infestat fiinţa în regimul totalitar şi a produs tot soiul de „ sintezişti”, „ directori de conştiinţe”, etc. Mutilare sau automutilare ? Cred

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

că ambele, un binom al blamatelor de drept efecte ale „ ciolateralelor” farmacon tradiţionale,despre care scrie un studiu recent Andrei Oişteanu ( Narcotice...). Labirintul fiecăruia ne este şansa ori ratarea Ioviană a condiţiei; iubind patria materială, o vom regăsi şi pe aceea a minţii, văzută cu duhul. Însă nu prin oglinzi, care sunt oarecum oarbe.

Omul care scrie…, azi, este unul de mâine. Cu noroc sau fără noroc,…labirinturile – cărţile sale, pot fi „ plăcute Domnului” – ca ofrande, însă e de dorit- dăruit să le oferim spre ÎNFRUPTARE întru existenţă morală prin patos şi empatie, celor dragi, eventual chiar celor o vreme duşmănoşi: nu Icar este soluţia, însă, ci zborul ca Sine, pe verticala nesupusă orizontalei din Cruce.

Domnul Eugen EVU născut pe 10 septembrie 1944 în Hunedoara este: scriitor, publicist, eseist, poet de valoare naţională şi internaţională, fondator a mai multor reviste de cultură, neobosit promotor al literaturii și culturii române.

Domnul Eugen Evu a publicat peste 50 de volume de poezie, eseu, teatru, jurnale, literatură pentru copii, numeroase articole, studii, cronici literare şi de artă, interviuri în reviste de cultură şi de artă, în ziare locale şi centrale.

Pentru întreaga sa operă a primit numeroase premii şi diplome naţionale şi internaţionale.

Este membru de onoare al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Artă din Oradea; Cetăţean de onoare al judeţului Hunedoara, al oraşului Hunedoara, ambasador cultural al regiunii Hunedoara. Felicitări maestre pentru valoroasele realizări literare obţinute în cele peste patru decenii dăruite literaturii şi culturii române.

Sănătate şi bucurii pe măsura sufletului dumneavoastră mare şi minunat!

LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI!

GEORGE PETROVAI Omenia şi inimoşenia – armături ale caracterului fiecărui muritor Pe bună dreptate se afirmă că geniul şi idiotul sunt egali în faţa lui Dumnezeu – fiind creaţiile Lui, pe amândoi la fel de mult îi iubeşte. Cu următorul mic adaos, care are darul de-a fi esenţial: Numărul 16

mult mai mare al săracilor cu mintea şi duhul în comparaţie cu cel al înzestraţilor, ne arată cât se poate de limpede direcţia în care înclină cumpăna atotbunătăţii divine, aşa cum de altminteri (fireşte, niţel edulcorat) citim în Biblie despre numărul nesfârşit de mare al nebunilor (Stultorum infinitus est numerus).

Adică aproximativ ceea ce în cuceritorul său limbaj poznaş, va spune scriitorul George Orwell în romanul Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Atâta doar că unele sunt mai egale ca altele...” Şi, adaug eu, e foarte bine aşa (ca lumea noastră, după opinia lui Voltaire, să fie cea mai bună dintre toate lumile posibile), având în vedere faptul că o mai mare densitate de genii şi oameni cu scaun la cap i-ar incomoda atât de mult pe închinătorii la idolul „Trăieşte-ţi clipa!”, încât aceştia ori s-ar îmbolnăvi pe capete, astfel statul fiind condamnat la cheltuieli mult mai mari decât banala (de-acum) risipă cu chiolhanurile şi festivalurile (nu şi cu furtişagurile), ori i-ar obliga pe mulţi dintre ei săşi facă singuri dreptate împotriva tuturor acestor încurcă-lumea, care habar n-au ce-i viaţa şi nu-i lasă nici pe alţii să şi-o trăiască pe a lor aşa cum le place, ori ar spori rata sinuciderilor în rândul celor mai înrăiţi hedonişti, lucru care ar aduce niscaiva atingere faţadei preoţilor şi pastorilor.

Prin urmare, dacă bogăţia minţii umane duce cu necesitate la mândrie, înstrăinare şi ură (vezi progresul armelor, de la cele albe până la cutremurătoarea grozăvie a celor de distrugere în masă, toate având ca scop înfricoşarea şi supunerea, urmate de neoînrobirea unor comunităţi din ce în ce mai mari), plinul inimii din cel mai sărac spirit se constituie în forţa de neînvins a apărării şi perpetuării vieţii pe planeta Pământ – aceea a pieptului gol împotriva glonţului, a binelui împotriva răului, a adevărului împotriva minciunii, a credinţei adevărate împotriva falsei credinţe şi necredinţei, altfel spus aceea a înfrăţirii omenescului spontan şi inepuizabil, doar în acest mod fiind capabil să facă faţă asaltului necurmat şi din ce în ce mai subtil al inumanului (a se lua aminte la foamete, alimentele infestate, poluare, crizele provocate etc.), fie că inumanul ia un chip ameninţător (acte teroriste, agresiuni făţişe), fie că ia unul perfid-înşelător de felul demagogiei democratice, al tratatelor politice impuse sau al înţelegerilor economico-financiare ruinătoare pentru partenerul naiv, docil şi temător.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Iar în complexa şi delicata structură a umanului, se subînţelege că omenia şi inimoşenia alcătuiesc însăşi structura sa de rezistenţă. Căci ele pătrund atât de adânc în fiinţa noastră, încât la nivel fizic, omul fără aceste însuşi fundamentale sau cu ele în suferinţă n-are cum să se împlinească, iar la nivel logico-semantic, avem de-a face cu un nonsens.

Iată de ce un medic neomenos (dintre aceia încă foarte mulţi, care văd această nobilă profesiune doar ca o şansă de îmbogăţire materială), respectiv un preot hapsân şi fără inimă, cam aşa cum la ora asta ni se înfăţişează majoritatea slujitorilor altarului românesc, reprezintă una din multele contradicţii împovărătoare şi demoralizante, ce au luat un alarmant avânt în România postdecembristă.

GEORGE PETROVAI Sunteţi la nemurire-n neuitare condamnaţi!

(Scrisoare deschisă către toţi torţionarii românilor) Fiecare popor cu faliţii lui. Noi, românii, îi avem pe torţionarii de ieri şi de azi, o foarte prolifică şi longevivă specie de ordin criminal, pe care de-a valma şi în parte trebuie să-i condamnăm – acum şi-ntotdeauna – la nemurire prin neuitare.

E drept că nu-i corect ca toţi aceştia, băgaţi în aceeaşi oală a crimelor împotriva poporului român, să fie răsplătiţi de neuitarea noastră cu aceeaşi dărnicie.

Căci una erau bandele dezlănţuite de evrei bolşevizaţi, care – în Basarabia şi Bucovina celui de-al doilea război mondial – atacau armatele româneşti (în ofensivă, apoi în retragere) şi ucideau prin fioroase torturi răniţii capturaţi (tot ei au aruncat în aer comandamentul unei divizii româneşti din Odesa!), încât mareşalul Ion Antonescu a fost nevoit să-şi protejeze soldaţii prin cetluirea isteriei evreieşti în cămaşa de forţă a ghetourilor, şi - desigur – cu totul alta este strategica ofensivă torţionară îndreptată prioritar împotriva românilor neaoşi şi cu dragoste de ţară, chiar la început, adică îndată după bolşevizarea forţată a României, prin vrerea-lege a alogenilor (Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Valter Roman, Pantiuşa Bodnarenko, Alexandru Nikolski etc.) şi prin nenumăratele cozi de topor autohtone (intelectuali oportunişti, securişti, 17

miliţieni, gardieni şi activişti), iar astăzi prin teroarea cu holocaustul tras de păr al impostorului Elie Wiesel şi al antiromânescului său institut, ce trăieşte, înfloreşte şi huleşte autenticul românesc cu banii românilor (vezi recent promulgata lege antilegionară), respectiv prin nimicitorul genocid social-economic, moral-spiritual şi culturalidentitar dirijat din lăuntrul şi din afara ţării, la care mult slăbita Românie postdecembristă tot mai greu face faţă.

Tot astfel, se impune diferenţa de conţinut şi formă dintre torţionarii moral-ideologici, adică cei de teapa semidocţilor generali Valter Roman, Pantiuşa Bodnarenko şi Nikolski, care prin autoritatea ce le-a fost încredinţată de Moscova, au organizat în România stalinizată Securitatea şi sistemul penitenciar, deportările şi delaţiunile, torturile şi – culmea inumanului – sinistra reeducare de la Piteşti, altfel spus vastul sistem concentraţionar al dictaturii proletariatului, şi torţionarii subordonaţi (de la simplii gardieni până la colonei) ca alde Alexandru Vişinescu, Ion Ficior, Petrache Goiciu sau Vasile Ciolpan (ca să-i amintesc doar pe câţiva dintre cei mai câinoşi comandanţi de temniţe politice), care – cu toţii zdraveni ca nişte tauri, bine plătiţi şi furajaţi, analfabeţi sau pe-aproape, ascultători de ordinele primite până la depersonalizare, adevărate brute prin zel şi vocaţie – reprezentau braţul efectiv al legii-ciomag, al schingiuitorului apărat de lege împotriva schingiuiţilor lăsaţi la bunul plac al fanteziei sale eminamente asasină.

Se spune că însuşi şeful satrapilor de la acea vreme, l-am numit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost într-atât de surprins că dinspre Regiunea Autonomă Maghiară veneau numai deţinuţi politici de origine română, încât se gândea foarte serios s-o desfiinţeze...

Iată de ce eu sunt cu totul de partea venerabilului Gheorghe Dima (născut la Sighet în 1922), atunci când acesta, în scrisoarea adresată lui Elie Wiesel, îi răspunde la întrebarea retorică privind deportarea evreilor din Sighetul anilor 1944, oraş aflat împreună cu tot Ardealul de Nord sub stăpânirea maghiară, îi răspunde, prin urmare, cu o întrebare devastatoare pentru toţi wieselenii, căci în ea arată acuzator înspre holocaustul roşu de sorginte bolşevico-iudaică: „Când ştiaţi că noi (românii, nota mea, G.P.) suferim aşa de cumplit, cum puteaţi să dormiţi bine la Paris, Florenţa, New-York sau Washington D.C.?”

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Visul din vis Poeme Vis la mal de mare, unde-am cunoscut iubirea de copil, atâta că nu puteam să mai respir, dar și pe cea de om matur, atunci când căsnicia-ţi dă contur, ca un destin invers de flutur, întăi, zbori și te-nveselesti, și-apoi, tot restul vieții, te târăști!

Dormeam, sau nu dormeam, în chinurile facerii unui vis, poate așa se nasc visele în paradis!

Apăruseși, cu o ceată de gălăgioși, foarte tineri și frumoși.

Unii mă priveau nedumeriți, alții, păreau a fi, încă, smeriţi.

Așteaptă de la tine să le dai idei, abia așteaptă să devină zei!...

Măi omule, trezește-te!...

Nu ești bucuros, te văd preocupat, nu este precum m-am așteptat, ziceai tu, strângându-mă în brațe,... scuturat.

Zeul zeilor te-a ales, ţi-i-a trimis să te ajute, să te faci înţeles!...

Hm!...

Tocmai, le-am primit pe-astea toate, nu în vis, ci în realitate, de la niște oameni, nu niște zei, așteaptă de la mine să scriu pentru ei, să le fiu şi saltimbanc și demiurg, să curg pentru ei, să tot curg, din amurg până în amurg, să le dau semințe de vis, pentru a-şi crea, aici, al lor paradis.

Poţi avea totul şi-n cer şi pe Pământ?...

Să le leg împreună, nu ştiu cum,... mă bântuie-un gând!...

Nicolae VASILE

Limba care uneşte Dragii mei tineri, colegi de popor, nu stricaţi ceva de ce vă va fi dor!

Fără limbă, nu există popor, fără limbă, nu avem viitor!

Nu mai putem încape în micul sat natal, vom trece ţări şi ape, în… satul mondial.

Să fim IT-işti, să fim artişti, să cutreierăm lumea, ca automobilişti!

Dar, din tot ce veţi face, veţi avea doar un procent, mai mic sau mai mare, cât eşti de inteligent.

Cândva, veţi dori din ceva să fiţi cineva, ce veţi face, dacă nu va mai exista?...

Ca români, din ceva, vom avea mereu tot, din limba română, să ne fie al unirii suport!...

18

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Cum am ajuns să fim atât de indolenți, De anesteziați și adânc în nesimțire îngropați ?

Mereu găsindu-ne în lume printre repetenți Și-i de neînțeles cât am ajuns de retardați.

Ioan Vasile INDRIGĂU (Timişoara)

Dar iată că și Vlaicu a mai murit încă o dată, De astă dată fiind jertfit în Munții Apuseni Într-o pădure ce încă nu a fost vandalizată, Și-atât de dragă unor demni români, bravi ardeleni.

LIMBA

La orele acelea șefii, pitiți prin restaurante Alături de bacante și-n cercuri de Varani, La mese îmbelșugate cu vinuri și languste Puneau la cale planuri ticăloase de golani.

ROMÂNĂ

Limba Română trebuie respirată cu fiecare bătaie a inimii.

Bucurați-vă toți, cei de aici sau de oriunde, de aerul înalt al frumuseții Limbii Române!

Și încă alți neisprăviți, vasali din turma lor, Tembeli umflați ajunși în funcții mult prea mari, În loc să-și facă treaba, să sară în ajutor, s-au dovedit a fi doar niște jalnici găozari.

De-un sfert de secol nimic n-am învățat, Parcă am fi rămas niște copii neînțărcați Și cumpărați cu vorbe, în Cameră și în Senat Ajung numai jigodii, hoți de țară, ticăloși, ratați.

Limba Română ați sorbit-o cu primul supt de la pieptul mamei, EA vă este în sânge și o aveți veșnic în izvoare și în apele Dunării.

Bucurați-vă Români de limpedele Limbii Române!

Sânt țări mai mici decât un colț de Românie Cu oameni fericiți ce trăiesc bine și corect, Au legi adevărate, se bucură de viață și se știe Că sânt în lume respectați, nu-i doare nici în rect…

Limba Română se cere întinsă pe felii din spice galbene de grâu, Anafură în sfințite Altare.

Bucurați-vă toți, cei de aici sau de oriunde, de gustul Limbii Române!

Pe-aici ne vor chema cât de curând la vot Mulțime de Partide cu vorbe dulci și îmbieciuni, Gândiți-vă un pic , nu vă lăsați prostiți de tot Pentru că sigur sânt capcane, vechi minciuni!

Limba Română trebuie păstrată în voi necontenit.

EA nu se vinde și n-are preț.

Români, de aici și de oriunde în lume, respirați, sorbiți și împărtășiți-vă din Sfânta Limbă Română!

T R E Z I Ț I – VĂ

Treziți-vă urgent români din crunta agonie Și nu mai fiți încă o dată atât de cascăcioși; Aveți puteri enorme să ridicați o altă Românie, Dar mai întâi debarasați-vă de găunoșii ticăloși.

ROMÂNI!

Avem tot mai puțini chirurgi într-o săracă Românie Și în direct privim neputincioși cum unii mor Căzând din cer cu niște avioane de hârtie; Ce fel de oameni suntem ? Ce popor ?

19

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Tu îmi vezi din ceruri orişice greşeală, Tot ce-i faptă bună, tot ce e negreală.

Dă-mi puteri, Iisuse, să-mi înving povara, Sufletul să-mi fie ciocârlie vara,

POEZIE Cristian Petru BĂLAN

Să mă-nalţ la Tine-n fiecare clipă, Ca să--Ţi simt iertarea blând cum se-nfiripă. Îngerii Luminii dă-mi-i sprijinire, Să-mi arate drumul către mântuire.

Dă-mi tărie vieţii să rezist la toate, Dă-mi înţelepciune, milă, bunătate; Dă-mi curaj şi forţă să lupt pentru Tine, Să-ţi vestesc Cuvântul către orişicine, Să Ţi-l port cu cinste către lumea-ntreagă, Să-i ajut pe alţii să Te înţeleagă.

Dă-mi putere, Doamne, dă-mi şi iscusinţă Să-i ajut pe-aceia frânţi de suferinţă.

IMNUL UNIRII ROMÂNIEI CU BASARABIA Din Tisa pân' la Nistru sună...

Al Ţării glas poruncitor: El se transformă-ntr-o furtună Care ne-nalţă ca popor !

Chiar de-o fi ca răii crunt să mă zdrobească, Legământul Crucii n-o să mi-l clintească !

Pentru toţi duşmanii ce-mi fac aspră soartă, Bunule Părinte, eu Te rog, mi-i iartă!

Porunca Patriei-i sfinţită De Ştefan Vodă şi Mihai...

E timpul de-a fi re-mplinită De-aceea, vin' alături, hai !

Doamne, de la mine nu-Ţi întoarce Faţa, Ţie-Ţi dărui gândul, inima şi viaţa !

Mila Ta cerească blând să mă cuprindă, Iar credinţa-n Tine mai viu să se-aprindă…

Avem un ţel în România Scris de străbuni cu sabia: Să-i re-tregim de grabă glia Redându-i BASARABIA !

Binecuvântează robul ce supus e, Fii slăvit de-a pururi, Bunule Iisuse !

AMIN !

Ea- i tot MOLDOVA noastră blândă, Tărâm de vis şi frumuseţi, Cu fraţi români plini de izbândă Şi-ai lor vecini bravi şi isteţi.

GLOBALIZARE Din tenebre adânci, impenetrabile, Ei fac gargară cu conștiința noastră, Ei ne înfig în trup dejecțiile malefice ale creierelor lor incandescente; Ei ne pun în gură zăbale de ghimpi și hățuri electronice, dirijându-ne-n turme dezorientate; Ei ne atârnă de gât fericiri otrăvite de plumb...

Ei dau drumul haitelor de câini hămesiți ale crizelor elaborate, să incite etniile mapamondului bulversat.

Ei le adulmecă prăbușirile acestora construindu-le cavouri pe care să jubileze țopăind pe munți de valută.

Ei construiesc abatoare electronice de masacrare a

Refacem ROMÂNIA MARE, O ţară demnă-n plin avânt...

Noi, prin UNIRE şi ardoare, Vom face raiul pe pâmânt !

RUGĂCIUNE CĂTRE MÂNTUITORUL NOSTRU IISUS HRISTOS Bunule Iisuse, cu adânci suspine, Slujitor nevrednic, cad smerit la Tine, În genunchi şi-n lacrimi, vin şi-Ţi cer iertare Pentru multe rele şi păcate-amare!

20

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Dintru începuturi,către mereu Prin ocrotirea divină.

spiritului uman, Ei planifică războaie, păci, lideri, victime, eroi, eroine, cine, unde, când, cum, cât, câți (câți să fie și câți să nu fie).

Ei proclamă că mulți înseamnă gloată și-s periculoși, greu de supus; că puțini înseamnă neputincioși, dar robi valoroși.

Ei cer să fim cu toții aliniați sub firma lor luminoasă: Corect Politic...

Ei - Big Brother, noi - Small Stupids, idioți drăgălași și utili...

Ei - maeștri demonici de șah pervers, mânuitori de regi, de regine, de președinți reeligibili; noi nebuni, pioni, cai sterilizați, cu căpestre pe bot; Ei - planificatori de E-uri, de aspartamuri, de fluoride, de prafuri tâmpitifere, Ei - plantatori de antene cu semnale inteligente, cu energie propulsată și kilobiți liniștitori de spirite agitate, Ei ne schimbă pretutindeni macazul destinelor noastre, Ei sunt Constructorii Secretoși, fondând Ordinea Dezordinii Mondiale!

Ei ne transformă în numere cu legitimații de trei cifre cu cozile-n sus; Ei ne sapă pretutindeni gropi uriașe, acoperite cu covoare subțiri de iarbă și flori, invitându-ne să ne bucurăm de frumusețea lor....

Ei, Ei, Ei - adică... Dânșii!!... Dumnealor!: Monștri invizibili, ascunși în buncărele de la porțile infernului!

Iar noi? Noi... până când?

Că-i timpul să strigăm cu voci de trăznet şi vulcani ţâşnişiţi din miezu-ntregii Terre încinse de păcate şi ură, de voi prefabricate: "Destul, v-ajunge !

Sosit-a timpul nostru-acum !

DESTUL !!"

Drumul de veacuri cu sfinţi Ori veri scăldate-n lumină, Minuni împlinite care îmbină Aduceri aminte cu dor de părinţi.

Limba română,crâmpei Renăscut de sub ziduri de piatră, Carpaţii,care,spre ceruri arată Loc de şedere n-au cei mişei.

Lupte,victorii,morminte ades Brăzdează cuprinsul,speranţa neînfrântă, Altarele sfinte-n biserici cuvântă Lumina din suflet străluce intens.

Limba română dintru vechi răstigniri Îşi cere obolul din cronici de taină, -Popor de jertfă, prindeţi la haina Iarăşi mândria cu imne-n simţiri.

Victor ROTARU

LIMBA ROMÂNĂ Mă tot întreb în simpla-mi existenţă, Una cu una cum să facă doi?

Precum vorbesc pe ,,sticlă” şi oriunde Mulţi ,,docţi” ce de gramatică sunt goi!

Radu BOTIŞ

Corect ar fi ,,o oră”, ,,două ore”, Nu ,,doisprezece” cum zic cei ,,deştepţi”; Cum să salvăm gramatica română, Cu-aceşti inculţi şi cvasirepetenţi?

Limba română dintru vechi răstigniri

Necazul vine nu de la ,,prostime”, Ci de la cei cu multe facultăţi Făcute, cum nici Domnul nu mai ştie

Limba română Chivotul neamului meu, 21

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Prin ce mijloace sau pe care hărţi!

Stimaţi confraţi, români de pretutindeni La toţi mă adresez cu mult respect: Vă rog, nu mai stâlciţi a noastră limbă; Vorbiţi-o cât se poate de corect!

Pământul pentru el e-n toate Şi nimeni nu i-l ia din mână.

Trudeşte mult, din zori în noapte, Chiar dacă arşiţa-l doboară!

Nicicând nu spune „nu se poate” De este iarnă sau de-i vară!

VATRA ROMÂNEASCĂ Îşi duce traiul de milenii Şi nu-şi trădează legământul, Ce l-a făcut de-a lungul vremii Cu carul, boii şi pământul.

Întoarce-te române; Întoarce-te acasă, Căci celor ţări străine, De tine nu le pasă!

Să-i ridicăm, deci osanale Celui plecat din zori la coasă Căci din sudoarea frunţii sale Avem ce pune noi pe masă!

Gândeşte-n a ta fire Cu mintea-ţi înţeleaptă!

Nu la dolari şi lire Ci la cei ce te-aşteaptă.

Mămica şi tăticul Cu româneşti bucate; Bunica şi bunicul Cu zile numărate!

Mariana BENDOU

Dusul peste hotare Este un vis , fireşte!

Un ,,Eldorado” care Nicicând nu se zăreşte.

Munceşti trăgând la coasă; Nu-n ţara ta natală!

Dar când te-ntorci acasă Vezi curtea că e goală.

Limba româneascã S-a întrupat din veacuri neştiute Şi-au moştenit-o rând pe rând strãbunii Împodobind-o cu virtutea minţii Cu harul dragostei şi prin trudirea mâinii. Şi au numit-o “limbã româneascã” De la “românul” cel legat cu Cerul Urându-i viaţã lungã sã trãiascã Fãrã a-şi pierde seva şi misterul.

Au plâns-o în doine şi-au cântat-o în sãrbãtori Ca pe o mamã, fiicã, sorã; I-au dãruit proverbe, zicãtori Şi au strigat-o, bucuroşi, la horã…

Cu cine poate fi asemãnatã O limbã rudã cu tot graiul, Dulce la zis şi binecuvântatã Ce-şi duce liniştitã dorul, traiul?

Fie ca sã rãmânã-n pururi legãnatã La sânuri blânde şi pe mâini dibace, Între Carpaţi şi Marea Înneguratã, Simbol de omenie, crez şi pace!

Tătucul şi mămica, Nu mai le e aminte, Iar bunul şi bunica S-au dus la cele sfinte! Întoarce-te copile În româneasca-ţi vatră La cei ce ani de zile Au pus piatră pe piatră! ŢĂRANUL Când spui ţăran să te cutremuri...

El este talpa ce rămâne Indiferent în care vremuri, De-au fost creştine sau păgâne!

El este omul ce socoate Când pune grâul în ţărână!

22

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Deci dispărând, nu mergem în neant, Ci reintrăm în veşnic circuit, Şi iată cum într-un restaurant, Prin avatar, atunci m-am regăsit!

Anghel Hotu

Maria FILIPOIU

Coşmar Un vis urât, un vis ca un coşmar M-a transpirat enorm, m-a sufocat.

Eram pe o furtună marinar Când vasul, violent s-a scufundat.

La Nașterea Maicii Domnului

În coborâre către-al mării fund Eram înconjurat de peştişori, Şi m-a străfulgerat atunci un gând Care mi-a provocat intenşi fiori.

În oastea creștină revine sărbătoare La începutul anului bisericesc, Sfintei Marii de Dumnezeu Născătoare.

Precum a orânduit Tatăl Ceresc.

Un gând de a fi înghiţit rapid De-un monstru subacvatic nevăzut, Un fapt ce nu era deloc stupid În lume-aceasta din necunoscut.

Fecioară Preacurată, Maica lui Iisus, Slăvită-i pe Pământ și-n Rai Dumnezeiesc.

Aleasă-ntre femei, de îngeri mai presus, Ajută pe cei ce-n credință viețuiesc.

Dar n-a fost monstru, ci un grup de peşti Destul de mari, ce m-au înconjurat, Şi ca în fabuloasele poveşti, Flămândul grup, rapid m-a devorat.

Sortită să mă nasc la sărbătoare, Când Maica Mântuitorului s-a născut, Numele Maria purtând cu onoare, Pe calea vieții mi-a fost pavăză și scut.

Iar visul meu a mai continuat Văzând într-un năvod cum au fost prinşi, Apoi, într-un restaurant, la preparat, Servind ca hrană unor domni distinşi.

Pe roi de gânduri scriu mesaj înălțător La Nașterea Sfintei Fecioare Maria, Că în truda vieții mi-a fost de ajutor, Când suflet lăcrimând la Domnul se ruga.

În timpul mesei, graţios mâncând Unul din ei încet s-a ridicat Spunând, livid şi-aproape tremurând, Că „peştele acesta-i alterat”.

Când rugam Preasfânta, pașii să-mi îndrume, Forță și tărie îmi dădea-n ființă.

Iar Duhul Său m-a însoțit prin lume, Cu slavă îi trimit recunoștință.

Coşmarul meu acum mi-a arătat Că deşi-n vis eram un dispărut, Consumatorul nu s-a înşelat, Simţind ceva care i-a displăcut.

Din lăcaș de-nsingurare sufletească În versuri las grăitoare mărturie, Cu obiceiuri din lumea creștinească.

Pe-a vieții cale, moștenire să fie.

Acel ceva ce lui nu i-a plăcut Era ceva din mine prelucrat, Care-n acel moment am apărut În farfurie, metamorfozat.

În zi aniversară, din suflet smolit Fac rugă Preasfintei, să-mi ia soartă crudă 23

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Și-un dram de noroc să-mi dea în destin sortit.

Cu izbânda speranței pe-a vieții trudă.

Și credința-n suflet crește.

Când omul din lume pleacă Fără să se mai întoarcă, Cruce pe mormânt veghează Și nume pe ea păstrează.

Pentru pătimire din sufletu-mi pribeag, Revărsată în a sorții menire, Că parte n-am avut de ce mi-a fost mai drag, Las ploaia gândului să-mi inunde privire.

Spre a morților cinstire, Crucile din cimitire Cu busuioc se-mpodobesc Și morminte se primenesc.

Să-mi pot alunga coșmar de neputință Din viețuirea cu visuri efemere, Nădăjduind în miracol de credință, Voi duce speranța-n veșnica tăcere.

Toamna, frunza-ngălbenește, Semn că, vara se sfârșește.

Strugurii sunt buni de cules Și dragul inimii de ales.

Puțin câte puțin murind în orice zi, Cu lacrimă de tuș las zestre de idei, Cititorilor, când amintire va fi Raza gândului revărsat din ochii mei.

La o răscruce a vieții, Simbolul creștinătății Călăuzește spre bine, Când se reunesc destine.

Că doar o cruce va sta să amintească De soarta viețuirii mele pe Pământ, Aș vrea să dăinuie zestre sufletească De har dumnezeiesc, dincolo de mormânt.

8. Septembrie Din volumul ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

Sărbători sunt venerate De la naștere la moarte, Prin semnul creștinătății, Simbol al vieții și-al morții.

14. Septembrie Din anuarul ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

La Înălțarea Sfintei Cruci La Înălțarea Sfintei Cruci, Când curge mustul pe butuci, Cu har cinstește soborul Pe Iisus Mântuitorul.

Corneliu CRISTESCU

În recviemuri cântă sfinți, La Hramul Crucii dintre Cruci.

Preoți înalță cântare La a Crucii Înălțare.

Slăvite sunt patimi sfinte, De duhovnic sau părinte, Cum Iisus a fost chinuit Și pe crucea Sa răstignit.

PODUL LUI APOLODOR Dunărea, pe la Drobeta, curge molcomă şi-agale, Iar întinderea de ape, udă tot ce-i iese-n cale.

Cu botez de creștinire Se face mărturisire În Preasfântă Trinitate, Când case sunt botezate.

Malurile ei stâncoase se apropie-ntruna, Hotarele de pe maluri tânjesc, parcă, să-şi dea mâna.

Dunărea aici desparte, dar tot Dunărea uneşte Pe cei ce vorbesc în sârbă, cu cei ce zic româneşte.

