Revista Ecoul diurn nt 4

Revista ecoul diuRn

Fondator: Teodor Meșină

Director: Alexandru Cociorva

Redactor - șef: Teodor Meșină

Senior editor: George Roca (Australia)

Secretar de redacție: Luida V. Dumitrescu (Craiova)

Redactori (în ordine alfabetică):

Carmen Dăbuleanu (Craiova)

Christian W. Schenk (Germania)

Cornelia Tomescu (București)

Cristina Willemsz (Timișoara)

Dumitru Ichim (Canada)

Emilia Nemțeanu (București)

Lilioara Macovei (Bacău)

Magdalena Meșină (București)

Miriam Nadia Dabau (Paris)

Radu Ioan (București)

Silvia Bodea Sălăjan (Oradea)

Vasilica Grigoraș (Vaslui)

Coperta anterioară: Fotografia doamnei Luida Valentina Dumitrescu

Coperta posterioară: Prelucrare de Teodor Meșină

RESPONSABILITATEA, ÎN TOTALITATE, REVINE ÎN EXCLUSIVITATE AUTORILOR! Adresa de email a redacției: ecouldiurn@gmail.com

Pentru publicare trimiteți materialele la adresa redacției.

Telefonul redacției 0730.196.907

Editorial ........................................... pag. 3

George Roca. Australia ................... pag. 4

Christian W. Schenk. Germania ...... pag. 5

Miriam Nadia Dabau. Franța .......... pag. 6

Elena Buică Buni. Canada ............. pag. 7 - 8

Lilioara Macovei ............................. pag. 9

Issabela Cotelin ............................... pag. 10 - 12

Rodica Dascălu................................ pag. 13 - 16

Marina Costa ....................................pag. 17 - 19

Lilioara Macovei ..............................pag. 20 - 21

Radu Botiș ....................................... pag. 22 - 23

Felicia Roth - Tudoran .................... pag. 24 - 25

Dumitru Ichim ................................. pag. 26 - 27

Aura Ungureanu .............................. pag. 28 - 31

Vasilica Grigoraș ............................. pag. 32 - 34

Dorin Macovei ................................. pag. 35 - 37

Lavinia – Lucia Obreja .................... pag. 38 - 39

Dumitru Ichim. Canada ................... pag. 40

Silvia Bodea Sălăjan ........................ pag. 40

Eugenia Mihu ................................... pag. 40

Miriam NadiaSabau ......................... pag. 41

Adrian Munteanu ............................. pag. 41

Aura Floris ....................................... pag. 42

George Terziu .................................. pag, 43

Teodor Meșină ................................. pag, 43

Gina Nicoleta Munteanu .................. pag, 44

Magdalena Meșină ........................... pag, 45 - 46

RESPONSABILITATEA, ÎN TOTALITATE, REVINE ÎN EXCLUSIVITATE AUTORILOR!

Revista este o publicație independentă de tip freeware. București. Anul II, nr. 4. Aprilie 2024. Apare trimestrial.

Revista „Ecoul diurn”: ISSN 3008 - 3532

ISSN-L 3008 - 3532

Quo vadis haedos?

Sistemele de comunicare, limbajele, se împart în două categorii: naturale și artificiale.

Limbajul natural este de fapt limba maternă.

Copilul învață să vorbească, învață limba maternă, datorită mediului lingvistic în care se naște și crește... Părinții contribuie foarte mult, prin comunicare verbală cu copilul, la formarea lexicului care îl va ajuta să se exprime corect, să capete posibilitatea de a judeca mai bine și mai repede. Gândim cu ajutorul cuvintelor.

Vârsta preșcolară este perioada când copilul poate duce gândirea în zona generalizării și abstractizării.

Lipsa comunicării între părinți și copii poate să fie cauza introvertirii sau chiar a unei forme primare de autism.

Desigur, notele distincte ale vorbirii copilului țin de inteligența lui, dar într-o măsură destul de mare sunt hotărâtoare și mediile unde se dezvoltă.

Tinerii având nevoie de un exemplu de urmat, dar și dorința de a se găsi într-o asociație, pentru a satisface sentimentul de apartenență, s-au afiliat găștilor de cartier, unde predomină copii străzii. Așa se formează la „școala vieții”. Peste timp, unii se desprind, conștientizând că mediul străzii nu-i caracterizează, alții... (din păcate, mulți) consideră că tupeul este mai indicat decât educația pentru a străbate în societate.

Teodor Meșină

Lecţia de Romgleză

Romgleza sau romglish, este nou jargon care invadează din ce în ce mai mult spaţiul mioritic! Conţinând un amalgam de cuvinte din engleza americană combinat cu „dulcea limbă românească”, noul mijloc de comunicare, poceşte de fapt ambele limbi. Meniurile cârciumilor sunt pline de exemple elocvente: “Mămăligă ala Arizona”, “Stec ca la Nuiorc”, “Adidaşi cu fasole”. Sau firmele stradale care grăiesc cam aşa: „McDobre’s Fast food”, „Frosa’s parlour de ghicit în bobi, cofi şi‘n books”, „Secondhendul lui Taica Lazăr”, „Baburică’s ningea-şkul”, „Pandele’s bookshop”, „Şopul Marghioalei”, sau „LaBush - frizer de câini”!. Ce credeţi că diasporienii sunt mai breji? Păi cum stăm cu: „Să facem un shopping” sau cu „Mă duc la job cu carul”? Cei mai simpatici mi se par românii new-yorkezi! Ei merg in Manhathan cu „saboiul” (subway - metrou).

Merită să vă povestesc o întâmplare veselă, cu speranţa de a vă distra puţin! Nu de mult am fost invitat aici la Sydney, la o petrecere românească. Destinul a făcut să fiu aşezat lângă o simpatică matroană, originară din Dudeşti. Domnia sa mi-a făcut cea mai ilară demonstraţie de romgleză pe care am auzit-o vreodată în Ţara Cangurului. De cum a sosit la masă, a început să scoată porumbei şi perle pe gură. S-a prezentat: „Madam Fifi”, după care a inceput să facă ilustre comentarii despre bucate: „Vai dom-le, ce mult sifa (seafood) e pe masă! Cel mai mult îmi place lobsta (lobster), fişfinga (fish finger) şi oistrah (oysters). Suzuchi (zucchini) nu e aşa de buni ca castraveţii muraţi! Alo, doamnu’ din colţ! Poţi să-mi dai strachina cu acnee (iahnie) până nu se termină? Vai ce mult seamănă doamna de lângă cel sărbătorit cu Mona Laiza Anaconda (n.a. Minelli sau Gioconda!?). Hei şefu! Daţi drumu’ la hita (heater) că se răcesc doamnili la demisol, ha, ha, hi!” Cel mai mult m-am amuzat când a dat peste cap bolul destinat spalatului pe mâini după lipicioasele sifa. A făcut o grimasă şi un comentariu: „Ăştia sevesc supă fără să pună linguri la masă! Să ştii nenică că chiar şi supa japonejilor, aia de se chema „mişu” (miso) e mult mai gustoasă decât ce ne-a ne-a băgat hoţul ăsta de uaita (waiter) sub nas!” Pe la ora şepte ne-a spus la toţi ceau deoarece la ait (eight) avea job de baibisita (babysitter) la sista (sister) lu’ bosul lu’ sor’-sa. Păcat! Îmi produsese atât de mult good time!The Benny Hill Show luase sfârşit!

Unii aduc argumente că romgleza e foarte firească şi că a adus-o computerul!!! Oare? Am mai avut noi cutremure lingvistice de genul acesta! Vă mai aduceţi aminte de „fripturision” şi „furculision”? Bine zicea bunica: „româneşte a uitat, altă limbă n-a învăţat, dar e poliglonț...!” Nu avem destule cuvinte în limba română care să substituie invazia cuvintelor din import? Oare o fi snobism? Sper să ne treacă cât mai repede! Daca nu, vom ajunge să vorbim ca madam Feefee!

George ROCA

Sydney, Australia

Foto

:http://bboying.3xforum.ro/img/pics/bboying.3xforum.ro/936.jpg

Cât de liberi suntem cu adevărat

Să ne gândim la început ce este libertatea, din ce perspectivă trebuie să o privim. Simplu dar și paușal: când nu există constrângere, există libertate. Dacă poți decide singur ce faci, ești liber. Libertatea este unul dintre drepturile fundamentale și ale omului și o parte a oricărei democrații moderne, dar această explicație exclude rolul divinității, unul dintr principalele roluri într-o societate normală axată pe drepturile omului. Dar unde oare găsim așa ceva? Nefiind un adept, în sensul larg al cuvântului, nu al existențialismului care spune că existența individului este liberă și autodeterminată și ale cărui acțiuni sunt testate de context și responsabilitate cooteztuală, Nu, omul nu este doar felul în care se concepe pe sine însuși nici felul în care se vrea pe sine sau cum se concepe pe sine în funcție de existență, nici cum se vrea pe sine însuși. Omul este doar în parte în ceea ce se transformă.

Din păcate astăzi, existențialismul este înțeles în primul rând ca însemnând o astfel de interpretare atee, anti-deterministă: că omul este fundamental (și inevitabil) liber și că este sarcina lui - și numai a lui -, prin totalitatea deciziilor și acțiunilor sale, să-și trăiască viața că a priori; un nonsens...

Oare înseamnă că omul intră mai întâi în lume, dar abia apoi se definește pe sine?! Potrivit lui Sartre, omul nu poate fi definit pentru că inițial nu este nimic. „Abia atunci va fi așa cum s-a creat.” În teoriile lui Sartre și Kierkegaard – exponenții principali ai existențialismului – ca de altfel și Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir sau Albert Camus nu țin cont de triada principală a devenirii: codul genetic, societatea și divinitatea care au un rol decisiv în formarea omului. Teoria este depășită fiind puțin ameliorată de filozofii

Gabriel Marcel, și Peter Wust care au dat totuși o „formă creștină“ existențialismului.

Libertatea omului, individualitatea lui în cadrul comunității, responsabilitatea față de sine însuși și față de ceilalți depinde de o gamă largă de influențe de care nu poate, nu are cum scăpa. Cum pot fi liber dacă alții hotărăsc cum să trăiesc, cum să scriu, ce pot și ce nu spune? Existența nu merge înaintea esenței, dacă ar fi așa ar trebui să credem în existențialismul ateu!

Ateii sunt convinși că nu există Dumnezeu sau alte puteri supranaturale, în schimb agnosticii, cel puțin pe deoparte, spun că existența divinității este în general posibilă, dar nu este dovedită. Credința e a crede, a crede în divinitate nu trebuie dovedită, chiar cuvântul în sine nu cere o dovadă concretă. Totuși putem demonstra în trei feluri existența divinului: ontologic putem spune că Dumnezeu este perfect, deci trebuie să existe; cosmologic totul are o cauză, deci trebuie să existe sau teologic putem spune că ordinea complexă în lume indică un „proiectant divin”. Atâta timp cât omul nu e în stare să facă nici măcar o singură sămânță de iarbă, atâta timp cât suntem dependenți de natură și de ordinea divină, nu putem vorbi de libertatea existenței fără a mai pomeni de structurile sociale care, vrând nevrând, ne impune cel puțin cărăruia, dacă nu chiar drumul, pe care mergem unde întâlnim tot felul de obstacole. Trecând peste acestea ne putem contura (nu forma) ca ceea ce suntem sau ca ceea ce vom fi!

Nimic din ceea ce există sau poate exista, nimic din ceea ce poate fi abordat ca fiind, nicio existență posibilă sau chiar necesară nu are un sens; nimic nu poate fi dovedit definitiv și irezistibil a avea sens. Aici ne îndepărtăm de existențialism, dar ne apropiem de nihilism diindcă orice sens poate fi negat. Momentan, în filozofie cel puțin încă nu există cale de mijloc.

Totuși filosoful german Nietzsche se gândește la cea mai teribilă formă, criticând nihilismul fără a fi nici adept al existențialismului, și anume că existența așa cum este, dacă ar fi fără sens sau scop ar fi inevitabil recurent, fără final în neant: „eterna întoarcere”!

Nu trebuie să ne îndepărtăm prea mult de viața cotidiană, de experiențele personale sau sociale sau de divin ca să ne dăm seama că critica filozofică trebuie îndreptată în mare parte împotriva unui concept absolutizant al existenței și a unei diferențieri prea reduse a formelor umane de viață, a polarizării prea puternice și în cele din urmă a unei consolidări a dihotomiei subiect și obiect.

Acad. Dr. Christian W. Schenk. Germania.

O iubire nu se stinge niciodată.

Pe străzile speranţei îmbrăcate în lumină florile verii sunt calde şi frumoase.

Pe cupola poleită a Operei din Paris au rămas speranţele, împlinirile si omagiul celor mai valoroşi artişti ai timpului. S-a început construcţia la ordinul lui Napoleon al lll în 1861, s-a deschis în 1875 situată în arodismentul 9 şi întruneşte mai multe stiluri de arhitectură, Beaux Arts, stil neo-barotic, Second Empir, stil eclictic, Charlie Garnier a fost primul arhitect care a început construcţia grandioasă, un necunoscut la aceea vreme, câştigând concursul dintre 5 participanţi. Construcţia este deosebită, sala principală are lărgimea de 31 m, înălţime 20 m adâncime de 32 m, iar candelabru 8 t . Pe scena ei s-au perindat artişti lirici valoroşi, începând cu Pedro Galihard s-au jucat opere lirice moderne pentru atunci, începând cu ,,Hughenoţii" de Meyerbeer, sau ,,Faust"de Gounoud, culminând cu baleturi ruseşti din 1909 de Diaghilez. Istoria si frumuseţea ei este aproape divină şi o poţi admira citind biografia apariţiei, până la finalizarea ei din documentele sau cărţile de vizită puse la dispoziţie vizitatorilor.

Pentru că are şi o istorie modernă, este considerată punctul de atracţie a oricărui iubitor de frumos sau meloman. Personal

am văzut-o de multe ori, dar sentimentul şi dorinţa de abnegaţie mă face să o văd de fiecare dată altfel şi nu este greu să iubeşti ceia ce vezi chiar dacă nu-ţi place muzica clasică. Pur şi simplu este unul din vestigile francezilor, patrimoniul la care ţin mult şi care te face să crezi că civilizaţia a început cu ,, cette nourriture de l'âme" ( hrănirea sufletului). A fost închisă pentru vizite în perioada pandemiei de Covid 19, acest ,,ucigaş" care a îmbrăcat multe faţete şi a luat viaţa atât la propiu cât şi la figurat a multor vieţi omeneşti şi a aruncat în tăcere zidurile atât de vii de altădată a Operei din Paris, simbolistica frumuseţii inovatoare. Redeschisă în 22 iunie după patru luni de pandemie, Opera din Paris sau Opera Garnier cum e numită după ce a fost construită si Opera de la Bastille, zâmbeşte spre soare şi ne cheamă încet spre victorie. Am găsit un citat excepţional a lui Victor Hugo: „Parisul, această auroră în mijlocul celor vii, voinţa sa, legea sa, fenomenul său, cuvântul ordin transmis avangardei umane.”, este inscripţia adusă de istorie, nouă muritorilor de plăceri şi de frumos.

