Ecoul diurn nr. 6 by Teodor Meșină

B u c u r e ș t i . A n u l I I , N r . 6 . O c t o m b r i e . A p a r e t r i m e s t r i a l

Revista ecoul diuRn

Fondator: Teodor Meină

Director: Alexandru Cociorva

Redactor - efș : Teodor Meină ș

Senior editor: George Roca (Australia)

Secretar de redacie ț : Luida V. Dumitrescu (Craiova)

Redactori (în ordine alfabetică):

Carmen Dăbuleanu (Craiova)

Cornelia Tomesu (Bucureti) ș

Cristina Willemsz (Timioara) ș

Dumitru Ichim (Canada)

Elena Nenecu (Rânov) ș

Emilia Nemeanu (Bucureti)țș

Lilioara Macovei (Bacău)

Magdalena Meină (Bucureti)șș

Miriam Nadia Dabau (Paris)

Radu Ioan (Bucureti) ș

Silvia Bodea Sălăjan (Oradea)

Coperta anterioară: o fotografie din colecia particulară ț a doamnei Luida Valentina Dumitrescu

Coperta posterioară realizată de Teodor Meină ș

Editorial .......................................... pag. 3 – 4

Dumitru Ichim. Canada .................. pag. 5 – 7

Miriam Nadia Dabau. Franța .......... pag. 7 – 8

George Roca. Australia .................. pag. 9 – 12

Marina Costa .................................. pag. 13 – 14

Christian W. Schenk. Germania ..... pag. 14 – 18

Emilia Nemțeanu ............................ pag. 19

Alexandru Cociorva ........................ pag. 20 – 21

Carmen Dăbuleanu ........................ pag. 21

Mihai Burlacu ................................. pag. 22 – 23

Teodor Meșină ............................... pag. 24 – 27

Magdalena Meșină ......................... pag. 28

Felicia Roth – Tudoran ................... pag. 29 – 30

Teodor Meșină (Felicia Roth – T.) .. pag. 31 – 32

Elena Buică. Canada ...................... pag. 33 – 34

Silvia Bogea Sălăjan ...................... pag. 35 – 36

Lilioara Macovei ............................ pag. 37 – 39

Marina Costa .................................. pag. 40 – 42

Vasilica Grigoraș ............................ pag. 43 – 45

Dumitru Ichim. Canada .................. pag. 46

Adrian Munteanu ............................ pag. 46

Gheorghe Apetroae ........................ pag. 46

Ica Gărgălie .................................... pag. 46

Silvia Bogea Sălăjan ...................... pag. 47

Lilioara Macovei ............................ pag. 47

George Terziu ................................ pag. 47

Miriam Nadia Dabau. Franța .......... pag. 47 RESPONSABILITATEA,

Revista este o publicație independentă de tip freeware. Revista Ecoul diurn: ISSN 3008 - 3532 ISSN-L 3008 - 3532

Teodor Meșină

Lipsa calităților pozitive, spiritul răului, exclusiv în imanență, nu este primită de la Creator. Unii filosofi cred că ne naștem buni și murim răi. Traumele subiacente ne înrăiesc. Și totuși... se spune că avem un instinct al binelui. Cu toate acestea, copii sunt educați să-și estompeze acest instinct pentru a se descurca în jungla în care trăim. Un fel de perpetuum mobile. Primesc răutate, sunt educat să o pot și eu oferii. Răul se transmite biunivoc. Dar de unde a început? Ce a fost mai întâi, oul sau găina?

Omul este bun din fire dar societatea îl corupe, a spus Rousseau.

Omul este rău din fire, iar societatea îl face mai rău, a spus Machiavelli. Realitatea ne pune în față dovezi contradictorii.

Valorile morale diferă de la o societate la alta dar și de la un timp la altul.

Presupunând că există un instinct al binelui înnăscut (altruism, încredere, iubire de oameni), o bună parte din educarea copilului este destinată inhibării acestui instinct, care, cu timpul, trece sub controlul rațiunii. Copilul este învățat să nu se încreadă în «oricine», să fie bănuitor, să se teamă, să invidieze, să urască, să fie egoist...

Binele și răul sunt concepte relative. Sunt catalogate în funcție de ce?

Oamenii, în aprecierile lor, fac distincția între fapte și valoarea acestora prin luarea în considerație a binomului bine/rău.

Uneori aceste aprecieri sunt răsturnate: „Tratăm binele ca pe un rău și răul ca pe un bine” (Epicur)

Omul care face o crimă, de o anumită grupare, este considerat „Erou” iar de gruparea adversă este considerat „Criminal”.

Nietzsche, considera că natura „binelui” și al „răului” nu trebuie căutate nici în „prejudecata teologică” (în Biblii) și „nici dincolo de lume” Problema era de a știi dacă binele și răul sunt inventate de oameni, pentru a servii ca fundament al judecăților noastre morale sau în ce măsură, identificând natura binelui și al răului, umanitatea evoluează pe planul moral.

În greaca veche pentru Bine/Bun și Frumos era un singur cuvânt „Kalos”... În viziunea lui Aristotel, „Binele” în sine este doar o noțiune vidă, căci nu există un bine absolut care să unifice toate determinările binelui.

Judecata valorizatoare apriorică asupra naturalului uman poate denatura realul. „Mărginirea filistină a unei asemenea viziuni întemeiată pe credința nemărturisită, dar adînc înrădăcinată că «omul este bun de la natură» învăluie gîndirea teoretică asupra perspectivelor omului, o denaturează în bună măsură, operează restrictiv asupra libertății de investigație în acest plan, supunînd-o unei cenzuri care inhibă în numele devenit sacru al pudorii” (Niculae Bellu)

Omul s-a născut rău?

Thomas Hobbes (1588 – 1679), filosof englez, consideră că starea de natură este caracterizată de războiul tuturor împotriva tuturor. Acesta provine din instinctul de a-și domina aproapele, instinct înnăscut al omului.

Arthur Schopenhauer (1788 – 1860) face o fundamentare filosofică a egoismului. Filosoful afirmă că egoismul face parte integrantă din toate ființele. Când voința dobândește conștiința de sine egoismul este în punctul maxim al intensității.

Schopenhauer, conform sistemului său, dezvoltă conceptul unei dotări naturale, inevitabil, egoiste. Primii oameni au fost făcuți, de Dumnezeu, după chipul și după asemănarea Lui. (Facerea 1: 26) Chipul lui Dumnezeu, se referă la partea imaterială din oameni. Este o asemănare în sens mental și moral. Omul a fost creat ca o ființă rațională, cu voință și sentiment. Fiind asemenea Lui nu a fost înzestrat cu spiritul „răului”. Primii oameni nu cunoșteau nici binele nici răul, erau ca niște copii. Comunicau cu Creatorul cu sinceritate. Din punct de vedere moral, omul a fost creat perfect inocent și curat, fiind o reflectare a sfințeniei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a interzis, pentru totdeauna, necunoașterea. Dorea ca ei să ajungă la maturitate și să aleagă singuri calea spre lumină, spre viața veșnică. Le-a dăruit și „Liberul arbitru” „… Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” (2 Cor. 3:17)

În accepțiunea Bisericii, „Liberul arbitru” nu este divergent cu cauzalitatea.

Primii oameni au avut o natură desăvârșită. Dar... au făcut o alegere greșită.

Creatorul i-a alungat din Eden pentru a nu se înveșnicii păcatul.

Păcatul inițial și consecințele lui s-au transmis urmașilor. „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el.” (Romani 5: 12)

Astăzi noi păstrăm asemănarea lui Dumnezeu, avem rațiune voință, sentiment și liberul arbitru, dar, purtăm și tarele păcatului, care ne amprentează mental și moral.

Unii filosofi consideră că omul nu s-a născut cu o calitate morală (a binelui sau a răului) ci doar cu instincte, specifice regnului animal.

Omul este o ființă contradictorie, din acest motiv este greu să realizăm o cunoaștere reală a lui.

Țara norilor spre apus

Dr. Preot Dumitru Ichim (poet, eseist, prozator și promotor al vieții culturale românești, de pe continentul american)

Și acum să trag o liniuță și să fac o socoteală a tuturor cărările străbătute până acum și să văd la care întrebare s-au poticnit și pe unde au încercat să găsească ieșirea? Deci, unde ar fi ajuns omenirea astăzi dacă nu ar fi fost inventat scrisul? Cum toată lumea gândește după calapodul evoluției lui Darwin, este greu să ne închipuim al scenariu decât traiectoria omului de la animalul ghebos și cocârjat ieșind din peșteră și cel ieșind de la Toronto Dominion Bank cu telefonul în mână. Dacă nu ar fi fost scrisul cum am fi primit poruncile decalogului de la Dumnezeu? Cum ar fi scris Moise Pentateuhul și neamurile lui înțelepciunea și cărțile sfinte?

Eu care fac parte din grupul lui Emerson care afirma că omul a fost dintru început om, eu care întotdeauna la mersul manipulat al gloatei caut să găsesc o cărare proprie, bună sau rea, dar gândită de mine ,să fiu sincer nici eu nu știu cum ar fi evoluat gândirea lumii și spiritualitatea omului până acum.

Să încercăm să căutăm unde omul dinainte de cataclismul cosmic al Căderii a ascuns cheia când a plecat din acasa sinelui lui? Cum ajungem la rezolvarea necunoscutelor din această ecuație din care ne-ar lipsi scrisul? Știu că cititorului de rând apar ridicol și hilar printr-o ipoteză atât de absurdă imaginându-mi omul cam cum ar putea să comunice cu Dumnezeu și cu aproapele lui fără ajutorul scrisului?

Limba română este o mină din care omul nu a extras nici 2 % din aurul teologiei și al filosofiei. Zicerile din limba română, păstrate prin viu grai de mii de ani, au fost considerate ca niște movile pe care românul le-a considerat ca niște ridicături de teren și nimic mai mult. Dar vine un arheolog, trăznit ca și mine, și pune sub semnul întrebării ”naturalețea” acestor ridicături de teren și începe săpăturile. Nici un teolog nu a făcut săpături în zicerea ”a crăpat un drac”. Ce vrea să zică? Cu ce ocazie e rostită? Personal am observat că prin iubire, când două persoane se înțeleg foarte bine între ele, la un moment dat încep să gândească pe aceeași lungime de undă. În acest context putem înțelege darul profeției, al vederii înainte, câștigat de unele persoane, cu viața curată și sfântă, alese de Dumnezeu ca niște aparate de radio, folosind o comparație foarte brută, prin care Dumnezeu să vorbească oamenilor, Spirit către spirit. Acțiunea profeției stă sub semnul Spiritului Sfânt care ”a grăit prin prooroci”, iar Spiritului în cadrul Sfintei Treimi i se atribuie Iubirea. Duhul este cel care descopere iubirea Tatălui către Fiul, iar acesta prin intermediul Duhului Sfânt arată iubirea Fiului către Tatăl. Sunt trei persoane, dar nu trei dumnezei. Realitatea aceasta am putea-o exemplifica prin iubirea dintre îndrăgostiți unul către altul. Fiecare posedă o iubire pentru celălalt, dar deși sunt două persoane distincte, nu sunt două iubire ci doar una care îi unește pe cei doi în sfânta taină a unului: ” și va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia lui și vor fi unul!”

Ne adresăm Duhului ca unuia care”pretutindeni ești și toate le plinești” inclusiv spațialității finite pe care o înspiritualizează prin infinitul zilei a opta, precum și temporalității pe care o subțiază cu lumina iubirii veșnice. Caracteristica iubirii este setea ei de infinit și de veșnicie. Atât spațiul cât și timpul prin iubire capătă subțirimea de spus luminos al Spiritului, cel care se revelează treimic prin iubirea lui Dumnezeu și îndumnezeindu-ne prin Spirit oferă umanului restaurarea omului, folosind titlul drag lui Stăniloae, în Omul-Dumnezeu.

Asemănător cu darul profeției este darul iubirii prin care cei dragi ajung să comunice la nivelul spiritului. Să analizăm mai profund. La un moment dat unul spune un cuvânt, iar celălalt continuă cu cel gândit de amândoi, deci ajung nu numai să gândească asemănător, ci să comunice unul cu altul prin gând. Când amândoi rostesc același gând zicerea românească exprimă un adevărat abis al teologiei prin: „a pocnit un drac”. De ce? Pentru că diavolul nu vrea ca omul să iubească, să se înțeleagă ca îngerii care nu folosesc nici scrisul, nici vorba. Ei comunică prin iubire, adică ceva ce depășește și cuvântul, și scrisul, și muzica, și culoarea.

Este comunicarea primilor oameni, care se înțelegeau între ei și cu Dumnezeu printr-un metalimbaj. Să nu ne închipuim pe Adam ca pe un animal inocent și prostuț precum ni l-ar prezenta Darwin. Adam a fost creat cu o inteligență briliantă și aceasta o știm că Dumnezeu i-a propus demnitatea de cocreator prin faptul că l-a însărcinat să dea un nume tuturor animalelor, păsărilor și târâtoarelor și așa cum le va numi Adam, spune cartea Genezei, așa să se numească în veac. Aici e nepătrunsul tainei. A da nume unui lucru înseamnă a ști absolut totul despre acel lucru, a-l înțelege. a-l cuprinde cu mintea ta. Înaintea acestui limbaj, din care se va naște mai târziu scrisul, a existat înainte de cădere un meta-limbaj, al comunicării numai prin lumina iubirii limbaj folosit în dialogul cu divinitatea. Diavolului nu-i place când omul ajunge la înălțimile de a comunica prin gând, pentru că vatra existenței lui e stinsă și fără iubire. „A crăpa un drac” înseamnă aceste rămășițe divine, urme arheologice dintr-o limbă pierdută a omului primar, restaurat prin Omul care cunoscând această limbă comanda stihiilor mării să se potolească și acestea ascultau de El. Ipoteza noastră este că dacă omul n-ar fi descoperit scrisul nu ar fi pierdut prea mult. S-ar fi dezvoltat „limba ochilor” care ni s-a atrofiat. Pe puntea ochilor apare când Dumnezeu, când diavolul, când creativul dragostei, când vârtejul haosului și al urii. Ochii încă mai pot reveni prin iubire la limbajul nescris de a descoperi înțelepciunea în tot ce e frumos. Ochii au fost cândva limba inimii, pe vremea când nu exista vreme să ne vremuiască cu timp neputincios și loc pe care trebuia să-l sfințim ca să putem să ne înțelegem cu el.

