Ecoul diurn nr 8

București. Anul III, nr. 8. Aprilie 2025. Apare trimestrial : Al. Florin Țene Teodor Meșină

Director: Redactor-șef: * * *

Revistă internațională de cultură. Fondator: Teodor Meșină nr. 8. Martie 2025. Apare trimestrial

Sub egida LSR

Revista ecoul diuRn

Fondator: Teodor Meșină

Director: Al. Florin Țene

Redactor - șef: Teodor Meșină

Senior editor: George Terziu

Senior editor: George Roca (Australia)

Secretar de redacție: Luida V. Dumitrescu (Craiova)

Redactori (în ordine alfabetică):

Carmen Dăbuleanu (Craiova)

Cornelia Tomesu (București)

Cristina Willemsz (Timișoara)

Dumitru Ichim (Canada)

Emilia Nemțeanu (București)

Lilioara Macovei (Bacău)

Magdalena Meșină (București)

Miriam Nadia Dabau (Paris)

Silvia Bodea Sălăjan (Oradea)

Coperta anterioară și posterioară realizate de Teodor Meșină

Revista apare sub egida Liga Scriitorilor Români.

Adresa de email a redacției: ecouldiurn@gmail.com

Pentru publicare trimiteți materialele la adresa redacției. Telefonul redacției 0730196907

Editorial .......................................... pag. 3

Dumitru Ichim. Canada .................. pag. 4 – 5

Teodor Meșină ............................... pag. 5

Christian W. Schenk. Germania ..... pag. 6 – 7

Lilioara Macovei ............................ pag. 7 – 8

George Roca. Australia .................. pag. 9 – 15

Emilia Nemțeanu ............................ pag. 16

Cornelia Tomescu .......................... pag. 17

Miriam Nadia Dabau. Franța .......... pag. 7 – 8

Dorin Macovei ................................ pag. 18 – 20

Marina Costa .................................. pag. 21 – 22

Carmen Dăbuleanu ........................ pag. 23

Lilioara Macovei ............................ pag. 24 – 26

Silvia Bogea Sălăjan ...................... pag. 27 – 28

Teodor Meșină ............................... pag. 28

Alexandru Cociorva ........................ pag. 29

Al. Florin Țene ................................ pag. 30 – 32

Titina Nica Țene ............................ pag. 33

Daniela Vasiloschi .......................... pag. 33

Dumitru Ichim ................................. pag. 33

Silvia Bodea Sălăjan ...................... pag. 34

Adrian Munteanu ............................ pag. 34

Gina Munteanu ............................... pag. 34

Rodica Dascălu .............................. pag. 35

Aura Floris ...................................... pag. 35

Gheorghe Apetroae ........................ pag. 35

George Roca .................................. pag. 36 – 38

Vasilica Grigoraș ............................ pag. 39

Lucian Ciuchiță .............................. pag. 40 – 41

Teodor Meșină ............................... pag. 32 – 45

RESPONSABILITATEA, ÎN TOTALITATE, REVINE ÎN EXCLUSIVITATE AUTORILOR!

Revista Ecoul diurn: ISSN 3008 - 3532

ISSN-L 3008 - 3532

„Prăznuim astăzi omorârea morții și începutul unei alte vieți, veșnice”.

Teodor Meșină

Iubirea

Dr. Preot Dumitru Ichim. Poet, eseist, prozator

și promotor al vieții culturale românești, de pe continentul american.

Pentru noi crescuți în tradiția și revelația judeo-creștină a vorbi despre iubire nu înseamnă o dificultate insurmontabilă pentru că avem o temelie comună, revelația supranaturală divină În primul rând ai o busolă după care să te orientezi. Cine este Creatorul lumii? Unde este originea omului? Dacă Atotputernicul nu are nevoie de absolut nimic, atunci de ce a creat lumile nevăzute și cele văzute? Răspunsul ne duce nu la esența, ci la existența lui Dumnezeu. Scopul creației este dezvăluirea în sine a Celui-Fără-de Nume care este Iubirea. A creat din iubire pentru că ființa Lui era iubire, iar omul apare ca ”chip și asemănare” al Iubirii Așa începe cartea Genezei (Bereshit Bara) în care Dăruitorul se face dar îngerilor mai presus de ceruri și omului cu care să împărtășească tainele mai presus de taine, abisurile negrăite ale Iubitorului. În tradiția noastră judeo-creștină Cel-Necauzat devină cauză cosmosului mare și mic tocmai prin iubirea lui. Iubirea nu este o necesitate care să te plinească, de care să depinzi ca ipoteca de la bancă, să te condiționeze, etc , etc , ci ea este, teologic și vorbind, acel ”Fiat lux!” - ”Să fie lumină!” cu care se începe magistrala Simfonie a Creației În momentul când Creatorul poruncește ”Fiat lux!” nu era nici soare, nici alți luminători, ca sursă dătătoare de lumină, pentru că toți luminătorii cerului și ai pământului apar abia în zia a patra din săptămâna creației. Deci, spus altfel ”Să fie Iubire!”, să înceapă epopeea descriptivă a Luminii, să se materializeze timpul și spațiul pe temeliile luminii, o spațializare a timpului și oglindirea veșniciei în trecerea temporală a tuturor lucrurilor care vor fi aduse în existență. Putem spune, în sensul acesta, că iubirea prin exprimarea ei nu este ceva ca la gnostici, o emanație a esenței divine, ci iubirea, fiind prin excelență, lumină mai presus de lumină și mai înainte de lumină, ea este și poartă sigiliul primordial, sau ce cuvânt ne-ar trebui?. al ontologicului divin. Când Moise întreabă pe Dumnezeu care e numele Lui, Acesta îi răspunde: ”Eu sunt Cel ce sunt!”. Toată istoria omenească o scriem pe harta verbului ”a avea”. Ea, având temelia pe timp și spațiu, nu poate depăși condiția ei filosofică de ”no end” De aceea, tot ce înțelegem noi prin iubire, e o înțelegere greșită, pentru că iubirea aparține verbului ”A fi!”

Iubirea, fiind ontologică, ”Fiat luxul-ul!” ei este lumină mai presus de lumina pe care noi putem să ne-o închipuim. Iubirea ne transcende în ceea ce suntem ca ființă umană. Înălțimea omului este iubirea. Ce este această taină despre care toată filosofia lumii o numește mister și nu-i găsește firul cu care să o deșire, să o înșire, să o culeagă?

Multe și nenumărate istorii poate povesti mintea omului despre ”trecerea” omului pe pământ dar numai inima, palatul mai presus de ceruri, poate povesti cum sălașul luminii creează pe om în adevărata lui devenire - iubire. Ești om cu atât mai mult cu cât inima ta e lumină și iubire pentru altul. Un filosof evreu Martin Buber a scris o carte extraordinară: ”I and Thou. ” Ce este sinele în adevărata lui țesătură nu putem defini cu ușurință. ”Venindu-și în sine!” Deci, mergând după înțeleapta meditație a lui Buber, nu există om fără sine Sinele este ceeea ce mă caracterizează ca ființă omenească, depășind sfera biologicului, sau zoologicului Sunt eu cu cât mă pot dărui mai mult altuia

O sa vedem aceasta, amintind de una din cele șapte învățături sacre ale nativilor despre respect și simbolul zimbrului Revenim, sinele ca un ”I spre Thou” , se adâncește, se cunoaște, își găsește ancora spre transcendent, numai prin iubirea aproapelui care luminează, ne luminează și ne desăvârșește ca ființă umană. Onticul este lumina care ne înveșnicește firea numai prin trecerea noastră prin celălalt, iar această iubire necondiționată ne poate duce, împreună cu aproapele nostru la ”Thou”, la Dumnezeu, nu o entitate cum o gândeau deiștii, pierdută în afara lumii, ci găsită în căldura inimii: eu-tu-el-noi- Thou = El! O introducere care unora le pare că înconjoară subietul, dar, de fapt, este o temă de caligrafie Despre Iubire, ca despre orice lucru sacru, nu poți scrie oricum, ci din inimă. Etimologic , în ”caligrafie”, găsim pe ”Kalos”, care în greaca veche pe lângă ”frumos, înseamnă și ”cel bun”. ”Frumusețea” ca ”formă” pentru a avea consistență și noimă trebuie neapărat să facă parte din ecuația Binelui suprem, care, nu poate fi decât Iubirea.

Părintele Constantin Galeriu a spus despre minunea Focului divin: „Au așteptat toți, cu focul inimii, să vină focul divin. În cele din urmă, a venit focul divin ca un fulger, ca un trăsnet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfânta Ortodoxie, fraților, că e dreapta mărturisire. Noi n-avem dreptul să judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecătorul nostru, dar ne rugăm să crească toți în dreapta credință, în Ortodoxie. Ea nu a adăugat și nu a știrbit nimic, ci a mărturisit tot așa cum i-a încredințat Mântuitorul, prin Sfinții Apostoli și prin Sfinții Părinți. De aceea, nimic nu-i lipsește Ortodoxiei, decât să fie cunoscută, iubită și traită.”

Focul divin

Teodor Meșină

Spiritualitate

Acad. Dr. Christian W. Schenk (Germania)

Instrucțiuni pentru nebunia sacră – sau: De ce continuăm totuși să scriem

Viața e cel mai bun profesor al omului, nu-i așa? Îți dă lecții fără să ceară onorariu și nici nu acceptă scutiri medicale Oricine a scris vreodată o poezie știe despre ce vorbesc Și dacă n-a scris încă, să aibă puțină răbdare: vine și momentul lor – vine criza existențială, se rupe ceva în interior, și pac! – poezia iese din om ca dintr-o cutie de conserve cu prea multă presiune.

Dar hai s-o spunem pe șleau: creația poetică este, în esență, o formă de tulburare controlată. Nu neapărat periculoasă, dar sigur contagioasă. Freud ar fi zâmbit discret, Jung ar fi notat ceva solemn în jurnalul lui de vise, iar Kubie ar fi dat din cap aprobator, vorbind despre „nevroza creativă” ca despre o formă nobilă de schizofrenie de salon Și, ce să vezi, nu s-ar înșela prea tare

Noi, poeții, trăim într-o transă permanentă: ne trezim la 3 dimineața ca să notăm o metaforă pe marginea bonului de la supermarket, credem că vocea divină ni se strecoară prin vene și ne mână mâna ca un GPS afectiv defect. Și da, când citim peste trei luni ce am scris, nu înțelegem nimic. Uneori, nici după un an. Ne vine să întrebăm: „Cine-a scris prostia asta?” și apoi realizăm: „A, eu eram în extaz liric.”

Procesul? Simplu! Colectivul, epoca, atmosfera, Mercur retrograd – toate se amestecă în subconștientul nostru ca niște DJ entuziaști care pun manele pe Bach Și din toată această amestecătură iese poezia Mai bună, mai proastă, dar întotdeauna „simțită”. Asta până ajungem în faza post-coitum poeticum, unde totul pare mizerabil, lipsit de sens, și ne întrebăm dacă nu ar fi fost mai înțelept să ne facem pantofari. Și atunci apare marea întrebare: de ce scriem? De ce ne batem capul cu cuvintele, când știm că editorii ne privesc ca pe niște moaște mișcătoare, cititorii sunt rari ca dinozaurii vegetarieni, iar cărțile ni le tipărim din banii proprii – pe care nu-i avem, dar pe care îi promitem cu zâmbetul pe buze tipografului? De ce? Pentru că suntem dependenți. Scrisul e drogul nostru, cu toate efectele secundare: exaltare, depresie, sindrom de impostor, gastrită nervoasă și ocazionale crize de geniu. Scriem ca să ne salvăm – de la uitare, de la mediocritate, de la noi înșine. Și dacă în jur totul e marketing, noi suntem romantici incorigibili care visăm la literatură pură în timp ce facem coadă la fonduri europene pentru cultură. Apoi mai e și partea cu recunoștința eternă: îți vine să pupi mâini, să trimiți mii de mailuri în genunchi, doar-doar te publică cineva Dacă reușești să publici, urmează partea cu promovarea: tu, poetul, devii și distribuitor, și PR, și manipulator de social media. Și tot ce primești înapoi este un like de la o mătușă care credea că ai renunțat la poezie prin 1996.

Totuși, ne ținem de scris. De ce? Pentru că e ceva în noi care nu poate sta liniștit. Poate e muza, poate e doar o formă elegantă de nevroză funcțională În orice caz, e ceva ce ne dă sens – chiar și atunci când lumea râde, când salariul nu vine, când cartea rămâne nevândută pe un colț de raft prăfuit într-o librărie unde mai intră doar curierii. Dar, să fim sinceri, e frumos, nu? În ciuda tuturor dificultăților, poezia încă face parte din ceea ce ne salvează ca ființe umane.

Cultura, oricât ar fi de marginalizată, e în continuare o formă de rezistență Scrisul e o încăpățânare nobilă, un refuz tăcut de a deveni simplu consumator de nimic. Noi scriem pentru că altfel ne-am dizolva în banal. Iar dacă mai avem și norocul să găsim un alt nefericit care scrie și el –deja suntem mai puțin singuri. Idealistul e ajutat de destin, curajosul de noroc, iar noi… ne sprijinim pe Dumnezeu și pe o muză capricioasă care vine doar când vrea ea. Și așa, în tăcere și ironie, continuăm să scriem Chiar dacă ne citește doar pisica

P.S. Dacă cineva a reușit să scape vreodată de patima scrisului, să ridice mâna. Noi, ceilalți, o să-l aplaudăm – din rândul întâi al următorului atelier de poezie autofinanțat.

,,Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni, nici, nici...

Unde să se mai găsească urile antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările."

Lilioara Macovei, poetă, romancieră, pictoriță. Fondatoare a două reviste de cultură. Redactor - șef al revistelor.

Exact, unde să se mai adăpostească cele rele, dacă iubirile le mistuie?

Mă uit la mâinile mele și văd asemănarea Este una identică Abia acum constat asta Mi-e dor de celelalte mâini Ale mele sunt învățate cu hârtia și condeiul, ale tale mamă, erau umblate peste tot Miroseau a pământ și apă, a flori și iarbă, a lapte și pâine, a miere și dor. Da, miroseau a dor! Era dorul lor de ale noastre, mâinile ei voiau să ni le atingă pe ale noastre.

Miroseau a mângâiere, a iubire, a îngăduință și erau aspre. Munca i le făcuse așa, dar nu și le ascundea niciodată.

Mi-e tare dor de mâinile tale, mamă!

Erau mâini întinse după mâinile noastre și imediat căușul lor numai bine cuprindea obrajii îmbujorați ai fetelor, inima ei bătea în ritmul nostru și toate cele ce veneau de la ea, era de dragoste adâncă. Mama mea mi-e tare dor de tine!

Când după vreun anume timp mergeam acasă și o îmbrățișam pe mama, toate greutățile se risipeau și ne pătrundea o bucurie ca un fior dulce și cald Ochii ei albaștri și plini de lacrimi ne priveau cu cea mai mare dragoste și copiii din noi primeau darul cum nu se poate explica Mâinile ei ne cuprindeau ca pe două gemene și ne simțeam protejate de toate răutățile lumii.

Cu ce să le asemăn?

Poate cu două petale de iris, că așa le știu când eram mică.

Nu simțeam decât o boare seara înainte de culcare, când ne mângâia frunțile, apoi ne făcea cruce. Era o magie ca să visăm îngerași frumoși și să ne jucăm până în zori cu ei

Mâinile noastre o căutau pe mama în noaptea prea scurtă uneori, o căutau și deodată apărea, ca din vis, ca dintr-o magie. Ne mângâia doar câteva clipe și iarăși porneam la joaca noastră cu îngerașii.

Poate ne vedea ca pe niște mânuțe cu care se lega de rai. Puritatea unui copil leagă orice este frumos și bun. Mi-a venit un miros de pâine coaptă în cuptorul de cărămidă din spatele casei noastre. Doamne, ce miros!

Mâinile mamei mele frământau aluatul alb și frumos și ceea ce ieșea era artă Îi era drag să facă pâine de umplea cuptoarele, plăcinte de zeci de feluri, colaci de toate împletiturile și ce minunat era.