Câtă istorie într-un nume... dacă zidurile tale ar putea vorbi!

Miriam Nadia Dabau. Franța.

Mi-e dor de primăvara românească

Plutește în aer mireasma primăverii și mi s-a făcut un dor nebun de primăvara românească! Mi-e dor de primăvara din timpul copilăriei mele, de acel anotimp când striga zburdălnicia copilului din noi și ne chema îndărăt în țesătura de frumuseți ale primăverilor românești. Copil bătrân ce sunt! De primăvara din satul copilăriei mele mi-e dor, de Țigăneștiul din Teleorman așezat în partea cea mai de sud a țării unde poposea mai întâi primăvara și simțeam că soarelele trezea din somnul lung al iernii toate ființele pământului perpetuând ritualul renașterii din fiecare primăvară. Mi-e dor de curtea casei cu păsăretul foind și cotcodăcind, de cocoșul țanțoș dând rotocoale în jurul găinilor, de fluturii zburând în zig-zag, de rămurelele cu muguri gata să plesnească, de pisica ce mergea agale prin curte până o stârnea la goană câinele supărat că i-a trecut chiar pe sub nas, de adierea ușoară a unui vânticel strecurat printre crengile încărcate de floare și de zbor de albine, de zborul bondarilor după care alergam rupându-ne picioarele ca să-i prindem și să-i facem avioane, ori de gărgărițele pe care le descântam surâzând cu o reținută taină ca să aflăm după direcția de zbor “încotro ne-om mărita”. De florile caisului meu drag, de-o semă cu mine, mi-e tare dor. De fiorul cântecului unui cuc ce cânta ca nebunul fără oprire în nucul falnic din vecini mi-e dor, de rândunelele și berzele satului care îmi stârneau fascinația migrației, ca în povestirea “Bunicul” a lui Delavrancea, de soarele care se înălța vesel și plin de viață peste casa părintească, de florile pomilor, ale grădinilor și ale câmpului și de mirosul îmbătător al pământului reavăn, de zburdălniciile mieilor, iezișorilor, ale copiilor de seama mea cu care plecam la joacă și uitam să mai ne întoarcem, iar strigătele și voia bună erau la ele acasă și de câte alte frumuseți simple, dar cu trăiri adânci nu mă poartă adâncul dor al primăverilor copilăriei.

Și de primăvara Bucureștiului tinereții mele mi-e dor. Mi-e dor de Cișmigiul încărcat de florile timpurii ale magnoliilor, cu iarba crudă și cu aleile mirosind a pământ jilav, cu porumbeii gângurind, cu luciul lacului răsfrângând umbrele unduitoare ale sălciilor înflorite sau apa vălurind sub lopețile bărcilor în care plutesc ca în vis îndrăgostiții, cu perechile înlănțuite plimbându-se pe alei, cu toporași și viorele și cu țigăncușele vesele îmbiindu-te să cumperi flori.

Mi-e dor de acele limpezimi de soare care ne fac mai tineri și aduc în atmosferă o stare de efervescență și o dulce nebunie. Mă trezeam făcând poezii, iar inima îmi cânta imnuri înălțătoare în cadența iubirii. Primăvara o simțeam ca pe un miracol de care aveam nevoie, căci în el găseam infinitul și simțeam cum se plămădește viața, acea viață care clocotea și în mine dând peste răscoale.

În visele mele, mai păstrez încă parfumul primăverilor tinereții mele și lumina care se limpezea și se făcea floare în suflet.

Și de primăverile deplinei mele maturități mi-e dor. Le păstrez și pe ele în tainițele sufletului. Cum să uit, când începând din luna martie, primăvara îmi trimitea primul semn - mirosul acestui anotimp, de verde crud, de vânt căldicel, de pământ străpuns de firele de iarbă. Apoi mi se părea că aud cum crește firul ierbii, cum se desface floarea, cum se împrăștie generoasa lumină din orice răsărit de soare. Parcă auzeam urzeala vieții, iar noaptea parcă auzeam muzica stelelor. Începeam să simt dorința de mișcare. Totul mi se părea nou așa cum nu am mai văzut parcă niciodată. Redescopeream lumea cu bucurie și mă redescopeream pe mine. Aveam impresia că eu – omul neînsemnat de până atunci – devin alt om. Simțeam că prind puteri, că devin mai ușoară, transparentă, cu o puternică aspirație de puritate, de generozitate. Simțeam că vreau să dărui mai mult, numai să aibă cineva nevoie de acest dar al meu pornit din prea plinul inimii.

Mă trezeam rostind cuvinte bune și frumoase și vorbeam cu sufletul în glas. Fețele vesele ale oamenilor erau oglinda sufletului meu. Îmi venea să-mi iau zborul și pașii mă duceau parcă pe sus, parcă nu mai încăpem în mine.

Primăvara îmi sorbea sufletul cu culorile ei suave și îmi plăcea să mă scald în lumina și în culorile ei. Mă scăldam și vibram în verdele regenerării, culoarea vieții, a mulțumirii, a vindecării și a concilierii contrariilor, a expansivității.

Mă scăldam și trăiam intens în culoarea albastră, culoarea cerului senin, a aspirațiilor înalte, a trăirilor interioare, a libertății lăuntrice, a calmului, a iubirii altruiste, în acest anotimp al iubirii și al îndrăgostiților. Îmi cârpeam sufletul cu petice de albastru.

Îmi plăcea să mă scald în culoarea galbenă, culoare veselă, culoarea lucidității, a optimismului și a dragostei de viață, a cutezanței, a generozității, a inițiativei și inventivității.

Îmi plăcea să mă purific în culoarea albă a florilor de primăvară, adevarat izvor de pace, de liniște și curățenie sufletească, un adevărat balsam pentru toate tensiunile emoționale care calmau gândurile și sentimentele, mă alina și mă făcea să simt încărcătura spirituală a lumii îngerilor, a aspirațiilor spre sublim.

Acum, în toamna vieții, pentru mine primavara este tot primavară și retrăiesc visând pe rând toate etapele primăverilor vieții mele. Acestea s-au confundat cu cele ale tărâmurilor românești pe care acum le privesc doar prin sita vremii din îndepărtata Canada care îmi oferă multe satisfacții, dar nu și o primăvară ca cea românească. Aici e o primăvară scurtă și precipitată, n-ai timp să guști pe îndelete, n-apuci să ai acea stare de primăvară cu acel farmec special ca în România și în special primăvara în sat.

Și atunci, cum să nu îmi fie dor de acea primăvară românească ce trezea în mine o poftă Dumnezeiasca de viață și de neastâmpăr și mă făcea să-mi ies din minți sau să cânt cu gura mare așa cum cântă Tudor Gheorghe „Au înnebunit salcâmii/ De atâta primăvară/… Au înnebunit salcâmii/ Și tu vrei să fiu cuminte!”

Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate câte-am spus mai sus și de încă multe altele nespuse și care nu vor să mai stea cuminți în acele cuibare de tăceri ale sufletului acum prins în vraja primăverii!

Elena Buică Buni

Toronto – Canada.

Întrebare pentru mine

Mi-aș asuma o clipă de recunoaștere a păcatelor de-o zi, dar la bilanț nu apare surplus, nu sare în ochi indiferența, nu stă în spate sacul cu răscoliri inutile, vorbe de ocară, priviri de spintecare. Eu nu am casă din prefăcătorie, nu am stofă de laș.

Nu mă cain într-una în fața nimănui, acel nimănui care ar fi în orice moment, unul ce ar trebui să se jeluiască. Nu sunt nici pribeag prin ținuturi de alburi pe sub bolți de lumini stăpânitoare. Ceea ce mă fericește este păgubirea de dăruire și-ntoarcerea în plină primăvară. Asta mă adună în prag doar cu un zâmbet pe zi, cu o cupă de indulgență sau o privire de incendiat tristețea. Scriu pe frunze de măr, când înflorește inima, când pleacă temerile, când apare vestea bună, atunci se deschid porțile sufletului și tot de atunci, conduc lumea strunindu-o cum trebuie.Ești imaculat? -Nu! Nu spun, nu așa sunt, dar fac un calcul. Nu socotesc pe nimeni, doar pe mine. Am păreri de rău, am ani triști, dar îmi scriu cu bucurie pasaje din trăirea mea, mă prind în jocul cu petalele de bujor și la urmă tot timpul, iese că mă iubește. Eu cum să fac altfel? -Dar ce spui? -Nu fac schimb pe schimb, așa este calea asta. Nu știu mai multe, dar eu sunt pe ea. Am mai văzut, am mai trăit, dar nu demult am făcut bilanțul. Mă înfrupt din bucurie pe jumătate. Cealaltă nu este aici! Celelalte părți nu sunt aici! M-am procopsit cu o zi de ploaie și stropii-mi curg pe tâmple, strecurându-se ca hoții peste tot. Nu au răceala de trezire, este una de avertizare subtilă ca visul premonitoriu. Ce pretenție să ai? Se dezlănțuie remușcarea și acoperă tot. Scuturarea nu ajută. Alunecarea pe o placă de ardezie, poate duce la sala de dans ori la spital. Nici una dintre variante nu este de mine. Mi-a încremenit creionul în mână. Mâzgălitura asta poate însemna un drum. Cum să ies de aici, cum să scap de coșmarul acesta, care mi-a invadat întâi buzunarele și nemaiputând să-l țin cu mâinile, m-a luat în stăpânire? Continui să scriu. Umplu pagini după pagini și mă întreb: -Omorârea unui coșmar, ar fi un păcat? În acest caz, nu mai este bun bilanțul.

Lilioara Macoovei

Gâlceava z(m)eilor

Teribile scandaluri zguduie din când în când Metaversul nostru. Un Metavers din ce în ce mai puțin controlabil, dar cu din ce în ce mai mult control asupra utilizatorilor în același timp. Un Metavers tot mai sofisticat, deși ar fi trebuit să fie ceva simplu, foarte simplu: locul în care necunoscuții ori cunoscuții care nu se pot întâlni schimbă păreri unii cu alții.

Însă, lăsând la o parte că omul simplu, neavând complexe, nu-și va face, de regulă, nici „profil” în rețea, iar cel complex va avea suficiente „profiluri” cât să riște să vorbească la un moment dat cu el însuși dându-se drept necunoscut, rețeaua respectivă a devenit locul extrem de prielnic al marilor scandaluri dornice a da tonul în societate. Scandalurile sunt înmulțite de cuvinte-semințe și purtate de vântul digital în toate direcțiile posibile – direcții care le-au depășit de mult pe cele cardinale, învățate cândva la o geografie elementară. Asta, desigur, atunci când există o sămânță, pentru că ele izbucnesc mai nou din nimic, contrazicând parcă vechiul nostru proverb despre foc și fum.

Azi îndrăznesc câteva reflecții despre împăunatul masculin versus rățoiala feminină. Și nu orice împăunat și orice rățoială, ci acelea de la case „mari” sau care doar se cred mari, dar care scot sămânța gâlcevii din pământ, din iarbă verde și-o aruncă-n spațiul virtual.

Sămânța cu pricina, recte acuza, poate fi și dreaptă, și nedreaptă, însă ea își va pierde oricum determinantul în ambele cazuri și vom vedea imediat de ce. Acuza, deci, în care faptul că e (sau nu) ivită din senin devine total neimportant, naște, propagându-se în eter, fel de fel de reacții, în funcție de individul pe lângă care trece și, mai ales, de acela către care e îndreptată. Dintre ultimii, sunt unii care sar din principiu pe seamănul lor, oricare ar fi acela, darămite să mai fie și provocați de vreun posibil „adversar”, iar în context poziția lor va apărea uneori atât de oripilantă, încât dreptatea pe care și-o vor apăra cu sângele literei tastate pe altarul Metaversului va rămâne mult undeva, în spate, la fel de insignifiantă ca motivul (sau acuza sau cauza), contând doar efectul rezultant: „calcă totul în picioare”. Iar toate acestea se vor întâmpla, în primă și ultimă instanță, nu spre (re)stabilirea adevărului gol-goluț, ci spre deliciul publicului spectator, care, din păcate, nu va avea consistența celui real (pe care poți să-l privești în ochi de pe scenă când aplaudă sau hulește), ci una bine camuflată în spatele măștilor de „profil”, scandalul luând astfel oricâtă amploare doresc mușchii combatanților.

Există, în această ordine de idei, a seminței de scandal aruncate în câmp virtual, o categorie de oameni care au atins un zen oarecare și pe care acuza îi poate scoate din starea de contemplare a lumii de la distanță atunci când îi privește personal ce se petrece-n acea lume. Aceștia vor fi supuși unei dileme majore: să tacă sau să vorbească, știind dinainte că în prima variantă, a tăcerii, vor lăsa nedreptatea să curgă pe albia celui care a emis-o până când se va vărsa oricum într-un ocean de nedreptăți planetare. În varianta ripostei, consumul de energie le va fi atât de mare, încât la final iarăși dreptatea în sine va rămâne undeva, în spate, urmând, înainte de orice altă satisfacție, să trebuiască a se reculege după drumul parcurs (în cazul fericit în care pot dovedi dreptatea respectivă).

Și mai există cealaltă categorie, a certăreților din fire. În cadrul acesteia, între z(m)eii care se ceartă în Metavers (căci, repet, nu am în vedere nicio clipă muritorii de rând, cei ce duc în spate, prin comentariile lor părtinitoare, amploarea propriu-zisă a gâlcevii mai-marilor zilei) se impune o împărțeală secundară, bazată exclusiv pe gen (sic!): certăreții-bărbați și certăreții-femei. Culmea „corectitudinii politice” e că aici nu încape deloc genul neutru și niciuna dintre părți nu migrează spre cealaltă (ce potrivit ar fi un emoticon anume!) –fapt explicabil și explicat mai jos.

Avem, așadar, fără dubii, pe împăunatul masculin, călcat pe coadă. Sau pe bătături. „Pe bătături” înțeleg, e logic și se lasă cu durere fizică atunci când se întâmplă practic, deci transpunerea durerii în metaforă vine de la sine. Dar „pe coadă”, știind că numai nenumitul ar putea beneficia de numita extindere a trupului...?