Spiritul prin cultivarea lui poate acționa în și asupra biologicul nostru putând să-i deschidă creierului prin iubire porțile tinereții fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte. Am făcut dintr-o parte a creierului locul în care lumea toarnă tot ce vrea ea manipulându-ne prin frică, angoasă, minciună, lume virtuală care nu are nimic de a face cu virtutea. Există cealaltă parte de creier a creativului, al imaginației, creierul care asculta pe vremuri inima când în altarul ei venea Dumnezeu să săvârșească slujba în limba fără de materie, limba cosmică înțeleasă de la furnică la galaxii - limba dragostei. Aceasta prin aspațialitatatea și atemporalul ei ducând lumea la frumusețea ei dintâi, frumusețe ca limbaj al iubirii. Poate dacă nu ar fi fost scrisul care deține primatul creierului, ar fi existat în căutarea altul limbaj de comunicare să descoperim prin iubire limbajul inimii care înfrumusețează lumea prin aceea frumusețe despre care Dostoievski spunea că în puritatea ei poate să ne mântuiască. În călătoriile mele am mers ca pelerin în marele templu, în care apele și munții, freamătul și șopotul foloseau graiuri pe care nu puteam să le tălmăcesc în imagini și cuvinte.

Poate fără scris lumea nu s-ar fi tâmpit ci dimpotrivă i s-ar fi dezvoltat memoria de a păstra prin viu grai înțelepciunea lumii care ar fi dus prin iubire la un limbaj al spiritului. Fără scris, ca omul fără lumină ar fi căutat un șalter să o aprindă și tot căutând la un moment dat să apese pe butonul bucuriei veșnice a a vedea pe aproapele lui. Ce, bucuria iubirii nu poate fi un limbaj?

Cea mai grăitoare bucurie este tăcerea când buzele tac, descoperind că mai de preț este sărutul, decât mormanul de cărți scrise. Tăcerea este biblioteca Alexandriei pentru iubire și tocmai de aceea robii scrisului i-au dat foc.

Dacă omul ar fi progresat în iubire inima ar fi descoperit un mod deasupra cuvintelor de a comunica, mod superior scrisului și literei care omoară pe dedesubtul caligrafiei cuvintelor dulci, ca orice otravă sigură care știe unde trebuie pus punctul după care urmează tăcerea netăcerii de om.

La pas prin Paris, azi Jardin du Palais Royal

Atâtea locuri minunate sunt de văzut la Paris, iar eu mă simt ca o larvă care scormonește peste tot să iasă la lumină. Și de data aceasta. lumina am găsit-o la Jardin du Palais Royal. Este o mare grădină pariziană, cu o suprafață de 20850 mp, situată în arondismentul 1, al Parisului și este amenajată în 1633 centre din Palais-Royal. Este o grădină remarcabilă, o grădină regească care a fost construită în interiorul palatului din timpul regilor francezi, de fapt, a fost creată de Pierre Desgotz , grădinarul regelui. Palatul și grădina au fost lăsate moștenire lui Ludovic al XIII-lea. La moartea cardinalului și familia regală s-a mutat acolo. A fost modificat sub Carol al X-lea pentru a-i da aspectul actual, cu galeriile și dispunerea potecilor, iar în 2019 au fost inaugurate Allée Colette și Allée Cocteau. Pășind prin minunăția de grădină, m-am întrebat câte povești de iubire sau secrete din familia regală stau ascunse printre tufele de flori și aleile de-a lungul copacilor înșiruiți în linie dreaptă ca niște santinele care au rămas treji de câteva secole. Sculpturile și frescele din interiorul grădinii te ajută să te întorci în timp și să respiri un aer într-o lume inedită. M-am așezat pe o bancă și mi-am scos caietul și pixul, care nu-mi lipsesc din geantă și am scris cea mai frumoasă poezie din acea zi. Era spre asfințitul soarelui din luna lui Octombrie și deși peste zi este cald, serile sunt reci și grădina se închide la ora 22:30. M-am ridicat încet și am pornit spre ieșire din acest Domeniu Național, situat în inima Parisului, față în față cu Louvre. O nostalgie mă cuprinse, pentru că m-ai bine de zece ani treceam în fiecare zi pe lângă acest fascinant loc, atunci când mergeam la muncă, lucram pe atunci la o societate de publicistică și vânzări online, dar nu-mi făcusem timp să pătrund și în interiorul Palais-Royal. Poate nimic nu este întâmplător, așa cum și existența acestor frumuseți pe care le-a conservat istoria din timpul regilor francezi dar mai ales, Păstorul și capra, de Paul Lemoyne (1830) par să se înalțe spre pilaștrii crenelați și capitelurile corintice cu care, arhitectul Victor Louis (1731-1811), a decorat clădirile magnifice din jurul grădinii Palais Royal. Pierre Fontaine (1762-1853) a creat aripile lui Montpensier și Valois, apoi toate galeriile, cândva atât de pline de viață, comunicând cu grădina prin 180 de arcade, a căror prospețime o veți putea aprecia vara. Cu gândul la ce am văzut, m-am îndreptat spre metroul șapte unde forfota m-a trezit la realitatea adevăratei vieți. Istorie și artă cu frumuseți ale unei lumii atât de misterioase și miraculoase.

Miriam Nadia Dabau. Franța, Paris.

George Roca, Sytney, Australia

Cioran cel singur…

Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură fără granițe sau separatisme.

Toți cei care au scris și publicat în afara granițelor țării au fost marcați profund de experiența exilului, la fel cum cei rămași acasă au fost influențați de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.

Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puținii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în țară cât și în străinătate, și-a creat acel „univers cioranian”, în care ușile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producțiilor sale, autorul autosechestrându-se în binecunoscuta-i izolare.

Scriitorul Nicolae Breban în volumul „Confesiuni violente (Dialoguri cu Constantin Iftimie)” (Editura Du Style, București, 1994, pg. 322) ne spune următoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un sistem politic din România… nu știu dacă spune undeva de ce-a fugit. Nu știu dacă el știe de ce-a fugit…” Autorul „confesiunilor” îl cunoștea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la etajul șapte, de pe Rue de l’Odeon.

Mulți l-au considerat, și-l mai consideră încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neînțeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa „Mircea Eliade și literatura exilului” (Editura Viitorul Românesc, București, 1995, pg. 7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare și o înfrângere, iar despre Cioran, un om care a pierdut războiul… Consider că autorul este informat greșit, permițându-mi să-l contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atât de neflexibil și ciudat chiar și în perioada când era în țară. Românii plecați, cu precădere exilații, nu au fost niciodată dezrădăcinați, fiind legati de țara, prin naștere, strămoși, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci și Cioran ar trebui să se supună acestei reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptă coloană vertebrală dintre toți. Rebel cu limba ascuțită, mândru și de-neînduplecat! Desigur experiențele triste pe care i lea oferit viața, combinate cu felul lui de a reacționa la tot ce se întâmplă și îl înconjoară l-au făcut să devină sceptic, un lup singuratic și chiar să afirme că „de mult nu mai aparțin nimănui!”(„Pe culmile disperării”, Editura Humanitas, București, 1990). Dar oare trebuie crezut? Scrierile sale nu erau un contact permanent cu cititorii săi? Nu aparținea oare acestora? Nu aceștia erau, oare, prietenii săi care îl iubeau și prețuiau? Chiar credeți că în (super) inteligența sa, el nu știa acest lucru? Atunci? Poate brava, sau poate acesta era paradoxul său organic pe care își construise universul!

Cât despre scepticismul acestuia, Petre Țuțea, un alt mare filosof român, cu care, Cioran a avut o corespondență bogată, spune: „În ceea ce îl privește pe Cioran, îmi permit să-l înfățișez în acești termeni: …sceptic de serviciu al unei lumi în declin” (Țuțea Petre, „Între Dumnezeu și neamul meu”, Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992, pg. 54).

Monica Lovinescu ne povestește despre talentata poetă Ivonne Rossignon, o româncă stabilită de mulți ani în Italia, care devenise mistică și se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis să mai publice versuri, deoarece sunt lucrătura diavolului. Însingurată spiritual, și-a asumat riscul și și-a deschis mintea și sufletul în continuare păcatului… Credeți că omul Cioran, ar fi rezistat unei asemenea ispite? Bineînțeles că nu! Ne-o demonstrează pe tot parcursul vieții sale, prin faptele și conduita sa. Atunci dece să se rupă de cei care îl admirau, îl apreciau, îi citeau cu nesaț scrierile? Mai ales că acest fapt nu constituia nici un păcat! Oare chiar trebuie crezut în tot ceea ce zice? Într-adevăr, până în 1989, literatura exilului era prea puțin cunoscută în România, având acces la public numai pe căi ascunse sau uneori, chiar prin transmitere orală. Aceste producții fiind declarate prohibite de comuniști, literatura scrisă era trecută cu mari riscuri peste granița națională. Poate, Cornel Ungureanu, să nu știe că izolarea eseistului a devenit și mai profundă atunci când a aflat de arestarea, după reîntoarcerea din Franța, a regizoarei Sorana Coroamă, care îndrăznise să introducă în țară o carte de-a sa.

Creația cioraniană, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscută pentru cititorii români aflați între hotarele perimetrului național, dacă postul de radio Europa Libera nu ar fi făcut eforturi să ne-o prezinte și să ne-o facă cunoscută.

Desigur, celebrul gânditor a produs literatură și înainte de a părăsi România. Cunoscutele sale eseuri din publicațiile autohtone, „Rampa” și „Vremea”, au făcut să strălucească geniul acestuia pe firmamentul literaturii românești interbelice. Cărțile, studiile, cugetările, memoriile și scrisorile sale întregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamă între personalitățile literaturii universale. Scriind în limba franceză, tot atat de bine ca și limba română, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus și comentat în mai multe limbi de circulație internațională. Bineînțeles că după 1989, opera acestuia a devenit mult mai tangibilă în România.

Însingurat și în vremea tinereții, când încă mai trăia în România, Emil Cioran refuză într-o oarecare măsură să se integreze și să colaboreze cu literații din aceeași generație, construindu-și cu migală și insistență acel binecunoscut clopot al izolării. Nici măcar, consăteanul său, Octavian Goga, nu a putut să se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade, îl va implica într-o seamă de evenimente și aventuri comune. Mai târziu, îl va accepta și pe Constantin Noica, făcând împreună cu acesta și cu Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totuși admirat „triunghi magic”. Bineînțeles nici aceștia nu au putut scăpa de radicalismul lui Cioran, care nu-și ierta nici măcar prietenii apropiați, ajungând să-i muștruluiască și să-i critice în articole uneori chiar vehemente. Totuși acest fapt nu rupe sau fisurează relațiile dintre cele trei genii, deseori dându-i-se dreptate chiar de cei în cauză.

După o perioadă de ședere pe meleagurile copilăriei, la Sibiu, îl găsim încercând să-și facă un nume, la București, iar mai apoi prin 1933, la Berlin, student la universitate. După doi ani se întoarce din nou la „Antipodul său – Ardealul”, apoi iar la București, până în 1937, când pleacă la Paris, unde se va stabili pentru restul vieții. Acolo va încerca să se integreze în viața literară schimbându-și limba de comunicare, dar nu și obiceiurile, modul de a gândi sau năravul.

Tot filosof, tot gânditor, tot critic, greu de rumegat, nesociabil, singuratic, este „aprochat” de alți români importanți care îi trec cu vederea înstrăinarea și ciudățeniile și caută să îl atragă în domeniul creației literare colective de acolo. Îl găsim, pentru o scurtă perioadă, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și alții în coloanele revistei „Luceafărul” și la cenaclul literar românesc de la cafeneaua „Korona”, “…acolo fiind pentru ultima oară când mai apare în public printre români”. (Cioran Emil, „Razne”, Cuvânt înainte de Monica Lovinescu, Editura Jurnal literar, București, 1995).

Uneori negativist până în măduva oaselor, sau rupt total de realitatea materială care îl înconjoară, dar cu microscopul gândirii metafizice veșnic pregătit, observă analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituală care îl înconjoară.

În postfața acelorași „Razne”, Nicolae Florescu spune: „…Adolescent întârziat până aproape de vârsta patriarhilor, Cioran și-a repetat la nesfârșit chipul, inițial fixat pe coordonatele limită și în culori de doliu, ca în metafora mitica a șarpelui ouroboros, crescând din sine, hrăninduse cu sine”. Ouroborosul (sau uroboros), animatorul universal, este reprezentat printr-un șarpe, străvechi simbol al unui zeu indian, gravat pe marginea primelor reprezentări ale lumii, fiind promotorul vieții, cel care creează timpul, face să se rotească astrele, constituind fară îndoială o divinitate cosmografică și geografică unde el se încolăcește in jurul oceanelor primordiale care la rândul lor înlănțuiesc pătratul pământului.