Mâinile mamei mele erau fără măsură de frumoase Florile de cireș sau măr se bucurau și mai

mult când mama le atingea cu cu mâinile și lăudându-le cât de mângâietoare erau, fremătau ca regina nopții în prag de seară. Busuiocul mamei era regele grădinii. Mamă, mi-e tare dor de tine!

Nu știu dacă ți-au fost înghețate mâinile vreodată, căci rar atingeai soba. Tot timpul aveai treabă, tot timpul

Poate țineai soarele în mâini și aveai căldură Doamne, cât ți-aș ține mâinile tale lângă inima mea!

Nu se mai pot întâmpla minuni...

Mâinile tale mamă, erau cărăușe de multe frumoase și toate bune. Știi câte găleți cu apă ai adus acasă la tine? Dar acasă la părinții tăi?

Odată ne spuneai că ai făcut în viața ta tone de pâine. Mi-aduc aminte...

Mâinile tale ne-au îmbăiat, ne-au pus creionul în mână, ne-au scris rugăciuni pe hârtie albă, ne-au scris scrisori, au pus pecete pe fotografii când îți era dor de noi, ne-au mângâiat când eram bolnave, neau atins când eram neastâmpărate, ne-au îmbrățișat, ne-au apărat de vânt și ploi.

Mâinile tale ne-au deschis de atâtea ori ușa. La venirea noastră de departe era bucurie mare, la plecare era plâns și durere.

Mâinile tale au stat împreunate de mii de ori la rugăciunile pentru noi Au atins icoanele cerând cu smerenie sănătate și grija Bunului Dumnezeu pentru noi

Câte lacrimi ai șters cu mâinile, mamă?

Lacrimi de pe obrajii tăi arși de soare...

Te-ai bucurat, ai plâns.

Doamne, câtă putere dai Tu, mamelor!

Câtă trudă pe mâinile tale, mamă!

Mă uit la mâinile mele și văd asemănarea Este una identică Abia acum, constat asta Mi-e dor de celelalte mâini. Ale mele sunt învățate cu hârtia și condeiul, ale tale mamă, erau umblate peste tot. Miroseau a pământ și apă, a flori și iarbă, a lapte și pâine, a miere și dor. Da, miroseau a dor!

Era dorul lor de ale noastre, voiau să ni le atingă. Miroseau a mângâiere, a iubire, a îngăduință și erau aspre

Mi-e tare dor de mâinile tale, mamă!

Mi-e tare dor de tine, de voi, toți!

Altădată eram singură numai noaptea, acum sunt și ziua și mi-e atât de greu, Doamne!

Mi-e tare dor de tine, mi-e tare dor de voi, toți!

Mai ales acum, din nou, de Paști!

Și gândul mă duce la Domnul Iisus Hristos

Două răni adânci făcute de cuie negre în mâini cu care binecuvânta tr vedem și acum Și celelalte răni, of, Doamne!

Străpunse au fost mâinile Lui Iisus Hristos - ca mâinile fiecăruia să se curățească de faptele păcătoase.

Străpunse au fost picioarele Lui Iisus Hristos - ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase Cele cinci răni ale Lui Iisus să te învețe să-ți pironești cele cinci simțuri de Dumnezeul Cel Viu.

Cele cinci răni ale Lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfințit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până până la ultima picătură. Domnul cel făcător de minuni, care a știu a înmulți pâinea și a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulțește neîncetat acest preacurat sânge al Său și prin el hrănește și adapă din mii de altare multe milioane de credincioși Aceasta este Sfânta Împărtășanie

Toate astea și de la mama mea le știu. Mi-e dor de mâinile ei, mi-e dor de toți ai mei plecați în prag de sărbătoare...

Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt

George Roca. Sytney, Australia

Abstract: Evenimentele desfăşurate în cadrul „Anului omagial Ştefan cel Mare şi Sfânt2004”, dau respectul cuvenit împlinirii a unei jumătăţi de mileniu de la trecerea în nefiinţă a marelui voievod. După o domnie de 47 de ani, 2 luni şi trei săptămâni, cel mai eminent conducător al Moldovei se stinge din viaţă la data de 2 iulie 1504. Acesta, pe lângă măreţele sale fapte războinice care au dus la consolidarea statului pe care îl conducea, a încurajat dezvoltarea culturii, a artelor, a arhitecturii, devenind ctitor a peste 44 de lăcaşuri de cult, fiind întrecut doar de Neagoe Basarab (46), după cum ne informează cronicarul Grigore Ureche A mai construit cetăţi, fortificaţii de apărare, case domneşti şi a făcut importante donaţii unor lăcaşe de cult din afara perimetrului naţional. A contribuit la emanciparea condiţiilor de trai a supuşilor săi, câştigând respectul şi iubirea acestora.

1 INTRODUCERE

Ştefan cel Mare a ajuns la conducerea Moldovei la data de 14 aprilie 1457, într-o perioada destul de tulbure, în urma înlăturării de la domnie a lui Petru Aron, cel care închinase ţara cotropitorilor turci prin acceptarea plăţii tributului către Poartă. Integritatea şi supravieţuirea ţării era ameninţată atât pe plan intern, prin dezbinările şi rivalităţile marii boierimi, cât şi pe plan extern prin lupta impusă de puterile vecinePolonia, Ungaria şi Sublima Poarta - pentru dominaţie asupra Moldovei şi stăpânirii zonei Mării Negre De asemenea trebuiau stopate incursiunile popoarelor barbare, venite din est, care ameninţau tot mai des stabilitatea ţării. Moldova, pentru a fi recunoscută şi aliniată celelalte ţări civilizate ale Europei, trebuia să dovedescă că este în stare să îşi consolodeze poziţia ca stat, să îşi păstreze independenţa şi să se integreze în sistemul valorilor europene. Pentru noul domn, devenea imperios, să-şi concentreze atenţia asupra unor obiective precum, modernizarea şi învigorarea ţării, crearea unei armate puternice, dezvoltarea economiei, a comerţului, îmbunătăţirea relaţiilor diplomatice şi construirea unor alianţe durabile cu cât mai multe state. De asemenea, voievodul Ştefan cel Mare, a pus un accent deosebit pe dezvoltarea culturii, arhitecturii şi artelor (încurajând în special pictura religioasă) Istoriografia a deţinut un rol important, în aceea vreme fiind scrise importante istorii ale Moldovei (Cronicile de la Putna şi Bistriţa)

Dezvoltarea arhitecturii a luat un avânt extraordinar, datorită faptului că se cerea o schimbare în arhitectura tradiţională care nu mai satisfăcea cerinţele epocii. Până atunci, aceasta era bazată pe folosirea lemnului ca material de construcţii. Modernizarea a oferit tehnici şi materiale noi, cu o durabilitate mai mare în timp şi cu o ornamentaţie mai plăcută ochiului. De aceea unele construcţii din aceea vreme au ajuns să dăinuie până în zilele noastre şi să devină elemente de istorie vie, mândria patrimoniului naţional românesc, multe dintre acestea figurând pe lista obiectivelor protejate de UNESCO

2. ARHITECTURA EPOCII ŞTEFANIENE

Referindu-mă la acel mult discutat stil al epocii ştefaniene[1] , impus de marele ctitor construcţiilor din perioada domniei sale, putem observa că acesta este un stil specific local, integrat cu subtilitate în arhitectura acelei epocii de medievalitate târzie Cu toate că mă consider un novice în domeniul arhitecturii, aş îndrăzni să numesc arhitectura moldovenească din perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, „arhitectură ştefaniană”, în loc de „arhitectura epocii ştefaniene”. Aş face acest lucru nu numai pentru a aduce un omagiu marelui voievod, ci şi pentru a sublinia importanţa acestuia în istoria arhitecturii româneşti.

Pe parcursul timpului, creaţia arhitecturală a acelor locuri a fost insuficient de cunoscută marelui public consumator de istorie şi de frumos. În ultimele două decenii, însă, s-a pus un accent mai mare pe prezentarea şi integrarea acesteia în tezaurul mondial al monumentelor de valoare artistică unică. Această epocă dezvăluie celui care o cercetează, diferitele sale aspecte de o impresionantă valoare. Este o epocă de modernizare locală, de febrile căutări inovatoare, de integrare în tradiţia şi civilizaţia evului mediu, o epocă în care îşi fac apariţia noi forme, trăsături stilistice şi experienţe constructive nemaiîntâlnite până atunci pe acele meleaguri. Activitatea ctitoricească se afirmă cu precădere printr-un stil în care elementele arhitecturale de influenţă străină se îmbină cu tradiţia autohtonă, rezultând creaţii de o estetică deosebită. Aceste elemente au menirea de a fi ligamente între aceasta şi arhitectura bizantin-orientală sau cea occidentală, aducându-şi aportul chiar şi până în zilele noastre, la promovarea imaginii ţării şi integrarea acesteia în rândul ţărilor civilizate cu bogată tradiţie istorică

Arhitectura epocii ştefaniene poate fi aşezată la loc de cinste alături de alte realizări ale marelui domnitor precum: emanciparea statului moldovenesc, păstrarea independenţei faţă de turci şi câştigarea respectului conducătorilor altor state. Aceste fapte au creat o mai mare stabilitate politică, economică şi au dus la dezvoltarea culturii, artelor şi a infloriri civilizaţiei pe acele meleaguri Nu este de mirare că însuşi personalităţi de seamă ale acelor vremuri l-au admirat şi i-au spus cuvinte de laudă, precum Papa Sixtus al IV-lea, care i-a dat titlul de: „Atlet a lui Cristos”[2] . Toate acestea au dus la obţinerea unor legături puternice, atât cu vecinii cât şi cu ţări europene mai indepărtate geografic, având ca rezultat închegarea a unor bune relaţii diplomatice, de prietenie sau chiar alianţe.

3 CTITORIILE

Majoritatea edificiilor construite în acele vremuri se caracterizează printr-o arhitectură de model popular românesc combinat cu elemente decorative de factură gotică şi bizantină. Marele număr de monumente ridicate, cât şi complexitatea problemelor tehnice şi plastice cu care s-au confruntat constructorii acelor vremi, au făcut să prevaleze priceperea acestora în crearea unui stil propriu, unic, nu numai a acelei zone geografice ci şi a acelei perioade de timp Un exemplu concludent poate fi biserica „Sfântul Gheorghe“ de la Voroneţ, care prin stilul, frumuseţea şi unicitatea sa, încântă privirea. Atunci când a fost descoperită de iubitorii de frumos din occident, pe bună dreptate, a fost numită de aceştia laudativ, „Capela Sixtină a estului” [3] .

În perioada epocii analizate în această lucrare se disting trei segmente ctitoriceşti bineconturate. Acestea sunt:

• construcţii de apărare (cetăţi, turnuri de veghe, etc )

• construcţii religioase (biserici , mânăstiri)

• construcţii rezidenţiale (case domneşti, conace, etc.)

3.1. CONSTRUCŢII DE APĂRARE

Ţara Moldovei a fost întemeiată pe la mijlocul secolului al XIV-lea, prin închegarea unei comuniuni între diferitele grupări de aceeaşi etnie, stabilite în aceeaşi zonă geografică, unite prin legături de neam, limbă sau credinţă. Atât moldovenii din

Ţara de Sus, cât şi maramureşenii lui Dragoş-Vodă (stabiliţi pe văile râurilor Siret, Bahlui, Suceava, Moldova, etc ) organizaţi în mici cnezate, aveau deseori de furcă cu cei care încercau să le cotropească pământurile Aceşti năvălitori veniţi din est, precum tătarii din Hoarda de Aur, treceau râul Nistru şi produceau mari pagube locuitorilor, pustiind satele și înrobind populaţia. Pentru a face faţă acestor invazii, era absolut necesar o unitate a acestor mici formaţiuni statale şi dezvoltarea unei strategii comune de apărare.

Încă din vremea lui Petru Muşat (1374-1391) au fost puse bazele unui sistem defensiv bine organizat, constând din cetăţi solide, construite din piatră Exemple concludente de acest fel sunt cetăţile: Neamţ, Suceava, Ţeţina, care aveau forma unui patrulater, având în colţuri turnuri de observaţie şi atac, după modelul cetăţilor baltice, a căror influenţe au ajuns în Moldova prin relaţiile acesteia cu Marele Cnezat al Lituaniei[4] . Printre primele obiective importante cu care s-a confruntat voievodul Ştefan cel Mare, încă de la inceputul domniei sale, au fost acelea de a consolida şi moderniza apărarea ţării Se cerea neapărat, crearea unui sistem de amenajări cât mai perfecţionat, pentru a putea face faţă tehnicii militare folosită de inamici. In acest sens, s-a pus, în primul rând, un mare accent pe îmbunătăţirea şi dezvoltarea sistemului defensiv al frontierei de răsărit, cu precădere a cetăţilor de pe Nistru, Cetatea Albă (portul Moldovei la mare), Hotin, Soroca, Tighina, pentru a stăvili expansiunile străine, în special a tătarilor. De asemenea, s-a pus un accent deosebit pe construirea sau refacerea unor cetăţi sau curţi fortificate din interiorul ţării precum: Bacău, Baia, Chilia (aceasta a fost reconstruită integral de Ştefan, în 1479, folosindu-se peste 800 de zidari şi 17 000 de ajutoare), Cotnari, Crăciuna (fortificată în 1482 cu scopul asigurării unui avanpost împotriva turcilor), Hârlău, Iaşi, Neamţ (înălţând zidurile de piatră la peste 20 de metri), Orhei, Roman, Siret, Suceava, Ţeţina, Vaslui, etc.

3 2 CONSTRUCŢII RELIGIOASE

Cele mai de seama ctitorii din timpul domniei lui Ştefan cel Mare au fost cele de lăcaşuri sfinte. La început, domnitorul, a avut grijă să refacă principalele mânăstiri ridicate de inaintaşii săi în scaun: Bistriţa, Bohotin, Chiprieni, Dobrovăţ, Humor, Moldoviţa, Neamţ, Probota şi altele, ridicându-le construcţii noi şi oferidu-le danii în sume de bani, moşii, mori, iazuri de peşte, prisăci etc.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea s-au construit peste 44 de lăcaşuri noi de închinare, precum mânăstiri, biserici şi schituri, majoritate după fiecare victorie câştigată împotriva turcilor Dintre cele mai renumite se pot menţiona cele din aşezările: Arbore, Bacău, Baia (Sfântul Gheorghe, numită şi Biserica Albă, ridicată după înfrângerea lui Matei Corvin), Bădeuţi (distrusă de armata austro-ungară în 1917), Bălineşti, Borzeşti (Adormirea Maicii Domnului – din satul unde se zice că ar fi copilărit domnitorul), Botoşani, Chilia, Dorohoi, Huşi (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, rezidită în secolul al XVII), Iaşi, Hârlău, Milişăuţi, Pătrăuţi (lângă Suceava), Piatra Neamţ, Pângăraţi, Popăuţi, Putna (unde se află moaştele domnitorului), Rădăuţi, Războieni, Reuseni (Tăierea Capului Sfântului Ioan botezătorul

jud. Suceava, pe locul unde a fost ucis tatăl său), Siret, Suceava, Tazlău (de lângă Buhuşi), Vaslui, Volovăţ, Voroneţ (biserica Sfântul Gheorghe, a fost construită pe locul fostului schit al călugărului Daniil Sihastru) şi multe altele

Ctitoriile religioase ale domnitorului Ştefan cel Mare, din afara perimetrului naţional moldovenesc, au devenit adevărate simboluri de unitate naţională a acelor vremuri. În Ţara Românească, a construit o biserică la Râmnicu Sărat (Hramul Sfintei Parascheva) şi alte două în Transilvania, la Feleac (Cluj) şi Vad (pe râul Someş), care au devenit şi scaune vlădiceşti. Demn de remarcat este faptul că domnul moldovean a ajutat la refacerea a mai multor aşezăminte bisericeşti aflate sub dominaţie turcească, un exemplu fiind reconstrucţia mânăstirii Zografu de la Muntele Athos Altor mânăstiri atonite[5] , precum Vatoped, Grigoriu, Sf. Pavel şi Costamonid le-a oferit ajutoare substanţiale în bani.

