Ecoul diurn nr. 5

B u c u r e ș t i . A n u l I I , N r . 5 . I u l i e . A p a r e t r i m e s t r i a l . Nr. 5

Revista ecoul diuRn

Fondator: Teodor Meină

Director: Alexandru Cociorva

Redactor - efș : Teodor Meină ș

Senior editor: George Roca (Australia)

Secretar de redacie ț : Luida V. Dumitrescu (Craiova)

Redactori (în ordine alfabetică):

Carmen Dăbuleanu (Craiova)

Cornelia Tomesu (Bucureti) ș

Cristina Willemsz (Timioara) ș

Dumitru Ichim (Canada)

Elena Nenecu (Rânov) ș

Emilia Nemeanu (Bucureti)țș

Lilioara Macovei (Bacău)

Magdalena Meină (Bucureti)șș

Miriam Nadia Dabau (Paris)

Radu Ioan (Bucureti) ș

Silvia Bodea Sălăjan (Oradea)

Coperta anterioară: o fotografie din colecia particulară ț a doamnei Luida Valentina Dumitrescu

Coperta posterioară realizată de Teodor Meină ș

Editorial .......................................... pag. 3 – 4

Dumitru Ichim. Canada .................. pag. 5 - 7

Miriam Nadia Dabau. Franța ........ pag. 8

George Roca. Australia ................. pag. 9 – 10

Christian W. Schenk. Germania .... pag. 11 – 14

Adrian Munteanu ........................... pag. 15 – 16

Issabela Cotelin ............................. pag. 17 – 21

Felicia Roth – Tudoran ................... pag. 22 – 23

Lilioara Macovei ............................ pag. 24

Silvia Bogea Sălăjan ...................... pag. 25 – 26

Mihai Burlacu ................................. pag. 27 – 28

Elena Buică ................................... pag. 29 – 31

Aura Ungureanu .............................pag. 32

Radu Botiș ..................................... pag. 33 – 34

Al. Florin Țene ............................... pag. 35 – 37

Elena Neacșu ................................ pag. 38

Lilioara Macovei ............................. pag. 39

Adrian Munteanu ........................... pag. 40

Dumitru Ichim. Canada .................. pag. 40

Radu Botiș ..................................... pag. 40

Lilioara Macovei ............................. pag. 40

Silvia Bodea Sălăjan ..................... pag. 41

Teoror Meșină ............................... pag. 41

Aura Ubgureanu ............................ pag. 41

Titina Nica Țene ................... ........ Pag. 41

Vasilica Grigoraș ........................... pag. 42 – 43

Rodica Dascălu ............................. pag. 45 – 46

Revista este o publicație independentă de tip freeware.

Revista Ecoul diurn: ISSN 3008 - 3532 ISSN-L 3008 - 3532

Miriam Nadia Dabau, Paris

Ieri m-am bucurat de o zi superbă, plină de soare şi căldură. O parte din drum l-am parcurs cu maşina, dar frumuseţea şi zgomotul vieţii de metropolă l-am simţit în toată splendoarea.

Bucuria eliberării după doi ani de restricţii severe, m-a purtat pe cele mai frumoase culmi ale bătrânului oraş al Luminilor, acolo unde legenda lui Edith Piaf plutea deasupra norilor, iar râsul suav al copiilor şi plimbatul căţeilor devine parte a vieţii cotidiene. M-am întrebat de multe ori de unde începe civilizaţia lumii occidentale, dar şi unde se sfârşeşte... Care este diferenţa între Est şi Vest, de ce Oamenii se Ucid între ei, de unde atâta Ură şi când se vor sfârşi aceste deziderate ale unora.

O voce din interior îmi spunea:

— Măi, lasă-te purtată de partea pozitivă a gândurilor şi farmecului vieţii, ştii, sunt oamenii inteligenţi, buni, altruişti cu simţul răspunderii pe care ne putem baza, da, chiar aşa, nu contează că eşti francez, român, rus sau african, contează modul cum îi priveşti pe alţii şi din ce prismă poţi conta pe ei. În fine nu vreau să vorbesc de filozofii ,,ca la carte", cum este ,,Léviatanul " a lui Thomas Hobbes,(1588- 1679) un bun filozof care priveşte definiţia naturii umane, ca formă de cooperare auto interesată, ci despre oamenii zilelor noastre, simpli, pe care îi întâlnim şi îi vedem în fiecare zi, sau poate atunci când avem nevoie unii de alţii. Un astfel de om este şi doctorul meu oftamolog, un bun specialist pe care l-am întâlnit la Spitalul Oftamologic din Paris, Quinze-Vingts în 2018, când ochii mei aveau nevoie de tratament şi care m-a luat sub aripa lui protectoare, oferindu-mi un important tratament. Au trecut aproape 5 ani, tratamentul urmează şi poate ceea ce văd acum, s-ar putea să nu mai văd foarte curând şi totuşi vreau să mă bucur de prezent, chiar aşa cum este el astăzi, istorie.

Cum stam pe bancă, într-un parc oarecare, aşteptându-mi copiii, un porumbel se opri lângă mine, ciugulind de pe jos câteva firimituri de pâine, aruncate cine ştie de când. Cu un zâmbet mascat dar sincer, l-am întrebat:

— Dar cu tine ce va fii?...

Semnat: Miriam Nadia Dabau. Paris

Hier, j'ai profité d'une belle journée, pleine de soleil et de chaleur. J'ai fait une partie du trajet en voiture, mais j'ai ressenti la beauté et le bruit de la vie métropolitaine dans toute sa splendeur.

La joie d'être libéré après deux ans de restrictions sévères m'a emmené sur les plus beaux sommets de la vieille ville des Lumières, où la légende d'Edith Piaf planait au-dessus des nuages, et les doux rires des enfants et la marche des chiots faisaient partie de vie courante. .Je me suis souvent demandé où commence la civilisation du monde occidental, mais aussi où elle finit... Quelle est la différence entre l'Orient et l'Occident, pourquoi les gens s'entre-tuent, d'où viennent tant de Haine et quand viendront ces desideratums de parfois.

Une voix intérieure me dit :

— Eh bien, laissez-vous emporter par le côté positif des pensées et du charme de la vie, vous savez, ce sont des gens intelligents, gentils, altruistes avec un sens des responsabilités sur lequel on peut compter, oui, quand même, ça ne marche pas Peu importe que vous soyez français, roumain, russe ou africain, peu importe comment vous regardez les autres et sous quel anglevous pouvez compter sur eux. Enfin, je ne veux pas parler des philosophies "comme un livre", comme le "Léviathan" de Thomas Hobbes (15881679), un bon philosophe qui considère la définition de la nature humaine comme une forme de coopération intéressée, mais sur les gens d'aujourd'hui, simples, que l'on rencontre et voit dans .Tous les jours, ou peut-être quand nous avons besoin les uns des autres, comme le Dr. AKESBI, un bon spécialiste que j'ai rencontré à l'hôpital ophtalmologique de Paris, Quinze-Vingts en 2018, lorsque mes yeux avaient besoin d'un traitement et qui m'a pris sous sa protection. aile, me donnant un traitement important. Cela fait presque 5 ans, le traitement est terminé et peut-être que ce que je vois maintenant, je ne le verrai peut-être pas de sitôt et pourtant je veux profiter du présent, tel qu'il est aujourd'hui, de l'histoire.

Alors que nous étions assis sur le banc d'un parc, attendant mes enfants, un pigeon s'est arrêté à côté de moi, grignotant par terre quelques miettes de pain, jetées on ne sait quand. Avec un sourire masqué mais sincère, je lui ai demandé :

"Mais et toi ?"

Signé : Miriam Nadia Dabau. Paris

Cum ar putea dorul să-și aibă

intraductibila-i lumină fără de thetokos ca „maică a luminii”?

Dr. Preot Dumitru Ichim (poet, eseist, prozator și promotor al vieții culturale românești de pe continentul american)

Arhitectura dorului ignoră temporalul , oricât am încerca să-l încadrăm într-un anumit stil de construcție, pentru că el scapă savantului care ''construiește''. Precum ridicarea unei biserici vorbim de ''zidirea'' dorului pentru că nu construiești un templu sau un suflet, ci cu ajutorul inimii și al cuvântului zidești atât suflet, cât. și o biserică.

Abia după ce ne-am epuizat de superlativele tocite aduse ''dorului'' abia atunci, părăsind autostrada de ciment a academicilor, începem drumul sacru al plaiului și, gândindu-mă la Blaga, începem de la sentiment și ajungem la profunda ''stare'' a spațiului mioritic.

Afirmația distinsului Părinte John Paul II că România ar fi ''grădina Maicii Domnului'' nu trebuie luată ca un compliment ieftin și de duzină diplomatică. Să o primim ca pe un adevăr pe care să n-o folosim spre fariseica noastră mândrie, ci cu smerenia omului ce se cuminecă nu pentru vrednicia abstinenței lui de la mititei și alte produse ''strămoșești'' ci ca un pogorământ al divinului ce ne ridică. Dacă trunchiem ''dorul'' de plaiul sacrului de la proscomidie în care avem lângă Agneț, ''grădina Maicii Domnului'' unde, pe lângă cetele îngerești ca într-o liturghie cosmică, participă întregul neam românesc, cu vii și morții, înseamnă că am rămas la un cuvânt mort, intraductibil, precum, hai să zicem, cel de ''broască''. În nicio limbă a pământului, chiar dacă ne-am face ''ochi de broască'', sau ne-am îmbrăca în cele mai scumpe straie din ''mătasea broaștei'' nu aflăm ca prin același substantiv orăcăitor să găsim și batracianul romanticului cu lună plină, reptila cu carapace, o mulțime de plante și, colac peste pupăză, broasca aceasta să sară din baltă tocmai în domeniul sacrului ca ''broască la ușa bisericii'', sau neprețuita ''broască'' a doamnelor cu cheie.

Acest spațiu mioritic nu poate fi gândit ca ''dor'' fără partea de sus a Foișorului, pentru că păstorul din ''Miorița'' ne aduce aminte de: ''Eu sunt Păstorul cel Bun care sufletul și-l pune pentru oile Sale.'', iar dorul, și nu trebuie să uităm aceasta, este o ''stare'' a sufletului românesc, o denie a morții Păstorului, dar și a învierii Lui ca Mire. Credeți că întâmplător subconștientul luminos al neamului nostru pentru moartea Păstorului folosește ritualul de nuntă al Bisericii strămoșești cu nașii care ca ''Soarele și luna/ Mi-au ținut cununa.''? În pelerinajul meu la locurile sfinte ale copilăriei mele, inima și lacrimile mele nu erau cele ale unui Fiu Rătăcitor, ci o sărbătoare marianică pe care am început-o la ''Câmpul Românesc'' din Hamilton, cu hramul ''Adormirii Maicii Domnului'', am continuat-o cu Montrealul, oraș care inițial era Orașul Mariei, cum ne mărturisește acatistul de piatră al Oratoriumului și al Crucii cu mii de lumini, care se văd de la 80 de km și culminând cu Vovidenia și Neamțul copilului Mitrel, cu uniformă albastră și matricolă de seminarist.

Dorul nu e cuvânt, ci pământul sfânt al spicului ce hrănește Potirul și din care ne hrănim ființial, e ceea ce suntem ca fii ai lui Dumnezeu și vecini cu o Mare Neagră. Din acest Pont al Euxinului era Pilat din Pont care s-a spălat pe mâini cu apa trădării adusă din Prut.

Am simțit acest pământ-dor prin acea energie ce ți-o dă, care stă la taclale cu inima ta, care toarnă în ea din oala Poetului acel''vin care înveselește inima omului''. Nu era oboseala care mă făcea să plutesc într-un vis frumos al pregustării din ''băutura nouă, nu din cea de piatră seacă făcută cu minune''. Să nu încercăm să fim farmaciștii lexicali ai dorului, atât timp cât avem ''Balada'' lui Ciprian Porumbescu, simfoniile lui Enescu și Coloana lui Brâncuși. O cucoană din mahalaua invidiei a găsit să mă împroaște cu noroi cu ''un Dumitru Ichim, dar unde a fost până acum?'' Și răspund și ei și celor care au descoperit găselnița de incultură a cuvântului ''diaspora'', un fel de cetățeni de mâna a doua, și nu români de pretutindeni, și tuturor care ne consideră ''dezțărați''. Da, da, am fost în America, dar nu să mă îmbogățesc ci să duc cuvântul până la marginile lumii! Da, da, și nu o spun cu acea mândrie fariseică, dar cu jertfa acestor brațe și binecuvântarea de a găsi niște români inimoși și plini de iubire a țării am ridicat în Canada o ''mică Românie'', cu ''Centrul Cultural Românesc-Banatul'' și o biserică ortodoxă românească, zidită din temelii și pictată cu sfinții și martirii neamului începând cu Brâncovenii și Ștefan cel Mare, cu Sfântul Calinic de la Cernica, Daniil Sihastru și Sf. Martiri ai Transilvaniei. Conferențiarii din România participând la SĂPTĂMÂNA INTERNAȚIONALĂ DE CULTURĂ din Hamilton, Canada, pe care o conduc de zeci de ani îmi pot fi mărturie. Să nu mai aud că noi, cei plecați din țară, suntem dezțărați! Este un nonsens, Țara este în tine ca ființare și întrupare a dorului. Tu duci Țara cu tine cum duci Evanghelia, tu ești Țara, tu ești cuvântul intraductibilului dor! (...)

BOB Mc MULLEN LINEAR TRAIL

Când ai atât de multe lucruri de spus, reușești să nu spui nimic. Înainte de a intra în spațiul pădurii, ne-am risipit prin timpul confluențelor istorice ale nativilor, menoniților și, în primul rând, ale nemților întemeietori de fabrici de cherestea și berăria asta din Cambridge că mă miram ce or mai fi și acele plantații de hamei care se împingeau în coasta plantațiilor de porumb și de soia.

Câte nu avem de învățat de la dascălii naturii înconjurătoare! Putere, răbdare, curaj și căutarea temeliilor de piatră de la Munții Stâncoși, sau perpetua rugăciune albastră a celor două oceane risipită în mii și mii de acatiste care te învață să te descătușezi de lanțurile humei și să lași acel veșnic din tine să toarne untdelemn în toate candelele iubirii în acest grandios templu al Spiritului Sfânt cum definea Sf. Pavel corpul omenesc, să simți cum iubirea te înveșnicește.

Întrăm pe sub bolțile pădurilor de pe malurile Marelui Râu și ne cufundăm în lumea de taină a vremurilor de demult învolburându-și paradigmele. E ora Ceasului 9 și a vecerniei de brad. Pădurea a început slujba de seară a unei toamne care a umplut de aur, până și pe cel mai sărac arbust, și cu flăcări de frunză vrând să ne învețe despre moarte, da, da, despre moarte, așa cum numai un nemuritor precum codrul și Marile Lacuri te pot lumina despre cele mai importante două zile, folosindu-ne de ironia subțire a lui Mark Twain, cea în care te-ai născut și ziua în care ai aflat de ce. Acest american care ne-a încântat cu lecturile fermecătoare ale copilăriei cântă pe lira aceluiași cuget cu Lucian Blaga care săpând mai adânc spre profunzimile ființei umane concludea zicând: ”Faptul că orice viață de pe pământ se termină prin moarte nu dovedește că moartea este scopul vieții.” Esența vieții este trecerea prin și peste moarte, ca trecere, iar nu ca rămânere în moarte. Iubirea nu e un tobogan, romanța roză de împachetat ciocolată, nu e nici măcar sexul spre care ne educă lăutarul universitar și manelistul neo-marxist că ar fi piscul plăcerii. De plăcere ne vorbesc bucătarii care alintă cu diminutive de văcuță tot ce-ți pune pe farfurie, dar despre iubire au dreptul să ne vorbească numai munții și apele și cele mai presus de ceruri. Spre iubire se urcă cu un efort al treptelor în care te dărui celuilalt prin cuvânt, prin îmbrățișare, prin cruce, prin moarte și prin înviere.

Păstorul din ”Miorița” nu-și cântă moartea, ci o copăcește despre urcatul de treaptă al toamnei. Pentru copaci, ca și pentru păstorul nostru, e moarte, dar nu sfârșit. Rugăciunea stejarului nu este căderea frunzei, ci aducerea ghindei ca treaptă de moarte și nuntă. Castelul de lemn al ghindei are pe poarta ei semnătura Celui care a murit și a înviat.Mă uit câtă pace cosmică e în lumina aceasta de toamnă pe care o poți pipăi aproape, cu vârful degetelor, dar sigur, cu vârful aripii. Totul e nuntă: ”Soarele și luna/ Mi-au ținut cununa!” Nuntă în toată regula, ca în bisericuța dintr-un lemn și dintr-o credință.

Ca un nor negru, din partea de răsărit, e întors pe dos ca un cojoc nepurtat, și mii de păsări au umplut văzduhul de fâlfâitul de aripi. Așa ceva nu am văzut prin România, mai ales că nu e nici vremea de migrație a zburătoarelor. Lumina soarelui se dă cuviincioasă la o parte, să le facă loc să treacă, și pretutindeni păsări negre cu pană roșie pe epoleții aripilor. Parcă, de sus, cineva a cernut toate nopților din sufletul nostru într-o imensă sită cât a bolții și a aruncat tărâțele printre crengile plopilor din pădure. Pretutindeni, ca în filmul lui Hitchcock, păsări și păsări.... Și toate se oglindesc de-a lungul râului meu ca o spovedanie a tuturor poeziilor mele încă nescrise.