Ca și Janus, zeul ambivalent cu două fețe, Cioran se desparte în două, o parte rămânâd însingurată și rebelă, alta comunicativă și domestică, devenind odată cu trecerea timpului „zeul” tranzițiilor și schimbărilor, marcând evoluția trecutului spre viitor, de la o viziune la alta, de la o stare la alta și de la un univers la altul.

Aceasta ambivalență se remarcă, în special, în corespondența purtată de acesta, în perioada 1933-1946. Volumul „Mărturii” ne este „martor” în această privință Acesta însumează o parte din scrisorile sale, adresate unor personalități românești, oameni de litere, prieteni sau cunoștințe ca Lucian Blaga, Lucian Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Șuluțiu, Ecaterina Săndulescu, Arșavir și Jeni Acterian, Bucur Tincu, George Bălan și alții, având o tentă aforistică, confesivă, unele scrisori conținând chiar date biografice.

Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greșesc oare?) mi-a povestit adeseori despre prietenia sa cu Emil Cioran și despre ajutorul pe care acesta i l-a oferit în timpul celui de al doilea război mondial, mai ales în perioada când soția sa, Carola era închisă în lagărul de la Drancy din Paris. Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepțional. Iată ce scriam pe data de 8 august 2006, într-un articol din revista „Agero” (Stuttgart, Germania), purtând titlul „Boz, ultimul astru”: „[…] În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soția sa, Carola, fac parte din Rezistența Franceză, fapt pentru care sunt arestați de Gestapo și încarcerați până în 1944 în lagărul «La Cité de la Muette» (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deținuții mureau pe capete de inaniție, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămași în libertate, nu își permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucățele de pâine și de brânză drămuite și economisite cu greu. Sunt salvați de la deportare în Germania și eliberați din detenție datorită intervenției Legației române de la Paris.

Plecarea urgentă din Franța, a soților Boz, a fost de asemenea plină de peripeții. Singura ieșire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraș situat nu departe de Paris, loc unde își stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autoritățile române le obținuseră aprobarea de plecare din Franța ocupată și repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reținută de către poliția locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Și de data aceasta au fost ajutați de prietenul Cioran, care deținând funcția de atașat de presă al Germaniei în Franța, a plecat de urgență la Vichy să-și ajute prietenii. Având o oarecare putere în fața autorităților germane și franceze, a făcut toate intervențiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoțit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea și alte surprize neplăcute.”

După 1946, porțile de comunicare cu cei dragi din țară, fiind închise, din cauza sistemului totalitar, gânditorul se retrage în carapacea sa „franțuzească” izolându-se și mai mult de compatrioți. Asta nu înseamnă că se va desprinde total de limbă și obiceiurile strămoșești. Deseori va sări în picioare, parcă vrând să anunțe că el tot român a rămas în gândire și obicei.

Ion Ianoși, în lucrarea sa „Idei inoportune”, (Editura Cartea Românească, București, 1995, pag. 120-122) îl acuză pe Emil Cioran în mod eronat și tendențios că s-a rupt de limba română pentru a-și șterge urmele și a da uitării creațiile sale „extrem de violente” scrise până aproape de sfârșitul perioadei mai sus-amintite. Știindu-și valoarea, el singur putea să-și modifice sau să-și rectifice unele greșeli, în edițiile următoare ale publicațiilor sale, nefiind nevoie să-și sacrifice românismul pentru aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George Pruteanu, în care acesta declară că Cioran l-ar fi admonestat verbal și în scrieri, făcând afirmații tendențioase despre originea sa etnică: „…dar în ediția de după 1989 a carții «Schimbarea la față», acesta a scos pasajele violente de tinerețe” (Pruteanu George, „Pactul cu diavolul, șase zile cu Petru Dumitriu”, Editura Albatros și Editura Universal DALSI, România, 1995, pg.117).

Filozoful și scriitorul Virgil Ierunca, stabilit la Paris în 1946, a fost unul care l-a cunoscut bine pe „marele singuratic”, cei doi colaborând la „revista scriitorilor români din exil”, „Luceafărul”, în scurta existența pe care aceasta a avut-o. Mai târziu, împreună cu Monica Lovinescu, l-au promovat și făcut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio Europa Liberă. În cartea sa „Subiect și predicat” (Editura Humanitas, București, 1993) acesta ne comunică în mai multe pagini, relațiile pe care le-a avut Emil Cioran cu diferite personalități ale literaturii române aflate în exil.

Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate – luate lui Cioran la Paris și lui Constantin Noica la Păltiniș – reface și mai mult legăturile spirituale ale acestora. Motivul răcirii relațiilor dintre cei doi gânditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica și în care enumera serie de intelectuali cunoscuți, aflați în România la acea vreme, care apoi, datorită acestui fapt, au fost pedepsiți și condamnați la ani grei de închisoare. Poate de aici i-se trag multe critici și izolarea cu care a fost înconjurat mai târziu, sau poate cauza la „…urmare a paginii dure la adresa poporului român, din «La tentation d’exister» Camil Mureșanu, «Un joc al întâmplării...»”, „Apostrof”, revista a Uniunii Scriitorilor (anul VI, nr.9, Cluj, 1995, pg.5). În aceeași revistă, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, într-un interviu acordat reporterei Dora Pavel, ne relatează: „Tipicul întâlnirilor cu Cioran era, altădată, foarte strict: nu trebuia să faci gafa de a i te adresa în română, căci refuza să vorbească românește. De ce refuza a spus-o și de data asta: ca să ajungi să te poți exprima într-un mod satisfăcător într-o altă limbă trebuie să treci printr-un fel de asceză… sau să înveți să scrii într-o altă limbă trebuie să povoci o ruptură cu trecutul tău”. Ni se pare totuși, aberant faptul, că Cioran nu a uitat nici o clipă să vorbească sau să scrie în limba română, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri după 1989.

Emil Cioran, la fel ca și admiratul său prieten, Mircea Eliade, va alimenta în continuare o serie de enigme, neînțelegeri și dispute din parte celor care le citesc operele și ii analizează. Este posibil, ca atunci când se vor stinge din viața toți cei care l-au cunoscut, va dispare și imaginea sa controversată. Poate atunci, rămânând pentru posteritate doar opera sa literară nudă, autorul va fi iertat și înțeles, și poate atunci va fi așezat, acolo unde i-se cuvine, pe unul din locurile de frunte ale culturii românești și universale.

Era odată un sat, izolat printre dealuri, undeva, în Moldova de dinainte de Al Doilea Război Mondial. Trăiau în el destule suflete de țărani amărâți, dar nu aveau biserică. Duminica și la sărbători se duceau în satul vecin, peste deal, pe un drum anevoios. Dacă mai și plouase ori ninsese, nu aveau multe șanse să ajungă acolo.

Avocatul de la oraș știa lucrul acesta, pentru că soția lui adusese ca zestre niște vii prin zona aceea. Când se hotărî sâ candideze pentru un loc de deputat, le promise că, dacă se duc toți la vot pentru el, le face biserică în sat, fiindcă asta își doreau cel mai mult. Școala nu-i interesa, iar cârciumă, slavă Domnului, aveau. Cât despre faptul că primarul comunei era în satul vecin, nu chiar în coasta lor, erau mulțumiți.

A mers cu campania electorală și prin celelalte comune, fiecăreia promițându-i ce considerau localnicii mai important. Avea el oameni peste tot, care să-i spună ce și cum – cei cărora le mai câștigase un petic de pământ sau altceva, prin procesele de la oraș.

La numărarea voturilor, s-a constatat că domnul avocat își împlinise visul: devenise deputat. A făcut o petrecere pentru prietenii de familie și clienții bogați ai biroului de avocatură, aflat la parterul vilei în care locuia, după care a plecat spre București, să-și ocupe fotoliul proaspăt câștigat în Parlament. Din când în când, se întorcea în orașul natal, pentru a sta cu familia o săptămână, două sau pentru a pleda în procesele importante, aflate pe rol încă dinainte să fie ales, fiindcă după ce devenise deputat, nu mai luase alte cazuri. Avea, însă, asistenți la birou (inclusiv fiul lui cel mare) să continue activitatea în slujba legii. Era vremea lor să se afirme la tribunal...

A trecut, din mandatul acela, un an, apoi încă unul. Sătenii dintre dealuri începură să se ia de griji, că nu se mai auzea niciun zvon despre biserică. Nici meșteri să o clădească, nici de săpat fundație, nimic. L-au întrebat pe primarul comunei. Acesta, fiind din același partid, ca să nu le răspundă direct că nu știe (și cam bănuia adevărul), i-a repezit pe îndrăzneți.

L-au întrebat pe arendașul viei. Acela i-a sfătuit să se ducă la oraș, în zi de sărbătoare, la domnul deputat, să afle direct de la dumnealui ce și cum. I-au urmat sfatul, chiar de ziua lui onomastică. Știau că atunci era acasă, primind felicitări și plocoane.

Nu se aștepta nimeni din familia deputatului să se trezească la poarta lor, tocmai în acea zi, cu o delegație de țărani dintr-un sat izolat, colbuiți de cât merseseră cu căruțele încă din zori. Nu le-a picat bine.

- Țăranii ceia țin morțiș să vorbească cu dumneavoastră! spuse unul dintre slujitorii din casă.

- Or fi venit să-mi aducă un plocon din satul lor. I-o fi trimis arendașul. Stai că ies la balcon, să stau de vorbă cu ei, că sunt prea mulți și îmi strică florile din curte. Ce au de dat, pot să-ți lase ție, pe urmă.

Ieși omul la balcon, dar în loc de urări de sănătate, auzi altceva:

- Sărut mâna, conașule! Suntem din satul cela, fără biserică. Ne-ai promis că ne construiești una și vorbești cu episcopul să trimită preot să-i slujească. Noi te-am votat cu toții, dar au trecut doi ani și jumătate și încă nu a început construcția. Poate ați uitat, am venit să vă amintim...

Nerușinații! El crezuse cu totul altceva...

Marina Costa

- Voi să-mi aduceți mie aminte? Și tocmai astăzi! Cine vă credeți? se burzului avocatul. Ați vrut biserică? V-am promis. M-ați votat? Acum pupați icoana! izbucni el, întorcându-se cu spatele și arătând, într-un mod la care te-ai fi așteptat din partea unui țăran bețiv și zurbagiu, dar nu a unui intelectual cu studii juridice, unde anume îi trimite să-l pupe.

Grupul de oameni huidui din străfundul sufletelor.

- Și lăsați-mă în pace, nesimțiților! Ce-i asta, să veniți peste mine, în sfântă zi de sărbătoare? continuă deputatul, din ce în ce mai furios. Vreți răscoală? Vă arată jandarmii acușica ce-i aia!

...Povestea nu precizează dacă vila domnului deputat a rămas cu geamurile întregi în zilele acelea. Presupunem că da, frica de jandarmi fiind mai mare decât frustrarea firească și dorința necreștinească de răzbunare. Nu a fost nevoie să-i cheme, pentru împrăștierea protestatarilor. Sigur, însă, nu i-a rămas strămoș nepomenit de sătenii cu pricina - și nu în urări de bine...

Încă mai trăiesc bătrâni care își amintesc că erau copii când s-a întâmplat; le-au povestit părinții despre drumul cel fără folos la oraș. În ultimii ani, unii au tras concluzia că nu s-au schimbat prea multe de atunci...

Acad. Dr. Christian W. Schenk. Germania.

Un

istoric?

cosmopoliți și patrioți

Încă de la începutul anilor `60 – vorbind de contemporaneitate – am fost inundați de întrebarea: ce se va alege de noi, cine va ține cârma lumii, ne va mai putea aduce viitorul ceva?

Identitatea pare a-și pierde conturul, crizele zdruncină toleranța și noi ne aflăm pe un vapor fără catarge plutind pe valuri imense de nesiguranță iar după noi plutește cuvântul care – dacă ar sta în fața noastră – ne-ar putea da un răspuns. Doar prin mai buna înțelegere a trecutului și prin lupta de a exista, de a supraviețui – în spiritul lui Alexandru Centurio – salvând universalitatea cuvintelor de la înec, vom vedea mai clar cine suntem și dacă vom realiza „marele act al tuturor timpurilor” (Nostradamus) prin reducerea tehnocratismului la un minim necesar și realizarea unei noi spiritualități ca răspuns la ceea ce nu mai suntem capabili a înțelege. „Cine-și pune întrebări este un neghiob pentru o clipă; cine nu-și pune întrebări rămâne un neghiob o viață întreagă” (Aforism chinez).

Trăind într-o lume tridimensională nu putem concepe una quadro- la fel de puțin ca una bidimensională. Simțul nostru de percepere este inhibat de tot ce depășește necesitatea convenției. Aici suntem acasă, aici ne simțim bine, aici e spațiul nostru securizant, aici suntem și putem fi într-adevăr noi înșine. Tot ce ar putea depăși această normă se sustrage îngustei noastre rațiuni. Consuedo altera natura!

Condiția sine qua non de a depăși izolarea condiției noastre umane este de a învăța toleranța sub toate formele ei. Toleranța nu este nici pe departe programată în codul nostru genetic și – în majoritatea cazurilor – nu suntem nevoiți a fi confruntați în mod prea brutal cu ea (din păcate în ultimele decenii tot mai mult). Identitatea noastră se formează în interiorul unui spațiu geo-cultural și social care ne integrează – cu excepții – și pe care o luăm ca atare.

Deci, în mod normal, toleranța identității se manifestă între noi, prin noi, pentru noi fără a avea ostilități de ordin major față de necunoscut, doar o neglijabilă frică instinctuală, atâta timp cât ea nu ne va obliga a ne schimba în nici cea mai mică măsură universul!