Să revenim la bărbat. Ce-l face să se împăuneze atât? „Ce-l mâna pe el în luptă...?” Orgoliul. Nimic altceva decât orgoliul, care este cu totul altă mâncare de pește decât mândria cu care este confundat uneori. Dacă mândria e (definiție trunchiată din DEx) un „sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii”, orgoliul, conform aceluiași dicționar, dar și vieții ca atare, este partea absolut negativă a aceleiași trăsături (fapt care o și transformă în cusur): „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”. Evident, în disputele din Metavers între z(m)ei, valoarea, fiind axiomatic subiectivă, rămâne la coadă (o coadă efectivă de data asta, în ordinea atributelor care-l caracterizează pe împăunatul nostru). Importanța socială primează și pentru ea se va face luntre și punte orgoliosul. Prin urmare, el nu va lăsa disputa din mână și nici să se stingă nu îi va da voie. El va lupta cu toate armele (de la mesaje scrise cu majuscule și semne delirante de punctuație până la insulte ș.a.), deoarece el are de impus ceva, și anume dreptatea sa absolută. Iar modul în care va lupta pentru aceasta până în pânze care numai albe nu mai sunt va apărea de-a dreptul pueril oricărei minți lucide. Mai grav e că dreptatea, chiar având-o totuși împăunatul nostru, va rămâne, în urma bătăliei, cum spuneam, undeva în spate, insignifiantă, derutată, speriată poate atât de tare de cele petrecute în numele ei încât să vrea să se arate cât mai puțin în viitor.

La polul opus, femeia intrată într-o dispută, fie că o stârnește, fie că e stârnită, va face și ea tot ce știe mai bine: să se rățoiască la bărbat. Deși știm cu toții ce înseamnă „a se rățoi”, să apelăm totuși la DEX și de această dată, și anume la varianta reflexivă a verbului dat, pentru o ilustrare mai exactă a actului în sine: „a se răsti la cineva, a amenința pe cineva”. Nu mai citez și sinonimele intermediare între „a se răsti” și „a amenința”. Spre deosebire de bărbatul orgolios, care – are, n-are dreptate – și-o va adjudeca oricum, femeia, în căutarea aceleiași dreptăți absolute, se va isteriza și, inevitabil, se va victimiza. Ultima atitudine poate fi (poate chiar așa și este, un psiholog ar avea mai multe de spus aici) justificată de miile de ani de sclavie pe care a trebuit să-i îndure în patriarhatul actual– ani care, să fie bine înțeles, nu reprezintă o justificare în cazul unei gâlcevi, ci numai potențiala explicație a atitudinii întotdeauna ușor defensive, deși nici aceasta nu va lăsa de la ea...

Referitor la fumul care nu iese până nu faci foc iarăși sunt multe de spus. Că-i trecută și nerezolvată, sau prezentă, sau închipuită, o scânteie există de obicei, iar când are cine să sufle în ea (vezi susținătorii de pe marginea virtuală a terenului de luptă de același calibru) ca s-o întrețină, aceasta se va transforma în vâlvătaie, care va pârjoli, în arderea ei, câteva „conturi”, mai precis câteva prietenii de-o viață sau nu (pentru că Metavers, atunci când nu unește pentru o clipă, desparte pentru totdeauna). Dar nu pierderile colaterale interesează acum, ele putând fi subiect în sine cu o proximă ocazie.

Afirmam mai devreme că diferențele de gen rămân clare și netulburate de-a lungul tulburătoarelor în ale spiritului gâlcevi virtuale. Că nimeni nu vrea să fie în pielea celuilalt. E firesc, aș avansa, deoarece o bătălie cere, în desfășurarea ei, o putere în care numai ce ți s-a dat de la mama natură te poate ajuta s-o duci la bun sfârșit. Or, îl putem noi vedea pe împăunat victimizându-se, când însuși orgoliul, ca trăsătură de caracter, exclude de la sine această postură...? Nu, așa cum nici pe femeia care se rățoiește n-o vom vedea umflându-se în pene ca un veritabil cocoș, ci apărându-se cu cotcodăceli (sau scoțându-le la atac, după caz).

Dar cocoșul, cât ar fi el de veritabil, e în aceeași măsură tembel, deoarece din vârful gardului de pe care cântă de cu noapte nu va trezi decât găinile din ograda lui, oricât de tare s-ar bate cu pumnii în piept. Iar găina care se rățoiește ar trebui să fie un nonsens ca atare, deoarece una e găina și alta rața, prima fiind o subspecie de galinacee (Phasianidae), iar cealaltă – rudă cu gâsca și cu lebăda, deci altă subspecie (Anatidae).

În plus și spre amuzamentul nostru, dacă substantivizăm verbul din expresia reflexivă, obținem un „rățoi”, care, iarăși conform DEx, este „bărbătușul raței” – un diminutiv menit să facă foc și pară orice bărbat orgolios... (A se consemna că, din delicatețe și din spirit de solidaritate, aleg nu fac nicio aluzie la creierul de găină.)

Desigur, toate acestea sunt păsări și ele se știe că ciugulesc semințe – cu asta se hrănesc. Dar ele sunt păsări, pe de altă parte, așa cum noi, femeia și bărbatul, suntem oameni – sau, în context, mamifere. Deși, dacă ne referim la ultimele, și între mamifere sunt diferențe mari: una e maimuța, alta e delfinul...

Nimic nu mai e ce era, este adevărat. Dar când nici proverbele nu mai sunt ce erau și fumul începe să iasă fără să facă nimeni focul, atunci, abia atunci parcă simți că-ți fuge pământul de sub picioare. Pământul așa cum e el, bun sau rău, dar care ne ține (încă) pe toți, înaripate sau înotătoare, cuvântătoare sau necuvântătoare. Și, mai ales, oameni.

Issabela Cotelin

(filă de jurnal)

Călătorim cu mașina spre Sinaia. Ne oprim pentru un scurt popas la marginea pădurii din apropierea orașului. Privesc copacii. Stejari, fagi, mesteceni, dar și câțiva brazi, pini, molizi. Felul în care frunzele reflectă lumina e mereu altul. Unele par sidefii, altele sunt strălucitoare iar acum, la început de octombrie, sunt mai ales aurii. Împreună, brodează o adevărată tapiserie. Prin foșnetul lor, frunzele parcă ar șopti o poveste despre vremelnicia existenței. Crengile grele de brad, veșnic verzi, aparent neclintite, bat ritmul, legănându-se. Se înfiripă suave armonii, iar eu admir în liniște o ploaie mai puțin obișnuită. Frunzele încărunțite se desprind ușor, apoi alunecă într-un dans, prelungindu-și căderea. Ajutate de curenții de aer, plutesc, amintindu-și. Au fost mai întâi muguri, apoi frunze verzi brăzdate de nervuri complicate precum căile lumilor interioare. Au hrănit florile, fructele. E greu de înțeles cât de repede s-au perindat anotimpurile. Măreață și de neegalat în frumusețe, pădurea așteaptă temătoare căderea brumei. Pentru a îmbrățișa codrul, ce își pierde zilnic din intensitate, trăiesc starea de smerenie. De-aș fi bănuit, măcar pentru o clipă, infinitul din mine și însușirea lui de a cuprinde! Miracolul se produce. Nu mai sunt singură. Om și natură, mereu împreună, pe drumul vieții. Naștere, moarte, renaștere, înviere.

Natura îmi dezvăluie, de fiecare dată, ceva tainic, subtil. Un crâmpei din ceea ce văd devine parte din sufletul meu. Nu descoperirea unor peisaje noi mă atrage ci mai degrabă un alt mod de a privi realitatea. Pe măsură ce pașii existenței mă poartă în lume, continuă și călătoria interioară. Renunț la prea multele șovăieli. Mă aliniez drumului firesc, curgerii.

Ascult povestea învăluită în mister a Casinoului Sinaia, vechi de peste un secol. Mă simt prinsă în păienjenișul gândurilor. Fiecare loc are o poveste, purtând marca perioadei pe care a traversat-o. Orice clădire este expresia vie a epocii, dar și a spiritului celor care au locuit, au iubit, au creat, au trădat și au suferit între zidurile ei. Ea trăiește și prin cei care odată i-au trecut pragul. Pereții păstrează timbrul vocilor, acordurile unui pian, vibrația rostirii cuvintelor. Fotografiile în alb-negru, înfățișând portrete sau scene de viață, aduc la lumină piese dintr-un puzzle uriaș, adevărul însuși. Trecutul, fie el personal sau cel al unui neam, are rolul de a mărturisi. Sunt însușiri sau trăsături negative ascunse sub văluri grele de timp. Din când în când, acestea vor să respire. Să transmită ceva esențial. Să fie acceptate.

Astăzi am făcut o incursiune în istoria orașului Sinaia, ale cărui începuturi se confundă cu istoria celei mai vechi clădiri din oraș, o reședință de vară construită la dorința fiicei domnitorului Barbu BibescuȘtirbey. Proprietatea Alinei Știrbey și a generalului Emanuel Florescu, un adevărat castel, poartă semnătura arhitectului olandez Josef Jacob Schieffleers.

Nu aș putea spune de ce am ales să vizitez Muzeul Orașului Sinaia, găzduit de celebrul Castel Știrbey. Nu doresc să pătrund în taina istoriei familiei Știrbey și nici în profunzimea istoriei orașului. Acest fapt cere răbdare și documentare intensă. La intrare în clădire, tânărul muzeograf îmi spune, pe un ton neutru:

- Începeți să vizitați, vă rog, mai întâi, latura dreaptă, respectiv Salonul aristocratic, apoi coborâți scara interioară la subsolul muzeului. După revenire, vă sfătuiesc să vedeți celelalte exponate de la parter și să finalizați călătoria în timp, vizionând latura stângă a castelului, respectiv perioada comunistă.

Sunt singurul vizitator și urmez întocmai sfatul primit. Îmi arunc o privire în salonul mobilat în spiritul epocii începutului de secol XX. Cobor pe scara interioară din lemn lăcuit, sprijinindu-mă cu mâna dreaptă de balustradă. Mi-e teamă. Am coborât câteva spirale. Nu sunt semne încurajatoare. Treptele scârțâie supărător și par nesfârșite. Bănuindu-mi neliniștea, lumina mângâietoare a toamnei pătrunde printr-o fereastră ce are deschiderea spre un platou cu gazon verde, presărat cu frunze uscate. Îndrăznesc, și îmi urmez drumul început. După parcurgerea altor nivele, ajung în subteran. Ziduri masive din piatră despart spațiul subsolului în încăperi dreptunghiulare, de mici dimensiuni, slab luminate. Înaintez cu atenție. Sunt afișate și expuse informații, documente, efigii, machete. Zăbovesc câteva minute în fața Arborelui genealogic al familiei Știrbey. Privesc și alte secvențe, aparent nu au legătură între ele. Sunt lumi care uneori se suprapun, se intersectează, se potențează reciproc… Când am ajuns la intrarea în Sala Media, cufundată în întuneric, aud cum scara geme sub pașii cuiva neștiut. Prind curaj. Nu voi mai fi singură în explorarea acestui univers necunoscut. Tocmai trăiam un moment de maximă tensiune, gândindu-mă dacă nu cumva ar fi cazul să renunț. Reușisem să-mi înving cu greu frica în fața unui perete, acoperit cu blana imensă a unui urs. Sunt etalate și multe alte trofee vânătorești. Auzindu-mi bătăile inimii, mult prea accelerate, Dumnezeu mi-a trimis un înger pentru a-mi alunga neliniștea. Pe culoarul complicatului labirint întâlnesc chipul blond și luminos al unei doamne, sosită și ea în vizită la muzeu. Totul a devenit mai ușor. Am aprins lumina în Sala Media, unde scaune verzi și negre aliniate în fața unui ecran mare își așteptau vizitatorii. A urmat o incursiune în istoria sporturilor de iarnă, specifice orașului. O minunată expoziție de fotografie în culori demne de lumea nevăzută a raiului, având tema „anotimpuri”, ne aștepta la finalul călătoriei. După o scurtă ezitare, găsim scara salvatoare, ce ne poartă spre lumina zilei. Ultimul popas îl facem în camera destinată perioadei comuniste a orașului. Ne întâmpină simboluri specifice, uniforme de șoimi și pionieri, fotografii alb-negru, vizite de lucru, întâlniri. Telefonul mă anunță că spațiul de stocare e plin. Mărturiile acestei perioade pe care am trăit-o din plin sunt ancorate definitiv în memorie. La plecare, îmbrățișez îngerul trimis în ajutor și ca orice înger adevărat îmi spune:

- Știți, eu nu am telefon, Facebook sau adresă de e-mail, adăugând pe un ton nostalgic: „cât de simplă era viața, cândva, fără avalanșa de neoprit a tehnicii!” A rămas doar adierea trecerii unui suflet frumos.

Mă opresc și, în liniște, îmi dau seama că, de fapt, astăzi am călătorit în interiorul ființei. Acolo, în adânc, sunt multe zone intacte, asupra cărora nu m-am oprit. Abia acum înțeleg de ce am ales muzeul orașului.

Continuând să vizitez și alte obiective turistice din oraș, trăiesc o gamă variată de sentimente. Frica, extazul, bucuria, admirația, compasiunea, mila, neputința, toate există în mine. Uneori, stau ascunse în camere încuiate cu lacăte grele, ale căror chei nu sunt ușor de găsit. Mi-e teamă, oare, să mă văd așa cum sunt?

De exemplu, nu aveam nici cea mai vagă idee despre faptul că păsările migratoare au nevoie de ajutorul și protecția noastră, a oamenilor. O expoziție intitulată „aripi frânte”, organizată în spațiul special amenajat al „Muzeului Rezervației Bucegi” din Sinaia, mă provoacă să trăiesc un moment de conștientizare. În vitrinile cu exponate, în dreptul fiecărei păsări se aude un „strigăt”. Printr-un text scurt, simplu, fără reproș, păsările ni se adresează. Nu ne dăm seama că, prin felul nostru de a fi, le văduvim de bucuria zborului.

A vizita o expoziție, indiferent de tema propusă, înseamnă a avea curajul să privești în propriul suflet. Îndoiala, lipsa credinței sau a unui ghid spiritual sunt factori care te opresc să aprofundezi căutarea.

Parcurgerea drumului sinuos spre cunoașterea lăuntrică nu este nici simplă și nici ușoară. Dar merită să încerci. Niciodată nu știi ce colț întunecat va fi brusc iluminat. Iată un astfel de text, al cărui autor îmi este necunoscut. L-am copiat drept exemplu.

„Ciocârlia de câmp:

- E primăvară. Se încheie o perioadă lungă de așteptare. Mă grăbesc să părăsesc țărmurile Africii. Urmează anotimpul cel mai dorit al anului, anotimpul regăsirii. Al familiei, al ciocurilor mici care ciripesc înfrigurate în cuib, așteptând hrana. E anotimpul în care fac inimile oamenilor să zâmbească, cu zborul meu avântat spre soare și cântecul măiastru. Dar, ce s-a auzit? O împușcătură! Vrăbiile speriate îmi spun:

- Ascunde-te! Vânătorii au ieșit din umbrele pădurii!