Dr. Preot Dumitru Ichim

Miriam Nadia Dabau. Paris.

Câteva zile până la Jocurile Olimpice

Seine-Saint-Denis se pregătește să joace un rol cheie în festivități. Departamentul va găzdui trecerea flăcării olimpice prin multe oraşe din departament.

Pe 25 iulie 2024 , flacăra olimpică își va începe călătoria prin Seine-Saint-Denis, vizitând locuri emblematice în 21 de orașe din departament. Această călătorie va evidenția zone adesea mai puțin expuse reflectoarelor internaționale, celebrând în același timp spiritul olimpic de solidaritate și diversitate.

Flacăra olimpică va străbate Seine-Denis timp de o zi și jumătate, începând cu 25 iulie 2024 și continuând până în dimineața zilei de 26 iulie 2024, chiar înainte de ceremonia deschiderii Jocurilor Olimpice.

Flacăra olimpică va fi dusă de campionul la lupte Melonin Noumondvi și Mehdi Akaouch, sportiv devotat din Pierrefitte, vor evidenția bogăția și diversitatea teritoriului.

Călătoria flăcării olimpice prin Seine-Saint-Denis promite a fi un eveniment semnificativ, reflectând vitalitatea și diversitatea acestui departament, esențial pentru regiunea Parisului. Acest eveniment prefigurează nu numai viitoare competiții, ci și mândria și angajamentul comunităților locale față de spiritul olimpic.

Cei care vizitează Parisul vor fi încântaţi să urmărească acest eveniment care se va încheia în 11 August 2024.

Punctele forte unnde va staţiona flacăra Olimpică

Seine-Denis, Arhivele Naționale din Pierrefitte-sur-Seine , Memorialul Shoah din Drancy , Arènes de Picasso din Noisy-le-Grand și canalul de l' Ourcq. Parcul departamental Georges-Valbon din La Courneuve va organiza o sărbătoare majoră în ajunul ceremoniei de deschidere à Jocurilor Olimpice unde se depune la Basilique Saint-Denis 1, Rue de la Légion d'Honneur 93200 Saint Denis.

Artistul român

Aurelian-Răzvan Dinu expune la Paris cu ocazia deschiderii

Jocurilor Olimpice

George Roca, Sytney, Australia

Cu ocazia deschiderii Jocurilor Olimpice de la Paris, artistul Aurelian-Răzvan Dinu expune o lucrare inspirată de Constantin Brâncuși la galeria Fabrique Contemporaine din capitala Franței.

Expoziția, intitulată „LA VITESSE”, are loc în perioada 22 iulie – 22 august 2024, însă vernisajul va fi joi, 25 iulie 2024, între orele 19:00 și 21:00 la adresa: 30 Rue Vergniaud, 75013 Paris.

Opera de arta, intitulată, „My Soul is My Sun” a fost inițial expusă la Institutul Cultural Român din Paris în luna iunie 2024, în cadrul expoziției „Brancuși Inspiră”.

„Sunt bucuros că una dintre picturile mele, „My Soul is My Sun”, a fost selectată să facă parte din această expoziție internațională de grup unde expun 25 de artiști, iar eu sunt singurul român care a fost ales să expună cu aceasta cunoscută galerie pariziană acum cu ocazia deschiderii jocurilor”, ne-a declarat artistul Dinu.

Aurelian-Razvan Dinu este un artist român care lucrează si locuiește la Londra. În 2023 și 2024, a urmat cursuri de pictură la Barbican Art Society din Londra. În 2018 Aurelian a fost singurul român acceptat la programul de master în Art, Law and Business, deținut de celebra casa internațională de licitații „Christie’s”. În plus, Aurelian a absolvit un master în Managementul Bunurilor de Lux (Luxury Goods Management) la prestigioasa Universitatea Catolică din Milano, Italia.

Prima expoziție a lui A-R.D. a avut loc în iunie 2024 la Galeria „Macadam” a Institutului Cultural Român din Paris. A fost invitat apoi să expună trei dintre picturile sale pentru Expoziția Anuală a „Barbican Art Society” din Londra. A treia sa expoziție este acum la Galeria „Fabrique Contemporaine” din Paris și poate fi vizitată până în 22 august 2024.

Aurelian este un pictor abstract căruia îi plac formele geometrice și nedefinite. În picturile sale, el nu încearcă să reprezinte o realitate vizuală cu acuratețe, ci folosește forme, culori, texturi și semne gestuale pentru a-și atinge efectul. Formele geometrice din picturile lui Aurelian au fost simplificate sau schematizate și nu au o sursă sau neapărat o realitate vizuală externă.

Picturile lui Aurelian sunt influențate de artiști moderni și contemporani precum Robert Motherwell, Georgia O’Keeffe, Richard Serra, Constantin Brâncuși și Geta Brătescu. Acești artiști au jucat un rol semnificativ în modelarea stilului și abordării artistice a lui Aurelian, lucrările lor servind drept sursă de inspirație și punct de referință pentru propriile sale creații.

Din 2013 până la finele lui 2017, Aurelian a fost manager de proiecte culturale și ofițer de presă, responsabil si cu social media, la Institutul Cultural Român din New York. Acolo a promovat cultura românească prin organizarea și curatorierea de expoziții, concerte, filme și prezentări de carte publicului american.

Printre cele mai importante evenimente pe care le-a promovat se numără expoziția

Constantin Brâncuși de la Muzeul Guggenheim din New York, concertele de muzică clasică cu ocazia Zilei Naționale a României de la Carnegie Hall, spectacolul de balet intitulat World Ballet Stars (cu Alina Cojocaru) de la Lincoln Center și premiera newyorkeza a documentarului „Wild Carpathia: Seasons of Change” la Organizația Națiunilor Unite din New York, unde, ca introducere, a fost proiectat un mesaj video al Regelui Charles (pe atunci Prințul de Wales).

Aurelian este voluntar pentru organizația caritabilă „The Wagner Society” UK ca secretar pentru evenimente si membru în comitetul de organizare al societății. Pasiunea lui Aurelian pentru operă în general, și pentru compozitorul Richard Wagner în special, a început cu mulți ani în urmă, la București, și s-a dezvoltat când a locuit la New York.

„Sunt bucuros că una dintre picturile mele, „My Soul is My Sun”, a fost selectată să facă parte din această expoziţie internaţională de grup unde expun 25 de artişti, iar eu sunt singurul român care a fost ales să expună cu această cunoscută galerie pariziană acum cu ocazia deschiderii jocurilor”

A declarat artistul A-R Dinu https://www.news.ro/comunicate/artistul-aurelianrazvan-dinu-inspirat-de-brancusi-expune-la-paris-cuocazia-deschiderii-jocurilor-olimpice-21680525

Acad. Dr. Christian W. Schenk. Germania.

Educația culturală

Discuția despre artă și cultură se referă la trecut și la manipularea valorilor moștenite, în același timp, are o dimensiune orientată spre viitor și include viziuni ale unei societăți prezente și viitoare; Discursurile societății devin evidente atunci când se ocupă de artă și cultură.

Arta și cultura sunt de o importanță deosebită pentru societate. Ele reflectă dezbateri sociale, oferă „zone de fricțiune” pentru a face față realității, se îndreaptă dincolo de evenimentele cotidiene.

Arta și cultura sunt expresii ale existenței umane. Arta și cultura sunt considerate a fi de o importanță deosebită pentru dezvoltarea socială. Într-o societate multietnică, arta, cultura și educația culturală devin din ce în ce mai importante în promovarea integrării și evidențierea elementelor pozitive ale diversității culturale. Aceste procese sunt adesea reunite în termenul „schimbare prin cultură”.

Arta, cultura și educația culturală sunt esențiale pentru fiecare persoană precum și pentru întreaga societate. Educația culturală deschide noi lumi, oferă oportunitatea de a se angaja cu sine și cu arta. Educația culturală este una dintre condițiile prealabile ale creativității individuale și ale creației artistice. În ciuda importanței centrale a artei, culturii și educației culturale pentru fiecare individ și pentru societate în ansamblu, aceste zone sunt afectate în mod repetat de valuri de reduceri. Aceștia sunt uneori priviți doar din perspectivă financiară și sunt priviți doar ca beneficiari și destinatari ai banilor publici din buzunarele contribuabililor. O astfel de abordare ignoră faptul că promovarea artei, culturii și educației culturale nu este o subvenție, ci mai degrabă o investiție. Având în vedere economiile temute pentru consolidarea bugetară a statelor pentru a putea respecta criteriile frânei la îndatorare, având în vedere situația financiară dificilă a municipalităților și scenariile de economii ale guvernului, Consiliile Culturale din România ar trebui să abordeze finanțarea culturală solicitând securizarea infrastructurii culturale la nivel național, statal și local.

Consiliile Culturale județene și municipale ar trebui să ridice următoarele solicitări: Întreținerea și dezvoltarea infrastructurii culturale care este, sau ar trebui să fie, una dintre obligațiile conducerii naționale, județene, municipale și locale. Conținutul acestei sarcini este responsabilitatea autoguvernării municipalităților. Trebuie să se asigure că acestea își îndeplinesc obligația de a promova cultura și de a asigura participarea culturală necesară.

Cultura serviciului voluntar nu înseamnă că aceasta este o sarcină subordonată. Prin urmare, trebuie să fie o procedură politică firească ca, pentru echilibrarea bugetelor în cadrul securității bugetare, să fie examinate atât sarcinile obligatorii, cât și sarcinile voluntare. În plus, este necesar ca sprijinul instituțional pe termen lung al instituțiilor să asigure protecția existenței acestora, atât pentru cetățeni, cât și pentru instituția culturală în sine. Municipalitățile trebuie să își alinieze acțiunile la aceste principii.

De asemenea, județele sunt obligate să ceară autorităților municipale de supraveghere de acest principiu și să găsească reglementări care să permită municipalităților aflate în procedurile de securitate bugetară să continue să finanțeze în mod adecvat viața culturală din orașul lor.

Municipalitățile trebuie să fie finanțate adecvat pentru a-și putea îndeplini toate sarcinile. De asemenea, trebuie dezvoltate modele durabile de reducere a datoriilor pentrumunicipalitățile supra îndatorate. În plus, ar trebui examinate diferite modele de finanțare a zonelor învecinate.

Scopul și obligația culturală trebuie ancorată într-o Legea fundamentală!

Legea bugetară trebuie gestionată mai flexibil la diferitele niveluri guvernamentale pentru a permite utilizarea eficientă a resurselor și pentru a evita costurile birocratice. Aici este important să se folosească pe deplin marja existentă de discreție în favoarea instituțiilor culturale susținute. O comisie de studiu cultural ar trebui să ancoreze prin lege „Viitorul angajamentului civic” și, pe baza acesteia, o Comisie de monitorizare și de studiu a guvernului român să se ocupe exclusiv de „Cultura în România și promovarea ei”. Eu amfăcut, alături de mulți alții, sugestii pentru reducerea birocrației pentru beneficiarii de granturi. Acestea ar trebui preluate și implementate rapid.

Un fond de ajutor de urgență pentru instituțiile culturale aflate la nevoie poate prelua o funcție importantă de legătură pentru a asigura infrastructura culturală deficitară din cauza lipsurilor de fonduri.

În această situație de reduceri de fonduri, radiodifuziunea publică este unul dintre puținii furnizori culturali cu o garanție constituțională și politică de finanțare. Datorită mandatului funcțional consacrat în tratatul de stat în domeniile informației, educației, divertismentului și culturii, companiile de radiodifuziune au o responsabilitate deosebită. Pe lângă extinderea raportării culturale, aceștia trebuie să devină multmai activi ca promotori și susținători ai creației culturale independente decât până acum. Radiodifuzorii trebuie să pună în aplicare această obligație mai clar decât înainte.

Bisericile sunt de asemenea chemate să acorde artei și culturii un statut special. Pe lângă menținerea patrimoniului cultural, este important să se acorde o atenție deosebită artei contemporane și să se țină cont de ele în programele și comisiile de finanțare.

De asemenea fundațiile sunt necesare în special pentru a sprijini arta și cultura contemporană și, astfel, să contribuie la dezvoltarea ulterioară a artei și culturii. Aceștia ar trebui să acorde o atenție deosebită durabilității activităților lor de finanțare și, de asemenea, să își asume angajamente pe termen lung. Ar trebui să existe, de asemenea, un potențial suplimentar în colaborarea între fundații.

Infrastructura culturală se caracterizează prin diferite discipline artistice și varietatea sponsorilor. Pentru a asigura diversitatea culturală, este esențial să se mențină diversitatea furnizorilor, instituțiilor și ofertelor și să o dezvolte în continuare în dialog cu asociațiile culturale sau să o adapteze la provocările sociale.

De asemenea, este important să se exploreze și să se testeze alte forme, cum ar fi taxele culturale la nivel municipal și regional.

Când vorbim de infrastructură culturală, ne referim în primul rând la instituțiile din orașe și municipalități care susțin majoritatea instituțiilor culturale românești. Artiști din diverse discipline artistice (muzică, arte spectacolului, arte vizuale, literatură, cultură arhitecturală, design, film și media) lucrează aici în mod independent sau permanent. Aici se desfășoară activitatea concretă a diferitelor instituții culturale și facilități de educație culturală precum arhive, case de studio, biblioteci, școli de artă pentru tineret, cinematografe municipale, săli de concerte, muzee, școli de muzică, centre socioculturale, teatre precum și asociații de artă.

Arta și cultura sunt, prin urmare, un element central al orașelor și comunităților. Aceasta este baza potențială pentru implicarea creativă cu istoria și viitorul societății. O viață culturală plină de vitalitate face un oraș sau o comunitate mai atractivă. Arta și cultura contribuie semnificativ la identificarea cu întreaga comunitate. Acest lucru are efecte pozitive asupra societății în ansamblu, deoarece persoanele care se identifică cu comunitatea sunt active și în alte domenii sociale. În ultimele două decenii județele, municipiile dar mai ales comunele au înregistrat o reducere a infrastructurii culturale, cum ar fi bibliotecile sau librăriile care au trebuit să-și reducă rețelele de filiale. Acele instituții și domenii de activitate care nu pot privi înapoi decât la o scurtă istorie, cum ar fi unele instituții de învățământ cultural și proiecte independente, au adesea o bază financiară semnificativ mai incertă decât înainte.

După schimbarea fundamentală a sistemului din ultimii treizeci și patru de ani a avut loc o schimbare fundamentală în viața culturală. Au apărut undele noi forme de instituții și asociații, altele au dispărut. Acest lucru a dus la o reducere semnificativă a personalului, dar mai ales a bugetului care mai mult lipsește decât există. Sectorul cultural privat se dezvoltă relativ lent. Mulți artiști nu au putut și nu pot obține un loc în structurile economiei de piață ale „industriei culturale”.

Industriile culturale și creative reprezintă sectorul privat al culturii. Companiile din industriile culturale și creative se străduiesc să obțină profit prin vânzarea comercială de bunuri și servicii culturale. Arta și bunurile culturale sunt produse și distribuite în sectorul privat al culturii, care începe cu artiștii, creatorii de artă și cultură și se extinde la reciclatori, cum ar fi editorii, producătorii de filme și televiziune și comerțul cu amănuntul în artă și cultură în galerii sau librării. Sectorul cultural din sectorul privat interacționează strâns cu celelalte sectoare culturale și face parte din infrastructura culturală. În general, deci, cultura nu se poate autofinanța și deci este dependentă de un anumit buget alocat culturii.

Mai există și o parte semnificativă a vieții culturale modelată de asociații și instituții culturale non-profit, fundații, biserici și radiodifuziunea publică. Angajamentul civic este în mare măsură un element cheie al vieții culturale. Putem descriecetățeanul drept ca cel mai important finanțator al artei și culturii, în primul rând ca participant pe piață, în al doilea rând ca persoană angajată civic și numai al treilea rând ca contribuabil.

Termenul de întreprindere culturală rezumă un domeniu social foarte complex și cuprinzător. Printre aceștia se numără artiștii care formează nucleul creativ al unei anumite zone. Instituțiile culturale finanțate prin impozite sau taxe, precum bibliotecile, muzeele, teatrele, centrele socioculturale, cinematografele municipale, școlile de muzică etc., sunt clienți sau angajatori pentru artiști, sunt cumpărători de lucrări sau servicii artistice și sunt furnizori a producțiilor sau serviciilor artistice din domeniul educației culturale. Cetățenii pot deveni ei înșiși activi artistic în asociații și inițiative culturale. Asociațiile și proiectele culturale prezintă artă și cultură și oferă spații de dezbatere. Companiile din industria culturală exploatează lucrări artistice, prezintă artiști și oferă servicii culturale. Toate domeniile vieții culturale au, de asemenea, importanță economică ca clienți pentru economia comercială locală și sectorul serviciilor. Educația culturală este o parte integrantă a vieții culturale și oferă oportunități de acces la artă și cultură.

Toate domeniile vieții culturale sunt strâns legate și au numeroase interacțiuni. Schimbările dintr-o zonă le afectează și pe celelalte. Prin urmare, reducerile cheltuielilor publice culturale afectează toate domeniile vieții culturale și nu doar instituțiile publice de cultură în sine.