Aşa este acum, fireşte, altfel a fost în vechime,

Iar de faci în rugăciune, Semnul de închinăciune, Minune se-nfăptuiește 24

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Dunărea-ar putea să spună, dar nu poate să exprime!

De-ar putea să povestească, câte nu ar putea spune, Despre dacii din vechime, geto-daci sau un alt nume, Cei sortiţi să se înfrunte cu armate de romani, Venite să-i cucerească sub comanda lui TRAIAN! TRAIAN NERVA, Mare Preot şi Tribun, Popoare ce-i stau-mpotrivă, rând pe rând, i se supun.

Pentru-a cuceri pământuri, bogăţii şi-un-ntreg norod, TRAIAN NERVA, la Drobeta, construi un mare pod!

Peste care, trecând ISTRU, centurioane de romani, Au supus această ţară, peste o sută de ani!

Toate astea au fost să fie, aşa s-au şi petrecut, Peste podul de pe ISTRU, Împăratul a trecut!

Că se ştie, până astăzi, din podul lui APLODOR N-a rămas deasupra apei, decât numai un picior, Ce tronează aici de veacuri, ca un semn de la romani, Pe acest pământ al nostru, de vreo două mii de ani!

Oare ce simbolizează? Oare ce mai vrea să spună ?

Neclintit, semeţ şi mândru stă în PATRIA ROMÂNĂ!

Este el un semn de-acela ce se pune la hotar, Sau împarte timpu-n două, între dulce şi amar?

A fost un sfârşit de eră sau un început?. Se poate....

Borna-piciorul de pod e SEMN de LATINITATE! Este semnul din istorii, este un certificat De-a românilor născare, de TRAIAN, însuşi, semnat!

Iar apoi, întors la ROMA, când TRAIAN s-a returnat, O simbolică COLUMNĂ, APOLODOR a durat.

Mărturii de peste veacuri, o COLUMNĂ şi un POD, Două documente-n piatră, pentr-un românesc norod!

Andreea Elena ION

TIMPUL Ceasul bate încet, timpul se grăbeşte şi nu ştiu dacă ploaia, aici mă mai găseşte, ori mă duc spre zări, cu trupu-mi aşteptat…

Nu mai ştiu, de stau, ori… dacă am plecat !

Nu mă-ntreba…

Nu mă-ntreba, copile, de ce e trist şi rece, ecoul… fără tine.

Nu mă-ntreba de ce mi-e tot mai dor de viaţă, când te văd jucându-te de-a omul.

Nu mă-ntreba nimic, îngere! zâmbeşte călătorului trecător şi întinde-ţi braţele spre umbra mea prelungă…

AI VĂZUT COPACUL? Ai văzut copacul din livadă, cât de frumos arată înverzit, când mugurul devine floare şi rodul este izvodit?

Ai văzut cum este, toamna, copacul multicolor, cum frunzele-i coboară uşor, în lumea lor...

Ai văzut copacul, iarna, cât e de singur şi de trist?

Dar zăpada îl îmbracă cu năframe albe, de vis.

El stă cuminte, aşteptând, să vină o altă primăvară, să mai treacă încă o vară, o toamnă şi apoi... altă iarnă, iar anii să se cearnă încet, peste copacul din livadă!

SCRISOARE Mi-aduc aminte cum visam în somn cerurile care priveau neobosite

25

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Şi-o caută toamna singur fiecare Prin umbra nopţii- doar o stea pătrunde…

la gândul meu, tot învechit, cu miros de smirnă şi de busuioc. Ţi-ar fi stat sufletul în loc dacă ai fi văzut ce zare albastră îmbelşuga toamna cu buburuze şi clopoţei de argint.

Nici îngerii nu se topeau în frunze coborând dezaripaţi în colţul meu cu vise, nici ploile nu-mi mai băteau la poartă, nici Dumnezeu nu mai striga.

Numai cuvântul, dornic de ispravă, se trezea, parcă amorţit, şi pleca hai-hui prin lume să vadă ce a mai risipit vântul bătut de soartă, plecat şi el, din umbra de zenit.

O, de câte ori i-am spus să stea în locu-i, liniştit, că pentru oameni nu este pregătit, dar el… el nu asculta de mine şi pleca, mereu grăbit!

Pilda crinilor Dacă ai zidit – cu greu, în ani de muncă, o casă Ea poate fi oricând dărâmată de o calamitate.

Dacă ţi-ai întemeiat cu grijă şi perseverenţă o familie Ea poate fi oricând distrusă de o tragedie, un capriciu sau un neavenit…

Dacă ţi-ai sacrificat energia şi harul unei profesii, O poţi rata oricând printr-o boală, o lege, o impostură Rămâne pilda crinilor biblici Niciun rege n-a fost mai frumos înveşmântat Deşi ei, crinii, n-au făcut altceva, decât să se lase în grija Domnului!

ANTHONIA AMATTI

Florian SAIOC îndemn să-mi citiţi în tihnă versurile rândurile ca şi cum mi-aţi pipăi cu vederea simţurile gândurile astfel vom ridica poate viaţa noastră bună ori nebună la pătrat sau la cub trăind-o împreună prin versul meu molcom sau iute de foc cred că ne-am putea trăi retrăi reciproc vieţile într-o spirituală comuniune ce ziceţi de două minuni într-una minune?

Drum de toamnă Frumoase-s potecile pierzându-se în nesfârşit…

Aşa imaginăm la început viaţa; Ne bucură şi-al Toamnei de aur colorit, Nici ridurile nu ne întristează faţa.

Timpul timpul vine înfulecă digeră totul şi pleacă lasă în urma lui elementelecumplită lighioană e timpul mereu nevăzut nepipăit măiastră pasăre ascunsă e timpul ne facem culcuş sub aripile sale sub care adormim ne-om mai trezi la capătul timpului să urmărim cu atenţie ce spun Calendele

Iată că brusc apare-o cotitură Plină de bălării şi gropi ascunse Nu ştim să ocolim stratul de zgură Ajungem în poieni cu aripi smulse Nu mai putem zbura, visând la rogvaivul Ce apărea mereu după furtună Nu mai pot înghiţi nici sedativul Iubirii-prevestind o vreme bună

fuga mi-aduc aminte de-o fugă nebună băteam în goană cercul meu care

Azi mergem, silit, pe o cărare Ce-a început de nicăieri şi duce spre niciunde 26

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

cândva strânsese butucul unei roţi de car fuga aceea cu cercul trece şi astăzi prin sufletul meu în sensul curgerii timpului cu copilăria cu tinereţile mele cu tot iar cerul acela parcă astăzi m-aleargă mai tare şi nu mă mai pot ţine după el-afurisitele astea de picioare au pus vremea în paranteza lor calcificată

în urmă cu decenii nebuneşte m-a smuls ca bruta din copilărie mi-a scrijelit pe frunte pe faţă câte-un rid iar ţâncul de atunci şi azi e invalid Poezii din vol. „La capătul Timpului (Edit. MĂIASTRA Târgu-Jiu-2014)

Marian ILIE

acuarelă în viaţa mea toate culorile aproape toate au fugit către gri s-au ascuns în gri-ul acela care poate îngurgita toate culorile sau pur şi simplu au devenit incolore un pictor mi-a spus cândva că albul şi negrul nu sunt culori dar viaţa dar moartea or fi pictorii însă nu mai pictează cu ele aleargă mereu zi de zi spre roşu spre-albastru spre galben spre verde spre gri

Copac Eu sunt seva acestui copac Nu simţiţi?

Curg prin vinele lui ca-ntr-o moară Negri zimţi Parcă vor să mă tragă afară Dar voi ştiţi Lemnul meu eu nicicum nu-l dezbrac

tristeţile-bucuriile tristeţile se lipesc mai greu de sufletul meu dar când o fac rămân neşterse peceţi bucuriile vin însă şi pleacă iar urmele lor dispar ca urmele paşilor de pe nisipul vânturat de Simun între bucurii şi tristeţi se-ntinde un fel de pustiucactuşi vipere vipie fata-morgana-viaţa-i foarte zgârcită cu toţi moartea se-ntinde galbenă cât ţine pustiul

Stai copace al meu fii fălos Verde fii Înlăuntru-ţi nu-i loc de dezastru Mă spetii Să-ţi acopăr fiinţa cu-albastru Şi-nfrunzii Străbătând Universul de Jos Dacă-n scorbura ta am păcat În frunziş N-o să fie să-ţi vin cu păcate Ci pieptiş Întru frunzele tale rotate Pe furiş Eu împlânt fulgerări de neant

alternanţă iubirea ah iubirea -nu i-ar pieri răsadulpe unde vede raiul îşi năpusteşte iadul şi iadu-i de folos că arde putregaiul să alterneze iadul de-a pururea cu raiul mereu eu între ele mi-am dus o viaţă traiul a fost şi pentru mine probabil un noroc că n-am căzut alături ci între-la mijlocşi n-am avut ca alţii de nici-o parte-a lor vreo pilă-cum se zice-sau vreun mijlocitor

Cântec de frunză Frunză verde-a mea de altădată Ce-mi foşneai pe trup ca-ntr-un copac Cum mai simt eu lumea asta-n roată Dacă tu mă laşi aşa sărac

invalidul aşa e timpul pare că bălteşte sau se repede ca o vijelie

Foaie verde frunză - zic - din crânguri În descălecat portocaliu 27

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

N-am mai fost nicicând atât de singur Şi atât de stors - de când mă ştiu

Când pândim arhangheli duşi către amiază Să sloboade-n lume vântul ce-l respiri

Şi zic frunză care cazi în goluri Peste muşchii ce-au săpat fântâni Cum mai bat eu calea cu ocoluri Să mă lăcomesc de dintre sâni

Iar în noaptea asta-n care-ţi simt Întregul Ca pe mine însumi respirând cuminte Zborul meu alături ţie n-are reguli Simte cine crede, crede cine simte...

Şi iar verde - zic - de frunză suptă Într-un anotimp de năruiri Cum să mă urnesc să plec la luptă Când sub ochii mei tu te răsfiri

De prea mult trecut Nici trucată viaţa îndeajunsă nu mi-i Ori negustorită în vreun târg banal Nici pe-o galaxie n-aş da blându-mi cal Vină - cum zic magii - chiar Sfârşitul Lumii

Frunză verde foaia mea cea albă Adăpost de joc de-a v-aţi ascuns Ai ajuns să mi te frângi sub talpă Şi să te înnăbuş am ajuns...

Curge Timp în urne - o alunecare De pământ din coasta ce-ntrupă femeia Desfid proorocirea magilor aceia Şi îmi port trecutul la oblânc - călare

Bulgăre gingaş de conştiinţă Azvârlit de îngeri în răsfăţ În grădini cu ramuri ce se-ntind să Mă-nvelească-n frunză cum m-agăţ

Zilele cad oblic - le primesc cu rugi Calul sur mă duce spre dumnezeire El ştie poteca desenată-n spire Şi urcăm aievea amândoi - năluci

Reaşez în mine Universul Grăunţos ca pulpa de gutuie Şi-mi reverberez în frunză Crezul Alungând miroazna de tămâie

Vor mai fi izvoare unde n-am ajuns Ceruri vor fi încă de bătut la trap Tresărim arare la câte-un blow-up Unde Timpul taine îşi va fi ascuns

Mă tocmesc cu vântul şi lumina Să mai bată-n trupul meu eteric Cade frunza de pe el iar mâna Parcă-mi şterge-o filă de-ntuneric

Undeva deasupra spaţiului ştiut Mânji din alte evuri iarba vânturându-i Fac popas o vreme gândul să-mi orândui Şi să-mi scutur trupul de prea mult trecut

Noaptea asta Noaptea asta trupul mi-l împart cu tine Şi-l scăldăm alene într-un praf stelar Sufletul îl ungem cu alint din imne De trecut pustiul - iarăşi - iar şi iar...

Nedea MĂRIOARA

Trupul tău - uitatul - te trădează tremuri Simţurile-ţi strigă-n spaţiul lor cel vast Ai visat incendii ai sfinţit totemuri Desenând pe ceruri zbor iconoclast Cum să scapi de ampla sinusoidare Cursă-n galaxia ce-ţi ţâşni prin pori Brâul său fotonic cetluit de soare Te-a atins pe buze şi ţi-a dat fiori

Şi va veni o zi…

Si va veni iar vremea-n care Chiar stelele cu tălpi de lună, Ne-or amăgi pe fiecare, Cu sărutări de mătrăgună.

Cosmosul din tine însuşi trepidează În pulsări trăite ca închipuiri 28

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Si va veni o noapte- albastră Când dezgoliţi pe trandafiri, Vor naşte mugurii-n fereastră Pe creştetul atâtor miri.

Si vor veni iar vremuri bune, Când vei dori de-atâtea ori, Ninsorile să ne cunune In pântec de privighetori.

Ion Ionescu Bucovu

În munţii Carpaţi

ritual de toamnă

Ce bine-i aici în munţii Carpaţi Cu urşii bruni şi cerbii lopătari !

Să simţi mireasma pinilor miraţi De libertatea câtorva sitari, Ce îndrăznesc să spargă calmul nopţii Si liniştea vacantă din trifoi.

Când dealu-şi dezveleşte copţii Dovleci cu miezurile moi.

Să vii aici, în murmur de izvor Să simţi răcoarea sărutându-ţi faţa.

Ai să te vindeci singur de-orice dor, Şi-ţi vei dori să vină dimineaţa, Cu melcii încălţaţi în struguri verzi, Cu gărgăriţe punctiforme roşii, Si să te-nţepi în coarnele de iezi, Şi-n loc de ceas, s-asculţi cântând cocoşii.

hai să ne luăm de mână şi să fugim prin toamnă cu amintirile strânse buchet, ne scânteiază ochii de fericire, tu o icoană, eu un profet. hai să ne recitim poemele vieţii şi să ne amintim cum a fost, să n-ascultăm ce ne spun poeţii, noi am trăit un vis la restant-post. tu veneai de departe, din visele mele, erai iluzia ce mi-o doream, eu veneam de neunde, din gânduri rebele, din lumea de vise ce mi-o cream. deschide întâiul poem al dragostei noastre acum când toamna hoinăreşte prin noi şi udă cu lacrimi o floare din glastre, nostalgice gânduri prin vânturi si ploi...

Timpul, ca o pradă Timpul, ca o pradă Muşcă insolent, Din umărul orei Castru somnolent.

Timpul ca o pradă, Timpul incolor, Fură din acvarii, Visul acrospor.

Timpul ca o pradă, Timpul abiotic, Leagănă secunde În frunziş hipnotic.

Timpul ca o pradă, Timpul abjurat, Va rămâne-n timpuri, Tot neconjugat.

saturn îmi trecuse prin zodie viaţa şi cripta din mine privea către cer, natura, săraca, schimbase iar faţa şi eu, făt-frumosul, veneam să te cer. deşi era toamnă, o toamna de vise, stele si lună si cerul rebel dansau printre noi ca dulci paradise când ţi-am pus pe deget primul inel. am uzurpat totul în toamna aceea şi m-am ascuns în inima ta, atunci am văzut ce-nseamnă femeia, ce patimi şi vise ascunde în ea. sună timpul a iarbă de toamnă, trupurile noastre pierdute-n candori, s-au ridicat a nu ştiu câta oară, prin universul plin de culori.

29

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

hai să ne luăm de mână, iubita mea doamnă, corpul tău cald e în palma mea să facem din vise poeme de toamnă ce se topesc ca fulgii de nea…

cer, aer, pământ, limbă, credinţă, fecior.

Fiecare venit a cumpărat cât a vrut pe nimic A plătit doar sperţul Unor oameni care s-au erijat în vânzători -în ciudate împrejurărişi care, fără neruşinare, au vândut ceva ce niciodată nu le-a aparţinut.

Aşa trăitorii acelui spaţiu s-au trezit în vatra moştenită de la străbunici că nimic nu le mai aparţine de drept aici.

Că în pământul lor Cel bun şi sfânt Altcineva e stăpân.

se duce satul în satu-n care m-am născut mai sunt acum câţiva ţărani, din ce în ce o duc mai greu, împovăraţi şi ei de ani. şi râul a secat pe albii şi sălciile s-au uscat, prin case umblă magaoaia, se duce satul… şi-i păcat! se duce satul în trecut, cu mioriticele doruri, ţăranii s-au predat pe scut, jucându-şi ultimile roluri.

Toleranţa este la un moment dat, Prostie de neimaginat, sau pur şi simplu trădare.

Să opreşti plânsul Azi în lume nu e nici un gând, Iar tu n-ai să scrii nici un cuvânt, Ai să stai în neagra sărăcie Şi-ai să plângi ca un înfrânt.

Dar cu cât plânsul e mai amarnic, El în groapă te va scufunda.

Să-ţi opreşti, mai bine, plânsul grabnic Şi să cauţi cum vei rezolva.

se duce satul şi-i păcat, cu el se piere doina, dorul, la poartă toţi au pus lăcat, prin curţi a inundat mohorul… şi cimitirul doarme trist de cruci şi de morminte vii, păzite doar de bietul Crist prin bălăriile pustii...

Nimeni pentru tine-n lumea asta Pe tăvi nu-ţi va oferi, Cum să îţi scapi viaţa de năpastă, În care vei fi. Înecat în mlaştini până-n gât, Ai să tragi în piept aer mai mult, Şi-ai să cauţi poarta de ieşire, Spre liman şi spre izbăvire.

Nu uita că Dumnezeu îţi dă.

Dar în traistă n-are cum să-ţi bage. Între atâţia care în lume cer, Gestul n-are, în aceiaşi clipă, cum a-l face.

Lucia Silvia PODEANU

De aceea lasă plânsul prost. şi gândeşte-te cu rost.

Gândul de aceea ţi-a fost dat Să învingi în viaţă! Doar, Dac-ai luptat!

Vândută pe nimic Nicăieri în lume nu s-a vândut mai uşor: 30

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Că-n suflet o port, cu dorul părinților, ce s-au îndepărtat în trecutul vremii.

Poezii și povești pentru copii

N-am să văd livada, când înfloresc pomii.

Copacii s-au uscat, când au îmbătrânit. Și toate au rămas în trecutul vremii, amintiri ca părinții care au murit.

Maria FILIPOIU

Ca pomii s-au uscat, când au îmbătrânit, arbuștii de liliac și iasomie.

Amintiri sunt, de când părinții au murit și grădina casei au lăsat pustie.

Florile de liliac și iasomie în primăveri le ud cu roua din priviri. În grădina casei rămasă pustie, cu lacrima dorului îmi scriu amintiri.

Nostalgia satului - sonet pentru copii Când mi-e dor de satul natal, mamei îi trimit scrisoare.

Că aștept vacanța mare, după fragi să colind pe deal.

Prof Stela Cerneanu Pufuleţ

Ca să-mi mai potolesc dorul voi sta să ascult ciobănaș, cum doinește din fluieraș. Și cum susură izvorul.

E mic, dar inima-i atât de mare, Că-ţi umple sufletul de soare.

Pufos şi alb, cu ochi ca bob de rouă, Te mângâie, divin, cu labele-amândouă.

De dormi, respecta somnul, dar uşor, Ţi-atinge fata, sforăind cu dor.

De-l mângâi pe blănita lui curată, Te răsplăteşte cu-ntinsori deodată.

O! Suflet mititel şi binecuvântat, Aduce mulţumire, Celui ce te-a creat.

Mamei dragi îi trimit gânduri de la fiica sa Mărie, ce cu dor stropește rânduri.

Dar dorința-i nostalgie ce se pierde-n orizonturi, cu visul copilărie.

Elogiu naturii Dor de satul natal - pantum -

Natura, rai ceresc, pământenit Slavă Celui ce te-a croit.

Eşti Templu maiestos, pe veci Şi farmeci drumuri şi poteci.

Pe vis înaripat pun dorul inimii, să-mi ducă nostalgii spre satul meu natal, în primăvară, când înfloresc salcâmii.

Cu balsam de tei să-mi scalde visul real.

Un cer albastru, înstelat, Deasupra unor munţi ne-ai dat Câmpii mănoase ai întins, Peste cuprinsul zării, necuprins.

Să-mi ducă nostalgii spre satul meu natal, pe vis înaripat pun lacrimă de dor.

Cu balsam de tei să-mi scalde visul real, ce-n suflet îl port cu dorul părinților.

Iar codrul, în mantia răcoroasă, Te face să te simţi, la tine-acasă Din vremuri vechi, a fost o gazdă primitoare Celui sărman, ce n-avea loc sub soare.

Pe vis înaripat pun lacrimă de dor, să revăd livada, când înfloresc pomii.

31

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Şi păsări cântătoare măresc cu vraja lor, Frumosul din natură,ce mângâie uşor.

Pe plaiurile Terrei, ai semănat cu dor, Flori multicolore, ce mângâie uşor.

Carla Francesca SCHOPPEL

Pământul l-ai brăzdat uşor, Cu ape somnoroase, ce cânta-n drumul lor.

Natura! Tu, pe veci Regina, Tu dai licoarea ce alină.

Decor de toamnă Omul

Ţipăt scurt, de păsări călătoare, Ce se-ndreaptă către tari cu soare, Îţi pătrunde sufletul stingher, Fiindcă zilele senine, pier.

Pe podul şi drumurile palmei sale umblă amprente de carne crudă, sârme ghimpate îi ţin braţele de-a stânga şi de-a dreapta pieptului ca într-o fortăreaţă.

Din spinare îi cresc picioare de vânt, cum creşte-n ghivece ploaie sau lumină.

Strigătele şi şoaptele îi răsar din gură ca veşnicia răsuflării şi a numelui, purtând pe umeri umbre şi-n creştet plete de gânduri fade.

Toamna-ntinde braţe noduroase, Peste dealuri şi câmpii mănoase. În suita-i rece, triumfală, Vântul bate în rafală.

Aducând frunzele reci, Peste dealuri şi poteci.

Ploaia rece şi-ndelungă, Mătură şi frunză-n dungă.

Rămas-bun Bruma-n haina argintie, Se aseară cu trufie, Peste câmpul ars de soare, În zile dogoritoare.

Apele mele au făcut dragoste cu apele tale, muşcându-ţi vegetalul şi valurile când domoale ca ceaţa gândului când sălbatice ca lumina.

Undele noastre au măcinat ţărânile Nicăieriului, îmbrăcând corpurile de aer ale lumii întâi mate ca globul de sticlă al ochiului apoi lucioase ca talpa lacrimilor.

Apele mele înghesuite îndărătul neantului stau ca scutul pe umărul cerului: te-nghit şi te scuipă, te-absorb şi te repetă ca ruga.

Cu valurile ca o carne abandonată, cu ţărmul- frunte îngândurată să-mi dormi în creste tăcute de spumă pururi luminat de cercul zborurilor.

Cerul plumburiu şi dur, A pierdut seninul pur.

Păsări negre, croncănesc, Vremea rea, o prevestesc.

Florile se sting uşor, Fiindcă e menirea lor.

În prelungirea timpului Trupul meu se întinde ca un pod şubred între cer şi pământ cu dalele scârţâind a boala morţii, cu crăpăturile ca nişte ochi orbecăind spre lumină.

32

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Trupul meu învaţă să se întindă ca o coloană a cerului înghiţind seva numită credinţă, adulmecând prin stufărişul zilelor ca o amintire ce trage să moară.

PROZĂ

Adrian Nicolae POPESCU

Trupul meu îşi înfige rădăcinile-n apă ca o tulpină care glisează între hrana Pământului Mamă şi pieptul lichid al negăsitului Tată.

Timp vinovat Atârn de limba ceasului ca o salivă a amintirilor netrăite.

Din arabescurile feţei se întrevăd surâsuri de piatră şi busturi de fiinţe imaginare.

Vlăstarii pleoapei şi tăietura gurii cuibăresc peşti morţi, biete rămăşiţe ale unei iubiri ticăloase.

Din întâlnirea noastră - măduvă de spumă şi valuri ce-a adus laolaltă jumătăţi de aştri căzuţiamintirile înfloresc acum mucegai.

Pulpa-mi este bolnavă de vină, părţile ruşinoase se retrag ca umbra spre Centru.

(Refuz aceste eclipse şi răni ale cărnii defecte) Dar timpul se pierde în vene, susură vină, chemare, până devine sieşi de negăsit iar tu mie de neamintit.

Patruzeci de minute de punctualitate (urmare din numărul anterior) Ajung în gară…O linişte desăvârşită păstrată de puţinii oameni de pe peron. Un sentiment de neprevăzut îmi răsări în suflet, îndrumându-mi paşii spre ghişeul de informaţii…

- Fiţi amabilă, la ce oră soseşte acceleratul de Timişoara Nord?

- Patruzeci de minute de la ora sosirii…întârziere datorită restricţionării vitezei…

Patruzeci de minute! Şi fusesem chiar mai mult decât punctual! Pentru prima oară încerc condiţia celui care aşteaptă, nu a celui aşteptat.

Mă adaptez, îmi aprind o ţigară şi din echivalentul valoric al berii neconsumate la târg îmi cumpăr o răcoritoare…rece! Conştientizându-mi meritul, o savurez discret până la ultima picătură. Încă treizeci şi cinci de minute…o veşnicie pentru un neavenit în taina răbdării…Pe bancă, alături de mine, un bătrânel cu nevasta lui beau câte o “Suceava blondă”…rece! Două frunţi arse de soare, cu mâinile crăpate şi uscate de coada sapei, îmbrăcaţi în haine domneşti primite de la neamurile de la oraş, - Da…o să avem grâu frumos anu‟ ăsta, femeie!

- Să dea Domnu‟!

- E bună şi căldura asta, da‟ după atâta căldură tre‟ să plouă măcar vreo trei zile întruna, că altfel se usucă tot ce-i verde…

- E liber scaunul acesta?...întrebă o doamnă firavă, cam la vreo cincizeci de ani.

- Da, doamnă dragă…e liber!

Travaliu În palatul gurii se-ncheagă amintirea pielii tale, împingând ca o limbă de ceas cadența timpului interior.

Evoc în oglinzile apelor vizita siluetelor noastre, mimând plăceri a căror unică limită e veșmântul.

Te chem să răsari, ca zeul, din ape dar îmi retrag în absență malurile de cuvinte.

Tu te întinzi, atunci, grabnic ca valul, să mă parcurgi căci stă-n definiția ta să te-apropii.

Te-am crestat emblemă în barca pieptului, foste îmbrățișări amintind încă simptomul căderii.

Imitând mersul pe vârfuri spre țesătorul de sorți, îmi rămâi legat de lume, purtând semnificațiile istoriei noastre.

33

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Vai, mă scuzaţi…v-am lovit! N-am văzut cârja! Într-adevăr, bătrânelul se ajuta la mers cu o cârjă. Neatenţia doamnei îmi arătă că bărbatul avea un picior bandajat, acoperit cu un ciorap gros de lână.

- Nu-i nimic, doamnă…nu doare…

- Da‟ ce-aţi păţit, dacă nu e cu supărare?

- Eh, am călcat strâmb prin arătură şi lam sucit. Da‟ de-amu‟ trece. Bine că nu-i rupt. Mi-i cald cu colţunu‟ ăsta de lână, da‟-l port că-i gros şi nu se rupe repede când merg…Aşteptaţi Timişoara?

- Da, trebuie să-mi vină copiii…Da‟ am auzit că întârzie patruzeci de minute.

Matale la fel aşteptaţi?

- A, nu…noi am venit la Iaşi la nişte neamuri şi le-am adus câte ceva şi lor, că nu-i frumos să vii cu mâna goală. E foarte greu la oraş…Dacă nu ai bani, nu prea ai cum să trăieşţi. Zicea nepotul ăsta al meu că întreţinerea pe iarnă l-a ajuns cam două milioane jumătate pe lună. De unde, doamnă dragă să plătească dacă au fiecare câte un milion trei sute pe lună şi mai au şi doi copii la şcoală? Şi nici pământ nu au…Îi mai ajutăm aşa şi noi, oleacă, cum putem.

- Da‟ oare de ce întârzie?

- Din cauza căldurii…

- Nu cred…am auzit că s-a surpat ceva iar la Vatra Dornei, la fel ca anul trecut!

- Nu! Sigur căldura e de vină…S-au dilatat liniile şi s-au încins, iar ca să nu fie accidente au redus viteza…

- Aşa să fie?

- Credeţi-mă, doamnă dragă…eu am lucrat o viaţă întreagă la C.F.R-eu, la întreţinere.

Vagoanele şi locomotivele…Şi nu erau ca acuma Diesel sau pe curent…nu, erau pe aburi! Iarna, pe gerurile acelea, încălzeam în pauza de masă mâncarea la aburul locomotivei! Da, doamnă, aşa era…

Am plecat de acasă la optsprezece ani!

Nici nu-i aveam împliniţi…Dintr-un sat din judeţul Botoşani, comuna Avrămeni dacă aţi auzit…Tata era om gospodar şi bogat, avea hectare de pământ, tot atâtea câţi ani aveam eu când am purces în lume…Nu le munceam noi singuri, aveam în tot anul oameni la clacă. Şi la -

34

prăşit păpuşoiul...şi la treierat…şi la cules. Da‟ au venit comuniştii la putere, iar noi am fost consideraţi chiaburi! L-au luat pe tata şi l-au ţinut vreo treizeci de zile la beci...până la urmă, i-au dat drumul…da‟ pământul şi animalele le-au luat la colectiv.