Ce priveliște! Rudele mele, aleasa mea, nu mai sunt decât ghemotoace însângerate, înghesuite în genți. Unde pleacă? Încerc să înțeleg ce vorbesc oamenii, dar viersul lor mi-e străin. O gaiță mă lămurește, ea știe glasurile oamenilor și… grozăvie! Cei dragi mie nu mai sunt decât mâncare. Pentru ființele astea ce seceră cu atâta nepăsare familii întregi. Auzi, mâncare! O delicatesă plătită cu bani grei! Mă uit cum dispar în gențile vânătorilor iubiții mei. Am scăpat de data asta, dar primăvara nu mai există în jurul meu. Pentru cine să mai cânt, să construiesc un cuib, să zbor spre soare?” Și am auzit zeci, sute de strigăte ale păsărilor, implorându-ne să luăm aminte.

Cerul continuă să fie senin iar soarele mângâie și astăzi, cu tandrețe, chipurile noastre ușor abătute. Adesea, noi confundăm toamna cu etapa stingerii vieții. Curajoasele păsări rămase pentru a înfrunta iarna încep un dialog vesel, delectându-ne cu ciripitul lor primăvăratic. Este începutul unui lung șir de întâmplări fericite. Inima își deschide larg brațele pentru a se bucura de liniștea unei mănăstiri. De pâlpâirea făcliilor aprinse pentru vii și adormiți sau de pașii măsurați ai unor regi și regine, care străbat în tăcere meandrele timpului. Susurul pârâului, coborând zglobiu treptele de piatră, se adaugă alaiului culorilor. Soarele grăbit să apună incendiază mai întâi pădurea, apoi aruncă o privire prietenoasă castelului falnic, ce își așteaptă, stăruitor, oaspeții. Este imposibil ca vremelnica noastră existență să nu ascundă rosturi mult mai înalte decât cele pe care le percepem la simpla trecere prin lume. Uneori, o clipă de reverie te poate îmbogăți cât să faci față tuturor obstacolelor vieții. Când întâlnim bariere, praguri, opreliști apelăm la rezerva interioară, pentru a trăi, iarăși, răsăritul din noi.

Într-o altă zi, 23 octombrie 2018, revăd împrejurimile Castelului Peleș. Refac un drum parcurs cândva, în iunie - iulie 2015. Nu pot să nu-mi amintesc:

Amiaza unei zile superbe de vară. Drumul spre Castelul Peleș șerpuiește printr-o pădure de foioase. Culorile, verde intens. În stânga drumului, un pârâu curge în cascade, văluri de apă cristalină. O frumusețe magică ne împresoară. Urcăm drumul în tăcere. Fiecare om vibrează diferit la frumusețea peisajului. Privește, ascultă și observă, în felul lui. Înaintez agale pe poteca ce duce la castel, un du-tevino permanent, dar și o călătorie printre amintiri. Îmi stăruie în minte câteva imagini din timpul primei vizite la castel. Eram copil și mă aflam într-o tabără de pioneri. Mă revăd, mai târziu, studentă, „cu capul în nori”. Aveam, poate, 20 de ani și nu prea știam ce înseamnă să vezi cu inima. Să descoperi esența lucrurilor. Descifrarea tainei misteriosului castel cere o anumită stare. Liniștea interioară este cea care îți permite să pătrunzi sensul evenimentelor, mesajul lor istoric. Familiile regale, care au trăit pe aceste meleaguri, au lăsat urme de neșters.

Castelul Peleș și Castelul Pelișor, cele două simboluri ale unei perioade importante din trecutul neamului, vizitate într-o după-amiază de vară, îmi devin hrană spirituală pentru mult timp. Simt că voi reveni în aceste locuri. Emoționantele file de istorie, abia răsfoite, vor să-mi dezvăluie multe alte secrete despre demnitate, artă, cultură, rafinament, patriotism…

Vacanța noastră în orașul Sinaia își numără ultimele clipe. Cerul pare nehotărât, nu prea știe ce veșminte să-și aleagă. Și aerul din jur freamătă. Ceva se apropie, se schimbă. Mă plimb agale, savurând clipa prezentă. Pretutindeni, semnele nașterii altui anotimp. Crengile desfrunzite desenează forme răzlețe pe cerul albastru sau cenușiu. Cele câteva frunze rămase, prinse pe ram, trăiesc iluzia veșniciei. Toamna țese cu talent covor bariolat. Cicatrizează răni. Vindecă. Ropotul ploii, o delicată uvertură. Oare, dureroasele armonii preced teama de vuietul iernii?

Nu! Toamna nu este semnul tristeții. În faldurile amplei ei rochii, cel de-al treilea anotimp al anului poartă jocul viu al fulgilor de nea. Aprinderea primilor muguri, primăvara. Mireasma florilor de câmp, în toiul verii. Ciclul cosmic moarte - naștere își continuă calea spre miezul ființei. Altă variantă nu există. Ușor nedumerită, mă întreb de ce m-am îmbrăcat astăzi în nuanțe stinse, cafenii. Și umbrela imensă, plumburie și ea. Iar eu chiar cred în simbolul culorilor. Să fie gândul tainic la despărțirea de acest loc de vis. De imaginea tinereții, tot mai îndepărtată. Sau poate gândul nostalgic la timpul rămas, tot mai scurt…

Rodica Dascălu

Recenzii

Iulia Florentina Paciurea, o scriitoare pe drumul afirmării

Iulia Florentina Paciurea, una dintre scriitoarele contemporane, este absolventă a Universității București. Scrie încă din facultate și a publicat, până în prezent, atât poezii, cât și proză. A debutat editorial în anul 2013, la Editura Ecou Transilvan, din Cluj Napoca, cu romanul „Violet”. A urmat romanul „Deja Vu”, în anul 2014, la aceeași editură, apoi încă două romane și un volum de poezii.

Scris într-un ritm alert, concentrat, cu răsturnări de situație neașteptate și mai multe fire narative, romanul „Deja Vu” se citește pe nerăsuflate, cititorii fiind curioși ce o mai așteaptă pe Emily, personajul principal.

Este o carte despre maturizare, despre nehotărâre și teama de dragoste, despre supraviețuire și reinventare, reluarea vieții de la un nou început, dar și despre karma și motive care revin în viața omului, fiind potrivită pentru tinerii care au aceleași întrebări ca și eroina romanului:

„Când anume ne transformăm? Când devenim din copii adolescenți și mai ales când lăsăm adolescența în urmă, pentru a deveni oameni mari? Și ce anume înseamnă „oameni mari”? Este momentul în care îți faci carte de identitate? (...) Un psiholog ar spune că ești matur emoțional în jurul vârstei de 25 de ani, dar tu deseori te consideri așa când poți, în sfârșit, să îți conduci propria mașină. O conduci pe șosea, crezi tu... însă, de fapt, o conduci prin viață.”

Povestea ne poartă prin aproape 20 de ani din viața lui Emily, prin trei iubiri (dacă nu patru, a patra fiind cea deja vu și neîmplinită vreodată) și prin trei țări – Marea Britanie, Italia și România, descrise din punct de vedere geografic, cultural și sentimental.

Scriitoarea s-a documentat despre fiecare dintre țările în care se întâmplă aventurile personajului principal, zugrăvindu-le cu pricepere atmosfera.

Romanul este plin de suspense și răsturnări de situație, făcându-te să speri într-un final fericit... care, de data aceasta, ni se oferă, însă clădit pe nefericirea altora – cum se întâmplă, din păcate, adeseori în viață. Destinul ne oferă ceva, pentru a-și lua ca plată ceea ce consideră necesar...

Da, există unele clișee... dar acestea sunt clișee pentru un motiv – și anume, acela că se întâlnesc în viață, deși rar, iar cărțile și filmele prezintă ceea ce este mai rar și mai neobișnuit în realitatea cotidiană.

Aș putea compara, întrucâtva, romanul „Deja vu”, în ceea ce privește formarea și personalitatea eroinei principale, cu „Jane Eyre” a lui Charlotte Bronte, dar vorbim despre o Jane Eyre din perioada contemporană - deci, care nu poate avea întrutotul mentalitatea secolului al nouăsprezecelea. Inițial, m-am mirat dacă în vremea contemporană ar mai fi fost loc pentru guvernante, după care mi-am amintit că da, chiar și în prezent, copiii românilor cu un standard de viață ridicat au bone filipineze, care îi învață limba engleză... și am acceptat povestea, cu toată complexitatea ei. Vă invit s-o descoperiți și voi!

Romanul „Apă plată cu lămâie”, apărut în anul 2018, la Editura Libris Editorial, este o carte revigorantă, potrivită unei zile de vară sau unei călătorii – mai ales că romanul în sine este despre o dublă călătorie – cea în Amazonia și cea în sufletul său, generatoare de schimbare.

Romanul reflectă destul de fidel societatea contemporană, frivolă, în antiteză cu viața simplă, însă plină de riscuri, în jungla amazoniană.

Nu trebuie să avem așteptări mari de la el, fiind unul de vacanță, bazat pe anumite clișee specifice romanelor de dragoste sau de acțiune, însă clișeele sunt perene tocmai pentru că au succes la cititori, iar măiestria scriitoarei stă în faptul că toate sunt îmbinate în mod plăcut, beneficiind de răsturnări de situație spectaculoase și de un mediu exotic mai rar abordat – misterioasa junglă amazoniană.

Allison este o fată obișnuită, o citadină corporatistă. Este răsfățată, superficială și dorește succese de o clipă. S-a înstrăinat de familia ei demult, consideră că prietenia și dragostea din lumea ei se bazează doar pe interes. Preferă apă plată cu lămâie, ca semn al sofisticării sale. După o petrecere la care cunoaște un bărbat interesant, primește sarcina de a realiza un documentar în Amazonia, însă avionul se prăbușește.

Povestea lui Allison, devine totodată și povestea celorlalți trei supraviețuitori, cu care se împrietenește: Tom, ghidul expediției, de care se simte atrasă, însă îl și bănuiește că nu este ce pretinde a fi, Nick, colegul din echipa de filmare și Mara, o indiancă din zonă, care a studiat și în lumea omului alb. Fiecare este diferit de ceilalți ca temperament, cunoștințe și motive pentru care se află acolo. Împreună trăiesc aventurile cutremurătoare, cunosc prietenia și iubirea, învață multe despre ei înșiși și despre cei din jur sau lucrurile înconjurătoare – însă ar mai fi multe de învățat, pentru noi, cititorii, care au fost trecute sub tăcere.

„Am înțeles că nu pot controla nimic cu adevărat, în afara propriului corp. Și nici pe acesta în întregime. Am înțeles că trebuie să am încredere uneori. În cine se întâmplă să fie lângă mine. Am înțeles că nu mă pot salva de la nimic cu sufletul încărcat și că remușcările mă pot trage în jos oricând, oriunde.”

În urma aventurilor trăite în junglă, Allison se schimbă radical, firesc pentru cineva care a văzut moartea cu ochii și a avut timp să reflecteze la rostul vieții, devenind mai puternică și mai matură, cu alte valori. Transformarea ei sufletească este reflectată nu numai prin a se împăca cu sora ei și a se regăsi pe sine, cea de dinaintea asimilării valorilor corporatiste, ci, în final, prin a cere ceai de fructe în loc de tradiționala apă plată cu lămâie, titlul devenind un simbol al maturizării personajului.

„Schimbările nu vin peste noapte. Nu luăm decizii bune sau rele, ci doar alegem un drum. Astăzi, drumul pe care pășisem în trecut îmi era străin.”

Mi-ar fi plăcut, totuși, ca „Apă plată cu lămâie” să pună accent mai mare pe viața triburilor din zonă, pe miturile și legendele acestora, deoarece ne dă câte o imagine - sugestie despre acestea, fără să meargă mai în profunzime. Închizând cartea, mi-aș fi dorit să știu mai multe despre Oamenii din Ceață, despre tatuajul misterios, despre Mara…

Întoarcerea la civilizație se desfășoară pe repede înainte, cu o turnură de telenovelă – poate și aceasta își are farmecul ei, dar ar fi meritat un spațiu mai mare, nu numai câteva pagini…

Recomand „Apă plată cu lămâie” celor cărora nu caută o simplă poveste de dragoste, fiindcă aceasta este doar piperul cărții, ci le-au plăcut și romane ca „Don Fernando” de Fernand Fourrier Aubry (l-am citit în tinerețe și mi-a plăcut mult), „Călătorie pe Amazon” de Eva Ibbotson și altele care descriu jungla ecuatorială, deși comparațiile se limitează strict la acest aspect al poveștii.

Romanul „Plasă pentru vise”, publicat în anul 2021, la Editura Ecou Transilvan, oglindește progresul literar al autoarei, păstrând stilul ei specific, de îmbinare a actualului cu ezotericul. Ca și în romanul anterior, narațiunea este tot la persoana întâi. Temele principale sunt regăsirea de sine, maturizarea, relațiile dintre oameni în multiplele lor aspecte.

Opera are o tentă de realism magic, deoarece împletește viața de zi cu zi din București sau Sinaia cu fenomene inexplicabile, magice și tradiții vechi, românești și exotice, ale vrăjilor care cer sacrificii surprinzătoare și ale plantelor cu proprietăți nu numai curative. Titlul se referă la obiectul artizanal din tradiția indienilor nord americani, tradus de alții și prin prinzător de vise, capcană pentru vise sau filtru de vise. Nu numai că acesta are un rol în diferite momente ale acțiunii, dar este și povestită legenda sa:

„Prinzătorul de vise este mai mult decât atât: se spune că nu te ferește doar de coșmaruri, ci chiar de duhurile rele, de spirite de pe altă lume.”

Se spune că forma circulară a capcanei de vise poartă semnificația „cercului vieții”, a felului în care soarele și luna călătoresc zilnic în cer. Mărgelele sale sunt asociate cu păianjenii, țesătorii propriilor plase, sau sunt considerate a fi materializarea viselor bune. Nu întâmplător, și păianjenii au un rol în carte, alături de urzici, omag și alte plante din tradiția populară românească, însoțite de descântecele potrivite...

Personajul principal este Silvia, din București, al cărei fost iubit moare brusc, încercând să o revadă. După înmormântare, ea pleacă la Sinaia, la chemarea neașteptată a unei mătuși, cu care ținea legătura pe ascuns de mama ei, pentru că cele două surori erau certate de ani de zile. Pe drum, are parte de o profeție și de o promisiune, care se va materializa spre sfârșitul romanului, în darul unei bătrâne misterioase.

Surprizele pentru ea nu se opresc – de la întâlnirea unei iubiri interzise, a unui bărbat care este împreună cu altă femeie, la două femei necunoscute instalate în casa mătușii, împreună cu care au o afacere cu produse din plante medicinale. Casa Albă de la Sinaia, casa mătușii ei, devine un personaj în sine, în interiorul căruia se ascunde o lume magică.

Și totuși, cineva îi dorește răul... Cine anume și de ce, se va afla abia spre sfârșitul cărții, după ce și Silvia trece prin pericol de moarte, se maturizează și, alături de iubitul ei și de prietenele din adolescență, încearcă să se regăsească pe sine însăși, departe de orice vrăji și afaceri de succes:

„Eu nu mai sunt așa. Nu vă mai semăn, ori poate nu v-am semănat niciodată. Cred că nu miam dat seama, sau poate n-am avut curajul să fiu altfel, să fiu eu. (…) Am fost mereu fiică, vecină, prietenă, iubită, colegă, nepoată și mamă de cățel. M-am văzut mereu prin ochii celorlalți. Am încercat să fiu cum își doreau ei, și am greșit. Acum sunt logodnică. Pot deveni soție și chiar mamă. Dar eu? Cu mine cum rămâne? Eu cine sunt? Eu ce-mi doresc?”