„Este totuși un lucru ciudat – spune Gottfried Keller – cum, chiar cel mai înzestrat om cu cele mai nobile calități, trebuie să aibă și păcate grele asemenea unui vapor cu multă încărcătură spre a-și păstra linia de plutire” reflectând asupra indisolubilității individualității tolerante, dincolo de universul său. Și totuși, făcând chiar abstracție de universalitate, fiecare individ trăind – ca și cuvântul rostit – în același spațiu geo-cultural/social, există ca SINE într-o altă lume. Chiar daca ne descoperim păcatele prin alții (sau recunoașterea de a fi altfel) nu suntem întotdeauna pregătiți sau putincioși a ne schimba. Poate fiindcă nu am avut încă timpul necesar de a învăța ca în primul rând avem nevoie de greșeli pentru a putea avea pe urmă și calități și chiar – mea culpa – numai faptul de a vorbi despre toleranță este intolerant…

Ce ne desparte și ne apropie, ce ne face a fi la fel și totuși altfel, ce e pretutindeni și întotdeauna e cuvântul, nu însă neapărat doar cel rostit. Alegoria traduce o apariție într-un sens, iar sensul într-o imagine. Imaginea poate rămâne sens și apariție, simbol în muzică, sclav însă în cuvânt. Ce grea cale are cuvântul! Carol al V-lea a exclamat odată fiind întrebat despre limbă: „Poruncesc în germană, în budoarul unei femei iubesc franceza iar în consiliu folosesc italiana!” (in principio erat verbum…). Vive Babylone!

Cuvântul este pe punctul de a deveni Dumnezeul ateistului. Materialismul, egoismul, setea de putere, autoidolizarea, ipocrizia, tehnocrația domină întreaga sferă de activitate social-politică influențând prin limba vorbită cuvântul scris. Limba se află într-o permanentă metamorfoză oglindind un punct bine definit în societate caracterizând-o. Schimbările politice aduc cu sine schimbări de limbă iar limba reflectă societatea. Noi idiomuri se impun, vechi idiomuri își pierd puterea de penetrație până la dispariție și multe cuvinte primesc alte valențe, alte conotații. Procesul de „modernizare” (orișice ar fi însemnând aceasta) – care rupe mari bucăți din tradiția culturală – nu mai este de oprit. Limba suferă, limba se îmbogățește, limba se acomodează. Este vremea noilor prefaceri și adaptări lingvistice, este o nouă zodie a creațiilor dar și a letargiei sau pierderilor. Nici o limbă cu frâie gramaticale „încrâncenate” nu se poate sustrage acestui proces, cum nici o țară nu poate trece peste prezent ca să ajungă din urmă viitorul. E bine? E rău? Ce va veni nu poate fi fără ce este la fel de puțin cum nu poate exista fără ce a fost. A venit timpul actualizării prin metamorfoza valorilor clasice și întărirea lor prin realități circumstanțe.

Lirica pare a suferi de acrofobie și amauroză. Eterogenitatea cuvântului și a metaforei reflectă nesiguranța isterică de a percepe un stimul. Procesul creativ poate fi interpretat ca o concentrare instinctivă asupra proceselor vitale, individuale stimulate de subconștientul colectiv, irațional și depresivo-reactiv. Metamorfoza se manifestă printr-o torpilare a unui Eu-ideal ce conferă creației o notă schizofrenică dependentă de inhibiția colectivă, autogenă unei etiologii anamnestice.

Fiecare epocă își are apogeul și declinul ei ca o spirală care se repetă în mod periodic și fiecare epocă are impresia de a sta în fața ultimei faze estetice: „Ultimul stadiu istoric” cum a exprimat Hegel această stare.

Chiar daca ne descoperim păcatele prin alții (sau recunoașterea de a fi altfel) nu suntem întotdeauna pregătiți sau putincioși a ne schimba. Poate fiindcă nu am avut încă timpul necesar de a învăța ca în primul rând avem nevoie de greșeli pentru a putea avea pe urmă și calități și chiar – mea culpa – numai faptul de a vorbi despre toleranță este intolerant…

Modernismul și postmodernismul au preocupat mulți literați începând încă în anul 1886 cu E. Wolf care poate fi considerat – chiar dacă în necunoștință de cauză – promotorul ideii de modernism. E. Wolf s-a referit în primul rând la naturalism. Bahr a definit și lărgit ideile lui E. Wolf caracterizând prin ele anti-naturalismul, impresionismul, simbolismul, neoromantismul și în cele din urmă decadența. Mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, caracteristica modernismului s-a impus prin modernismul vienez și prin cel berlinez încorporând primordial estetica În cele din urmă ideea de modernism este caracterizată ca o rupere de norme (vezi și ideile normative ale lui W. Mohr, G. Wunberg și semantica lui R. Koselleck) și o deschidere spre originalitate prin inovație. Fundamentul modernismului a început să-și piardă granițele subiective prin revendicarea declinului în artă, periodicitate adusă pe plan actual de foarte vag definitul postmodernism. Deci interpretarea generală – desen în alb/negru – a postmodernismului nu se referă decât la declinul modernismului ale cărui componente sunt la fel de vagi. Așadar modernismul s-a terminat începând postmodernismul?! Unii înțeleg prin postmodernism o „criză” specifică unei epoci, alții îl legitimează ca pe o căutare a adevărului prin tehnocrație. Cert este faptul că ne aflăm într-o inflație culturală prin căutări de valori și valențe general valabile mișcându-ne într-o cușcă sau mai exact într-un „passepartout” (U. Eco) în care pretenția de estetică se rezumă la nesiguranță, spontaneitate, sincretism și mai ales – mlaștina cea mai periculoasă – trivialitatea și diletantismul oficializat..

A face artă este un gest de noblețe dar nu o scuză pentru diletantism. În acest punct arta este foarte tolerantă fiindcă calitatea ei supremă este de a nu o face. Evident, sentimentul de apartenență este minunat numai că… poeții aparțin apartenenței!

Deja în 1917 Pannwitz vorbea de indivizi postmoderni (Criza culturii europene). Nietzsche a pledat, cu mult înainte, la o trecere peste aceste „apariții moderne” văzând decadența și nihilismul ca pe o piedică a trecerii spre omul nou, deci o forțare artificială a postmodernismului. Sfârșitul anilor `50 a dat o nouă față postmodernismului și anume ca retrospectivă a inovației estetice moderne sprijinindu-se printre alții pe E. Pound, T. S. Eliot sau nu în cele din urmă pe J. Joyce (vezi Irving Home și Harry Levin).

La fel ca în anii `60, inovația își pierde puterea și expresivitatea stilistică (promotorii Fiedler, Sontag, Hassan) începând un joc de imitare a formelor trecute ca surogat. Critica literară s-a adaptat acestor forme de expresie înlocuind expresia de potență cu cea de revoltă futuristă.

Cea mai mare problemă de autocaracterizare o are postmodernismul prin faptul că modernismului îi lipsesc punctele cardinale. A. Wellmer vorbește – caracterizând postmodernismul – despre un modernism fără doliu (1958). Fiedler propagă un futurism postmodern apelând la elemente iconoclastice încorporând idei istorico-avangardiste și atacând clasicismul modern prin a pleda în mod pe cât se poate de insistent la o autonomie artistică înțelegând prin estetica lui postmodernă trecerea peste granițele ce despart artiștii de masele largi și desființarea prăpastiei dintre elita culturală și cultura de masă dând ca exemple și susținându-le: Pop, performance, happening și alte forme de cultură care nivelează artistul și consumatorul, arta și viața, ficțiunea și realitatea. Dar citindu-l pe Mallarmé arta versificației primește un alt adevăr: „O poezie este un secret a cărei cheie trebuie s-o caute cititorul”, sau Eminescu: Dacă toți bucherii de la școală ar înțelege poezia atunci nu mai e poezie… Această dilemă a fost caracterizată de Victor Hugo în „Les Contemplations” asemănător: „Când eu vorbesc despre mine atunci vă vorbesc vouă despre voi. Cum se poate să nu simțiți acest lucru? O, nebunule, tu care crezi că Eu nu sunt Tu!” Un paradox, o revoluție sau o revoluție a paradoxului?!

Imaginația – susține Kant – este un ingredient necesar perceperii realității (Alain, Eléments de philosophie), fantezia este o necesitate pozitivă pentru realizarea existenței […].

Pericolul izolării constă în formarea unui dualism de tip schizofrenic. Calitatea imaginației depinde nu numai de individ – conștiința interioară – deci intrinsec ci și de, în primul rând, extrinsec constituit prin forța conștientului și subconștientului colectiv. Un mic cutremur venit din interior amalgamează producția imaginară invadând cu ele, prin rupturi patologice, conștiința fără ca individul (creator de artă) să sufere. Manifestarea se produce în exterior, spre interior repulsia. Această incoerență Horațiu a caracterizat-o în Arta poeziei (Ars poetica) ca vanae species și aegri somnia, (fantome și fantezii) amintind de coșmaruri sperat visate însă concret materializate. Goethe mai departe în „Shakespeare fără sfârșit” aducând în prim plan materializarea absolută a imaginației fără a se folosi de imagini vizuale sau optic-descriptive!

„Devii liric atunci când viața din tine palpită într-un ritm esențial și când trăirea este atât de puternică încât sintetizează în ea întreg sensul personalității noastre. […] Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a face loc unei beții interioare […]. (Cioran, A fi liric, 1934). În reflexii ajunge la concluzia că toate manifestările artistice sunt la urma urmei manifestări sociale iar societatea face din indivizi patrioți, însă cel mai jalnic lucru este patriotismul fanatic fiindcă nu dă nici un sens șu nu face loc altor manifestări umane, sociale sau culturale iar cosmopoliții sunt duși la eșafod… Urmare=Regres!

„Unde-mi este biblioteca, acolo mă simt acasă” (Erasmus von Rotterdam)

Ce sărac e cel ce nu are decât o patrie; și cât de sărac cine nu știe cui face un gest de noblețe folosindu-se de numele patriei; ori cel ce nu-i în stare să găsească în țara lui de baștină, și alte patrii!

Între „patrie” și „cosmopolitism” – ca noțiuni antonimice – se întrețes linii de forță cu un model complicat și foarte întortocheat. Literatura cosmopoliților a fost des caracterizată (ba chiar acuzată) ca fiind trădare de patrie. Cu mult înainte ce inchiziția își încetase celebrele procese de intentații, acuzația lipsei de patriotism devenise însăși un act patriotic.

Oameni se seamă care au schimbat radical fața lumii – ei înșiși cosmopoliți – au fost totdeauna mari patrioți. Acești cetățeni ai lumii, conștienți de locul lor (Cristos, Shakespeare, Schopenhauer, Voltaire, Rousseau, Kant, Schiller sau Brâncuși), au știut dintotdeauna că nici o întâmplare, fie ea cât de mică în aparență, nu este decât rodul unei alte întâmplări istorice petrecute dincolo de granițele geopolitice; că nici un cuvânt nu-și poate proclama identitatea de sine în cadrul unei singure comunități și că nici o națiune nu-și poate revendica obiectiv individualitatea fără a recunoaște că – în această formare – s-a aflat în contact cu alte comunități.

Nu există nici un cuvânt născut prin sine însuși, nici în granițe concret definite, de unde reiese că nu cuvântul naște literatura, ci prin ea cuvântul este numai „domesticit” și autohtonizat, existând –altfel spus – numai prin conotații, acestea reprezentând o altă formă de universalitate.

Națiunea, din punct de vedere istoric, nu este altceva decât o convenție născută dintr-un „cosmopolitism local” adaptat prin variațiuni unor necesități comunitare, deci o spirală amalgamată și apoi destrămată prin sine însăși spre a-și recompleta – prin reorganizare – întregul, ceea ce se poate reduce la teorema că o națiune nu există ca atare decât atâta timp cât convențiile naționale sunt ridicate, în sânul întregului, la rang de absolut. Absolutul nu poate fi convenție, cum nici convenția nu poate fi un absolut. Deci ne-am format – și cum ne-am format suntem – într-o avalanșă istorică din care am încercat să ne izolăm, ca bulgării de zăpadă, uitând de muntele comun de unde ne-am prăvălit cu toții rând pe rând, dând la iveală un conglomerat crud și concret. Patrie și universalitate (cosmopolitism), două realități prin care încercăm a distinge exilul real de cel subiectiv. Prin alte cuvinte un labirint de aforisme cu foarte multe căi de intrare însă extrem de puține de ieșire (fortasse!). Între „Ubi bene, ibi patria”, „Unde-mi este biblioteca acolo-mi este patria” sau „Cine spune că se simte oriunde acasă, nu este niciunde acasă” discuțiile pot continua mult, ilustrând doar calea instinctului primitiv până spre intelect cât și marea diversitate de idei într-o „bătălie de idei” în care toți cred că au dreptate.

Emilia Nemțeanu

Utile

Oțetul...

Toamna nu este doar pentru pardesie și umbrele, este și pentru culesul roadelor. Toamna are multe culori, transformă frunzele în flori. Între vară și iarnă, toamna face tranziția. Prin toamnă se face schimbarea picăturilor de rouă cu fulgii de nea. „Schimbarea este singura constantă” (Heraclit)

Toamna are și un echilibru între zi și noapte (echinocțiul, când soarele este exact deasupra ecuatorului). Toamna este și un început pentru tineri. „Toamna se numără bobocii”. Toamna pleacă rândunica dar vine rața moțată.