Angajamentul civic îmbogățește viața culturală. Nu poate înlocui munca în instituțiile culturale, dimpotrivă, desfășurarea suplimentară a personalului cu normă întreagă este adesea necesară pentru o colaborare productivă și semnificativă cu voluntarii. În același timp, oamenii angajați din punct de vedere civic sunt adesea cel mai bun mediu de publicitate pentru instituțiile culturale și se

angajează să le păstreze în mod durabil. În special, diversele servicii de voluntariat în țară și în străinătate contribuie la asigurarea implicării tinerilor în artă și cultură sau că se confruntă în mod activ cu schimbările demografice în serviciile de voluntariat inter-generaționale.Viața culturală deschide oportunități de participare, dar oferă și oportunități de implicare în societate și este o expresie a conviețuirii umane.

Reformele dreptului fundațiilor și ale non-profit implementate în ultimii ani au avut efecte pozitive în sectorul cultural. Problemele fundamentale ale finanțării culturale nu pot fi rezolvate însă cu ajutorul acestora deoarece volumul finanțării private de la fundații și asociații este prea mic față de necesarul real. În special în ceea ce privește fundațiile de drept privat, se poate observa că acestea sunt rareori pregătite să își asume responsabilitatea pe termen lung pentru instituții sau proiecte culturale, ci mai degrabă să se implice temporar, în conformitate cu propriile obiective.

Cel mai probabil, orașele și municipalitățile vor trebui să facă față celui mai mare deficit bugetar de după 1990. Acest deficit acut amplificat, care exacerbează deficitul structural care există în multe municipii, va avea inevitabil impact și asupra finanțării publice a culturii. În special în județele în care cultura este finanțată în principal de municipalități, sectorul cultural nu poate fi scutit de reduceri. În plus, criza economică și financiară din 2008 și 2009 a dus la scăderea veniturilor fiscale. Criza economică și financiară lovește bugetele publice cu întârziere. Acest lucru va înrăutăți și mai mult situația prezentată mai sus. În general, există riscul ca instituțiile culturale să fie închise și să se producă o reducere suplimentară a locurilor de muncă în sectorul cultural. Reducerea ocupării forței de muncă supuse contribuțiilor de asigurări sociale în sectorul cultural va duce la o creștere a artiștilor liber profesioniști care vor trebui apoi să continue să lucreze în profesia lor fără protecția forurilor responsabile.

Pe lângă provocările financiare menționate, schimbările sociale afectează și sectorul cultural. Pe de o parte, aceasta înseamnă că în unele regiuni ale al României populația scade drastic din cauza migrației de la sat la oraș sau în străinătate. Responsabilii politici se confruntă cu întrebarea dacă populația mai mică trebuie să ducă la o reducere a ofertelor culturale sau dacă cultura poate contribui la a face o regiune atât de atractivă încât oamenii să se mute din nou acolo.

Provocările sociale evidențiate mai sus prezintă instituțiilor culturale noi sarcini pe care acestea ar trebui să le rezolve. Viabilitatea lor viitoare va depinde, de asemenea, de modul în care stăpânesc aceste noi sarcini și dacă le văd ca o oportunitate de dezvoltare ulterioară.

Multe facilități și instituții culturale și-ar asuma provocările, dar ar trebui să primească un bonus pentru pașii lor orientați spre viitor, în loc să fie recompensați pentru că rămân cu situația existentă. Într-un discurs de politică culturală, infrastructura culturală trebuie de asemenea examinată pentru a vedea dacă îndeplinește cerințele viitoare. Pe lângă parametrii economici, trebuie aplicate criterii de politică culturală, în funcție de care infrastructura culturală să fie măsurată și evaluată.

E bine că toate aceste măsuri să fie luate în serios de acum încolo și de către Uniunea Scriitorilor din România sub noua conducere!

Fragment din romanul în pregătire "Fereastra Orbului"

Adrian Munteanu

Scriitor, actor de teatru, regizor și scenarist. Membru USR

Liceul în care învăț a închiriat scena teatrului de stat. Va avea loc alt spectacol festiv al școlii, iar prezența mea ca recitator este ceva de neevitat. Mi s-a dat o poezie cam sforăitoare de Vladimir Maiakovski. Se numește „Apucați viitorul de chică”. I-am verificat imediat posibilitățile de a fi interpretată. Reușesc să fac asta singur, din fericire, pentru că profesorii au o idee vagă despre diferențele dintre o poezie cu substanță lirică, de atmosferă, care, oricât ar fi fost de valabilă artisticește, nu lăsa interpretul să joace, să creeze diferențe de stare, să aducă un anume dinamism evoluției sale, ceva care să capteze spectatorii, și o poezie cu forță dramatică. Maiakovski pare un poet care declamă el însuși în fața mulțimii, vrea să devină ceva apropiat agitatorului. Tipic pentru literatura sovietică. De aceea, ieșise în față printre confrați și atinsese o recunoaștere internațională. Mie nu-mi spune nimic perorația agitatorică a versurilor, dar mă satisface mișcarea, dinamica fiecărui vers care vine ca o sabie ce urmează să fie înfiptă în cugetul ascultătorului. Neapărat însoțită de gesturi, de o anume dinamică a mâinilor. Nu s-a făcut nicio repetiție pentru spectacol. Totul urmează să fie o înșiruire de momente cu toate formațiile pe care le are la dispoziție liceul. Ordinea intrării fiecăruia rămâne iarăși o necunoscută. Sunt în culise, mi s-a făcut semn dintr-o dată să intru. Fără microfon. Singura indicație este să merg cât mai în față, până la rampă și să spun tare, să se audă până în ultimul rând al sălii. Primul pas și intrarea sub incidența luminilor ce te orbesc. Cu senzația asta sunt deja obișnuit. Să fac câțiva pași! Înainte, este un dreptunghi de lemn, decupat din podeaua scenei și ridicat aproape la verticală. O trapă. Nu prea am văzut, dar am auzit de asta. În interior, într-o mică cabină, se află sufleorul. Urmează să ajute interpreții, care uită pe moment succesiunea replicilor. Mă întreb ce rost are un sufleor în spectacolul nostru. Pentru mine nu e cazul, știu poezia cu ochii închiși. Trebuie să depășesc trapa, ca să fiu cât mai în față, mai aproape de cei ce mă urmăresc, să le simt pulsația, ochii atenți la răstimpuri, să realizez că le rostesc lor ceva, nu unui spațiu fără dimensiuni. E cineva în micuța cabină? N-am timp să observ, ocolesc trapa și fac doi pași înainte. Nu mai mult, nu se poate mai mult. E marginea scenei. Alte dimensiuni ale sălii, o imagine vagă în adâncimea ei și greu de sesizat în laterale, cuprinzătoare, gata să te absoarbă, să-ți mistuie măruntaiele, să te domine, să-ți sugrume glasul, să-ți încarcereze gestul.

Trebuie să o domin. Eu sunt cel urmărit, dar trebuie să stăpânesc sala, să fie a mea, pentru mine, pentru momentul meu de înălțare deasupra lumii. Să articulez și să cred în mine, în rosturile mele singulare. Viitorul, el singur, o să vină prea-ncet, Să-l aducem mai iute nu strică, sunt primele versuri. Pauza începutului. Ascult murmurul aprobator și încă mirat al sălii. Nu-i crăiasa din basme comuna, să visezi nopţi de-a rîndul la ea. Tu socoate, gândeşte-te-ntruna, şi nici faptele mici nu uita. Reflectoarele doar pe mine, întunericul aproape deplin din față. Nu rostesc cuiva anume, mă dărui văzduhului aureolat de reflectoare. În spatele perdelei de fum, sunt zeci de ochi ațintiți. Pot mitralierele frontul să-l ţină, războiul nu doar la atât se rezumă. Să simt că domin întunericul și ochii, așa cum numai aici, pe scenă, se poate întâmpla, răzbunând izolarea din viață, timiditatea rău concepută și prost înțeleasă, lipsa de reacție. Cel care în silă răspunde la toate, bârâind toată ziua, scârţâind fără spor, cel care sucombă-n cîntări leşinate, acela nu ştie ce e viitor. Trebuie să vină triumful meu de om pieritor, dar nu înainte de a sări peste frică și neîncredere, peste fragilitatea din țesuturi. Momentul meu, neegalat de nimeni, peste murmur și penumbră, lumini orbitoare și glasuri ce nu au voie să se amestece cu glasul meu și nici nu au forța să o facă. Glasul meu, trimis să absoarbă sunete, să le transforme în tăceri. O şubă-i şi vremea - de-o ţii în odaie –mâncată de molia felului vieţii...Tu scutură-i vremii-nvechitele straie şi, tânăr, fii steag tinereţii! Destul timp să pun un accent final, nesfârșit și biruitor, peste tăcerea vastă a sălii. Nu aștept nimic. Știu că tăcerea trebuie să curgă în continuare. Finalul e rostit prea puternic și ferm ca să poată naște reacții imediate. Un pas în spate, la al doilea , mă întorc, gata de a părăsi, la fel de ferm, scena sălii celei mari. La al treilea pas, e trapa. Chiar pe linia mersului meu, neapărat drept, fără ezitări. Prea mare elanul, nu mai am timp, nu mai am cum. Izbesc cu piciorul scândura sub care se ascunde capul sufleorului. Un sunet de mobilă trântită se răspândește în jur. Capacul trapei se prăbușește, desprins de la locul lui. Pășesc mai departe, peste obstacol, cu pasul care nu are voie să fie altfel decât drept și sigur până la ieșirea de pe scenă. Nu am timp să privesc în urmă, să văd ce se întâmplă cu omul din cușcă. Nu am timp decât de mersul meu, ca o încheiere energică a evoluției. În culise, totul curge mai departe, nimeni nu văzuse ce s-a întâmplat. Doar eu și publicul. Ies repede în hol, inspir de câteva ori și mă îndrept spre o ușă laterală care dă în sală. Vreau să văd pe mai departe spectacolul, dar și reacția privitorilor. Un minut, cel mult două și am trecut din condiția de interpret în aceea de spectator. În sală, se aplaudă. Pe cine? Nu fusese timp pentru un alt număr. Pe mine? Da, pe mine, nu putea fi altfel. O clipă, mă gândesc că poate fi o recunoaștere a interpretării, dar așa ceva nu s-a mai văzut, pentru o poezie recitată. Da, sigur, mai e și curiozitatea de a vedea dacă incidentul cu sufleorul se poate repeta. Prăbușirea trapei e aventura care merita reluată. ,,Du-te înapoi!’’, îmi strigă un profesor din apropiere. Mă întorc în grabă. Culisele, scena. Ies pe aplauzele care nu se sfârșesc. Trapa sufleorului a fost pusă la loc. Reflectoarele, mulțimea într-o agitație specifică nerăbdării. Rostesc din nou finalul poeziei. Știu ce va fi. Încrezător. Mă întorc. Refac până la identificare prima ieșire, doar că momentul e al meu, pasul rămâne drept, dar ocolește ușor prin stânga trapei, când ajung în dreptul ei. Fără să o ating. Ies superior din scenă. Dezamăgire în public care se aștepta să revadă numărul de circ, atunci când echilibristul scapă corzile și se prăbușește pe talașul arenei. Nu mai contează insatisfacția sălii. Va trebui să nu conteze niciodată. E momentul meu. A celui pe care-l asculți, păstrând tăcerea. Momentul învingătorului.

Cheia de rezervă

În soarele amiezii, asfaltul tăcut al străduței lucea cu nepăsare. Case vechi, cu urme de cochetărie apusă, păreau că se ascund de soare sub iedera care le tapeta generos pereții de piatră.

În curtea uneia dintre acele case era totuși multă animație. Glasuri de copii de toate vârstele se ridicau în văzduh de parcă voiau să-i facă în ciudă liniștii locului. Unul dintre băieți tocmai găsise prin casă o cheie ruginită și ieșise triumfător cu ea în mână, agitând-o vesel spre colegii de joacă. Până să vadă ce-i de făcut cu proaspătul trofeu, una dintre mame – după toate aparențele, chiar a lui – îl prinse în fapt și-l apostrofă:

– Du cheia imediat de unde-ai luat-o, ți-am zis să nu atingi nimic!

– Dar, mama...

– Fugi și pune-o la loc!

Copilul flutură cheia de câteva ori în aer. N-ar fi renunțat așa ușor, iar altcineva dintre adulți, probabil tot un părinte, vru să intervină, dar dintr-odată, parcă stârnit de fluturarea cheii, se porni un vânticel aspru, care acoperi toate vorbele celor prezenți și îi zori, cu mic, cu mare, în interior. Alte persoane strânseră în grabă de pe masa din curte cam tot ce-ar putea dărâma sau fura vântul și în scurt timp nu se mai auzi nimic.

În liniștea reinstaurată, își făcu apariția pe stradă o femeie între două vârste. Părând că lunecă de-a lungul caselor în căutarea unei adrese anume, cu grijă să nu-și prindă rochia demodată în asperitățile gardurilor, se opri în poarta casei respective. Ezită doar o clipă. Apoi, sprijinindu-se ușor de unul dintre stâlpii porții, privi interesată spre curtea goală, ca și cum ar căuta ceva. Sau pe cineva.

Pe un balansoar de lemn din fundul aceleiași curți moțăia, nederanjată de zarvă, netulburată de vânt și nevăzută de nimeni, o bătrână. S-ar fi zis că stă pur și simplu la soare și că ochii ei, prea vârstnici pentru o asemenea îndeletnicire, trebuiau neapărat protejați de ochelarii fumurii, cu rame groase, care îi acopereau trei sferturi de chip.

Femeia din poartă o zări și-i făcu un semn timid de recunoaștere. Bătrâna zâmbi șters pe sub lentilele uriașe, apoi își îndreptă încet mâna cu arătătorul întins spre ușa casei, din care altă femeie, cam de o seamă cu misterioasa vizitatoare, tocmai ieșea, strecurându-se printre cei care intraseră zoriți de vânt, în preajma cărora se tot învârtise până atunci ca un titirez, fără a fi băgată în seamă. Cea din urmă o zări pe cea din poartă. I se păru suspectă staționarea necunoscutei. O cercetă un timp oarecare, dar, cum cealaltă nu se clintea din loc, se hotărî să se apropie de ea:

– Nu vă supărați, pe cine căutați?

– Eu nu... Nu, eu stau alături și...

– Unde alături? întrebă intrigată femeia din casă, întrerupând-o. Cea din drum arătă spre ușa bine zăvorâtă a vilei alăturate, ale cărei ziduri, de la parter la mansardă, trecând printr-un etaj intermediar, erau acoperite cu mușchi inegali, crescuți răzleț în diferite nuanțe.

Femeia care ieșise din casă o privi cu și mai multă suspiciune:

Issabela Cotelin

– Dar acolo nu mai stă nimeni de-un car de ani! și-și aruncă ostentativ și ea privirea spre clădirea părăsită, de parcă o vedea pentru prima oară după cine știe câtă vreme.

– Știu. E casa mătușii Lena. Eu sunt nepoata ei.

Înduioșată de cunoștința comună – acolo locuise, într-adevăr, doamna Selena, căreia numai apropiații, inclusiv mama ei, îi spuneau astfel, adică Lena –, femeia din casă zâmbi, mai încrezătoare puțin în noua cunoștință:

– Ei, atunci mă bucur să vă întâlnesc! Vă las acum, că am, după cum vedeți, foarte multă treabă. Avem un parastas, vru ea să termine discuția și să se retragă.

– M-am mutat aici de curând, continuă prima, ignorându-i explicația. Iar azi am ieșit după cumpărături și mi-am uitat cheia în casă.

Cealaltă se opri iar, ferindu-și ochii și gata să-și reia drumul înapoi:

– Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut.

Se lăsă o scurtă tăcere. Apoi, fiindcă femeia din poartă nu se clintea, cea din curte grăi din nou, mai hotărâtă, întărindu-și parcă propriile spuse:

– Nu am ce să vă fac.

Vecina îi zâmbi atunci într-un fel ciudat de intim și-i făcu complice cu ochiul:

– Aș putea să intru prin spate, să mă cațăr pe treptele de serviciu până la ușița mascată din pod, pe unde ne suiam când eram copii și nu voiam să ne vadă nimeni, dar anii și silueta nu-mi mai permit... Înduioșată de aducerea aminte a unui secret atât de vechi și de uitat, femeia din casă căzu pe gânduri:

– Cine ziceați că sunteți...?

– Nepoata Lenei. Nepoată din partea fratelui. Sunt aproape sigură că ne-am cunoscut la un moment dat. Eu veneam mai rar pe-aici, nefiind din oraș, dar sigur trebuie să ne fi întâlnit, măcar în treacăt, în vacanțele de demult.

– Da... Îmi amintesc, așa e, avea un singur frate, cu care nu prea ținea legătura, dar fiica fratelui venea pe la doamna Lena. Fata ei trebuie să fiți. Am plecat și eu repede la facultate, apoi din țară... Dar tot am venit acasă-n fiecare vară. În restul anului erau goale casele noastre, iar mama și doamna Lena își petreceau timpul adesea împreună. Verile erau însă pline, noi eram mulți, ne adunam mereu...

– Exact. Îmi plăcea să stau sus, la balcon și să privesc în curtea voastră. De câte ori veneam, eram doar eu cu mătușa. Dar la voi era totul viu, era atât de multă lume! O știam pe dinafară. Fiecare fir de iarbă, fiecare copac. Sunt și acum la locul lor, deși parcă nu mai sunt la fel.