Mânăstirile moldoveneşti erau situate pe domenii vaste care conţineau în afara de pământul arabil, livezi, păşuni, păduri, vii şi sate.

Acestea mai pot fi intâlnite sub denumirea de lavre[6] , denumire preluată de la mânăstirile de mari dimensiuni, apărute mai întâi în Egipt, iar mai apoi în Grecia şi Rusia

O lavră împreună cu chiliile călugărilor care oficiau în cadrul său, formau o mică aşezare rurală.

Datorită expansiunii otomane şi a duşmanilor veniţi din est, acestea erau construite precum alte complexe monastice din toate ţările balcanice, sub forma unor ansambluri fortificate, după modelul celor de la centrul monastic ortodox de la Muntele Athos. Marea majoritate a mânăstirilor, dispuneau de propriul sistem de apărare, fiind inconjurate de ziduri groase de piatră sau cărămidă În mijlocul îngrăditurii era situată biserica, iar pe lângă ziduri (în interior) erau dispuse chiliile călugărilor, depozite, magazii, case de oaspeţi şi locuri de refugiu (adăpostiri) pentru cei din afară în cazul când aceştia ar fi fost ameninţati de primejdii. În Moldova, cetăţile mânăstireşti de zid, sunt înregistrate documentar şi arheologic abia în ultima perioadă a veacului al XV-lea, începând cu 1481, data fortificării Mânăstirii Putna[7]

Bisericile moldoveneşti diferă de cele din Europa de vest datorită faptului că au mai puţine ferestre şi metereze, iar influenţele stilului gotic sunt evidente doar la forma uşilor şi ferestrelor. Datorită pictării pereţilor interiori şi exteriori, acestea se aseamănă foarte mult cu biserici medievale bizantine întâlnite în Grecia, Serbia sau Bulgaria, iar din punct de vedere arhitectural, majoritatea acestor construcţii deţin o formă trifoidală (triconc), specifică şi stilului moldovenesc medieval. Acestea se mai caracterizează şi prin armonie şi eleganţă în proporţii, prin graţioasele turle construite pe naos sau pe pronaos, prin acoperişuri compartimentate, prin sistemul de boltire cu arce piezişe (cunoscut sub denumirea de bolţi moldoveneşti), şi prin folosirea unor sisteme de ornamentare ale faţadelor cu arcarturi suprapuse şi frize compuse din discuri sau butoane de ceramică smălţuită.

În arhitectura creştină, sunt folosite foarte des formele trifoidale, atât la desenul bazei lăcaşului de închinăciune (plan triconc), cât şi la cel al altarelor şi a arcelor trilobate Simbolizând crucea şi Trinitatea[8] , acest stil, care aminteşte de eleganţa frunzei de trifoi, se zice că îşi trage originea tot de la Muntele Athos, a penetrat în Moldova prin Serbia şi Ţara Românească, fără să fie însă, întâlnit prea frecvent în alte părţi ale Greciei. Bisericile construite de Ştefan cel Mare, urmează reguli structurale clasice, având suprafaţele împărţite în secţiuni bine definite:  Advonul (exonartex), sau pridvorul, este spaţiul care precede pronaosul, având caracter introductiv La început acesta era construit sub forma deschisă, delimitat uneori doar de o balustradă (Biserica Curţii, Bălineşti, ctitorită de logofătul Tăutu în 1493), sau de arcade susţinute de stâlpi lemn sau piatră, care mai târziu a luat forma unei incăperi închise, prevăzută cu ferestre. Primul pridvor închis din Moldova a fost construit la biserica mânăstirii Putna.

 Pronaosul (nartex), sau vestibulul, defineşte intrarea Conform regulilor creştine, este situat în partea de vest a clădirii, având forma unei săliţe - vestibul

 Până în secolul al XVI-lea, acesta era separat de sala mare a bisericii, printr-un perete plin, străpuns de o uşă.

 Naosul (nava), este încăperea principală Acesta se evidenţiază deseori, printr-o boltire cu arce frânte sau diagonale (piezişe, apărute în Moldova la 1487) Este compus dintr-o sală având o suprafaţă plană (atribuită credincioşilor în timpul slujbei) şi o parte mai ridicată numită soliu. Pe lângă pereţi sunt situate stranele, unde stau cântăreţii în timpul slujbei. Amvonul (mica tribună destinată preoţilor în timpul predicii) fiind o caracteristică a catolicismului, a apărut la bisericile moldoveneşti, mult mai târziu decât la cele din Transilvania.

 Gropnița și bașca (tainița) Foarte frecvent, în perimetrul dintre naos şi pronaos se poate intâlni o mică încăpere boltită numita gropniţă (camera mormintelor) în care este situat mormântul ctitorului şi a familiei acestuia. Cel mai important monument funerar moldovenesc de stil gotic (înscris pe lista patrimoniului internaţional) este cel al pârcălabului Luca Arbore, din biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” din comuna Arbore, judeţul Suceava Desigur, mormântul domnitorului Ştefan cel Mare, aflat la Putna este apreciat la aceeaşi valoare Ambele morminte se aseamănă, fiind aşezate sub un arcosoliu (o nişă arcată adâncită în grosimea zidului). Prima gropniţă este atestată în 1466, la biserica mânăstirii Putna. Deseori, în zidul adiacent sarcofagului vom observa o scara în spirală care urca la başcă (tainiţă), încăpere foarte mică, secretă, destinată păstrării unor bunuri sau folosită ca refugiu.

 Altarul este orientat spre răsărit, facând parte opusă cu pronaosul Este partea cea mai sacră a bisericii, locul în care preotul săvârşeşte pe Sfânta Masă, misterele Liturghiei şi în primul rând Sfânta Taină a Euharistiei. La început, absida principală (spaţiul altarului), a fost despărţită de naos printr-o balustradă scundă numită cancel (cancellum), preluată de la bazilicile antice, care apoi a fost inlocuită cu tâmpla (templon), o despărţitiră facută din stâlpi sau coloane, între care se puneau draperii Acest fel de despărţire a fost folosit în bisericile moldoveneşti până prin secolul al XV-lea, când a fost înlocuită cu iconostasul, apărut ca o manifestare estetică a despărţiturii şi preluat datorită influenţelor bisericii ruse. Acesta a luat forma unui perete din lemn sculptat, pe care sunt dispuse după un anumit canon, icoanele. Iconostasul este străbătut de trei uşi, una mai mare pe mijoc, numită „uşa împărătescă”, bogat ornamentată, destinată în exclusivitate preoţilor, şi două uşi laterale, “uşile îngereşti”, mai înguste, pentru diaconi.

Frumuseţea şi unicitatea elementelor arhitectonice ale bisericilor moldoveneşti construite în perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, împreună cu picturile murale, cu icoanele, cu bogatele decoraţiuni, cu odoarele pe care le posedau, au dat acestor lăcaşuri de cult o valoare deosebită, inestimabilă, devenind mândria şi o parte importantă a bogăţiei spirituale a poporului român.

3.3. CONSTRUCŢII REZIDENŢIALE

În perioada dezvoltării arhitecturii ştefaniene, alături de construcţiile de apărare şi cele religioase, un rol important l-au avut construcţiile rezidenţiale Acestea se compuneau din curţi şi palate domneşti, reşedinţe nobiliare (atât cele aflate în cetăţile - oraşe cât şi cele situate în mediul rural unde aceştia deţineau moşii), case domneşti şi egumeneşti construite în cadrul imprejmuirilor mânăstireşti, conace şi clădiri din perimetrul urban aparţinând patriciatului orăşenesc, meseriaşilor, negustorilor sau oştenilor de frunte.

Se ştie, printre altele, că în epoca ştefaniană în interiorul ţării au fost refăcute şi modernizate vechile curţi fortificate de la Bacău, Cotnari, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ, Roman, Suceava, precum şi feudele domnitorului din Transilvania, Cetatea de Baltă (judeţul Alba) şi Ciceu (judeţul Bistriţa-Năsăud), primite în dar de la Matei Corvin.

Zonele care cuprindeau satele dispuse în împrejurimile unei cetăţi se numeau ocoale[9] Pe teritoriul dintre Nistru şi Carpaţi, Ştefan cel Mare a pus bazele unei reţele intinse de ocoale. Satele se supuneau regulilor de organizare dictate de cetatea de care aparţineau. Acest fapt a influenţat în mod pozitiv organizarea administrativă, sistematizarea şi arhitectura mediului rural, un exemplu fiind beneficiile pe care le aveau satele prin cunoştinţele obţinute dela cetăţile, mânăstirile şi conacele boiereşti din perimetrul cărora făceau parte

Cercetările arheologice referitoare la construcţiile rezidenţiale din această perioadă, demonstrează faptul că majoritatea acestora nu au dăinuit peste ani, unele fiind afectate de calamităţile vremii sau distruse de invadatori, iar altele reconstruite, relocate sau modernizate parţial sau total. Cronicile vremii păstrează puţine informaţii referitoare la aceste tipuri de construcţii, datorită cărui fapt nu ne putem face o imagine întrutotul a felului cum arătau Există totuşi câteva mărturii, precum, vestitele case domneşti ale lui Ştefan, de lângă biserica „Sfântul Gheorghe” din Hârlău, ruinele curţii feudale de la Reuseni sau faimoasa cramă a domnitorului de la Cotnari (loc unde acesta trăgea din când în când să închine un pahar de vin în cinstea victoriilor de pe câmpul de luptă).

4. CONCLUZII

Ştefan cel Mare a impresionat nu numai oamenii din perioada domniei sale, ci şi pe cei care i-au urmat până în zilele noastre Cronicarul polonez Dlugosz îl elogia prin cuvintele: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic mai prejos ducilor eroici pe care îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită impotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun,înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile” [10]

Dacă analizăm dezvoltarea arhitecturii în epoca ştefaniană, ne dăm seama că în această perioadă au fost folosite, pe lângă forme stilistice autohtone, şi idei novatoare importate din arhitectura baltică, rusească, bizantină şi occidentală. Toţi aceşti factori, având în compoziţie tradiţie, influenţe şi inovaţie, au dus la crearea unui stil propriu moldovenesc, fapt care a reprezentat un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc.

Ştefan cel Mare a fost poate, cel mai prodigios ctitor din istoria poporului poporului român Cu sprijinul şi cheltuiala faimosului domnitor s-au materializat forme artistice majore, precum pictura, sculptura monumentală şi bineânţeles arhitectura. Acestea realizări, împreună cu consolidarea relaţiilor diplomatice cu alte state şi succesul în războaiele duse pentru păstrarea independeţei naţionale, i-au creat acestuia o aureolă de sfânt, o bună faimă, recunoscută însăşi duşmanilor săi, cărora le-a câştigat nu numai teama, ci şi respectul şi admiraţia, înscriind astfel, una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

[1] „Epoca ştefaniană”, după cum o numeşte în scrierile sale academicianul Răzvan Theodorescu

[2] Bulei, Ion, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996, p.42

[3] Rivier, Silvio, The history and art of the Northern Moldavian monasteries in Romania, Emisiunea “Global Village”, SBS Television, Australia, 7 iunie 2004

[4] Drăguţ, Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, (Arhitectură), Editura Vremea, Bucureşti, 2000, p.44

[5]Păcurariu, Mircea, Sfinţii daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p 131

[6] Manea, Mihai, Mic dicţionar de termeni istorici, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p 149

[7] Moisescu, Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, p.19

[8] Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Vol.3(P-Z), Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p.367

[9] Manea, Mihai, Op cit , p 183

[10] Păcurariu, Mircea, Op cit , p 127

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

[1] „Epoca ştefaniană”, după cum o numeşte în scrierile sale academicianul Răzvan Theodorescu

[2] Bulei, Ion, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996, p 42

[3] Rivier, Silvio, The history and art of the Northern Moldavian monasteries in Romania, Emisiunea “Global Village”, SBS Television, Australia, 7 iunie 2004

[4] Drăguţ, Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, (Arhitectură), Editura Vremea, Bucureşti, 2000, p.44

[5]Păcurariu, Mircea, Sfinţii daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p 131

[6] Manea, Mihai, Mic dicţionar de termeni istorici, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p.149

[7] Moisescu, Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, p.19

[8] Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Vol.3(P-Z), Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p 367

[9] Manea, Mihai, Op cit , p 183

[10] Păcurariu, Mircea, Op.cit., p.127

BIBLIOGRAFIE

 BULEI, Ion, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996

 CIOBANU, Radu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Editura Helicon, Timişoara, 1994

 DRĂGUŢ Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2000

 GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

 LĂZĂRESCU, Dan, A , Imaginea poporului român în conştiinţa europeană, Vol III, Editura Cogito, Oradea, 1995

 LECCA, Octav-George, Familii boiereşti române, Editura Libra, Muzeul literaraturii române, Bucureşti, f.a.

 MANEA, Mihai, Mic dicţionar de termeni istorici, Editura All Educational, Bucureşti, 1999

 MOISESCU Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Vol I, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002

 PĂCURARIU Mircea, Sfinţii Daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994

 ŞARAMBEI, Nicolae, RADEŞ, Corneliu, The Illustrated History of the Romanians, Foreign Languages Press Group, Romania, f.a.

 VINTILĂ, Horia, Dicţionarul papilor, Editura Saeculum I O , Bucureşti, 1999

 http://www rotravel com/romania/monasteries

 http://www.geocities.com/paintedchurches

 http://www.lclark.edu/~klaus/Monasteries.htm

Emilia Nemțeanu

Utile

Cum să faci o busolă

1. Așezați un băț de 90 cm pe pământ și puneți o stâncă mică unde cade vârful umbrei.

2. Așteptați zece până la cincisprezece minute și plasați o a doua piatră în punctul în care vârful umbrei s-a deplasat și el.

3. Desenați o linie între cele două puncte Aceasta este o linie est-vest

4.Așezați vârful piciorului stâng pe prima stâncă și vârful piciorului drept pe a doua stâncă; acum vei fi orientat spre nord.

Oriunde pe Pământ, primul semn de umbră este vest, iar al doilea este est.

Rețete: băuturi și dulciuri

Prepararea coniacului de casă

Ingrediente:

• 1 litru de vin roșu bun și robust (preferabil cu o concentrație mare de alcool) vin direct de la producător Vin curat, fără chimicale

• 200g de zahăr brun

• Coaja rasă de la o lămâie și o portocală

• 1 baton de scorțișoară

• 3 cuisoare

• O bucățică mică de ghimbir proaspăt (opțional)

• 1 vârf de cuțit de nucșoară măcinată

Instrucțiuni:

1. Într-o cratiță mare sau o oală, combinați vinul roșu cu zahărul brun și aromele: coaja de lămâie și portocală, scorțișoara, cuisoarele și, dacă doriți, ghimbirul proaspăt ras și nucșoara măcinată.

2. Puneți cratița pe foc mediu și încălziți amestecul până când zahărul se dizolvă complet, amestecând din când în când Nu lăsați amestecul să fiarbă

3. După ce zahărul s-a dizolvat, acoperiți cratița și lăsați amestecul să se răcească complet la temperatura camerei. Lăsarea aromei să se infuzeze în vin este crucială pentru a obține un coniac delicios.

4. După ce amestecul s-a răcit complet, transferați-l într-o sticlă de sticlă sau într-un recipient etanș și păstrați-l într-un loc întunecat și răcoros pentru o perioadă de cel puțin o săptămână, dar ideal ar fi să lăsați să se maturizeze timp de cel puțin o lună Cu cât sticla stă mai mult, cu atât aromele se vor amesteca mai bine și coniacul va deveni mai fin și mai echilibrat.

5. După perioada de maturizare, coniacul de casă este gata de servit! Turnați-l în pahare mici și savurați-l cu plăcere alături de prieteni sau familie.

Acest coniac de casă simplu și delicios este perfect pentru a vă bucura de o aromă rafinată și un gust bogat, fără a fi nevoie să cheltuiți o avere pe o sticlă de brand Savurați-l cu moderație și bucurațivă de fructul muncii voastre!