Gospodinele încep curățenia. Când vine vorba de spălatul geamurilor, părerile sunt împărțite. Eu folosesc oțetul. Din latină, „Acetis” este un acid acetic diluat în apă.

Marcus Gavius Apicius, care a trăit în timpul împăratului Tiberiu, a fost cel care a făcut prima carte de bucate „De re coquinaria”, unde prezenta rețete culinare în care se folosește oțetul. Oțetul este menționat și în Biblie. Amestecul oțetului cu ou este menționat de Hipocrate ca fiind un medicament.

Eu îl folosesc și la spălatul geamurilor, pentru proprietățile sale de degresare și de dizolvare a mineralelor.

Soluția e simplă: părți egale de oțet și apă. Pulverizez soluția pe geam după care șterg cu o cârpă de microfibră.

Spor la treabă!

Viața ca un peron

Alexandru Cociorva

Dr. Ec. Informatician, eseist și poet

Adesea suntem călători cu gândul și simțirea prin tainicele locuri ale sufletului, ascunse de văzul criticilor vieții, al emoțiilor nestăvilite și uneori, chiar al propriei persoane. Cărările frumosului parcurs existențial ne poartă pretutindeni atunci când suntem ghidați de Providență. Și chiar dacă nu vom reuși să culegem toate roadele vieții la timpul lor, suntem binecuvântați cu tainicul dar al ascultării și al închinării față de Dumnezeu.

Mă cuprinde un fior, o emoție, o bucurie nemărginită atunci când mă simt binecuvântat și vâd roadele închinării Sfinților și Lui Dumnezeu, fiindcă mai devreme sau mai târziu Domnul nu rămâne nimănui dator. Mai mult sau mai puțin cuprins de tumultul vieții cotidiene, îmi trece prin minte un șir de întrebări tributare existenței și nu încetez să mă minunez de bucuriile, darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu în viață. Și cum fiecare Sfânt are trecerea sa la Domnul, aceste binecuvântări parcă vin la momentul potrivit, atunci când ai mai multă nevoie de ele și chiar atunci când nu credeai că mai poți primi vreun ajutor. Adesea, văd viața ca un peron prin care trec nenumărate trenuri, nenumărate personaje menite a-ți infrumuseța existența sau a-ți oferi o lecție față de care mai devreme sau mai târziu te vei simți recunoscător. Fiecare tren ce staționează la peronul vieții tale aduce cu sine o încărcătură aparte pe care te simți dator să o primești, chiar dacă poate, uneori nu-i vezi utilitatea. Însă aceste trenuri nu ajung întâmplător în gara vieții tale, ele sunt menite a-ți aduce daruri, binecuvântări pe care trebuie doar să știi să le primești, fiecare cu propria sa însemnătate. Trenurile trec de o parte și de alta iar peronul este aglomerat cu oameni diferiți, fiecare menit a-ți arăta câte o părticică din cărările vieții. Cum faci față unei asemenea aglomerări de oameni, de idei, de caractere fără să te îmbibi de personalitatea fiecăruia, fără să te lași afectat de atâtea povești? Cred că scopul acestor oameni este de a te ajuta cu câte un sfat, o idee, un mod de a trăi, care impregnate caracterului tău nu vor face decât să-ți arate cine ești cu adevărat și ce ai de făcut în fiecare etapă a vieții, oferindu-ți cârma de care ai nevoie în momentul în care barca în care te afli începe să aibe probleme de direcție în marea învolburată a vieții.

Astfel, împreună cu rugăciunea profundă către Dumnezeu și Sfinții săi, oamenii care au trecut prin gara vieții tale, devin mai mult decât simpli musafiri, sunt trimișii Domnului, cei care au rolul de a te ajuta să te descoperi, să umple parcursul devenirii tale umane și spirituale.

Astfel, fiecare om pe care îl întâlnești în viață devine un prilej de bucurie, de progres, de înaintare pe calea de multe ori complicată a devenirii tale, este o binecuvântare, un dar de la Dumnezeu. Consider că, în acest fel, prin prisma fiecărui dar pe care îl primim în viață, prin fiecare încercare și parcurs primim un implus de a merge mai departe cu încredere și de a mulțumi pentru tot ceea ce avem, deoarece fiecare lucru este bine rânduit și cântărit pentru binele nostru. Nu cred că exsită mai mare bucurie decât a trăi o viață în tihnă și ascultare de Dumnezeu, prin tot ceea ce ne dă El, fiindcă astfel simțim fiecare zi ca pe o sărbătoare, o încununare a strădaniei noastre și a rugăciunii sincere. Toate acestea ne duc din ce în ce mai aproape de El și de Sfinți, de noi înșine. Astfel, chiar dacă viața pare nedreaptă cu noi câteodată, chiar dacă este foarte greu, cred că trebuie să ne rugăm mai mult, fiindcă a mulțumi în necazuri este cel mai plăcut Sfinților și Lui Dumnezeu. Trebuie să trăim cu încrederea că mai devreme sau mai târziu ne vom primi răsplata, chiar dacă nu în viața aceasta. Domnul nu rămâne dator nimănui! Slavă Domnului pentru toate!

La cârciumă majoritatea românilor nu știu dar se pricep la orice, la politică, artă, sport, etc, privind mai sus decât sandaua lor.

Am întâlnit foarte des scrierile lui Gică contra, care are mereu de spus ceva împotriva tuturor... E nemulțumitul permanent. Adoptă totdeauna puncte de vedere diferite de cele ale majorității, exprimându-se, de cele mai multe ori cu trivialitate, cu patos, dar și cu ironie fiind convins de suficiența lui străduindu-se să ne explice, într-un limbaj suburban, cum a inventat el roata... Am întâlnit oameni care folosesc cuvinte a căror semantică nu o cunosc prea bine și nici nu sunt capabili să le scrie corect, dar fac apel la ele încercând să ne demonstreze erudiția dumnealor.

Niciun partid nu se ridică la așteptările lui. Nimic nu e bun, totul e o prefăcătorie, nimeni nu e bine intenționat… toți ascund ceva… totul este o aparență… toți vor să ne spele creierul… religia e un fals care ne manipulează, e o „comedie”, adevărul despre existențialism este o minciună...

De când s-a liberalizat scrisul a devenit un pericol, e la îndemâna oricui și a celui deștept dar și a celui mai puțin sau chiar deloc...

Desigur, avem drepturi egale, avem dreptul de a avea o părere dar trebuie să avem și bunul simț să știm cum să o enunțăm cu deferență, fără trivialități sau ironii.

Trăim în democrație, nu? Da, putem să facem orice, dar numai atâta timp cât nu deranjăm pe ceilalți, care... și ei au dreptul... De fapt, democrația este plină de restricții.

Gică contra

Carmen Dăbuleanu

Echilibru prin spiritualitate

Despre modul de a înţelege Biserica

Există mai multe feluri de a percepe şi înţelege Biserica, iar acestea exprimă o diversitate mare de profile de intelectual, începând de la cel cu formaţie teologică, clerici sau laici cu un grad de catehizare sporită. Rezumând tipurile de Biserică, observăm că:

1. Biserica este un corp social, ceea ce este un adevăr, dar abordarea ei în acest fel este presupune reducţia la o viziune strict sociologică. Pe de o parte este normal ca persoanele care au la bază o formaţie sociologică să o gândească astfel şi să se raporteze ca atare la ea. Dar dacă acesta devine modul central de a o defini, ea poate fi criticabilă, şi bineînţeles decredibilizată; ceea ce se şi face în unele medii, pretinzându-i-se o adaptare la tipul de om de acum. Din punct de vedere teologic această opinie nu este agreată, deoarece Biserica presupune adaptarea omului la Dumnezeu şi nu adaptarea unei instituţii la un profil antropologic actual. Rostul Bisericii este acela de a cosntrui un anumit profil sufletesc al omului, în cadrele sale naturale acordabile la comuniunea cu Dumnezeu Însuşi, la voinţa Lui. Iar acest fapt nu reprezintă un act speculativ, chiar dacă adesea se ridică întrebarea: cine cunoaşte voinţa lui Dumnezeu sau pe Dumnezeu Însuşi? Dar pentru această problemă se deschide într-o discuţie mai amplă legată de Revelaţia autentică şi pseudo-revelaţii, în care prima atestă existenţa prezenţa şi voinţa unui Dumnezeu real, iar celelalte pun problema unei imagini conceptuale a lui Dumnezeu, creştinismul nu pretinde o obligaţie cuiva de a adera la preeminenţa unei Revelaţii creştine şi veridicitatea ei în raport de alte idei majore ale spiritului uman.

2. Biserica este o instituţie în cel mai comun sens al cuvântului, dublat de o perspectivă juridică asupra termenului. În cazul acestei abordări se ridică problema utilităţii ei publice, dacă mai este sau nu utilă societăţii şi dacă ascendentul ei asupra societăţii civile sau asupra unui etos este legal sau moral. Exemplul cel mai elocvent este cel al Bisericii Catolice din Franţa care a îndurat de mai bine de două secole sipliciul excluderii din spaţiul public, iar pe fondul ei defunct înaintând în sondaje Bisericile protestante datorită unei plasări a religiozităţii mai mult în spaţiul privat. Această schimbare de paradigmă ecclesială este posibilă datorită faptului că libertatea socială este privită ca o expresie directă a unei libertăţi interne de a crede sau nu; deci şi protestantismul ca fenomen în Bisericile Europei apusene este rezultatul unui liberalism religios.

El s-a imprimat atât ca practică religioasă, cât şi ca metodă dialectică, observabil mai bine în teologia academică şi în cea livrescă.

Din punct de vedere teologic ortodox, perspectiva instituţională este una reală dar care nu pretinde că reţine ceea ce este Biserica în sine. Fiinţa Bisericii nu înseamnă caracterul ei instituţional, deşi are o dimensiune instituţională reală. Biserica nu este o instituţie doar a lumii acesteia, indiferent cât de naivă sau idilică ar părea această viziune.

Pr. lect. dr. Mihai Burlacu.

Pe fondul unui individ cu educaţie teologică şi alfabetizare religioasă precară, aceste justificări sunt nule. Ele nu rezonează cu instictul metafizic atrofiat. Aşadar este nevoie de un simţ al domeniului transcendent pentru a privi Biserica dincolo de vreo definiţie sociologică a ei.

3. Biserica prestator de servicii sociale. În cazul acesta, Biserica trebuie să-şi justifice existenţa printr-un uriaş rol de prestator de servicii, care dealtfel îi asigură şi un monopol. Sigur că acest rol îi asigură şi o concurenţă pe măsură din partea sectorului public sau privat de entităţi cu profil social, şi care adesea o discreditează pentru discriminarea pe care o face pe criterii opiniale: de ce ajută la calup cu mesaje religioase. Conform unei logici elementare în sens cartezian, asistenţa socială nu are nevoie de un mesaj religios adiacent. Viziunile cosmologice sau filosofice nu trebuie să fie un criteriu de a ajuta.

Din punct de vedere teologic, Biserica nu este centrată pe acest rol de prestator de servicii sociale, el fiind unul adiacent. Rostul Bisericii este sfinţirea omului, nu prosperitatea materială. Deoarece viaţa sufletului în Dumnezeu este mai importantă decât orice standard material al vieţii. Sigur că această justificare este inacceptabilă de către cercuri largi de intelectuali şi nu numai, mai ales cei care au o viziune materialistă despre realitate. Când Hristos le spune ucenicilor „daţi-le voi să mănânce”, nu a înmulţit pâinile pentru săturarea pântecelui, ci pentru saţietatea convingerilor şi a credinţei în El. Rolul Bisericii este în primul rând sacramental, în cadrul căruia omul se sfinţeşte, adică chipul îi devine asemănător cu Dumnezeu. Această sfinţire a omului nu se realizează oricum, ci printr-o lucrare a lui Dumnezeu iniţiabilă prin Sfintele Taine, şi prin lucrarea personală sufletească pe care o împlineşte. Rostul Bisericii este acela ca Hristos să prindă chip în oameni.

4. Biserica, în sens teologic este în primul rând un fenomen harismatic, adică al extinderii lui Hristos în noi. Care prezenţă a lui Hristos? Că registrele de evidenţă a populaţiei din toată lumea nu recunosc din punct de vedere juridic existenţa unei persoane Iisus Hristos care să fie aceeaşi cu cea istorică.

Din acest motiv, orice justificare a unui act religios cu urmări sociale este imposibil, pentru că nu se poate demonstra realitatea unei persoane divino-umane cum este Iisus Hristos, şi mai ales că este între şi în noi. Această perspectivă este numită de Basil Krivochein, patrolog renumit, ca fiind Biserica eveniment; astfel fiind preluată şi de comentariile supralicitare ale părintelui Ioan Ică jr.

Biserica trebuie să fie înţeleasă în primul rând ca eveniment sau fenomen nu doar al lumii acesteia, pentru că în absenţa lui se deconstruieşte. Dar motivul pentru care oamenii religioşi care frecventează Biserica cred această perspectivă a ei, nu se datorează unui instict de conservare sociologică a Bisericii, din dorinţa de a justifica actualmente o realitate muzeală.

După cum o arată de exemplu Chantal Delsol, în „Sfârşitul creştinătăţii”, privirea extinctivă a creştinismului se face după această logică a păstrării Bisericii ca un artefact al umanităţii. Pe când în teologia creştină ortodoxă, se consideră că Biserica este mai mult decât o societate, mai mult decât o instituţie, mai mult decât un agent social, chiar şi mai mult decât un eveniment. Acest apriorism o arată ca transcedentă oricărei categorii de a o defini. Ceea ce creştinismul rezumă simplu: Biserica este Trupul lui Hristos.