Până să afle ce-și dorește, însă, va afla taina mansardei Casei Albe și a cufărului din aceasta, ceea ce va aduce alte realizări dureroase. Primirea șalului promis în timpul primei călătorii spre Sinaia coroborează profeția de atunci cu cele aflate, despre sacrificii dureroase, ceea ce o determină să ia o hotărâre... pe care soarta i-o va răsturna în stil propriu: „…În diminețile și serile răcoroase de noiembrie purtasem șalul turcoaz. Nu mă mai înspăimânta. Îmi fusese furată posibilitatea de a alege, din nou. Dar mă simțeam puternică și știam exact ceea ce am de făcut. Îmi era teamă doar de reacția lui Andrei. Speram să mă înțeleagă și mai ales să mă creadă. Nu mă mai ascundeam de iubirea lui, de iubirea noastră. Dar, printr-o ciudată întorsătură a destinului, urma să-i cer, din nou, să ne despărțim. Adevăr sau ficțiune, vrăjitorie sau o glumă bună a înaintașelor mele, nu mai conta. Nu puteam să risc. Astăzi trebuia să-l protejez pe Andrei de mine însămi.”

Romanul este plin de suspense și răsturnări de situație, făcându-te să speri într-un final fericit, care ți se refuză. Ce s-a întâmplat de fapt, rămâne să vedeți, citind cartea.

Între timp, la Târgul de carte Gaudeamus 2023, scriitoarea Iulia Florentina Paciurea a mai lansat un volum de poezii, pășind în mod hotărât spre afirmare atât ca prozatoare, cât și ca poetă.

Marina Costa

„Cifra

de aur” de Silvia Bodea Sălăjan

-O carte cu temelia din iubire

Amintesc multitudinea de cercetări despre cifra de aur în urma cărora s-a concluzionat: "că întreaga natură și chiar întreg universul este structurat respectând fidel proporția perfectă și exactă a numărului de aur. Marile construcții antice, precum piramidele sau templele și catedalele respectă de asemenea proporția fidelă a acestui număr de aur."

Medicul chirurg estetician Iancu Morad spunea că: "formula frumuseții perfecte se regăsește în natură, în proporțiile perfecte ale florilor, ale frunzelor și în coloritul păsărilor, și a fost preluată, de-a lungul timpului, atât de arhitecți, pictori, artiști, compozitori, cât și de medicii esteticieni. Asta deoarece un chip cât mai aproape de proporțiile perfecte, de acest număr de aur, este considerat atrăgător, oamenii fiind atrași de persoanele care au trăsăturile dictate de această formulă."

Dar cum știm că nu putem fi perfecți, nici fizic, nici moral, nici conform altor criteria. Este de reținut ca măcar să știm că ne putem îndepărta de cele care ne fac rău nouă, dar și semenilor nostrilcă ne putem raporta la perfecțiune, pentru a ne descoperi imperfecțiunile.

M-am pregătit cu multe lecturi înainte să încep să citesc această carte. Este una de altă factură față de ultima citită, scrisă de aceeași autoare ( chiar de cele asemănătoare ale altor semnatari).

În romanul "Cifra de aur" este descrisă atmosfera plină de amănunte a familiei lui Petru cât și a noului lui prieten, Ilie, cu extindere la cei din jurul lor,dar dintr-un unghi diferit de cel obișnuit.

Am redescoperit o autoare umanistă fără acoperire, unde toate conceptele despre "inimă rănită" sau "amintiri aducătoare de mari nostalgii" sunt transmise în forme calde cu revizuire afectivă.

O prietenie legată pe timpul unei veri dintre arhitectul Ilie sau "domnul Pi" și Petru, viitorul student la Filozofie, dezleagă pentru cititor câteva dintre întrebările, pe care oricine și le poate pune, atunci când, întâmplări din viață, dau buzna peste oameni. Dar iată că există cineva care are grijă să surprindă aceste evenimente și să nu le lase pradă uitării..

Discuțiile dintre cei doi sunt viziunile despre existența omului și tot ce face el în viața, pe care o are, viziuni cu impact asupra cititorului care este în rezonanță permanentă cu eroii cărții. Toate se derulează într-o normalitate fără vârfuri sau coborâșuri abrupte, până într-un punct, când viața pune întrebări multe și grele. Întâmplarea nefericită din familia lui Petru face legătura dintre cifra de aur și familia acestuia, dar mai târziu voi expune asta.

Un om dur, singuratic, insensibil pare a fi Ilie, când facem cunoștință cu el. Pare doar, pentru că Ilie este de fapt cu alese sentimente, dornic să împărtășească prietenului mai tânăr ceea ce știe, dar mai ales să-i ofere o perspectivă despre cum interpretează el viața primită în dar. Arhitectul Ilie dă calcule precise despre viață, filozoful Ilie nu caută răspunsuri imposibile, ci pe acelea ce sunt de folos lumii pentru a descoperi sensurile profunde ale existenței pentru ca tânărul student la Filosofie să descopere o noua perspectivă despre cum se poate vedea și estima viața.

Vor fi sfaturile lui de vreo folosință acestui tânăr plin de curiozitate și atent la toate discuțiile sau este ceva ce el nu înțelege din atitudinea acestuia?

Se limpezește până la urmă nebuloasa incertitudinilor tânărului, pentru că a avut șansa unui partener de conversație pus pe "disecarea" vieții și acest lucru îl mulțumește foarte mult., pentru că descoperind se descoperă pe sine.

Mersul pe plajă unde pe nisip construia turnulețe, apoi le dărâma cu palma și scria în locul acela o înșiruire de cifre, ni-l aduce în față pe Ilie care știe să lege ceva cu altceva?

Aici cititorul trebuie să-și spună părerea, doar citind cartea.

Va înțelege prietenul Petru ce este cu lumea asta, unde merge și ce consecințe au alegerile noastre?

Toate captările de idei din discuțiile celor doi, nu sunt "pastelate și dantelate" și nu pentru că sunt "filozofice", ci pentru că autoarea dă o direcție de bună înțelegere a ceea ce dorește să fie asimilat de către cititor.

Este o vibrație a discursurilor pe care Silvia Bodea Sălăjan o controlează și o dă cu generozitate spre un lector ce va descoperi că „ viața nu este doar cât se vede cu ochii”, după cum spunea Creangă. Cu un rafinament deosebit, autoarea ne conduce pe firul subiectului captivându-ne total. Este poveste de viață în care se intersectează destine marcate de experiențe reale ale timpului nostrum.Două idile, din care una fără finalitate, alta cu o previziune frumoasă. Evenimente politice abia amintite dar cuprinse firesc în țesătura romanului. Traseul devenirii unui tânăr responsabil, care nu are complexe, chiar dacă student fiind lucrează cot la cot cu oameni simpli, care îi oferă un fel de dragoste și protective paternă. Toate acestea într-o carte în care nu se găsesc ruperi de acțiune în care totul este într-un tot, frumos construit, echilibrat, iar ceea ce impresionează este multitudinea de mesaje transmise.

Toate discuțiile dintre Ilie și Petru sunt și reflecțiile noastre legate de fericire sau nefericire, de bucuria sau plânsul dintr-o familie, de conexiunea cu toți cei din jur și efectele acestei conexiuni.

Traumele lui Petru știute numai de el, pun amprenta pe viața sa și destăinuirile mamei lui îl luminează în aceeași măsură pe cât îi îngreunează și-I întunecă inima. Un tată mereu plecat pe mare și la revenire, manifestându-se îmbufnat, face din Petru un introvertit și mereucăutător de răspunsuri pentru întrebările care-l frământă.. Manifestările normale duc încet spre interpretări profunde cu explicații subliminale, atunci când îi vorbește Ilie, încât , la un moment dat, și-l substitui ca tată.

Un eveniment tragic din familie, moartea fratelui mai mic, readuce cifra de aur în prim plan pentru că echilibrul se reface, întrebările primesc răspunsuri, chiar dacă „golul” lăsat de fratele mai mic a lăsat răni în sufletele tuturor. Are loc o „ regăsire„ o refacere a unei ordini rătăcite pe drumul vieții, iar în acest sens tatăl și fiul (Petru) prin îmbrățișarea strânsă au format o singură persoană.

Familia lui, acum formată doar din trei persoane este mică, dar este o familie cu suflet mare pentru că numele ei este "Cifra de aur" un simbol al lumii iar acest simbol poartă numele generic "Iubire", pentru că: ."...temelia lumii este armonia, iar armonia este un atribut esențial al iubirii.„

Lilioara Macovei , pictor, scriitor Redactor șef Revista Agora Artelor, Bacău

Spiritualitate

Cuvintele lui Iisus privite prin perspectiva Învierii

Învierea Domnului a adus o nouă înțelegere faptelor și cuvintelor Scripturii. Lucrurile care nu au putut fi înțelese nici de ucenici, au primit în înviere o profundă reevaluare, cuvintele lui Iisus ca și profețiile mesianice fiind privite prin perspectiva luminoasă a acestei minuni. După ce a învins moartea, ucenicii șiau amintit de multe din evenimentele trăite cu Domnul și au înțeles cu adevărat afirmațiile Lui. După ce S-a ridicat din morți, discuția avută cu iudeii privitor la dărâmarea Templului și ridicarea lui în trei zile a primit adevărata ei înțelegere (Ioan 2, 18-20), ucenicii crezând Scripturii și Cuvântului Lui (Ioan 2, 22).

Dacă ucenicii ar fi înțeles cu adevărat Scripturile, ar fi trebuit să știe că învierea intră în iconomia mântuirii (Ioan 20, 9).

Raportul dintre „promisiunea” din Vechiul Testament și „împlinirea” ei în Iisus Hristos și Noul Testament apare însă, evident, abia după învierea și preamărirea lui Iisus.

Încă din timpul activității Sale pământești, Iisus descoperă Apostolilor faptul că nu vor fi lăsați singuri, pentru că un alt Mângâietor, Duhul Adevărului va fi trimis la rugămintea Fiului, și care va rămâne cu ei până la sfârșitul veacurilor (Ioan 14, 16-17). Activitatea Mântuitorului va fi continuată de Duhul Sfânt, pe care Iisus îl dezvăluie ca învățător al Adevărului și în același timp o permanentă aducere aminte ale celor predate de Domnul (Ioan 14, 26).

Ucenicii au reținut cuvintele Domnului, iar Duhul lui Hristos este cel care le-a dezvăluit semnificația lor (Ioan 2, 22; 12, 16) și în acest sens trebuie să se înțeleagă faptul că Duhul Sfânt îi va învăța pe ei toate (Ioan 14, 26;16, 13).

Duhul Sfânt însoțește cuvântul lui Hristos, îl reamintește mereu și-i descoperă sensul profund și ascuns la prima vedere. El dă viață acestui cuvânt, îl păstrează și îl actualizează, traducându-l în forme accesibile Apostolilor și ascultătorilor. Duhul este cel care veghează la transmiterea cuvintelor lui Iisus și cel care e în măsură să ofere o corectă interpretare a lor, pentru că „…nimeni n-a cunoscut cele ale lui Dumnezeu, decât duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 11).

Prin activitatea Sa pământească, Hristos a respectat Scriptura Vechiului Testament ca și cuvânt inspirat al lui Dumnezeu. El s-a prezentat lumii ca trimis al Tatălui, în care se plinesc și se desăvârșesc Scripturile. Rolul Său de plinitor al proorociilor s-a completat cu acela de interpret al cuvintelor lui Dumnezeu, și în același timp de descoperitor al voinței divine. Revelația Vechiului Testament a cunoscut în Mântuitorul un desăvârșitor și un continuator al acesteia, completând tot ceea ce oamenii trebuiau să știe despre mântuirea lor. Acolo unde Vechiul Testament a fost greșit înțeles, Iisus s-a oprit cu răbdare la tâlcuirea lui, dezvăluind sensul intuit de Legea lui Moise și de profeți.

Tipul și interpretarea tipologică și-au găsit în explicarea lui Iisus sensul adevărat. El a învățat pe Apostoli să citească Scriptura în Duh, acesta fiind singurul care dă viață, care descoperă sensul duhovnicesc al lucrurilor expuse în scriptură.

Preamărirea lui Iisus prin Învierea și Înălțarea Sa la cer a adus Apostolilor și celor ce credeau în înviere, o nouă înțelegere a Scripturilor. Activitatea lui Iisus a fost legată și încadrată în perspectiva mesianică a Vechiului Testament, prin înviere, ea a ajuns la punctul culminant, dar, în același timp, și la adevărata înțelegere și interpretare a actelor și cuvintelor Sale. În lucrarea de înțelegere corectă a Scripturilor Vechiului Testament și a cuvintelor Domnului, Apostolii și urmașii lor nu rămân singuri, ci sunt însoțiți, iluminați și îndreptați de lucrarea Duhului, care va rămâne în biserică până la sfârșitul veacurilor.

Prin lucrarea Sa exegetică, Iisus Hristos rămâne pentru Apostoli și pentru ermeneutica și exegeza creștină un model de felul cum trebuie citit și interpretat cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Scripturi. Pr. stavr. Radu BOTIȘ

Cocoșii albi

Biserica de la Dragalina își înălța cele două cupole aproape de drum, în vecinătatea unei fântâni pe marginea căreia era inscripționat în piatră anul slujirii. De aici sătenii scoteau cu anevoie o ciutură croită dintr-o buturugă de stejar, vărsând pe jos o parte din apă.

– Să fie într-un ceas bun !, ziceau toți care-și potoleau pe rând setea.

De fiecare dată când ușa sfântului lăcaș se deschidea un torent de lumină se revărsa peste lumea primenită în haine de sărbătoare. Îndată ce se trecea pragul, ca prin minune, vacarmul se potolea. Fumul de tămâie, mirosul de ceară, zurgălăii cădelniței, lumânările aprinse, toate spulberau bezna nopții și a minților.

Taie, țârcovnicul bisercii, care deseori tuna și fulgera la adresa vreunuia ce l-a nedreptățit pentru vreun lucru, în ziua de Paște căpăta alură de arhanghel. Așezat în fața altarului, între două perdele brodate, lucrate cu iscusință în fire aurii, vesel, cu ochii sclipitori, ca și cum ar fost fost înzestrat cu nemurire, întindea tuturor bucăți de anafură.

O frântură de cânt îi scăpa pe alocuri: – Hristos a înviat din morți/ Cu moartea pe moarte călcând/ Și celor din morminte / Viață dăruindu-le

În adierea vântului primăvăratic, un roi de oameni aștepta îngăduitor până îi venea fiecăruia rândul să guste din lingurița de vin sfințit de la Tata Popa, călăuza de nădejde a sufletului între cele două lumi.