Am zis atunci că cel mai bine e să-mi găsesc un rost în lume, în altă parte şi să-mi caut ceva de lucru. Tata, nu şi nu!...Că „lasă că ne descurcăm noi, cum ne-am descurcat şi până acuma”; că „unde pleci tu în lume de unu‟ singur, când n-ai nici optăşpe‟ ani?”; că „nici armata n-ai făcut-o şi nici n-ai prea multă şcoală”…din astea, cum sunt părinţii…Şi bine am făcut că nu l-am ascultat! Am făcut cum m-a tăiat capu‟ şi a fost foarte bine. Când am tras poarta după mine, i-am spus tatei aşa: „Nu vin acasă până nu am să am o slujbă şi o să am în buzunare bani câştigaţi din munca mea!”. Şi am plecat…Am luat cu mine un sac de vreo treizeci de kile…am pus în el şi haine mai domnoase şi haine mai rupte…Am spus că orice voi găsi de muncă, aceea voi face! Dacă voi fi măturător, doar n-oi putea să mătur în cămaşă albă şi cravată, nu? Am mai pus nişte făină, un ceaunel aşa, mai mic…n-oi şti unde mă prinde noaptea şi ca să am să-mi fac o mămăligă, până oi avea bani să-mi cumpăr singur o pâine.

Am ajuns la gară…încotro s-o apuc eu, încotro s-o apuc? Zic: „Măi, Bucureştiul e mare, acolo se construieşte tot timpul. E nevoie de oameni pentru asta…oare n-ar fi bine s-o apuc eu spre capitală?”. Aveam doar bani de bilet…Am mers la şeful de staţie şi i-am spus aşa: „Vreau un bilet de tren până la capitală, da‟ să merg cu un singur tren, nu să oprească pe undeva şi să trebuiască să schimb…”. Eram eu mic, da‟ ştiam cum să pun problema! Mic, da‟ descurcăreţ foc! Şeful de gară m-a trimis la ghişeu, că de acolo se cumpăra bilet şi să nu-mi fac griji că până la Bucureşti ajung fără să schimb trenul.

- Aoleu, picioarele mele..au amorţit…se ridică de-a dreapta bătrânului femeia care i-a fost alături o viaţă de om. Făcu câţiva paşi şi puse mâna streaşină la ochi, uitându-se peste linii la fel cum se uita peste ogoare…

- Ce, te uiţi să vezi dacă-i bun păpuşoiul? Amu‟ dacă tot te-ai ridicat ţine douăzeci şi cinci de mii şi meri‟ de mai ia două beri. Tot reci să fie…Mi-ai îmbătrânit, mândro! Da, doamnă dragă şi eu am îmbătrânit şi matale o să

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

îmbătrâneşti…aşa e dat de la Dumnezeu.

N-ai cum să te împotriveşti. Şi am ajuns la Bucureşti…Am coborât în Gara de Nord. Auzeam eu prin sat de la cei care au fost prin capitală, când cobor este o gară tare mare! Am pus sacul jos pe peron şi m-am gândit încotro s-o apuc. De ajuns am ajuns eu, da‟ amu‟ ce să fac? Şi cum stam eu pe bancă şi mă gândeam…lângă mine sta un bătrân, aşa cum stai matale lângă mine şi eu lângă matale…Vedea el că stau îngândurat! „Ce-i, flăcăule…ce te gândeşti? Eşti din provincie, după cum se vede…Ai fugit cumva deacasă?”. „Nu, domnule, am venit la capitală să caut de lucru…”. „Şi ce ştii a face?”. „Orice găsesc, nu mă feresc de nimic…Numai să ştiu că banii din buzunar sunt munciţi de mine.”. „Da‟ ce calificare ai? Câte clase ai făcut?” „Opt clase, domnule! Da‟ dacă mai trebuie fac…că învăţam binişor la şcoală…”. „Măi, ştiu eu ceva pentru tine…Ia zii, ţi-ar plăcea să conduci tramvaie?”.

Când am auzit asta…am înlemnit de bucurie. „Da‟ cum să nu?”. „Da‟ să ştii că trebuie să mai faci încă vreo trei ani de şcoală!”. „Dacă trebuie, fac…Atât cât trebuie!”. „Bun…atunci ne vedem mâine dimineaţă la ora opt tot aici şi mai vorbim, bine?”. „Da, domnule…aici mă găsiţi mâine la opt!”.

Nu-mi venea a crede ce noroc a dat peste mine! Să lucrez eu pe tramvai…eu care mă gândeam că…Da‟ totuşi, trei ani de şcoală…Nu, nu că ar fi fost greu, da‟ voiam să fac bani mai repede!

Era deja noapte…trebuia să mă culcuşesc şi eu pe undeva…Am luat-o pe linii până am ajuns la nişte vagoane muncitoreşti. Acolo am întrebat un om unde pot dormi până dimineaţă. A zis că pot dormi cu ei acolo că mai erau paturi libere.

L-am întrebat dacă ştie şi ceva de lucru, aşa, pentru mine…doar cu opt clase. „Dacă vrei, poţi să lucrezi la întreţinere că tot se caută oameni, da‟ trebuie să faci un an de profesională!”.

Era mult mai bine! După un an de şcoală puteam câştiga şi eu banii mei! Nu era deloc rău…A doua zi m-am interesat la birou unde trebuia să mă adresez ca să mă înscriu la şcoala profesională.

35

Trebuia să aduc din sat certificat şi foaia matricolă că am absolvit opt clase.

Am scris acasă la ai mei, ca să mi le trimită. De la şcoala din sat au trimis la şcoala din Bucureşti un dosar cu mai multe acte, nu ştiu ce mai era prin el!

Am început şcoala, învăţam bine…şi la română mă pricepeam, chiar dacă lucram la C.F.R-eu, da‟ se putea întâmpla să ies cu vreo domnişoară la un suc şi era tare frumos să-i pot recita o poezie. Şi la matematică mă descurcam…asta trebuie oricui, măcar să poată socoti şi a număra banii, dacă nu pentru altceva. Când am scris acasă şi le-am spus că sunt şeful clasei, nu m-au crezut!

Cum să mă pună pe mine, din provincie, şef de clasă printre atâţia băieţi de la oraş? Şi eram şi cel mai mic de statură…ca acuma…Mai înalt de atât, n-am fost niciodată.

Toate bune şi frumoase, până într-o zi, când mă cheamă directorul în cancelarie: „Uite ce scrie în dosarul tău…că ai tăi sunt chiaburi!”. „Da, tovarăşe director, avem…adică aveam pământ şi multe animale acasă!”. „Da‟ tu de ce ai venit la Bucureşti? De ce n-ai rămas la tine în sat?”. „Ca să învăţ o meserie şi ca să-mi câştig singur pâinea!”. „Hai, bine…du-te înapoi în clasă…”, Şi nu mi-a făcut nimic rău…nici în viaţă nu am avut de suferit din pricina asta…da‟ oriunde mergeam cu serviciul, la dosar era specificat că-s chiabur şi la început toţi mă priveau cumva chiorâş, până mă cunoşteau cu adevărat!

Da, doamnă dragă, am terminat şcoala, am câştigat primul salariu, apoi pe al doilea şi de-abia la al treilea am mers acasă, Când m-au văzut ai mei, aproape că nu lea venit să creadă…M-au întrebat daca nu am furat cumva banii. De unde să-i fur, Doamne fereşte…că la viaţa mea nu am furat un capăt de aţă. Dacă se întâmpla să găsesc pe stradă o hârtie de zece lei, cum era pe atunci o lăsam să o ia altul.

Banul nemuncit şi jocurile de noroc n-au stat prin buzunarele mele! „Trenul accelerat 1835 din direcţia Timişoara Nord pentru Iaşi soseşte în staţie la linia doi Iaşi Nord. Vă rugăm atenţie la linia doi!”.

- Uite, doamnă, că vine…

- N-a sosit mai devreme?

- Nu, exact cum l-a anunţat. Sunt eu mai lung la vorbă şi de asta…

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Sănătate, uite că-mi coboară copiii din tren…Mă bucur că v-am ascultat!

- Sănătate, poate ne-om mai întâlni şi vă voi povesti atunci de la armată încoace, zise bătrânelul râzând.

Privesc din nou acelaşi ceas cu cadran aburit, de la mâna stângă. Exact patruzeci de minute. Caut şi zăresc prin mulţime cei doi ochi mari şi verzi pentru care am depăşit punctualitatea, doi ochi cuprinşi de bucuria revederii…

- M-ai aşteptat mult?

- Patruzeci de minute …

- Da, ştiu… în Suceava sosise cu aceeaşi întârziere. Ce ascunzi la spate? …mă întrebă ea zâmbind intuitiv…Ceva pentru mine, poate?

- Ceva pentru tine, de la mine, pentru a-l umple cu ce ai de la mine pentru tine…Te-am zăpăcit? Ce-ţi lipsea ţie pentru a începe aranjamentul floral din trandafiri…trandafiri uscaţi…Gata, destule indicii!

- Ai găsit la târg în Copou, un coşuleţ …ceva confecţionat din pănuşi sau nuiele…Asta e, nu? …Hai, arată-mi-l, te rog… Îi dezvălui în sfârşit micul cadou… O mică surpriză ce declanşase o mare bucurie. Sunt bucuros că am fost amândoi pe aceeaşi undă telepatică…şi fericit.

Mă simt calm, liniştit şi odihnit…Din nou cu picioarele pe pământ, coborât dintr-o lume nu prea îndepărtată, pe care am aflat-o numai din istorisiri şi reportaje, o lume cu valori morale simple şi puternice, cu suferinţa banului câştigat prin muncă şi respect pentru şcoală. Revin la un prezent în care pulsez, asemeni unei săgeţi plecate din arcul timpului, trecând prin perioade de aplecare spre carte de atunci şi până în zorii zilei de mâine…

-

36

Claudia MUNTEAN Arys şi Templul-Diamant Prins în murmurul nopţii ce acoperea atât cerurile de oglinzi cât și pământul somnoros, neobositul Făuritor de Stele privi din nou lung asupra lacului de purpură împânzit de mii și mii de lotuși catifelaţi. Tocmai când își aminti că trebuie sa tivească marginea Lunii cu fir topit de argint, îl zări pe Arys, cel mai mic dintre lotuși, dar și singurul înveșmântat în roz, plutind ușor spre porţile Templului - Diamant. „Și cine mi-ar putea modela aripi fine din raze de soare să mă poarte în acel templu în care singurătatea îmi va fi topită într-o clipă...?” gândi el simţindu-se complet părăsit în suflul cald al apei.

- Aruncă veșmântul tău de umbre, Arys - îi șopteau stelele ca-ntr -un ecou misterios… dar el nu le putea auzi, căci îndoiala i se strecurase în suflet ca o adiere nechemată și își făcu lăcaș sigur acolo. „Și de nu ajung cât mai curând la templu, veșnic singur voi rămâne, veșnic însetat de răsfăţ...” tot îngâna el,invadând depărtările cu tristeţea lui parfumată.

Sub cel dintâi pod curcubeu îl opri însă o stea căzătoare.

- Făuritorul meu m-a ales să te îndrum, îi spuse ea cu duioșie în glas și în priviri. Nu te grăbi, Arys... calea labirintică a nopţii pare nesfârșită, eu însămi m-am pierdut în ea cândva. Află că TemplulDiamant nu există în afara ta, și de vei trece ultimul pod curcubeu, te vei putea convinge singur.

Micuţul lotus o privi tăcut... cum îi aflase aceasta creatură luminoasă cele mai ascunse gânduri?El le încredinţase doar Lunii, căci aceasta cobora mereu să îl adoarmă, răsfrângându-și noapte de noapte chipul fermecător în lacul -oglindă. Dar acum Luna lipsea… în Regatul Celest, Făuritorul de Stele încă se străduia să îi desăvârșească mantia cea nouă. „Pesemne că Cerul și toţi îngerii lui îmi poartă de grijă...” îl străfulgeră un gând... „și așa a fost mereu...”

Ieșit parcă dintr-un tărâm al uitării, Arys începu să își desfacă una câte una petalele cu străluciri diamantine,primind îmbrăţișarea dulce și firavă a infinitului... Luna nu venise încă, însă el nu mai simţea nicio teamă.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

EPIGRAME

Gheorghe GROSU

Ion CROITORU

CORUPȚIA După prima anchetare Unii-i leagă că-s bandiți Alții spun că-i eroare Și-i dezleagă că-s cinstiți.

Nostalgicul inofensiv El, ca un pui de dinozaur, Regretă epoca de aur, Văzând că i-a venit de hac…

O epocă de – Aurolac.

RĂSPLATA Să le fie cald și soare Au furat ca-n CODRU MARE Și acum, drept urmare Stau cu toții la RĂCOARE!

Lauda actriței emerite Este energică, semeață, Nu-și lasă rolu-n voia sorții, Și cât de plină e de viață, Când joacă-n ,,Hamlet,, scena morții!

POVAȚĂ În viață cât trăiești E bine să te ferești: De prost că te-nebunește, De nebun că te prostește.

Autor fără noroc

ȘANSĂ

Am ghinioane cu duiumul, Nu mi s-a publicat volumul, Iar cauza cică se știe: N-am stat deloc în pușcărie.

Doar numai o dată A fost condamnat Și-a scăpat de-ndată Că a divorțat.

Studenți fără bac

CUGETARE

N-au diplome, n-au accesorii, Dar un noroc i-a ajutat, C-au nimerit la profesorii Cu doctoratul plagiat.

Cred c-a spus adevărat Pindar, când a cugetat: ,,Bogățiile sunt bune Dacă ai înțelepciune,,.

Post Mundial 2014

LIBERALIZARE

După un meci mai cu prestanță A învățat ceva nenea Mitru: Își ține soacra la distanță Cu spreiul alb pentru arbitru.

Cunoscută în popor Umblă-o vorbă peste tot: Unii mănâncă când vor; Cei mai mulți când pot.

37

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

cujet aşe că fiincă/ Faină eşti, fir‟ ai pălincă.”

(Ballantine‟s)

Cronici literare Mihai ANTONESCU

Iacob Voichiţoniu: Între OCHII MEI şi RAI (poeme de mare ruşine), Printing Center, 2012 Bucureşti Dacă n-ai, ce-mi dai să ai?

Motto: Mă jur pe zeii din Olimp,/ Pe ce-am mai sfânt, pe Dumnezeu,/ C-a fost o vreme şi un timp/ Când a trecut prin patul meu/ Amanda Paphos, cea cântată/ La nunţi, botezuri şi scandal/ De toţi poeţii de-altădată/ Chiar şi de-un I.V. actual.// Acum când îi citesc „opus-ul”/ Ăstui gorjean etern băut,/ Îmi vine iar să-i ‟ut „jos”, „sus”-ul/ Amandei Paphos de demult.

A nu-ţi fi cu bănat, dragul meu prieten şi de dintotdeauna frate, că-ţi adusăi aminte, ca fiind eu Nana, adecă ăl mai mare cum ar veni, că curva de ne învaţă mai întâi pupatul pe furiş, cum şi altele alea tot aşa, mai întâi la „lungimile” mele poftise, până să-ţi crească ţie floacele pe ici, pe colo, şi să ajungi poetul de mare bizuială şi vrednică risipire de azi, cum şi distinsul Vintilă Anastasescu se jură că ăi fi. Iote, dragă Iacob Voichiţoniule, mă dedulcii la poemele tale „de mare ruşine” şi băgai de samă că Între OCHII TĂI şi RAI e numa‟ un oftat de vuvă, iar tu te făcuşi vuvarul de-mi zgurni mie ceaţa de pe creierul nemai băut de trei luni, făcându-mă să dibui orbeşte uşa primei crâşme şi să mă fac iar frate de cruce cu ajunsul dimineţilor acasă. Păi, cum e să spui, bă: „Lasă-mă să-mi fac de cap/ La apus de şoldul tău/ În iubire nu încap/ Neiubirea-mi face rău.” (Nu mă lăsa, domnişoară) şi după aia să nu bei până te vindeci? Ce spusă-i aia de-mi vine să scot cuţitul: „Balantaină, balantaină/ Aşa mândră eşti şi faină/ Că atuncea când te ţuc/ Jos la hanul lui Manuc/ Cujet în cujetul meu/ Că ficiorii din Glezgău/ Tot de-ai noşti-s, din Zalău/ Dar s-or dus cu Dumnezău/ Cu meşteşuguţu‟ tău/ Că n-o mai fo‟ apă în tău// Şi 38

Amu, nu zâc, dreptu-i că dacă vii de la fomei, după ce mai întâi ai trecut pragurile d‟aurite ale măiestritelor şcoale într-ale scrisului domnesc, musai să te şi bucuri de ce ai fost în stare a făptui, atât cu slova, cât şi cu... Cu... Cu ce mai e, cu ce au mai uitat vârstele să treacă pe răboj, da‟-i bine, e foarte bine mă pruncule, că iote, d‟aia nu te-am caftit în urmă cu fo douăj‟ de ani, când numai pe a ta o ţineai şi nu o mai lăsai din gură. Aşa deci, văd cum forfotă mare-i în versurile tale de metafore bine drămuite, de lunecări înspre ‟naltă filozofie într-ale muiereştilor trebi, oarece faină băşcălie de pamfletară strălucire, cum şi un autentic parfum de primăveri cumva întârziate, ca şi când, dintr-o mare tristeţe s-ar ivi. Că şi tristeţile la o adică, tot apanajul boemilor sunt fir-ar ele, chiar dacă între lacrimă şi lichidul din pahar nu-i decât moartea stând şi alegându-ne pe fiecare, câtă veşnicie de trăit (prin ce lăsăm în urmă) şi câtă ţărână de învelit pentru cât am fost de puturoşi. Da‟ io tot zâc că-i bine, frate al meu Voichiţoniule, câtă vreme o mai putem înşela pe dumneaei Coana Mare cu Amanda Paphos, chiar şi numa‟ aducându-ne aminte, cu bun câştig pentru unii ca noi, dacă tot mai scriem aşa frumos şi bine cum scriem, întru paguba unora şi întru veşnica noastră pomenire: „Am tot jurat că nu-i mai spun/ Luminii despre trupul tău/ Nu sunt sperjur, nu sunt nebun/ Dar dacă tac îmi vine rău.// Cred c-am făcut păcate mari/ De care nu-mi aduc aminte/ M-oi fi‟nchinat la zei barbari/ Oi fi înjurat de cele sfinte.// Poate am fost cândva pirat/ Am jefuit Arca lui Noe/ Sau, Doamnă iartă, te-am pupat/ Acolo unde nu e voie.” (Doamnă iartă!)

Că dreptu-i cum zâci, frate Voichiţoniule, parcă dintr-o zombură vrăjită ar veni zâsa ta într-ale dorului şi ale întorsului privirii păstă umere: „Eu sunt un ratat cumsecade/ Eu ştiu să dau muzelor mită/ În clipele-n care îmi cade/ Sărmanul creion în ispită.// Nu ştiu să dau buzna-n petale/ Nu ştiu nici să pup raza lunii/ Căzută pe sâni de vestale/ Precum frumuseţea-n petunii.// Păi, chiar şi lumina se miră/ Şi-arată cu degetul ei/ Acelaş ratat fără liră/ Beţiv şi nedus la femei.// Vă spun astăzi cu vorbă şoptită:/ Eu sunt un ratat de elită!”

(Curriculum Vitae) Noa, dară!? Că eu ce zâceam mai adineauri?

Adicătelea, cum că toţi boemii de soi, măi frate Biţă, sunt rataţii de elită ai societăţii dintotdeauna, grâul ăl mai grâu într-o lume de neghină şi de

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

nemai frumuseţi. Ce m-aş fi făcut eu dacă muream ieri şi nu mai ajungeam să te citesc azi, dragul meu drag? Ce s-ar face urbea asta fără tine Voichiţoniule, fără versurile pe care, în absenţa Amandei Paphos cea reală şi crudă ca trandafirii de Liban, de bună seamă cu îngerul alături, le-ai scris? Un înger îngăduitor şi blond, cum bunăoară fratele nostru mai mare Nichita, care închide un ochi la parfumul de Balantină ce-l duhnim, şi pe celălalt atunci când dezvelim femeia.

Iară dacă până una alta nu mai ai... ce-mi dai să ai încă de-o stacană şi de-un gând spre altă carte? Ia, de la fratele tău, Nana, şi cujetă: Lasă-mi mie ţâţa stângă/ Cracul gol şi o jartea/ Că de la buric la vale,/ Om trăi şi-om mai vedea. Ave!

DAN LUPESCU despre Dorin N. URITESCU sau…Metronomul spiritului creator Eugen Simion, Ion Dodu Bălan, Gh. Bulgăr, Cristian Livescu, Valeria Guţu-Romalo, Grigore Brâncuş, Mioara Avram, Florica Dumitrescu, Rodica Zafiu, George Pruteanu, N. Mihăescu sunt doar o parte dintre personalităţile de prim-plan ale literaturii şi limbii române care au scris despre zecile de volume publicate, în ritm frenetic, de metronom, de Dorin N. Uritescu, licenţiat în Litere (1970) şi Istorie-Filosofie (1978), Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1981).

Aşchie de pandur (născut nu în Oltenia lui Tudor Vladimirescu, ci în inima Transilvaniei, în Vinerea-Cugir, judeţul Alba) şi os domnesc (din stirpea Crăişorului Munţilor Apuseni: Avram Iancu) -, Dorin N. Uritescu, pedagog înnăscut şi cercetător tenace, se vădeşte, în zecile de cărţi publicate, un spirit creator în ale cărui linii de forţă descifrăm cu uşurinţă inteligenţa, temeritatea şi dorinţa de a învăţa permanent, de a-şi extinde, pas cu pas, arealul aspiraţiilor sale ştiinţifice, de a descoperi şi comenta faţete noi ale subiectelor abordate, studiate şi analizate cu fineţe şi aplomb.

Metodic, foarte conştiincios şi eficient în toate demersurile sale, el a debutat acum aproape trei decenii cu un volum frapant prin multitudinea elementelor inedite, girat de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică: Aspecte ortografice controversate (1986), în care – afirmă apreciativ specialiştii - a fundamentat ştiinţific reconsiderarea omofoniilor 39

în ortografia limbii române, a introdus concepte noi, din perspectivă ortografică (precum contradicţia în adaos, pedantismul, analogia improprie…).

Cele două volume publicate în 1992: Cuvinte cu dificultate de scriere în limba română îl atestă ca prim cercetător într-un domeniu extrem de sensibil, jalonat de teme noi, inventate chiar de el, ca: importanţa epistemologică a ortografiei şi valoarea ei stilistică. În 1993, Dorin N. Uritescu îşi şochează elevii, studenţii şi colegiiprofesorii de română printr-o altă apariţie editorială, dinamică, energizantă, scânteietoare: De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, care îl consacră, dincolo de orice îndoială, ca analist riguros al inovaţiilor lexicale mulat pe un spirit ludic, care intră atât de profund în consonanţă cu subiectul investigat încât cititorul se înscrie, fără să-şi dea seama, într-un joc interactiv captivant. Volumul Noutăţi în ortografie (1995) îi aduce recunoaşterea de prim teoretician al unor figuri de stil precum arhaismul ortografic şi echivocul ortografic. Autor de monografii privind pleonasmul, contradicţia în adaos, degradarea unităţilor frazeologice, promotor al limbii române corecte, cu ferme contribuţii la extirparea greşelilor de exprimare (2001, 2002) -, Dorin N. Uritescu a publicat cinci dicţionare: …explicativ de pleonasme efective (2006), …de contradicţii în adaos efective (2006), …explicativ de folosire improprie a termenilor (2008), …de cuvinte şi sensuri noi (2009), …explicativ de forme şi sensuri greşite ale unor expresii şi locuţiuni consacrate (2009) – veritabile studii de referinţă, în domeniu.

Văzând lumina acestei lumi într-o zodie aflată sub semnul inventivităţii şi fanteziei bine temperate, Vărsătorul, altoite pe capacitatea de analiză şi sinteză, Dorin N. Uritescu nu s-a lăsat mai prejos nici în domeniul istoriei literare, criticii şi teoriei literare – arie în care, din 2009 până în prezent, a publicat şase volume incitante. Acestora li se adaugă trei culegeri de versuri originale: Pe Rio Costa (Balade erotice), Cântece de logodnă, Rugi şi porunci. În prefaţa volumului Portretul la criticii literari români (Ed. RawexComs, 2015), Eugen Simion afirmă că acest studiu ,,este o bună lucrare de analiză literară cu clasificări dintre cele mai curajoase, inedite, ale speciei portret, din perspectiva extinderii sensului conceptului numit”. După ce face o incursiune captivantă, dar deosebit de succintă, de la vechea critică

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

impresionistă (,,decisă să dovedească faptul că, printre muzele care inspiră artele, se află şi o muză a criticii literare: a zecea muză”), care a dat o mare strălucire artei portretului – până la noua critică postbelică (aceasta l-a eliminat, multe decenii portretul rămânând ostracizat), Eugen Simion exemplifică la modul foarte convingător prin: Nicolae Iorga – un rafinat portretist (,,aşa cum se arată în carte”, punctează ex-preşedintele Academiei Române), Eugen Lovinescu: indiscutabil, maestrul portretului critic la noi (,,Figurinele sale sunt unice capodopere ale genului” – portrete in aqua forte, care au provocat reacţii disproporţionate în viaţa noastră literară, din partea lui Camil Petrescu şi a lui G. Călinescu (care afirmă că ,,portretul este fiul maliţiei”, îi face un portret memorabil lui Mateiu Caragiale, iar despre Ion Creangă lansează imaginea ,,bivolul de geniu”, care scrie în bojdeuca sa îmbrăcat într-o cămaşă lungă şi largă, scăldat în sudori…, imagine devenită ,,bun de manual şcolar”).

Eugen Simion reliefează că, în genere, criticul român este ,,un bun portretist, iar acest fapt se vede şi în studiul d-lui Dorin N. Uritescu”, pentru a sublinia, apoi, foarte clar: ,,…Această tradiţie nu s-a pierdut şi, după valul structuralist şi semiotic, criticul român redescoperă plăcerea de a fantaza în jurul unei personalităţi. (…) Şcoala formalistă n-a eliminat integral portretul critic, dovadă studiul Barthes despre Michelet… şi chiar autoportretul structuralist din Roland Barthes despre Roland Barthes.”

Ajuns la a doua ediţie, volumul (cu titlu, parcă, prea ostentativ specios şi, paradoxal!, şcolăresc) Pentru o lectură adevărată şi o percepere corectă a temei este decodificat de Dora Lazăr (în revista Pro Saeculum, nr.97-98/ sept. 2014) în următorii termeni: ,,Absolut neaşteptată este interpretarea poeziei Plumb (…)

Pornind de la sensul cuvântului care desemnează creionul, cuiul de plumb cu care se scrie pe tăbliţe de ardezie, în şcolile noastre până târziu, Dorin Uritescu combate ideea că tema poeziei ar fi moartea, şi oferă interpretarea conform căreia tema o reprezintă imposibilitatea comunicării (…), consumată ca o criză nevrotică a autorului, determinată de întârzierea COMUNICĂRII acestuia cu publicul, prin creaţia sa” (n.n. întârzierea tipăririi volumului de poeme ale lui George Bacovia, deja cules, cu litere de plumb, tipar înalt, conform tehnologiei de imprimare anterioare apariţiei tehnicii offset !).

40

Romanul Răscoala, una dintre cele trei capodopere ale lui Liviu Rebreanu, este abordată de Dorin N. Uritescu dintr-o perspectivă absolut nouă, în temeiul unei documentări extrem de atente şi al unor conexiuni relevante. Hermeneutul literar Dorin N. Uritescu susţine – cu probe irefragabile – că adevărata temă a romanului Răscoala nu vizează orizontul social (starea jalnică a ţăranilor), ci pe cel naţional: ,,atentat la securitatea naţională a ţării, iniţiat de o putere străină”. Mesajul operei „este de natură justiţiară: RĂSCOALA din raţiuni colective (naţionale) este un mijloc justificat moral şi juridic”. ,,Călăreţii pe cai albi” care străbăteau satele, cu misiuni provocatoare, agitatorice, nu reprezintă ,,ficţiuni literare, cu scop estetic”, ci ,,transfigurări artistice ale unei realităţi indubitabile, imixtiunea prin agenţi profesionişti ai puterilor străine”. Acum, după 1989, când s-au deschis arhivele, ştim că răzmeriţele din 1907 – provocate de agenţi ai ohranei ţariste – nu s-au potolit decât în urma scrisorii oficiale trimise de Regele Carol I, al României, Împăratului de la Viena.

Autoare a studiului fundamental Istoria stilisticii româneşti (Ed. Ştiinţifică, 1988), prof. univ. dr. Ileana Oancea se exprimă astfel despre volumul Noutăţi stilistice (2015): ,,…Subliniez originalitatea pregnantă a unora dintre studiile oferite, ceea ce justifică titlul, o veritabilă emblemă unificatoare: Noutăţi stilistice. (…) O altă secţiune, la fel de interesantă, din nou cu elemente de noutate stilistică, este cea privind antonomaza, creaţie lexico-stilistică şi stilistică -, anterior autorul realizând unica monografie a antonomazei în limba română. Profesorul Dorin Uritescu ştie să descifreze acele semne care dau savoare unei exprimări ce poartă pecetea dinamismului spiritului contemporan, confruntat cu o lume în mişcare, derutantă şi adesea contradictorie, reflectată în presă în special, sectorul cel mai supus unui anumit tip de creativitate lingvistică”.

Volumul cel mai proaspăt – sprinten ca un rustem oltenesc - editat de Dorin N. Uritescu are un titlu ,,deprimant” prin obsesia (ştiinţifică!) de a oferi, încă de pe prima copertă, toate elementele vizate: Structura variată, natura expresivă şi valoarea artistică a PAMFLETULUI (Bucureşti, Ed. RawexComs, 2015).