Cornelia Tomescu

Note de călătorii

Palais de Justice

Miriam Nadia Dabau. Franța

Am ales o dimineață perfectă (de fapt, perfecțiune nu există) cu miros de septembrie, cu frunze împrăștiate pe jos cu fețe grăbite, cu guri de metrou așteptând „să înghită tot ce se poate numii grabă”, câte un muc de țigară aruncat neglijent și oameni, căci despre ei este vorba

În traseul meu m-am oprit o clipă acolo unde cu câteva zile în urmă, a avut loc sinistrul atentat la Charlie Hebdo, atât de devastat de atacurile teroriste scriind istorie în analele Franței si nu numai...

În mintea mea am încercat să fac lumină, să știu de ce există ură, crimă si indiferență. Apatia este sentimentul caracteristic zilelor noastre și poate chiar nu se poate face nimic.

După acest gust amar cu lumânări si flori pe trotuar, am ales frumusețea ce cuprinde ochii prin creația a tot ce oferă natura si omul: Palais de Justice, pentru că dreptatea ar trebui să înceapă de aici

Palatul de Justiție își dezvăluie grandoarea văzut dinspre Rue de Lutece, acolo unde se află și stația de metrou Cite.

În 2018 este preconizată mutarea Palatului de Justiție într-o nouă clădire, special construită în acest scop. Proiectul acestui nou edificiu a fost expus chiar în Sala pașilor pierduți din actualul Palat al Justiției Noul sediu este o clădire tip zgârie-nori, având jumătate din înălțimea Turnului Eiffel și fiind amplasată în Batignoles, aproape de Porte Clichy Acest nou edificiu îl are ca arhitect pe Renzo Piano, cel care în 1977 se evidenția ca autor al Centrului Pompidou din capitala franceză.

Palatul de Justiție din I-le de la Cite se află pe locul unui fost palat regal, din care se mai păstrează Conciergerie și Saint Chapelle. Fațada în stil neo-clasic, cu colonade, a fost reconstruită între anii 1783 și 1786, poarta monumentală din fier forjat fiind realizată în anul 1776. În acest palat a fost condamnată Maria Antoaneta, după Revoluția franceză Celula în care s-a aflat aceasta nu se mai păstrează, fiind amenajată o replică (sursă internet )

De departe Sena atât de frumoasă și grandioasă parcă oferă protecție acestor clădiri pe care mintea și mâna omului le-a construit atât de frumos.

Da, bună dimineața OMULE, ORICINE AI FI ȘI TU FRUMOASÅ SENA!... ȘI CÂTE FRUMUSEȚI MAI ASCUNZI PARIS

Artă sacră

Dorin Macovei

Dr. Arte Vizuale

Născut în 16 martie 1961, Iași.

Absolvent al Liceului de Artă, Bacău, promoția 1980, la secția Pictură, clasa prof. pictor Gheorghe Velea.

Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, Universitatea ,,Al I Cuza”, Iași, profilul-Artă Sacră, secția Pictură

Bisericească, anul 2009.

Master–specializarea: Patrimoniu Cultural, Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Iași. Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Staniloae”, absolvent în anul 2011. Doctor în Istoria Artei al Universității de Arte și Design ,,George Enescu" Iași, 2016, cu Magna cum Laude

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Bacău, din 09.04.2016, secţia Artă Plastică Religioasă şi Restaurare.

Participant la expoziții și tabere de creație ale UAP- Filiala Bacău.

Participări la expoziții de grup sau colective în țară și străinătate

2024 Participat la Expoziția de artă vizuală ,,Poezie și pâine", Galeria de artă ABSIDA, Iași, 25 martie-14 aprilie 2024.

2024 Participat la Expoziția de pictură ,,Generații, generatii…" la Galeriile ,,Alfa" Bacău, 26 ianuarie

2024 Participat la Salonul anual national al profesorilor de arte vizuale din România, ediția a XXIII-a,Iași, Galeriile ,,Th.Pallady", perioada expozițională 1-10 ianuarie 2024

2023 Participat la Salonul anual national al profesorilor de arte vizuale din România, ediția a XXII-a,Iași, Galeriile ,,Th. Pallady" perioada expozițională 21-31 decembrie 2023.

2023-2024 Anuala UAP- Filiala Bacău-2023, 22 decembrie-20 ianuarie 2024, Galeriile ,,Frunzetti", Bacău 2023 Participant la Saloanele Moldovei, ediția a XXXIII-a, sub patronajul Ministerului Culturii al Republicii Moldova

2023 Participat la Expoziția de Artă Plastică Contemporană și Șezătoare Tradițională ,,Ziua InternaționalăIei", Ediția a III-a -23 iunie 2023, la Școala Populară de Arte și Meserii,, Ion Ghelu Destelnica" 2023 Expoziție de pictură, grafică, sculptură ,, Maeștri și discopoli" la Casa de cultură ,,Elisabeta Bostan"Buhuși, 1 iunie 2023

2023 Participare la expoziția de pictură ,,Paște binecuvântat", la Școala Populară de Arte și Meserii Bacău, perioada 11 aprilie-16 mai 2023

2023 Expoziția ,,Maeștri și discipoli", 11.03.2023, Casa de Cultură ,,Elisabeta Bostan"- Buhuși

2022 Anuala Artiștilor plastici 2022, ,,Galeriile Frunzetti", 22 decembrie 2022- februarie 2023.

2022 Anuala UAPR-Filiala Bacău, Galeria Frunzetti, 22 decembrie

2022 Expoziția ,,Maeștri și discipoli", Școala Populară de Arte și Meserii, Bacău, 19 decembrie

2022 Expoziția ,,Generații…Generații", la Galeriile ,,Alfa" Bacău,

Recenzii

Timpul regăsirii istoriei

Steliana Duliu-Bajdechi este cunoscută, în special în Dobrogea, ca jurnalist multi-media, cu decenii de activitate în cadrul Studioului Regional Radio România Constanța, realizator de excepție al Radiodifuziunii Române. A absolvit Institutul Politehnic București și Facultatea de Comunicare și Relații Publice, fiind master în Studii culturale.

După volumul de studii istorice intitulat "Drumuri sub cenușă România și Grecia între 19441949", publicat la Editura „Dobrogea” din Constanța, în 2009, a publicat un roman istoric, de aventuri, în anul 2018, la Editura Eikon – "Timpul regăsirii. Fiii Avdellei". Am înțeles că va avea și o continuare, pe care abia o aștept, autoarea dorind să scrie o trilogie, aducând povestea generațiilor până în prezent.

Romanul începe cu un Cuvânt de bună-credință al autoarei către cititori. Postfața este semnată de lector universitar dr Maria Pariza de la Universitatea OVIDIUS din Constanța De asemenea, sunt prezentate referințe critice semnate de doamna Emilia Dabu, președintele Clubului Artelor SOLTERIS Mangalia, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Coperta 4 cuprinde o prezentare pe scurt a autoarei.

Ilustrațiile de pe copertă și din interiorul cărții – sunt mai multe tablouri din viața aromânilor, redate în alb-negru cu o atenție deosebită la detalii – aparțin domnului Vasilică Lazăr

Avdella este un sat din Grecia, populat în majoritate de aromâni, situat în regiunea Macedonia de Vest, în munții Pind, nu departe de Grevena. Celebrii Frați Manakia, pionierii fotografiei și ai producătorilor de film din Balcani, s-au născut aici, ca și numeroși alți oameni de cultură aromâni. Întemeietorii satului au fost păstori aromâni cu turme multe, păscute vara pe munte, sus, în jurul Avdellei, și care coborau la câmpie, la iernat. Aceștia își găsiseră adăpost aici după arderea orașului Moscopole, în anul 1788, de către trupele lui Ali Pașa din Ianina

Cartea are o tentă autobiografică, începând cu o amintire din copilăria autoarei, cu bunicul, originar din Avdella, care le povestește nepoților că ei sunt aromâni și ce înseamnă aceasta. Mai departe, urcă spre izvoarele neamului, spre familiile preotului Dimitraki Papalexi, tatăl Marușei, și a negustorului Nikulaki Dokou, tatăl prietenei ei Katina, spre haiducul Ianuli Douli și negustorul Steryiu Aroșu, ale cărui caravane de catâri au ajuns până în Imperiul Austriac Este o ficțiune, desigur, însă bazată atât pe povești de familie, cât și pe documente istorice care, dacă nu făceau referire la personajele principale, arătau clar vâltorile istorice printre care au trebuit să navigheze acestea

Romanul acoperă, în 238 de pagini, aproximativ, perioada 1800-1835, cu o privire în urmă până prin 1760, la furtunile armate abătute peste cetatea Moscopole. Printre paginile de aventuri vibrante ale istoriei menționate în carte amintim balonul dirijabil de la Ianina, gruparea revoluționară Eteria, în componența căreia erau mulți aromâni, numele lor rămânând în pomelnicele eroilor jertfiți pentru libertate, ajutorul dat de istoricul Pierre Ruffin cauzei Eteriei, adunarea armatolilor din insula Santa Maura, campaniile lui Napoleon Bonaparte și revoluția franceză din iulie 1830 și altele. De asemenea, autoarea descrie cu măiestrie tradițiile aromâne de Sfântul Gheorghe, de Crăciun, de Bobotează, de logodnă, de nuntă, colinde, cântece și dansuri specifice.

Marina Costa

Citim cu plăcere, în paginile acestuia, povești de dragoste și de spionaj, lupte haiducești și aventuri de tot felul. Dialogurile sunt vii, narațiunea are miez, creionând cu succes atât tabloul vieții din Pind, cât și din Europa occidentală a acelor vremuri. Dau un citat despre dansul meu preferat:

„Trăiau odinioară, pe vremea stăpânitorilor turci, pe piscurile înalte ale Munților Pind, mai mulți păstori, care vorbeau o limbă diferită de limbile greacă sau turcă pe care le auzeau în satele de la câmpie. Conducătorii lor se numeau celnici și aveau nenumărate turme de oi Oamenii aceștia trăiau acolo de pe vremea Imperiului Roman…Fiecare, pe câte un versant de munte. Vara, urcau aproape de cele mai înalte vârfuri, iarna coborau către șes, acolo unde îi așteptau bătrânii, femeile și copiii Tinerii stăteau pe lângă ei, gata să învețe din povețele lor, din experiența lor. Erau viteji și iubeau libertatea.

Într-o zi de vară, un tânăr păstor, pe nume Steryiu, porni să coboare muntele Avea de trecut peste o punte și pe un drum foarte pietros și se grăbea. Urma să se întâlnească cu alt armân, să strângă turmele și să le dirijeze spre un alt versant

Deodată, exact în locul în care începea cărarea îngustă, îi apăru în față un turc. Purta veșminte alese, semn că nu era vreun sărăntoc și avea la brâu un iatagan mare Părea ușor dezorientat, se rătăcise probabil de ceata lui de arnăuți, dar atitudinea îi rămăsese sfidătoare.

- Vlahule, închină-te în faţa mea, eu îţi sunt stăpânul!

Steryiu era greu de supus; mândru și neînfricat sfida pe oricine și orice încercare de a-l umili. Așa că se înclină, dar în sens invers, adică, lăsându-se pe spate! - Vlahule, cum îndrăznești, nu vezi că ești un biet păstor, cu haine și încălțări prăfuite?!” Ce s-a întâmplat mai departe și cine era Steryiu, veți afla citind cartea

Dacă nu știați nimic despre aromâni, îi descoperiți acum, și veți dori să știți mai multe. Dacă ați auzit măcar de Ali Pașa din Ianina, îl veți găsi pomenit între paginile cărții Iar dacă cunoașteți mai multe despre acest popor de la răscrucile istoriei, sau faceți parte dintre ei, veți percepe cartea altfel, printr-o lentilă de nostalgie și amintiri proprii, dar cu atât mai interesantă Poate veți dori să faceți o călătorie prin Balcani, pe urmele lor, să vedeți dacă a mai rămas ceva din suflul vitejesc de odinioară…

Vă recomand romanul "Timpul regăsirii Fiii Avdellei" cu drag! Felicitări autoarei și așteptăm continuarea!

U M O R

Orice om are un orizont intelectual; când acest orizont se îngustează el atinge dimensiunile unui punct, şi atunci respectivul spune: „Acesta este punctul meu de vedere”.

El si Ea, pe canapea:

Ea: Ce faci ?

El: Ma gandeam ! Tu ?

Ea: Si eu ma gandesc !... Tu la ce te gandesti ?

El: La ce te gandesti si tu !

Ea: Să-ți fie rușine !

Vine Ion acasa fericit si multumit de sine:

Ion: Tu, Marie, am facut o afacere buna.

Maria: Ce afacere, mai Ioane?

Ion: Tu, Marie, mi-am luat garaj.

Maria: Mai Ioane, eu nu vreau sa te contrazic, dar...

Ion: Taci din gura ca e garaj din caramida, are incalzire, apa, tot ce trebuie.

Maria: Ma Ioane, eu nu vreau sa te contrazic, dar...

Ion: Taci, tu, ca l-am luat si ieftin.

Maria: Ma, Ioane, eu nu vreau sa te contrazic, dar noi nu avem masina.

Ion: Taci, tu, din gura. Eu ti-am zis tie ceva cand ti-ai luat sutien?

Pleaca sotul in alta camera cu mobilul in buzunar.

Scoate mobilul si suna. Sotia ridica receptorul.

Sotul: - Scumpo, te iubesc... Apoi inchide receptorul. Se intoarce si intreaba:- Cine a sunat? - Nimeni... o prietena...

I:-Cum e viata unui barbat fara nevasta?

R:-Mai ieftina!

Un fizician îi spune sotiei sale:

- Draga mea, esti din ce în ce mai atragatoare!

- Aiurezi! Tu nu vezi cât m-am îngrasat?!

- Pai, tocmai! Cu cât creste masa, creste si forta de atractie...

O fetita o intreaba pe mama sa:

- Mama, de ce tata e asa de chel?

- Deoarece are multa minte.

- Dar de ce tu ai asa de mult par pe cap?

- Mananca si taci!

Carmen Dăbuleanu

In memoriam

Constantin Brâncuși

Articol scris de Lilioara Macovei

Motto: „Eu nu creez păsări, ci zboruri”

Lilioara Macovei, poetă, romancieră, pictoriță. Fondatoare a două reviste de cultură. Redactorșef al revistelor.

.

Născut la 19 februarie 1876, în Hobița, Gorj, Constantin Brâncuși există în istorie drept unul dintre cei mai mari sculptori ai omenirii din toate timpurile

Operele create de al nostru Brâncuși sunt în continuare apreciate în întreaga lume

El a fost sculptorul cu deosebite contribuții care au înnoit limbajul și viziunile plastice în sculptura contemporană.

Operele sale sunt caracterizate ,,de simplitate și surprind esența diferitelor forme organice din natură "

Brâncuși s-a inspirat din arta populară și viața de la țară, pe care le cunoștea atât de bine, preluând din ele acea minunată simplitate și dragostea pentru natură. Toate aceste lucruri se văd, se reflectă în lucrările sale din Târgu-Jiu.

Sculpturi precum: Sărutul, Pasărea în văzduh, Domnișoara Pogany, Muza Adormită, Cumințenia pământului, i-au adus lui Constantin Brâncuși un renume mondial, fiind apreciat mai ales în Franța Expozițiile sale din Statele Unite, Franța, Elveția, Olanda, Anglia și România i-au adus faimă mondială.

Despre genialul sculptor, se poate spune că, prin vasta sa operă, începând cu Sărutul din 1907 şi cu prima Coloană nesfârşită din 1918, din lemn de stejar, a fost primul care s-a ocupat de studiul semnelor, al iubirii din arta modernă care a ştiut cum să transforme semnele arbitrare în simboluri consacrate.

După Constantin Brâncuşi, toată arta modernă a explodat Coloana infinită, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Domnişoara Pogany şi cele 49 de Păsări Măiastre – aceste simboluri deja consacrate – au spulberat întraga artă modernă într-un ocean de al elementelor primordiale ale pământului (aer, apă, foc).