– Daa, oftă adânc femeia din curte. S-au schimbat multe între timp... Mama era femeie obișnuită. Doamna Lena era neam de boier. Dar se împrieteniseră. Chiar ne dăduse o cheie... Lasă, s-aveți una, zicea, de rezervă, că nu se știe. N-a fost nevoie de ea niciodată, dar mama avea grijă de ea ca de ochii din cap și pot să zic că mi-a lăsat-o cu limbă de moarte.

De când eram mică avea locul ei de cinste într-o cutiuță.

– Știu, zise femeia din drum. De fapt, pentru cheia asta am venit.

Cea din curte fu deodată copleșită de adevărul spuselor celeilalte. Se încruntă surâzând, semn că mintea-i scosese la iveală, din negura amintirilor, silueta adolescentină a celei de dinaintea sa – o umbră la balcon, pe care o privea cu jind și care se amesteca sporadic în hărmălaia jocurilor copiilor de atunci de pe stradă. Se vedea că știe despre ce vorbește și, deși afirmase că n-are cum s-o ajute, reticența i se topea văzând cu ochii.

– Fie, mă duc să vă aduc cheia. E tot în cutiuța ei. Ar fi trebuit aruncată de mult, dar mama a zis s-o lăsăm acolo, în cinstea vremurilor care au fost și nu se mai întorc. O fi ruginit...

Și dispăru înăuntru, în căutarea cheii.

Femeia din drum păși atunci cu curaj în curte și, măsurând cu gândul fiecare petic de pământ peste care trecea, se afundă pe aleea ce ducea în spate, spre locul unde o zărise pe bătrâna de pe balansoar. Ajunsă în dreptul ei, schimbară din nou câteva priviri semnificative.

Cealaltă ieși intrigată din casă.

– O luaseră ăștia micii, noroc că... A ruginit, într-adevăr, cum am presupus. Se vede că n-a avut nimeni grija ei cât am lipsit eu.

O văzu pe musafira nepoftită venind pe alee și nemulțumirea inițială îi reveni. Iarăși nu era în apele ei:

– Ați spus că vreți o cheie să intrați, m-am dus după cheie și vă găsesc în spatele curții. Ce mai căutați...? Ce e în neregulă aici?

– Era cândva acolo un smochin, sări blând femeia din drum peste bombănelile celei din casă. Am vrut doar să-l revăd. Tanti Jeni, așa îi ziceam mamei dumneavoastră... Tanti Jeni îi dădea în fiecare vară mătușii mele un castron din prima recoltă, apoi făcea...

– Dulceață de smochine! Cum să nu țin minte! se entuziasmă gazda, simțindu-se iar în siguranță la auzul apelativului aproape uitat al mamei sale. Era singurul smochin din cartier, mama era încă în putere... Iar eu, după ce-am plecat, reveneam în fiecare vară, fie vacanță, fie concediu, pentru dulceața ei de smochine! Luam mereu cu mine câteva borcănele, să am și dincolo. Să-mi țină până vara viitoare, cum zicea mama.

– Așa-i, avea un gust deosebit!

– Eh, s-a dus smochinul...

– Mă mir, totuși. Era puternic, avea tulpina groasă și era bine îngrijit. Îl înfofolea tanti Jeni iarna ca pe un copil.

– Eh..., oftă din nou femeia din casă. Chiar într-o iarnă s-a-ntâmplat! O iarnă grea. Mamei i s-a făcut rău. A fost dusă de urgență la spital și n-a avut cine să-l mai acopere. Toți eram în jurul ei, nimeni nu s-a gândit la smochin. A degerat..

– Înțeleg...

– Doamnă, haidem să descuiați, zise precipitat gazda, dând semne că n-ar vrea să continue subiectul. Că ziceați că n-aveți cu ce intra. Uite, v-am adus cheia de rezervă.

– Da, desigur. Mulțumesc. Să mergem.

– Vă însoțesc și eu, căci aș vrea s-o iau înapoi. Nu că n-aș avea încredere, spuse ea repede, dar... Știți, i-am promis mamei mele că n-o dau din mână nici dacă se vinde sau dărâmă vila. Cheia asta e un simbol.

– Vă înțeleg mai mult decât credeți. Să mergem!

Femeile au ieșit împreună în stradă și au intrat pe poarta de fier, ruginit ca și cheia, a casei învecinate. Poarta scârțâi lung și răgușit, căzură câteva bucăți noi din vopseaua scorojită de pe ea, iar sunetul ei bizar se pierdu în bătaia vântului. Urcară în grabă cele trei trepte de ciment crăpate, cândva zdravene și impunătoare, oprindu-se în fața ușii masive de lemn cariat. Fiica vecinei Jeni scoase cheia din buzunarul rochiei, dând să i-o întindă nepoatei doamnei Lena, cu zâmbetul de mulțumire al unei fapte bune. Încremeni însă la mijlocul gestului:

– Dar cumpărăturile?

– Ce cumpărături?

– Cele după care ziceați c-ați ieșit și v-ați uitat cheia înăuntru.

– Ah, zise prima femeie, dând din umeri, vag încurcată. Ce-i cu ele?

– N-ar fi trebuit să fie aici, în curte? Sau pe trepte? Că-n mâini nu văd să le aveți.

– Nu, de ce să le car eu? Le aduc curierii mai târziu, sunt din locuri separate.

– Aveți dreptate, nu m-am gândit. Facilități moderne, recunosc că m-am folosit și eu de ele când le-am descoperit, plecă ochii interlocutoarea.

Îi întinse, în cele din urmă, cheia. Nepoata o luă și o introduse în broască. Învârti în gol de câteva ori, aproape forțând-o. Vecina se panică iar:

– Ați deschis o dată, când ați venit, n-ar trebui să fie înțepenită!

– Da, dar gândiți-vă că e o ușă care a stat închisă zeci de ani!

Calmă, nepoata reuși până la urmă să urnească ușa și, tot imperturbabilă, o invită pe vecină:

– Intrați, vă rog... Chiar vreau să vă dovedesc că spun adevărul și că am cele mai bune intenții.

– Nu, nu, nu e cazul..., se dădu un pas în spate cealaltă.

– Mi-ar părea rău să rămână vreo bănuială, spuse și mai hotărâtă nepoata. Haideți înăuntru, vă pot arăta bagajul desfăcut și mai putem depăna amintiri comune.

Fiica vecinei rămase în cadrul ușii larg deschise, privind fix prin femeia din fața ei. Golul din spatele acesteia se căsca întunecat și rece, indiferent la lumina caldă a zilei. Se scutură de un fior neașteptat, aproape smucindu-i celeilalte cheia. O strânse apoi în palmă, bucuria recăpătării ei atenuând oarecum gestul aiurea cu care și-o luase înapoi:

.

– Nu, mulțumesc, vă cred pe cuvânt! De altfel, chiar mi s-a părut că văd noaptea trecută becul aprins, dar mi-am spus că n-are cine... Nepoata, care nu reacționase nicicum la gestul anterior, o privi cu o simpatie inexplicabilă:

– Deci m-ați simțit! Asta e de bine. Și... nu v-a zis mama dumneavoastră nimic?

– Mama...?

– Da. Tanti Jeni. Ne-am dat binețe în curte adineauri. De la ea veneam mai devreme, când...

– Mama...??

– Da, reafirmă nepoata, foarte sigură pe ea.

– Ma... Ma-ma...?? silabisi iar vecina. Im-po-si-bil!!

– De ce să fie imposibil?

– Pentru că mama e moartă de mult! Din primăvara în care nu și-a mai revenit smochinul. Primăvara de după iarna în care a fost dusă la spital și nu s-a mai întors acasă!

– Vă cred, dar... Scuze că insist, păru nepoata că nu știe cum să-i explice un adevăr atât de evident, dar mama dumneavoastră se odihnește în balansoarul din spatele curții.

– Mama se odihnește în cimi...

Tăcu deodată. După câteva clipe lungi și grele, nepoata o îndemnă încetișor, dar hotărâtă, pe fiica din ce în ce mai uluită s-o urmeze și o conduse cu grijă înapoi, în dreptul casei celei din urmă. Abia atunci fiica își zări mama pe balansoarul pe care ar fi putut jura puțin mai devreme că nu era nimeni.

Era și parcă nu era... Dar era, într-adevăr, mama ei! O ținti siderată, cu sentimente amestecate de-a valma în ochii care căutau un răspuns ce nu se lăsa încă dat definitiv. Balansoarul se legăna ușor, în mișcări repetate, cărora le țineau isonul pârâitul lemnului putrezit la încheieturi și suflul vântului hoinar. Într-o lumină nouă, care nu semăna deloc cu lumina zilei, fiica aruncă apoi o altfel de privire în jur. Iarba era sălbatică, netunsă. Zidurile erau neîngrijite. Vopseaua se cojise. Dalele aleii care ducea spre intrarea principală erau sparte și crescuseră buruieni printre crăpături. Nu observase toate astea când venise. I se păruse totul ca de obicei. Ca pe vremuri... Cheia recuperată și dintr-odată mai inutilă decât fusese oricum dintotdeauna îi căzu, fără să-și dea seama, din mână.

Vântul se opri din senin, tot așa cum se pornise. Curtea se reumplu treptat. La masa mare din mijlocul ei, întinsă cum numai la ocazii se întindea, rudele și cunoscuții se readunau, reîncepând ospățul și depănarea amintirilor sau comentarea știrilor actuale. Pe masă domneau câteva lumânări aprinse și un tablou mare. Tabloul ei înrămat din hol, de când...

Dar de ce era tabloul ei în mijlocul mesei...? Trebuia să fie al mamei. Doar pentru pomenirea mamei venise acasă de foarte departe și se agitase atâta. Asta arăta ca și cum ar fi propria ei... Nu cumva...? Și nepoata doamnei Lena, apărută din senin, care...

Mai privi o dată spre locul unde își zărise mai devreme mama. Era tot acolo, părând că așteaptă. Se întoarse într-o ultimă rugă spre nepoata misterioasă. Aceasta îi zâmbi calm, cu o liniște din altă lume și-i grăi apoi cu blândețe nemărginită, fără politețea formală de până atunci:

– Cea care ți-a fost mamă și-a dat seama că nu te poți desprinde ușor de viața pământească și, nevrând să te sperie, m-a trimis pe mine să găsesc o cale să-ți arăt asta. N-am găsit alta decât cheia... Vei înțelege și nu te vei mai teme... Desprinde-te de chipuri, de obiecte... Așa... E bine... Ai să vezi... E din ce în ce mai bine...

Mesenii trecuseră la desert și băuturi. Tocmai vărsau câteva picături de vin în memoria celor două foste proprietare, mamă și fiică:

– Să fie de sufletul lor...

Pământul înghiți lacom lichidul, iar câteva fire de iarbă se aplecară ca apăsate de forma unor pași invizibili. Balansoarul se mai hâțână o ultimă oară și-și recăpătă neclintirea obișnuită. Una dintre femeile de la masă, care era, după toate probabilitățile, noua locatară a casei, se ridică și-i anunță pe ceilalți:

– Mă duc să-i scot pe copii în curte iar, că fac prăpăd înăuntru. Trec și pe la bucătărie, să mai aduc câte ceva.

În iarba de lângă alee, când s-o ia spre casă, observă o cheie mare și ruginită. Parc-o găsise un copil, dar parcă o pusese la loc... Voise atunci să intervină, să vadă despre ce-i vorba, însă începuse vântul și nu mai apucase. Studie puțin de la distanță cheia. Convinsă fiind că nu are cum să mai fie funcțională – nici nu vedea de la ce ar fi putut fi –, ridică din umeri și conchise cu glas tare, cuprinzând edificator cu privirea casa și curtea:

– Puteau să se joace cu ea. Sunt multe ruginite aici, e mult de lucru...

Porni mai departe spre bucătărie, lăsând nepăsătoare cheia în iarbă, s-o acopere timpurile care aveau să urmeze.

Draga mea Dragalina

Mâinile bunicii mele Mura, ca două crengi noduroase, arse de soare, bătătorite de muncile câmpului, necunoscând splendoarea niciunei podoabe feminine, au fost primul meu cuib. Mă abandonam lor, cu certitudinea că, printr-o simplă atingere, porțile iubirii se deschid larg, fără niciun scârțâit, pentru o viață întreagă. Așa cum albinele sigilează cu ceară celulele din fagure, mâinile aceleami cuprindeau palmele firave, le protejau, le încălzeau, le însuflețeau.

În primăveri abia trezite la viață, mlădioase ca ștergarul din pânza de borangic așezat după icoana Sfântului Ilie, mâna dreaptă a bunicii îmi apărea dinaintea ochilor, o încorpora pe a mea ridicândo, atingându-mi fruntea, coborând încet pe coșul pieptului, poposind apoi pe umărul drept, și pe cel stâng, într-un murmur cald, neîntrerupt, ca o apă curgătoare: În numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh!

Urma un sărut pe obraz, nesfârșit, sub o miriadă de picături diamantine, cernute din smocul firelor de busuioc stropite cu apă sfințită. Sub vraja clipei, căutam ochii rotunzi ca murele ai bunicii

Maria ˗˗ alintată, încă din copilărie, Mura , grăind din toată ființa mea: Maie, tu nu vei muri niciodată, nu-i așa? …

Tăcerea ei mă înfiora.

Oriunde îmi roteam privirea, aș fi recunoscut-o dintr-o mie, numai prin atingerea palmelor ei ce îmi mângâiau lung creștetul capului, învățându-mă să-mi declin identitatea:

˗˗ Când te-ntreabă unul sau altul din sat a cui ești, ce spui, maică?

Două lucruri le știam perfect: rugăciunea Înger, îngerașul meu și firul strămoșilor până la trei generații. Răspundeam așadar tare și răspicat:

˗˗ Sunt fata lui Laurențiu, a lui Tudorică, a lui popa Iordache. Instantaneu, ca printr-o formulă magică, orice nedumerire dispărea de pe fețele întrebătorilor, lăsănd locul unei uimiri firești:

˗˗ Hmmm … !

Primul examen al vieții: lumea satului mă identifica, mă măsura, mă compara. Împăcate cu soarta, chipuri întrebătoare, lungi, ovale, subțiri, rotunjite, brăzdate de riduri adânci, cu priviri senine sau iscoditoare, înfășurate în basmale negre sau în căciuli din astrahan, se aplecau asupra mea ca într-o oglindă, căutând indicii. Și le găseau:

˗˗ Leită Mura!

Ce ușurare! Rezultatul era unanim, nimeni împotrivă, nicio abținere; un vot validat, pus în plic, sigilat cu ceară roșie, expediat vieții. Aveam rădăcini, asemenea venerabilului stejar de la marginea satului, ce fabrica sumedenie de ghinde alb-gălbui. Nimeni nu știa cine și când l-a plantat. Uneori, în primele ore ale dimineții, forme stranii păreau să se contureze în ramurile dese: haite de lupi cu cozi lungi și stufoase, bufnițe cu aripi ascuțite, cerbi cu coarne impunătoare. Vara, un vânt uscat și cald îl mângâia ușor, murmurându-i cuvinte secrete, confuze; glasuri pierdute în timp redeșteptau cetele haiducilor lui Iancu Jianu ce ar fi poposit cândva sub umbra lui.

Felicia Roth - Tudoran

Într-o iarnă scufundată în omăt, o sanie de lemn aluneca spre stejarul-moșneag. pe linia ușor șerpuitoare a satului, într-o liniște desăvârșită, de obârșie de lume. Scoarța diafană trosnea sub tălpile bocancilor lui Maie care s-a încumetat să-și scoată din casă nepoții ˗˗ doi ghemotoci îmbrăcați în pulovere

împletite din lână și vopsite în foi de ceapă, ce tresăltau cu gurile căscate să prindă fulg după fulg. Înțepeniți în zăpadă, pomii nu mai erau pomi și nici crengile-crengi, razele nu mai răzbeau la lumină iar Maie, cu un zâmbet înflorit pe buze, redevenea un copil pus pe șotii: ajunși în dreptul stejarului, printr-o cotitură bruscă a saniei, ne trezirăm zvârliți în giulgiul alb, pufos, într-un chiot de veselie. Ca într-un ecou, printre nămeți, alte voci stârnind alte râsete: ˗˗ Țaică Mură, azi suntem spălați de păcate !

Învelit într-o haină amplă, stejarul de la Dragalina, abia lăsa să se întrevadă satul cu case joase, sudate unele într-altele prin grădini și vii, în jurul unui drum principal, pietruit și bordat de pomi fructiferi. Locuitorii, oameni gospodari din Câmpia Romanaților, cu frica de Dumnezeu, țărani, ciobani sau crescători de vite, duceau mai departe povestea lumii, cu bune și rele, cu veselie și amărăciune, ca o carte ce se rescrie la infinit.

Toți erau ai cuiva, toți se cunoșteau: al lui cutare sau ai lui cutăriță ˗˗ ai Simionii, ai lui Furniga, ai lui Chichi, ai lui Rotaru, ai lui Mechenici, ai lui Țancă, ai lui Minică.