La capătul lecturii, ni s-a consolidat convingerea că Dorin Uritescu continuă să se manifeste – inspirat – ca un copil teribil printre spirite academice. El este, în străfundurile

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

personalităţii sale, un om al baricadelor Limbii şi Literaturii Române - aşa cum a fost, în Decembrie 1989, alături de Dan Iosif şi Dumitru Mazilu, un răs-popit Gavroche al Baricadei de la Intercontinental Bucureşti. Copiii baricadelor, chemaţi, trimişi ori veniţi din proprie iniţiativă, sunt, se ştie, uşor de manipulat, chiar de propriile lor aspiraţii, ţinte, vedenii, voci – dinlăuntru -, dar şi de profesioniştii acestui domeniu de maximă subtilitate, în care (pentru a oferi un singur exemplu) mesajele subliminale, induse de meseriaşi, ocupă, încă din antichitate, rolul de prim-balerină hipnotizantă.

Lăudabile întrutotul, dăruirea, eforturile şi harurile creatoare ale domnului Profesor Dorin N. Uritescu ne pun în faţa mai multor evidenţe: 1.Obsedat de modelele fascinante (strivitoare?) ale erudiţilor şi enciclopediştilor români de talie europeană şi mondială – precum Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade –, Dl Uritescu răstoarnă datele ecuaţiei, pare să renunţe la viziunea din perspectiva timpului şi la aceea de ansamblu, pentru a se concentra (cu minuţiozitate şi răbdare de neurochirurg) asupra analizelor infinitezimale, de fineţea celestă a celor din domeniul cuantic; 2.Abilităţile sale sunt atât de bine cultivate şi strunite încât preferă să renunţe la panoramarea ,,codrilor” seculari, în favoarea copacilor, pe care, însă, îi ,,sare” instantaneu, cantonându-şi bucuria analizei la nivelul ramurilor, al frunzelor, al zgoandelor teribile ale luminii (solare şi spirituale) pe nervurile acestora, pentru a coborî, a se adânci apoi, îndelung, asupra disecţiei în profunzime a ţesuturilor, a decantării şi degustării clorofilei şi a realizării ecografiei fiecărei celule vii, fiecărei molecule; 3.Om de carte şi profesor de certă vocaţie pedagogică, autor a zeci de volume, care însumează mii de pagini -, Dorin Uritescu stăpâneşte resorturile ştiinţei şi artei de a nu cădea în ,,atomizarea” studiilor sale (deloc clorotice, dimpotrivă!), în care acribia documentării, arguţia argumentaţiei, sagacitatea conexiunilor şi judecăţilor de valoare inedite sunt peremptorii şi salutare; 4.Dorin N. Uritescu are inspiraţia divină a iconarilor adevăraţi, care ştiu că postirea, ascultarea şi rugăciunea continuă se cuvine a fi conjugate permanent cu linia sigură a desenului, cu expresivitatea chipului şi a privirii, cu armonia, echilibrul şi vibraţia cromatică sau cu transparenţa aureolei din foiţă de aur de 24 de carate, cu lumina 41

Mântuitorului Iisus, a Fecioarei Maria, a sfinţilor…, dar şi cu tainicul zvâcnet viu al veşmintelor de purpură ori de un albastru cosmic – fără a uita ansamblul, integrarea perfectă în Ansamblu, Armonia Întregului…

Cele enumerate mai sus sunt doar câteva dintre virtuţile cărţilor lui Dorin Uritescu, în care întâlnim lumină, vibraţie spirituală, dar şi o undă anume de hieratism specific iconostasului (din lemn suav de tei sau de tisă, sculptat cu belşug de motive vegetale), sau frescelor magice, cu valenţe de unicat, din monastirile Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, din nordul Olteniei şi de la Sâmbăta (Ţara Făgăraşului), sau ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, postbizantine, din Bucovina şi din Moldova de Sus. Cu sau fără voia autorului, sunt, toate, cărţi ezoterice, ale căror tâlcuri profunde rămân, aproape exclusiv, la îndemâna iniţiaţilor. Aşadar, spirite înguste, puţin cultivate, ignobile, ne-iubitoare de spirit românesc -, FERIŢI-VĂ! Cărţile scrise de Dorin Uritescu, intuindu-vă ignoranţa, vă pot fi atât de nocive, letale chiar, încât vă …muşcă, vă …mănâncă (,,Săriţi că ne mănâncă pe toţi!” - era strigătul ultim dintr-o butadă…).

Dorin Uritescu infuzează operelor sale – fie ele din domeniul istoriei literare, criticii şi teoriei literare, fie din acela al hermeneuticii tematice, stilistice, expresive a Limbii Române – filonul aurifer, mereu fraged, numit nu geniu, ci ingenium ingens.

Năstase MARIN: Modele de viaţă (romanul „DISTANŢE”- Dora Alina Romanescu) De multă vreme ni se transmite obsesiv pe toate canalele mediatice că societatea românească se află în degringoladă morală. Deseori suntem bulversaţi de ştiri năucitoare, că la noi există o inversare a valorilor, sau că nu (mai) avem valori reale, că avem „miliardari de carton”, oligarhi mafioţi, înhăitaţi cu interlopi coloraţi, ori cu cei din lumea artistico-manelistică, frecvent de culoare arămie.

Pe de altă parte, ni se spune că inteligenţa românească este spulberată de vântul globalizării în vârtejul marilor cetăţi ştiinţifice ale Occidentului, ori este atrasă de magnetul marilor companii multinaţionale. Apar frecvente ştiri

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

despre olimpicii români curtaţi de universităţi celebre din Anglia sau America. În acelaşi timp, unii se plâng că „Veşnicia” de la sate, generatoare de valori, este vlăguită de plecarea tinerilor săi, ce se împrăştie pe diferite căi ale străinătăţii. Că, de această situaţie ar fi vinovată, pe deoparte, mult dorita noastră intrare în UE, iar pe de alta, înfundarea căilor economice autohtone de către politicienii rotaţi la conducerea ţării, care au ruinat economia românească printr-o privatizare falimentară şi, printr-o politică de cumetrie, ocupând funcţiile cheie din structurile statale şi mediile economice. În ţară nu a mai rămas decât…DNA-ul, care nu mai pridideşte cu igienizarea societăţii româneşti, obsesiv mediatizată prin PENALIADA zornăitoare. În rest, atmosfera socială este sufocată de miazmele penale ale mafioţilor politici, care nu se sperie de zgomotele Penaliadei, fiind condamnaţi cu pedepse mici, deseori „cu suspendare”. Ei îşi continuă activităţile coruptive şi se străduiesc să-şi acorde privilegii legale, pentru „onorantele” demnităţi.

Toate aceste situaţii din realitatea românească sau reflectat în multe opere literare, a căror citire provoacă numai stări depresive. Or, cititorii mai sunt zilnic otrăviţi şi de transmisiile mediatice, care le răscolesc sufletele cu ştiri şocante, ce provoacă nelinişte, nesiguranţă, sentimente de indignare şi revoltă. .

Evident că în asemenea situaţii publicul are nevoie de ştiri luminoase, care să-l revigoreze, să-i dea linişte şi încredere în viaţă. Aşa am simţit şi eu nevoia de aer curat, atât în realitatea socială cât şi în literatura română. Norocul a făcut să-mi pice în mână o carte de la o scriitoare necunoscută (de mine), cu o dedicaţie semnată chiar aşa: DAR. Este vorba de romanul „DISTANŢE”, scris de Dora Alina Romanescu (ce nume mângâietor!!), publicat în anul 2010 la editura PescăruşPantelimon. Titlul, aparent banal, nu-mi spunea nimic şi nu m-a îndemnat s-o citesc imediat. Mult mai târziu, fiind obosit după activităţile din cotidianul plicticos, am răsfoit maşinal acest volum, care…pur şi simplu m-a surprins cu frumuseţea povestirii. Pe măsura răsfoirii, mi-a dispărut oboseala şi m-am apucat temeinic de citit.

Doamne, aveam în mână o carte deosebit de interesantă!! Simţeam că respir acel aer revigorant de la munte.

42

Scriitura romanului curgea molcom cu metafore simple şi calde, care-mi răcoreau simţirea.

Povestea mă purta lin pe meleaguri ardelene, zugrăvind mirifice peisaje năsăudene, cu minunaţii oameni ai acelor locuri, cvasianonimi, în modestia cărora, nedisimulată, străluceşte acea valoare morală şi spirituală a neamului nostru, atât de plânsă şi evocată de comentatorii mediatici.

Autoarea poartă firul scriiturii cu o dezinvoltură surprinzătoare şi deosebit talent, învăluind povestea în acea sensibilitate şi gingăşie, specific feminină, dar şi în generozitate şi căldură, carate ale unui caracter şi suflet mare. Încă din primele pagini, intriga se strecoară discret în viaţa personajelor, printr-o întâmplare provocată de un personaj rău (un beţiv violent şi ticălos, care încearcă să-şi violeze cumnata, orfană de ambii părinţi,venită în vizită de sărbători la sora ei). Ca întotdeauna în viaţă, iţele Destinului sunt încurcate de oamenii răi, obligând oamenii buni să le descâlcească. Or, tocmai pe aceste iţe de pe canavaua intrigii, autoarea romanului brodează povestea cu firele luminoase ale iubirii, din vieţile oamenilor buni. De aceea povestea captivează, tulbură şi emoţionează cititorul. În roman, acei oameni buni(în adevăratul înţeles al cuvântului) trăiesc pe meleaguri ardelene. (Oh, întotdeauna am avut un respect religios şi o afecţiune aparte, faţă de acei ardeleni din nordul ţării, purtători ai esenţei sufletului românesc!).

Autoarea descrie tocmai viaţa acelor oameni, care curge liniştită în armonia şi echilibrul ei, fără acel senzaţional ţăţesc, atât de vânat de slujitorii mediatici. Desigur, şi în această lume există drame cu dureri maxime, dar oamenii aceştia nu şi le strigă în văzul lumii. Ei îşi ard lumânarea suferinţei în suflete cernite şi-şi poartă cu demnitate crucea dată de Domnul. Vieţile lor curg în credinţă faţă de Dumnezeu, respect faţă de muncă, tradiţii şi obiceiuri, cinste şi iubire faţă de semeni.. Ei nu impun celorlalţi acest „modus vivendi” cu reperele lui morale, ci aşa sunt ei, aşa trăiesc în societate, cu modul lor de viaţă exemplar, cu care se mândresc.

Lait-motivul naraţiunii este chiar Destinul omenesc, acel „panta-rhei”, curgerea Vieţii prin trăirile oamenilor, Dumnezeu dăruindu-le odată cu viaţa şi liberul arbitru să-şi aleagă căile pe care vor să meargă, ce vor să facă şi cum vor să trăiască în această lume.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Ca să ne arate cum curge Destinul în vieţile oamenilor, autoarea a ales chiar viaţa unei familii de învăţători, cei care modelează sufletele şi le pregătesc pentru viaţă. Destinul le-a dat şi lor cruce de purtat ca şi celorlalţi oameni. Fiul lor, Ştefan, crescut şi educat exemplar, cu rezultate strălucite la învăţătură, are o carieră de excepţie în aeronautică. În schimb, mariajul său este nefericit cu Elena, o femeie frumoasă dar arogantă, provenită dintr-o familie din „înalta” societate(fiică de colonel). Îi dispreţuieşte părinţii şi modul lor de viaţă simplu şi curat, dar cărora le lasă în grijă pe Radu, fiul lor. Aflând unele amănunte din viaţa Elenei, Ştefan se desparte de ea şi, fără să spună ceva părinţilor sau altor persoane, dispare în mod misterios. Din acel moment, pentru Iacob şi Ana Scurtu începe calvarul, nu cel provocat de şicanările Securităţii, cât cel al necunoaşterii dacă fiul lor mai este în viaţă sau nu. Suferinţă purtată-n tăcere, cu demnitate şi speranţă în Dumnezeu că va avea grijă de fiul lor. Toată dragostea lor se revarsă asupra lui Radu, nepotul lor, pe care-l educă şi-l cresc cu multă grijă. Ascultându-le rugile fierbinţi, bunul Dumnezeu, prin intermediul Destinului, aduce în viaţa acestor oameni deosebiţi pe Ioana, tânăra orfană de ambii părinţi, găsită de Radu în seara de Ajun, fugită din casa surorii sale, din cauza soţului beţiv care a vrut s-o violeze. Bătrânii învăţători consideră acest eveniment ca pe un dar de la Dumnezeu şi o „adoptă” sufleteşte, integrând-o în familia lor, spre bucuria lui Radu că are acum o soră.

bunicii lui şi a Ioanei, „sora” lui care îl iubeşte în tăcere, ci pleacă tocmai la Mangalia. Prin această plecare, nu tocmai plăcută pentru bunicii săi şi Ioana se creează acea DISTANŢĂ fizică şi sufletească între Radu şi cei dragi. Fenomenul „Distanţe” s-a simţit frecvent şi s-a amplificat în anii comunismului, ca urmare a dezvoltării industriale a României, care a provocat masive deplasări ale oamenilor pe întreg teritoriul ţării, cu un sumum de efecte sociale, economice , dar, mai ales psihice şi morale, cu noi valenţe şi repere.

Meritul autoarei este că a încercat (şi a reuşit) să descopere tainele acestui fenomen social cu toate efectele sale, în special ale schimbărilor structurale din sufletele oamenilor, care le-au conturat şi cizelat personalităţile.

Evident, autoarea nu transmite explicit acest mesaj, ci dezvoltă povestea personajelor cu întâmplările prin care trec, determinate tocmai de concepţiile lor de viaţă ce le hotărăsc deciziile de alegere, iar interferenţa vieţii lor cu ale oamenilor întâlniţi în cale le conturează tocmai acele destine cu meandre mai bune sau mai rele.

Sigur că literatura română, prin multe opere, a zugrăvit efectele acestui fenomen, prin referiri implicite la el, dar nu cunosc astfel de lucrări, ca acest roman, care să zugrăvească cu ajutorul întâmplărilor descrise de naraţiune, atât de fascinant şi tulburător. Autoarea romanului „Distanţe” subordonează naraţiunea cu toate întâmplările sale acelor efecte ascunse din sufletele personajelor, care apar treptat în magicul joc al Destinului. Farmecul scriiturii romanului constă tocmai în împletirea vieţilor oamenilor, sub efectul distanţelor fizice, reverberate în distanţe sufleteşti. Autoarea nu le descrie, ci lasă naraţiunea să poarte vieţile prin iţele destinului, comentând doar stările şi trăirile personajelor, care le marchează sufletele şi le cizelează comportamentele. Urmăreşte cu discreţie jocul destinelor în mirifica ţesătură a vieţilor şi intervine cu fine reflecţii asupra urmărilor din această ţesătură de viaţă şi efectele din sufletele personajelor. Noutatea naraţiunii acestui roman este uşurinţa trecerii prin meandrele Destinului unde se întâlnesc vieţile şi trăirile personajelor, care se împletesc, se desfac şi continuă pe diferite planuri, în alte registre de trăiri şi simţiri, într-o complexitate spectaculoasă, plină de obstacole şi încercări, care formează caractere şi personalităţi ce devin modele de viaţă. Pedagogia instructiveducativă este invizibilă ca aerul curat. Ea se simte doar în atmosfera scriiturii, în care trăirileprobe de foc devin adevărate lecţii de viaţă, creatoare de modele pentru cititorul captivat de miracolul narativ.

După absolvirea facultăţii de medicină din Cluj, Radu nu alege să ocupe un post în apropiere de

Viaţa lui Radu, eroul principal al romanului, trăită la Mangalia, se umple şi se-mpleteşte cu

Urmărind firul vieţii acestei familii binecuvântate de Dumnezeu, autoarea demonstrează că Destinul este „bun” sau „rău”, numai în funcţie de ceea ce aleg oamenii să facă în viaţă, cum fac şi se comportă cu ceilalţi, al căror destin se interferează în vieţile lor. Adică, meandrele Destinului, numite „noroc în viaţă”, sunt determinate tocmai de alegerea căilor şi comportamentele fiecăruia.

43

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

vieţile prietenilor săi, tinerii ingineri navalişti, ale Adelei, ruda năsăudeană a bunicilor şi a copiilor săi, a copiilor-pacienţi, a celor două femei frumoase din viaţa lui, Odette şi Diana, de care a divorţat, a prietenului său Marin, ajuns primar al Mangaliei, care-l promovează în funcţia de director al spitalului şi al atâtor altor personaje intrate şi/sau implicate în viaţa lui. Toate aceste împletiri de vieţi, cu ciocnirile lor, provoacă acele efecte ale bilelor de biliard, imprevizibile şi interesante.

Dar autoarea conduce pe nesimţite cititorul spre un final spectaculos, al unui veritabil roman poliţist, în care destinul lui Radu va curge liniştit pe albia fericirii, când îi aduce în viaţă pe tatăl său, Ştefan, şi familia acestuia din Canada, precum şi pe femeia care-l iubise în tot timpul cât Destinul îl purtase pe meandrele sale, la DISTANŢĂ de ea. Este vorba de Ioana, fosta adolescentă salvată de el, ajunsă şi ea medic Şi toate astea, spre bucuria şi liniştea sufletească a bătrânilor învăţători năsăudeni, Iacob şi Ana Scurtu, veritabile modele de viaţă, creatoare de modele de viaţă pentru neamul românesc, atât de rătăcit şi derutat de agresiunile mediatice cotidiene.

Un roman scris cu deosebit talent şi gingăşie, care merită a fi citit de orice pasionat al literaturii, pentru revigorarea sufletului şi creşterii dorinţei de viaţă.

Georgeta BLENDEA – ZAMFIR „Vera” - de Ioana Stuparu

Un ţipăt sfâşietor ca o sensibilitate exacerbată punctează debutul romanului „Vera”. Personajul 44

Maria a refulat freudian multă suferinţă şi a ajuns la spitalul de nevroze. Ioana Stuparu descrie cu mijloace artistice: interioare, dar mai ales persoane. O aură de bunătate împrejmuieşte toate fiinţele: bolnavi, doctori, asistenţi.

Scriitoarea conduce acţiunea ingenios, stârnind interesul. Fulgerul de supranatural se strecoară în proză marcând o linie specifică scriitoarei, cunoscută prin comunicarea cu divinitatea.

Telepatia funcţionează în cazul denumirii câinelui Athos! Câinele avea deja acest nume.

Aşa zişii bolnavi psihici intră în sfera undelor, călătorind în alte lumi de unde primesc informaţii, aud voci.

Vianna Stibal în „Theta Healing” foloseşte aceste unde, dirijat, conştient şi priceput pentru accesare prin tehnica Qiqong a Atotputernicului în scopul de a-i cere sănătate, bunăstare, iubire sau orice altceva. În descoperirile arheologice, în special aurifere, măiestrit lucrate în formă de cruce în care erau puşi aşa zişii nebuni pentru a nu-şi face rău lor sau altora ei accesau aceste lumi.

Ioana Stuparu stârneşte interesul prin relatarea în sfera prozei feminine a celui mai nobil, intens şi fantastic sentiment, cel al maternităţii. Sâmbure de geneză a Terrei, iubirea maternă, răsplătită cu sentimentul rodului iubirii înconjoară ca un cerc de nestemate, planeta, dând sens şi continuitate, a tot ce este viu, chiar şi floarea de măceş gingaşă şi albă iubeşte fluturele multicolor care îi polenizează pistilul. Tabloul „Maternitate” din perioada albastră al artistei Ramona Pintea aduce lumea plutind în învâltoratul ocean al lui Odin, învăluită în nuanţele culorii cerului pe care plutesc norii romantici ai viselor şi speranţelor, vibrând cu sensibilitatea creatorilor, asemănători Ioanei Stuparu.

Motivul bunicilor apare în roman, împletit cu cel al războiului care a adus suferinţă de la începutul omenirii şi continuă să înlănţuie lumea. O lume fără violenţă, fără ură, invidie, trădare ar salva Terra de la pieire. Ea este vie şi reacţionează trimiţând peste planetă anarhie oamenilor.

Scriitoarea vine în roman cu scene teribile de violenţă în familie, relatate de personajul Vera, frământat de crize acute.

O multitudine de curiozităţi impune creierul uman, acest miracol care nu a fost descifrat ca şi psihicul o doză în imensitatea nisipului alcătuirii umane. Aşa cum arată Sigmund Freud, ataşamentul unui bolnav de medicul curant,

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

se petrece şi în cazul Verei, descrisă în plenitudinea frumuseţii sale.

Ioana Stuparu prezintă cu acurateţă, situaţiile de boală, arta ei amintind de cea a Hortensiei Papadat Bengescu.

Maria, cea care ţipă de sensibilitate este prezentă la defularea bolnavilor care în felul acesta merg spre însănătoşire.

Sigmund Freud spune că un om, cu cât este mai sensibil, mai complex alcătuit, mai cult, mai informat, cu atât refulează mai mult în subconştient. Defularea se produce în beţie, nebunie, oamenii obişnuiţi se defulează în vis iar artiştii sublimează în artă bagajul lor enorm de trăiri şi emoţii.

Scriitoarea şi publicista Ioana Stuparu se înscrie în aria optimistă a oamenilor care militează în direcţia binelui, pe planetă.

Astfel este Anthony Robbins care ţine conferinţe în toată lumea, dirijând spre bunăstare, sănătate şi fericire, cursanţii săi.

Ioana Stuparu finalizează în mod fericit romanul „Vera”, dând speranţe şi încredere pentru cititorul care îi va urmări cu interes paginile aurate de talent.

Prof. Geo CĂLUGĂRU despre „DINCOLO DE COLINE ALBASTRE”, autor Ionel MARIN UN CREZ PE DEPLIN ASUMAT

M-am apropiat cu sfială, curios să aflu misterul descoperit de poetul Ionel Marin, în noua sa izbândă editorială „Dincolo de coline albastre”, apărută la Editura „Armonii Culturale” din Adjud, județul Vrancea.

Felicitându-i pentru chipul ales în care sau alăturat autorului, în concretizarea acestei atât 45

de ispititoarei, pentru privire, bijuterii, îi voi numi în ordinea din casetă: consilier editorial - prof. dr.

Monica Grosu, lector de carte – prof. dr. Corneliu Boteanu, redactor - prof. Maricica Stroia, copertă, Andreea Leonte, grafică – pictor Mihai Cătrună și, nu în ultimul rând, editor Gheorghe A. Stroia.

Neîndoielnic, din iubire pentru aproapele său, autorul apreciază că îi este de ajutor, în călătoria până în fața „colinelor albastre” și într-un motto, care-i poartă semnătura, pe care-l reproduc, oferă câteva repere întru descifrarea corectă a mesajului cărții: „Din el însuşi timpul curge, slujitor umil al veșniciei. Noi putem aduna și dărui din sublime mistere, tainice emoții și gânduri ce pot deveni ecouri...Numai prin iubire și multă osteneală putem ajunge în fața colinelor albastre, unde ne așteaptă Părintele Ceresc cu vie răsplată.

Speranțe sunt pentru fiecare om și numai o cale putem urma: Calea Luminii, Calea cea Bună ori Calea Întunericului care duce sufletul spre infernul suferințelor.

Recunosc faptul că m-a ajutat să înțeleg și să-l prețuiesc atât ca om cât și ca poet, ce am aflat din mărturisirea, evident dureroasă, conținută în fragmentul, pe care îl voi consemna din „Argument” – p.5: „Când ești doborât la pământ și cauți salvarea, înțelegi și înveți să prețuiești sfințitele daruri. Abia împlinisem cinci ani și tata a murit de cancer. Rănile din suflet se acoperă, se cicatrizează, însă niciodată definitiv, durerea rămânând, la atingere, vie. Numai o mamă eroină, ajutată de divinitate putea crește opt copii minunați. Iubirea ce curge ca un râu din suflete a reușit să spargă lacrimile și din fărâme mici să zămislească raze mântuitoare. Unul pentru altul și toți împreună am construit o barcă a salvării, încă din copilărie.” Înfruntând clipa, pentru a o înțelege și a-i dezlega misterul, poetul ajunge la formulări memorabile, în care exprimă adevăruri, nu la îndemâna oricui, spre a fi înțelese: „Îmbrăcați cu haina clipei/Ca umbra gândurilor în zori,/Vremea trece peste Noi,/Risipind zâmbete de ceară”. E vorba de acel zâmbet de culoarea cerii, cu care, se pare, împăcați, plecăm dincolo. Ziua, unitatea de măsură în care se consumă lupta pentru existență, așează pe chipul nostru „Măști ce deschid răni,/Patimi în neștiute pustiuri...”. Noaptea, mai exact „în toiul nopții”, (timpul de odihnă prin somn) sunt șterse de pe chip semnele frământărilor de peste zi: „Ochii spălați de lacrimi,/În mute cuvinte, deschid ferestre,/Spre

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

visele de lumină.” Cu alte cuvinte, noi, oamenii constituim: „Două lumi diferite,/(în care) Mărgăritare de binecuvântări/Plămădesc cu brațele deschise,/Zborul printre păduri de speranțe” (darul lui Dumnezeu dat oamenilor să poată năzui „spre visele de lumină.”) („Pe altarul clipei” – p. 9) Frumosul și urâtul, răul și binele sunt uneori atât de îngemănate, încât, cu mare dificultate le poți separa: „Fiecare are o cană, din care bea/”(nu oricând și nici mereu) ci „În anotimpul dorințelor/O cană cu vise, din care și eu am băut,/Zâmbetul zării și uneori,/Deşartă strălucire!”. Se pare că este vorba de un adevăr ce mai necesită limpeziri, devreme ce poetul afirmă, sigur pe sine, că: „Povestea așteaptă să fie scrisă/Cu dor și mângâiată precum,/Cana cu vise, de roua iubirii...” („Din cana cu vise”, p. 10).

Depinde de noi, ce alegem în viață, deoarece ne asumăm atât alegerea cât și consecințele care decurg din aceasta: „De nu dorești, zilele pot rămâne,/Fără culoare și noaptea poate/Coborî tristă, cu privirile albastre, peste...Noi” (idem).

Scrisă cu toate verbele folosite la persoana I, poezia domnului Ionel Marin este a maximei implicări și asumări, de o totală credibilitate: „Te privesc/Îți îmbrățișez inima,...Aștern doruri.../Scriu cu aripile ființei/Versuri ce poate trec în ecouri vii/Izvoare de amintiri să devină,/Ploi nestinse de iubiri.” („Liber în poem”, p.11) În concepția atât de înzestratului poet, Ionel Marin, Creatorul și Creația simbolizează un tot. Iubindu-i și admirându-i Creația prezentă întro infinitate de întruchipări, îl admirăm și iubim și pe Creator. Este, în aceeași măsură valabilă și reciproca. Poetul folosește cuvinte simbolizând perpetua naștere și regenerare a vieții, Atotputernicia Stăpânului văzutelor și nevăzutelor: „Clepsidra cu gânduri se înalță/La focuri divine./Clopote peste ruguri din cer/Șoapte, muguri din albe stele/Respiră prin ecouri cerești/Înflorind prin simfonii tainice/Chipul fermecător al zilelor./Cu lumina anotimpurilor,/Domnul Iisus coboară/În inimi curate,/Îndreptându-ne pașii către,/Livezile înflorite ale iubirii”. („În livada înflorită a iubirii”, p.12) Grădina lui Cronos întruchipează consecințele răzbunării zeului mitologic al Timpului, care înfuriat pe fiii săi, care voiau să-l detroneze din înalta demnitate, i-a devorat pe toți.

Toți suntem neputincioși în fața acestuia și poetul 46

ne îndeamnă să prețuim fiecare clipă ca pe supremul dar Ceresc și prin scânteia divină, dăruită de Dumnezeu, să lăsăm în urma noastră înfăptuiri, care să ne scoată de sub puterea lui Cronos, plasându-ne într-o altă dimensiune în care să fim egali zeilor, să fim nemuritori. În urma răzbunării lui Cronos, în grădina sa rămân „Făpturi nemângâiate,/Boli necicatrizate,/Încă acoperă pământul...” (experiența de creator cu cuvinte care zidesc), îi spune că „De irosesc cu nesocotință,/De nu-i prețuiesc pulsul,/Clipa mă lasă-n drum!”; prețuind-o „Lacrimi ale gândului trec/Prin adânc mister/În țipătul albastru nemurit/...Conectată la ceasornicul lumii/Inima frânge tăcută,/Petalele luminii primite în dar.” („Din grădina lui Cronos”, p.13) În memoria afectivă a poetului Ionel Marin, mama continuă să fie „Dor rămas aprins în candela din odaie”.

Iată câteva formulări memorabile a unora dintre aducerile aminte, care o păstrează vie în gândul și sufletul său: „Mai demult, de sărbătoarea Floriilor,/A plecat să călătorească, dincolo.../Către binecuvântata odihnă./Nu s-a mai întors, nu a mai revenit/...De Paști, nu se mai simte/Mirosul aparte de pâine pe vatră,/De cozonaci ori...de pasca cea sfântă.../Și azi, printre anotimpuri,/Sufletul drag al mamei,/Din interior, privește, Crinii veșniciei („Umbra mamei”, p.6061).