Lenea și exagerarea vredniciei

Despre lene, dicționarul ne spune că este o lipsă a dorinței, desigur, și a voinței, de a munci. Este o stare de lâncezeală, trândăvie…

În „Scrisoarea a III-a” Eminescu ne vorbește și despre lenea unor tineri „La Paris, în lupanare de cinismu și de lene, Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,”

Lenea, ca de altfel orice păcat, atrage după sine un altul, care la rândul său va atrage… Caruselul păcatelor dă curatelă Celui-Viclean să decidă în locul omului, obnubilând „Liberul arbitru”. Cel-Viclean dacă îi permitem, prin faptele noastre, întunecă, slăbește „Liberul arbitru” anulândune demnitatea.

Ludwig von Mises, economist și filosof austriac, a spus: „A cheltui muncă este considerat dureros. A nu munci este considerat drept o stare de lucruri mai satisfăcătoare decât a munci. Dacă păstrăm celelalte lucruri neschimbate, distracția este preferată muncii. Oamenii muncesc doar dacă ei apreciază rezultatul muncii ca având o valoare mai mare decât scăderea satisfacției produsă de micșorarea timpului de distracție. A munci implică o anti-utilitate.”

Unii oameni afirmă că din lene, din dorința de a consuma cât mai puțină energie, să facă un minim de efort fizic, este nevoit să gândească mai bine și mai mult. Robert Anson Heinlein, scriitor american de literatură științifico-fantastică, afirma că: „progresul nu este realizat de către cei care se scoală devreme. Este realizat de oameni leneși care caută căi mai ușoare pentru a realiza ceva.”

Jules Renard afirma că „Lenea nu e nimic altceva decât o obișnuință de a te odihni înainte de a obosi”

Omul prost și leneș se deconspiră ușor. Trebuie evitat. Dar omul prost dacă este și harnic… este periculos. În schimb, omul leneș dar inteligent trebuie apreciat, el va găsi calea cea mai ușoară și simplă de a-și atinge obiectivele. „Leneșul este un recidivist al paradisului după cădere, un insurgent al eternității în condițiile finitudinii”. (Gabriel Liiceanu)

Pe vremuri circula o zicală: „Cine-i harnic și muncește are tot ce vrea / Cine-i leneș și chiulește… are tot așa!”

Dr. Peter Axt și fiica sa, dr. Michaela Axt-Gadermann, cercetători germani, în cartea „Bucuria Lenei: Cum s-o lași mai moale și să trăiești mai mult” au explicat că toți oamenii au o cantitate de energie limitată, „energie vitală”. Viteza cu care e consumată, mărește sau micșorează perioada de viață. Unii închinători ai lui Mamona, vor câștiguri mai multe și trăiesc pentru a muncii. Alții, muncesc doar pentru a trăi. Consumă câte puțin, în timp, din „energia vitală”. Le rămâne suficientă cantitate să o rezerve și pentru viața lor spirituală.

Teodor Meșină

În 1880, Paul Lafargue (1842 - 1911) a scris cartea „Le droit à la paresse: réfutation du droit au travail de 1848” unde a tratat subiectul lenei. Concluzia autorului este că dacă toți oamenii ar muncii mai puțin, toți am trăi mai bine, ar scădea șomajul, s-ar îmbunătăți nivelul de trai al populației, dar patronii nu ar mai câștiga foarte mult.

Lăsând gluma la o parte, tot ce este în exces, dar și extremele, nu sunt benefice. Religia creștină consideră că sunt șapte păcate capitale: mândria, desfrânarea, lăcomia, iubirea de arginți, invidia, mânia și lenea.

„Du-te, leneșule, la furnică și vezi munca ei și prinde minte!” (Pildele lui Solomon 6: 6)

Pentru creștini, Timpul nu înseamnă bani, ci perioada în care trebuie să ne curățim pentru a putea să ne unim cu Dumnezeu.

Creștinul care frecventează Biserica poate acumula mai multe păcate din cauza lenei… pe când creștinul, doar declarativ, din neștiință.

Nu poate exista o stagnare sufletească. O conservare a energiei vitale… Ori te înalți pe scara duhovniciei, ori pătrunzi mai adânc în suferință, devenind un însingurat.

Noi, fiind robi ai păcatului, suntem și sub influența lenei. Iisus lucrează împreună cu Tatăl permanent. Iisus a spus: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez.” (Ioan 5:17) Tatăl este pururi cu Iisus în aceiași lucrare. În parabola cu talanții, cel care l-a îngropat, pentru a-l păstra, a fost mustrat. Stăpânul i s-a adresat cu vorbele: „…Slugă vicleană și leneșă…” (Matei 25:26)

În spiritul nostru, avem pus de către Creator, un dar, un talent. Ar trebui să conlucrăm cu Dumnezeu pentru a-l fructifica, însă, de multe ori, din lene, îl îngropăm în noi. Rezultatele bune au la bază 99% transpirație și doar 1% inspirație, lenea ne înfrânează…

Omul leneș nu numai că nu are voință să încerce a lucra, dar nu are nici încredere că Dumnezeu îl va ajuta când îl va vedea că se străduiește…

„Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acționa omenește. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimăm și pe Sfinți.” … „Ți se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la ușă și tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, și spui că te va păzi Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îți vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneș?”… „Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie din lemn. Afla alte lemne mai tari și le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă și după aceea le-a dat putere. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă și Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.” Unii oameni spun că nu pot face… și nici nu încearcă - din lene, frică, sau din încăpățânare… în schimb așteaptă să fie ajutați de Dumnezeu spunând mereu: „Cu ajutorul lui Dumnezeu…” Dar Dumnezeu nu intervine. De ce? Pentru că nu a văzut străduință. „Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneș?”… („Trezire duhovniceasca”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)

Și lenea dar și exagerarea vredniciei sunt dăunătoare atât omului cât și celor din jurul său. Exagerarea este o deformare a realității, o formă a minciunii.

Calea de mijloc este echilibrul natural și firesc. Viața înțeleasă și trăită în forme extreme este dăunătoare. Exagerările favorizează fanatismul.

„Să nu credeți că Dumnezeu ne cere numaidecât extraordinarul: să ne dăm viața inutil, să ne prăpădim tinerețea fără rost, să ne îmbolnăvim cu post exagerat ori să ne claustrăm în forme extreme de asceză” (Sebastian Pașcanu, Episcopul Slatinei și Romanaților.)

Bigotismul paralizează rațiunea, se manifestă plenar la firile anxioase. Insistarea până la exces, adoptarea poziției de forță în refuzul de a da ascultare vocii sinelui, toate acestea nu au nimic în comun cu rațiunea și nu vor permite bigoților să se bucure de experiențe spirituale veridice.

Unii tineri se limitează la o imitare ad litteram a înaintașilor, fără să discearnă: e bună sau nu, toată această exagerare a lor? Și această atitudine este o formă de bigotism.

Când vrei să te exprimi deschis, sincer și doar în câteva cuvinte referitor la cum percepi tu credința, cineva te va opri cu duritate spunându-ți că nu ai înțeles nimic… și vor încerca să te facă prozelit al propriilor idei. O altă formă de bigotism.

O altă formă de fanatism al unui crezământ este „bigotismul ateist”. Ateul crede că nu există Dumnezeu și respinge vehement orice este în afara credinței lui, ba chiar insistă să te convingă de veridicitatea ideilor la care nu poate renunța din cerbicie.

După mărturia Sfântului Meletie Mărturisitorul (sec. IV), creștinul este ispitit de diavolul din opt părți, și anume:

„De sus, când ne silim la nevoințe și virtuți peste puterile noastre. Adică post până la epuizare, osteneală exagerată a trupului, priveghere de toată noaptea și alte fapte bune la care abia ajung cei desăvârșiți.”

Odată, Iisus a intrat în casa unui fariseu, care îl rugase să prânzească cu el. În timp ce îi văita pe farisei și pe cărturari, pentru fățărnicia lor, unul dintre învățătorii de Lege L-a întrebat dacă îi mustră și pe ei. „Iar El a zis: Vai și vouă, învățătorilor de Lege! Că împovărați pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeți sarcinile nici cel puțin cu un deget.” (Luca 11:46)

Din păcate, unii oameni nu discern, iau toate sarcinile, le amplifică, și nu numai că se străduiesc să le respecte, dar le impun și altora…

Diavolul, în decursul deceniilor, s-a experimentat și atacă pe fiecare, în mod deosebit, după felul său de viață.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos a spus: „În cei supuși pune dorința dobândirii de mari virtuți, care sunt pentru isihaști. Slujitorilor neîncercați diavolul le pune gânduri să caute cu ardoare lucruri exagerate. Dacă, spune Sfântul Ioan, analizezi gândirea slujitorilor neîncercați, vei găsi multe înțelesuri rătăcite, precum «dorința de liniște, de post excesiv, de rugăciune nevisătoare, de limita a nedeșertăciunii, de amintire a unei ieșiri de neuitat, de priveghere permanentă, de calm desăvârșit, de tăcere adâncă, de puritate exagerată»”

Lumea laică, câteodată, este supusă unor forme maladive a extremelor. Un medic român spunea că normalul este realizat de echilibrul celor trei daruri ale lui Dumnezeu (Rațiune, Voință și Sentiment).

Sentimentul când este exagerat, dragostea se transformă în gelozie. Excesul de Rațiune ne poate face insensibili, voința când este exacerbată și fără de discernământ devine încăpățânare prostească.

Din păcate, nici Religia nu scapă de o formă de manifestare nedorită. Principiul fundamental, epistemologic, susține că o afirmație, oricât de profundă ar fi, nu poate justifica impunerea ei altor indivizi. O formă de alterare a Religiei este Fanatismul. Credința entuziastă este admisă, dar fanatismul... este o formă de judecată în locul lui Dumnezeu.

Creștinul veritabil este omul dragostei și al smereniei nu al fanatismului și al zelotismului, nu acționează fără discernământ.

Victor Hugo a spus: „Sunt virtuți a căror exagerare ar deveni crimă.”

„… litera ucide, iar duhul face viu.” (2 Corinteni 3:6)

Ieromonahul Serafim Pantea a spus: „Nu avem rânduieli ca să ne întrecem în strecurat țânțarul. Avem rânduieli ca să nu ne abatem de la calea cea dreaptă.”

„Dacă este zi de post și ai la tine o conservă de carne, iar lângă tine este un om flămând, nu-i dai conserva ca să nu păcătuiască prin tine? Nu este viața mai mare ca postul? Nu este omul mai mare ca orice lege?” Of, Doamne… tipic, tipic și la inimă nimic! Cei care socotesc că litera este singurul lucru care contează, transformă tipicul în bigotism.

Cei care socotesc că ceea ce contează este litera legii ajung la nebunii de anvergura celor din sistemele legale ale unor țări unde dacă hoțul intră la tine în casă și se rănește te poate da în judecată….

Ieromonahul Serafim a mai spus: „Bigot nu este cel bisericos fără fărâmă de înțelegere ci oricine aplică legea după litera ei ne căutând la duhul cu care a fost dată.”

Știam că la sat, era un obicei ca fetele nemăritate să umble cu părul împletit într-o coadă, iar femeile măritate să-l împletească în două cozi și să poarte o basma. Uneori, am întâlnit la oraș, pe stradă, fete tinere, nemăritate, ortodoxe, îmbrobodite cu basma și cu rochii lungi până în pământ. Exagerările nu le onorează. Bigotismul, ancorarea în religie exacerbând regulile, dogmele, ori este o necunoaștere profundă, ori o dorință ascunsă de a epata… ori doar o urmare a ispitei celui viclean. Dați tinereții ce este al tinereții, desigur, în limita bunului simț. Nu trebuie ca ostentativ, fetele, să poarte și pe stradă o broboadă, pentru a arăta lumii că sunt creștine. Comportamentul să vorbească nu portul. Nici Iisus nu aproba exagerările. Nu era de acord, de exemplu, cu fățarnicii care doreau să arate lumii că ei postesc… „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.”(Matei 6:16-18)

Cel-Viclean ne ispitește și cu lenea dar și cu exagerările…

„Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6,11).

Magdalena Meșină

Fotografia, oprirea timpului în loc

Enigme între ziduri...

Fiecare casă are o istorie ascunsă între zidurile ei. Iubiri neâmplinite, comploturi, iubiri consumate, violențe domestice, intrigi, minciuni sau adevăruri...

Coliziuni timpurii

Cu moartea aveam să fac cunoștință în timpul unei vacanțe de vară, pe o căldură toridă, o arșiță obișnuită în verile din Câmpia Olteniei, întocmai unei gigantice pânze de păianjen, care te acapara, te sufoca, legănându-te într-o dulce agonie.

Mă întorsesem la bunici, în căsuța lor cu miros de busuioc și săpun de casă, unde erau râsete, mese, pașii lor, ai mei, zarva ușilor care nu se închideau niciodată. Cel mai primitor loc din lume unde fiecare obiect avea cumințenia lui. Pe culoarul strâmt, proaspăt văruit, ce alinia trei odăi cu sobe de teracotă, de-a lungul unui covor multicolor, țesut de o străbună, zării dintr-odată, un intrus, o siluetă albă, rezemată de perete.

Stupoare! Mă apropii – nicio mișcare, doar zumzetul haotic al muștelor rătăcite și zbaterea lor zadarnică pe sticla ferestrelor. Privesc iscoditor silueta de sus în jos și invers. Văd un cearșaf alb, așezat minuțios ca pe o siluetă aproape umană. Îmi iau inima în dinți. Cu o mână tremurândă, încep să trag ușor de pânză. Giulgiul alunecă elegant, ca o rochie vaporoasă de pe umerii unei zeițe din Antichitate.