Pentru o zi, sătenii nu-și mai aruncau vrute și nevrute. Asupritorul privea cu stinghereală asupritul, lăsa armele, le comanda soldaților din el să tacă. Pentru o zi, supărările, răfuielille, încrâncenările se terminau. Mintea se limpezea. Sufletul se înnoia. Ochii se umpleau de lacrimi pentru cei plecați la ceruri. Omul se privea pe el însuși, își vedea micimea. În măreția momentului, devenise miel, renăscuse, revenise la statutul lui primordial.

În dimineața din Duminica Învierii, în bisericuța din sat un lanț de cocoși albi – cinci, șase, șapte… – stăteau așezați fiecare pe un scaun, unii liberi, alții cu piciorul legat de o sfoară, ținuți de mâini ce mai cuprindeau doua lumânări și trei zambile. Doar un singur pintenat, prins de toropeală, moțăia într-un sorț negru.

Mă grijisem, luasem anafura, un ou roșu, o bucată dintr-un cozonac dolofan și, cu o bucurie neținută în frâu, începusem să mângâi șiragul de creste roșii când, într-un moment nebănuit, scuturându-și grațios mărgelele și penele, orătăniile albe au început să scoată din străfundul ființei lor un răsunător Cucuriguuuu !!!... Timpul amuțise, ecoul se răspândea până departe, ricoșând parcă din pereții bisericii. Inima mi-o luase razna, palpita undeva în tâmple, străpunsă de un fior prelung.

Privirea îmi coborâse pe fresca sfinților Constantin și Elena, înlemniți parcă și ei. Tinere sau bătrâne, îndreptându-și ușor basmalele legate sub barbă sau la ceafă, femeile satului, dezvelind panere pline de străchini cu mâncare gătită, acoperite cu ștergare cusute în casă, șopteau în taină că lumina ar fi ajuns în sfârșit la cei răposați.

Cocoșii, când tăceau, tăceau toți și o pace adâncă se lăsa atunci pe sufletele tuturor credincioșilor. La fel, când cântau, cântau toți, într-o coordonare neînțeleasă, unul după altul. Așa am știut pentru prima dată în viață că Mântuitorul a înviat. Simțisem pe pielea mea ceea ce vietățile simțiseră. Și înviaserăm împreună.

În bătaia domoală a clopotului, o bucată de cer surâdea pe pământ. Dragalina devenise Valea Învierii.

O mulțime de brațe se întindeau și le strângeau pe ale mele. Altele mă mângâiau pe cap, oferind neprețuite daruri din împletiturile de răchită. Pe potecile răvășite de gropi, oamenii se chemau, cu sufletul înviorat. Cineva îmi întindea câte un ou roșu. Altcineva ciocnea capul oului de cel pe care-l țineam în mână:

– Hristos a înviat !

– Adevărat a înviat !

Încet-încet, traiul își relua cursul, după o chemare vitală la fericire.

Felicia Roth - Tudoran

Acuarelă de Felicia Roth - Tudoran

De la Euclid la Iisus

Numai o linie dreaptă poate aspira la infinit. Dacă o linie cotește puțin în sus, sau în jos, sau nițel la dreapta, sau la stânga ea își va pierde calitatea ‘’dreptății’’ ei. De aceea, în domeniul juridic vorbim despre o disciplină numită ‘’drept’’, care cuprinde totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Dicționarul se oprește la această definiție în spirit euclidian. Etic și teologic, am adăuga noi, ‘’dreptatea’’ normelor care ne definesc ca oameni ‘’normali’’ este setea noastră ca ființă umană setea de infinit. Suntem însetați pentru ce nu știm. Există două lucruri pe care omul ca entitate spațio-temporală nu le poate concepe, înțelege în sensul adânc al etimologicul: infinitul și veșnicia.

De când eram mic m-a neliniștit această problem: cum poate fi infinitul ‘’infinit’’? Ca să nu mor prost aflu atât limbajul Euclidian cât și cel teologic vorbesc de o ‘’dreptate’’ a liniei și a ființei umane care justifică setea înnăscută în om pentru infinit și realitățile metafizice. La fel de dificilă de prins în cuvinte este și veșnicia pe care nu putem să o înțelegem dar pentru care, de asemenea, suntem însetați. E cineva în această viață care vrea să sară de pe corabia ei și să-și dorească tot timpul să moară? Nu cred. Ca să te luminezi, cât de cât, de aceste noțiuni care ne depășesc, vrem nu vrem, trebuie să acceptăm că omul este ‘’chipul și asemănarea’’ Cuiva care este proprietarul/creatorul infinitului și spațiului. Deci suntem asemănarea cui? Acel Cineva ne spune că El este Iubirea. Ca să înțelegi ce este Iubirea și ce ne cere ca să-I purtăm ‘’chipul și asemănarea ei este să fim drepți. Astfel geometricul liniei drepte al lui Euclid devine metaforă, simbol și ‘’îndreptar’’ ontologic al vieții. Cuvântul românesc ‘’îndreptar’’, în vechea limbă română, era pe lângă o colecție de norme și reguli, ci un vade mecum, un ghid de dreaptă viețuire, care prin iubire îți dă supraeuclidianul de ‘’îndreptare’’, însănătoșirea din ‘’nedreptate’’ de a nu mai comite ‘’nedreptățire’’.

Cea mai frumoasă definiție a bumerangului o dădea Galileeanul zicând. ‘’Nu judecați ca să nu fiți judecați’’. Și tot El de la tribuna unor pescari săraci a vorbit de Judecata de Apoi care se va face nu după un scenariu de filme horror, ci după înțelepciunea simplă a liniei drepte care prin ‘’dreptatea’’ ei se va bucura de infinit și veșnicie.

Regulile de judecată a oamenilor vor fi simple și precise precum cele ale lui Euclid. Spune Scriptura că Dumnezeu a dat toată judecata să o facă Fiul Omului. De ce nu ne-ar judeca Dumnezeu Tatăl, sau Dumnezeu Sfântul Duh? Pentru că Fiul Omului a cunoscut toate ținuturile existențiale ale ființei umane, s-a identificat cu cei flămânzi, cu cei însetați, cu cei străini, cu cei bolnavi și cu toți ‘’nedreptățiții’’ de istorie și de soartă. Toată teologia cuvintelor multe se poate reduce la orizontul unei singure sintagme Logosul-Iubire ca lumina a lumii, aproapele nostru: „Că flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau: străin am fost și M-ați primit: gol am fost și M-ați îmbrăcat: bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.” Matei 25, 35-36.

După ‘’dreptatea’’noastră a teologilor și a mass-mediei am putea accepta pe acest aproape prin toate stările omului sărac, umilit, obidit, furat, păcălit ca nativii din America, împilat, nenorocit, etc. dar să mergem până acolo să admitem un asemenea revoluționar care a răsturnat imperiile prin iubire este cel mai mare argument este că acest Om a fost cu adevărat Dumnezeu. El nu se identifică prin vinovăția celor din temniți, cu păcatul sau fărădelegea lor, ci cu suferința lor.

Iubirea este suferință, iar suferința este iubire. Precum virtuțile și acestea sunt trei: infinitul, veșnicia și iubirea, dar mai presus decât toate este dragostea, de a iubi chiar pe vrăjmașul tău.

Preot Dr. Dumitru Ichim. Canada

In memoriam

Nichita Stănescu

La închiderea Festivalului Nichita.

Nichita Hristea Stănescu

Motto 1:

... „cad lacrimi în umbra din care Nichita, aşteaptă să-l strigăm, cu nume de Zeu..." (diplomat, scriitor George Călin)

Motto 2:

„Poezia nu este o concurenţă şi nici un clasament, ci o revelaţie şi un univers. Universul poate fi descoperit în propria inimă sau în inima altora" (Nichita Stănescu)

A iubit, și-a ars cu patima nebunului toate iubirile.

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti. Familia sa, tatăl Nicolae Hristea Stănescu, fusese țăran, bun meșteșugar, ulterior devine și comerciant.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin era rusoaică, se trăgea dintr-o familie de nobili, însă fiind nevoită să se refugieze a ajuns în România, căsătorindu-se, dând naștere unui fiu, Nichita,un înger blond cu ochi albaștri.

NICHITA a trăit fizic 50 de ani, i-a consumat cu furia și neputința de a nu putea încetini timpul, dar a dăruit lumii și iubirii cât pentru multe alte generații, a ars cu flacără vie până în ultima clipă de viață, unde pe patul de spital, la Fundeni ultimile sale cuvinte au fost: "respir, doctore, respir!"

Conștient de dramele interioare, el însuși într-o veșnică căutare, un boem, un rege al poeziei, un creator de emoție, de taine de suflet, pătrunde în cele mai înalte cercuri literare, talentul îi este recunoscut cât a trăit și după dispariția sa este ales membru post-mortem al Academiei Române, în anul 2001.

Meritele literare ale marelui poet câștigate prin talent, sunt cunoscute în România dar și în afara țării , însă nu despre acest lucru mi-am propus să scriu, ci despre viață și iubire.

Despre Nichita Stănescu, un literat scria că a întregit trinitatea poeziei românești, Eminescu, Arghezi și... Nichita. Poezia sa aș numi-o simplu, o religie!

Nu doresc să ne ascundem după deget, oamenii, toți fără excepție au defecte, nimeni nu este iertat, înlăuntrul fiecărui individ, dar mai ales la scriitori, poeți să-mi fie iertat se naște o luptă între circumvoluțiuni, pe care aburul alcoolului îi face poate mai creativi.

Curios deși Nichita era un băutor autentic, cei ce l-au cunoscut afirmă cu tărie că în stările de mare eforie, poetul era genial, creativ și mai treaz ca oricând!

În scurtul meu eseu, nu intenționez să evidențiez glorioasa creație, sunt oameni de cultură, care au respirat aer lângă acest Titan, unul dintre aceștia, de pildă este diplomat, scriitor, Ambasador al Culturii ONU Convenția Geneva- Președinte al Academiei Internaționale de Literatură, Artă și Civilizație George Calin Acesta a avut bucuria și după cum mărturisește Excelența Sa, să-i îndrume pașii spre poezie, în primii ani de studiu. Nichita i-a dat aripi spre zbor înalt!

Excelența sa a inițiat, in memoriam, cu ceva timp în urmă un proiect fantastic, o „antologiedocument „ – „VIS CU NICHITA”, care a însumat XV volume, despre care academicianul Eugen Simion, văzându-le, a exclamat " un metru jumătate de volume", cu admirație.

În cele XV volume format B5 tip „manual”au fost antologaţi un număr impresionant de scriitori, așa cum știm, 10 volume au fost depuse la Biblioteca Națională a României, ca și un tezaur literar.

Un vis împlinit al Excelenței sale, un vis împlinit de ce nu și a celor care iubesc memoria geniului blond Nichita.

Iată, acum ne găsim în plin Festival International de Poezie " Zilele Nichita Stănescu care se află la a XVIII-a ediție, meritul organizator și financiar în revine în exclusivitate.

Poetul George Călin, spune în vers:

"Nichita a crescut, ca o ideră sălbatică

ajungând cu braţele până la stele

destrămându-se brusc

în versuri de dragoste

până dincolo de hotarele Lumii

lăsând în urma lui cai albaştrii în spume albe de dor, ţipătul de pescăruş

ce sparge liniştea adâncă a sufletelor de Femeie

prinsă-n calde mângâieri

învăluită-n miresmele Iubirii..."

Nichita a iubit, a ars cu patima nebunului toate iubirile lui.

Prima sa iubire din anii adolescenței a fost Magdalena Petrescu, ulterior dragostea lor s-a oficiat in 1952 într-o căsătorie, dar focul, vâlvătaia s-a stins după doar un an, el fiind student, realizând poate că focurile mocnite sunt mai trainice, sau în căutarea altor iubiri.

După zece ani in n anul 1962, Nichita Stănescu se căsătorește cu poeta și eseista Doina Ciurea, cea care fusese iubita lui Nicolae Labiș.

Doina Ciurea și Nichita și-au ars iubirea peste un deceniu.

Era o intelectuală școlită în București chiar dacă era născută în Constanța , studiase mult spre poetul latin Ovidiu,avea un cult legat de personalitatea acestuia, dar și solide cunoștințe despre literatura și cultura japoneză.

Geo Bogza, scriitorul, a fost cel care i-a îndrumat pașii în drumul publicării.

În această perioadă Nichita Stănescu dă spre publicare volumul de poezii, 1964 "O viziune a sentimentelor", critica literară decernandu-i Premiul Uniunii Scriitorilor.

Iubirile neștiute ale îngerului blond se mai consumau și în anturajul prietenilor de pahar, poate cel mai apropiat fiindu-i marele Johnny Răducanu, pe care am avut bucuria să îl cunosc în anul 1987 .

Nichita, fire de poet care frământa iubirea ca pe un aluat pe care îl stropea cu votcă, se îndrăgostește de Gabriela Melinescu, o frumoasă și talentată poetă.

Nichita, recunoaște înfrângerea și dorul flămând de iubire și sex :

"Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă.... Ce a existat însă între mine și Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc și acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele ei minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating că să mă fascineze. Doamne ce frumos era, de ce a trebuit să se termine?...De ce s-a ars totul atât de repede?"

Așa, mărturisea Nichita, ca și pe o spovedanie .

În 1970 iubirea lor s-a stins, Gabriela nu suporta trădarea și minciune, îl iubea dar realizat că nu va exista viitor, cert este că nu s-au căsătorit niciodată, însă din iubirea lor aș putea spune că s-au născut nouă dintre cele 11 elegii.

Elegia a patra "Lupta între visceral și real" este elocventă:

„Evul Mediu s-a retras în mine

şi

propriul meu trup nu mă mai înţelege

şi

propriul meu trup mă urăşte, ca să poată exista mai departe mă urăşte.”

Fiecare dintre iubirile lui Nichita ,fiecare femeie pe care a iubit-o a făcut-o cu patimă, se dăruia total, se abandona în iubire, din ea își alimenta talentul, femeia era muza lui fără să își de-a seama.

Nu poți să creezi iubire, nu poți să o descri fără să o trăiești, să arzi pentru ea la cea mai înaltă tensiune.

Trăia nebunește, fără iubire nu putea crea, locuia singur, avea un apartament în Piața Amzei, agape literare, întâlniri, invitați, poeți, băutură la discreția, posibilități financiare avea, cheltuia fără măsură, generos cu toți prietenii de breaslă. Trăia clipa conștient sau nu, de parcă ar fi fost ultima .

Așa se face că în viața lui pătrunde o tânără, care s-a dovedit a fi iubirea vieții lui până la sfârșit.

EraTodorița Tărâță, era studentă la Filologie secția limba franceză.

Dora, așa a alintat-o Nichita din prima până în ultima clipă de viață, era din Iași, practicase badminton în întreceri universitare.