Concluzia, ca rezultat al evaluări unor experiențe de viață, în variile sale întruchipări, aici, în spațiul relației tainice a autorului cu Dumnezeu, care își pune amprenta pe majoritatea poeziilor care alcătuiesc acest volum de care poetul ne ține aproape, să putem descifra taina de „Dincolo de vise și de noi”, cu a cărei reproducere voi pune punct comentariului meu, nu înainte de a remarca, chipul ales în care poetul își împlinește o triplă datorie: față de Dumnezeu, față de sine și față de semeni: „Mi-e frig!/ Vâlvătăi până la cer,/Valuri cu lava morții acoperă,/Case, ființe, păduri...totul,/Cu ploi de lacrimi amare,/Ultimele dorinți.../Dorul însetat de zbor s-a urcat la stele,/Și ne-am prăbușit cu clipele de plumb în brațe.../Neputincioși, flămânzi și însetați,/Am cerut ajutor Domnului, căci e/Singurul care ne poate ridica din...moarte./Purtam crucea grea, plângeam și mă rugam.../Numai iubind, zilele și nopțile se logodesc,/Cu trupul preasfânt al Împăratului ceresc/Prin Tine, Doamne respir șoaptele vii și/Pot

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

prinde infinitul de mână și.../Sfărâma carcera sinelui în muguri de văpăi./Dincolo de noi și de vise,/Strălucirea răsăritului necuprins și dăruirea.../Și ca să culegi arginții iubirilor prin,/Popasul tainic și sfințit culege din/Înaltul nestins, cuvintele albastre ale vieții./Nesfârșitul din tine, din mine, din noi,/Poate să se rostească în virgină lumină,/În candoare, tandrețe și omenie./Bat clopote la marginea timpului,/Mărgăritare și raze vii se topesc,/Sub pleoapa pleiadelor galactice.../Mi-e sete! Sete de zbor și de iubire/Dintr-un cer de lumină curg șuvoi,/Strălucitoare raze de speranțe.”

Mihai Antonescu despre - Elena Anghel: UNDEVA, CÂNDVA, Editura Amurg sentimental, 2007; TĂVĂLUGUL, Editura Amurg sentimental, 2013, Bucureşti Starea de sine, starea de Ţară Prin bunăvoinţa poetului Iacob Voichiţoniu ajung la noi două cărţi: UNDEVA, CÂNDVA..., Editura Amurg sentimental – 2007 şi TĂVĂLUGUL, aceeaşi editură – 2013, ambele semnate de Elena Anghel. La o primă impresie, să spunem că ambele cărţi „suferă” de un clasic bine temperat, cu largi ecouri dinspre nume demult intrate în patrimoniul nostru cultural – naţional. Nu-i rău, credem noi, semn că poeta s-a luat de la bun început în serios, preferând vecinătatea iluştrilor înaintaşi în defavoarea experimentelor de tot felul şi-a schilodirii – cu bună ştiinţă parcă – a „productelor” întâlnite azi la tot pasul.

Primul volum, UNDEVA, CÂNDVA..., este unul al confesiunii, al mărturisirii unui sine adeseori tulburat, uneori răzvrătit, dar cel mai vizibil frizând o anume resemnare ce numai dintr-o adâncă înţelegere poate veni, dintr-o conştientă împăcare cu daturile şi curgerea: „Lăsaţi-mă să plâng în vers cu rime/ Tot ce-am visat şi nu s-a împlinit!/ Îmi tremură în mâini vioara spartă,/ Amarnic simt că viaţa e deşartă/ Şi de atâta cât mam jeluit,/ Mi s-a făcut lehamite de mine...” (din poemul CUPRINSĂ DE LEHAMITE) Cu sufletul dezvelit în calea trăirilor de orice fel, cu o extraordinară forţă de absorbţie şi transfigurare a stărilor în versuri demne de rămânere, poeta Elena Anghel pare a desfiinţa cu bună ştiinţă cutumele unui expansionism literar de aiurea sorginte, întorcându-l pe cititor la izvoarele 47

simţirii şi ale limbii noastre dintotdeauna, făcându-l părtaş la tot ce e mai sublim şi nobil în stirpea lui: „Când se lasă pustiul pe suflet, deodată,/ Iar durerea începe să fiarbă,/ Te revăd, Tinereţe, în rochie-nflorată,/ Cum alergi către mie cu braţe de iarbă...” (din excelentul poem TE-AM VISAT, TINEREŢE) Cel mai adesea, poemele sunt lungi, frizând cumva o tendinţă spre metrul antic, semn că autoarea nu refuză polemica, nu este adepta expedierii stărilor de sine ori atitudinale în puţine cuvinte. „Cearta” poetei cu lumea şi întâmplările o situează mai mereu în centru, filtru absolut obligatoriu şi cinstită măsură în luarea unor decizii: „Să înţelegi că nu se poate/ Să pleci şi, totuşi, să rămâi,/ Că între gesturile toate,/ Un legământ e cel dintâi!// De vrei să nu trăieşti regrete,/ Fereşte-te de-un gest pripit!/ Rămâi aşa cum eşti, Poete,/ Un gentilom desăvârşit...” (din poemul GESTURI ŞI VORBE) Poemul ZBATERI bunăoară, din această reuşită carte, ne pare a fi cumva legământ şi mărturie de credinţă a poetei Elena Anghel, iar finalul lui, al poemului, asupra de măsură şi justificată dorinţă a cuiva care este rug şi flacără în propria-i valoare: „Dintre critici, unul doar să vină/ Cu paharul ridicat spre mine/ Şi apoi, aşa cum se cuvine,/ Să primesc o strângere de mână...” Glumind, am spune că, dacă onor criticii numai la atât se limitează, norocul cronicarilor de întâmpinare...

Cea de a doua carte, TĂVĂLUGUL, se vrea – şi reuşeşte – o radiografie la sânge a unui neam ajuns în genunchi, a unei naţii cu şira spinării frânte în mult prea multe locuri, să se mai poată îndrepta ceva, cum pare. Din lacrimă fulgere răsar, iar versul tunet se face sub pana excelentei poete, atunci când starea, zarea şi dorurile câte neau rămas, duc pe umeri cenuşiul străinelor voinţi şi-n suflet dispreţul otrăvit al celor ce ne-au învăţat istoria măreaţă şi uite, nu ne-o iartă. Din vina cui, se mai întreabă poeta, aflându-ne pe noi înşine vinovaţi de multe, de-o proastă asumare a libertăţii şi de-o şi mai proastă înţelegere a democraţiei: „Degeaba ne-au trimis la şcoli părinţii!/ Balanţa se apleacă nefiresc/ Spre cei ce ţin de caşcaval cu dinţii/ Şi peste noapte se îmbogăţesc.// În loc să fim părtaşi la bunăstare,/ Ne tot luptăm să supravieţuim;/ Şi-atunci când deznădejdea e prea mare,/ Fantomele trecutului revin.” (din poemul BÂNTUŢI DE FANTOME) Lacrima, strigătul, dar şi spiritul critic necruţător ce parcă sieşi şi-l aplică poeta în aceste versuri

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

memorabile, dau volumului o forţă neobişnuită şi se constituie într-un esenţial semnal de bună trezire a celor ce-şi închipuie – încă îşi mai închipuie – că, cinstindu-şi vrăjmaşul, uşa casei tale nu mai are nevoie de lacăt sau încuietori: „Nori de ploaie se adună/ Dinspre Cluj spre Odorhei./ Unii vor să ne impună/ Să jucăm cum cântă ei.” (din poemul VATRA ROMÂNEASCĂ) Ah, daţi-mi o sută de mii de poeţi ca Elena Anghel şi vă jur că schimb în bine tot răul făcut ţării ăsteia, îmi vine să strig citind despre câtă suferinţă şi obidă aflu în poemele dumneaei, acum, cât încă tăvălugul nu m-a frânt de tot şi pe mine, cât încă se mai iţeşte un fir de iarbă din pârjolita vatră a istoriei neamului meu!

Ar fi multe de spus, mult mai multe şi mai de bine despre cele două minunate cărţi ale poetei Elena Anghel, dar, iată, cronicarului „i se frâng cuvintele în gât,/ şi jalea din poeme îl sugrumă”.

Ave!

dispoziţia cititorilor interesaţi întreaga arhivă a visurilor sau năzuinţelor sale profund umane – căutate, aflate şi în felurite moduri încercate până la vârsta senectuţii.

Prin urmare, departe de scuzabila închidere datorată inerentelor eşecuri şi suferinţe, închidere care merge mână-n mână cu acreala şi nemulţumirea (altfel spus cu înţelepciunea pesimismului), la Mihai Horga depistăm în tinereţea versurilor şi zburdălnicia rimelor o totală deschidere spre om şi eternele lui probleme (viaţa, dragostea, credinţa, moartea etc), desigur, cu un plus de interes şi îngrijorare pentru multele şi devastatoarele probleme create românilor şi României de absolut toţi guvernanţii postdecembrişti, bunăoară aşa ca vitala chestiune a măcelăririi pădurilor: „Pădure frumoasă, tu viaţă ne dai/ De ce soarta-i crudă, de ce duşmani ai/ De ce sunt pe lume şi cozi de topor?/ Pădurea-mi şopteşte cu foşnet uşor: «Când pui întrebări, sentimentele dor...» (Pădurea).

De remarcat că această largă deschidere a lui Mihai Horga spre semeni se materializează artistic nu doar prin discreta dar omniprezenta credinţă creştină, care în poezia Mântuitorul se afirmă făţiş şi fratern: „Fraţi creştini, să ne smerim/ de vrem să ne mântuim”, ci şi prin predilecţia lui spre pamfletul animat de-o elegantă şi, totuşi, neiertătoare ironie: „În urbea asta nu avem tramvai/ Şi nici nu cred că vom avea vreodată,/ Dar sfânta mămăligă încă mai/ O vom avea-n ceaunul de pe vatră” (Patriotism local).

George PETROVAI: Arhiva visurilor – o parte notabilă din arhiva lirică a poetului Mihai Horga

De reţinut din capul locului, adică din chiar titlul volumului apărut în anul 2015 la Editura PapiruS Media, că poetul Mihai Horga nu are în vedere visele sau imaginile plăsmuite în somn, care – aşa cu ştim – fac casă bună cu închiderea în sine prin preocuparea obsesivă a celui în cauză cu interpretarea acestor neastâmpărate zămisliri ale conştientului somnoros (sau poate că ale inconştientului mereu poznaş), ci se arată într-atât de însetat de tot ce-i omenesc, încât în atotomeneasca sa generozitate lirică pune la 48

Prezentul volum antologic, dedicat de autor soţiei sale („Soţiei – fir de trandafir/ În anul nunţii de safir), fiind un plăcut amalgam de doruri (Dor de Iaşi), năzuinţe, iubiri discrete (Tu, Sâmburele) şi inevitabile regrete (Remember), pare un vast triptic al condiţiei umane: copilăria şi tinereţea asociate cu verdele, maturitatea creatoare redată în culorile raţionalităţii şi responsabilităţii pentru cele făptuite cu voie au făr‟ de voie, iar bătrâneţea asociată şi redată în chip firesc cu albul iernii. Dar o iarnă, ne spune poetul, care „răul a-ngheţat/ Speranţa se reaprinde/ Sângele e mai fierbinte” (Iarna).

Sau – de ce nu? – un dulce-acrişor cocteil de doruri, speranţe şi certitudini în vremelnicia omului: „Din neant venim/ În neant plecăm/ Prea puţin trăim/ Şi prea mult visăm...” (To be or not to be), ori acele rafturi ale vieţii, pe care ni le prezintă autorul în poezia Arhiva visurilor.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Tineri creatori, în dragoste de cuvânt românesc

Din universul copiilor *Din cei 88 de participanți, la concursul „Făuritorii de povești”, Bucureşti, 2015 au fost premiaţi 38 de copii. Felicitări copiilor talentaţi şi poetei Claudia Muntean, organizatorul ineditului concurs de scriere creativă.

Alicia- Romina Cobzaru, 14 ani, clasa a VII-a, Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Săbăoani „ Uneori, ceea ce pare a fi un sfârşit, nu este decât un alt început…”

Odată, demult, Luna şi Soarele erau de nedespărţit, căci îi unea o dragoste imensă.Ei au fost foarte fericiţi, până când au aflat că erau fraţi.Odată descoperit secretul acesta, i-a depărtat mult unul de altul.

Soarele puternic şi strălucitor domnea ziua, luminând Pământul şi Cerul, iar Luna imensă şi luminoasă domina noaptea, însoţită fiind de Stelele aprinse.

După o mie de ani lumină, Luna a prins drag de un asteroid numit Ganges; din iubirea celor doi, a luat fiinţă Prinţesa lunii, Semiluna. Aflând aceasta, Soarele s-a înfuriat, iar Stelele s-au mâhnit. Gelozia îi întunecase faţa luminoasă Soarelui, şi Stelele, pălind, i-au transmis Lunii mesajul că Soarele e nefericit.

Din suferinţă, Soarele a primit gândul răzbunării şi a decis să distrugă Luna şi Stelele ce-i slujeau.

Universul se pregătea de război.

Armata Îngerilor Solari urma să se confrunte cu armata Stelelor. Pentru că se simţeau lipsite de cutezanţă, Stelele au cerut sprijinul stăpânului lor, Făuritorul de Stele.

Prinţesa Semilună, dornică de pace, spera că, dacă va vorbi chiar ea cu Soarele, acesta va ceda şi va renunţa la război. De aceea, ea a pornit la drum lung să îl întâlnească pe frumosul Soare. Prinţesa 49

Semiluna a ajuns în preajma Soarelui chiar în momentul când de faţă erau şi Stelele şi Făuritorul lor, dar şi Îngerii solari.

Cu mult curaj, prinţesa cerului a spus: - De ce doriţi să ne aflăm sfârşitul într-un conflict fără rost? Nu e Cerul cel mai frumos loc unde să trăieşti, să slujeşti şi să domneşti?

Făuritorul de Stele, mişcat de cuvintele Prinţesei Semilune a vorbit şi el: - Câtă dreptate aveţi, prinţesă. Eu am făurit Stelele pentru a da strălucire Cerului. De ce să poarte Cerul un război între Lună şi Soare? Amândoi domnesc cu pricepere.

- Îngerii celeşti nu vor luptă! Stelele sunt prinse într-un război pe care nu-l doreşte nimeni, spuse Armata Îngerilor solari.

- Mergeţi la stăpânii voştri şi convingeţi-i să aleagă pacea, nu războiul! Îndemnă Făuritorul de Stele.

- În loc de sfârşit, vom clădi un nou început, în deplină pace şi armonie! A spus încrezătoare Prinţesa Semiluna. Şi aşa, Prinţesa Semilună, Făuritorul de Stele şi Armata Îngerilor solari au convins Soarele, Luna şi Stelele să facă pace. Ceea ce a părut a fi un sfârşit dureros, nu a fost decât un nou început luminos.

**DIN CREAŢIILE TINERILOR CREATORI PREMIAŢI LA FESTIVALUL NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ BOGDANIA STANA Diana Cristina (Ploieşti)

A obţinut la FESTIVALUL-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a IV-a, 16 iunie 2015- Premiul II pentru Poezie

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Îmi rezeamă ochii stinşi de imaginea-unei fiinţe, fie ea robotizată sau cu suflul unei muze.

Trece-o clipă,trec cu sute, dar al ochilor mei miez, nu priveşte, ci topit e de căldura unui suflet.

Timpu-i scurs de pretutindeni ca nisipul din clepsidră, suflul artei mă-nvelește, ca lumina, într-o clipă.

MACI DE LUMINĂ Auzi? cum picură cu prafuri, cum fiecare strop mângâie noroiul fără a-l atinge?

Auzi? cum fierbe-n ființe dorul, cum se revarsă-ntre degete dorind s-atingă distanța,sentimentul?

Auzi? cum scârțâie vântul în timpul verii când se strecoară printre raze?

Auzi?

Cum încolțește flama unui zâmbet în sclipiri de neuitat?

Lasă-n jos cortina pleoapelor ascultă doar... cum decad elegant fără să mă lovesc de noroi, cum plimb între degete vântul, cum scârțâie el dorind să simtă, cum îmi răsună sufletul precum răsună macii când înfloresc Ascultă... cum se lasă noaptea-n ochii mei, cum tremură ceața când mă atinge, cum cade ninsoarea pe apa fierbinte, cum îmi sună gândul cu mii de cuvinte, cum mi se evaporă suflul în odaia de piatră Ascultă... cum crește într-însa veșnicia goală a unei fantasme Auzi... cum mă strânge în brațele-i calde?

N-auzi,n-aud... sunt o ureche stingheră nu văd și nu simt decât umbra nopții.

Văd , mi-eşti dragă siluetă de culori, îmi dezvălui Eul tainic precum ies sorii din nori.

Te ating şi nu ţi-e trup şi nici minte ce îţi simt, ci ţi-e aura selenară ce-mi insuflă scumpul mit.

Tu eşti mitul unui cântec despre-un pod pe care-l trec ca să-mi înfund pasul în al lumii, frânt, secret...

Tu eşti timpul care trece, cu-ale sale mii de clipe, tu îmi legi axonul rece de un gând oprit în minte.

Pârvu Bianca-Andreea (Buzău)

ARS LONGA,VITA BREVIS

A obţinut la FESTIVALUL-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a IV-a, 16 iunie 2015- Premiul I pentru Proză scurtă

Timpu-mi bate cu un soi de fanfară a naturii, în urechea-mi măgulită de al muzicii convoi...

Trece-o clipă, trec cu sute, dar al trupului meu glas, zace ostenit pe treapta, subconştientului retras.

Lumea sub o pălărie Bip, bip, biiip…Bip, bip, biiip…Acelaşi ritm şi acelaşi cântec enervant în fiecare dimineaţă la ora 6.30. Nici mai mult, nici mai puţin. 6.30 fix.

Nu am înţeles niciodată de ce un lucru inventat de 50

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

oameni are atâta putere asupra lor. Timpul este ceva relativ şi reprezintă o grijă în plus pentru minţile noastre deja sufocate şi sufocante. Prin urmare, am hotărât să nu mai ţin cont de el. Cu siguranţă voi fi considerată nebună, o femeie tânără care încă îşi dă aere de adolescentă, o femeie care deşi are 24 de ani încă nu s-a căsătorit şi nici nu are de gând, o femeie cu trei pisici ce locuieşte într-un apartament modest(dar chic) la periferia Bucureştiului, o femeie care lucrează la un anticariat de pe o stradă lăturalnică pentru un salariu amărât de 800 de lei. Aşadar, o femeie nebună. M-am ridicat din pat, am făcut cel mai lung duş din istorie şi mi-am pus halatul pufos primit de la mama Crăciunul trecut. Rose, Ducesa şi Adeline deja mă aşteptau să le pregătesc micul dejun. Bineînţeles că alteţele lor regale sunt prinţese, au nouă vieţi şi sânge albastru. Eu sunt doar servitoarea şi confidenta lor. De obicei le pregătesc omletă cu cârnaţi, iar eu beau o cafea cu scorţişoară şi mănânc un croissant cu unt. Nu e de mirare că toate trei au probabil o greutate mai mare decât a mea. Dar astăzi e o zi specială. Azi nu mai ţin cont de timp şi o să am nevoie de putere să mă confrunt cu ce este în afara culcuşului ăsta. De fapt, ideea asta mi-a venit în timp ce încercam să o conving cu o conservă de sardine pe Adeline să coboare de pe draperie.

Disperată şi enervată la culme, m-am îndreptat către “Zidul fericirii”- peretele deasupra patului pe care am prinse poze şi citate frumoase. Am creat acest zid cu scopul de a apela la el doar în situaţii de urgenţă: depresii, nervi, certuri. Se pare că restilizarea draperiei albastre de catifea de către Adeline este cu adevărat o urgenţă. Cu ochii verzi pe care mi-aş fi dorit să îi am, căutam frenetic o frânghie de care să mă agăţ. Dar am uitat că mi-e frică de înălţimi şi că nu am fost niciodată bună la educaţie fizică. După câteva minute, am găsit un bileţel îngălbenit de vreme şi probabil, de fum de ţigară. Aşa că l-am prins pe retină şi am încercat să îl memorez. Dar l-am prins şi pe buze şi am început să citesc cu voce tare: „‟Lumea pe care am văzut-o eu este, sunt sigură, mai frumoasă decât adevărata lume. Fără să-i fi adăugat ceva, fără să-i fi schimbat vreo nuanţă sau vreun accent, am privit fiecare privelişte, fiecare stradă, fiecare cadru prin care treceam cu o credinţă atât de sigură că nu le voi mai revedea, că le vedeam pentru prima oară şi ultima oară, cu atât de intensă dorinţă de neuitare…”. Cred că era un citat din Ana Blandiana. Ultima parte a bileţelului era ruptă. L-am găsit într-una din cărţile de la 51

anticariat în timp ce despachetam cutiile cu marfă no…veche. Am găsit că e de datoria mea să continui într-o zi, poate, aceste rânduri. Cred că astăzi a venit acea zi. Simţi într-un moment al vieţii că vrei să faci ceva pentru tine sau pentru ceilalţi sau pur şi simplu ceva ce nu ai făcut niciodată, dar ţi-ai dorit dintotdeauna. Deşi pari cineva, în interiorul tău eşti altcineva. Mintea ta stă acolo ascunsă precum zahărul dintr-o cutie pentru cafea. Vezi cutia cilindrică cu boabe de cafea pe ea şi când o deschizi găseşti zahăr. În exterior suntem cu toţii precum cafeaua-tari. În interior însă, avem numai granule de zahăr.

Suntem dulci şi vulnerabili. E nevoie doar de puţină căldură pentru a ne topi şi a deveni caramel. Atenţie, însă! Dacă lăsăm căldura prea mult, există riscul ca sufletul nostru zaharisit să devină amar şi maroniu…precum cafeaua.

Acel moment din viaţă a venit. Am un semn mare şi roşu pe care scrie STOP. Stau cu el şi îl flutur în mijlocul trecerii de pietoni, ascultând simfonia de claxoane. Nu este de ajuns să mi se acorde prioritate. M-am tot săturat de asta, domnişoară fiind. Vreau să îi opresc pe ceilalţi din a mai face altceva. Vreau să îi conving să ia capacul cutiei de cafea şi să se găsească pe ei înşişi. Nu descalec zebra până nu rostesc cuvântul acela cu “n”. Mereu am avut o dorinţă febrilă de a fi numită aşa. Pentru că acei oameni cu litera “n” nu ţin cont de nimic. Nici de timp, nici de oameni. Ţin cont doar de ei înşişi.

- Nebuno! Strigă cineva.

Gata, l-am auzit. Ce egoistă sunt. Nu e de ajuns. Acel “nebuno!” a fost spus în glumă. Dar vreau să fie spus cu ură. Nu vreau să fiu iubită pentru ceea ce nu sunt. Vreau să fiu urâtă pentru ceea ce sunt. Pe parcursul celor 24 de ani, cei din jurul meu au încercat din răsputeri să îmi ascundă nebunia, să mă facă să nu o mai simt, să nu o mai recunosc. Dar cum să o poţi uita? Cum să uiţi respiraţia ei rece atunci când stai faţă în faţă cu ea? Nu am reuşit să o uit niciodată fiindcă nu am vrut. Deşi sunt naivă şi nu ştiu să mint, m-am folosit de un şiretlic. Oamenii ăştia care îşi spuneau normali au vrut să îmi taie aripile. Şi mi le-au tăiat doar o singură dată. M-a durut atât de tare încât aripile au început să sângereze. M-a durut atât de tare încât a trebuit să mănânc cu furculiţa şi cuţitul. Dar eu sunt o pisică-femeie nebună şi nu am nevoie de tacâmurile lor caraghioase. Prin urmare, i-am păcălit. Am înlocuit toate foarfecele cu unele de plastic, ba chiar eu le dăruiam şi îi îndemnam să mi le taie.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Devenisem o cutie de cafea care se comporta perfect normal. Însă uneori îmi dădeam capacul jos şi lăsam câteva granule de zahăr să se topească la lumina vişinie şi acrişoară a amurgului.

Aş fi putut să îi las să mă omoare. Oricum viaţa e plină de oameni morţi. Ce ar fi contat unul în plus sau în minus? Dar mi-au tăiat aripile cu adevărat(până atunci mi-au smuls doar câteva pene) abia la 8 ani. Atunci învăţasem să citesc şi am fost cea mai norocoasă fetiţă pentru prima şi ultima oară. Mama obişnuia să strângă materiale de orice fel care aveau legătură cu ţinuturile asiatice. Mi-au plăcut cărţile de mică şi adoram să construiesc adevărate fortăreţe cu ele. Încă o mai fac, dar doar pentru Rose, Ducesa şi Adeline.

Construiam palatul prinţesei Sisi şi aveam nevoie de un turnuleţ, de o carte micuţă. Am găsit-o şi am citit o poveste numită “Simfonie pentru o pasăre de mare”. O pasăre de mare a fost abătută spre ţărm de vânturi şi a ajuns astfel aproape de zidurile capitalei ţinutului Lu. Prinţul a dat poruncă să se organizeze o recepţie solemnă, oferind păsării vin în templu, chemând muzicieni să cânte compoziţiile lui Shun şi tăind vite ca s-o ospăteze. Zăpăcită de simfonii, nefericita pasăre de mare a murit de disperare. Aceea a fost ziua în care am înlocuit foarfecele. Nu voiam să mor şi să trăiesc după cum trăiau ei.

- Hei, nebuno! Dă-te din drum! Nebuno!

Strigă altcineva cu o voce aproape animalică. Asta este ura pe care o aşteptam. Acum pot descăleca zebra. Se înserase. Luna deja apăruse şi stelele încercau şi ele să strălucească. În apropiere am găsit aeroportul. Aveam nişte bani puşi deoparte şi cred că a venit momentul să îi cheltuiesc. Mi-am luat un bilet către Londra şi am avut noroc pentru a doua oară în viaţă. Avionul pleca peste 15 minute, deci l-am prins la fix. Nu ştiu exact dacă la fix fiindcă nu mai ţin cont de timp, oricum.

Pentru câteva ore am fost deasupra lumii intregi.

Doar pentru câteva ore. Avionul a aterizat uşor precum o pasăre de mare. Primul lucru pe care lam făcut a fost să iau un metrou. Voiam neapărat să ajung la Turnul cu Ceas. Voiam să opresc timpul, să fac un favor lumii întregi. Urcam fiecare treaptă cu o meticulozitate şi răbdare nebănuite de mine până acum. Simţeam că urc în turnul propriei minţi. A început să plouă.

Ascultam ploaia, monotonă şi rece. M-am oprit şi am privit în jos - trecea un tren de noapte. Rapid şi indiferent ca întotdeauna. Mă uit la ceas. 23:58.

120 de secunde la dispoziţie pentru a salva lumea.

Tic-tac, tic-tac. Am uitat din nou că nu sunt bună 52

la educaţie fizică şi m-am cocoţat pe ceas. Limba minutarului m-a străpuns direct în inimă. Începuseră să curgă din mine zahărul şi cafeaua ce se contopeau cu ploaia. Mirosea a cafea proaspătă.

Am făcut cafea. Mai are nevoie de frişcă şi scorţişoară.

Bip, bip, biiip…Bip, bip, biip… Aceeaşi alarmă la 6.30. Mă trezesc cu o poftă nebună de cafea. Nu ştiu dacă tot ce s-a întâmplat a fost vis sau nu. Dar ştiu că pe noptieră trona un semn mare şi roşu pe care scria „‟STOP‟‟. M-am repezit la bibliotecă să caut cartea de vise a bunicii. Cafeabăutul cafelei, în vis, ar însemna prevestire de zile liniştite, de tihnă, cafeaua însăşi fiind un simbol al vieţii netulburate, paşnice. Ceas- dacă visezi că auzi un ceas care bate oră fixă, e semn favorabil, de viaţă în tihnă şi în confort. Zâmbesc nostalgic şi îmi pregătesc cafeaua mult dorită. Mă aşez la birou şi scriu. Nu apuc decât să scriu data. De trei ori „miau‟. Alteţele lor regale, Rose, Ducesa şi Adeline îşi aşteaptă omleta cu cârnaţi. Pun apă în ibric pentru încă o cafea, dar cutia de cafea e goală… Ăsta ar putea fi sfârşitul unui început de carte.

Doar că toate cărţile sunt mai complexe. Ele se desfăşoară pe o perioadă îndelungată: zile întregi, săptămâni, luni, ani, zeci de ani şi câte alte entităţi inutile de a defini timpul. Oamenii se înşală crezând că, atunci când definesc ceva, au control asupra acelui lucru. Eroare. Mai sunt o mulţime de lucruri indefinibile: viaţa, iubirea, arta, frumuseţea, moartea, femeia. Toate aceste concepte divine şi încărcate de sens sunt captive în cutia paradoxurilor. Ele decurg din una întralta, fără a căpăta alte sensuri. Se definesc reciproc.

Sunt precum problemele de combinatorică din matematică. Cărţile vorbesc despre ele, dar nu vorbesc despre lucrurile adevărate, palpabile, despre lucrurile murdare, vulgare, realiste. Totuşi, nici un scriitor nu va scrie vreodată despre cele mai frumoase şi boeme lucruri din viaţa lui. Prin urmare, şi scriitorii sunt nişte paradoxuri. Ei nu se vor ridica niciodată la înălţimea celor şase cuvinte. Da, scriitorii sunt viaţă (dar ei o sfidează), scriitorii iubesc (dar nu sunt iubiţi), scriitorii sunt artişti (dar ei se consideră nişte sclavi ai artei), scriitorii sunt frumoşi (dar ei nu cred asta), scriitorii sunt morţi (dar operele lor sunt eterne), scriitorii scriu pentru femei (dar ele rareori află că sunt muze). Scriitorii sunt cele mai solitare şi triste fiinţe.

- Va urma-

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

ARTĂ Georgeta Blendea Zamfir - Perioada: “ Flori aureolate de vis”, în pictura artistei Ramona Pintea Învăluită ca într-o mantie de aspiraţii prezente doar în vis, artista Ramona Pintea are o colecţie de tablouri etapizate pe perioade artistice.

Charles Baudelarie spune despre Poe: “Din sânul unei lumi lacome, înfometate de materialităţi, Poe s-a lansat în visuri”, iar Poe “Eureka”, afirma: ”Ofer această carte celor care au credinţa că visurile sunt singurele realităţi”.