Cerul și pământul erau în osmoză, flora și fauna, într-o palpitantă conviețuire: a lui Busuiocu, a lui Căpușe, a lui Pupăză, ai lui Șoarece , ale lui Iepure , ai lui Greiere , ai lui Cățelu’, ai lui Pisicu etc. Întocmai unui lung fluviu liniștit, Dragalina, zis Nisipuri, îi aduna pe toți în albia sa. Prezenți la apel, fiecare avea rostul lui, croiul lui, ambâțul lui ˗˗ cum zicea Taie, care înălța la fiecare masă un pahar de rachiu, vărsând câteva picături pe jos, să bea și cei morți, neuitați: ˗˗ Trăi-ne-ar Dumnezeu !

Aici, în luna lui Cuptor, un soare neobosit întârzia peste pepenii verzi, amețitor de zemoși și dulci ˗˗ ziși lubenițe, peste ciorchinii albi ˗˗ numiți misterios ananas, peste dudele negre, parfumate, care învinețeau buzele și limbile pofticioșilor, restabilind buna dispoziție, dând speranță că cerul nu este doar o simplă făgăduință. Într-o lumină ce răspândea umbre multiple pe pereții bucătăriei de vară, timpul se dilata între două picături de zăr care se scurgeau lent din sădila cafeniu-deschisă, un sac de cânepă strâmt la vârf și lat la gură, prin care Maie trecea brânza proaspătă. Dintr-un colț, un motan negru cu ochii verde-smarald, supraviețuitor miraculos al unui salt acrobatic în cazanul cu leșie, urmărea imobil vibrația stropilor de lapte. Potecile prăfuite ale satului nu aveau nimic deosebit față de alte așezări, asfințitul răspândea aceeași lumină blândă în fiecare colț de iarbă, păsările cerului înălțau neîncetat aceleași simfonii ca oriunde altundeva, nopțile înstelate curgeau continuu în același ritm de când omul se știa plăsmuit din țărână, însă cineva îmi șoptea că Bunul Dumnezeu iubea Dragalina cu mult înainte ca Dragalina să-l iubească pe el.

Domnul grăbit

și doamna plictisitoare

Dacă timpul s-ar măcina, nu cumva s-ar pierde ca firele de praf fin? Dar de ce și cine să-l facă în așa hal de dezintegrare? Parcă nu demult alta îmi era ocupația. Nu mă luam nici de domnul, nici de doamna. Mă împăcam cu ambii. Pe domnul îl consideram inofensiv și pe doamna perfectă. La un moment dat, așa ca din senin, timpul și cu vârsta, cred...mi-au adus persiflatori. Domnul era grăbit și surd și doamna greoaie și plictisitoare. Nu-mi venea să cred. Nu visam sau poate că da, dar ce, mai poți avea încredere în cineva? La un moment de reamintire, gândul mi-a zburat la timp. El mi-a înălbit tâmplele, el mi-a înlăcrimat ochii. Mașina timpului meu mă tot duce înapoi și tot răscolește noianul de amintiri. Cred că eu i-am greșit proiectul. Recunosc că fac progrese. Anul acesta am avut ora de emoție ceva mai târziu, nu am programat așa, dar este bine pentru că s-a întâmplat, când și cum nu mă așteptam Nu am la îndemâna o eternitate să tot fac analize, dar când în spate am o desagă cu nefăcute, neînțelese, nelămurite, pot să nu mă încrunt? Cu siguranță a vedea, a căuta, a ierta, a dărui mai mult, căci nesăbuința de a te pierde pe tine, timpule, fără acestea, mă va face flutură vânt. Amânarea va fi ,,prea târziu" și toate lumânările vor plânge. Nu că acum n-o fac, dar este o stare de înțeles, de coparticipare. Șarlatanul de domn, insistă să tot ascundă când una, când alta, avute nu demult, rânjind ca un flăcău arogant și indicându-mi direcția sclipitoare a unui ceva mai încolo de nas. Ce sens, ce direcție? Știu eu mai bine cât bat cu privirea, cu gândul, cu inima... Dar ce, poți să-ți vezi de treabă? Te împiedică o uitare, o pierdere de noțiune temporală sau mai exact, atemporală, un ceva amestecat din trecut cu parcă un alt ceva nepetrecut sau imaginat... Greu! Pe când doamna plictisitoare și chiar plictisită se bagă în seamă, eu rămân cu ochii fixați pe cine știe ce calendar. Doamna vrea să-și pună amprenta pe fața mea, dar o să aibă vreo izbândă când eu o înfrunt cu zâmbete? Spuneam de calendar și văd cum foile rupte se reașează cam la fel. Uit numărătoarea, reiau și doamna mă sfidează. Pentru moment câștigă, dar caut soluții să înving. Și mai caut multe. Pe unele mi le doresc, pe altele nu le aștept. După nu știu care plan, se derulează filmul. Uneori sunt actorul principal, alteori regizorul, câteodată privitorul. În nicio ipostază nu mă descurc prost, poate că sunt ajutată, poate că mă străduiesc. Se supără scaunul pe mine. Mă caut prin buzunare, nu găsesc rețeta, nici cheia casei, nici biletul de trimitere. Alături cântă o muzică de jale. Mă impresionează și întârzii să... dar cum să... nu cumva... tocmai la mine... și puteam... nu-mi mai aduc aminte... —Alo! Domnule, nu vrei să pleci în altă parte? Aș vrea să mă apuc de un lucru serios, ce naiba! —Doamnă, nu cumva aveți treabă și eu vă rețin? —Ei, nu! —Hai, că întreceți măsura? —Cum să nu aveți măsură? De o bucată de vreme mă cam măsurați și v-ați luat-o în cap. Pană aici, de azi, eu conduc. —Da... așa să crezi! Domnul Timp se crede domn și impune, doamna Vreme are impresia că este puternică și își expune planul. —Ia mai stați cuminți și voi! Nu cumva sunteți obraznici?

Lilioara Macovei

DOUĂ LUMI

M-am născut și am crescut acolo, în lumea miraculoasă a satului, unde totul era posibil, unde nopțile erau bântuite de ființe malefice, dintre care unele furau laptele vacilor altele legau sau destrămau căsătorii, dar și de duhuri luminoase, de îngerii care adesea coborau printre oameni iar în serile de iarnă, când lumina focului din vatră juca pe tavan în pâlpâiri măiestre, intrau in visul copiilor și al oamenilor să le dăruiască odihnă.

Am crescut acolo unde fiecare învățătură avea o poveste a ei și fiecare poveste avea un tâlc. Acolo poveștile incepeau cu formula:" Bine a zis cela..." Cela era un personaj mereu prezent, mereu înțelept și gata să dea sfaturi. Cela era din lumea vieții fără de moarte, era un mesager, un consilier fără simbrie, era atoateștiutor și judecător aspru și drept.

M-am născut și am crescut acolo unde rugăciunea era la ea acasă, unde fiecare masă se binecuvânta, iar la sfârșitul acesteia de rostea:" Mulțumesc, Doamne, că m-ai saturat de bunătățile Tale cele pământești și Te rugăm, nu le lua de la noi!"

Acolo, în spațiul acela iernile erau bogate in zăpezi, primăverile veneau cu primele rândunele ce-și regăseau cuiburile la streașina caselor sau în poiata vitelor. Verile erau toride dar nimeni nu se plângea de caniculă, pentru că era vremea secerișului si a fânului. Ploile de toamnă erau molcome și cădeau bătrânește peste livezile bogate, peste sămânța așezată în glia arată și săpată cu trudă dar și cu bucuria muncii împlinite.

M-am născut și am crescut in locul în care duminica era sărbătoare sfântă, ceas de întâlnire cu Hristos in biserica de pe deal iar după-amiazele erau orele de întâlniri ale bărbaților la "cugle" și ale femeilor la porțile dinspre uliță. Dacă vreunul tulbura ordinea si moralitatea ținutului, lumea aceea făcea aspră judecată. Cum să furi de la altul, când Dumnezeu a spus ca fiecare să-și câștige existența cu sudoarea frunții lui?

Cum să faci o pagubă și să nu o plătești?

Cum să batjocorești copilul cuiva și să nu te gândești că ai și tu propriii tăi copii și nu se știe ce-ți aduce ziua de mâine?

Am crescut acolo unde casele nu aveau zăvoare. Când gazdele erau plecate, puneau mătura în ușă ca semn că nu sunt acasă și nimeni nu intra!

M-am născut si am crescut acolo unde salutul era un dar al tuturor. Când carele treceau scârțâind pe uliță iar gazda mergea în față, nu in car, ca nu cumva să le fie greu animalelor, răsuna ca un ecou venit din moși strămoși:" Doamne, ajută!" iar răspunsul era întors ca o binecuvântare:" Să ne ajute Dumnezeu la toți, că numai El, bunul, poate!"

Prof. Silvia Bodea Sălăjan

M-am născut și am crescut in lumea lui „A fost odată ca niciodată!” Un timp trecut, irepetabil! Un timp în care trăiau sub un singur acoperiș: bunicii, părinții, copiii și locul era suficient pentru toți! Căldura pornea nu atât din sobele "muruite" cu arină din malul văii, cât se răspândea din sufletele neîntinate, care cunoșteau că valoarea umană este egală cu faptele si nu cu vorbele.

"Cum să mergi la biserică să te întâlnești cu Dumnezeu când tu porți pizmă pe aproapele tău?

Cum să aștepți ca Dumnezeu să-ți răspundă, când tu nu trăiești în vrerea Lui?"

Conștienți că greșim "cu voie sau fără de voie", părinții se rugau:" Doamne, nu-mi pune copiii la plata păcatelor mele ci mă pune pe mine, dar cu blândețe și bunătate că -mi cunoști firea slabă, că Tu ai făcut-o!'

M-am născut și am crescut acolo unde povestea părea că nu se va termina niciodată!

Și totuși, s-a terminat!

Dacă punem față în față lumea aceea si cea a timpului prezent, oare cât a rămas din binecuvântările acelui timp?

Oare s-au schimbat doar vremurile nu și oamenii? Oare de ce au fost abandonate valorile morale, ca și miracolul și toate cele, ce sălășluiau acolo ?

Oare unde s-a pierdut credința că Dumnezeu este drept și bun, că este bun tocmai pentru că este drept?

Oare de unde este convingerea că avutul obținut pe orice cale le poate oferi imunitate înaintea lui

Dumnezeu celor dragi ?

Mi-e dor de vremea aceea! Mi-e milă de generațiile care n-au avut parte de ea! Atunci si Acum! Nu idealizez! "Atunci"- este o lume in care m-am născut și am crescut! "Acum"- este o lume in care trăiesc!

Două lumi între care parcă s-a deschis o prăpastie peste care sperăm că punțile nu s-au dărâmat!

Spiritualitate

Adormirea Maicii Domnului

Pr. lect. dr. Mihai Burlacu.

15 august. Mulţi aşteaptă cu bucurie sărbătoarea Maicii Domnului, care, surprinzător, deşi face amintirea plecării din lumea aceasta a Născătoarei de Dumnezeu, este una primită cu optimism şi bucurie. Iar acest fapt nu se datorează vreunui dezinteres pe care oamenii îl au pentru însemnătatea Maicii Domnului sau a Adormirii Sale. Dimpotrivă, este un moment de pace şi încredinţare că Adormirea nu înseamnă părăsire, ci mutare „din moarte la viaţă”, aşa cum mărturiseşte şi Troparul acestei sărbători. Ea este „Maica Vieţii”, astfel încât convingerea fermă care predomină în conştiinţa colectivă, mai precis în subconştientul colectiv, ca să ne exprimăm în termenii lui K. Jung, este aceea că Persoana ei este una prezentă şi după Adormire. Este prezentă în Biserică, în rugăciuni, în oamenii năpăstuiţi şi oriunde i se cere ajutorul.

Rolul Maicii Domnului este mijlocitor prin intermediul reprezentărilor sau icoanelor ei, iar imnologia sa a apărut din evlavia faţă de reprezentările ei. De exemplu, Paraclisul Maicii Domnului.

Teostirict monahul, autorul Paraclisului Maicii Domnului a fost un mărturisitor în timpul disputelor iconoclaste sub presiunea împăratului Constantin V Copronim (741-775). El s-a născut în Triglia, din Bitinia (actualmente teritoriul asiatic al Istanbulului) şi de mic intră în mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de lângă Pelekete, pe malul Bosforului. Împăratul a organizat un sinod iconoclast în 754 la Hieria, lângă Calcedon, prin care a condamnat utilizarea icoanelor în cult pe motiv că nu reflectă adecvat prin limitele şi relativitatea lor supra-spiritualitatea, atot-prezenţa lui Dumnezeu. Apoi a trecut la represalii; garda sa imperială intra sistematic în toate lăcaşurile de cult şi în casele oamenilor şi confiscau toate icoanele arzându-le, iar cei care se împotriveau erau ucişi. În Joia mare a anului 763, în timpul liturghiei, generalul Mihail Lahandrakon ajunge cu 2000 de ostaşi în mănăstirea Pelekit unde era stareţ Teoctirist, şi intră direct în biserică, îi smulge potirul din mână şi-i înmânează documentul imperial de distrugere a icoanelor. Monahii se împotrivesc şi pe loc sunt ucişi în jur de 400 din cei 780 care vieţuiau acolo. Restul sunt aduşi la Constantinopol pentru a fi judecaţi direct de bazileu. În faţa lui Constantin V Copronim, sunt siliţi să se lepede de închinarea la icoane, motiv pentru care sunt ucişi şi restul în faţa stareţului lor. Cu sufletul marcat de asemenea privelişte Teoctirist îi cere lui Copronim să-l execute şi pe el, deoarece nu mai are altă opţiune după durerea arderii icoanelor şi a pierderii obştii sale. Priveliştea era terifiantă, încât în faţa acestei cruzimi, au început să urmeze dezertări din gardă, ostaşi care refuzau să mai ucidă oameni nevinovaţi pentru un capriciu prea personal al împăratului, după cum mărturisea mai târziu cronicarul Nichita Choniates.

Copronim a bătut în retragere, şi ca să nu-şi decimeze şi dezertorii care la rândul lor împărtăşeau opinia căugărilor ucişi despre importanţa icoanelor, nu l-a mai ucis pe Teoctirist, ci i-a tăiat nasul, urechile, degetele şi i-au fost smulse fâşii de piele de pe corp. Apoi a fost dus în închisoare, unde acesta a supravieţuit timp de 9 ani, până la moartea lui Copronim.

Următorul împărat, Leon IV Filosoful le-a dat drumul iconodulilor din închisori şi Teoctirist s-a întors la mănăstirea sa din Pelekit care era acum o ruină. A vieţuit încă 3 ani singur, şi acolo, între zidurile pustii, invalid şi slăbit, a alcătuit Paraclisul Maicii Domnului pe care noi azi îl citim: „De multe ispite fiind cuprins, alerg către tine căutând mântuirea mea. O, Maică a Cuvântului şi Fecioară, de rele şi de nevoi mântuieşte-mă!”. Această evlavie şi perseverenţă a lui, a făcut să se adune lângă el o altă generaţie mai tânără de călugări, ştiindu-i istoria şi chinurile suferite pentru mărturisirea importanţei icoanelor. Dumnezeu i-a dat zile şi a mai trăit încă trei decenii, iar în anul 807 a adormit întru Domnul. Deci dacă astăzi vedem remarci prea acide despre formalitatea cultului, despre caracterul prea ritualist al ortodoxiei, despre reducția închinării la un Dumnezeu perceput prea transcendent pentru a fi asociat cu niște icoane, moaşte, gesturi, metanii, mersul pe genunchi sau alte practici ale evlaviei, să ştim că Acest Dumnezeu le-a ales pe cele mai formale ale vulgului ca să ruşineze cele mai discursive curtoazii ale lumii bune.

Bucurie tuturor celor ce poartă numele Născătoarei de Dumnezeu!

Triumful spiritului asupra materiei

Trăim cu toții o stare de nestăvilită urgență a schimbărilor în toate aspectele vieții, schimbări care ne pun la încercare capacitatea noastră de adaptare, ba mai mult, se întrezărește chiar pericolul continuării vieții oamenilor pe acest pământ. Se impune imperios un alt mod de a gândi, o altă viziune, o nouă concepție. Un exemplu ni-l oferă Papa Francisc cu viziuni adaptate noilor evenimente apărute în universul nostru pământesc, deși este criticabil din punct de vedere dogmatic. Această temă despre Spirit și Materie este deosebit de complexă și anevoios de abordat, totuși ea oferă multiple motive de meditație cu o mare forță revelatoare și poate atinge în profunzime ființa umană. Punând în discuție această temă, nu înseamnă că sunt aduse noutăți, dar știm că, din ceea ce cunoaștem, se pot ascunde semnificații deosebite în detalii. Acestea trezesc în noi trăiri la frecvențe înalte, la care deschidem ochii mari, încercăm să le înțelegem întorcându-le pe toate fețele și apoi să extragem niște esențe pe care le așezăm într-o altă scară a valorilor.