Opera marelui sculptor Constantin Brâncuși a transformat cele mai frumoase concepte în cele mai pure și diverse forme, îndrăgite de întreaga lume

Brâncuși a căutat o expresie pură a subiectului prin reducerea formei pentru a atinge ceea ce el a numit „esența cosmică a materiei”. El a explicat că „nu forma exterioară este reală, ci esența lucrurilor. Pornind de la acest adevăr, este imposibil pentru cineva să exprime ceva real, imitând suprafața lucrurilor.” Constantin Brâncuși nu a creat păsări, ci zboruri. ,,O barbă albă de chinez, o cămaşă tot albă, o tichie, sandale, un brâu din piele, o faţă roşcovană, luminată de razele soarelui şi înfrumuseţată de trecerea anilor, buze groase care vibrează la fiecare respiraţie, el absoarbe frumuseţea care îl înconjoară, frumuseţea creată de propriile sale mâini ”, îşi aduce aminte Robert Payne despre Brâncuşi.

Iată ce trebuie să se știe despre opera lui Brâncuşi:

,,Capul lui Laocoon" realizat din pământ, i-a adus lui Brâncuși o medalie de bronz în 1900, în cadrul unui concurs organizat la Școala națională de arte frumoase din București. (sursa: agerpres) ,,Bustul lui Carol Davila" (1903-1912).

Prima lucrare la comandă pentru Brâncuși a fost bustul lui Carol Davila Începută în 1903, aceasta sa turnat în bronz abia prin 1913

Sărutul, 1907-1908

În 1907 apare lucrarea prin care Brâncuși își va afirma autonomia artistică. Aceasta se intitulează ,,Sărutul"și este executată prin tehnica tăierii directe.

De menționat că o versiune mai mare (90 cm) a ,,Sărutului", realizată în 1910 ,este unul dintre monumentele funerare din cimitirul Montparnasse din Paris, Franța, dedicat unei tinere originare din Kiev / Kyiv, pe nume Tatiana Rachewskaia. ,,Cumințenia Pământului" / La Sagesse de la Terre, 1908.

În 1908, Brâncuși realizează lucrarea ,,Cumințenia Pământului", care a fost expusă în 1910 la București.

,,La Muse endormie I", 1909-1910

,,Muza adormită" reprezintă începutul acelei etape care îl va duce treptat spre distilarea formei și sentimentelor.

,,La Muse endormie I” a fost una dintre cele cinci lucrări selectate și aduse la New York de organizatorii Armory Show în 1913.

În 1909, Brâncuși a creat prima ,,La muse endormie” din marmură, care se află acum la Muzeul Hirshorn și Grădina Sculpturilor din Washington, D C ”, spune Anika Guntrum, specialistă Christie’s ‘Din această marmură a realizat un mulaj din ipsos, din care a turnat apoi șase bronzuri. […]” ,,Măiastra", 1910-1918.

,,Măiastra"este o serie de treizeci de sculpturi de păsări în bronz și în marmură realizate de Constantin Brâncuși între anii 1910-1918. Dintre aceste sculpturi, opt versiuni ale lucrării ,,Maiastra"au fost identificate și localizate – trei din marmură, și cinci din bronz, ,,Mademoiselle Pogany", 1912

Este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale artistului. Aceasta reprezintă un simbol național al artei moderne românești.

Lucrarea aceasta, recunoscută mondial, are ca referințe fotografia tinerei Margit Pogany și autoportretul realizat de aceasta În ambele, se observă capul minion dominat de coafura austeră reliefate de ochii mari și profunzi ,,Coloana fără sfârșit", lemn, 1918.

Doi ani mai târziu apare în lemn de stejar prima versiune a Coloanei fără sfârșit / Endless Column. Aceasta a fost alcătuită din elementele care reprezenintă misterioase trunchiuri de piramidă suprapuse.

Despre restul lucrărilor, puteți afla voi, dragi iubitori ai artei lui Constantin Brâncuşi.

Constantin Brâncuși este sculptorul sufletului românesc, asta trebuie să o ținem minte

Marele Constantin Brâncuşi, românul revendicat de francezi, se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasee din Paris. Atelierul său este găzduit integral de către Muzeul de Artă Modernă din Paris.

Constantin Brâncuși este de departe cel mai bine vândut artist român – este situat pe locul 4 în cadrul unui clasament ,,Artmark" al celor mai bine vândute opere de artă din toate timpurile, el este surclasat doar de Giacometti, Modigliani și Matisse, fiind în același timp mai bine clasat decât celebrul Picasso.

Prof. Silvia Bodea Sălăjan

Încă

o șansă

Pașii ei nu se auzeau pe coridorul mărginit de scaune cu rotile și de tărgi. Părea că pășește pe un covor de vată iar asta îi provoca un dezechilibru, încât a trebuit să se sprijine de canatul ușilor de la saloanele pe lângă care trecea A ajuns în fața cabinetului și a ezitat pentru un moment Dintotdeauna a avut o anumită reținere în relațiile cu medicii. Poate că i se păreau atât de detașați sau poate că aroganța unora îi crea o stare de disconfort greu de descris. Acum frica era dublată de faptul că ar putea primi o veste definitivă, o veste ce-i desființa credința și dorința de a petrece încă un timp cu cei dragi. Nu, nu va fi așa, își spunea în gând și deoadată i-au venit în minte câteva cuvinte dintr-un Psalm:” cădea-vor o mie de-a dreapta mea dar de mine nu se va apropia!” Asta îi dăduse o putere, pe care nu bănuia că ar fi avut-o stocată pe undeva, prin misterul ființei sale A ridicat privirea repetând că trebuie să-și înfrângă toate aceste temeri și să intre.

Cabinetul minuscul avea un aer rece, neprimitor. Doctorul, pe care-l credea impunător ca statură, era un om de înălțimea ei, suplu, destul de palid încât să dea impresia că ori este bolnav, ori este foarte obosit Ea a salutat și a întins mâna, dar el s-a dat un pas în spate speriat, făcând un gest de apărare Această atitudine a alarmat-o pe moment, pentru că nu știa ce să înțeleagă El i s-a adresat foarte politicos, fără să o poftească să se așeze pe scaunul ce se afla în fața mesei lui de birou.

- V-am chemat să vă spun că am făcut tot ce am putut, ca să-i salvăm piciorul. Nu s-a putut. A făcut septicemie iar asta, cred că știți că este o situație foarte, foarte gravă. Nu știu dacă se mai poate face ceva.

- Dar o intervenție chirurgicală, chiar dacă renunțăm la picior, nu l-ar salva?

- De unde să știu eu? A ridicat medicul din umeri

- Păi, sunteți medic! Îngaimă ea uimită de propriile-i vorbe ce-i sfredeleau sufletul. Dacă dumneavoastră nu știți, atunci, cine să știe?

- Dacă insistați îl operez, decide el sec.

- Păi, dacă nu-l operați, moare Nu? Da, dar și dacă-l operez, moare pe masa de operație!

- Nu! Nu! A strigat ea Are o șansă! Poate că asta este șansa lui Dacă nu-l operați nu-i oferiți această șansă! Trage aer în piept ca să prindă putere, dar puterile au părăsi-o definitiv , așa că șoptește, ținându-se de masa de birou:”Vai, mi-e rău!” Nu-și mai poate controla echilibrul simțind că toată camera aceea albă o sufocă, iar podelele îi fug de sub picioare.

- Poftim! Arată doctorul cu mâna spre ea, vorbind cu un personaj imaginar. Vă este rău!!! De ce vă este rău? Vă credeți nemuritori? Am spus că-l voi opera astăzi Fără să mai spună ceva ea a ieșit din cabinet împleticindu-se , s-a uitat în dreapta și în stânga neștiind în ce parte să o ia. O asistentă foarte tânără și-a dat seama în ce situație se află, așa că a venit lângă ea,a luat-o de braț și a condus-o în salonul asistentelor, i-a luat repede tensiunea și i-a pus o tabletă sub limbă, repetând:” Va fi bine! O să fie bine!” Nici n-a apucat să ajungă în salon , ca să-i spună soțului ei că va fi salvat prin această intervenție chirurgicală, că pe coridor s-a auzit uruitul unei tărgi A ieșit precipitată și a văzut că pe targa respectivă era soțul ei ” Îl ducem în sala de operație!”i-a șoptit un brancardier. Ea s-a apropiat de targă și i-a șters ușor fruntea cu palma umedă de trăiri lăuntrice extreme: - Te aștept aici, dragul meu! Va fi perfect! Va fi foarte bine! Îți promit!

Prin minte i-a fulgerat ideea că de un timp făcea promisiuni ale căror împliniri îi depășeau puterile, și totuși, promitea în continuare. Se cutremură amintindu-și că în Psalmi de foarte multe ori i se fac promisiuni lui Dumnezeu, urmate de cuvintele:” îmi voi onora juruințele!”

Targa s-a îndepărtat iar ea a rămas cu mâinile ridicate, urmărind intrarea în lift Nu știa unde este sala de operație și asta o neliniștea cumplit Ar fi vrut să primească o tabletă și să doarmă, să devină inconștientă, timp de trei ore, cât i s-a spus că va dura operația. Ce să facă în acest răstimp? Cum va suporta trecerea celor trei ore? Numai Dumnezeu știa! Iată că dimensiunea timpului este percepută de fiecare dintre noi în funcție de intensitatea trăirilor noastre. Acum timpul se scurgea dens și încet, ca mierea. Alteori trecea cu viteza fulgerului și avea acut senzația că nici nu a apucat să-l trăiască. S-a așezat pe o băncuță din fața liftului și a început să se roage La un moment dat a avut în fața ochilor minții o imagine uluitoare Îl vedea pe soțul ei pe un pat alb și din piciorul bolnav a ieșit un roi de insecte negre, ca un jet ce nu putea fi stăvilit. A deschis ochii și în momentul acela a fost sigură că Dumnezeu l-a salvat de data aceasta!

Patriotismul

Teodor Meșină

Demnitatea se diluează în orgoliul exacerbat. Mulți cred că e suficient să trâmbițezi „patriotismul” ca unicitate a buchii strămoșești, dar, din păcate, nu pot să facă diferență între crucea Galileeanului și crucea căruței Din păcate, s-a demonetizat cuvântul „patriot” Cel mai jalnic lucru este patriotismul fanatic fiindcă nu dă nici un sens și nu face loc altor manifestări umane, sociale sau culturale. Patriotismul dă sens și importanței existenței individuale. Pentru a fi patriot, trebuie să să știi care sunt valorile țării, să ai grijă de ele, fără a fi ofensator la adresa altora „Patriotismul nu este doar un cuvânt rostit cu buzele!” (Eminescu) Patriotismul e diferit de naționalism Naționalismul se referă la popor, fiind bazat pe apărarea și promovarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale. Pornind de la ideile naționaliste, riscăm să ajungem la promovarea izolării și a curentelor – uneori chiar de ură. Patriotismul nu cuprinde poporul în sfera sa de definire. Patriotismul transcende politicul, apartenențele etnice... Prin patriotism se definește legătura emoțională față de țară.

Cuvinte călătoare

Derbedeu, mișto, ticălos și alcool

Orice limbă este un sistem dinamic.

Unele cuvinte dispar, datorită dispariției adevărurilor care fac obiectul enunțării definiției. Enunțarea, sintetic, a totalității notelor caracteristice (unui obiect, fenomen, activitate...) nemaifiind necesară

Lexicul se poate mării și prin calcurile lingvistice, limba evoluează, dar, atenție, nu toate sunt necesare, nu definesc un termen inexistent, apar din snobism.

Uneori, poate apărea lărgirea, micșorarea sau denaturarea sensului unui cuvânt.

Sunt cuvinte care, pe parcursul lor, până pătrund în lexicul nostru, uneori, își schimbă semantica.

Derbedeu vine din persană prin filiera turcă. În persană era un cuvânt compus: „der – beder” care se traduce prin: „din poartă în poartă” În turcă: „derbeder, der – be – der ”

O interpretare mai acribioasă ar traduce prin „cerșetor” nu de „vagabond”

Cuvântul „mișto” vine de la cuvântul german: „mit stock” care se traduce prin: „cu baston”. Pe vremuri, „bonjuriștii”, nu erau șmeheri pentru că purtau baston. („Schmecker” vine din germană și înseamnă: „persoană cu gust rafinat”). Erau snobi. Bastonul era de bonton, era recuzita celor din societatea aleasă Vorbirea la mișto poate să însemne o vorbire pretențioasă, cu multe cuvinte rar folosite, care nu e pe înțelesul omului simplu

Cuvântul „ticălos ” este un adjectiv care se referă la oamenii ce comit fapte reprobabile. Vine din greacă: „ti kalos” care se traduce prin „ce frumos”. Comercianții greci atrăgeau cumpărătorii, arătând spre postavurile de pe tarabă, spunând: „ti kalos”. Oamenii, nemulțumiți de marfa cumpărată, au început să vehiculeze vorbele: „nu te mai duce la tikalos ăia!” cu timpul a devenit „ticăloșii ăia!”

Alcoolul

Din arabul al -kohul , al -kuhul sau al-ghawl , care înseamnă „compus fin folosit pentru machiajul obținut prin distilare”.

Se presupune că această tehnică (a distilării) a fost creată de egipteni. „kohl” era numele pudrei fine (obținute prin distilarea mineralului antimoniu) pe care o foloseau femeile pentru a-și face ochii.

În spaniolă a fost adaptat ca „kohl” Apare și în Biblie, Iezechiel 23:40, în ebraică, apare termenul „kāḥal”.

În 1540 (începutul secolului al XV-lea) alcofol, „pulbere fină produsă prin sublimare”. În latina medievală alcohol „minereu pulbere de antimoniu”, din arabă al -kuhul „kohl” (al-este articolul hotărât), pulberea fină metalică folosită pentru a întuneca pleoapele, din kahala „a păta, a picta”.

Fardul și băutura alcoolică, au în comun nu numai distilarea ci și amețirea unor bărbați

Alexandru Cociorva

Al. Florin Țene

Alianţa discretă şi fecundă dintre poezie şi filozofie

Președintele național al Ligii Scriitorilor Români

Membru al Academiei Americană Română de Artă și Știință. Membru UZP. Promotor al culturii române. Poet. Prozator, eseist, dramaturg, ziarist, filosof și critic literar.

Relaţiile între Poezie şi Filosofie îi preocupă foarte mult pe filosofi, poeţi şi pe esteticieni, încercând să descopere aderenţele ori inaderenţele organice pe care le trezesc cele două, poezia ca artă şi filosofia ca ştiinţă, răsunetul lăuntric oricat de indepărtat ale acestora 130 Tudor Vianu în „Filosofie şi poezie”, prima ediţie din 1937, scria: „…Evident, ca întotdeauna în astfel de cercetări, partea de ipoteze şi de experienţe personale este destul de întinsă Dar dacă, pe baza lor, cercetarea de faţă a putut câştiga noţiuni mai precise în judecata mai multor curente de artă şi gândire, ca şi în problema poeziei filosofice ca artă şi a interpretării filosofice a poeziei, poate că strădania noastră nu va fi fost cu totul zadarnică”. Cum se intamplă mai în toate lucrările lui Vianu, problema enunţată în titlu e făcută să apară ca parte a unui întreg şi ca etapă dintr-un proces Eu precizez, spre deosebire de ilustru critic, că schimbările reciproce între filosofie şi poezie sunt aşezate în cercul mai extins al interferenţelor între artă, filosofie şi religie, inclusiv poezia Criteriul confluenţelor îl constituie că aceste patru forme ale spiritului se deschid, precum corola unei flori, asupra totalităţii lumii şi presupun transcendenţa unui absolute. Epoca noastră este epoca autonomizării valorilor, a fragmentării spiritului pe planuri separate de cunoaştere, a activităţii limitate şi intensive inlăuntrul unei singure specialităţi. Prin acest eseu încerc să refac postkantian unitatea spirituală înfăptuită de poeţii şi filosofii romantici. De fapt în o amplă lucrare a mea, publicată în anul 1998, scriam că după postmodernism a apărut un nou curent, pe care lam denumit globmodernul. Scriam atunci că se observă o întoarcere a artei şi mai ales a poeziei pe jumătate la clasicism În acest context, cum spunea Croce „formele spiritului sunt distincte, nu separate”. Fapt ce ne duce cu gândul că atât filosofia, cât şi poezia, sunt distincte prin ele însele, dar există o legătură între ele ce nu ne permite a le separa Astfel resping separaţia excesivă care sacrifică exigenţa totalităţii, dar şi contopirea ce anulează specificul. Au existat perioade când a degenerat ideea romantică a filosofiei ca poezie în estetism Din păcate raporturile poeziei cu filosofia au fost deteriorate de „poezia filosofică „practicată de autori mediocri. Înrudirea profundă între formele spiritului, face ca spiritul ştiinţific şi tehnic să nu disimuleze înrudirea acestora, operând acel scepticism de proastă calitate care anulează conştiinţa Există o relaţie dintre cele două printr-o filiaţie Însă, la rândul ei această filiaţie se încredinţează mai degrabă logicii decat istoriei.

