FLUX
12
Cultur= 30 MAI 2014
Leo BUTNARU
MONUMENTELE ISTORICE ALE CHIŞINĂULUI
LUCRURI ÎN SPRIJINUL VÂRSTELOR NOASTRE
Clădirea fostei bănci private ruso-asiatice
(Pagini de jurnal)
Monument de arhitectură de însemnătate locală, situat pe strada Vlaicu Pârcălab, 55.
7.VI.1993 Cum aș comenta aceste readuceri de fragmente de cândva în prezentul jurnal? Tot printre ele găsesc cel mai adecvat, cred, comentariu: „Sunt, sunt de spus lucruri în sprijinul vârstei noastre”, zicea Saint-John Perse. Asta e – în sprijinul oricăror vârste ale noastre se mai află câte vreun argument, două… În „Missa”, Hendel exprimă ideea „morţii Morţii” (îmi amintesc de nuvela unui autor ungur „Doctorul și Moartea”). Prin 1968, din muzica clasică ascultam „Bărbierul din Sevilla”, „Scherţo” de Chopin, opera „Cneazul Igor” de Borodin, alta – „Grozovan” (autohtonă), ceva Șaleapin, Ravel, în special „Bolero”. Frecventam niște prelegeri de popularizare a muzicii clasice, conferenţiar fiind Preanișnikov (la B-ca Naţională). Treceam prin sala audio a aceleiași instituţii. Dar de ce, la o adică, aș fi atât de drastic cu caietele mele de note de cândva? Răspunsul ar fi cel pe care și l-a dat sieși Pierre Bayle (traduc din rusește, dintr-un caiet din 1969): „Sunt destul de mândru și nu vreau să se știe despre persoana mea ceea ce știu eu despre ea”. E adevărat – ca să spun ceva neplăcut despre juneţea mea – în acele caiete sunt prea multe urme de naivitate, departe de un stil și o ţinută superioară a scrisului. Prin același an, citeam „Saloanele” lui Diderot. Din cel din 1761 reţineam și următoarea remarcă despre picturile alegorice, licenţioase ale lui Boucher: „Câtă bogăţie de obiecte și idei! Omul acesta are totul, în afară de adevăr”. Citeam, în rusește, „Planeta oamenilor” de Saint-Exupéry, din care, pentru propria-mi încurajare, probabil, extrăsesem următoarea observaţie: „El emana încredere în sine, cum emana lampa lumină”. Mai există un considerent care îndreptăţește drastica mea revizie prin naivităţile odinioarelor: stângace, cam (bine) necioplită, dorind să pară mai mult decât este, juneţea mea confesivă cam trăda starea firească, afișându-și gesturi studiate, dar neconvingătoare.
16.IX.1984 Greu de spus dacă marii scriitori sunt sinceri, atunci când se declară niște „nechemaţi” în literatură, domeniu în care au excelat cu adevărat. Iată-l și pe Cortazar, zicând cu puţin timp înainte de deces: „Mi se spune maestre, în timp ce eu mă voi considera, până în ziua morţii mele, drept un amator de literatură. Nutresc o mare admiraţie pentru scriitorul profesionist, cu condiţia să aibă talent. Dar, în cazul meu, literatura a fost și va fi un exerciţiu ludic” (Luceafărul, 31.03.1984). L.B., obligatorie, metamorfoza propriului tău spirit, a intimităţii tale, trecerea ei la alte nivele, superioare, și la alte relaţii, și mai înalte, și mai conștientizate, și mai sensibile cu realitatea, cu arta, cu știinţa, în genere – cu inteligenţa umană și conștiinţa de sine; metamorfoză evolutivă ce te-ar duce dinspre intrinsecul discernământ neforţat spre fireasca rectitudine a stării de lucruri (percepute ca atare) și a firii tale. Calificative… Citesc într-un număr de „Secolul 20”: „Lucien Clarque este, în momentul de faţă, unul din marii fotografi ai lumii”. Sic! Pentru prima oară întâlnesc noţiunea de „mare fotograf”. Au nu cumva există și fotografi geniali? Nu știu dacă ceea ce ţine, în bună parte, de artizanat ar avea orgoliul să se potrivească pe lângă epitetul epitetelor: genial…
10.VI.1993 La telefon, Ioanid Romanescu îmi spune cam următoarele: „Tinere, în câteva zile ai cartea. Am citit deja corectura a doua. Astăzi îmi
aduc coperta. Să știi că prefaţa pe care ţi-am scris-o e jos pălăria; îi trimite pe mulţi poeţi de aici după ţigări”. Problema cu insula Laputa (astfel transcrisă de mine, însă neavând acum posibilitatea să-i verifice exactitatea). Ioanid zice că a consultat fel de fel de izvoare, s-a interesat la savanţi, spunându-mi de Lapytta, lapyţi… I s-a telefonat de la TVR, să-i facă o emisiune mai de proporţii, de o oră, o oră și ceva: „Ca nu cumva să mor și eu și să întârzie…”, conchide dur-dramatic.