A vorbi despre Spirit înseamnă a vorbi despre viață și moarte, despre taine și miracole, despre Dumnezeul nostru, Cel învăluit în mare taină, deși îi simțim de multe ori prezența. Chiar dacă este deosebit de trudnic și greu de abordat, această temă învăluită în mister e totuși cea mai dezbătută problemă de viață și de moarte a omenirii din toate timpurile, fiindcă nimeni nu poate sta liniștit în fața irevocabilei stingeri definitive a vieții și intrarea în sfera eternității. Mitul păsării Phoenix, care s-a renăscut din propria sa cenușă, simbolizează din cele mai vechi timpuri ideea posibilității transformării și regenerării, triumful puterii spiritului asupra materiei și capacitatea de a înfrunta adversitatea accesând resursele interioare. E remarcabil faptul că, în a doua jumătate a secolului trecut, domeniul spiritualității a căpătat mai mult teren prin noile cercetări în care știința s-a îmbinat foarte bine cu spiritualitatea folosindu-se argumente științifice, medicale, dar și fenomene de ordin supranatural și cele empirice. S-au făcut pași importanți prin numărul mare de studii - și ne putem mândri cu contribuția mai multor personalități din România prin cercetările și studiile lor apreciate pe plan mondial. Un nume răsunător este cel al renumitului Profesor Dr. Dumitru Constantin Dulcan, care, timp de 40 de ani, a explorat cu succes conexiunea dintre știință și spiritualitate. S-a făcut cunoscut în întreaga lume cu volumul INTELIGENȚA MATERIEI, apărut în anul 1981, în timp ce România se afla sub o conducere atee. Volumul are un mesaj foarte valoros care conduce la ideea existenței lui Dumnezeu, la o Inteligență care ordonează și menține întregul Univers, nu numai viața. Chiar dacă nu au fost dezlegate marile taine, nu ne împăcăm cu ideea abandonării cercetărilor fiindcă aceasta nu este în firea omului, ci dimpotrivă, se cere studiul și interpretarea în cheie modernă, deoarece între timp au fost descoperite multe scrieri, cercetări și artefacte antice la care se adaugă noua tehnologie care ușurează toate acestea

Buică Elena . Canada

Chiar dacă nu au fost dezlegate marile taine, nu ne împăcăm cu ideea abandonării cercetărilor fiindcă aceasta nu este în firea omului, ci dimpotrivă, se cere studiul și interpretarea în cheie modernă, deoarece între timp au fost descoperite multe scrieri, cercetări și artefacte antice la care se adaugă noua tehnologie care ușurează toate acestea.

Poate că însuși acest Spirit din noi e cel care ne stârnește dorința să-l deslușim sau să-l aducem mai la suprafață în discuții, scoțându-l din străfundurile gândirilor.

Se știe că gândurile noastre influențează mult starea organismului. De pildă, gândurile pozitive sunt cele care asigură buna funcționalitate a celulelor noastre și, în special, a celor responsabile cu apărarea împotriva bolilor, cu imunitatea noastră, cu sănătatea, chiar longevitatea și fericirea sau orice alte trăiri. Gândim în funcție de ceea ce știm despre noi și Univers. Gândind pozitiv, atragem oameni și evenimente pozitive răspunzând dictonului: Suntem ceea ce gândim. Dimpotrivă, gândurile negre, întunecate de mânie, răzbunare, gelozie etc., conduc la starea de stres, se formează hormoni care atacă propriile celule și fac să se instaleze bolile.

Să nu uităm că formele gândirii se reflectă în limbaj și nu de puține ori ne plecăm urechea la diverse puncte de vedere care ne derutează, fiindcă discuțiile se termină fără o concluzie clară. Nu este suficient să rămâi captivat de un discurs gol de conținut meditând pe pajiștea aridă a gândirii la un colț de rai incert. Au forță mare gândurile și cuvintele noastre, fiindcă sunt încărcate cu energie, fie pozitivă, fie negativă. Am citit adesea despre cauzele spirituale ale bolilor, despre faptul că ele iau naștere în minte apoi trec în planul material, în corpul fizic. Folosindu-se de energia pozitivă a gândurilor și a cuvintelor, terapeuta Titiana Popa a devenit renumită pentru rezultatele tratamentelor. Astfel a apărut o medicină nouă, pe alt canal, de un model diferit: „Medicina prin cuvânt”.

Nu de puține ori ne întrebăm ce instrument se poate inventa pentru a investiga spiritul uman. Până atunci, chiar și cele mai credincioase făpturi umane pot avea clipe de îndoială „Dacă dincolo de granița vieții nu mai există nimic?”, iar gândul îi poate trimite la poezia „Din prag” în care Alexandru Vlahuță exclamă: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”.

Se pune mereu în discuție vechea controversă despre inteligență, dacă aceasta este un dat natural, o zestre cu care venim pe lume sau este o construcție socială. Suntem mereu în admirația Inteligenței și facem efort să cultivăm acea parte a activității creierului nostru.

Multe sunt întrebările pe această temă, dar cea mai tulburătore și înfrigurată întrebare este cea referitoare la enigma ce asigură echilibrul constant și dinamic al tuturor lucrurilor, mai pe scurt ce este energia fără de care viața nu ar fi posibilă. Răspunsul marilor cercetători, din rândul cărora face parte Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, la această ultimă întrebare a fost cel al existenței unei Energii universale care poate ține sub control întreg Universul, o energie pe care noi o numim Dumnezeu, Alah, Forță Divină, Liber arbitru, conștiință ori voință sau în orice alt fel, dar care ne coordonează viața, ne călăuzește și ne adună laolaltă într-o armonie sacră păstrată de mii de ani.

O altă întrebare: dacă mintea, spiritul uman e doar o împletire între morală, credințele și sentimentele individului sau e ceva mai mult, ceva mistic, despre care nu s-a putut ajunge la o concluzie certă.

Multe sunt întrebările pe această temă, dar cea mai tulburătore și înfrigurată întrebare este cea referitoare la enigma ce asigură echilibrul constant și dinamic al tuturor lucrurilor, mai pe scurt ce este energia fără de care viața nu ar fi posibilă. Răspunsul marilor cercetători, din rândul cărora face parte Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, la această ultimă întrebare a fost cel al existenței unei Energii universale care poate ține sub control întreg Universul, o energie pe care noi o numim Dumnezeu, Alah, Forță Divină, Liber arbitru, conștiință ori voință sau în orice alt fel, dar care ne coordonează viața, ne călăuzește și ne adună laolaltă într-o armonie sacră păstrată de mii de ani.

O altă întrebare: dacă mintea, spiritul uman e doar o împletire între morală, credințele și sentimentele individului sau e ceva mai mult, ceva mistic, despre care nu s-a putut ajunge la o concluzie certă.

Multe sunt întrebările pe această temă, dar cea mai tulburătore și înfrigurată întrebare este cea referitoare la enigma ce asigură echilibrul constant și dinamic al tuturor lucrurilor, mai pe scurt ce este energia fără de care viața nu ar fi posibilă. Răspunsul marilor cercetători, din rândul cărora face parte Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, la această ultimă întrebare a fost cel al existenței unei Energii universale care poate ține sub control întreg Universul, o energie pe care noi o numim Dumnezeu, Alah, Forță Divină, Liber arbitru, conștiință ori voință sau în orice alt fel, dar care ne coordonează viața, ne călăuzește și ne adună laolaltă într-o armonie sacră păstrată de mii de ani.

În general, se admite că ființa umană, prin prezența fizică, este parte a materiei, iar prin faptul că este înzestrată cu gândire este o ființă spirituală, aparține Spiritului. Subliniez că spiritualitatea nu este sinonimă cu religia, dar o poate servi prin năzuințe, gânduri, idealuri, cu tot ce ține de partea imaterială din om. Dacă noi, oamenii, suntem Materie și Spirit chiar din faza embrionară, din momentul concepției, trebuie să subliniem că acestea n-ar exista fără impulsul Duhului acelei Energii miraculoase. Mai întâi de toate, ne punem întrebarea, ce este energia? Răspunsul e clar, energia este o lege a naturii fără de care viața nu poate exista. Aici se află marea taină a omenirii, cine pune materia în mișcare, cine dă acel puls energiei. Cei mai mulți cred că este o putere supranaturală, numită conform religiei lor. Ce știm sigur este că ființa omenească și Spiritul său aparțin unor lumi total diferite, dar coexistă și se influențează reciproc. Aceste componente ale ființei omenești trebuie să conlucreze pentru bunul mers al vieții. Trebuie să găsim un echilibru între spirit și materie, între văzut și nevăzut, o armonie de tip sacru. Materia și spiritul există în noi doar împreună și sunt în perfectă armonie: corpul, mintea, sufletul. Toate există într-o deplină unicitate și într-un deplin acord. Ele dau ritmul nostru de viață. Sunt părți ale aceleiași ființe umane. Materia este supusă morții, dar Sufletul nu și de aceea simțim și trăim nemurirea în noi, chiar dacă nu o mărturisim deschis. A reduce existența lumii doar la dimensiunea ei fizică înseamnă a ne întemeia viața pe un adevăr incomplet. Nu ne putem îndoi că darurile spirituale există în fiecare dintre noi și așteaptă să fie folosite. Omul care este luminat, orientat, nu se opune Spiritului, ci îi deschide toate porțile și astfel, spiritul lucrează pentru el.

Omul cu un spirit înalt își controlează instinctele și impulsurile negative prin forța rațiunii, își ridică pe verticalitatea moralității idealurile, iar faptele sale poartă aureola calităților.

Spiritul nu se poate exprima decât în materie. Persoanele care au trecut prin moarte clinică povesteau că vedeau, auzeau și înțelegeau ce vorbeau doctorii sau alte persoane din preajma corpului rămas fără viață, dar nu puteau să li se adreseze sau să îi atingă, deoarece treceau prin ei.

Energia este o Forță naturală (chinezii o numesc QI) egală cu mișcarea sau cu viața. Apare imediat întrebarea: dacă lumea este alcătuită numai din substanță și din această expresie a energiei, cine este acela care dă un impuls Energiei, pentru ca ea să se manifeste așa cum o face și nu altfel? Spiritul ne înalță, ne purifică părți întunecate ale ființei: ura, răul, păcatul, invidia, pe când materia ne coboară, ne leagă de tină. În opoziție cu spiritul, materia, pământescul din noi este supus greșelilor, erorilor și subiectivității. Și, cu cât spiritul este mai mic în noi, cu atât viața ne este mai întunecată, instinctul ce ne leagă de animal este mai puternic și păcatul neconstrâns de spirit este mai mare.

„OLD

LADY” - A DISABILITY ?

SECRETS OF SOUL

Aura Ungureanu

Să fii bătrân este oare așa de trist ? Uite că a venit timpul să delimitez de unde începe bătrânețea, în timp, dincolo de timp oare ce o găsesc, dincolo de spațiu, dincolo de orice rațiune unde fuge înțelepciunea ? Am să știu să o gestionez ? După o credință doar a mea, timpul stă pe loc, eu mă scurg ca un fluid prin el, ca până la sfârșit să mă topesc în marea Universului. Old Lady să te număr în ani, sau în riduri, sau poate în numărul copiilor pe care nu i-am avut, poate în bucuriile și necazurile care au trecut prin cămăruțele inimii mele, firește patru la numărul, ca la tot omul și pornind de aici am realizat că echilibrul nu este egal, ei și ?! Chiar dacă necazurile au atârnat mai greu, să cred o clipă că toate acestea m-au dezarmat, nu, sunt o fire prin care a curs sângele unei campioane, iar campionii știu să treacă linia de sosire ! Bătrânețea este un privilegiu, am susținut de fiecare dată, nu este un lucru puțin tot ce ai acumulat în toți acești ani : adolescentele iubiri, pleoapele tremurânde, fluturii care dădeau să-ți spargă pieptul, primul sărut , băncile școlilor, băncile parcurilor, aula, un imn... gaudeamus igitur... apoi m-a bucurat foșnetul ușor și diafan al unei rochii albe din satin, altarul, prima noapte, tremuram ca varga... După aceea roata vieții mele s-a tot învârtit, de fiecare dată când încetinea Dumnezeu parcă îi dădea un imbold să prinda curaj și încet , încet lua viteză, iar la ureche îmi șoptea: "mergi înainte , drumul este lung, străbate-l, străbate-l!"... În toți acești ani, am învățat că viața nu trebuie economisită, dar nici risipită în van, doar trebuie trăită din plin, pentru că oricum moartea este atât de sigură de victoria ei, încât mi-a dat un avans de o viață întreagă, știu, este un joc amăgitor, amândouă știm cine pierde până la urmă. Și totuși este cel mai antrenat joc pe care l-am jucat vreodată, oare la ce nivel am ajuns ? Până acum m-am detașat simțitor pentru că în tot acest timp nu m-am pierdut în văicăreli, lamentări, sau să încerc deslușirea unor lucruri care oricum nu-mi vor schimba viața major. Drumului spre marea Doamnă Bătrânețea i-am așternut cărare din timp, constituind un depozit pe care l-am alimentat pas cu pas cu toate trăirile mele, cu clipele de fericire, dar și cu toate nimicurile care la urma urmelor înseamnă viață, viața care poate fi o singură liniuță, așa am citit undeva, de mult. Liniuța aceea, știți cea de trăsură , așa învățasem că i se spunea în primii ani de școală, unește anul de naștere al unui om cu cel al decesului. Eu aș completa, cu două paranteze mari, cele mai mari posibile, între acestea două se regăsește viața, a mea, a ta, a tuturor ! Sunt doar gânduri cu foșnet de mătase pe care le-am sădit noapte de noapte pe unicul meu pat - cerul, care nu mi-a îngrădit niciodată libertatea imaginației mele, având o singură muză - viața... Pentru ea am așternut straturi de iubire, am înfipt repejor gândul , de teamă să nu fugă, apoi un rebel și buclucaș nor m-a ajutat, scuturădu-și pâlnia ploii, el până la ziuă prindea rădăcini , iar eu nu făceam altceva decât să culeg buchețelele de gânduri, să le ofer în zori, pline de rouă, cui i-ar fi de folos. Astăzi simt că am reușit să fiu persoana care îmi doream să fiu, știu că tot ce am depus în contul vieții a fost bine investit, profitul a fost pe măsura investiției sufletești , de dobândă încă nu m-am atins, așa că de azi îmi pot permite să spun că Bătrânețea nu este un handicap, dar mâine, mâine ce va fi , este prima oară când îmi pun această întrebare ?! Va fi un mâine ? Voi mai avea puterea să-l descriu ?

Recenzii

Recent ne-a atras atenția cartea „Reflecții templiere în Transilvania", apărută la Editura Primus din Oradea, 2017, având autor pe Remus Barna. Ca prim impact vizual, regăsim pe coperta I imaginea impozantă a castelului păstrător de istorie și legendă alături de prezența cavalerului, a statorniciei cu care, oricând acesta veghează întru buna rânduială a curgerii vremilor. Emblematicele cuvinte „Non Nobis Domine, non Nobis, sed Nominii Tuo da Gloriam" vin parcă dintru începutul lecturii să reamintească faptul că Supremația Divină a fost și a rămas în permanență călăuza templierului.

Structurată pe treisprezece capitole și completată de o bogată listă bibliografică lucrarea conține o amplă incursiune în istoria (Cuvânt introductiv) Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim, al Marelui Priorat General Magistral al României (O.S.M.T.H.), reușind să scoată în evidență faptul că, iată, autorul simțea, ca o datorie de căpetenie, aducerea la lumină a unor date necunoscute suficient sau deloc cu privire la Cavalerismul Templier precum și existența lui în Transilvania.

Acesta, în captolul al doilea, face un expozeu al Ordinului tocmai pentru ca cititorul să-și poată forma o cât mai amplă imagine pe baza datelor existente, generos oferite. Avem o prezentare cronologică a legăturilor purtate de către demnitarii medievali din Transilvania cu cavalerii templieri dar și cu monahii (călugării) cistericieni de la Igris și Carta. O simplă perspectivă a situaţiei din acea perioadă ne va dezvălui că Transilvania, se află într-o zona de frontieră, a teritoriilor creștine „Christianitas", unde spre nord se desfăşoară o puternică misiune, sprijinită armat şi degenerând în cruciadă, de creştinare a păgânilor baltici, în timp ce în sud-est există masive proiecte și chiar realităţi misionare în rândul celor ce aparţin confesiunii răsăritene. Chiar dacă considerăm înfiinţarea unei mănăstiri cisterciene în Transilvania ca fiind un act făcut în virtutea strategiilor curiei Romane, nu trebuie uitat totuşi rolul de „protecțio", exercitat din umbră de către templieri, pentru această zonă a Europei. Existenţa pașilor acestora precum și amprenta lăsată, conform lucrării prezentate, au păstrat urme de netăgăduit precum cele descoperite la Turda, Tălmaciu, Ciceu, Cristeștii Ciceului, Cristuru Secuiesc, Geoagiu, Oradea sau Vălișoara etc.

În castelul de la Vălișoara se află și sediul Balivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim, al Templierilor, din România, condus de către un baliv (pag.157).

Pr. stavr. Radu Botiș

De consemnat faptul că în anul 2003, septembrie, a fost înființat Marele Balivat al României, sub jurisdicția Marelui Priorat al Franței, în România existau patru Comanderii, pentru ca în anul 2004 să fie fondat Marele Priorat al României iar în 2006 acesta să fie ridicat la rangul de Mare Priorat General, apoi în 2008, iunie, la rangul de Mare Priorat General Magistral.