Curios fata nu scria poezie, deși apăruse în casă lui alături de câțiva poeți tineri.

Erau toți adunați ca la cenaclu, își citeau creațiile... în compania paharelor și a fumului de țigară. Nichita ne știind, la plecare a somat-o să citească și ea o poezie , dezarmată Dora șoptit a spus "eu nu scriu"... Nichita, aproape răstit a întrebat „atunci de ce ai venit?”

Nu știu cum au căzut atunci zarurile destinului lor, dar la plecare Nichita serios i-a spus fetei: „Să știi că tu o să fii nevasta mea” Și a fost, s-au căsătorit în 1982, chiar dacă Dora era cu mult mai tânără.

Pe 13 decembrie 1983 oricâte eforturi s-au făcut din partea medicilor s-a declarat trecerea în neființă a îngerului blond cu ochi albastri, iar pe cer a răsărit o nouă Constelație NICHITA.

Johnny Răducanu când trăia avea obiceiul să meargă la prietenul său Nichita să toarne o sticlă de votcă pe mormânt și să-și depene amintirie întrebându-l: „Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici". Azi sunt împreună, un pian și o elegie...

Las aici, ca trecere spre timpul care îmi mai rămâne, speranța că Festivalul de Poezie ZILELE NICHITA STANESCU ediția a XVIII-a să devină nemuritor, iar această Antologie să circule prin toate mediile de cultură, spre aducere aminte cine a fost omul cu bune și rele, doar atât „NICHITA, O CONSTELAȚIE PE CER !”

Aura UNGUREANU

10 aprilie 2024 București

SUFERINŢA ŞI BUCURIA

„Bucuria nu este absența suferinței, ci prezența lui Dumnezeu.” (Robert Schuller)

De când lumea și pământul, oamenii au trăit și suferințe și bucurii. Dalai Lama considera că „cele mai multe necazuri ale noastre sunt cauzate de dorințele noastre pasionale și de atașamentele noastre față de lucrurile, pe care greșit le înțelegem ca fiind entități durabile”, iar părintele Paisie Aghioritul spunea că „bucuriile lumești sunt bucuriile materiale... bucuria adevărată, curată se poate găsi numai lângă Hristos”. În opinia lui Epictet „Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care le interpretăm“. Ne naştem cu un scop, avem un drum de parcurs, obligatoriu, însă opţional şi la îndemâna noastră este modalitatea de a-l parcurge, alegând suferinţa sau alegând bucuria în fiecare moment al vieţii noastre pentru că „Durerea este inevitabilă, însă suferinţa este opţională“, ne spune M. Katleen Casey.

Dacă stau bine şi reflectez, nu este prima oară când mă gândesc la simțirea și trăirea suferinței și a bucuriei. De multe ori am stat de vorbă cu mine despre aceste lucruri. Le-am pus adesea față în față și le-am oglindit în sufletul meu cu întregul arsenal de împrejurări în care s-au manifestat. Am descoperit reacții disproporționate și neadecvate situațiilor respective. Mă refer la momente din trecut în care îmi era cel mai greu, când aveam impresia că totul este insuportabil, când totul părea că se năruie, când nu mai vedeam nicio portiţă de a ieşi din starea respectivă pentru a merge înainte. Mai mult decât atât, încercând să proiectez viitorul, fără un suport real îmi imaginam scenarii sumbre.

Conștietizând aceste lucruri, încet, încet am început să mă analizez mai bine, să-mi monitorizez felul de a reacționa în varii situații. Am început să citesc cărți de dezvoltare personală, cărţi duhovniceşti și să mă rog mai mult. Răspunsul a venit neașteptat de repede. Gândul cel bun a venit de SUS. Am înţeles că Tu, Doamne erai deja la uşa mea și abia aşteptai să o deschid și să-ți vorbesc, rugându-Te să-mi călăuzești pașii pe calea cea bună.

Am ajuns să nu mă mai doară trecutul şi să nu mă mai sperie viitorul. Am înţeles că trecutul cu bune şi rele a fost şcoala Ta, Doamne, prin care m-ai învăţat să iubesc, să iert, să visez, să fac alegeri, să mulțumesc pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac.

Cât trăim, viața ne oferă experiențe de toate felurile în care ne punem nenumărate întrebări: De ce este obligatoriu să trăim lucruri mai puțin plăcute şi nu putem să le alegem doar pe cele mai bune? Cum am putea să ne ferim de cele care aduc suferință? Dacă avem un destin dinainte pecetluit, căruia trebuie să i ne supunem, atunci în ce mai constă așa zisul liber arbitru? Răspunsurile la aceste întrebări sunt particulare, variind de la persoană la persoană, însă dacă nu putem alege experiențele pe care le trăim, cert este că putem decide ce să simţim atunci când trăim o experienţă oarecare. Și aici se naște o altă întrebare: Cum putem alege liniştea, seninătatea sau bucuria în momentele dureroase? Nimeni nu neagă faptul că este greu acest lucru, dar trebuie să înțelegem inutilitatea suferinţei, sub orice formă s-ar manifesta în noi.

Căutăm plăcerea şi evităm durerea exact ca animalele. Spre deosebire de ele, mintea noastră poate să gândească în trecut și în viitor. Iar de aici vin multe din suferinţele noastre. Regretăm anumite decizii din trecut, deşi de fiecare dată decizia luată ni se părea că este cea mai bună, conform circumstanţelor de atunci. Dacă ne raportăm la viitor, manifestăm nesiguranţă sau teamă. Înţelept este să trăim în prezent. Acum și aici, omul îşi poate manifesta capacitatea maximă de a reacționa și decide cum poate evita suferința și transforma experiențele dureroase în bucurii. Osho spunea: „starea naturală a omului este bucuria”, iar Paulă Coelho: „Suferința apare atunci când așteptăm ca ceilalți să ne iubească în felul dorit de no.” Aşadar, suferinţa pe care fiecare dintre noi o simte de-a lungul vieţii este de fapt o alterare a stării noastre naturale. Suntem „bolnavi “ ori de câte ori simţim durere. Şi atunci ce-i de făcut? Cum am putea să trăim în bucurie din ce în ce mai des? Cum am putea să trăim în bucurie tot timpul? Cred că e nevoie de o viziune mai largă asupra lucrurilor. Perspectiva faptului că fiecare dintre noi acceptă să schimbe ceva la nivelul gândirii atunci când simte suferinţa este punctul de pornire. Emoţiile se schimbă atunci când se schimbă circumstanţele! Ar putea fi oare şi invers? Cât de dependenţi suntem de emoţiile noastre în modul în care percepem realitatea? Dacă ajungem să înțelegem și să credem că ne putem schimba emoţiile, atunci am putea aprecia că suferința este doar o alegere. Nefericită preferință, ce-i drept, dar o opțiune, nu o obligativitate!

Pentru a opta pentru ceva, învăţătura este foarte importantă, însă „cunoașterea care nu este însoțită de luminarea dumnezeiască este o catastrofă”. Putem învăţa de la lucrurile simple până la cele mai complexe, însă pentru a ne înnoi sufletul este nevoie de o „ploaie cu aghiasmă”; doar astfel ne vom bucura de roadele minunate ale înduhovnicirii. Putem ajunge să ne schimbăm pe noi şi mai apoi şi lumea înconjurătoare, putem să învățăm cum să ne rugăm, cum să medităm, cum să relaționăm. Un pas important ar fi să înţelegem că depindem de ceilalți: unii ne oferă locuri de muncă, alții produc ceea ce mâncăm, ceea ce îmbrăcăm, ceilalți ne asigură transportul ș.a.m.d. Ar fi minunat să ajungem să dezvoltăm un sentiment de gratitudine față de fiecare ființă în parte. Mai întâi datorită faptului că avem de ce să le fim recunoscători, așa cum am arătat mai sus și mai apoi, pentru că am putea să avem în minte și-n inimă ideea că fiecare dintre noi ar trebui să aibă doar două dorințe primordiale pentru această viață: să trăiască şi să fie fericit.

Experimentând aceste lucruri ajungem să purtăm în noi bucuria şi ne-am putea reduce de fiecare dată suferinţa, chiar şi atunci când celălalt ne răneşte extrem de tare. În fapt, el vrea doar să fie fericit fără a fi conștient că fericirea lui produce durere celorlalţi. Extinzând atitudinea pozitivă şi dezvoltând-o în noi am putea simţi recunoştinţa pentru tot ceea ce ne înconjoară. Și acesta este un pas important şi valoros în a opta pentru a ne trăi viaţa în bucurie.

Se spune că modul în care noi vedem lumea are o foarte mică legătură cu ceea ce este ea de fapt. Acest lucru a fost dovedit şi ştiinţific. Dacă lumea este altceva decât ceea ce vedem, percepem, simţim şi integrăm noi, care şi unde este adevărul? Cu siguranţă în noi, pentru că acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“, spus sub diverse forme de-a lungul timpului şi de toate religiile, este universal și ar trebui să fie adevărat. Lumea, realitatea ar trebui să înceapă în spatele pleoapelor noastre închise. Întorcându-ne către noi, începem să cunoaştem cu adevărat lumea. Acceptându-ne așa cum suntem, începem să înțelegem că avem câte ceva de schimbat, iar schimbându-ne începem să trăim în bucurie. O întoarcere foarte bună către noi înşine este rugăciunea, adresarea și comunicarea cu Dumnezeul din noi.

S-a dovedit că rugăciunea făcută în mod regulat, cu atenţie sporită, în trezvie şi smerenie măreşte rezistenţa la stres şi descreşte anxietatea şi depresia. Dacă adăugăm şi meditaţia care ajută la micşorarea producţiei de materie cenuşie în amigdală, acea parte a creierului asociată cu anxietatea şi stresul, facem alţi paşi importanţi în a avea o viaţă liniştită şi armonioasă. Rugăciunea şi meditatia stimulează circulaţia sângelui şi echilibrează ritmul bătăilor inimii, ne adună gândurile, ne centrează și ne concentrează asupra noastră.

Şi, ar fi bine să ne amintim ce am simţit în timpul și după rugăciune și meditație, astfel încât să folosim gândurile, senzațiile și sentimentele respective în viața de toate zilele. Astfel, bucuria trăită din opțională, devine o constantă a vieții noastre, o putem induce și integra felului nostru de a trăi și simți.

Suferinţa vine câteodată fără a fi avertizați în vreun fel şi, în ciuda tuturor eforturilor ne este greu să alegem bucuria. Spuneam mai devreme că mintea noastră poate să gândească în trecut şi în viitor şi că de aici ne vin şi suferinţele. Putem alege câteodată să ne schimbăm gândurile şi buna dispoziţia, însă ni se poate întâmpla prea rar şi pentru prea puţin timp. Atunci este necesar să ne întoarcem un pic cu gândul în trecut cu scopul nobil de a ne elibera de el. Ira Byock spune că avem patru metode la îndemână pentru a ne rupe de trecutul dureros, astfel încât prezentul trăit în bucurie să fie la îndemâna oricui: „Să îi iertăm pe cei care ne-au greșit, iar dacă se poate chiar să le spunem acest lucru. În acest caz cuvântul cheie este te iert! Să recunoaștem greșelile pe care le-am făcut; dacă se poate să ne cerem iertare de la persoanele pe care le-am rănit. S-ar putea ca unele persoane să evite să ne acorde iertarea lor, însă noi am făcut tot ce ne-a stat în putință.

Cuvîntul cheie aici este: iartă-mă! Să fim recunoscători celor care ne-au oferit suport de-a lungul timpului și, dacă se poate, să le mulțumim. Cuvântul cheie este mulțumesc! Să îi iubim pe cei care contează în viața noastră, inclusiv pe noi, și chiar să le-o spunem. Cuvântul cheie este te iubesc!”

Revenind iarăşi la „adevărurile universale“ ale lui „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“, prin metoda lui Byock putem lucra doar cu noi înșine, eliberându-ne de trecut, ştergând amintirile dureroase din subconștient doar prin simpla repetare a cuvintelor: „te iubesc, îmi pare rău, te rog să mă ierți, mulțumesc!” Astfel îi binecuvântăm pe ceilalți și pe noi înșine. Doar astfel facem binele și numai așa simțim bucuria.

Un astfel de proces este lung, anevoios, dar transformator şi face ca viaţa noastră până în momentul prezent să se schimbe, ceea ce a fost dureros să se ducă o dată cu timpul, iar noi să optăm doar pentru bucurie. Totul este bucurie când îl simţim pe Iisus aproape. Până şi suferinţa se scaldă în lumină. Domnul este blând, curat cu inima, prigonit şi răstignit pentru dreptate şi ştie ce este durerea. A purtat crucea suferinţei pentru a ne ridica păcatele și pentru ca noi să fim fericiţi, să ne umple bucuria a tot ceea ce este frumos şi curat în această lume. Creaţia este un dar. Ceea ce ni s-a cerut în schimb este să iubim semenii și să ne bucurăm împreună. Asta pentru că „avem de Tată pe Dumnezeu, mamă pe Maica Domnuluii și frați pe Sfinți și îngeri care ne păzesc”. (Cuviosul Paisie Aghioritul).

Fie ca bucuria să ne fie aproape și mereu la îndemână!

Vasilica GRIGORAȘ

Tehnica picturii murale cu culori acrilice

Tehnica picturii murale folosind culori acrilice, are o largă răspândire după 1950, datorită calităţilor deosebite, tehnică ce se pretează atât la interior cât şi la exterior.

Culorile acrilice se usucă rapid, sunt luminoase, rezistente şi după cantitatea de apă folosită pentru diluarea lor, permit împăstări asemenea celor obţinute în tehnica uleiului, sau transparenţe de o fineţe ce se regăseşte doar în tehnica acuarelei.

Odată uscate, culorile acrilice (conţin pigmenţi în emulsie de polimeri acrilici) nu mai pot fi rediluate cu apă.

Pictorul Sabin Bălaşa, a lucrat în această tehnică, picturile murale din Sala paşilor pierduţi, a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

În general aceste picturi murale se comportă bine, culorile sunt luminoase, au un aspect încă proaspăt şi cu o putere cromatică mare. Există unele exfolieri, care sunt probabil datorate unor deficienţe de ordin tehnic.

Dr. Dorin Macovei

Fig.116. Sala paşilor pierduţi, Iaşi Sabin Bălaşa, pictură murală, tehnica acrilic

Fig.117. Sala paşilor pierduţi, Iaşi Sabin Bălaşa, pictură murală, tehnica acrilic

Fig.118. Sala paşilor pierduţi, Iaşi Sabin Bălaşa, pictură murală, detaliu -tehnica acrilic

Analizând detaliul (fig.117), putem observa transparenţe fine, realizate cu o culoare foarte diluată, cât şi pensulaţii de mare forţă plastică (specifice mai ales picturii de şevalet) cu pastă groasă, onctuoasă, obţinută direct, fără diluare. ,,Serviciile” puse la îndemână de această tehnică sunt atât de diverse şi de excepţionale, încât, trebuie să acordăm mare grijă în utilizarea lor.