11.VI.1993 Încă o filă de jurnal rătăcită prin aiurea cea de hârtii: 23 noiembrie 1990. În centrul orașului Roman, în piaţa unde a fost decapitat Miron Costin, turiștii sovietici fac bișniţă cu așchii de ultim imperiu, pentru că spre marea cădere se merge. Ce propun târgoveţii ăștia? Ba o sticlă de votcă, ba un flacon de parfum care, ca prin minune, nu a fost dat de mărunt-gâlgâită dușcă pe undeva la Voronej, pe la Penza (mă-sii!). Câte o femeiușcă destul de zdravănă, care nu cunoaște românește decât vreo trei cuvinte, zice: „Mie lei, haide!”, încât posibilul client senzual nu pricepe dintr-o dată dacă e vorba să-i dea lei – mie dă-mi pentru o ofertă de plăcere trupească sau, mai concret, să plătească o mie de lei pentru cine știe ce marfă. Apoi, de ce nu am da-o niţel în metaforă? Lângă bustul cronicarului nostru se târguiește confuz cu ieftine rămășiţe din imperiul sovietic.
13.VI.1993 Citesc „Sarea pământului” (1978, CR) a lui Mihai Șora. Acum un an, citisem „Eu, tu, el, ea… Sau dialogul generalizat” (CR, 1990), din care nici până astăzi nu am extras posibilele note; la rând așteaptă, după „Sare…”, „A fi, a face, a avea” (1985), „jertfită” de Traian Brad din fondurile Bibliotecii Judeţene Cluj-Napoca. În fine, mi se pare un stil superficial-ornat, suferind de adjectivită și dulce sporovăială perpetuată ca de la sine. Ici-acolo, și mici bijuterii de expresie. Dar nu și de reflecţie. Oricum, și acestea foarte rare. Și, pe crucea mea! – aveam aceste păreri în urma lecturii pronumenativului volum „Eu, tu, el, ea…” și poate că, la timpul respectiv, am și fixat în prezentul jurnal. Deci, aveam atare impresie, până a citi la pagina 79 a „Sării…” opinia (frumos caligrafiată) a unui cititor clujean ce scrisese cu pix negru: „Multă dulcegărie adjectivală”. Adică, necunoscutul meu cocititor doar mi-a confirmat propriile mele… temeri (ceva mai mult decât simple păreri)… Și totuși, cu anumite sincope și pauze, cărţile dlui Șora „te aduc” până la capătul lor; au ceea ce am putea defini printr-o bijuterie de expresie, din cele rare, de care aminteam, aflată chiar în „Sarea…” (p. 66); du deci un „nepipăit magnet al piliturii verbale” fie el, pe parcursul a destule pasaje, doar iluzoriu, doar iluzoriu…
14.VI.1993 Care ar fi chiar și o vagă concluzie la necruţătorul harcea-parcea căruia am supus vreo duzină de caiere și sute de fișe disparate pe care le-am completat (o recunosc: nu doar cu sârguinţă, ci și cu încrâncenare… grăbită) ani la rând? Ar fi și acesta un semn că m-am schimbat, și ca mod de a pricepe și a percepe, dar și de a aprecia ceea ce s-a dorit să fie (în fragmentarium sau cât de cât rotunjit) poezie, proză, eseu ori jurnalistică de ne-duzină; semn al schimbării progresive sau – de ce nu? – regresive. Dacă ar fi exclusă (și cutez să cred că este totuși exclusă) varianta a doua, nefastă, aceste jertfe (ne-deplânse) de texte, așa cum au fost ele, le-aș motiva, neorgolios, printr-o sentinţă din „Sarea pământului” a lui Mihai Șora: „… desinarea nu-i decât un nivel mai subtil de situare”. Poate că, în cazul meu, a fost simpla înţelegere că mă pot situa sau, posibil, că m-am situat la un alt nivel de percepere a esteticului, artisticului și, firește, a cotidianului, și la un alt
grad de selecţie, deja având o sită mai deasă, nu obligatoriu de mătase. Realizarea acestei „necruţătoare” (pline de cruzime?!) deziceri de mii și mii de rânduri pe care le-ai fixat pe parcursul a circa 20 de ani e posibilă doar în cazul dacă ești în stare să-ţi dejoci atașamentul egoist, părtinitor, orgolios faţă de ceea ce ai făcut, renunţând (râzând) la gândul că tot ce a putut să-ţi iasă de sub pix e fix model de valoare, e însăși valoarea ce nu admite zdruncinări. Ce zdruncinări? În cazul unei atari decizii sunt inevitabile și remușcările, ba chiar și… rușinările faţă de slăbiciunile de care ai putut fi tu în stare, ne-în-stare fiind adică de ceva mai important, mai consistent la 25-30-35 de ani. Apoi, ar fi o prostie să crezi că deja ai atins cel mai subtil nivel la 40 sau 44 de ani. Adică, las’ că le vine el rândul și celorlalte duzini de caiete, și celorlalte micro-mormane (nu: micro-romane?) de fișe. Oricum, deja am o anumită experienţă în ale auto-ghilotinării scrisului și puţin împlinitului. Mâine e ziua Umbrei lui Eminescu și, ca voit programată de legile-nelegi ale hazardului, vine