Elita Cavalerilor Templieri a transmis din generație în generație învățături care se dovedesc aplicabile și astăzi, totul depinzînd de liberul arbitru în alegerea căii și scopului în viață. Misiunea principală a Ordinului este de a reuși, exprima și forma grupuri de creștini care să se asocieze în dorința de a face mai responsabilă și mai eficace slujirea lor creștină pentru comunitate, colaborînd în fraternitate și recunoscuți fiind totodata la justa lor valoare, totul, de dragul lui Hristos, Domnul comun (pag.194).

O carte complexă, bazată pe mărturiile unor documente expuse dau posibilitatea creionării indubitabile a prezenței cavalerilor templieri în spațiul transilvan dar și profunzimea spirituală și demnă a unui ordin care, pare-se că nu a apus și nici nu are de gând să o facă.

Al. Florin Țene

Iisus Hristos Atotputernicul divin

-unificatorul prin înţelepciune

Președintele național al Ligii Scriitorilor Români

Membru al Academiei Americană Română de Artă și Știință. Membru UZP

Lucrarea de excepţie a Preotului Stavrofor Radu Botiş, intitulată “Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos “, apărută cu binecuvântarea P.S.Iustin Sigheteanu, aduce în lumina Cuvântului forma metodei conversaţiei pentru înţelegerea înţelepciunii Domnului Iisus Hristos, prin adjectivul katehetikos, formă a metodei pedagogice de explicare a lucrării de mântuire al trimisului lui Dumnezeu.

Cartea se deschide cu un “Cuvânt înainte “, semnat de Pr.lect.univ.dr.Gheorghe Şanta şi o Prefaţă semnată de asistent univ.dr.Marian Valerian, şi cuprinde cinci capitole, fiecare cuprinzând subcapitole în care se abordează problema că viaţa lui Iisus reprezintă un model general de evoluţie a omului. Fără existenţa lui Iisus în istoria umanităţii nu ar fi fost posibilă înţelegerea conceptului de dragoste, iubire, toleranţă, răbdare, înţelepciune, rugăciune, suferinţă,care duc în mod precis şi constant la purificarea sufletului.

“Dumnezeu n-a dorit moartea cea veşnică a omului, căci nu de aceea L-a creat pe om. Pentru aceasta, în nemărginita Sa bunătate şi iubire de oameni Dumnezeu a găsit, prin înţelepciunea Sa, mijlocul cel mai bun al izbăvirii de rău, hotărând astfel întruparea Fiului pentru mântuirea lumii (Efeseni 2, 4-5; Tit 3, 4-5).”

Subliniază în cartea sa preotul Radu Botiş. Dar prin Iisus omul nu iubeşte numai pe Dumnezeu, ci întreaga creaţie, e vorba de Sine, de semenii lui cit şi de întreg cosmosul.Concluzionând că omul dacă iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi ceea ce a creeat şi iubeşte Dumnezeu. Naşterea lui Iisus ca fiinţă umană, stă la baza definirii spiritului uman. El a deschis calea prin care omul poate să se mântuiască. Această ideie se desprinde din Capitolul I al cărţii.

“Hotărârea din veci a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii a fost împlinită de Fiul şi Cuvântul lui

Dumnezeu, care S-a întrupat la „plinirea vremii”, adică atunci când pregătirea omenirii de către Providenţa divină pentru primirea Mântuitorului se împlinise. Sfânta Scriptură exprimă ideea că activitatea de pregătire a mântuirii cuprinde pe toţi oamenii, zicând despre Cuvântul că „era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9).”

În capitolul doi autorul abordează provenienţa numelui Iisus Hristos din punct de vedere semantic şi etimologic, exemplificând cu amănunte din Evangheliile lui Matei şi Luca. “Numele Mântuitorului, întemeietorul credinţei creştine şi al Bisericii, este Iisus Hristos. Aflat în prima pagină a Noului Testament (Matei 1, 1), Iisus Hristos este numele complet al Fiului lui Dumnezeu întrupat, devenit persoană istorică, sau Fiul Omului. Iisus este termen grec, traducând cuvântul ebraic Ieşua, care înseamnă „Dumnezeu mântuie”, adică Mântuitorul12, „... şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”, îi spune îngerul, mesagerul divin, lui

Iosif, bărbatul Mariei, mama lui Iisus (Matei 1, 21).”.

Iisus fiind o persoană istorică, El a făcut istorie.În acest context Iisus Hristos ne sugerează că ajunem la moarte, prin două căi: una bună şi un rea.Fericit este însă doar acela care merge, cu credinţă în Hristos, pe prima dintre ele.Mergând cu sufletul în Rai, el face punte împreună cu cei vii de pe pământ din Sf.Biserica lui Hristos.Tocmai prin acest fenomen Mântuitorul, prin pildele Lui devine pedagogul şi modelatorul fiinţei umane.

“Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, poate fi contemplată în ea însăşi, dat fiind că era necesară pentru mântuirea oamenilor, având o însemnătate deosebită.

Lucrarea Mântuitorului de reparare a firii noastre, de îndreptare a ei, a trebuit să se îndrepte în trei direcţii1. În direcţia refacerii legăturii cu Dumnezeu, legătură stricată prin păcat, Iisus trebuia să împace pe Dumnezeu cu omul. Aceasta nu se putea face decât prin slujba preoţiei. Preotul este cel ce sta între om şi Dumnezeu şi realizează împăcarea prin rugăciune şi jertfă.

Prin altă lucrare, Iisus Hristos trebuia să-i lumineze mintea omului cât a stat pe pământ şi să continue această lucrare prin trimişii Săi şi după înălţarea la cer.”

Precizează Radu Botiş în capitolul “Mântuitorul Iisus Hristos- Pedagogul şi modelatorul fiinţei umane“. Principala lecţie a lui Iisus Hristos este iubirea de semeni, aceasta fiind esenţa vieţii. Este una dintre cele mai sublime acţiuni pe care o poate realiza o fiinţă umană. Învăţătura Mântuitorului, aşa cum propăvăduieşte, este iubirea de Dumnezeu ca prima lege a omului şi principala lui îndatorire spirituală. “În întreita activitate mântuitoare a Domnului nostru

Iisus Hristos, chemarea Sa învăţătorească sau profetică ocupă un loc de seamă. Mântuitorul venea cu învăţătura cea noua a mântuirii, care cuprindea adevărurile religioase absolute despre Dumnezeu şi despre voia Sa, şi ca orice învăţător El a folosit mijloace de învăţare şi a avut ucenici. Din această privinţă, Iisus Hristos S-a dovedit a fi un învăţător deosebit de înzestrat, încât a fost numit „profetul profeţilor şi învăţătorul învăţătorilor”, rămânând pildă până astăzi la toate neamurile. Pilda Sa este deosebit de grăitoare în privinţa împărtăşirii învăţăturii Lui, a comportării şi a mijloacelor folosite, a instruirii ucenicilor şi a roadelor culese2.”

Iisus a fost Învăţător şi Profet al mulţimilor.Ca prim Catehet, adică Cel ce te învaţă, îşi ţinea predicile în locuri diferite, dar mulţimile îL urmau şi-L ascultau.

Domnul nostru Iisus Hristos a îndrăgit mulţimile care se ţineau de El, scrie Radu Botiş: „Milă Îmi este de mulţime, că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce. Şi de-i voi slobozi flămânzi la casa lor, se vor istovi pe drum, că unii din ei au venit de departe” (Marcu 8, 2-3).

Însă Cuvântul Lui devenea Lege. Mulţimile se apropiau de El prin puterea sfinţeniei care se câştigă prin două mari virtuţi: dragoastea şi înfrăţirea.Din Învăţăturile lui Hristos se pot desprinde trei mari lucruri: să nu păcătuiască cu fapta sau cu mintea, în al doilea rând dacă a greşit să nu persiste în greşeală să nu îi persiste în minte şi în inimă gândurile rele sau ura, iar în al treilea rând să privească cu inima şi cu mintea fără patimă toate lucrurile din viaţă.

“Dar pe lângă acestea, Iisus Hristos a înfăţişat cele mai adânci învăţături religioase şi cerinţe etice cu simplitate naturală şi în mod intuitiv. Întâmplările zilnice ale vieţii primesc la El forma unor parabole sublime, cu conţinut adânc. În disputele cu contrarii Săi, El ştie să anuleze pătrunzător şi prompt toate obiecţiunile lor şi să ocolească cursele întinse de ei (Marcu 10, 2; 11, 27).”

Învăţăturile LUI Iisus Hristos, precizează Radu Botiş nu pot fi luate ca doctrină de sine stătătoare, fiindcă ele sunt o manifestare mereu actuală a Fiului lui Dumnezeu despre om.

“Iisus Hristos recunoaşte în învăţătura Sa originea divină a Vechiului Testament, precum şi inspiraţia acestuia (Marcu 12, 24; Ioan 5, 39). Legea şi profeţii sau Scripturile au un caracter mesianic, ele prezic fapte şi evenimente pe care Iisus le socoteşte împlinite în propriaI persoană. „Semnul lui Iona”, adică petrecerea profetului timp de trei zile în pântecele chitului, e interpretat de Iisus ca o prevestire a morţii şi învierii Sale (Matei 12, 39-41; Luca 11, 29-35).”

Iisus Hristos argumentează predicile sale cu exemple din Scripturi. Pentru El CUVÂNTUL e spirit divin şi suflet.Este cert că prin întruparea lui Iisus, în om coexistă două lumi, de aceea se dă o luptă permanentă între sacru şi profan.Procesul hristic, de la naştere până la crucificare şi Înviere s-a petrecut în lumea reală, în faţa omului, ca o dovadă vie că sacrul există, ea reprezentând condiţia necesară pentru ca omul să fie „renăscut “- să apară omul nou, creştin, cu sufletul purificat.

Cartea preotului Radu Botiş însoţită cu o bogată bibliografie se înscrie în rândul tratatelor de teologie, viabil instrument de cercetare pentru teologi, studenţi şi cititorii.De aici se conturează valoarea darului care ne este transmis: lumina cuvântului nu rămâne în paginile timpului doar un cuvânt sterp, comoara este scoasă la lumina adevărului istoric, bucuria unuia îi plineşte pe cei mulţi.Căci cunoaşterea Învăţăturilor lui Iisus Hristos şi împărtăşirea acestora este: lumină, comoară, bucurie, şi mai presus de toate „lada de zestre “ a umanităţii şi creştinătăţii.

(Scheci

à la Nea Mărin) Umor

Sapa

Ia ascultaţi, mă fraţâlor, ce păţâi cu Veta mea chiar acu’ pe primăvară. O ţânea una şi bună că-i trebuie sapă şi că vrea să cumpere di la Ghiţă a lu’ Popândău că auzâsă ea că le are măi ieftine.

- Fă, cu Ghiţă a lu’ Popândău te pui tu? Ăla de e în stare să îşi mănânce de supt unghie?

Da’ n-avusăi cu cine, nu... O ţânea tot pe-a ei, iar dacă văzui aşa, o lăsai în grija ştiţi voi cui. Ei, mă fraţâlor, şi nu zâceţi că avusăi dreptate, că o păţî Veta mea?! Ca la freo doauă săptămâni aşa zâce:

- Mărine, ia vez’ tu ce faci la a sapă că sări din coadă!

- Sări şi tu dupe ea, zâc eu di colo. Nu tu vrusăşi să îi faci vânzare lu’ Ghiţă?

Lu’ Ghiţă, vorba vine, că toţi banii i-i toacă fiu-său la păcănele, da’ vede orbu’, că nu vede?!

Pentru el ar fi în stare să sară şi-n foc, da’ nouă nu ne-ar da un ac pe datorie şi are numai marfă chinezească, de unică folosinţă, cum s-ar zice.

Dar cum-necum grădina trebuia săpată, aşa că încercai să repar sapa, da’ credeţi că fu chip? Nea... Îi pusăi eu o pană, da’ când detei să sap, sări din coadă la prima zbicitură.

- Du-i-o îndărăt, zâc, să-ţi dea alta!

- Păi, nu văzuşi ce scrie pe uşă? „Marfa vândută nu se schimbă!”

- Şi tu di ce crez’ că scrie aşa? Ştie ce marfă are. Aşa îţi trebuie dacă nu pleci urechea şi la ce vorbeşte lumea.

- Da, că şi am timp să stau la taclale! Eu nu îmi văd capu’ de treburi, iar tu...

- Ce vrei să spui? Auzâi şi eu uaminii la căţaua leşinată.

- La un pahar de vorbă. Mersi!

- Vinul dezleagă limbile, dacă te întreabă cineva. Multe ies la suprafaţă după o stacană.

- Mergem să o schimbăm? Poate tu ai mai multă trecere, mai ales că eşti meseriaş. La o adică, ajunge şi el la mâna ta.

- Aia nu pot s-o garantez la cât de cărpănos e Ghiţă. Da bonu’, bonu’ îl măi ai?

- Bonu’? Care bon?

- Bonul pe sapă.

- Aia nu te întrebi, îmi dete, că nu îmi dete.

- Atunci, pune-i cruce!

- Şi banii, că nu e tocmai ieftină, ba chiar scumpă la punga noastră?

- Aia e. Fluieră a pagubă acuma, că altceva nu îţi mai rămasă!

Şi fluieră Veta mea mult şi bine, de n-o fluiera şi-acuma. Vorba ceea: Capul face, capul trage.

Şi mai rămâneți sănătoși!

Elena Neacșu

Lilioara Macovei

Scriu un sonet. Deplină amăgire

Scriu un sonet. Deplină amăgire

Că prin canon mai liber mă voi face. Dar sunt ce vreau, ce știu și ce îmi place, Modest cârpaci de vorbe și iubire.

Un gând buimac într-un ungher îmi zace Și nu-i găsesc firava limpezire. Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire Și mă aruncă-n lumile opace.

Trec voci cerșind cărarea neumblată, Dar altele, urlând, ademenesc Cu zarea lor etern împurpurată.

Când verbe-n cuget tainic mă sfințesc, Nu-mi amintesc de mine niciodată. E semn profund că-ncep să mă trezesc.

Psalmul pescarului

Cum mineralu-şi strânge metalul sfânt de aur –Agonisire-a strunei în cel mai vin acord, Busola fără Tine ştirbită-ar fi de nord, Atoatelor meu Mire, nu-mi sta-n plutiri de plaur,

Nor fără rădăcină, livezi planând acvatic, Iluzia ce doare când vreau să Te-nfirip, Topeşte-mă-n oglindă să fim întregi la chip

Cum dragostea înscrisă-i nu-n flăcări, ci-n jăratic.

Zi cu trei nopți în frunte, mormântul Tău când beu-l, Lumină fără ceară, cum Unul eşti şi-n Trei?

Mă fă ulcior-mireasă ca noaptea să mi-o bei, Ce rost prisaca-n floare de nu Ți-aş fi ştiubeul?

Nu doar pescar de oameni, pe Tine vreau în mreajă, Să-Ți muşc din trupu-Ți mărul cu Dumnezeu sub coajă!

Regalitatea binelui

Cumpăna măsurii

Ascultător și împlinitor, Ritmul simfoniei universului Prin ,,Eu sunt”.

Regalitatea binelui

Cu sufletul

Pe talerul vremii, Clipei, zilei, aproapelui.

Suntem Chipul nepieirii.

în noaptea vinovată de vise indecente se cuibărește din când în când și câte-un zmeu colorat pe spinarea lui stă fără grijă fata cu ochi de smarald pe care nu o mai recunosc nu strigă

nu cântă

nu plânge

doar a dezertat din iarba verde în cerul albastru

pentru a măsura infinitul și a se întâlni cu inima ei

Dumitru Ichim

Adrian Munteanu

Radu Botiș

Pregătire

Lilioara Macovei

Toiagul lui Moise

Prof. Silvia Bodea Sălăjan

Toiagul lui Moise

de ce-mi dai oare nopţi neadormite ca din puterea lor să-şi cearnă norii

şi să răspundă unui drum pierdut la marginea uitării de ce zorii se-nalță ca un zid de ape din oceane tăinuite să mă îndemne, Doamne adeseori spre vise care- adapă noi ispite

dar dincolo pe malul altui timp străini nedreptățiți ar vrea să treacă iar apele învolburate cheamă la paza turmelor din cort de sare și un toiag se-nalță către soare împărțind noaptea-n ziduri reci de apă

și mi-am pierdut și ultimul regret când planta ce se are doar pe sine e istovită de atâta-nflorire pe stânci străine unde , Doamne, nu-i nici călăuză-n calea mântuirii nici far la malul nopții nimănui

Ultima mărgică

Se scurg firele de nisip cu repeziciune

Gâtul clepsidrei, o lebădă neagră

Grațioasă, înghite timpul, Doar el știe socoteala, Înghite mărgea după mărgea

O măcina, in gușa-i delicată, între pietre rămânând firmituri de viață.

Atunci te rog iubire lasă-mă să cad.

Nu vreau să aud scrâșnind ultima mărgică.

Am scris rondelul folosind doar două rime, în realitate e doar una. Una privită în oglindă: IRE / ERI așa cum suntem și noi, eu și soția mea

Iubitei mele soții

Iubita mea, frumoasa mea iubire, Tăcută, mereu să mă descoperi. Eu am luciri de tine în privire

Destinul… cu mine să-l acoperi.

Suflarea mea, tu ești a mea gândire

Prefăcând dorința în deprinderi Iubita mea, frumoasa mea Iubire, Tăcută, mereu să mă descoperi.

Mereu te vreau și fără de robire. Mai puțin ca mâine, dar mai mult ca ieri

Tu ești a mea gândire, în rodire, Darnică-n iubire, fără de păreri.