Reprezentarea specifică romantică despre poezie şi filosofie este ca despre două momente succesive ale spiritului şi apare dedusă din modul nu mai puţin romantic de a considera identică funcţia lor. Ideea identităţii o provoacă logic pe aceea a succesiunii, o invoc pentru a explica diferenţierea care totuşi există Doresc să amintesc că Vico este cel care a vorbit de o vârstă iniţială a poeziei şi de una a filosofiei încă înainte de romantism, deci înainte de confundarea funcţiei lor spirituale. Mă gândesc că ideea reintoarcerii poeziei la izvoarele mitului ar fi o reacţie şi ca o soluţie salvatoare la teza hegeliană a dispariţiei artei. Succesiunea istorică a fost necesară, dar ordonarea problemelor trebuie să se facă într-un plan în care stringenţa logică să provoace asemenea intervertiri Succesiunea istorică, atunci când o urmărim în chip explicit, se arată a fi întotdeauna şi în întregime consecutivă. Astfel doctrina „artei pentru artă” cred că este un fel de oboseală, cum spunea Vianu, faţă de intenţiile metafizice, religioase şi sociale. Poezia filosofică reprezintă o încercare de a întări prin efort speculative demnitatea artei ameninţate să 132 piară în sistemul lui Hegel. Alături de reîntoarcerea la mituri, care e, de fapt, o eternă reîntoarcere Aceste două orientări, după părerea mea, se constituie ca moduri de a rezolva dialectica intre filosofie şi poezie, moduri radical deosebite, dar unite prin refuzul punctului de vedere hegelian. Istoria ideilor îşi descoperă mai târziu coerenţa, istoricul tinde să se confunde cu logical Ipoteza hegeliană trebuie căutată în poetica simbolistă şi postsimbolistă. Tot aici trebuie căutate raporturile între poezie şi filosofie Ideea „purificării” şi cea a „reîntoarcerii” se integrează în conceptul de complex al poeziei moderne. Dar nu fără să servească unor rosturi metafizice. Resping în acest context speculaţia versificată ori a pledoariei sentimentale fiindcă funcţia cognitivă a artei rămane la fel şi rafinarea şi adecvarea ei la posibilităţile specifice. Un act metafizic îl descoperim în jocul subtil al corespondenţelor, în descoperirea şi resimţirea unităţii lumii, prin proiectarea analogică Simbolul a devenit principiu însuşi al creaţiei, cultura delicată a nuanţei, în determinarea provocatoare şi stimulatoare, mijloacele muzicale ale sugestiei chiar sunt semnele unei alianţe discrete, dar fecunde între poezie şi filosofie Psihologia receptării se întoarce dialectic asupra psihologiei creaţiei. Poetul adevărat gândeşte imediat cu cuvinte, limbajul însuşi gândeşte uneori în poemul lui. „Ceea ce creează în noi nu are nume” - spune Valery, nu în sensul că poezia ar fi „dictată” autorului, ci în sensul că polivalenţa ei semnificativă o îndepărtează de origine, o face să nu-i mai aparţină în exclusivitate. Limbajul devine purtătorul unei ambiguităţi revelatoare ce transformă poemul într-un act, iar receptarea lui într-o participare Exegeza va descoperi filosofia poemului, nu pe cea a poetului. Nici un poet modern - nu îşi transpune concepţia despre lume într-un poem, ci ajunge la această concepţie prin el Dacă pentru mine poezia filosofică este o poezie interioară, extinsă în subconştient şi în absconsul ideilor, pentru Tudor Vianu această poezie este exterioară, neterminată, eşuată, un concept negative în definirea căruia sunt rechemate şi verificate distincţiile principale de la început între poezie şi filosofie. Trebuie subliniat în această fază a lucrării noastre că ideile reprezintă un mod de adâncire a viziunii poetice cu condiţia să apară, nu să pre-existe, să menţină dispoziţia contemplativă, nu s-o transforme în curiozitate gnoseologică. Expertiza poeziei deschide perspective către viaţa supremă a spiritului, neavând nevoie de atitudini doctrinare ori de simboluri dificile Poezia adevărată poartă un mesaj de universală semnificaţie în care se ascunde filosofia ei. O filosofie latentă, dar eficace, difuză în substanţa poemului. Astăzi după mazga poetică postmodernistă care a fost la noi, noul curent globmodernul ne descoperă o savoare a poeziei gnomice în chiar supunerea neabătută a versurilor la o idee, în înlănţuirea lor necesară, în cadenţa lor previzibilă, în ecoul lor meritat Poezia înseamnă forma cea mai înaltă de cunoaştere umană, singura în măsură să garanteze accesul la absolut. Nu numai că filosofia trebuie să primească sugestiile artei şi să pună la contribuţie facultăţi specifice poetice, dar actul însuşi de a filosofa începe să fie privit sub specia stilului, iar construcţia unui sistem drept o problemă de compoziţie de formă.

Keyserling scria că „filosofia e artă pură” (Philosophie als Kunst, Darmstadt, 1920, p 3), iar valoarea unei concepţii despre lume e o problemă de stil. 134 Identitatea unui gânditor o dă felul propriu de a pune problema, modul de formare a unui material neutru şi general cunoscut. Ca şi artistul, gânditorul e în căutarea unui „cum” la care nu poate ajunge fără vocaţie şi chiar fără inspiraţie spontană. Veritabila profunzime a filosofiei stă în puterea de construcţie şi în libertatea ei de poezie abstractă. Poezia ţine să îndeplinească o funcţie filosofică, filosofia - una formală, poetică; sau menţinându-şi fiecare funcţia, îşi imprumută reciproc mijloacele. Nu contează dacă, de pildă, „poetul-filosof” renunţă la funcţia lirică a poeziei pentru a exprima idei sau speră ca abia prin conceptualizare să ajungă la adevărata poezie, confuzia mijloacelor şi pierderea funcţiei specifice subminează iniţiativa lui. Conceptual modern al poeziei se constituie, în genere, prin renunţarea la sintaxa raţională, la gândirea discursivă în genere, evoluţia de la simbolism la suprarealism se confundă cu o îndepărtare treptată de filosofie. Poezia modernă nu ni se pare a fi mai departe de filosofia modernă decat poezia romantică de filosofia romantică Opoziţia dintre poezie şi filosofie nu trebuie stabilită între poezia modernă şi filosofia modernă, ci intre poezia modernă, poezia tradiţională şi cea globmodernistă, între caracterul ei filosofic de atunci şi de acum Îndepărtarea poeziei de filosofie nu implică pierderea apetitului ei metafizic, ci doar satisfacerea lui prin mijloace diferite. La fel, modelarea filosofiei de către poezie nu provoacă dispariţia efortului de riguroasă abstractizare, ci mlădierea şi extinderea lui asupra unor domenii pană atunci evitate. Există o relaţie de suprafaţă, manifestată în filosofie prin prezenţa metaforelor, iar în poezie, prin cultivarea expresă a ideilor şi o relaţie de adancime, de permanenţe subiacente şi implicaţii tacite Am putea spune că exact în momentele de desfăşurare culminantă, cand filosofia sau poezia ajung să se exprime în parte în mod strălucit şi deplin, atunci limitele dispar şi aprofundarea funcţiilor se rezolvă printr-o încrucişare a efectelor Adevărata relaţie de adâncime între filosofie şi poezie apare abia atunci. Efectul estetic al filosofiei decurge din coerenţa înaltă a ideilor, din tensiunea şi pasiunea demonstraţiei, din caracterul ei irefutabil Aspecte ale unei profunde reciprocităţi, filosofia poeziei şi poezia filosofiei trimit imaginaţia spre un strat de latenţe inseparabile spre un spaţiu lăuntric în care organul virtual al poeziei şi acela al filosofiei palpită alături Unitatea originară determină o convergenţă a efectelor şi astfel pagina severă de filosofie ne aduce la vibraţie, iar poemul ne rezervă o iniţiere şi un acces preţios spre cunoaştere. Unite prin rădăcinile lor în spirit, filosofia şi poezia se întâlnesc - tot în spirit - ca purtătoare de absolute.

Titina Nica Țene

NĂDEJDEA ÎNVIERII

E linişte-n Parcul Central natura, în juru-mi, renaşte

Christos a-nviat, e cu noi, iar astăzi e ziua de Paşte.

E cerul albastru şi clar soarele străluce ca-n zilele verii , în suflet ne pătrunde, încet, nădejedea învierii.

HRISTOS A INVIAT !

Nu mă abat din drumul meu Și-l port in piept pe Dumnezeu.

Cu fiecare gând pios, Îl simt in suflet pe Hristos.

Când fumul de la lumânări

Vă face piruete-n zări ,

Eu știu că am trăit frumos

In sfânta lege-a lui Hristos.

Lumea merge la Înviere

Și ia Paște în tăcere.

Ouăle-s încondeiate,

Pe masă zâmbesc bucate.

Numai puntea de iubire

Fiul risipitor

Ceața prin văi se ridică:

Tată, mi-e noapte,Tată mi-e frică! – Nu se mai vede drumul acasă?

– Lumina-i ruptă, inima roasă.

Punțile toate s-au frânt sub dorul de mine însumi , risipitorul.

Ceața din munte viclean coboară pe lângă moară, pe lângă moară…

Nu în părere se-aud cocorii?

– Ba da, cu ceață te-nșală norii…

– Unde ești, Tată – nerisipit rămas cu mult mai aproape ca propriul meu glas?

Doare tăcerea, dar eu tot te strig:

De Tine mi-e foame și, tare mi- frig

Salveaz-a lumii pieire,

Numai puntea de credință

Ne trezește în conștiință.

Când în noaptea argintată,

Domnul lumina-și arată,

Pe tot globul pământesc

Creștinii sărbătoresc.

Cu speranța Învierii

Privim jocul lumânarii

Și în tainica-i chemare

Viața e biruitoare.

Da, Hristos a înviat

Să ne spele de păcat,

Să ne-adune in credință,

Spre a vieții biruință,

Să ne-adune in iubire,

Spre miracol și - mplinire.

După Golgota trăirii

Cu speranța nemuririi, Bucuria azi renaște

Că e prima zi de Paște.

Să o spunem răspicat:

Da ! HRISTOS A INVIAT!

Daniela Vasiloschi

Pr. Dr. Dumitru Ichim

Prof. Silvia Bodea Sălăjan

Așteptând lumina

sunt Iona din burta unui chit uriaș și nu stiu niciun drum de salvare apele urlă prin toate scoicile lumii

Vărsându-și ecoul în marea cea mare

Sunt Iona in cercuri de ape cuprins privesc prin geam primăvara și plâng mă doare locul unei aripi promise dar speranțele mele se frâng

dăruiește-ne Doamne îndurarea cu regretul osândei trădării

și dă-ne un timp din eternul Tău Doamne ca să ne bucurăm de Lumina Învierii

Lângă crucea părăsită

La o margine de codru, pe-o colină însorită

Lângă potecuța-ngustă, stă o cruce părăsită

Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme

Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare

Se oprește să se-nchine, și se-ntreabă cu mirare: – Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,

Nu Ți-e frică de-ntuneric când se-așterne-n codru noaptea?

Nu Ți-e foame, nu Ți-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,

Ești și Tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?

Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colț de pâine, Cel ce e stăpân pe turmă… azi îmi dă… dar nu știu, mâine!

Ți-am adus un colț de pâine, e mai veche dar e bună

Sunt prea mic… nu pot ajunge, să-Ți dau jos acea cunună Și să-Ți scot din frunte spinii, care pielea Ți-au străpuns

Cum să fac, că-s mic, Hristoase și n-ajung așa de sus?

Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete

Ei Ți-au dat oțet și fiere, da’ zic: Dumnezeu să-i ierte!

Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească, Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cușmă, pentru când o fi mai rece

Dar Îți las a mea cămașă, că nu știu când ‘oi mai trece

N-am mai multe că aș vrea, să-Ți mai las să ai de schimb

Dar, ce văd? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Adrian Munteanu

Te aud vorbind

Te-aud vorbind. Cuvintele cad mute.

De pe rotundul buzei prind să zboare, Dar zvonul lor până la mine moare, Cărări se pierd prin văi mereu abrupte.

Rosteşti un gând. Privirea-mi trecătoare

Descrie-n jur haotice volute.

În încăperi de mii de ani ştiute

Deschide trist fereastra spre uitare.

Mă plimb tăcut prin dimineţi străine

Copil firav sau visător cărunt.

Privesc drumeți ce vor să ți se-nchine,

Neliniştea din fibre o înfrunt, Dar cum s-ascult ce-mi spui, ce e cu tine, Când nu-nțeleg o clipă cine sunt?

Ooo… nu pot să cred Hristoase, că-ntinzi mâna către mine

Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ține!”

― Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea, Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.

Și eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viața pentru ele, Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere

Și le-aștept să se întoarcă, să le mân către pășune

Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!

Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s

C-ai întins un colț de pâine și-ai dat apă lui Iisus

Și-ți voi da, când va fi vremea, apă vie și merinde

Viață veșnică și Raiul, pentru dragostea-ți fierbinte!”

Și i-a pus Hristos pe creștet, mâna Sa cu răni de cui,

Și-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui

Binecuvântând orfanul și gustând din apa rece, S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!

Gina Munteanu

Rodica Dascălu

Obsesie

ți-ai dori să evadezi pe o plajă, în arealul unei tăceri adânci, oprindu-te să asculți muzica valurilor sau acordurile lui Brahms.

așa a început totul.

într-o zi ca oricare alta se întâmpla chiar de Dragobete din înalt a apărut un mesager cu ochi negri purtând

în mâini o vioară

și un arcuș.

fiecare notă atinge

claviatura sufletului făcându-l să vibreze, dispersând unde sonore configurând o sferă.

alegi să rămâi în interior. desprinzându-te din haos te pregătești pentru schimbare. cum vei depăși faza supraviețuirii pentru a învăța să creezi lumi colorate rămâne o taină. cu precizia răsăritului vine clipa plonjării

în apa tulbure a fluviului. nu știi să înoți, iar strigătul acoperă amploarea turbionului. te întorci către tine, îți îmbrățișezi inima zbătându-se precum o pasăre în strânsoare. îi redai libertatea, zborul. înaintezi pe culoarele prielnice vieții. să fi fost numai frica de vină?

Amurg incandescent

Nu vreau să ne mințim scăldați în mierea

Unui amurg incandescent

Uitând pe drum și mângâierea

Și lumina ce se sufocă lent, opalescent .

Ne pierdem, încet și sigur, Nisipul fuge sub picioare

Și genele se zbat nesigur, Iar noi suntem ca-ntr-o închisoare.

Iubirea, un panaceu ,un pansament

În care orice îndrăgostit crede

Că-i singur leac la tratament

În care el mereu se-ncrede !

Statornicie

Erai lumina primului săruto tresărire la întâiul zâmbet și gângurit la sânii mamei cu semnul viselor de cântec…!

*

Din ne-nțeles furai cuvântul și, în răsfățul primelor icoane, priviri gândeau pe cer să treci, cum „Lebăda”, prin constelații...!

*

Să râzi, să cânți lângă izvoare, de flori albastre-ndrăgostit și să te- alinți, în susur lin, cu taina ta și-a cerului senin…!

*

Să poți să mori de-abia-nflorit, să reînvii stellar în crez, statornic îmbalsam, un tânăr, crin în iubiri, în vreri, sălbatic…! Gheorghe Apetroae dlB

Aura Floris

George Roca. Sytney, Australia.