Sub ochii mei brusc măriți în orbite apărea atunci crucea funerară a bunicilor.

Câteva minute doar eu și ea, fixându-ne una pe alta, într-o imobilitate absolută. Între noi, o respirație abia simțită, pulsul în stare de repaus, universul tăiat în două. Ființa și neființa. Ei de o parte, eu de cealaltă. Chipurile lor împietrite într-un medalion dintr-o piatră, eu în lumina difuză a coridorului.

Pentru prima dată priveam moartea în față: o întâlnire timpurie, complet imprevizibilă. Cum s-a cuibărit gândul obștescului sfârșit în casa noastră? De când îi aștepta pe ai mei ? Pură indecență ! Crucile stau numai în cimitir, acolo e paradisul lor: mici, mari, din lemn, de piatră sau marmură, drepte, strâmbe sau căzute, ochii mei de copil le zăriseră pe toate. Pe cărări înguste și nisipoase, Maie mă lua deseori de mână să-i vedem pe ai noștri. Nu le vorbea, doar mângâia omul transformat în cruce: sora ei Elena, străbunica Victoria, popa Florea, popa Cezar, mult prea tânăra Valeria... Lista era lungă, dar Maie nu uita pe nimeni. Săruta oftând siluetele crucificate, îndepărta ierburile dimprejur, aprindea o lumânare. Uneori tămâia mormintele, într-un un gest arhaic, creștinesc, infinit. Sufletul ei, asemenea unui ulcior din lut cu apă limpede, se umplea atunci de prezenta lor. Dar acum era altceva. Într-un oval ajustat, încrustat în placa de marmură, Mura și Tudor, trecuți de prima tinerețe, lipiți printr-o atingere de braț, privesc parcă resemnanți, fiecare într-o direcție opusă. El spre cer, ea spre aparat. El, fiu de preot din tată-n-fiu, afișând un zâmbet abia schițat, purtând o pălărie agățată pe creștetul capului, ușor uimit de miracolul vieții. Ea, acceptând condiția de entitate anonimă a femeii de la sat, cu părul împletit în coc sub batic, cufundată poate, cum o știam, în îndatoririle domestice, recunoscută de ceilalți numai prin maternitate. În spatele lor, o pătură cu dungi largi, întinsă neglijent de un fotograf amator, într-o zi de bâlci, la Dragalina. Nimeni nu-mi explica prezența crucii de mormânt în casă. În dimineața următoare și până la sfârșitul verii am revenit contrariată în locul acela. Moartea era acolo prezentă la apel, indiferent de oră, indiferent de vreme. Voiam să înțeleg, să discut, să semnez cu ea un pact de neutralitate . Tulburate, mâinile mele mici palpau suprafața netedă a crucii, motivele ei florale, inițialele complet indescifrabile IC XC NI KA, numele alor mei, data nașterii lor, mesajul de rămas bun. Aș fi șters într-o clipire toată această înscenare prost regizată. Înfrântă, dezarmată, am dedus că Maie și Taie sunt grav bolnavi și că din pudoare, pe moment au preferat tăcerea.

Cu timpul am acceptat înfricoșătoarea statuetă temporar voalată, ba chiar ne-am împrietenit. Apoi mia devenit indiferentă. Începusem chiar să fanfaronez, crucea devenise traiectoria mea. Eram ca un satelit plasat pe o orbită circulară.

Uneori treceam pe lângă ea țanțoșă, încruntată, cu brațele încrucișate pe piept, alteori traversam culoarul ca un fulger de un capăt la altul, o dată, de cinci ori, de zece, până când urechile captau un avertisment special venit dintr-o încăpere alăturată:

– De nu te-oi poticni tu în crucea lui Măta-mare, mai vorbim noi! O să vezi stele verzi!

Tata avea o problemă cu culoarea verde, invoca mereu stelele și caii verzi de pe pereti. Vedea ce eu nu vedeam. Era perechea mea de ochelari.

Ipoteza coliziunii mă calma pe moment. Brusc mi-a venit odată în minte imaginea vecninului Gore –zis Gore al lui Preceptorul, cu lipitorile. Cum și când au ajuns aceste creaturi negre, lipicioase, repulsive, încolăcite pe picioarele lui? Fără îndoială, printr-o ciocnire violentă între două corpuri în mișcare, el și paraziții de apă dulce – ipoteză contestată vehement de amicele mele de pe uliță, care susțineau că nea Gore ar avea un magnet implantat în membrele inferioare ce atrăgea lipitorile mai rău ca banii.

Nea Gore mecanicul, în anumite zile se așeza pe stănoaga din ciment de la șanțul din fața casei, cu gleznele înmuiate într-un lighean plin de lipitori. Și aștepta. Timpul însuși îi acorda timp. Mă uitam lung la fața lui, apoi la încrengătura de viermi inelați – ventuze însetate, care se lăfăiau parcă uimite de permisivitatea bărbatului. Un zâmbet senin, dezinvolt și zeci de mușcături. În mod sigur, el vedea stele verzi. Am concluzionat ca nea Gore avea să devină un sfânt, precum cei pictați pe pereții bisericii ctitorite de străbunicul meu zis popa Iordache.

Detestam coliziunile de orice fel, le ocoleam, le evitam, le amânam. Era prea devreme pentru carcasa mea insuficient consolidată. Însă mă incitau ciocnirile celorlalți : vociferări îndelungate pentru dudele căzute lângă gardul vecinului, invective pestrițe pentru cazanul împrumutat și nerestituit la termen, pentru câțele plimbărețe cu aripi netăiate trecute de frontiera familială, tensiuni pentru parcelele de pământ din Gulie, din Borțani, din Braniște...

Într-o dimineață, printr-o scurtă explicație, mama înlătura orice urmă de confuzie: – Crucea trebuie reparată!

O fisură adâncă, iremediabilă, amenința stabilitatea ei pe bolta din cimitir...

Acesta fusese motivul aducerii crucii în casa noastră ! Așadar, avea nevoie de doctori, de îngrijiri, de tijă, de reajustări. Am înțeles atunci că totul nu era definitiv, irevocabil. Moartea avea și ea șubrezelile ei. O greutate mi se luase de pe inimă. Înotam în fericire, îi auzeam din nou clipocitul, îi zăream malul.

Timpul era îngăduitor cu noi. Taie încă alerga cu oala de orez cu lapte după mine prin grădină, în speranța că voi mai înghiți o lingură:

– Hai cu taica! Mai ia una, te hârjonești toată ziua și nu mănânci nimica. Ia te uită la ea! Păi ce, trăiești cu aer ?!

În bucătăria de vară, tencuită cu ciment Maie pregătea gogoși pufoase și rotunde, cu gem de prune pe ele. Din capătul celălalt al uliței, Leana lui Pârvu, înaltă, zveltă, ajunsese la poartă cu un șorț plin de pere, pe care le rostogolea cu grijă în șorțul albastru al lui Maie: – Taică Mură, ce nădușeală!

Cântecul culorilor

Aparent pare foarte ușor să lucrezi cu acuarelele, dar... puțin știu că e nevoie de exercițiu și multă răbdare. Dacă la culori de ulei se adaugă albul, aici se speculează culoarea hârtiei. La acuarele se pictează invers ca la ulei, de la deschis către închis. Culorile de acuarelă se usucă mai repede decât cele de ulei, pentru că sunt solubile în apă. Culorile acuarelelor sunt realizate din pigmenți fin măcinați, din aditivi, cum ar fi glicerina sau fierea de bovină, ce au efect umectant. Acuarelele sunt transparente sau semi-opace. Sunt două tipuri: profesionale si cele pentru studiu. Unele pensule sunt din părul cozii veverițelor, altele din păr de porc. Pentru acuarele este nevoie de pensule cu o capacitate mare de încărcare, de o menținere precisa a formei dar si de flexibilitate.

Teodor Meșină

Acuarelele sunt făcute de doamna

Felicia Roth - Tudoran

Lumina adevărului

Pentru că ni se face dor câte odată de ceva frumos, cald și bun care să primenească acea căptușeală a inimii purtătoare a omenescului din noi, iată că am ajuns acum să poposesc la lumina adevărului. L-am mângâiat duios cu gândul și l-am pregătit să dăinuiască într-un anume fel în câteva rânduri pentru cei care au nevoie de el.

Am ales adevărul fiind considerat marca unei personalități oneste, puternice, nepervertite și cutezătoare și pentru că cine trăiește îmbrățișând adevărul este un individ liber și optimist, oameni de care avem nevoie in preajmă.

Se spune pe drept cuvânt că adevărul este soarele minţilor luminate, dar nici o minte strălucită nu a reușit să definească adevărul. Chiar și Mântuitorul Iisus a tăcut când a fost întrebat de Pilat din Pont ce este adevărul. E drept însă, că a spus odată ucenicilor Săi: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Dicționarele ne oferă o definiție foarte vagă: „e o concordanță între realitate și felul cum este receptat de creier”. Complexitatea adevărului face ca atunci când îl privești din multe unghiuri de vedere, poți obține uneori rezultate diametral opuse.

În totdeauna a fost o lupta dureroasă între adevăr și minciună. Minciuna „stă cu regele la masă” zicea poetul Alexandru Vlahuță, iar pe genialul nostru poet, Mihai Eminescu, l-a determinat să spună în Mortua est”: „Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic. Decât un vis searbăd, mai bine nimic”. În zilele noastre, proporțiile luate de lipsa de adevăr sunt de-a dreptul năucitoare.

Aruncând o privire de ansamblu, vedem la scenă deschisă, că minciuna a pus o foarte mare stăpânire pe toate aspectele vieții: politice, religioase, culturale, academice și bineînțeles și în relațiile interumane, de parcă adevărul a pierit de pe fața pământului. A minți, astăzi pare a fi foarte firesc și dacă ești prins, nu poate avea nici o consecință. Ne zbatem orbecăind într-o lume a amăgirii totale, foarte derutantă, să luăm numai exemplu, acel mod de a rezolva problema epidemiei.

Cu toate că lumea pare dezbinată și dezorientată, totuși se mai pot găsi locuri cu aer ozonat, pe care să-l tragem în piept , sau să ne scăldăm în lumina adevărului. Mai găsim oameni care trăiesc pagini frumoase de viață, oameni care mai păstrează cu noblețe în faldurile inimii acuratețea și franchețea relatărilor, valori ce aparțineau în număr mai mare acelei epocii pe când România avea un nume bun în lume. Cele mai multe astfel de persoane trăiesc astăzi în localitățile mai mici, în care oamenii se cunosc mai bine. Peste tot se găsesc oameni care se retrag în universul lor cotrobăind prin adâncurile sinelui ca să facă ordine, să limpezească apele adevărului, să pună câteva cărămizi de susținere pe unde au lăsat amprenta valurile minciunilor cu final devastator. Despre marea greutate cu care se poate ajunge în structurile de mare adâncime ale adevărul, Mark Twain spunea: „O minciună poate face înconjurul lumii, până când adevărul își pune pantofii”, deoarece “adevărul este rareori pur și niciodată simplu.”

Elena Buică. Canada

(Oscar Persoanele care știu că valoarea morală a fiecărui om este în raport de cât preț punem pe adevăr nu dezarmează în fața impedimentelor. Nici nu se poate altfel, căci omul este o fiinţă orientată spre cunoașterea de sine.

Cine nu trăiește în lumina adevărului, trăiește o viață încărcată de suferințe crezând că acestea se datorează altora. Dacă adevărul preopinentului nu coincide cu al sau, atunci acesta nu există. Cine propune un alt punct de vedere îi stârnește o sfâșiere lăuntrică, iar dinamica furiilor interioare o ia razna, considerând atac la persoană.

Aceștia nu pun preț pe vorba din bătrâni, „cum îți așterni, așa dormi” fiindcă viața se desfășoară conform unui mănuchi de gânduri ce ni le formulăm în timp, din proprie experiență. -“Viața ta este suma deciziilor tale” Jim Carrey. Întotdeauna, indiferent dacă crezi în ea, dacă o înțelegi sau nu, funcționează o lege universală în mod infailibil. Procesele din mintea fiecărui om atrag ceea ce i se întâmplă, acești oameni i rămân cramponați de ideea fixă că suferințele vin de la neamul partenerului de viață sau colectivului de muncă, cu toții invidioși pentru meritele sale deosebite. Nu admite un alt unghi prin care să privească viața, decât cel stabilit de ei. Discuția se încheie cu lipsa de argumente, încărcată de incoerență și lipsită de esență, folosind cuvinte care taie lumina înțelesului. Totuși, când judecăm astfel de persoane, trebuie s-o facem cu rezervă și chiar cu oarecare înțelegere, fiindcă nu știm dacă acele manifestări nu sunt moștenite chiar și de la al șaptelea strămoș.

Ideea pe care o subliniez în încheierea acestor puncte de vedere este aceea că nu ne vom găsi niciodată pe noi înșine până nu ne confruntăm cu adevărul.

Aforisme

1. De ce taci? M-a întrebat neliniștea mea. Nu eu tac ci cuvintele mele, care uneori devin lacrimi, i-am răspuns…

2. Când am înţeles că nu pot face decât ceea ce Dumnezeu mi-a hărăzit, i-am lăsat pe alţii să lupte contra curentului.

3. Oricât ar fi de negri norii, deasupra lor cerul este tot senin!

4. Spunem adesea : „Îţi doresc tot binele din lume!” Ne gândim oare să oferim şi partea noastră de bine , ori pe noi ne excludem?