Fig.119. Sala paşilor pierduţi, Iaşi Sabin Bălaşa, pictură murală, tehnica acrilic

Lavinia-Lucia Obreja

Lavinia-Lucia Obreja (n 24 Septembrie 1997, Balotești, Ilfov). A studiat la Liceul Teoretic “Mihai Eminescu” Bârlad, profil Științe ale Naturii, urmând apoi Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, în cadrul Universității din București, specializarea, Psihopedagogie Specială.

Răbdarea, dragostea, pasiunea și grija pentru copii, au fost câteva dintre motivele care au determinat-o să îmbrățișeze o profesie în învățământ.

A participat la concursuri literare, proză și poezie. Printre diversele diplome de participare pentru literatură, a obținut premiul al III-lea în cadrul Concursului literar

LIRISMOGRAF, organizat de Casa de Cultură a Studenților din Sibiu, 2023, dar și publicarea creațiilor poetice în Antologia Conexiuni, SIBIU, 2023, publicare în primul număr al Revistei penytu literatură și artă „OrhiDeea”, Prahova, Septembrie, 2023, poezii și premiul al III-lea, la Concursul Naționl de Literatură „Moștenirea Văcăreștilor”, cât și publicarea în Antologia cu același nume, ediția a LV-a, 2023.

Inima i se scurge pe-o frunză tomnatică, în timp ce ultimele lacrimi din ochii ajunși aproape de secetă, alunecă ușor pe obrajii călduroși, calmând focul ce are să devină un incendiu pe care nimeni nu ar avea lacrimi să-l stingă.

A rămas jarul ce stă și dogorește căldură dar nici măcar un suflu nu mai are puterea de a-l mai înflăcăra…

Tu unde ești?

E frig și vremea dă semne de toamnă, Vântul bate și e nevoie de-o haină.

Să-ți țină căldură peste umerii reci, A venit toamna, dar tu nu ești.

Asfalt acoperit cu frunze de stejar, Copacii săraci la crengi, lasă un dar.

Covor de frunze multe, arămii, Îți amintești toamnele ruginii?

Când toamna palidă apărea, Sufletul cu frig se îmbrăca.

E rece și vremea anunță ploaie, Te-ascunzi sau unde ești tu oare?

Poate m-astepți în odaia luminată, Cu ceai cald și o gutuie coaptă, În rola din soba ce dogorește căldură

Și-ți dezmorțește corpul în șoaptă.

Deschid ușor zăvorul, de la ușa înaltă, Ochii văd doar o pată de lumină îndoliată.

Nu-i cald și nici gutuia nu-i coaptă, E mai degrabă, uscată și moartă.

N-ai mai călcat demult pe aici, Se vede după pânza ce-atârnă, Și după praful ce l-am cules pe mâneci, Nu poți dormi aici, chiar dacă ai pernă.

Putredă și umedă, scârțâie podeaua, Din vina pașilor mei ce se plimbă.

În locurile în care pe vremuri dansam

Și mă simțeam ca o balerină.

M-așez pe fotoliu, locul nostru de doi, Fumând o țigară, scrumând peste noi.

Eu tot aici, te aștept ca o doamnă, Dar tu vrei să fii ca frunza de toamnă.

Te strâng în pumn și te frâng în bucăți, Te-adun într-un plic alb pentru judecăți.

Pentru momentul în care îmi vei sta în mână, Și îți voi face vânt să zbori în natură.

SE-NNOAPTĂ ALĂUTA

Regină, se-nnoaptă alăuta și cântecul nu mi-i de-ajuns

să te-adune din strune...

Ce nume purtai ca lumină la începutul lumii?

Această lăută oare cărui migdal o fi fost inimă frântă și mută?

Poți tu oare să-mi spui, lampă? Struna se-nnoaptă în lut, plămădit pentru spin, pentru cui, pentru scrisul durut, tristeților umbrită stâlpare.

Această inimă de migdal și-amintește de tine minune străină, vorbindă.

Ce nume purtai ca lumină la începutul lumii?

Nu erau pe atunci

nici vierme, nici zei, ci numai setea

din setea celuilalt să te bei.

Din cântec

totul se face livadă.

Buzele noastre au început să vadă.

Dincolo de mijirea spre veac, de urzirea de nour a strai, ce-or fi văzând? De ce tac?

Aici peste lume și cer

buzele noastre au început să audă...

Genunile zbor adâncul să-și prindă

sorbindu-l din flacăra crudă...

Auzi, izvodul luminii

cum prin noi se oglindă?

Genunile zbor adâncul să-și prindă...

Aici peste lume-n Sumer. Pr. Dr. Dumitru Ichim Kitchener, Ontario. Canada.

Poetă, eseistă, prozatoare.

Mebră USR.

ADULTER

Ce toamnă, iubito, ce toamnă, Cum curge în strachină must, Ce ochi, ce privire de doamnă

Și cât îmi doresc să te gust!

Ce frunze, zburând, aiurite, Ce pomi despletiți prin livezi, Cât aur în inimi-pepite, Cât dor să mă ai, să mă vezi!

Cum geme pădurea din tine, Cum urlă pădurea din noi, Încuie-ți, iubito, suspine În versuri cu umerii goi.

REVELAȚII

Și dacă în amurg se stinge

Surâsul stelelor ce nu-i

Risipă clipelor ofrandă

La nemurirea dorului

Poate că liniștea ce ninge

Va dărui o împăcare

Senină-n poarta cerului

Un templu clipei care moare.

Și dacă-n dimineți răsare

Un nimb ce împodobește creste

Si schimbă totul in poveste

Nu-i glăsuirea aceea oare

Ce dă luminilor de veste

Că înflorește iar iubirea

Din darul vesnicului Soare

Ce ține - n brațe omenirea

Eugenia Mihu

Liga Scriitorilor

Și bea din licoarea păgână, Din roșul rubinului vin Și culcă-ți privirea, stăpână, Pe pieptu-mi de-amoruri preaplin.

Când cerne lumina, iar focul Împrăștie zvonuri fierbinți, Să-ncepem răsfățul și jocul

De-a toamna umblându-ți prin minți.

Societatea Scriitorilor

Uniunea Compozitorilor

Iar dacă în amiezi in floare

Se risipește praf de lună

Peste păduri, peste izvoare

Nu-i rod răscumpărării care

Nu lasă soarele s-apună

Ca izvorând apa cea bună

Să fie binecuvântare

Un Rai pe-a timpului cunună

Iar dacă în amiezi in floare

Se risipește praf de lună

Peste păduri, peste izvoare

Nu-i rod răscumpărării care

Nu lasă soarele s-apună

Ca izvorând apa cea bună

Să fie binecuvântare

Un Rai pe-a timpului cunună

Și ne întrebăm adesea ce e

Povestea care ni s-a dat

De ce ni-e trecerea scânteie

Un vis, un zâmbet spulberat

Din care-a rămas doar Cuvântul

Ca să sfințească apoi pământul

Cu roua gândului curat

Păstrându-și veșnic legământul

Și dacă darurile toate

Ce le-am primit fără dobândă

Le mai păstrăm astăzi curate

Vor cere vremi fără osândă

Că-n arcul cerului izbândă

Va înflori peste cetate

Lumina cerului oglindă

Uniunea Internațională de Creație

Ce toamnă, iubito, ce toamnă,

Ce patimi pe creste de nori,

Dar cine, iubito,-i condamnă

De-adulter pe bieții cocori?

Prof. Silvia Bodea Sălăjan

A înflorit liliacul

(poate o ramură de flori de liliac să te facă să plângi sau să râzi?)

A înflorit şi liliacul era sub geamul meu de ani spre seară a dispărut săracul şi-n locul lui era un gol.

Mirosul lui mă îmbăta iar crengile-mi băteau în geam şi florile-mi şopteau în vis trezeşte-te, e înc-o zi.

Mi-e sufletul pustiu de dor, în timp, am să-l sădesc din nou poate un val s-aducă flori dar locul lui tot, va rămâne gol.

Aştept o altă primăvara culoarea liliacului să fie mov, să mă încânte la trezire să-mi fie mir de pus la ochi.

Adrian Munteanu

Scriitor, actor de teatru, regizor și scenarist. Membru USR

Cele mai productive trăiri umane pentru un creator sunt cele ale nedeterminării. Atunci când traseul poate avea un punct declanșator, dar nu i se întrevede finalitatea, călătoria are infinite nuanțe și posibilități de conglutinare. Nu rămâne decât starea de veghe, acumulare și evadare a autorului în lumi ce nu se mai conduc după legi fizice cunoscute. Tocmai inexploratul filigranat al întrupărilor determină polisemantismul și izbânda finală.

PLICUL GOL

de-atâtea zile îţi aştept răspunsul îmi creşte barba răzvrătit prin piele şi ţepii duri sunt nesupuse Iele se joacă-n cerc cu mine de-a ascunsul să nu mă-nţep în spini mi-am pus obiele mucoşii toţi mă strigă-n râs netunsul nu pot goni din juru-mi neajunsul rămân cu braţul prins între zăbrele dar în sfârşit soseşte-un plic spre seară un porumbel desprins din tainic stol e într-o luni cu strigăt lung de fiară scuipând venin la clipe dând obol cu inima în piept tânjind să sară deschid grăbit dar plicul alb e gol (din volumul Paingul Orb)

Miriam Nadia Dabau

RUGA CĂTRE DUMNEZEU

DOAMNE, dă-mi înțelepciune dacă mi-ai dat privilegiul bătrâneții, mi-ai lăsat aripile tinereții, iar eu am învățat să zbor, zborul meu la început a fost lin, pluteam prin văzduh odată cu fluturii, dacă oboseam ei mă susțineau blând, mă așezau jos pe pământ.

DOAMNE, ai fost lângă mine mereu în clipe de mare bucurie când Tu, Doamne îmi răvășeai sentimentele, sau când zbuciumul devenea lacrimă.

DOAMNE, Tu îmi uscai lacrima

înforindu-mi iar obrajii ofiliți, îmi dădeai curaj să merg mai departe netezindu-mi potecile.

DOAMNE,

cărările vieții mele mereu au fost la răscruce, fără Tine, sigur pierdeam drumul, ai fost busola sufletulu meu, îți mulțumesc din zori și până-noapte.

DOAMNE,

Aura Floris

Membru Liga Scriitorilor Români

Consiliul Mondial Român

S. C. APOLLON

m-ai învățat să mă rog copil fiind, trei degețele adunate în mănunchi spre rugi : "Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău...

DOAMNE, când foamea îmi sfârteca ființa Tu mi-ai întins pâinea cea de toate zilele, săturându-mi trupul, izvoarele cristaline, ulcioare fermecate, îmi astâmpărau setea.

DOAMNE, când am greșit, că nu e om să nu fi greșit, m-ai iertat și m-ai învățat la rându-mi să iert, am încercat să nu cad în ispită și să mă feresc de cel rău.

DOAMNE, a Ta este împărăția și puterea și mărirea, știu că atunci când mă vei chema în ceruri îmi vei face semn, iar eu am să fiu pregătită la judecata de apoi și rogu-Te, iartă păcatele uneia muritoare care a trecut prin viață poate fără rost !

DOAMNE,

dă-mi puterea să iubesc până în ultima clipă a vieții mele, acum și pururea și vecii vecilor AMIN !

George Terziu

Regizor teatral, autor poezie, proză, eseuri, critică literară. Realizator emisiuni tv, Editor de carte, reviste culturale. Mentor Asociaţie copii talentaţi, realizator reviste de profil.

DIMINEAŢĂ CIUDATĂ

Bat clopotele lumii prin visele celeste;

Din nou fără speranţă se naşte-o nouă zi…

Neantul cade-n sine, rostogolind căderea

În matematici oarbe şi creuzete false, În falsele tipare ale iubirii false

Cu întrebări deşarte: a fi sau a nu fi?

E-aşa aproape ora când totul se va sparge

Ca vasul figurină din dinastia Ming

Şi cauzele ciobirii vor naşte alte cauze, Interpretări nocturne de infinite spaţii

Sub cerul ca o lume de întrebări nebune

În zorii dimineţii când stelele se sting

Frumosul ca o taină va risipi cortina

Acestor dulci cuvinte nescrise într-o carte

Iubirea şi mirarea, atingerea, sărutul, Durerea şi–mpăcarea, caleidoscopul firii, Impresii scrijelite pe frontispicii mate…

Învingătoare, viaţa va merge mai departe

Gândul tău...

Gândul tău, iubito, Coboară doar în Haltă.

Acolo te-ai născut, nu din piatră şi din daltă.

Insectele roiesc în jurul tău, ascultă...

Sunt exaltate!

Torc ziua veche din fuior

și zemuiesc rugină.

E miezul zilei și tot n-ai lăcrimat

și trandafirul s-a uscat deși e verde ramul.

Gândul tău, iubito, coboară doar în Haltă.

Gina Nicoleta Munteanu

Eu n-am să plâng...

Eu n-am să plâng de se vor scutura castanii

„Cine a cunoscut-o pe Gina Munteanu a descoperit, dincolo de zâmbetul său, de tonul calm și de prezența-i agreabilă, un om modest, dar ales de Dumnezeu să ne încânte sufletele cu darurile sale: slova scrisă, vocea caldă și melodioasă, dar și prin creațiile grafice, într-un cuvânt, imaginea unui artist cu har.

Pe măsură ce parcurgem poeziile sale constatăm că autoarea Gia Munteanu ne invită să-i urmărim pagină cu pagină pledoaria, să reflectăm, să hoinărim imaginar împreună cu ea printre meandrele sufletului feminin și nu numai, spre a descoperi frumuseţi nebănuite, pe care doar iubirea ni le poate dărui.”

Profesor Maria Apetroaiei.

Eu n-am să plâng de buzele vor arde

Și toamna se va nărui peste sufletu-mi vestejit.

Doar câte o frunză, pe ici, pe colo, își va lăsa

Amprenta trecerii mele prin viață.

Eu n-am să plâng de vei răni iubirea ce

Ne-a cuibărit cu atâta duioșie la sânul ei.

Doar părerile de rău vor suspina mocnit

Pe amintirile gârbovite de tristețe.

Eu n-am să plâng de-o șterge vântul

Îmbrățișarea brațelor ce-mi ofereau culcuș...

Doar dezamăgirea va ofta pătrunsă

De fiorii neputincioși ai resemnării.

Eu n-am să plâng de or cădea cuvintele

Ca o ploaie murdară peste noi.

Doar șoaptele își vor blestema gândurile

Paralizate de perfidie,indiferență, dezgust.

Eu n-am să plâng de n-or mai ninge fluturi

Peste mângâierile dulci și catifelate.

Doar palmele își vor urla deznădejdea

Singurătății cuibărite în piele.

De dorință căutând misterul extazului.

Doar săruturile vor rămâne abandonate

Așteptând mirajul oazei de nicăieri.

Eu n-am să plâng o umbră a unui vis...

Povești fără cuvinte

Magdalena Meșină