Aceste perioade din creaţia Ramonei Pintea constau în atâta diversitate, încât impresionează privitorul prin lumea picturală, ca un cer plin de stele sclipitoare în noapte.

Expoziţia:”Învolburate Anotimpuri” include lucrări presate artistic de generozitatea coloritului, a formelor aerisite ducând clasicul să îmbrace haina modernă. Ambianţa dintre clasic şi modern da lucrărilor originalitate. Artistă căuta cu ardoare expresia penelului care să-i redea interiorul tumultuos, vibrând pe coordinate de micro şi macro dimensiuni. Culoarea este cea care o înfăţişează pe artistă, îmbrăcând-o în hlamida amplă a frumosului ca pe Tintoretto.

Expoziţia de la Miami, de la Art Fuzion Gallery a avut pe simeze tablouri în special din “Perioada albastră”. Comunicarea prin arta folosirii nuanţelor de albastru s-a făcut măiestrit venind pe filiera şcolii londoneze pe care Ramona Pintea a urmat-o.

Cupluri exprimând trăirile, în special de iubire, comunica din tablouri aerul de senzualitate şi sexualitate, aşa cum a remarcat şi William Braemer, directorul galeriei de artă de la Miami.

Iubirea vorbeşte din tablourile Ramonei, artista împărtăşind sentimentele pe care le trăieşte alături de soţul ei. Un rai incredibil este spaţiul de desfăşurare al dragostei lor. Statornicia şi armonia din relaţie au fost perfecţionate prin urmarea cursurilor lui Anthony Robbins pe întreg mapamondul, unde acest guru al dezvoltării personale, conferenţiază. Din bagajul de cultură pe care îl deţine din multe cărţi citite, din jarul sentimentelor de iubire, Ramona Pintea a alcătuit substanţa tablourilor de cuplu, a căror vibraţie realizată artistic impresionează profund.

Mărgăritare, flori, voaluri împodobesc tablourile cuplurilor.

53

Din “Perioada albastră” face parte şi tabloul “Maternitate”, o gamă de nuanţe coloristice pe tonuri de albastru joacă în julur capetelor mamei şi pruncului. Portretul este perfect ca şi al lui “Moise” al lui Michelangello, comentat de Zigmund Freud. Expresivitatea îl face pe Freud să compună o adevărata istorie a lui Moise. Ramona Pintea s-a hrănit pentru tabloul ei din sentimentul etern, miraculos al maternităţii, al iubirii nesfârşite pentru fiica ei.

Periaoda “Simfonia verii”, a adus pe simeze în expoziţia de la hotel Phoenicia din Bucureşti, tablouri reflectând admiraţia artistei pentru nemuritoarea natură. Sentimentul naturii este eminescian, de proporţii imense şi artista ştie să-l redea în tablouri cu ape şi aer în care plutesc finite abia aerate şi cad şiraguri de mărgăritare.

Expoziţia de la Braşov a reunit tablouri din toate perioadele, mai puţin cea de la Londra când artista era la studii.

Publicaţia “Corona Press” prin reprezentanta sa scriitoarea Ileana Gafton, a evidenţiat aceste tablouri, la fel şi televiziunea locală, toţi rămânând fascinaţi în fața talentului Ramonei Pintea.

Aspiraţia artistei către o mega modernitate se reflecta în “Perioada florilor aureolate de vis” că un “Don Qujote” unde Cervantes pune în lumina o exacerbare a personajului, Ramona Pintea vede prin ochiul transmiţând o aură modernă – flori.

Florile sunt simbolul major al picturii talentatei artiste. În fond fără flori polenizate sexual, n-ar exista viaţă pe Planeta Albastră.

O expoziţie doar de tablouri cu flori!

Prin prisma viziunii artistice aceste flori prind o aură de vis. Eşti în somn şi-ţi apar imagini fantastice în frumuseţe, o oază de perfecţiune în pustiul existenţei obişnuite. Cu fiecare tablou, Ramona Pintea s-a depăşit pe sine, căutând cu înfrigurare expresia care să-i reflecte structură interioară, cu adevărat modernă. Dimitrie Anghel are un volum de versuri “În grădină” unde prezintă gama variată de flori însufleţite de frumuseţea acestora care fascinează, întotdeauna.

O grădină este şi Perioada: “Flori aureolate de vis” dar o grădină a raiului pe pământ pe care Ramona şi soţul ei l-au creat pentru cuibuşorul lor.

Intrând în atelierul artistei te îmbeţi de culoare şi lumina, de sentimentul integrării sufletului într-un spaţiu de vis. Un vis adus din realitate, prins în pânze de mari dimensiuni, ferestre spre visare şi contemplare a ceea ce este mai frumos pe pământflorile.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Desenat, conturul imagistic al grupajului de flori este clasic, dar mărimea, culoarea ireală a inflorescenţelor, interferențele de linii, puncte, acolade, tonuri de culoare încadrează arta Ramonei Pintea în cel mai acut modernism.

Iată un tablou mare, un câmp cu flori de un bleumarin ireal, sprijinite pe contururi magnifice de flori roşii; nu se poate să nu vezi o grădină, dar nu din realitate, dintr-un vis care te-a făcut fericit, după o noapte de dragoste.

Bujorii inundă pânză ca o “Primăvara” a lui Botticelli dar ce impune în acest tablou este culoarea roz ca un cristal al iubirii.

Macii roşi, curgând ca un sânge înflăcărat de iubire, amintesc de senzaţia avută în fața nesfârşitelor câmpuri de maci din lanurile aurii de grâu, când vara visează rodul bogat al pâinii adus de Atotputernicul pe Pământ. Într-un tablou pe mov, o avalanşă de întortochere, o modernă aplicaţie, descifrezi la o mai atentă privire, delicate brânduşe.

Doi trandafiri izbucnesc rubiniu alături de unul alb printre puncte şi vapori ireali de culoare, stârnind admiraţia. Într-un tablou, avalanşa de culori, ambientate modern, descifrez un trandafir albastru. Albastrul este idealul inaccesibilităţii din filozofia germană, însuşit de Mihai Eminescu în poezia “Floare albastră”.

O crizantemă şi un trandafir pe nuanţele roșului primesc albastrul ca pe un cer care alimentează frumuseţea florilor aerate, simbolul inaccesibil al nemuririi.

Un buchet de trandafiri albi ca al unei pure mirese pluteşte într-o atmosferă de vis roz, punctat de tonuri roşii. O creangă ca dintr-un brad de Crăciun străjuieşte dând aerul de sărbătoare intimă. Mereu sărbătoreşte cuplul, în ambianţa iubirii lui. De aici substanţa arzătoare în frumuseţi pe care iubirea artistei o extrage pentru a o împrăştia pe pânze.

Făt Frumos şi zâna lui zboară pe un cal alb până la ochiul albastrul al Genarului, deasupra unui buchet de flori de floarea-soarelui. Dar ele nu sunt desenate astfel, sunt florile din visul aureolat de iubire care a generat o poveste fantastică pe pânză.

Ramona Pintea este descendentă a pictorului Epaminonda Bucevski care a avut atelier la Viena, a fost prieten cu Mihai Eminescu, aşa cum reiese din “Istoria Literaturii Romane“ a lui George Călinescu.

Gena a curs, întrupându-se în fata frumoasă care realizează tablouri fastuoase. Penetrantă prin mesajul pe care-l transmite, pictura Ramonei 54

Pintea va rămâne în mintea privitorului ca o aură de vis. Un vis ireal, dar paradoxal, un vis aşezat pe pânze de mari dimensiuni. Visul de iubire pe care cuplul îl trăieşte zi de zi, reuşind să se înfrumuseţeze în fiecare clipă. Arta înnobilează, întinereşte, da sens vieţii. Oamenii trebuie să înveţe să se învăluie în frumos ca într-o hlamidă a nopţii albastre.

Ovidiu Ţuţuianu: Magia muzicii

În copilărie. Sunt născut la Turnu Măgurele, în ziua de 10 ianuarie 1942, din părinţi argeşeni cu rădăcini ardeleneşti. Primele sunete magice ale muzicii le-am auzit din gura mamei mele, Filofteia-Aurica. Deşi nu avea o voce deosebită, mama murmură cu duioşie şi simţire cântece de leagăn şi mai apoi melodii de muzică populară sau uşoară care mi-au încălzit copilăria! Tatăl meu, Valeriu, de profesie inginer silvic avea o frumoasă voce de bariton, pe care, nereuşind să o formeze în cadrul pregătirii preoţeşti către care fusese îndrumat de mama sa, şi-o exersa ocazional la evenimente din familie sau la întâlniri cu prietenii. În 1944, mama s-a îmbolnăvit de malarie şi la recomandarea doctorilor, întreaga noastră familie a trebuit să se mute la Pucioasa, o mică localitate balneoclimaterică, amplasată pe râul Ialomiţa, situată la 23 km nord de Târgovişte şi la numai 106 km de Bucureşti. Ne aflam încă în perioadă de război şi primele sunete nemuzicale înregistrate în memorie sunt cele legate de sirenele de alarmă care sfâşiau brutal liniştea paşnicei urbe, marcând începutul şi respectiv încetarea atacurilor aeriene, destul de numeroase şi importante executate asupra zonei petroliere Ploieşti-Târgovişte. În pofida distrugerilor materiale şi a stresului psihologic provocat de război, urmate după 1947, de dramatice schimbări politice, sunetul magic al muzicii a reuşit să aducă linişte şi optimism în mică aşezare de pe Ialomiţa. Câţiva localnici, animaţi de un grup de refugiaţi basarabeni, au format o mişcare culturală activă, focalizată în

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

cadrul „Ateneului Popular”. Astfel s-au înjghebat un cor şi o orchestră de coarde care concertau în sala ateneului şi pe scena frumosului cinematograf din parcul central al oraşului, iar ulterior, au realizat numeroase turnee în satele şi comunele ce formau pe atunci raionul Pucioasa. Animatorul acestor formaţii (în calitate de dirijor şi de violonist concertmaistru) la care s-a adăugat ulterior şi „Orchesta pionierilor” era avocatul basarabean Eugen Zagoicea.

Primul contact cu forme organizate ale muzicii lam avut în cadrul „grădiniţei” din Pucioasa unde, educatoarele ne învăţau pe lângă melodii şi minunatele noastre dansuri populare. Dintre acestea o impresie specială în mintea şi sufletul meu de copil a lăsat-o celebra Ciuleandră (dans imortalizat de Liviu Rebreanu în romanul omonim), cu a ei strigătură: „Două fire două paie, ia Ciuleandra la bătaie!” care şi astăzi când încerc să rememorez acel trecut, demult apus, îmi răsună cu acurateţe în urechi! Întrucât prin venirea la Pucioasa distanţa faţă de sediul bunicilor paterni (Nămăeşti, lângă Câmpulung Muşcel ) s-a diminuat considerabil, am început să petrec tot mai mult timp la aceştia în lumea mirifică a satului românesc fondat pe o veche vatră dacică, în care au trăit mai multe familii de Ţuţuieni, ale căror rădăcini se trag din Mărginimea Sibiului.

La Nămăeşti, sunetele magice ale muzicii mi-au parvenit prin două surse: una religioasă iar altă laică. Bunica paternă Eugenia, ortodoxă peracticantă , mă ducea frecvent la slujbele ce se ţineau la biserica din sat dar mai ales la Mănăstirea de maici (vechi locaş săpat în stânca unui deal) cu renume şi în zilele noastre. La slujbele respective, rezistam ore întregi în picioare, chiar mai mult decât copii satului de vârsta mea (spre mirarea şi mândria bunicii!) impresionat de cântările bisericeşti şi în speţă de armonia corului pe voci ale maicilor. La nunţi, botezuri şi mai ales la sărbătorile de Paşti din bătătura satului, unde se încingeau hore şi sârbe (iar flăcăii îşi dădeau drăguţele în „dulap”, un fel de carusel cu ax orizontal, învârtit manual, distracţie ce se plătea cu covrigi sau cu ouă încondeiate!) stăteam aproape de lăutarii satului savurând melodiile şi urmărind cu atenţie modul cum produceau muzica. Uneori la aceste evenimente participa activ şi fiul poetului George Topârceanu (devenit profesor de vioară la 55

Câmpulung Muşcel) care îşi doarme somnul de veci, alături de mama sa şi sora poetului în cimitirul satului, nu departe de locul unde sunt înmormântaţi bunicii mei.

La Pucioasa stăteam ore întregi lipit de radioul care transmitea muzică de toate genurile, nu pierdeam niciunul din concertele de la „Ateneul popular”şi de multe ori mă strecuram sub fereastra casei doctorului Corneliu Constantinescu, ascultând exerciţiile la pian ale fiului său Dan Constantinescu, care avea să ajungă un cunoscut pianist şi compozitor de muzică clasică. Văzând pasiunea mea pentru muzică părinţii au făcut un prim efort şi mi-au cumpărat o pianină (marca August Förster). Şi astfel, la vârsta de 6 ani, înainte de a merge la şcoală, am început studiul pianului cu doamna Eugenia (Jeni) Boldur, o distinsă basarabeancă, blondă şi cu ochii albaştri, pianistă în orchestră „Ateneului Popular”. Trebuie spus că în pofida dificultăţilor începutului şi a regretului pentru timpul afectat lecţiilor şi exersărilor (care bineînţeles că îmi reduceau orele de joacă!) am fost pe deplin captat de răbdarea şi tactul pedagogic al profesoarei mele. Păstrez şi astăzi un fragment din prima metodă de pian (celebra „Do, re, mi”!) pe paginile căreia d-na Boldur desena color, deasupra portativului (ca stimulent pentru exerciţiile reuşite) diverse motive florale, animale şi alte microimagini, pe care le arătam cu mândrie părinţilor şi prietenilor de familie!

La şcoala elementară din Pucioasa. Intrarea la şcoală (în 1948) a constituit un prilej de a-mi spori contactele cu sunete magice ale muzicii. Una din învăţătoare, doamna Elena Diaconescu (mama colegului de clasă şi celui mai bun prieten din copilărie, Florin Diaconescu, cel care va deveni tenor la Opera Română din Bucureşti), deşi exigentă la toate materiile, avea o înclinaţie specială pentru muzică, dans şi teatru. Dânsa m-a propulsat în corul şcolii, în echipa de dansuri şi mi-a dat prilejul să mă produc în faţa publicului, la serbările de sfârşit de an.

După trecerea anilor n-aş putea spune care a fost solo-ul de pian cu care am debutat pe scena şcolii însă îmi aduc perfect de bine aminte că unul dintre primele succese l-am obţinut, acompaniind pe muzica Valurilor Dunării de Iosif Ivanovici, dansul colegei mele Aurora Fircea (cea care peste ani va face carieră, în duet cu sora sa, ca interpretă de muzică populară).

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

La vârsta de 9 ani, părinţii au făcut un nou efort pe linia educaţiei mele muzicale: mi-au cumpărat o vioară şi am început studiul acestui instrument cu profesorul Anatol Zagoicea, tatăl dirijorului şi concertmaistrului orchestrei Ateneului Popular.

Profesorul Zagoicea senior deşi nu era trecut cu mult de 60 de ani, suferise o pareză, fiind imobilizat într-un cărucior. Era o persoană foarte exigentă şi trebuie să recunosc că îl enervam adesea prin poziţia greşită de susţinere a viorii dar şi cu erori de interpretare, aşa că uneori se mai descărca şi dânsul aplicându-mi (pe diverse porţiuni ale corpului, atunci când mă nimerea!) „tuşeuri”, cu arcuşul său cu care mă dirija în permanenţă. În 1951 la iniţiativa d-lui Zagoicea junior, pe lângă Ateneul Popular din Pucioasa s-a înfiinţat „Orchestra pionierilor”unde am fost şi eu încadrat la „vioară a II-a, fiind totodată mezinul formaţiei. „Orchestra pionierilor” a concertat atât ca formaţie proprie cât şi înglobată uneori în orchestră Ateneului Popular pe diverse scene din oraşul Pucioasa, precum şi în turnee efectuate în localităţile din împrejurimi: Fieni, Moroieni, Pietroşiţa, Diaconeşti, Brăneşti ş.a. Din repertoriul ei au făcut parte piese de muzică populară românească (Roata lin o învârtesc, Vine primăvara, Nani-nani, La şezătoare, hore, sârbe şi melodii promovate mai ales de celebra Maria Tănase), muzică populară rusă („Vo pole berioza stoiala”/Stătea mesteacănul pe câmp; „Oci ciornâe”/Ochii negri; „Ştepi”/Stepa; „Lastocica”/ Rândunica), muzică uşoară şi de cameră (valsuri de Johan Strauss, Marşul de 1Mai de Ciprian Porumbescu şi fragmente din Eine kleine Nachtmuzic/ Mica serenadă de W.A.Mozart).

Bineînţeles că Orchestra pionierilor se producea şi cu ocazia serbărilor anuale şcolare, pe scena liceului din Pucioasa. Un moment special în acest context l-a reprezentat colaborarea liceului cu tânărul (pe atuncea!) actor bucureştean Ion Lucian, care a regizat ( în 1953) un muzical intitulat Pupăza din tei, pe un text bazat pe Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă.

Orchestra noastră intervenea în cursul desfăşurării acţiunii cu scurte pasaje muzicale, acompaniind personajele principale, între care interpretul celebrului Ionică, s-a bucurat de un binemeritat succes, spectacolul satisfăcând în final publicul, interpreţii şi chiar pe viitorul mare artist şi regizor.

56

La liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. În 1954 familia mea s-a mutat la Bucureşti, într-o casă cumpărată cu mari eforturi ale părinţilor şi bunicilor, situată în spatele bisericii Popa Nan, pe Intrarea Gheorghe Costaforu nr.5. Cartierul era un colţ de capitală liniştit, cu case la curte şi grădini parfumate. Poate şi din aceste motive, a fost preferat de o serie de personalităţi, inclusiv din domeniul muzicii. Astfel, în capătul aleii mele, a locuit mulţi ani (împreună cu soţia sa de profesie medic) celebrul cântăreţ Gică Petrescu. Ca vecin, maestrul Petrescu era o persoană foarte populară, care acceptă cu plăcere să fie colindat (de sărbători) de copii din cartier şi ne asigura accesul gratuit (prin intrarea artiştilor) la spectacolele sale susţinute mai ales la Teatrul de vară din Parcul 23 August.

Aflând de pasiunea mea pentru muzică, mi-a lăsat atunci când s-a mutat, o serie de partituri, din bogatul său repertoriu. Tot în zonă, au mai locuit renumitele cântăreţe de muzică populară Maria Tănase şi Ioana Radu precum şi violoncelistul de notorietate Vladimir Orlov.

Ajuns în capitală, mi-am continuat studiile şcolare (clasa a VII-a) la liceul de băieţi nr.13 „Mihai Viteazul”, dar din păcate, studiile muzicale au fost parţial perturbate: am continuat să iau lecţii sporadice de pian cu o profesoară particulară dar am întrerupt studiul viorii; în schimb am început să studiez acordeonul la Palatul pionierilor (fostul palat regal Cotroceni).

Liceul Mihai Viteazul avea o frumoasă tradiţie culturală, păstrată până în zilele noastre. În primele rânduri se aflau sufletiştii profesori de muzică Maxim Vasiliu (solist în corul Filarmonicii Române) şi Vinicius Grefiens (cunoscut compozitor). La finele anului şcolar se organizau cu regularitate manifestări muzicale, la care erau invitaţi să se producă diverşi elevi cu preocupări în domeniu. Îmi amintesc cu nostalgie că la serbarea absolvirii clasei a VII-a am interpretat transcripţiile pentru pian ale uverturilor: Dichter und Bauer/Poet şi ţăran de Franz von Suppè şi Şi j΄etais Roi/De aş fi rege de Adolphe Adam. Audienţa (printre care se afla mama şi viitoarea mea tovarăşă de viaţă, pe atunci în clasa a V-a) a fost impresionată încă de la anunţarea titlului îndrăzneţ al celei de a doua lucrări, care cred că mi-a adus aplauze suplimentare!

Printr-o adevărată minune, partiturile celor două uverturi le mai am şi astăzi.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

După mixtarea între timp a liceului, s-a organizat un cor impresionant, care sub conducerea prof.

M.Vasiliu a concertat pe scena proprie şi a participat la diverse evenimente artistice, festivaluri şi concursuri, câştigând numeroase premii. Printre soliştii vocali ai acestui cor din generaţia mea s-au numărat Lucian Marinescu (care a ajuns bariton al Operei Române) şi Petre Geambaşu (care a performat în muzică uşoară).

Corul liceului era acompaniat de o orchestră în care cântam şi eu la vioară. Printre colegii de orchestră menţionez: violonistul Valeriu Pârlea/Rogacev - care obţinea încă de pe atunci succese remarcabile cu interpretarea Baladei lui Ciprian Porumbescu-şi care a urmat conservatorul de muzică, devenind interpret şi profesor de vioară şi acordeonistul Florin (Ţuţu) Condurăţeanu care deşi a urmat Institutul de petrol şi gaze este cunoscut în prezent mai ales ca ziarist şi moderator la televiziune.

Sunetele magice ale muzicii mi-au oferit prilejul să cunosc o colegă de liceu, cu doi ani mai tânără, Alexandra Drăgan (o foarte bună altistă, din corul liceului) care, după o prietenie de 7 ani, mi-a fost tovarăşă de viaţă timp de aproape 40 de ani ! În studenţie. Fiind atras puternic de ştiinţele exacte (inclusiv sub influenţa paternă!), spre decepţia profesorului M.Vasiliu care mă încuraja să mă pregătesc pentru conservator, am reuşit în 1960 să promovez examenul de admitere la Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti (IPB). Intrând în incinta acestui prestigios lăcaş de învăţământ superior din strada Polizu, călcam de fapt (la propriu şi la figurat!) după două decenii, pe urmele tatălui meu. Şi în cadrul Politehnicii am întâlnit o frumoasă tradiţie muzicală, astfel că practic, în fiecare facultate se colectau interpreţi vocali sau instrumentali care se produceau cu diverse ocazii.

Printre cele mai active în acest sens erau „Facultăţile celor 3E „(Energetică, Electrotehnică şi Electronică).

Formaţia de muzică uşoară a IPB. Primul contact l-am avut cu formaţia de muzică uşoară a Politehnicii (bazată pe studenţi de la cele 3E) avându-l ca animator şi dirijor pe saxofonistul Ştefan (Fane) Berindei, fiul unui renumit saxofonist care cânta în Orchestră Electrecord.

Am fost acceptat ca acordeonist şi am concertat cu orchestra respectivă atât la manifestările desfăşurate în localul din str.Nicolae Moxa, cât şi 57

în taberele studenţeşti organizate iarna la Predeal, Sinaia, Timiş iar vara la Costineşti. Repertoriul orchestrei era axat pe muzică latino (spaniolă şi italiană), café concert şi jazz. La reîntâlnirea după 50 de ani cu unul din soliştii orchestrei, violonistul Radu Mircea Jurebie (fost student la Electronică, azi general de brigadă în rezervă) ne-am reamintit cu emoţie de sunetele magice ale muzicii din perioada studenţiei şi în special de o piesă din repertoriul celebrei orchestre Helmuth Zacharias (Sonnenschein/Lumina sorelui), pe care Radu (acompaniat de noi) o interpretă cu o sensibilitate deosebită, stârnind entuziasmul publicului care cerea întotdeauna bis-ul! În fotografia din fig.1, executată într-o dimineaţă de relache, după un spectacol dat seara anterioară la Casa de cultură din Predeal, apar, cu fes, între două studente de la „Farmacie” şi unii membrii ai formaţiei de muzică uşoară din IPB. La sugestia „şefului de lucrări” de la Energetică, ing. Dan Taşcă, am participat, la manifestările muzicale din anul universitar 1960/1961 acompaniind la pian un student de la Facultatea de mecanică ce a interpretat o arie de bariton din opera Don Carlos de Giuseppe Verdi precum şi pe colega mea de la Energetică, Mihaela Panaitescu, care, a dansat, în stil sportiv, pe un potpuriu de muzică uşoară. Aflând că am studiat şi vioara , dl. ing.Taşcă mi-a sugerat să iau legătura cu Orchestra de cameră a inginerilor (condusă de prof.dr.ing. Petru Ghenghea).

Fig.1. Cu orchestra de muzică uşoară a I.P.B., Predeal, februarie, 1961

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Fig.2. Cu orchestra de muzică populară a Casei de cultură a studenţilor din Bucureşti, 29.12.1961 Din păcate, apucasem deja să mă „înrolez” în Orchestră de muzică populară ”Mugurelul” a Casei de cultură a studenţilor iar pe de altă parte, la facultate, trebuia să fac faţă unor programe de studiu foarte încărcate, cu multe şi pretenţioase laboratoare şi proiecte.

Orchestra de muzică populară a Casei de cultură a studenţilor Una dintre primele activităţi desfăşurate în cadrul Casei de cultură a studenţilor(CCS) din Bucureşti s-a datorat Orchestrei de muzică populară „Mugurelul” (numită uneori şi taraf), fondată prin anii 1958-1959, de un grup de studenţi entuziaşti şi iubitori de folclor, coordonat de Cicerone (Cici) Limberea. Cert este faptul că, după după începerea anului universitar 1960/1961, la recomandarea colegului meu de facultate (mai vârstnic)-Gheorghe (Gelu) Naiche şi după vizionarea de către dl. Limberea am fost admis, la vioară a II-a, în orchestră respectivă.

Deseori, dl. Limberea invita la conducerea orchestrei alţi dirijori bine cunoscuţi în acea perioadă, ca: Ion el Budişteanu, Ion Voinescu, Tudor Pană, Gheorghe Oprea şa. În unele situaţii, el ceda bagheta lui Gheorghe Zamfir (care studia la acea vreme, compoziţia şi dirijatul la conservatorul de muzică din Bucureşti), un instrumentist de bază (la nai sau acordeon) al formaţiei noastre.

din localul menţionat mai înainte dar şi pe alte scene din Bucureşti sau din alte centre universitare din ţară. În repertoriul său au figurat piese pentru orchestră şi dansuri din folclorul tuturor regiunilor ţării ( Hora la mână, Hora rândunelelor, Brâul, Căluşul oltenesc, Joc de doi, Hora Staccato, Ciocârlia ş.a) acompanieri ale unor solişti vocali, bărbaţi sau femei, din mediul studenţesc şi ulterior ale diverselor formaţii studenţeşti de dansuri populare, printre care se remarcau cele de la Institutul de Construcţii şi de la ISE (actuala ASE). Dintre soliştii vocali acompaniaţi de taraf se pot menţiona: Tudor Heica, Petre Săbădeanu (Filologie), Pigmalion Piepteanu (Medicină veterinară) şi mai apoi Maria Stoica (Conservator).

La fiecare concert piesa de deschidere era desigur cea care dăduse numele orchestrei (Mugur, mugurel),o melodie simplă dar pe care dirijorul nostru o nuanţa în mod original printr-un largo prelungit şi o trecere de la pianissimo la forţe, care trezea interesul auditoriului, încă de la primele măsuri. „Mugurelul” a realizat şi apariţii live la Televiziune (la 2 dintre ele, din perioada 19601962 am luat parte şi eu) precum şi turnee în străinătate, în Grecia, Turcia, Franţa (la care din păcate n-am putut participa, întrucât s-au organizat, în perioadele când eram ocupat cu activităţile de practică în producţie (finele anilor I şi ÎI) şi de pregătire militară (finele anului III).

Componenţii „Mugurelului” au fost, cel puţin în perioada de început, instrumentişti amatori , formaţia fiind „întărită” pe parcurs, mai ales pentru spectacolele importante şi turnee, cu elevi de la şcolile de muzică, studenţi de la conservator sau chiar reprezentanţi ai unor familii tradiţionale de muzicanţi romi, ca de exemplu: Stanciu, Dobre, Manta, Turcitu, Sandu, Carabulea.

Anii în care am activat la CCS au constituit cea mai frumoasă perioadă a tinereţii mele (în care sunetele magice ale muzicii au fost un adevărat balsam tămăduitor, o destindere benefică după încordarea şi oboseala acumulată după numeroasele ore de curs, seminarii, laboratoare şi proiecte!).

În singura fotografie păstrată în arhiva proprie (fig.2.), realizată în holul CCS după un spectacol, apar unii componenţi ai orchestrei”Mugurelul”, alături de solişti şi oficiali ai Instituţiei. Printre absenţele de marcă din poză, se numără Gheorghe Zamfir, cel care va ajunge marele virtuoz al naiului, dirijor şi renumit compozitor, apreciat şi recunoscut din păcate, mai mult în străinătate decât în propria sa ţară ! „Mugurelul” a avut o prezenţă concertistică activă, atât pe scena proprie

Îmi amintesc cu multă plăcere că la repetiţiile orchestrei noastre, ne întâlneam şi cu studenţi din cadrul altor formaţii. Astfel , la Muzică uşoară , repetau sub bagheta compozitoarei Camelia Dăscălescu o serie de colegi de generaţie care ulterior au ajuns vedete ale muzicii uşoare româneşti ca: Dan Spătaru (ICEF), Pompilia Stoian şi Anca Agemolu (Filologie), Lili Bulaiesi (ISE) şa. Brigada artistică, funcţionând sub îndrumarea actorului Dumitru Rucăreanu, se bază mai ales pe Nae Lăzărescu, Nucu Păunescu şi Ilie

58

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Dogaru (studenţi la ISE), primul citat, devenit actor de bază la Teatrul de estradă „Constantin Tănase”, plecat nu demult în nefiinţă.

Uneori, mai ales în turneele în ţară, ne-am regăsit împreună, toate formaţiile menţionate mai înainte, în programele complexe ale spectacolelor date de Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti.