Iubita mea, frumoasa mea Iubire!

Ce să-nțeleg?

Imi amintesc, copil fiind, dormeam pe un căpătâi cu paie, mireasma lanului de grâu, intra la mine în odaie.

Si pe un pat de scânduri, tare, făcut dintr-un butuc de prun, pe care așterneam otavă, și toată noaptea dormeam, tun...

Acum, am o saltea celebră, ce-o laudă sportivi de vază, o pernă cu Aloe Vera, și toată noaptea rămân trează...

Ce să-nțeleg, din asta, Doamne, unde ne ducem, de unde venim, nici nu am mers prea mult prin viață și-am și-nceput să ruginim?

Auea Ungureanu

Teodor Mețină

Titina Nica Țene

Pasărea – laitmotiv al poeziei

Poeta, jurnalista, traducătoarea și editoarea, dr. în sociologie Valentina Teclici (trăitor de două decenii în Noua Zeelandă), este cunoscută în literatura română prin publicarea mai multor volume de autor și includerea scrierilor sale în antologii și volume colective. Am așteptat cu mare nerăbdare recenta sa carte publicată în România, Iași, Editura Stef, 2022. Titlul volumului, „Eu, pasărea” - o metaforă sublimă. O carte deosebit de plăcută la înfățișare. Coperta se scaldă în nuanțe spledide de cer azuriu. Pe prima copertă, imaginea unei păsări cu aripile larg deschise sugerează zborul poetei spre cerul lăuntric al poeziei.

Cartea este deosebit de atrăgătoare prin profunzimea și veracitatea discursului liric al poemelor incluse în cele cinci capitole distincte prin conținut, dar întrepătrunse prin harul și fiorul trăirilor și stărilor poetei: CĂUTĂRI

DE SINE, PORTATIVUL DORULUI,

PRISMA IUBIRII, VERSURILE CURG ALBASTRU și INTERSECȚII.

Comparația autoarei cu „Pasărea” este un laitmotiv al poeziei, al cărții, și de ce nu, și al vieții sale. Conștientă de acest lucru, Valentina Teclici nu a întins aripile spre a zbura decât după o cunoaștere de sine autentică și profundă, cu scopul clar deslușit, în același timp măreț de a sonda în adâncimea eului interior și a se înălța ca ființă și spirit creator: „Înveți toată viața meseria de om./ Uneori te târâi, șarpe sărutând pământul/ mergi în genunchi căutând lumina,/ alteori, drept și mândru,/ cu privirea în irisul luminii.” (Înveți toată viața)

Zestrea nativă și cultivarea acesteia i-au multiplicat dorința și voința de a scrie, impulsionându-i rodnicia creației sale. Autoarea a fost din copilărie ispitită de dorul de a scrie; un dor asemenea unui blestem asumat „Doar de poezie aș dori să fiu blestemată. / Să mă ardă cuvintele pe rugul inspirației// să fiu pusă la zidul imaginației/ și împușcată cu mitraliera ideilor.” (De blestemul poeziei aș dori să mor)

Ne sugerează să ne ascultăm, să ne investigăm și, în același timp să visăm, să experimentăm scenarii care pot constitui trambuline spre înălțimile creației, însă consideră că este alegerea noastră să avem sau nu aripi, să le deschidem și să le stimulăm să creasă odată cu noi. Doar astfel putem atinge libertatea de a fi și a iubi, de a învăța și crea... Putem zbura doar cu propriile aripi, nu cu unele de împrumut: „Suntem născuți să visăm că/ avem aripi/ cu care putem atinge/ creasta propriilor idealuri,/ ca privighetoarea zburând/ pe cerul primăverii/ și care întotdeauna se-ntoarce acasă./ Ne naștem pentru a spera/ că singura culoare a lumii este curcubeul/ și putem zbura liberi/ în oxigenul diversității care ne înconjoară./ Ne naștem pentru a învăța/ că negru, alb, maro și sânge/ sunt capitole ale istoriei,/ oportunități de schimbare.” (Aripile fiecăruia contează) Dar nu orice fel de aripi ci, în principal avem mare nevoie de „Aripile spiritului”: „Când sunt pasăre/ zbor spre infinit./ Sufletul mi-e plin de aripi./ Cînd sunt pasăre/ n-am nevoie de cuvinte/ să-mi strig drepturile,/ n-am nevoie de demonstrații/ să-mi trăiesc libertatea.”

Vasilica Grigoraș

Așadar, pentru Valentina Teclici, și poezia este o pasăre mereu în zbor spre înălțimi jinduite. Sensibilitatea și fantezia sunt organele vitale ale creației sale. Îi furnizează materia primă și energia cu ajutorul cărora adaugă în tolba operei sale nenumărate virtuți, posibile embleme ale unei realități metafizice.

Călătoria sa lirică începe de „Acasă”, ceea ce-i menține dorul permanent aprins : „Acasă e locul unde mă trage tulpina/ copacului ce sunt. Coloana fără se sfârșit/ a valorilor cimentate în treptele luminii.” (Mă trag rădăcinile) și continuă într-un perimetru al universalității (din România în Noua Zeelandă): „Rapsodia Română/ împletește din sentimente și mister/ o ghirlandă albastră/ și-o agață de cer// În pădurile înalte de pin/ răsună waiata*,/ dar eu respir acorduri/ din naiul lui Zamfir/ și simt fierbinte vatra/ doinelor de dor” (*cântec în maoră) (Curge Balada cascadă). Alteori se regăsește în ariile unor vechi civilizații, mărturisind: „Continuu adesea să vâslesc prin Grecia/ în corabia muzicii și-a amintirilor. ” (Mă las călătorită…)

Oriunde se află, autoarea iubește și cinstește reperele naționale și tradiționale ale românismului prin reprezentații culturii și artei românești: Eminescu, Brâncuși, Enescu…, închinându-le poeme de o delicată și distinctă frumusețe. Prin meditații profunde își modifică discursul poetic pe tot parcursul imaginarei călătorii în funcție de capacitatea și disponibilitatea imense de a visa și admira viața, sperând continuu în șansa și puterea de a înfăptui. Visul este întotdeauna lucid, iar admirația debordantă o înfrumusețează ca om și poet. Prin speranță și curaj nețărmurit își găsește echilibru și înțelepciunea eului interior întru poezie și lumea în care trăiește de la înălțimea zborului ideatic și existențial: „Sunt ca o pasăre,/ cu o săgeată-n aripă./ Zborul meu albastru/ e cântec, voință,/ credință, bucurie, visare./ Colivia mea cu ferestre deschise/ e ca un colier la gâtul lumii./ Libertatea e fără preț, fără margini,/ nu pot s-o cumpăr, nu pot s-o vând/ n-o pot primi sau oferi/ e numai o stare de spirit./ Sunt ca o pasăre/ cu o săgeată-n aripă/ dar spiritul meu liber./ Liber ca săgeata pornită din arc./ liber ca pasărea țintind cerul.”(Zbor)

Poeta V. Teclici este o persoană cu inițiativă, consecventă și perseverentă în orice își propune să realizeze, dar cu o discreție aparte. A știut să-și identifice potențialul creativ, să întrevadă țeluri și să stabilească idealuri, iar pentru împlinirea acestora are vie motivația, dorința și puterea de a se mobiliza în a trece la acțiuni concrete, potrivite și eficiente. Pentru Valentina, importantă a fost întotdeauna libertatea de mișcare, de manifestare, concretizându-și ideile și deciziile în deplină cunoștință și coerență: „Libertate, Pasăre-suflet,/ când aripa ta este speranță/ tehnologia și artele-nfloresc,/ mediul se opune poluării,/ imigranții își riscă viața/ să ajungă la tine./ Oamenii practică încrezători”/ Statul de om liber.// Libertate, Pasăresuflet,/ când sunt aripa ta/ port culoarea curajului,/ zborul său îmi binecuvântează călătoria./ Iubirea de sine, de semeni,/ de Dumnezeu și toată creația/ n-are piedici și limite./ Libertate, Pasăre-suflet.” (Libertate, Pasăre-suflet) Printr-un destin care i-a croit și deschis căi de a îmbrăţişa lumea şi a cunoaşte şi alte culturi, autoarea va simţi mereu dorința de a reveni la „matca” neamului de unde îşi va umple „pocalul” sufletului cu sevele dătătoare de viaţă ale Limbii Române –patria ei şi-a marelui Nichita.:

Infinita iertare (jurnal) – fragment

Marți, 18 iunie 2013, Zürich

Rodica Dascălu

Reîntâlnirea cu lacul mă învăluie. Cerul e senin, în urma vaporașului două dâre învolburate sugerează un drum. Privesc cum se succed orășelele aflate pe țărm, admir vilele albe și imaculate, grădinile lor împodobite cu statuete cochete și arbori exotici. Pe fundal, mult mai departe de țărm, zăresc crestele înzăpezite ale munților Alpi. Și atunci percep creația în toată măreția ei intangibilă, dar atât de vie. O forță alungă frica și tot ce este de prisos în sufletul meu și lasă spațiu liber bucuriei.

Miercuri, 19 iunie 2013, Zürich

Dimineață, călătorim cu trenul spre Uetliberg, localitate unde se află renumitul turn care atrage turiști de pretutindeni. Drumul șerpuiește printr-o pădure și fiecare pas ne solicită fizic, deorece ne-am pierdut deprinderea de a ne mișca cu ușurință în natură, dar dorința de a vedea peisajul, de acolo, din turn, e mai presus de orice.

Priveliștea este impresionantă, admirăm de la înălțime orașul Zürich, apoi lacul: abia acum îi văd strălucirea de cristal, forma și conturul. Cerul acoperit cu nori răzleți, pădurile de un verde intens și văile adânci în sălbăticia lor, toate creează o imagine vie. Deși oamenii nu se văd de la asemenea înălțime, ei sunt cei care desăvârșesc prin munca lor toată această creație. Și iarăși mă învăluie acel simțământ de eliberare de temeri, viața mea interioară rezonează și se integrează perfect în dinamica vieții. După-amiază, o plimbare cu mașina în jurul lacului schimbă perspectiva de a privi în jur, de fapt ne aflăm chiar în peisajul pe care îl admirasem dimineață, din vârful muntelui.

Șoseaua, o autostradă autentică, urmărește îndeaproape conturul lacului. La un moment dat, drumul parcurge o porțiune de teren care desparte apele lacului în două întinderi nesfârșite de apă. Soarele incandescent reflectat în apa liniștită transformă totul în niște oglinzi uriașe, între care noi, oamenii, suntem atât de mici și vulnerabili.

Joi, 20 iunie 2013, Zürich

Discuție telefonică cu tataia. Este bine, sănătos, a vorbit cu cei din familie, cu vecinii de acasă, din satul natal. Stabilim să vorbim peste două zile.

Un moment important al zilei este călătoria în orașul Berna, pe care îl mai vizitasem în toamna anului 2009.

Vizitez apartamentul lui Albert Einstein, acesta a trăit o bună perioadă de timp în Berna, unde a creat teoria relativității. Pe cât de complexă este personalitatea lui, pe atât de modest este apartamentul în care a trăit și locuit acest mare om! Intru în camera de lucru a lui Einstein, admir fotografiile, diplomele, posterele editate cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la descoperirea teoriei relativității (1905), precum și obiectele ce i-au aparținut. La etajul superior este organizată o expoziție ce surprinde momentele importante din viața de familie și din activitatea lui științifică. Într-o cameră micuță, modestă și ea ca, de altfel, tot ceea ce văd, se proiectează un film documentar, titrat în limba germană, inspirat din viața marelui savant.

Mergând de-a lungul podului ce traversează fluviul Aare, cu apa de culoare verzuie, cu debit și viteză de curgere impresionante, admirăm panorama orașului. Simbolul orașului este ursul, pe care îl regăsim la tot pasul, fie ca emblemă pe steagul orașului, fie sculptat în piatră ori sub forma unor statuete în părculețele de joacă pentru copii. Nu lipsește nici mormăilă cel adevărat, în carne și oase, ce se lăfăie în grădini zoologice imense aflate în imediata apropiere a râului, locuri de atracție pentru copii și turiști.

Străzile înguste pavate cu piatră cubică sunt străjuite de case vechi, strâns lipite între ele, cu balcoane încărcate de flori. În preajma lor sunt amenajate cofetării și restaurante stradale. În ceea ce privește ingeniozitatea de care dau dovadă constructorii fântânilor, nu există limite. Fiecare fântână are un simbol reprezentat prin statuete frumos colorate, strălucitoare în bătaia soarelui. E multă grijă pentru întreținerea clădirilor, a spațiilor verzi și a tuturor obiectivelor turistice. Plutește în aer o atitudine prietenoasă față de mediu, respect pentru oamenii ce vizitează aceste locuri de basm.

Orașul Berna este mult mai viu decât orașul Zürich, acesta din urmă mi se pare destinat turiștilor aflați la vârsta senectuții. E multă tăcere, și liniște, și cumințenie în Zürich, ceea ce nu înseamnă că este ceva rău.

La plecare, am privit încă o dată apa limpede a fluviului, curgerea lui indiferentă dincolo de timp și spațiu.

Vineri, 21 iunie 2013, Zürich

Ziua cea mai lungă a anului.

Ne ocupăm locurile pe puntea vaporului, aceleași de fiecare dată. Timpul e destul de rece, purtăm haine groase pentru a ne proteja de umezeală și de curenții reci ce apar la suprafața apei.

Admirăm peisajul, jocul valurilor, dar și spectacolul în plină desfășurare pe cerul altădată senin, acum acoperit de nori. Universul într-o continuă schimbare de forme și culori oglindește stările noastre emoționale, când pline de tandrețe și afecțiune, când tensionate și conflictuale.

Privesc la oamenii aflați pe vas, sunt persoane în vârstă, în general, dar și tineri cu copiii lor cu părul bălai, gălăgioși și extaziați în fața a tot ceea ce văd. Uneori, privirile noastre se întâlnesc, îi privesc cu drag, iar ei mă surprind cu aceeași bucurie, printr-un zâmbet prietenos.

După-amiază mergem la Oerlikon să vizităm parcul MFO (Metal Fabric Oerlikon). Fotografiez abundența și diversitatea florilor din grădinile verticale amenajate pe suport metalic. La plecare, mă emoționează zâmbetul larg al unui copil mulatru, de câțiva anișori, care încerca să descifreze tainele mersului cu trotineta. Se pare că există o atracție reciprocă între mine și copii.

Spre finalul acestei zile, la fel de plină ca și celelalte, vizităm aeroportul Zürich. În vitrina unui magazin zăresc o ie deosebită, cu motive florale românești. Iată cât de mică este lumea!

Sâmbătă, 22 iunie 2013 Întâmplător sau nu, ajungem la o sărbătoare câmpenească pe malul râului Limmat, în amonte de Lacul Zürich.

Tineri elvețieni de toate naționalitățile, în grupuri sau singuri, în familie, cu copii în brațe sau ținându-i de mână, sosesc din toate colțurile orașului la petrecere.

Remarc faptul că cei mai mulți folosesc drept mijloc de transport bicicletele. Dacă nu i-aș auzi vorbind germana, engleza sau grăind în limba lor maternă, aș crede că suntem acasă, în țară, la iarbă verde.

Pe o scenă special amenajată, o formație cântă monoton muzică rap, alternând cu piese muzicale, greu de definit. Parcul unde tinerii s-au adunat pentru a se relaxa este situat pe malul drept al râului Limmat. Îmi imaginez cum șuvoiul uriaș al râului alungă stresul acumulat în cursul săptămânii.

Nu-i ușor să lucrezi în acest oraș, cerințele unui loc de muncă în Zürich, ca de altfel peste tot în lume, sunt: creativitate, rigoare, disciplină, efort maxim. Venim de câțiva ani în vizită la fiul nostru, dar este pentru prima dată când vedem oameni bucurându-se împreună.

Din cauza frigului și a umezelii hotărâm să plecăm, ne desprindem cu greu din acest loc, unde pentru câteva momente mintea noastră a uitat să mai ierarhizeze, să critice și să se plângă de tot felul de obstacole. Forța de neoprit a râului și energia bună a tinerilor se împletesc și trimit o binecuvântare blândă în univers. În plină noapte de vară tot ceea ce e mai bun în oameni, prietenia, luminează ca o torță nevăzută.

Am ajuns acasă târziu, spre miezul nopții. Adorm greu, mă gândesc la simplitatea relaxării tinerilor elvețieni în plină sărbătoare de suflet. Noi, oamenii, suntem la fel, există valori care ne unesc, doar mintea creează bariere de netrecut și singuri alegem să ne înstrăinăm unii de alții. La fel, ceea ce ne deosebește, culoarea pielii, credințele, tradițiile și obiceiurile, în loc să dea diversitate și frumusețe vieții, să ne apropie, mai degrabă ne separă și uneori întrețin false conflicte. Dacă bucuria ar fi o stare permanentă, ce armonie ar fi în jurul nostru! Dar probabil așa e viața, din când în când experimentăm frica sau conflictul, pentru a aprecia așa cum se cuvine bucuria, atunci când vine.

Fragment din volumul: Rodica Dascălu, Infinita iertare, jurnal, Editura ATENEUL SCRIITORILOR, Bacău.

Zürich.

Lacul

Nr. 5