o nouă, veche de 8 ani, pagină regăsită prin aiurea și aiureala hârtiilor mele. E din: 25 ianuarie 1985. – Ieri, la Casa actorului, o seară aniversară Eminescu. Pe 11 ianuarie, „Tinerimea Moldovei”, într-un grupaj de versuri al lui Iulian Filip, rătăcește și o poezie de a mea, „Vela străvezie”. Erori aproape frecvente… Deja am avut corectura cărţii de poezie „Formula de politeţe”. Iarnă mișto! Ca cele din amintiri. Lipsesc doar săniile și lupii. Revin la ziua de azi, 14 iunie 1993. Iarăși despre harcea-parcea în aiurea și aiureala de hârtie. Scrisă. Bucuria posibilei tale situări/ atestări la un alt nivel, mai subtil, de plăsmuire a scrisului tău (nivel cât de cât „palpabil”, conștientizat sau doar intuit) domină sentimentul de nemulţumire/ dezamăgire pe care îl încerci în vreme ce îţi citești exerciţiile literare, cvasiliterare sau… a-literare, și tocmai această dominare îţi oferă altruista… cruzime de a sfâșia pagini, de a ferfeniţa sau a mototoli șomoioage de fișe. Renunţarea la ceva o faci cu gândul și speranţa că ești deja ceva mai în sine de absorbţie și discernământ, din acest motiv fiind așa cum ești, „neprieten” eu-lui tău de odinioară, când (aici mă ajută din nou M. Șora) întorci „trecutul agoniselii (fostul-avutul), cu înfăţișarea închegată pe care i-a dat-o o neîntreruptă chivernisire, spre prezentul viu (și greu de viitor) al mereu-fiindului”. Chiar nădăjduirea (sau conștiinţa) că ai un prezent greu de viitor și-ţi vei putea continua mereu-fiindul scrisului tău te face să te desparţi… râzând de trecut. (Nu care cumva l-am intertextualizat aici pe vreun clasic al marxism-rusisimulu?...) Destul de puţine lucruri poţi reţine din cele peste 200 de pagini ale „Sării pământului” a dlui Șora. O scriitură diafană și voit diafanizată, cam improprie genului de dialog filosofic (modern): o subiectivitate luminoasă, translucidă peste care tremură ușor teama autorului de a nu-i sări în ochi cuvintele „cu gheare”, pentru a-l scoate din lejera bună-dispoziţie de om ce vrea să vorbească mult și frumos, fără să se întrebe prea serios și de folos. Nu este exclus ca M. Șora să fie conștient de teama sa de adevăruri mai dure, pentru că spre finalul cărţii zice: „chiar până la rădăcina bucuriei îmi ceri să te duc de mână?” Eu i-aș răspunde: „Nu, până la rădăcinile amare ale mai firescului, mai nestilizatului și diafanizatului”. Captivant sau nu prea (te privește cum îl înţelegi), dar e un ademenit-ademenitor dl Șora (ademenit ademenitor zicea dumnealui despre poet, mai spunând (vizându-ne pe mai toţi muritorii; nu în special pe românul care s-a născut poet) că „văd bine că poetul din noi mijește (sau poate miji…) ori de câte ori se lărgesc ochiurile reţelei de scopuri-mijloace în care sunt prinse lucrurile lumii”.
Clădirea a fost construită în 1913 pe teritoriul ocupat de conacul lui I.I. Semigradov. Arhitectura este în spiritul modernului în baza arhitecturii clasice. În 1940 era sediul Băncii Românești. Este o clădire alcătuită dintr-un parter, cu planul în formă de „T”, cu faţada aliniată la linia roșie a străzii. Planimetria a rezultat din exigenţele organizării procesului bancar, cu sala de operaţie luminoasă, orientată în adâncul parcelei. Birourile funcţionarilor sunt amplasate spre stradă, cu intrare din culoarul comun de intrare. Faţada principală are o compoziţie simetrică, alcătuită din șapte axe, dintre care cinci sunt goluri de ferestre, și una este intrarea principală în clădire, amplasată central. Clădirea, deși mică în
dimensiuni, creează o impresie de grandoare, graţie iluziei optice a acţiunii perspectivei, care evidenţiază partea centrală, soluţionată sub forma unui rezalit, flancat de aripi laterale, mai joase și cu ferestre înguste, alungite vertical. Paramentul este din zidărie aparentă, din piatră fasonată cu detaliile cioplite. Decoraţia plastică este tributară clasicismului, cu dominarea elementelor ordinului doric: flancarea intrării prin două coloane, cornișa cu denticule, imitaţia unor triglife, dar stilizate sub influenţa modernului. Rezalitul central domină printr-un atic din piatră, element al parapetului cu baluștri. Ferestrele sunt cu ancadramente, pe un fundal adâncit, cu discuri care înlocuiesc cornișele obișnuite, și lesenele cu striuri din plinurile dintre ferestre – semne sigure ale stilului modern. Sursa: www.monument.sit.md