La momentul 1963, când a trebuit să renunţ la preocupările muzicale,a luat fiinţă în cadrul CCS ansamblul folcloric „Doina”. Aşa cum aveam să aflu ulterior, sub avântul impetuos al ansamblului de dansuri, coordonat de maestrului coregraf Gheorghe Baciu, „Mugurelul” avea să „rodească” devenind un ansamblu profesionist, care atât sub conducerea lui Cicerone Limberea dar şi a compozitorului Constantin Arvinte, a contribuit din plin la succesele naţionale şi internaţionale (în majoritatea ţărilor de pe întregul mapamond!) obţinute de ansamblul „Doina”. Dintre instrumentiştii (foşti studenţi), care şi-au adus un aport însemnat la prestigiul ansamblului „Doina” s-au remarcat: Gheorghe Zamfir (nai), Dumitru Fărcaş, (taragot) George Drosu, Horia Crişan, Ilie Mihai (vioară).

Orchestra de muzică populară a IPB. Cel puţin în perioada 1960-1965, IPB a furnizat un număr impresionant de instrumentişti pentru orchestră de muzică populară a Casei de cultură a studenţilor, ceea ce a permis ca aceştia (printre care mă aflam şi eu) să formeze „orchestra de muzică populară a Politehnicii”, care se întrunea pentru repetiţii la cantina institutului din piaţa Buzeşti şi concerta independent sub conducerea lui Cicerone Limberea şi a violonistului Tudor Pană, fost concertmaistru al reputatului ansamblu folcloric „Ciocârlia”. Această formaţie a participat (cu piese preluate din repertoriul „Mugurelului”) la diverse festivaluri studenţeşti şi alte manifestări muzicale pe scenele bucureştene (fig.3) cât şi în taberele studenţeşti organizate în vacanţele de iarnă (la Predeal, Sinaia, Timiş) sau de vară (Costineşti). Fig.3. Orchestra de muzică populară

Fig.4. Partitura liedului Stelele-n cer a studenţilor din IPB, 1961 Versuri: Mihai Eminescu; Muzica: Ovidiu Ţuţuianu Practicarea eclectică a diverselor genuri de muzică, pe diverse instrumente, la care s-au adăugat carenţele de ordin teoretic inclusiv din domeniul armoniei şi contrapunctului au influenţat negativ performanţele mele muzicale.

Partea pozitivă a constituit-o faptul că în perioada studenţiei am schiţat primele compoziţii muzicale (sub influenţa curentului romantic), din care am recuperat într-un caiet de muzică prăfuit, următoarele piese: Gavotte (la major), Baladă (re minor) Marş (la major), Vals (fă major), Dans maghiar (si bemol), Idilă (pe versurile poetului Oreste Georgescu), Cântec (pe versurile poetului George Topârceanu), Serenadă (mi major), Aşteptare/Tango ( mi minor).

La armată. Chiar şi în perioada satisfacerii stagiului militar (în regimul studenţesc, cu termen redus), sunetele magice ale muzicii mi-au fost aproape şi m-au ajutat să depăşesc această perioadă dificilă din viaţa unui tânăr. Atât la finele anului al III-lea, în convocarea efectuată la Regimentul de transmisiuni de la Buzău /Crâng cât şi la finele anului al V-lea (1965) în cadrul Şcolii de ofiţeri de rezervă de la Otopeni, am făcut parte, alături de colegi- în majoritate de la IPBdintr-o formaţie de muzică uşoară, condusă de colegul meu de facultate Cristian Enescu (pianist şi ghitarist). Activând în formaţie ca acordeonist, am profitat de ocazie şi am învăţat să cânt şi la ghitară. Şi astfel, datorită repetiţiilor şi spectacolelor date am reuşit să ne mai sustragem de la plictisitoarele şi obositoarele ore de instrucţie militară ! În „producţie”. În decembrie 1965, conform repartiţiei ministeriale, mi-am început activitatea în producţie la Întreprinderea electrocentrale Bucureşti (unde avem să lucrez, mai ales la CET Grozăveşti, aproape 12 ani!). Şi pentru că aici mam reîntâlnit cu fostul meu coleg de facultate şi de armată, Cristian Enescu, am înjghebat (pe lângă plăcere, fiind şi o sarcină de sindicat şi UTC !) o

59

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

formaţie de muzică uşoară , în cadrul Brigăzii artistice a întreprinderii. Cristian, ca dirijor cânta la orgă electronică sau ghitară iar eu la acordeon.

Regimul dificil de lucru (ambii lucram ca ingineri de serviciu, în ture, atât ziua cât şi noaptea!) şi insuficienta susţinere din partea conducerii întreprinderii a făcut ca această formaţie să aibă o viaţă destul de scurtă, nerezistând decât cca 2 ani.

Ani de zile, am rămas numai un consumator de sunete muzicale, de care aveam mare nevoie, în condiţiile de stres şi poluare (inclusiv fonică!) în care îmi desfăşuram activitatea, în centralele termoelectrice din Bucureşti. În 1968 am finalizat perioada de stagiatură cu o lucrarea axată pe Noxele la locurile de muncă din CET Grozăveşti, în care printre factorii care caracterizau ergonomia locului de muncă (mai ales la personalul din camerele de comandă) am identificat solicitările fizice şi mentale din schimbul de noapte.

Pentru combaterea monotoniei, pentru relaxarea psihică şi prevenirea tendinţei de somnolenţă a personalului de tură, am propus conducerii întreprinderii şi am experimentat, cu succes, introducerea unor emisiuni muzicale în schimbul de noapte. Rezultatele acestui experiment în care sunetele magice ale muzicii aveau şi efecte pozitive în procesul de producţie (mobilizarea personalului pentru înregistrarea la timp a parametrilor în foile de date şi prevenirea unor erori în supravegherea instalaţiilor) au fost prezentate în articolul Emisiuni muzicale în schimbul de noapte, publicat în revista ”Protecţia muncii” , nr.9, 1969, p.30-31. Astfel, întâmplător (sau poate nu!) debutul meu în literatura tehnicoştiinţifică a fost marcat de o lucrare cu tematică muzicală!

După ieşirea din regimul de tură am început să frecventez spectacolele de operă şi operetă precum şi concertele de la Ateneul Român. De asemenea, timp de 3 ani am urmat în cadrul aşa zisei Universităţi populare, cursul de „Istorie şi cultură muzicală”, exemplificat cu concerte la sala Dalles precum şi la Casa prieteniei românosovietice (ARLUS). Prelegerile erau ţinute de critici muzicali de marcă, printre care se aflau Octavian Cosma, Eugen Pricope, George Bălan, Ada Brumaru, Iosif Sava.

Din notiţele rămase de la cursurile respective rezultă că, pe lângă exemplificări live ale unor formaţii camerale am audiat şi înregistrări parţiale din concerte semnificative, printre care : 60



Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră în mi bemol major (Imperialul) de Ludwig van Beethoven (solist Radu Lupu);  Concertul pentru două viori şi orchestră de Johan Sebastian Bach (solişti David şi Igor Oistrah); Anii au trecut şi activitatea profesională şi familială m-au determinat să apelez tot mai rar la vioară sau la pian, cu menţiunea că deşi m-am mutat cu locuinţa prin diferite cartiere ale Capitalei, am cărat cu mine, tot timpul, instrumentele respective. În „străinătate”. În luna mai 1994, pe când coordonăm activitatea de protecţia mediului din RENEL, am participat la un tur de studii în domeniu, organizat în statul California - S.U.A. Programul a cuprins, printre altele şi o vizită la Centrul de eficienţă energetică aparţinând de Pacific Gas –San Francisco. Delegaţia noastră, (formată din reprezentanţi ai companiilor de specialitate din Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia şi Ungaria, însoţiţi de reprezentantul sponsorului, Rob Donovan) a fost cazată la hotelul Marriott Fisherman΄s Wharf din San Francisco. Într-o dimineaţă, (împreună cu mai tânărul meu coleg de Grozăveşti, ing. Paul Iliescu-Saligny) am coborât mai devreme în holul hotelului pentru servirea micului dejun. În aşteptarea colegilor de grup, văzând că în centrul holului se „lăfăia” un impunător pian negru (marca Steinway), am cerut permisiunea, băiatului de la recepţie să-l „încerc! Şi pentru că era atâta linişte în jur şi cum „pofta vine mâncând”, mixingul de muzică (café concert, populară, jazz, chiar şi clasică!) m-a „furat” şi am pierdut noţiunea timpului. M-au trezit din starea de reverie aplauzele colegilor, apăruţi cu toţii între timp, la care s-au adăugat cele ale personalului care ne pregătise micul dejun. În final, a apărut şi patronul hotelului, care mai în glumă/ mai în serios, după o scurtă chestionare, mi-a făcut o ofertă de colaborare ca pianist de entertainment!

La pensie. După ieşirea la pensie în 2004, am continuat să mai colaborez cu unele firme private, pe probleme de consultanţă energie-mediu înconjurător şi audit al sistemelor de management calitate-mediu-securitate şi sănătate în muncă. În luna septembrie a anului 2009, am efectuat un asemenea audit la Sucursala Buzău a S.I.S.E. MUNTENIA NORD. Servind cina la restaurantul hotelului Pietroasele din Buzău, în compania colegilor din echipa de audit şi a reprezentanţilor

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

gazdelor a venit vorba, printre altele şi despre muzică. Fiind unul din subiectele mele de suflet, mă „scapă gura” şi relatez pe scurt despre preocupările mele muzicale din vremea studenţiei!

Deodată îl văd pe directorul gazdelor că se ridică de la masă şi peste câteva minute apare însoţit de doi bărbaţi pe care mi-i prezintă în calitate de muzicanţi ai localului. Aceştia mă invită la ringul orchestrei unde tronează un pian (mai modest ca cel din California!). Nu rezist tentaţiei şi-l acompaniez pe violonist la un scurt program de romanţe şi piese de café concert. În final primesc aplauze de la masa colegilor (precum şi de la alte mese, pentru că între timp localul se umpluse!) precum şi ofertă din partea muzicanţilor localului de a reveni în mijlocul lor cât de curând! În luna aprilie 2013, am participat, ca membru fondator la şedinţa de constituire a Literar-Ing -Cercul Literar al Scriitorilor Ingineri din AGIR (Asociaţia Generală a Inginerilor din România). Activitatea din cadrul cercului m-a stimulat ca pe lângă producţiile literare să revin la compoziţii muzicale pe versuri ale colegilor (ex.:“Dorul”/Doina Barca; “Calea fumului”/Lucian Gruia; “Poezia”/Nicolae Vasile) iar ulterior pe versuri proprii (ex.: „Imnul energeticienilor”, „Marşul inginerilor”).

Compoziţiile au fost interpretate atât în cadrul cercului cât şi la întâlnirile cu colegii de facultate, cu menţiunea că piesele cu tematici inginereşti au fost lansate, chiar la Buzău, împreună cu muzicanţii hotelului Pietroasele, cu care m-am revăzut în 2013 şi 2014, cu ocazia unor simpozioane tehnice! Recitind poezia lui Mihai Eminescu, Stelele-n cer am fost fascinat de muzicalitatea ei, transpunând-o recent pe note (fig.4). În loc de epilog.

De-a lungul istoriei, muzica a fost percepută în diverse moduri funcţie de formarea profesională, de nivelul de cultură (generală şi specifică) şi contextul social/istoric. Printre alţii, Aristotel, la întrebarea „Ce reprezintă muzica: mijloc educativ, amuzament, desfătare intelectuală, a dat următorul răspuns: „Putem cu deplin temei asimila muzica tuturor acestor categorii”.

Derulând reperele muzicale autobiografice nu pot decât să-i dau dreptate întru-totul marelui învăţat al antichităţii. La acestea îmi permit să adaug unele viziuni personale.

61

În anul 2005, viaţa mea familială a fost zguduită de mai multe şocuri, culminate prin decesul neaşteptat şi rapid al soţiei (la aproape jumătate de secol de la dată când ne-am cunoscut!). A fost un moment de mare cumpănă pe care l-am depăşit cu dificultate, cu ajutorul a două două terapii neconvenţionale: prin muzică şi prin scris. Cu această ocazie m-am întrebat, aşa cum am făcut-o de mai multe ori pe parcursul existenţei mele, ce este de fapt muzica? Bazat pe experienţa mea de amator „proiectant”, „executant/furnizor” şi „consumator” de muzică, am căutat şi cred că am găsit un răspuns în înţelepciunea populară.

Pornind de la ipoteza că omul constituie un sistem tripartit, compus din minte, suflet şi trup (corp), în opinia mea muzica este o împletire magică de material şi imaterial, care este receptată: - de minte, cu localizare la creier. Vezi expresiile: „ Nu-mi mai iese din minte melodia aceea!” şi „Muzica asta îmi crapă capul!”; - de suflet, cu localizarea la inimă.Vezi expresiile: „Cântecul acesta mi-a mers la inimă/suflet! şi „Zi-ne (cântă-ne) ceva de inimă albastră!”; - de trup, cu localizare în ureche, ţesutul conjuctiv-epitelial (piele), sistemul pilos (păr), precum şi în gură!? .Vezi expresiile: „ Are ureche muzicală”; „Simţea muzica prin toţi porii pielii!”; „Ascultând acea melodie, mi s-a făcut pielea de găină şi mi s-a zbârlit părul!; „Mănâncă muzica pe pâine”! şi „Nu mai înghit/gust o asemenea muzică!”. Încă din perioada studenţiei am început să sesizez că fiecare gen al muzicii bune are valenţe generale şi specifice care trebuie valorificate atât de „producători” cât şi de „consumatori”.

Conştientizând importanţa folclorului în muzică unei naţiuni şi în speţă minunată bogăţie şi „unitatea în varietate” a sunetelor magice din cântecul popular românesc şi a mişcărilor măiestre ale dansului popular românesc, m-am întrebat de unde ne vin acestea? Peste ani, când am fost cuprins de o mare pasiune pentru istoria veche a neamului nostru, cred că am găsit o explicaţie şi la această întrebare: nimic nu este întâmplător, iar noi românii suntem urmaşii uneia dintre cele mai vechi civilizaţii (numită de Nicolae Densuşianu „civilizaţia pelasgică”), născută pe meleagurile noastre cu 13 000-15 000 de ani în urmă!

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Vasilică GRIGORAŞ Filmul „Drumul nostru”, de Ben Todică, invitaţie la reflecţie Joi, 23 iulie 2015. O zi de vară caniculară, o zi din luna unui cuptor mult prea fierbinte. O zi în care, de dimineaţă soarele arde puternic, trimiţându-şi razele parcă anume pentru a pârjoli fără milă totul în cale. Avertizare meteo, atenţionare specială şi pentru zona de est a ţării, în judeţul Vaslui. În asemenea condiţii, fiecare încearcă să stea cât mai departe de pământul şi atmosfera încinse de astru diurn înflăcărat. Cu toate acestea, un număr însemnat de iubitori de cultură şi artă, de frumos din Bârlad, Huşi, Puieşti şi Vaslui s-au îndreptat de dimineaţă spre Colegiul Economic „Anghel Rugină” din Vaslui, unde a avut loc Colocviul ştiinţific „Ben Todică- ambasadorul românilor de pretutindeni în dialog cu vasluienii” Invitat de onoare, e adevărat prin mijloacele tehnice moderne de comunicare, scriitorul, jurnalistul şi cineastul Ben Todică, fiu al acestor meleaguri, trăitor de 35 de ani în îndepărtata Australie. Dacă, în anii trecuţi, Benoni Todică nea fost oaspete în calitate de scriitor şi jurnalist, de această dată, ne-a făcut marea onoare de a ne oferi prilejul să vizionăm una din producţiile sale de film: „Drumul nostru”. Un film despre exploatarea minereului de uraniu din Banat luat ca plată pentru datoriile de război de sovietici. Un film despre realităţile în care au trăit oamenii din acea zonă în perioada comunismului.

Moderatorul colocviului, dr. Valeriu Lupu a dat cuvântul unor personalităţi marcante ale învăţământului, literaturii, artelor, muzicii de pe meleaguri vasluiene: ing. Vasile Pavăl (primarul municipiului Vaslui), prof. Theodor Codreanu, (scriitor, eminescolog), prof. Andrei Petruş (scriitor, poet), prof. Gheorghe Alupoaei (sculptor), prof. Dumitru Jijie (compozitor, orchestrator), prof. Teodor Pracsiu (scriitor şi critic de teatru), Geta Modiga (responsabil Centrul Mihai Eminescu din Bârlad), poeta Dorina Stoica, Bârlad, prof. Valentina Lupu, prof. Angela Rusu, prof. Elena Anuşca-Doglan.

Intenţia organizatorilor a fost promovarea filmului cineastului vasluian/australian, trezirea interesului unui public cât mai extins pentru vizionarea filmului. Colocviul a avut un real ecou în 62

comunitatea vasluiană. Dacă, la momentul respectiv se vorbea doar despre un fapt reprobabil de viol, participanţii la colocviu au fost impresionaţi de ceea ce au văzut şi auzit frumos şi interesant la această întâlnirea de suflet cu cineastul Ben Todică şi filmul său „Drumul nostru”. Cu toţii au povestit or au scris despre aceste lucruri, reliefând importanţa unor asemenea acţiuni, invitând la vizionarea filmului de pe youtube.

Ben Todică face film cu aceeaşi pasiune descoperită în tinereţe şi cultivată în timp până la confirmare şi performanţă. Dragostea sa pentru semeni este oxigenul care întreţine flacăra actului creaţiei. A învăţat în timp, în ţară şi în anii de pribegie că iubind aproapele este cel mai mare cadou şi respect adus Creatorului. Afirmă că atunci „când am propus să-l facem sfânt pe Eminescu, nu m-am referit la salvarea lui, ci la salvarea semenilor săi, a poporului român.

Românii sunt cei care au nevoie de un stâlp adânc înfipt în pământ".

Revenind în ţară, observă că în locurile în care a crescut şi muncit, din primăvară până în toamnă, peste sudoarea înaintaşilor nu mai există decât verdele naturii, iar iarna, doar zăpadă. Verdele deplin şi albul imaculat, din voia Domnului, sfinţesc şi întreţin viaţa acestor locuri. Însă ce s-a întâmplat în ultimul timp? Sub pretext ecologic sa distrus tot, s-a nivelat totul, s-a şters orice urmă de existenţă a exploatării miniere din zonă. Cu alte cuvinte, unii şi-au bătut joc de întreaga naţiune. A fost demolat un întreg muzeu ancorat cu trudă incomensurabilă în trupul ţării, un document de necontestat al sacrificiului unei întregi generaţii de români. O gaură neagră de 50 de ani în istoria noastră.

De aici, ideea realizării filmului „Drumul nostru".

Filmul vrea să asigure prin dovezi întreaga naţiune, dar şi pe străini, că poporul român nu poate fi incriminat de niciuna din învinuirile care i se aduc sau i se propun de „unii" ca să-şi recunoască trecutul ca pe un păcat.

Românii nu au de ce să-şi incrimineze trecutul, un trecut impus de alţii (vezi comunismul) căci în oricare trecut ar fi fost el, românul ar fi trudit la fel de greu ca să-şi crească copiii şi să-şi apere credinţa şi demnitatea de om. Cei care ne cer acest lucru ne spun în continuare „ţine capul plecat, eşti vinovat!" pentru ca ei să continue cu furtul şi distrugerea, fără procese de conştiinţă.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Filmul este realizat după 20 de ani de la plecarea lui Ben Todică de pe meleaguri bănăţene, timp în care, în România a avut loc înlăturarea comunismului. „Drumul nostru” este o călătorie în spaţiu şi timp, o reîntâlnire cu oameni şi locuri dragi, într-o lună de iarnă. Zăpada albă dă culoare şi parcă încălzeşte cumva imaginea locurilor pustiite. Ben Todică îşi exprimă nostalgia pentru meleagurile natale, pe care o mărturiseşte cu tristeţe în film. Pentru el, zăpada este ceva poetic, iar în ţara adoptivă se întâlneşte doar pe crestele munţilor. Un motiv al realizării filmului este şi alinarea dorului pentru patria mamă.

n-are importanţă că nu construim nimic bun, că nu facem nimic spre binele altora sau al neamului; parcă nu conştientizăm nimic, nici atunci când facem rău semenilor sau chiar facem acest lucru cu bună ştiinţă. Filmul „Drumul nostru” este o invitaţie la reflecţie, la analiză a stării de fapt din Banat, ca de altfel din întreaga Românie, dar şi o invitaţie la acţiune, la construcţie, la dezvoltare a ţării. Filmul trebuie văzut de cei mai în vârstă spre readucere în memorie a vremurilor postbelice cu lumini şi umbre, cu bucurii şi tristeţi, dar şi de cei tineri pentru cunoaşterea, păstrarea şi continuarea valorilor milenare.

Filmul este o îmbinare, tehnic vorbind, fericită între călătoria să în România, străbătând cu emoţie şi uimire drumuri cunoscute şi bătătorite cândva de Ben Todică şi pasaje filmate de cineast în perioada când locuia în Ciudanoviţa şi lucra în mină. Această alternanţă în timp a imaginilor sporeşte valoarea filmului.

Filmele lui Ben Todică sunt toate la stadiu de „manuscris” pentru că el a „pictat” întotdeauna cu mâna, a pictat ce a simţit el şi niciodată agenda vreunui sistem. A învăţat singur de la giganţii filmului savurând prin iubire şi admiraţie măiestria şi talentul lor, însă la aplicare, întotdeauna s-a izbit, cu nedumerire, de eschivările celor care sunt în posturi de conducere, care ar fi trebuit să apere adevărul şi dreptatea, dreptul de a ne dezvolta, de a ne îndrepta întru împlinire, înspre cinstire. Dar n-a fost să fie aşa nici în România şi nici în lume, aşa cum mărturiseşte Ben Todică: „în Occident, cu cât se vorbeşti mai tare de pace, ei şi mai mult se înarmează” .

Prin revenirea pe meleagurile natale şi călătoria împreună cu prieteni şi cunoscuţi, Ben Todică mărturiseşte încă odată faptul că iubeşte până la dăruire fiecare cărămidă şi fiecare pietricică de granit care mai sunt în aceste locuri. Consideră că „Filmul «Drumul nostru» este pentru români exact ce sunt piramidele pentru omenire”.

Cineastul Ben Todică a făcut o ofertă mai mult decât generoasă instituţiilor culturale publice din România (biblioteci, muzee, posturi TV, centre culturale...) donând filmul „Drumul nostru”, fără a avea pretenţii pentru drepturi de autor.

Generozitatea lui se explică prin dragostea pentru România şi români, pentru tânăra generaţie şi cele care vor veni pentru a-şi cunoaşte cu adevărat trecutul, cu bune şi mai puţin bune.

Filmul e muzical. E un cântec de leagăn, o mângâiere. Este şi o întâlnire cu prima iubire sau o reîntâlnire. Inima vibrează la maxim, emoţiile clocotesc precum la o întâlnire de poveste. O întâlnire cu toate fragrantele ei. Secvenţele din film sunt asemenea unor coarde de instrument muzical. Acestea nu fac zgomot, însă fin atinse, în mişcarea lor încep să cânte, să râdă sau să plângă.

Să cânte şi să râdă pentru că acolo musteşte şi, parcă şi acum tresaltă copilăria şi tinereţea, uimirea şi curiozitatea cineastului; să plângă asemenea unui semnal de alarmă pus în funcţiune cu dibăcie şi rost. Identificarea şi declanşarea acestor resorturi printr-o formă artistică precum filmul este meritul incontestabil al lui Ben Todică.

Filmul este şi un SOS faţă de dezastrul din zonele miniere ale Banatului. Noi, românii suntem renumiţi prin toleranţa răului sau poate prin „e bine şi-aşa”, fenomene pe care unii le numesc laşitate, lipsă de respect faţă de noi înşine; acceptăm cu prea mare uşurinţă ceea ce vine de la cei care ne vor răul sau suntem în cârdăşie cu ei. „Drumul nostru” îndeamnă spre conturarea şi manifestarea simţului datoriei faţă de trecutul, prezentul şi viitorul neamului din care ne tragem.

De la vlădică la opincă avem această datorie. Însă, cine mai vorbeşte astăzi de datoriile indivizilor faţă de societate? Nici de datoriile şi obligaţiile clasei politice, nici ale magistraţilor, nici, ale... şi aş putea continua în modul cel mai trist cu putinţă.

Toţi vrem drepturi cât mai multe, libertăţi depline, 63

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015 Grădina

Traduceri

Ca să te iubesc aici trebuie să te ating, dar în grădina n-am decât să te simt; ca să miros o floare trebuie să mă îndoi, acolo în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac; și ca să joc cu peștii nu știu să înot, dar nu va fi mai ușor să mă schimb în ei?

Ca să disting greșeala mă bazez pe o oglindă însă dincolo de râu va fi de ajuns să mă uit la mine și la tine precum și la alți și alte..

Vom înțelege atunci jocurile noastre unde soarele aici se ascunde deseori după nori de fosfor.

Nici un costum de scenă în materia totului sesizabil și indistinct, Dragoste să ne desfacă ca versuri într-un cânt.

Luca Cippolla (Italia) Îl pioppo Non come bandiera che sventola al poggiolo né di canto orfico şi tratta, stella anemica ţi sveli e riflessa luce al pioppo.. languono i ricordi d'una mente a trama largă che giusto una carezza mendica all'istante sotteso nella sua brezza.

Plopul

Îl libertino Nu ca steag care flutură balconului nici de cânt orfic nu este vorba, stea anemică te dezvălui și lumină reflectată plopului.. lâncezesc amintirile unei minți cu urzeala lată ce chiar o mângâiere cerșește momentului de sub briza lui.

Addormentò per un secondo le labbra smunte e la treccia ad un sonoro e pallido richiamo, l'unto che dalla terra cola è sterco di vacca e la sua pelle secca.. al risveglio riso beffardo dei primi anni îl fato, l'ora scocca, un agguato, solo passo di fado.. tu e la tua collezione di donne, treno già deragliato.

Îl giardino Per amarti qui ţi devo toccare, mă nel giardino mi basterà sentirti; per annusare un fiore mi devo chinare, lì nel recinto dei suoi petali potrò vestirmi; e per giocar coi pesci non şo nuotare, mă non sarà più agevole mutarmi în essi?

Per discerner l'errore m'affido ad uno specchio eppure oltre îl fiume basterà guardare me e te come altri ed altre..

Capiremo allora i noştri giochi ove îl sole qui şi cela sovente dietro nubi di fosforo.

Nessun costume di scena nella materia del tutto distinguibile e indistinto, Amore ci dissolva come verşi în seno al canto.

Libertinul Adormi timp de o secundă buzele supte și cosița unei rechemări sonore și palide, unsoarea care curge din pământ e balegă de vacă și pielea ei usucă.. la trezire râsul zeflemitor al primilor ani soarta, ceasul bate, o ambuscadă, doar un pas de fado.. tu și colecția ta de femei, tren deja deraiat.

64

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

şi Ştiinţe (ARA). Sunt binecuvântaţi de briza plăcută care răcoreşte aerul seara în frumoasa regiune Tuscolana, la numai 20 km de centrul Romei, Italia. Este vorba de cel de al 39-lea congres anual ARA, organizat pe campusul Institutului Naţional de Fizică Nucleară de la Frascati, LNF-INFN (Laboratori Nazionali di Frascati Instituto Nazionale di Fisica Nucleare).

Evenimente culturale Prezentări remarcabile de artă, cultură și știință românească la ARA 2015 de Prof. Dr. Ileana Costea

Al 39-lea Congres anual al Academiei RomânoAmericane de Arte și Științe, Frascati, Italia, 28-31 iulie, 2015

Pe terasa hotelului Villa Merced câţiva din participanţii de la Congresul ARA povestesc despre sesiunile ţinute în timpul zilei. De la stânga la dreapta, Ileana Costea, Doina Uricariu, Livio Dimitriu, Tudor Raţiu şi soţia, şi Jerry W. McDaniel.

Congresul şi Organizatorii.

La Congresul anual ARA se întâlnesc intelectuali de origine română de pretutindeni, şi prieteni ai României de diverse naţionalităţi pentru a prezenţa şi discuta contribuţii recente în domeniile artei şi ştiinţei; participă unii dintre cele mai recunoscute şi respectate personalităţi din domeniul academic.

Prof. Dr. Ileana Costea, autoarea articolului, cu Dr. Cătălina Curceanu la Congresul al 39-lea ARA de la Frascati, iulie 2015. Într-o seară la sfârşitul lunii iulie-“cuptor” (nume care nu a fost dezis de valul de căldură înăbuşitoare venit peste Europa vara aceasta), pe terasa unui hotel din mică localitate Frascati, se aude vorbind înflăcărat româneşte. Un grup de români din diverse colţuri ale lumii ciocnesc un pahar de vin alb, rece, sec, foarte fin la gust, celebrul vin italienesc Frascati. Plini de voie bună şi antren, povestesc, glumesc. Din când în când mai şi traduc în engleză pentru cei doi care nu ştiu limba română, cunoscutul pictor american (Jerry W. McDaniel, profesor la FIT/SUNY, SUA) şi matematiciana elveţiană, Dna. Raţiu; împărtăşesc impresii despre sesiunile ce au avut loc în timpul acelei zile. Căci toţi au venit pentru a participa la Congresul Academiei Româno-Americane de Arte 65

Anul acesta congresul a fost organizat de Dr. Cătălina Oana Curceanu, Congress Chair, în colaborare cu Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA şi membrii de conducere a Academiei ARA. Un rol important în invitarea “speaker-ilor” l-a avut Dna. Dr. Oana Leonte, una din consilierii congresului.

Dr. Cătălina Curceanu, Congress Chair, deschide Congresul ARA de la Frascati. La masa de prezidiu Dr. Umberto Dosselli, Directorul Institutului LNF-INFN, Dna. Dana

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Constantinescu, Ambasadoarea României în Italia, şi Dr. Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA.

