Natalia SERJANTU. Wolf-Dieter Stempel „Despre prietenul Eugeniu Coșeriu”

WOLF-DIETER STEMPEL „DESPRE PRIETENUL EUGENIU COȘERIU”. NECROLOG

Natalia SERJANTU, bibliotecar, Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți E bine spus, dar îmi voi permite să simplific din text pentru a nu repeta același lucru, deci am să fac unele prescurtări. Profesorul Wolf Stempel începe astfel: Eugeniu Coșeriu a fost, după cum se spune, un geniu. O excepție în orice caz. Încă de la școală, dacă le citise o singură dată, știa poeziile pe de rost, iar mai târziu îi va uimi pe colegi, reproducând conținutul unor tratate complicate, pe care le-a citit cu mult timp în urmă. Găsim și unele date despre liceanul Eugen: „Orientarea profesională îl condusese deja pe tânărul de 16 ani la a scrie în maculatură „Istoria poporului român”. El se vedea Von Eugen Coșeriu, profesor la Universitatea din Heidelberg, Marburg, apoi Gottingen, apoi profesor la Tübingen, ceea ce a fost și bun”.

Când a murit, la Tübingen, la vârsta de 81 de ani, realitatea a depășit fanteziile elevului. Maestrul Coșeriu primise peste patruzeci de doctorate onorifice, alături de multe alte înalte premii și onoruri, din toată lumea. Drumul către Tübingen sau spre Germania nu a fost un marș. Născut în Mihăileni, un sat din nordul Basarabiei, și-a părăsit casa în 1940 cu o bursă de la Institutul cultural italian și și-a continuat studiile de doctorat la Roma. Apoi a plecat la Milano prin Padova, unde a obținut un al doilea doctorat, în filosofie. În Italia, și-a format baza înțelegerii sale de limbă și lingvistică. Locul unde a profesat cu adevărat a fost Montevideo. Aici i s-a încredințat înființarea unui institut de lingvistică. În Europa, marile scrieri de aici au rămas necunoscute pentru o lungă perioadă de timp. Harri Meier din Bonn a fost cel care și-a convins prietenul în timpul unei vizite la Montevideo că locul său real era în Europa sau , mai exact, în Germania.

Așadar, la începutul anilor 60 ai sec. al XX-lea a existat o catedră invitată pentru mai multe semestre la Bonn și de acolo în 1963, după mai multe oferte din diferite țări, a fost numit la Tübingen. A atras studenți din țară și din străinătate, și de aici nu a plecat niciodată. Savantul Wolf Dieter Stempel consideră că așezarea lui Coșeriu la Tübingen a fost o lovitură de noroc pentru lingvistica germană sau, cel puțin, pentru cei care erau practicați în Republica Federală. În țară apare un reprezentant cu învățături spectaculoase, și totuși deschide noi orizonturi. Pentru lingvistica din Germania a fost inițiată o schimbare radicală de orientare care a obținut efecte de durată. Retrospectiv, profesorul Wolf Stempel analizează câteva lucrări lingvistice coșeriene evidențiind concepția despre limbaj a lui Coșeriu. Premisele de bază ale pragmaticii ulterioare, cum ar fi înțelegerea vorbirii ca activitate, modernizarea subiectului lingvistic și accentul pe conceptul de „alteritate” sunt componente ale concepției despre limbaj a lui Coșeriu. Ele au rezistat provocărilor gramaticii de transformare generativă ulterioară. Limbajul este apoi și punctul de plecare pentru ingenioasa determinare teoretică a schimbării limbajului. Anume aceasta, afirmă Stempel, poate revendica și astăzi valabilitate.

Maestrul de la Tübingen a rămas un disciplinar al reflectării lingvistice de-a lungul vieții. Nu a abandonat abordarea structurală pe care a reprezentat-o în descrierile sale lingvistice. Printre numeroasele lucrări pe care le-a publicat, există doar foarte puține cărți care nu sunt colecții de eseuri. Pe de altă parte, este de remarcat faptul că 29 de transcrieri de prelegeri sunt tipărite. Ele au caracterul unor reprezentări independente și originale, dintre care unele au apărut în mai multe ediții. Lingviștii, adepții lui Coșeriu, mărturisesc că Eugeniu Coșeriu a fost un „profesor pentru elevi” într-un mod special, adică unul care și-a cucerit elevii prin puterea proiectelor sale, mai ales în prelegerea orală. Au fost mulți care l-au fascinat, fie că erau scriitori romani sau alte discipline lingvistice. Au fost, de asemenea, mulți care au umplut cele cinci volume ale Festschrift pentru a 60-a (Logos semantikos, 1981). Volumele

de carte, în afară de onorurile scrise din România, au fost urmate de alte trei volume. Coșeriu a iubit aceste onoruri și a fost mândru de ele. Ar fi fost fericit să citească ceea ce Gregorio Salvador de la Real Academia Española a spus întrun necrolog publicat în El Pais: „Orice lingvistică serioasă care poate fi prezentată în secolul al XXI-lea va trebui, în ceea ce privește fundamentul, să țină cont în mod clar de gândirea maestrului de la Tübingen”. Iată textul simplificat din cele comunicate de noi pentru o așa ocazie. Informațiile ce se cuprind în articol sunt ale celui mai apropiat prieten - Wolf Dieter Stempel, pe care Coșeriu l-a avut chiar de la început. Necrologul a fost publicat în Anuarul Academiei din Bavaria din 2002, pag.345-348.

Intervenție de moderator: Personalitatea savantului Coșeriu și activitatea sa științifică nu pot fi prezentate în linii mari sau în grabă. Știm că volumul e prea mare. Numele de Eugen, Eugenio, Eugeniu Coșeriu și activitatea lui sunt căutate de mulți savanți, lingviști, învățători și filologi moldoveni. Amintim mai întâi că la Universitatea de Stat „A. Russo”din Bălți și la Biblioteca Științifică a universității menționate s-a făcut, se face și se vor face multe și bune. Atâta timp cât la Bălți sunt veterani devotați Lingvisticii coșeriene, va fi cărturarul Coșeriu! Generațiile noi de lingviști le vor datora conferențiarilor filologi de la departamentele universitare, dar și lingvistului Coșeriu. Intervenție de moderator: Prin anii treizeci, sec. XX, orașul Bălți a fost „găsit” și onorat de prezența lui Eugen ‒ elev la vestitul Liceu „Ion Creangă”. Seriozitatea și severitatea prea mare uneori; sobrietatea și disciplina au făcut din Liceul „Ion Creangă” o unitate de prestigiu atât pentru Nordul Moldovei, cât și pentru alte localități din împrejurimi. Or, ținem să remarcăm și numele personalităților, cum ar fi: medicul Nicolae Testemițanu, criticul literar Vasile Coroban (nepoatele căruia Viorica și Rodica, la vremea lor, tot la Bălți ‒ la Institutul Pedagogic, aceeași curte cu liceul de băieți – au venit să facă studii), arhitectul Alexandru Budișteanu, pedagogul Vladimir Holodnic (ale cărui fiice, Valentina și Olimpia, tot pe aici, în campusul universitar, au făcut carte. Prima, devenind și doctor în