Haiku & co

Cuvântul a fost creat din raţiunea de comunicare dintre oameni, cu scopul de a numi creaturi sau fiinţe, obiecte şi fenomene, şi a vorbi despre ele atunci când acestea nu sunt prezente. Limbajul omului este compus din cuvinte legate între ele, cuvinte care exprimă teamă, dorinţă, bucurie, nemulţumire, etc. O categorie de exprimare prin cuvinte este expresia sensibilităţii sufleteşti Când creatorul-artist, se foloseşte de cuvinte - împletite armonios între ele - pentru a trezi în inchipuirea admiratorilor tablouri vii din lumea înconjurătoare, întamplări, gânduri sau sentimente ale oamenilor, lucrarea pe care o realizează se numeşte compoziţie literară. Cântul, poezia şi naraţiunea sunt instrumente prin care omul îşi exprimă sentimentele sufleteşti pe cale orală. Fenomenul trece din suflet în creier apoi este eliberat de acesta prin vorbire. Uneori eliberarea acestor sentimente a necesitat, în afara transmiterii lor pe cale orală, o comunicare scrisă pentru a fi conservate posterităţii Parerea mea este că poezia a apărut cu mult înaintea scrisului Aceasta a fost transportată în timp prin tradiţia populară orală, iar apoi, la momentul oportun, scrisă pentru a se păstra În acest fel ni s-a transmis de la sumero-akkadieni „Epopeea lui Gilgamesh", apoi la noi, colinda populară "Caloianul", sau balada noastră naţională „Mioriţa".

Am ţinut sa precizez acest lucru, deoarece, dupa cum ne dezvaluie William Warriner* în cartea sa „101 Corporate Haiku", acest gen de poezie „japoneza” (sic!) cu formă fixă a apărut pentru prima dată în China, sub formă orală (mai) primitivă, având tot timpul să se dezvolte şi să se sofistice pe parcursul timpului. De aceea, cele şaptesprezece silabe care alcătuiesc poezia nu sunt întotdeauna necesar un număr arbitrar.

În Japonia, haiku (俳句 – haika=versuri), a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea. Mai târziu s-a răspândit în întreaga lume devenind foarte populară Istoria genului, ne reaminteşte de mistica orientală şi de maeştrii zen-budişti care şi-au exprimat gândirea sub formă de simboluri, mituri, paradoxuri şi imagini poetice.

Haiku are menirea ca să transcedenteze limitele impuse de limbajul uzual şi gândirea linearştiinţifică care tratează natura şi fiinţa umană ca pe o maşină Este aproape obligatoriu ca să indice un moment, o senzaţie, o impresie sau o situaţie dramatică luată din natură. Este la fel ca o fotografiere a unor momente specifice ale naturii. Enunţarea lucrării, în general a celor şaptesprezece silabe trebuie să se realizeze pe o singură respiraţie. Colecţiile tradiţionale de haiku sunt aranjate în funcţie de anotimpurile anului şi de aceea conţin, în general, cuvinte de sezon, care se numesc kigo, cuvinte care precizează perioada calendaristică a lucrării Astfel haru desemnează primăvara, vara este reprezentată prin natsu, toamna prin aki şi iarna prin fuyu Fiecare din formele sezonale are subdenumiri sau combinaţii precum:

Haru tatsu – începutul primăverii

Haru meku – semnele primăverii

Yuku haru – sfârşitul primăverii

Sakura – timpul florilor de cireş

Natsu kinu - începutul verii

Hachisu – mijlocul verii

Natsu no hate - sfârşitul verii

Hana natchibana - timpul în care înfloresc portocalii sălbatici

Zuku aki – începutul toamnei

Kure no aki – sfârşitul toamnei

Momiji katsu chiru - căderea frunzelor

Shimotsuki – noiembrie

Shivatsu - decembrie

Mutsuki - ianuarie

Hatsu yuki – prima zăpadă

Haiku, sau haikai, este in general, dar nu obligatoriu, o poezie cu formă fixă alcatuită din trei versuri de câte 5, 7 şi respectiv 5 silabe (în total 17 silabe) fără rimă sau ritm ci numai cu aliteraţii şi asonante

Caracteristicile haiku-ului sunt libertatea inspiraţiei, concentrarea expresiei, constrângerea exercitată de forma fixă şi poanta finală, marcată de un umor ce nu exclude melancolia sau chiar tristeţea. Mai mult decât inspiraţie, pentru a compune un haiku, este necesară meditaţie, efort şi percepţie.

În cartea sa „How to Write, Share, and Teach Haiku”, William J. Higginson enunţă: „Scopul primar al citirii sau scrierii unui haiku este ca să împărtăşească momente din viaţa noastră care ne-au marcat cu experienşe sau percepţii pe care noi le oferim sau le primim cadou (de la viaţă) La cel mai înalt nivel, acesta este marea menire a artelor şi în special a literaturii. Haiku, apare, întotdeauna, acolo unde sunt persoane în tangenţă cu lumea sensurilor lor şi cu răspunsul simţămintelor lor la aceasta”.

Mulţi poeţi au tratat cu mult respect fenomenul haiku, dar asta nu înseamnă că se impune o barieră între acesta, producător sau cititor Haiku nu este totuşi ceva asemănător Luceafarului venit din altă sferă! Este un fenomen literar normal, accesibil tuturor celor cu simţire şi aptitudini. Termenul „haiku" a fost construit din două caractere chinezeşti care înseamnă „expresie jucăuşă". Unele haiku-uri sunt simple ghicitori, două rânduri compunând întrebarea, iar un rând răspunsul. Totodată este o veche tradiţie ca haiku să enunţe o satiră, atunci primind denumirea de senryu.

În poezie, ca şi în viaţa noastră de toate zilele, ne permitem să ne abatem de la reguli Nici chiar poeţii clasici nu au respectat întotdeauna formula de cinci - şapte - cinci silabe. În secolul al XIX-lea un poet japonez pe nume Shiki a compus o serie de haiku-uri cu cincisprezece până la douăzecişicinci de silabe.

Haibun***

Interesant este faptul că haiku se metamorfozează (complementează) şi în alte forme literare, precum „HAIBUN” (俳文 - haikai scrieri), o combinaţie dintre poezie (haiku) şi proză. Haibunul este compus dintr-o proză scurtă poetică, descriind de obicei imagini din călătoriile autorului Hirocki Soto spune: „Haibunul este o filă dintr-un jurnal de călătorie”. Obligatoriu trebuie să conţină in interiorul textului său unul sau, mai rar, chiar două haiku-uri, si un haiku (chiar o tanka) ce inchide haibunul, având un caracter concluziv, de obicei surprinzător prin mesajul abordat de autor. Haibunul original japonez a fost creat în secolul al XVII-lea de către călugărul-poet japonez Matsuo Basho Acest gen literar a penetrat în Europa doar spre sfârşitul secolului XX

Compoziţia haibunului, evidenţiază deci, o proză în care naraţiunea aparţine unor momente speciale din viaţa autorului. Aceasta ia diferite forme precum: proză scurtă, eseu, autobiografie, jurnal de călătorie, ş.a. Poezia care o însoţeste, adică versurile haiku, poate lua două forme:

• prima, reprezentând un sumar a ceea ce se exprimă în proza aferentă, dar fără a se repeta cuvinte şi imagini cuprinse în aceasta;

• a doua, în concordanţă cu proza, ne duce cu un pas înainte pentru a întregi subiectul. Unii autori creează astfel, haiku aferent reprezentând fantezii sau vise, unele legate de memoriile trecutului, altele de previziuni şi dorinţe de viitor.

Tanka****

„Proza Tanka”, având aceeaşi origine japoneză, se înrudeşte cu Haibun-ul. Este o combinaţie dintre „Poezia Tanka” (waka (和歌, în japoneză poem") şi proză Termenul „tanka” a fost creeat la începutul secolului douăzeci de către poetul şi criticul literar (1867-1902) cu scopul de a moderniza „waka”. Având aceeaşi motivaţie, tot el a inventat şi termenul „haiku”, din termenul arhaic „hokku”!

În încheiere, putem spune că specia literară haiku şi rudele sale apropiate, haibun şi tanka, s-au sofisticat şi au devenit cunoscute în Japonia, începând cu secolului al XVI-lea, reprezentanţii cei mai de seamă fiind Kobayashi Issa, Matsuo Basho, Masaoka Shiki şi Yosa Buson. În literatura europeană şi americana modernă au strălucit poeţi ca Amy Lowell, Conrad Aiken, Ezra Pound, Robert Frost, W B Yates, Paul Claudel, William Warriner, Bill Higgins şi alţii În literatura română creatorul de excelenţă în domeniu, a fost talentatul poet, regretatul NIchita Stanescu, care a excelat în haiku

Haiku

abac din import –socotesc silabele în trei rânduri

un poem nipon –ninge cu flori de cireș în nopți fără somn

taină adâncă –o floare-nmiresmată fiece haiku

paradis acvatic –pe oceanele lumii broasca lui Bashō

soare răsare –haijinii transfigurați în bravi samurai

lacul lui Bashō –mătasea broaștei brodată de pana lebedei

tom pe noptieră –doar un simplu kireji ca semn de carte

răstignire –cu mir de lăcrămioare troița din deal

Înviere –în pădurea uscată ramură verde

pană de curent –doar Lumina Lumii ne-arată calea

Tanka

Tanka

gânduri răzlețe hălăduiesc prin lume-n jocul de-a viața –matricea regăsirii Lumina Învierii

numai mila Ta schimbă răul în bine-n caz de furtună –rugăciune ne-ntreruptă din zori până în noapte

Vasilica Grigoraș

Poetă, prozatoare, ziaristă, membră a UZPR

Gogyohka

chiar și-n întuneric prin iubirea

lui Hristos ne reclădim interiorul

tărie nu slăbiciune iertare în loc de blam ura topită de iubire credință fără-ndoială întru salvarea sufletului

Eseuri

Despre arta momentului

Dr. Lucian Ciuchiță, poet, romancier, dramaturg, eseist, scenarist și ziarist.

Arta reprezintă frumosul din noi (din păcate, adesea găsim atracţie în „urât” – „ISTORIA URÂTULUI” – UMBERTO ECO), care poate combina intelectualismul cu eul fiecăruia, o pendulare între sublim şi ermetism, accentuată de latura spontaneităţii care ne defineşte ca fiinţe într-o permanentă mişcare şi transformare.

„Arta modernă”, din păcate, pare să iasă din matca sensibilităţii şi curge mai lent spre creaţie, ea exprimă mai puţin cultura cu care noi am deschis ochii, încântaţi de filozofia literelor, mai degrabă îmbracă o formă subiacentă şi, desigur, nu prea expresivă

Arta nu mai satisface visul intelectului hrănit cu „ambrozia gândirii”, ci latura cufundată în tenebre pe fundalul zbuciumat al vieţii.

Ea pune omul în situaţia de a se regăsi în absurd şi în exprimarea laxă, pe înţelesul majorităţii prea puţin interesată de talent şi valoare.

Se doreşte o exprimare a condiţiilor tragice şi virulente, pe care le parcurgem cu toţii, mânaţi de forţa comună a ignoranţei şi a dispreţului Acum, exprimă condiţia mizeră în care se află, iar imaginaţia are de suferit şi trimite universul artei spre un abis spiritual plin cu deşeurile compromisului actual.

Fără să ne gândim la o nouă formă a purificării care răspunde unor exigenţe ale veacului nostru, între agonie şi trăiri extatice, încercăm să descoperim neantul şi deşertăciunea, aşa cum suntem căutători de sens şi speranţă

Diferenţa dintre scriitor și autor

Sunt mulţi – mult prea mulţi, cei care vor să mângâie cu peniţa inspiraţiei o pagină de creaţie literară, dar prea puţini sunt cei care într-adevăr reuşesc să atingă acest obiectiv. E drept, statutul de scriitor îţi conferă o frumoasă şi mult râvnită poziţie socială, fără nicio legătură cu starea materială, dezamăgitor fiind că vulgul, în totală confuzie, pune aceasta din urmă pe primul loc, aşa că nu este deloc de mirare că, la ora actuală, sunt atâţia „ scriitori”. Creaţia aparţine doar literatorilor cu har şi scriitorilor care se bucură de adevărata bogăţie spirituală. Ce este scriitorul? Un izvor nesecat de idei, o câmpie plină cu flori sălbatice, un cer împânzit de nori jucăuşi, ca focurile de artificii care spulberă întunericul nopţii; un spirit liber care dansează în jurul focului lăuntric... Un nebun care emite idei greu de acceptat într–o lume lipsită de uzul raţiunii. Un naufragiat pe o insulă a singurătaţii stilistice, un supravieţuitor al vremurilor moderne, o amintire pentru generaţiile viitoare.

Definiţia aceasta, care îmi aparţine, am amintit-o, aici şi acum, spre a înţelege mai bine importanţa creatorului de texte literare, în condiţiile în care DEX-ul ne spune că scriitorul este: „Autor de opere literare; prozator, poet, dramaturg.” – şi de aici, implicit, rezidă şi calitatea de „autor”, pe care, tot DEX-ul, îl defineşte: „Persoană care creează o operă literară, artistică, științifică sau publicistică.”

Din cauza acestor explicaţii laconice, pentru scriitor şi autor, firesc, au apărut şi interpretări diverse. Dincolo de semantică se observă latura subiectivă… unii susţinând că scriitor poate să fie oricine (o mare jignire, o veritabilă blasfemie) şi, oarecum, aducând lucrurile pe făgaşul bun, că autorul este cel care a publicat, este promovat, are creaţii originale etc. în timp ce alţii consideră că autor este şi un ins care publică fel de fel de texte prin reviste, blog-uri etc., definiţia cea mai corectă, repet, fiind că scriitorul este un adevărat creator.

Scriitorul, pe merit, nu din conjuncturi favorabile, a fost perceput timp de secole întregi ca autor de opere literare... Adevăratul creator!

Faptul că acum mulţi se cred scriitori si au impresia că scriu mai bine decât Tolstoi, Dostoievski, Hemingway sau Goethe, s-a ajuns la bagatelizare şi o totală lipsă de respect faţă de adevăraţii creatori. Se împăunează unii că sunt autori, că au publicat o carte, ori au doar un manuscris în sertar, de nepublicat! că ar putea să-i ofere „lumina” lui Homer.

Nu, nu te numeşti scriitor dacă ai publicat o carte!

Să nu uităm nici de maculatura care se promovează cu atâta uşurinţă, nefiind tocmai puţine editurile care publică „operele” unor „autori” mediocri şi submediocri. În ceea ce priveşte punerea semnului egal între „autor” şi „scriitor”, se datorează unor scriitori din străinătate care în pagina lor web se prezintă „Author”, termenul fiind împrumutat pe retelele de socializare, aşa este „trend”... înlocuind „vechea” denumire „Writer”. Din punctul meu de vedere nu diferenţa dintre „autor” şi „scriitor” este importantă, ci valoarea literară a operei.

Imagini prin hubloul destinului

Este suficient să te urci în primul avion, ca să te bucuri imediat de linişte şi armonie, toate fiind lăsate, uitate, undeva în spate şi nu te mai deranjează nimic. Din păcate, am avut ghinion şi am stat pe aripa avionului, aşa cum se vede în poză...ori am avut noroc că eram în acel avion? Cine ştie?... „minunăţiile” pe care ni le oferă viaţa, cu mari lipsuri emoţionale, deşi material – dincolo de datorii, avem cam de toate: Pandemie, emoţii negative, sclavagism modern, taxe şi impozite, dragoste pe bani, o nebunie fără margini… Oricum ar fi vieţile noastre, oricât vrem să ne prefacem, este clar că nu mai ştim, sau nu mai avem timp, să iubim. Suntem în viaţă nişte pasageri, care ne urcăm într-un avion mare, un Boeing ... sperând că vom fi bogaţi, împliniţi, că vom zbura spre tărâmul visurilor noastre. Am strâns bani pentru bilet toată viaţa, am muncit enorm, am răbdat umilinţă, şi, în sfârşit, ne urcăm în avion. Ajungem la maturitate şi zburăm în visele noastre spre paradis, dar, brusc, avionul se prăbuşeşte şi murim… unii mai tineri, alţii mai bătrâni. Nu mai ajungem acolo unde am visat. Viaţa este prea scurtă. Uneori se opreşte brusc şi nu mai avem timp să regretăm. Nu mai avem cum să aflăm, dacă am făcut ceva bine sau nu...Viaţa pe aripile Destinului!