Memoriile, poezia, istoria sunt influenţate de politică şi forţele culturale.

Politicile memoriei dau formă memoriei colective, felului în care ea este scrisă şi transmisă istoria următoarelor generaţii.

La masa de înscriere la Congres, Preşedinta ARA, Ruxandra Vidu (dreapta), cu doi studenţi ai dânsei din România, Mirela Ionela Mihai şi George Ţepeş, doctoranzi la Universitatea “Politehnică” (UP), Bucureşti.

La deschiderea oficială a Congresului Ambasadoarea României în Italia, Dna. Dana Constantinescu, a adresat participanţilor de origine română în limba lor maternă un îndemn: "Vă încurajez şi vă doresc din tot sufletul să simţiţi în continuare româneşte, să continuaţi să faceţi lucrurile minunate pe care le faceţi şi să puneţi suflet românesc în tot ceea ce faceţi.”

Dr. Oana Leonte introducând-o pe Dr. Doina Uricariu ca keynote speaker.

Un lucru deosebit a fost prezentarea video-ului despre Memorialul Sighet şi un fragment din filmul regizorului Andrei Zincă, Proiecte din Trecut, după romanul Anei Blandiana despre deportările în Bărăgan. Participanţii de la Congres au apreciat aceste “documente” importante ale istoriei recente a României sub comunism.

Poză de grup cu participanţi la al 39-lea Congres ARA. Spicuiri din program La Congres au avut loc numeroase prezentări despre idei inovatoare în tehnologie, medicină, educaţie, sociologie, filozofie, artă, arhitectură şi cultură. Articolul de faţă prezintă doar câteva spicuiri din program (http://www.americanromanianacademy.org).

Keynote Speakers şi Invitaţi de Onoare Speech-ul Keynote al Doinei Uricariu (Director al Institutului Cultural Român din New York) “Poezia şi Politica Memoriei” a atins un punct important: fiecare din noi avem “o maşină a timpului” a noastră, memoria umană fiind cea care ne construieşte şi ne defineşte, devenind adevărata noastră carte de identitate, putând reprezenta “carnetul nostru de condus” către viitor.

66

Închisoarea de la Sighet, azi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Unele prezentări au fost în domeniul ştiinţei: ingineria polimerilor şi arhitectura complexă a materialelor hibride (Acad. Bogdan C. Simionescu, Academia Română din România), al sintezelor organice enantio-selective (Prof. Sorin I. Roşca, Secţia de Chimie Organică ''C.D.Nenitescu'', Universitatea “Politehnica'' din Bucureşti), “Tehnici de mecanică geometrică în înregistrarea imaginii” (Prof. Tudor Raţiu, Departamentul de Matematică, Scoala Politehnica Federală din Lausanne), “Microcircuite prefrontale corticale” (Dr. Ioan Opriş, Departmentul de Fiziologie şi Farmacologie, Universitatea Wake Forest, Scoala de Medicină, NC, SUA).

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Arhitectul Livio Dimitriu (Professor la Şcoala de Arhitectură a Institutului Pratt din Brooklyn, New York) a abordat o temă inedită: ”Probleme de traducere în arhitectură”. Cu numeroase exemplificări susţinute de imagini edificatoare el a prezentat audienţei modul în care arhitecţii studiază cultura în complexitatea ei şi introduc în operă lor: geometrie, biologie, artă de toate formele, filosofie, sociologie, etc. Transformarea acestei uriaşe varietăţi de interese în forma construită ce urmează a fi locuită implică un proces de traducere dintr-o “limbă” într-alta.

Metodologia traducerii între poezie, pictură, sunet, sculptură şi arhitectură Livio Dimitriu a prezentato cu exemple de creaţie la poeţi ca Rimbaud şi Appolinaire, la pictori ca Juan Gris, şi în complexul de la Târgul Jiu al lui Brâncuşi.

Arhitectul Livio Dimitriu prezentând ”Probleme de traducere în arhitectură”, În domeniul artei Prof. Mihaela D. Leonida (Universitatea Fairleigh Dickinson University, Teaneck, NJ, SUA) a prezentat un subiect drag românilor, tradiţia icoanelor pe sticlă: materiale, tehnici şi secrete. Dânsa a animat prezentarea cu numeroase exemple de icoane româneşti din diverse regiuni ale ţării.

Prof. Dr. Ileana Costea (California State University, Northridge) a condus Masa Rotundă “Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”. Dânsa a prezentat spectrul larg al atitudinii românului exilat faţă de tot ce este românesc, faţă de limba maternă şi de România: de la dor şi nostalgie, la acţiuni de promovare a culturii româneşti, de implicare în politica sau economia din ţară, până la atitudinea opusă, de totală negare a lui “a fi român”. Şi totuşi, conştient sau nu, indiferent unde se poziţionează un român exilat pe acest spectru, el poartă în sine, oriunde s-ar afla, “spaţiul Mioritic”. Dr. Doina Uricariu (poetă, scriitoare, editoare) a prezentat situaţia scriitorilor din exil din experienţa anilor cât a locuit la New York. Ion Lazu (scriitor din Bucureşti) a vorbit despre nefericita neglijare în ţară a scriitorilor din exil, omiterea acestora din diverse dicționare, istorii literare și antologii importante, şi despre modul în care el personal a scris despre ei şi le-a prezentat opera de-a lungul anilor în blogul lui literar şi în Calendarul Scriitorilor (publicat recent). Dânsul le-a pus şi lor, scriitorilor români din afara ţarii, plăci memoriale pe casele unde au locuit aceştia în Bucureşti, în cadrul proiectului de care s-a ocupat şi care a fost descris în cartea lui “Odisea plăcilor memoriale”. Ben Todica (creator de emisiuni la secţia română de radio şi TV din Melbourne, scriitor şi cineast) a vorbit despre despre “cordonul ombilical cultural”. Petra Vlah (poetă) a intervenit printr-o pre-înregistrare video explicând cum, după 36 ani de trai în Los Angeles, dorul, niciodată stins, o face să se întoarcă în ţară.

Mese rotunde La Congresul Academiei ARA de anul acesta au avut loc trei mese rotunde.

Prof. Dr. Ruxandra Vidu (Unversity of California at Davis) a condus Masa Rotundă “ARA – o platformă de networking pentru cercetare şi diseminare într-o lume sustenabilă” despre un obiectiv care o preocupă: de a crea o platformă ARA de network puternică şi mai largă de comunicare pentru comunitatea RomânoAmericană de cercetători din toată lumea, oameni de ştiinţă şi din domeniul artistic, pentru a face schimburi de informaţii şi a spori vizibilitatea şi impactul ARA şi a membrilor ei. S-au discutat diversele posibilităţi de finanţare existente, destul de numeroase şi variate, care trebuie însă explorate.

67

Ileana Costea conducând masa rotundă “Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”, Doina Uricariu şi cei doi participanţi pe Skype, Ben Todica – din Melbourne şi Ion Lazu din Bucureşti.

A treia masă rotundă, foarte interesantă şi aceasta, pe tema “Micro expresii şi grafologie în Educaţie.

Un model psiho-educaţional.” a fost organizată şi ţinută de Antoneta Firuţa-Tacea şi Maria Mion Pop de la Universitea din Bucureşti, România.

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

Din Sesiunile la Congres În domeniul artei interesante au fost prezentările: Dr. Carmen Săbău despre opera pictorului Lucian Grigorescu; Dr. Isabella Săbău despre “Visual Literacy” în epoca digitală şi cea a pictorului american Jerry W. McDaniel, despre lucrările lui de inspiraţie româneasca (Lucian Blaga, Ana Blandiana, Ion Ţuculescu) ilustrate cu diapozitive şi videouri cu numeroase imagini viu colorate.

Eliade, prof. George Emil Palade, premiat Nobel în fiziologie şi medicină în 1999, şi mai recent, astronautul Dr. Dumitru-Dorin Prunariu.

La Congres s-a ţinut şi o expoziţie de carte cu vânzare de: Doina Uricariu; Ana Blandiana (cu ilustraţii de Jerry W. McDaniel); Paul D. Quilian, Aspazia Oţel Petrescu, şi Ileana Costea. Cartea Ilenei, “Exerciţii de Neuitare - publicată de editura Reflection Publishing Co. a fost lansată anul acesta la ARA Frascati. În zilele congresului, după-amiază, după sesiuni, s-au făcut mici excursii: în centrul vechi al oraşului Frsacati, la vilele-palate din zona Castelli Romani, Lazio, la orăşelul papal Castel Gandolfo, şi o vizită la Accademia di România unde participanţii ARA au fost primiţi de Daniela Crăsnaru, Director Adjunct.

În faţa standului cu ilustraţii pentru poezii de Blandiana şi Blaga create de Jerry W. McDaniel.

De la stânga la dreapta, din SUA: Oana Leonte, Jerry W. McDaniel, Ileana Costea, şi din Canada: Dorin Stoica.

Două lucrări pe temă de poezie au fost: “Paradis sau neant” (Dinu Leonte) şi “Textul epic al poeziei lui Arghezi” (Raluca Boca).

Personal m-a fascinat studiul Angelei Stoica (Universitatea din Montreal) despre valorificarea limbii şi culturii materne la copiii care Vizita la frumoasa clădire a Accademia di România. trebuie să înveţe franceză ca a doua limbă, ceea ce îi ajută atât în relaţiile cu familia cât şi în performanţaActivitatea “turistică” culminantă a fost vizitarea şcolară. acceleratorului în după amiza ultimei zile a congresului ghidată de Dr. Mihail Iliescu Prezentările au fost de mare ţinută; cele tehnice au (cercetător în fizică experimentală nucleară la atins profunzimi uneori greu de înţeles pentru cei LNF) care, cu isteţime de povestitor fascinant şi din afara domeniului. Pentru audienţa ARA o adâncă cunoaştere a domeniului lui, a explicat pe prezentare de gen TED, de ştiinţă popularizată ar înţelesul tuturor termeni şi concepte ultra-savante fi fost de mai larg interes. despre experimentul DAΦNE. O frumoasă Anul acesta volumul de Proceedings a fost încheiere a celor câteva zile de schimburi publicat într-un format frumos, cu o imagine de intelectuale intense. pictură abstractă viu colorată pentru coperta donată Academiei de artistă din România, Luminiţa Gliga. Toate lucrările din Proceedings au atribuite numere DOI (Digital Object Identifier) pentru identificare şi accesarea lor online. Ruxandra Vidu încearcă să introducă Proceedingul ARA în circuitul ÎŞI (Internaţional Scientific Indexing) în speranţa de a atrage un cât mai mare număr de participanţi de elită. De-a Vizitarea acceleratorului. lungul existenţei ei ARA a avut ca membri La banchetul organizat la un restaurant tipic din personalităţi de elită precum scriitorii Eugen Frascati, Zarazà s-au înmânat premile de anul Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea 68

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

acesta ale Academiei ARA pentru contribuţii de excepţie, pentru lucrări excepţionale prezentate la congres următorilor: Acad. Sorin Roşca, Acad.

Prof. Bogdan Simionescu, şi Prof. Dr. Tudor Raţiu, Doina Uricariu şi Mihaela D. Leonida; pentru deosebită organizare a congresului: Dr. Cătălina Curceanu; pentru suportul continuu acordat academiei ARA şi pentru excelenţă academică: Dr. Carmen Săbău, Premiul ARA pentru Excelenţă în Artă: Dr. Luminiţa Glica; şi Premiul ARA "Prof. Dr. Mircea Săbău" pentru Excelenţă în Fizică şi Chimie”: Prof. Dr. Ioana Ionel.

Ruxandra Vidu (Preşedinta ARA) şi Marius Enăchescu (Vice-Preşedinte ARA) împart premiile Academiei. În comparaţie cu situaţia din trecut, când la congresul anual participau 300-400 de persoane, în ultimii ani prezenţa este mult mai redusă (4060) fapt ce se poate datora schimbării situaţiei politice după 1989 şi crizei economice mondiale.

“ARA este o Academie care se bazează pe „membership‟, nu este susţinută de nici un guvern, de nici un partid şi atunci e greu să organizezi ceva de mare amploare fără susţinerea puternică a membrilor ei." a afirmat prof. Dr. Ruxandra Vidu.

Pasiunea şi convingerea celor din conducerea ARA nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor necesare. Prezenţa unor “speakers” de mare valoare se datorează contribuţiei meritorii a numeroşi sponsori.

O chemare trebuie adresată instituţiilor universitare şi de cercetare din România spre a realiza importanța Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe şi a considera importantă trimiterea de reprezentanţi (studenţi, cercetători, profesori) la congresele viitoare, a anunţa pe scară largă congresul anual ARA, a informa asupra prezentărilor şi sesiunilor interesante făcute în anii 69

trecuţi. Profesorii care au studenţi la masterat sau doctorat ar fi indicat să definească proiecte la care studenţii să poată să-şi aducă contribuţia la ARA, fie prin a participa în acţiunea de promovare a academiei şi congresului anual, fie la menţinerea bazelor de date necesare, sau la dezvoltarea şi menținerea paginii de web ARA şi a congreselor.

Cei interesaţi sunt invitaţi să comunice prin email cu Preşedinta ARA scriind la: info@americanromanianacademy.org.

Două lucruri care ar aduce ARA în secolul XXI sunt: crearea unei platforme de comunicare pe Internet între membrii actuali şi potenţiali ARA în intervalul dintre congrese şi extinderea sesiunilor congresului prin videoconferinţe la distanţă. În acest mod cei ce nu vor putea fi fizic prezenţi vor beneficia de o taxă de participare redusă, acesta făcând posibilă o participare mult mai numeroasă.

O dovadă că participarea online funcţionează cu succes a fost făcută anul acesta la ARA 2015 Frascati la masa rotundă “Spaţiul Mioritic al românului din exil”, organizată de Prof. Dr. Ileana Costea la care s-a făcut legătura între Frascati, Melbourne şi Bucureşti.

Următorul Congres ARA se va ține la Montreal, 28-31 iulie, 2016. “Sper ca anul viitor, când Congresul ARA aniversează 40 de ani, să avem o cifră record de participanți, mai ales pentru că există o comunitate foarte mare de români în zona Montreal.” (Ruxandra Vidu)

LANSAREA ANTOLOGIEI ” LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ” – STARPRESS 2015 la RM.VÂLCEA - OSPĂŢ AL CUVÂNTULUI de ZIUA LIMBII ROMÂNE

Luni, 31 august 2015, la Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul din Rm.Vâlcea a fost

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

sărbătorită Ziua Limbii Române prin lansarea Antologiei de poezie şi proză STARPRESS 2015 (a doua ediţie), sub coordonarea doamnei Ligya Diaconescu, scriitor, promotor cultural de talie internaţională, membru al Clubului de Presă Transatlantic, membru fondator al „Association des mass-medias et journalistes d'expression roumaine sans frontier - Toronto", director al Revistei română canado-americane STARPRESS şi prezentări de carte, recitări, luări de cuvânt, îmbinate cu emoţionante momente de muzică autentică românească .

Un moment important l-a constituit prezentarea Antologiei „Columna Românismului” realizată de domnul George Rotaru, directorul Casei Artelor Poligrafice Editoriale Rotarexim din Râmnicu Vâlcea.

De altfel, cei doi sunt şi organizatorii sărbătoririi Zilei Limbii Române la Rm.Vâlcea, împreună cu Liga Scriitorilor Români, reprezentată de inimosul preşedinte, Alexandru Florin Ţene, preotul CONSTANTIN MĂNESCU – preşedintele filialei Rm.Vâlcea şi secretarul executiv al Ligii din Rm.Vâlcea –Ion Nălbitoru.

Manifestările dedicate Zilei Limbii Române au demarat în 30 august la Piteşti, Curtea de Argeş şi Domneşti şi s-au încheiat în 1 septembrie, cu arborarea drapelului naţional cu panglica Columna Românismului – la Călimăneşti, pe vârful Muntelui Cozia.

Este greu să cuprinzi în cuvinte încărcătura emoţională şi truda organizatorilor dar şi simţămintele celor prezenţi la manifestare, peste 100 de participanţi din întreaga ţara şi diaspora ( sosiţi la Rm.Vâlcea graţie scriitoarei Ligya Diaconescu, cunoscută deja pentru dăruirea cu, care militează pentru promovarea limbii şi culturii române în ţară şi în străinătate, pentru încurajarea talentelor şi pentru reunirea scriitorilor români din întreaga lume la manifestările organizate de domnia sa.

Preşedintele Ligii Scriitorilor din România, scriitorul ALEXANDRU FLORIN ŢENE a prezentat-o pe doamna Ligya Diaconescu, ca fiind cunoscut şi deja în ţară şi în diaspora pentru dăruirea cu, care militează pentru promovarea limbii şi culturii române în ţară şi în întreaga lume, pentru încurajarea talentelor. Un adevărat Mecena al timpurilor noastre, care organizează multe acţiuni, întâlniri naţionale şi internaţionale din fonduri proprii şi a reuşit să creeze o punte de legătura culturală între românii din toate statele lumii, făcând ceea ce ar trebui să facă Ministerul 70

Culturii. Totodată, domnia sa promovează prin revista proprie dar şi prin alte 84 de reviste, ziare, posturi de radio şi TV din ţară şi diaspora – talentul românesc pe toate meridianele, fiind şi membru fondator al Asociaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor de Origine Română / Toronto /Canada. Organizează concursuri internaţionale de poezie şi proză pentru românii din întreaga lume, fiind recunoscută ca oferind premii, sejururi la mare şi la munte, de câte 8-10 zile (scriitorii câştigători beneficiind de câte două locuri – fiind însoţiţi în sejurul oferit de câte o altă persoană din familie sau prieteni).

Despre Ligya Diaconescu şi colaborarea cu domnia sa a vorbit apoi scriitorul ION NĂLBITORU - redactorul şef al Revistei Memoria Slovelor / a Ligii Scriitorilor Vâlceni, menţionând colaborarea permanentă dintre domnia sa şi revista STARPRESS Internaţional .

Ion Nălbitoru a vorbit și despre activitatea doamnei Ligya Diaconescu pe plan intern şi extern în cadrul revistei româno-canadoamericane – STARPRESS dar și despre antologiile bilingve ale domniei sale (românoengleză, româno-franceză, româno-italiană, româno-spaniolă etc.)

Cu mare drag şi emoţie, o mare parte a scriitorilor prezenţi în Antologia LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ a fost prezentă la sărbătoarea de suflet : - OLIMPIA SAVA – Galaţi; - ELENA BUICĂ –Toronto - Canada ; - RODICA CALOTĂ – Tg. Jiu; - TUDOSIA LAZĂR- Buceşti, Galaţi; MARIANA POPA – Braşov; - GINA AGAPIE – Buzău; - VIRGIL CIUCĂ - New York –USA; ALEXANDRU FLORIN ŢENE – Cluj Napoca ; MARIA CHIRTOACĂ – Câmpulung Argeş; FLORIN T. ROMAN - Arad; - CORNELIU ZEANA – Bucureşti; - VIORICA POPESCU – Braşov; - Lavinia Hutiş oru Dumitriu – Bucureşti; - VASILE SZOLGA – Bucureşti; - ŢÂŢÂNA NICA ŢENE – Cluj Napoca;- MIHAI MANOLESCU– Bucureşti; - ION PÂRAIANURoşiile- Vâlcea; - Aurelia Corbeanu / Curtea de Argeş; - ION NĂLBITORU-Brezoi ; - LIGYA DIACONESCU –Rm.Vâlcea –România / Canada.

Au lipsit motivat, cunoscuta romancieră DORA ALINA ROMANESCU din Mangalia şi scriitorul ION GOCIU din Tg. Jiu – care, potrivit programului trebuiau să-şi prezinte ultimele creaţii literare.

Scriitoarea LIGYA DIACONESCU a înmânat DIPLOMA DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE LITERARĂ din

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

partea Revistei STARPRESS, unor scriitori consacraţi din ţară şi diaspora şi a salutat prezenţa la eveniment a poetei Daniela Popescu din Spania, câştigătoarea locului al ll lea a concursului internaţional de poezie STARPRESS 2014, a căror câştigători au fost premiaţi în anul 2014, de Ziua Limbii Române , 31 august – la Hotel Rio din Jupiter, ocazie cu, care a fost lansată şi prima ANTOLOGIE –LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ -STARPRESS 2014. În cadrul manifestării, s-a păstrat un moment de reculegere pentru iniţiatorul legiferării Zilei Limbii Române în ţara noastră, regretatul scriitor CORNELIU LEU a cărui fiu, VLAD a fost prezent la manifestări.

Scriitoarea Ligya Diaconescu în alocuţiunea domniei sale a menţionat efortul făcut împreună cu domnul CORNELIU LEU dar şi GEORGE ROTARU pentru ca poporul român să aibă o Sărbătoare a Limbii Române.

Ziua limbii Române a fost marcată şi prin prezentarea Antologiei COLUMNA ROMÂNISMULUI sub coordonarea domnului GEORGE ROTARU – director al Casei Artelor Poligrafice Editoriale Rotarexim care a înmânat câte un exemplar autorilor prezenţi în antologie – în sală (câţiva dintre aceştia contribuind şi la realizarea Antologiei LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ - STRARPRESS 2015), cei prezenţi recitând câte o poezie “aşternută “ spre nemurire în paginile cărţii , cuprinşi de emoţie şi bucuria de a fi prezenţi la această minunată manifestare cu, care, LIGYA DIACONESCU ne-a obişnuit an de an, în ţară şi străinătate (Mariana Popă, Gina Agapie, Rodica Calota etc.)

A avut loc şi lansarea revistei literare "Memoria slovelor" a Ligii Scriitorilor Vâlcea, de către redactorul şef al acesteia, ION NĂLBITORU care a acordat şi premiile câştigătorilor unui concurs de poezie şi proză.

Domnul Alexandru Florin Ţene a trecut în revistă principalele aspecte ale devenirii literare ale Domniei Sale, ale înfiinţării Ligii Scriitorilor din România, după ce în timpul petrecut în Belgia a putut constata că în această ţară există mai multe asociaţii ale scriitorilor, menţionând că Liga Scriitorilor nu se opune Uniunii Scriitorilor din România, ci că are ca principal obiectiv atragerea şi promovarea talentelor.

A evidenţiat totodată activitatea bogată a Ligii care are 23 de filiale din care 9 în diaspora, emisiuni de televiziune, 17 reviste online şi pe hârtie, cât şi marea şansă pe care a avut-o de a o 71

avea colaboratoare pe doamna Ligya Diaconescu, care face totul gratuit, din pasiune pentru limba română, aşa cum Ministerul Culturii ar trebui să facă.

Din partea Ligii Scriitorilor din România, domnul Alexandru Florin Ţene a dăruit ultimul număr al revistei “Agora literară” şi a conferit două medalii cu brevet „VIRTUTEA LITERARĂ” scriitorilor Ion Nălbitoru și Ion Părăianu.

Cu ocazia ZILEI NAŢIONALE A LIMBII ROMÂNE, Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul Vâlcea a primit medalia omagială "AL. FLORIN ŢENE - VIVAT CULTURA!" şi STEAUA LITERATURII ROMÂNE EMINESCU, din partea Ligii Scriitorilor Români, pentru "activitatea neobosită a colectivului în promovarea culturii şi literaturii române în rândul cititorilor vâlceni."

Recitaluri de poezie dedicate Zilei Limbii Române au prezentat LAVINIA HUTISORU DUMITRIU – din Bucureşti, prezentă în proiectele STARPRESS şi actorul CRISTIAN ALEXANDRESCU. Când trăieşti departe de ţara ta natală, veştile bune, venite din locurile unde ai respirat odinioară, îţi aduc o mare bucurie în suflet. Sunt ca o adiere caldă de primăvară peste coline îngheţate. Şi pentru prozatoarea Elena Buică din Toronto-Canada, invitaţia de a participa la manifestările dedicate Zilei Limbii Române la Rm.Vâlcea şi lansarea Antologiei ”LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ ” din care face parte, a constituit o mare bucurie şi s-a deplasat peste mări şi ţari să - şi prezinte ultimele două cărţi publicate şi să reîntâlnească scriitorii cunoscuţi cu ocazia a numeroase activităţi culturale, multe organizate de Revista Internaţională STARPRESS .

Au avut loc prezentări de carte ale scriitorilor: AL. FLORIN ŢENE - romanul RĂZBUNAREA GEMENELOR; ELENA BUICĂ – proză / SCRIITORII DE IERI ŞI DE AZI ION NĂLBITORU – romanul URMAŞUL LUI DRACULA MARIA CHIRTOACĂ – volumul de poezie “O DRAGOSTE FARĂ HOTARE” DANIELA POPESCU - volumul de poezie “ E(C)LIPSA” CRISTINA NĂLBITORU –“ POVEŞTI DRĂGUŢE PENTRU FĂPTURI-MICUŢE “ OLIMPIA SAVA –volumul de poezie “ ÎNVÂRTIND CUVINTELE”

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

TUDOSIA LAZĂR – romanul “ CUTIA PANDOREI” Momentele literare au fost colorate cu muzica bună, autentică, românească, susţinută de formaţia “ IZORASUL “ şi de renumiţii interpreţi de muzica populară şi romanţe, GHEORGHE CĂRBUENSCU, DUMITRU MIUŢĂ, ION LUPU, ALIN PAVELESCU, ION ENACHE. După mai bine de aproape 4 ceasuri , participanţii s-au “mutat” de la Bibliotecă la un “OSPĂŢ AL CUVÂNTULUI ROMANESC”, oferit cu drag de Ligya Diaconescu şi George Rotaru, la Restaurantul SUPCA din Rm.Vâlcea unde îi aştepta o masă românească şi un splendid program artistic susţinut de artiştii care le-au încântat sufletele mai înainte, prin muzică lor şi ANSAMBLUL “ IZVOR DE VÂLCEA“ care sărbătorea 25 de ani de la înfiinţare.

Nici aici surprizele nu s-au oprit . O serie de oameni de cultură au fost răsplătiţi de George Rotaru, directorul Casei Artelor Poligrafice Editoriale Rotarexim din partea ROTAREXIM cu medalii şi trofeul “CARTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ CINSTE CUI TE-A SCRIS” pentru activitatea literară din partea Companiei Rotarexim Bibliostar; Asociaţiei de Cronologie, Scientologie,Astronomie; Asociaţiei de Vexilologie –“ Tricolorul” şi Asociaţiei Româno-Japoneze de Educaţie şi Ştiinţă.

Printre “”medaliaţi” s-au numărat şi Editura Olimpias din Galaţi – reprezentată de directorul Olimpia Sava dar şi Revista Memoria Slovelor – a Ligii Scriitorilor din Rm.Vâlcea- reprezentată de redactorul – şef Ion Nălbitoru.

Printre acestea, menţionăm pe ELENA BUICĂ din Canada, care a primit distincţia "Aripi spre Univers" şi care deosebit de emoţionată prin mesajul de mulţumire al românului plecat departe de casă, de patria mamă, suferind de permanentă boala a sufletului, “dorul”de ţara a emoţionat pe cei prezenţi şi a smuls câteva lacrimi, multora.

72

Scriitoarea LIGYA DIACONESCU a fost premiată cu placheta “CARTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS”. A mulţumit cu multă emoţie .

Cu placheta “CARTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS” a fost recompensat şi preotul CONSTANTIN MĂNESCU– preşedintele Ligii Scriitorilor - filiala Rm.Vâlcea. În seară, târziu, prin glasul greierilor acompaniat de Bătrânul Alutus, rând pe rând, oaspeţii şi-au luat rămas bun de la organizatori şi au promis că vor participa mai departe la astfel de sărbători româneşti.

Mulţi dintre ei au petrecut trei zile minunate la Rm.Vâlcea, asigurate de Ligya Diaconescu şi o parte a acestora, însoţiţi de Ligya Diaconescu au vizitat o serie de mănăstiri renumite din zonă, (Lacul Frumos – Vlădeşti / - unde s-a înregistrat punctual maxim de vizibilitate al eclipsei din 1999 - mânăstire în care au fost încântaţi de părintele Galaction Zelig , care le-a cântat, le-a recitat şi cu, care au avut discuţii de neuitat, redându-le multă căldură sufletească şi lumină ), la Schitul Sărăcineşti din Păuşeşti-Măglaşi, la care au fost primiţi cu mult drag, primind şi iconiţe sfinţite drept talismane şi la Mănăstirea Govora, la care există singura icoană a Maicii Domnului cu aripi , unde florile au parcă mai multă strălucire, culoare şi miros.

Oaspeţii au fost încântaţi şi de staţiunile vâlcene, care redau sănătatea şi liniştea , Băile Olă neşti, Govora şi Călimăneşti-Căciulata dar şi de răcoarea Salinei de la Ocnele Mari, în care au vizitat şi biserica Sfânta Varvara, ocrotitoarea minerilor. Întrebând-o pe doamna Ligya Diaconescu ce ar dori să spună la sfârşitul proiectului, aceasta mi-a răspuns: “Mulţumesc mult celor sosiţi la această minunată sărbătoare, tuturor celor care au putut să fie prezenţi la lansarea Antologiei LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ - STARPRESS 2014, la Ziua Limbii Române – alături de noi, Bunului Dumnezeu că a îngăduit şi ne-a sprijinit în tot ce am întreprins.

Cunoaşterea şi vorbirea limbii române este o dovadă de patriotism şi de profund respect al individului faţă de conaţionali şi faţă de sine, dar şi faţă de înaintaşii care s-au jertfit ca noi să putem vorbi astăzi cu mândrie limba română în interiorul şi exteriorul fruntariilor patriei.

La mulţi ani Limbii Române, la mulţi ani - tuturor, la mulţi ani românilor, oriunde s-ar afla.”

Semnal editorial

I SSN23438061