Timpul...

Este foarte greu să dăm o definiție exactă a timpului și veșniciei, fiind categorii profunde și complexe.

În dicționar, timpul este explicat ca fiind o „Categorie filozofică care desemnează durata, succesiunea și simultaneitatea proceselor...”

Timp s n , din lat Tempus, (rudă cu vgr Témno) pg Tempo pv tems, fr temps, sp tiempo Între Tempus și templum este o înrudire etimologică Hermann Usener a fost primul care a explicat această legătură interpretând cei doi termeni cu ajutorul noțiunii de intersectare.

Timpul curgător și limitat, parcă este grăbit să se întoarcă în eon, să capete valoare de eternitate reintegrându-se Divinității eterne.

Bătaia inimii Pământului s-a accelerat

Și expansiunea Universului este accelerată

Rezonanța Schumann a crescut.

Accelerația timpului s-a accentuat din cauza rotației sistemului nostru solar, care se îndreaptă cu o viteză de aproximativ 20 de kilometri pe secundă spre punctul APEX, care se găsește în Constelația Hercule.

Accelerarea timpului are influență, cu precădere, asupra memoriei materiei, care încă de la creația ei are înregistrate informații

Bătaia inimii Pământului/Rezonanța Shumann se accelerează. Pulsul Terrei are aceeași frecvență ca și pulsul vieții.

Un alt adevăr al legăturii dintre om și lumea văzută: chimia apei este la fel, oriunde și oricând, doar structura diferă Omul are structura apei din organismul său identică doar cu structura apei din zona în care s-a născut

Oamenii de știință de la NASA inspectau poziția mai multor obiecte spațiale, inclusiv a soarelui și a lunii. Calculatorul a dat o eroare. Lipsea o zi. Cum era posibil ca timpul să stea în loc, sau să meargă înapoi? O aberație pentru oamenii de știință. Cercetându-se Biblia s-a găsit explicația: „Soarele a stat în mijlocul cerului și nu s-a grăbit către asfințit aproape toată ziua” (Iosua Navi 10: 13) Chiar așa fiind tot mai lipseau 40 de minute Tot Biblia ne dă răspunsul: „Și a zis către Isaia: «Care este semnul că Domnul mă va vindeca și că mă voi duce a treia zi în templul Domnului?» Iar Isaia a zis: «Iată semn de la Domnul că-și va împlini Domnul cuvântul pe care l-a rostit: Vrei să treacă umbra la ceasul de soare cu zece linii (10 grade) înainte sau să se dea cu zece linii înapoi?» Iezechia a zis: «E ușor ca umbra să se miște cu zece linii înainte. Nu, ci să se dea umbra cu zece linii înapoi». Și a strigat Isaia proorocul către Domnul și s-a dat înapoi cu zece linii ” (Cartea a patra a Regilor 20: 8-11) Zece linii, zece grade, sunt echivalentul a patruzeci de minute

Cele 23 de ore și 20 de minute de la Iosua și 10 linii (40 de minute) de la cei 2 regi au acoperit ziua lipsă!

„Timpul” în filosofia Hindusă, era perceput ca pe ceva ciclic, India fiind patria doctrinei ciclurilor cosmice „yuga”. Hinduismul consideră că Zeii au o viață determinată și se manifestă în Timpul Cosmic Mahayuga este un ciclu de 12 000 de ani, terminându-se cu o disoluție, pralaya Creațiile si distrugerile cosmice continuă ad infinitum

Teodor Meșină

Schema „creație-distrugere-creație” se repetă la nesfârșit. „eterna reîntoarcere” implică, în gândirea indiană, eterna reîntoarcere la existență datorită legii cauzalității universale, karma. „Zeii nu sunt accesibili prin ritmurile cosmice” spune Mircea Eliade „Când nu mai este un mijloc de întoarcere la starea primordială și de regăsire a prezenței tainice a zeilor, când este desacralizat, Timpul ciclic devine înspăimântător, semănând cu un cerc care se învârte fără oprire în jurul propriului centru, repetându-se la nesfârșit”

Și filosofii greci au scris despre „mitul eternei reîntoarceri” au adoptat ideea Timpului circular! Gânditorii de la sfârșitul Antichității au afirmat: „Nici o întâmplare nu este unică și nu se produce o singură dată Tot ce s-a mai produs se va mai produce, fără încetare; aceiași indivizi au apărut, apar și vor reapare la fiecare întoarcere a cercului asupra lui însuși Durata cosmică este repetare anakuklesis, eterna reîntoarcere.”

Spre diferență de gânditorii indieni, sau greci (gânditorii de la sfârșitul Antichității)

Iudaismul (precreștinismul) consideră că Timpul nu este ciclic, că are un început și va avea un sfârșit.

Dumnezeu nu se manifestă în Timpul cosmic, ci în Timpul istoric, ireversibil.

Fiecare manifestare a lui Dumnezeu în Timpul istoric nu se poate reduce la o manifestare anterioară.

Timpul capătă valoare odată cu crearea lumii Dumnezeu, cel veșnic, înainte de timp, acum, este în timp, dar fără să fie din timp Dumnezeu a creat timpul pentru noi, oamenii Crearea dimensiunii timpului în Universul nostru s-a făcut pentru ca relația cauză și efect să existe pentru noi, explicând schimbările în timp. Întâmplarea unor lucruri și faptul că acțiunea generează altă acțiune se referă la cauză și respectiv la efect.

Omul a fost creat ca o cunună a întregii creații, singurul care a fost creat după sfatul Sfintei treimi, când Dumnezeu, pentru prima oară, a vorbit la plural: „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!»” (Facerea 1:26)

Timpul monitorizează schimbările ce se petrec la ființele care au un început și un sfârșit în această lume. În mod firesc, tot ce are un început are și un sfârșit. Trecerea de la început spre sfârșit, perioada cât subzistă, se definește ca dăinuire Dăinuirea care nu are nici început nici sfârșit se numește veșnicie Timpul are un început A fost făcut de Dumnezeu, odată cu lumea văzută Timpul s-a născut din eon. Eon-ul este ansamblul de forțe eterne emanate de Dumnezeu. Dăinuirea timpului are și un sfârșit în lumea văzută dar devine veșnic în veșnicia lumii nevăzute prin întoarcerea în Dumnezeu ca eon. Sfântul Iustin Popovici afirma că „Dumnezeul Cel veșnic și prin Sine existent este pricinuitorul timpului, de aceea veșnicia și timpul nu se exclud De aceea timpul își descoperă sensul și plinătatea sa în veșnicie”

Cât de frumos a rostit un adevăr Sfinția Sa Preotul Dumitru Stăniloaie: „Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata așteptării între bătaia Sa la poartă și fapta noastră de a deschide. ”

Fapta deschiderii porții sufletului nostru este deschiderea complexității din care am fost făcuți: Rațiune, voință și sentiment. Trebuie, în mod conștient, să-l primim pe Dumnezeu nu din virtutea inerției Trebuie să folosim rațiunea cu voință liber-consimțită, pentru a cunoaște pe Dumnezeu Când conștientizăm scopul și motivele acțiunii, voința de a cunoaște intervine singură, fără să o forțăm. Cunoașterea stă la baza Credinței puternice. Este falsă expresia: „Crede și nu cerceta”

Și în religia ortodoxă este o „eternă reîntoarcere” dar este o reîntoarcere la izvoarele sacrului

Prin repetarea timpului mitic, omul religios trăiește nu numai timpul limitat ci și „Timpul liturgic” care este mai important decât trecutul, prezentul sau viitorul, unindu-le pe toate într-un „astăzi” într-un prezent veșnic! Creștinul, deși își duce existența într-un timp curgător și finit trăiește și un timp mai presus, un „Astăzi” permanent.

Repetarea timpului, trăind „Timpul liturgic”, nefiind golit de conținutul religios, nu generează o viziune pesimistă asupra existenței, ci o regăsire a șansei omului de a-și schimba existența după modelul divin, pentru a se mântui din nimicnicie și de moarte. Timpul liturgic conduce pe om la o nouă condiție extatică. Din păcate, omul zilelor noastre, pragmatic, egocentrist și egoist vede timpul prin prisma intereselor lui, nu mai trăiește în timp ci sub stăpânirea lui

Pentru el, Timpul liturgic, timpul sărbătorilor și-au pierdut semnificația sacră. Iluminiștii de astăzi nu se împărtășesc… Tainele săvârșite în Biserică transfigurează timpul. «Euharistia, repetată și prin aceasta neschimbată și oricând posibilitate prezentă de comuniune, suspendă trecutul și viitorul, în nemijlocirea prezenței: oferirea și realizarea Euharistiei reprezintă un act de unitate existențială universală, care desființează orice diferență existențială, morală sau temporală: cei vii și cei morți, cei de aproape și cei de departe (...) sunt toți prezenți aici (s.a.) și acum (s.a.), „dinaintea” lui Hristos și în Hristos – în nemijlocirea relației personale cu El. (...) Timpul liturgic al Bisericii transformă succesiunea temporală în mărturisire sărbătorească a prezentului mântuirii. (...) Timpul liturgic (...) este timpul Împărăției lui Dumnezeu, (...) este faptul relației omului cu Dumnezeu » Yannaras Christos (născut în 1935), important filosof și teolog al Bisericii Greciei, „Persoană și eros”, Editura Anastasia, București, 2000, p 168

Iubirea e un factor ce poate îndepărta intervalul temporal. Iubirea, în forma „Agape”, înțeleasă ca „oferire de sine celuilalt” este o îndepărtare a oricărei așteptări. „Vreme este să iubești și vreme să urăști. Este vreme de război și vreme de pace. ” (Ecleziastul 3:8) Nu trebuie înțeles cu sensul de a „avea timp” pentru

Omul trăiește în timp, nu dispune de timp, el trebuie doar ca în momentele diferite să pună la zi sensurile pe care Dumnezeu le-a orânduit în timp. Omul trebuie să se găsească într-o continuă mișcare care se îndreaptă spre același punct, spre Dumnezeu.

Omul trăiește timpul cu dispoziția firească spre veșnicie!

Grecii antici foloseau pentru timp două cuvinte: Kronos și Kairos. Primul reprezentând timpul fizic, măsurabil, iar al doilea, semnifica „momentul potrivit” „șansa” Kairos este pe scara timpului, un moment avantajos al acțiunii Zeul Timpului, Chronos, fiul lui Uranus și al Gaei, de teamă să nu-și piardă puterea, pe care o luase abuziv, s-a hotărât să-și înghită copiii. Oamenii îl consideră un adversar, se tem de el. Chronos ne înghite tinerețea, frumusețea, puterea, sănătatea… Clipa kairotică trece în revistă trecutul din punct de vedere eshatologic, unindu-l cu prezentul și cu viitorul Clipa timpului fizic nu poate face parte din trecut sau din viitor, are un caracter concret, se referă doar la prezentul linear

Profesor Doctor Virgil Ciomoș în lucrarea „Timp și eternitate” afirma că: „... problema timpului nu poate surveni decât pentru acela care iese oarecum din timp, atingând într-un fel limita acestuia. Or, limita învăluitoare a oricărui timp este eternitatea. A pune problema timpului coincide cu un fel anume de a-l învălui. Survenirea acestei chestionări nu se poate consuma decât la frontiera timpului, adică la capătul lui Întrebarea privitoare la timp relevă, prin urmare, din propria sa eshatologie, încât a fi în Timp revine în cele din urmă la a fi la capătul timpului Or, eshatonul învăluitor al timpului reprezintă epifania eonului însuși, interfața acestuia cu timpul... Putem acum conchide că întrebarea privitoare la timp este o epifanie a eternității însăși”. Preotul, Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, autoritate proeminentă a teologiei europene din sec XX și cel mai mare teolog român din acel secol, a spus: „ Se subliniază participarea lui

Dumnezeu la timp, pentru a primi creația temporală în eternitatea Sa Astfel timpul este o realitate interpersonală străbătuta de iubirea dumnezeiasca, de așteptarea lui Dumnezeu".

În gândirea creștină timpul este văzut ca inseparabil de veșnicie. Timpul a apărut odată cu lumea creată, dar înainte de creație și după contopirea lui Dumnezeu cu lumea, timpul a făcut și va face parte integrantă din veșnicie, ca eon.

Telosul creației va arăta ca o „altă formă”, nu va fi un sfârșit al ciclului existențial al lumii ca o coborâre în neființă, așa cum era la început

Aristotel folosea termenul de „telos” cu sensul de scop Telos-ul războiului este victoria

Cuvântul „telos” este considerat sinonim cu termenul „teleute” (sfârșit) În scrierile creștine termenul „Telos” este folosit cu valoarea de „sfârșit”. Sf. Maxim Mărturisitorul a susținut că eshatologia nu este doar un final al vieții… „Eshatologia nu trebuie definită ca sfârșitul existenței umane și nici nu trebuie împinsă la limite pentru a prezenta evenimentele care sunt legate de Parusie: Învierea morților, Judecata, Raiul și Iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine existențială, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de timpul istoric dorința ultimă și intimă a speranței creștine care se realizează prin rugăciune și viață înduhovnicită... Împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric...

Duhul lui Dumnezeu introduce și reține Împărăția în istorie, transformând istoricitatea liniara (cronologica, specifica existentei temporale umane) în veritabila prezență eshatologică (veșnică)”

Sfinții Părinți ne vorbesc despre veșnicia creației folosind expresia „Ziua a opta” – spre diferență de săptămâna cu șapte zile care măsoară timpul finit.

Ziua a opta „arată modul existenței mai presus de materie și de timp” Sf. Maxim Mărturisitorul.

Va fi un nou început, o stare care nu va mai fi supusă schimbării, deoarece ziua a opta nu se va sfârșii niciodată Ziua a opta a fost numită de Părinții Bisericii „Ziua Domnului”, „ziua fără noapte”, „ziua fără succesiune”, „ziua fără sfârșit”. Este viața veșnică.

Sfântul Ioan Damaschin mărturisea în „Dogmatica” sa „Cei care au făcut fapte bune și cu îngerii vor străluci ca soarele spre viața veșnică împreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. Îl vor vedea pururea, vor fi văzuți de El și vor culege bucuria nesfârșită, care vine de la El, lăudându-l împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în vecii nesfârșiți ai vecilor ”

Dar până atunci, trebuie să ținem seamă de „timpul pocăinței”

De multe ori uităm că suntem călători în această lume

Unele mentalități egocentriste și egoiste, ne îndepărtează de adevăratele preocupări mântuitoare.

Din aceste motive, „Timpul Bisericii” este un „Timp al pocăinței”

Persoanele care trec prin metanoia, vor făptui „schimbarea minții”, cum o numea învățatul creștin Tertullian, își vor corecta, profund, mentalitățile, ajungând la îndumnezeire.

Iisus ne-a dat și un „Timp al încercărilor”, pentru depășirea felului de a fi al oamenilor care s-au lăsat ispitiți de teoriile necreștine moderne.

Pentru ca oamenii să poată depăși toate păcatele practicate cu bună voie și bună știință, Iisus ne-a dat un „Timp al încercărilor” ca o posibilitate de a depăși „Timpul ambiguităților”

Se mai poate vorbi de un „Timp al răbdării lui Dumnezeu”

Dumnezeu așteaptă de la noi o însușire a rezultatelor biruinței realizate în Hristos. Conștientizând dimensiunea timpului și nevoindu-ne să trăim conform normelor riguroase ale creștinismului, vom ajunge să cuprindem cu mintea faptul că sfințenia este menirea ultimă și superioară a istoriei

„Sfântul” este un simbol al veșniciei prezente în timp Imaginea lui Melchisedec adeverește acest adevăr. Prin sfințenie, depășindu-se de propria condiție, se poate transfigura timpul în veșnicie. Sfântul Apostol Pavel ne spune despre regele Melchisedec că este: „rege al dreptății, apoi și rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea (Evrei 7:2-3)

Sfântul Grigorie Palama spune că cel îndumnezeit devine „fără început și fără sfârșit”

Orice creștin are chemarea de a trăi ca un fiu al lui Dumnezeu, iubinu-L din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul lui.