5. Dacă vrei să fii unul dintre promotorii legilor morale în lume, este absolut necesar sa supraviețuiești!

6. Definiția spiritului de turmă: Când o grămadă de oameni merg pe un drum greșit iar tu te întorci la drumul cel bun , ești socotit ciudat

7. Cel care dă puterea în mâna unui nemernic este mai vinovat decât nemernicul care o primește.

8. În teoria Big Bang se afirmă că universul a luat naștere dintr-o particulă cât un fir de praf. Acum privesc firele de praf de pe masa mea şi mă gândesc:”Oare în fiecare este un univers? „ Doamne, câte universuri la mine pe masă!!!

9. Până şi luminiţa unui licurici învinge o mare de întuneric!

10. Tristeţile , ca şi bucuriile vieţii , sunt ecoul alegerilor și faptelor noastre.

11. Mi-e milă de duşmanii mei, pentru că trăiesc adevărate drame imaginându-şi scenarii, prin care ar vrea să-mi pună în faţă abisuri, în timp ce eu, ignorantul, mă bucur de viaţă.

12. Nu am întâlnit niciun fost elev eminent blamând şcoala şi nicio loază slăvindu-şi dascălii.

13. De cele mai multe ori avem soluţii pentru problemele altora dar nu şi pentru eşecurile noastre.

14. ...Un medic a afirmat la căpătâiul unui muribund:”Mâine îl puneţi pe catafalc”. A doua zi a murit medicul!

15. Ne erijăm în postura de judecători fără însă a avea vocaţia şi harul lui Isus!

16. Rugăciunea sinceră este aripa care ne înalţă deasupra tristeţilor lumii.

17. Rugăciunea este o punte ridicată între Dumnezeu și oameni.

18. Lumina este esența tuturor lucrurilor! Până şi umbra este un dar al luminii.

19. Bătrâneţea nu este o povară ci un dar divin!

20 Spunând:”N-am pe nimeni, decât pe Dumnezeu!”oare mai avem nevoie şi de altcineva?

21 Fântâna priveşte geana de cer de deasupra şi este convinsă că a văzut totul.

22 Izvorul pleacă de la sursă dar nu se desprinde de ea decât când seacă.

23 Invidia este un mare păcat deoarece este o acuză adusă Lui Dumnezeu că nu a împărţit bine darurile.

Prof. Silvia Bodea Sălăjan

24 Spunând:”N-am pe nimeni, decât pe Dumnezeu!”oare mai avem nevoie şi de altcineva?

25 Fântâna priveşte geana de cer de deasupra şi este convinsă că a văzut totul.

26 Izvorul pleacă de la sursă dar nu se desprinde de ea decât când seacă.

27 Invidia este un mare păcat deoarece este o acuză adusă Lui Dumnezeu că nu a împărţit bine darurile.

28 Rugăciunea este acoperişul lumii pentru că ea este aceea care intermediază între pământ şi cer.

29 Autocontrolul poate fi asumat doar fiind conştienţi că Dumnezeu ne vede şi în cele mai penibile şi mai intime momente...

30 Zădărnicia vieţii constă în truda de a aduna lucruri care în final nu ne folosesc la nimic.

31 Lupta vieţii este încercarea continuă de a demonstra lumii cât suntem de importanţi.

32 Poţi fi o torţă care luminează sau una care degajă doar fum.

33 Când ai descoperit că nu eşti decât o scânteie pe un firmament rece, ai devenit înţelept.

34 Aroganţa şi invidia închid porţi şi ridică ziduri . Iubirea deschide lacăte şi zideşte punţi.

35 Avutul obţinut prin nelegiuire nu poate răscumpăra nici măcar o clipă de pace divină.

36 Cred că iadul este un coşmar etern.

37 Caracterul unui om este pus în evidenţă de gesturile lui mărunte, neelaborate.

38 De multe ori trupul este o povară pentru suflet.

39 Cel care adună „ce n-a semănat”se înpovărează cu datorii eterne.

40 Echilibrul universal nu admite datorii nerambursate.

41 Există trei categorii de oameni: Cei deştepţi, care învaţă din experienţele altora; Cei comuni care învaţă doar din propriile experienţe; A treia categorie nu învaţă din nimic şi se plânge de neînţelegere.Când iubirea faţă de Dumnezeu este condiţionată de obținerea unor oportunităţi şi privilegii, nu este iubire ci ipocrizie.

42 Omul iubește cu jumătate de măsură dar urăște cu măsură întreagă.

43 Dumnezeu menține în lume echilibrul perfect. Nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită și nicio abatere nesancționată. Momentul și modul restabilirii echilibrului îl alege El.

44 Pentru fiecare om departele este până unde poate el să vadă.

45 Vorbim adesea despre omul ideal ca despre ceva abstract, deși avem la îndemână exemplul viu al lui Iisus.

46 Ironizăm, blamăm sau ignorăm spiritele superioare atunci când măreția lor nu încape în spațiul limitelor noastre.

47 Aroganții sunt cei pentru care limita superioară a înțelegerii și înțelepciunii nu depășește conturul biologic al ființei lor.

48 Suntem mândri de talentele noastre, deși nu avem niciun merit că ni s-au dat.

49 Pentru un om integru între alb și negru nu există nuanțe ci o prăpastie de netrecut.

50 Oamenii se deosebesc prin idealuri. Idealurile spirituale sunt greu de atins dar te înalță deasupra lumii.

51 Mormintele străbunilor mei de la Adam și Eva încoace sunt păstrate toate în ființa mea.

52 Disprețuindu-ne semenii nu facem decât să ne etalăm infirmitățile sufletului.

53 Nu există capodoperă pe lume care să nu-și aibă izvorul în Cuvântul lui Dumnezeu.

54 Spune Biblia că fiecare arbore va da roada lui. Este valabil și pentru arborele genealogic.

55 Cei care-și pun nădejdea în împliniri spirituale au măreția și pacea unei catedrale.

56 Cu siguranță că Dumnezeu ar putea pune opreliști pornirilor noastre dar atunci l-am acuza că ne limitează libertatea.

57 Rugăciunea este acoperişul lumii pentru că ea este aceea care intermediază între pământ şi cer.

58 Autocontrolul poate fi asumat doar fiind conştienţi că Dumnezeu ne vede şi în cele mai penibile şi mai intime momente...

59 Zădărnicia vieţii constă în truda de a aduna lucruri care în final nu ne folosesc la nimic.

In memoriam

Ciprian Porumbescu, compozitorul din Stupca

Ciprian Porumbescu (născut Ciprian Golembiowski; la 14 octombrie 1853, în Șipotele Sucevei, Imperiul Austriac – d. 6 iunie 1883, Stupca, Austro-Ungaria) a fost un mare compozitor român.

Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Născut Ciprian Golembiowski (Golemb, Galamb=porumbei), acesta din urmă își schimbă numele de familie în Porumbescu în anul 1881.

Familia sa a fost destul de săracă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte de o formare muzicală continuă și completă, dar tatăl său i-a insuflat credința și patriotismul „cu asupra de măsură”.

Ciprian Porumbescu era o fire timidă și retrasă, dar îndrăgostit de muzică.

Porumbescu l-a întâlnit, pe când avea doar 7 ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg și discipol al lui Chopin, care și-a petrecut câteva veri la Șipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare. Acesta a fost găzduit chiar în casa familiei Golembiovski.

În anul 1871, Ciprian Porumbescu a participat la Putna, când se marca 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde s-a alăturat unei asistențe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici sau Nicolae Teclu. După cum se spunea în relatările vremii "se pare că după festivitățile oficiale, pe pajiștea din fața mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toți cei prezenți, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi!”

Ciprian Porumbescu până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava, însă "din cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici și pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare și probabil că în această perioadă tuberculoza i s-a strecurat în trup. Compozitorul era foarte preocupat de muzică și nu de persoana sa. În martie 1873,"

Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți, perioadă în care, în anul 1876, s-a stins din viață mama sa, Emilia.

De reținut că în anul 1874 s-a înființat, la Cernăuți, societatea studențească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei.

Cu această ocazie, Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societății culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales președintele ei.

Dar „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă din cauza activităților considerate mult prea intens patriotice.

În vacanțe pe care le petrecea la Stupca, Ciprian Porumbescu a cunoscut-o pe Berta Gordon, "o fată înaltă și subțire, fiică a pastorului evanghelic din Ilișești, de care s-a îndrăgostit iremediabil."

Dar, la scurtă vreme, pentru ca iubirea lor să nu „degenereze”, și fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea să fie trimisă în străinătate, rămânând marea iubire, neîmplinită, a compozitorului.

Lilioara Macovei

Ciprian scria despre aceasta:

„Numai ea singură îmi poate da curajul și puterea de a răbda mai departe și a duce munca începută la bun sfârșit.”, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta față în față cu acela căruia toată viața mea aș dori să-i fiu cu inima deschisă…”“Drumurile noastre se despart, oare? Ale mele, de acum înainte, sunt încețoșate, fără ieșire și numai imaginea dumitale aruncă, în gândurile mele, o scânteie de lumină asupra tristei mele existențe. Sper în izbânda dorințelor mele și dacă bunul Dumnezeu nu mă va părăsi, totul se va schimba în bine. Să dea Dumnezeu, stimată domnișoară, să poți înfăptui scopurile dumitale netulburată și nesinchisindu-te de mine! Dacă, însă, se va ivi vreodată, totuși, o împrejurare mai prielnică, nu mă îndoiesc că vei ezita să faci ceea ce inima și mintea ți-o cer, va fi fapta cea mai cuminte. O, dacă aș putea să-ți scriu cât mai mult te iubesc, dar și așa mă tem că am mers prea departe și, deoarece nu pot ști cine va mai arunca privirea asupra scrisorii mele, trebuie să închei, însă cu o rugăminte.

Dacă vei fi la Rădăuți și dacă îți va fi posibil, atunci doresc să-mi scrii. Cea mai strictă și sacră discreție va feri scrisoarea dumitale de privirile oricărui om. Din gura și de mâna dumitale aș vrea să-ți aflu părerea asupra SORȚII MELE. Sentința dumitale liberă și nesilită de nimeni să hotărască ceea ce am de așteptat, ceea ce am de sperat! Mai mult nu pot scrie”.

Din nefericire Berta plecase din Rădăuți, iar scrisoarea marelui compozitor a rămas fără răspuns.

Lucrurile încep să fie grele.

În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societății ”Arboroasa” au fost reținuți și încarcerați la închisoarea din Cernăuți, iar în anul 1878, Porumbescu a fost și el arestat, alături de alți tineri, în Procesul „Arboroasa”, fiind închis timp de trei luni la Cernăuți.

"Se afla la Stupca, i-au dat voie să-și ia cu el vioara și o gramatică a limbii franceze și a fost urcat într-o căruță și dus până la Cernăuți, un drum în care apa rece i-a pătruns prin haine.Însă temnița în care și-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre mormânt, fiindcă pereții reci și mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză."

A fost explicabil, temnița în care și-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre mormânt, fiindcă pereții reci și mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză.

Un lucru bun s-a întâmplat pentru Ciprian Porumbescu pentru că, între anii 1879 – 1881, a primit o bursă de studiu la Conservatorul din Viena, acolo unde a studiat armonia cu Anton Bruckner și primește noțiuni de muzică corală de la Franz Krenn.

Tot acolo a luat lecții particulare de teoria muzicii, cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, dirijează corul Societății Studențești „România Jună”, iar în anul 1880, scoate o colecție de douăzeci de piese corale și cântece, intitulată „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români”, pe care se află creații precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare de acest gen din literatura română.

Important de reținut este faptul că, în anul 1881, familia sa și-a schimbat numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim Golemb/Galamb care se traduce din poloneză în română prin „porumbei”.

Între anii 1881 și 1883, Ciprian Porumbescu a fost profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Brașov și dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului.

La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu și versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul a avut parte de un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentații în același an.

După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu i-a trimis o scrisoare tatălui său prin care își exprima satisfacția cu privire la dorința sa cea mare ce a fost împlinită: „Și astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aștept de la viața mea, de la viitorul meu?”

În februarie 1883, Ciprian s-a întors la Stupca, lângă Suceava. În data de 6 iunie 1883, Ciprian Porumbescu s-a stins din viață la numai douăzeci și nouă de ani, răpus de cumplita boală, în brațele surorii sale și sub privirile îndurerate ale tatălui său. Avea doar 29 de ani.

Cu ultimele forțe, Ciprian i-a șoptit surorii sale: ”Să nu lăsați muzica mea să moară!”. Ultima lui dorință, ce se regăsește în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, a fost îndeplinită, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc și versurile “Iar când, fraților, m-oi duce/ De la voi, și-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneți/ Mândrul nostru tricolor”.

La moartea lui, Berta Gordon îi scria sorei acestuia, Mărioara: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat și am dorit în viață. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui și pentru mine. Ție ți-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăți scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut și eu !”.

Opera sa colosală conține aproximativ 250 de lucrări, în forme și genuri musicale variate, care fac parte din zestrea neamului românesc.

Anul 2023 este numit anul Ciprian Porumbescu.

Ciprian Porumbescu

Recenzii

Eseuri cu alt nume

Născut în anul 1980, scriitorul Răzvan Nicula a debutat editorial în anul 2009, cu romanul „Nevermore sau Incursiune pe drumul spre Niciodată”, la Editura Digital Data. Au urmat romane, volume de proză scurtă și eseuri, poezii, tânărul autor devenind, astfel, un scriitor complet, plurivalent, membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2016 a primit Premiul pentru Proză Tânără acordat de revista de cultură „Luceafărul de dimineață”, iar în 2018, Premiul pentru Proză acordat de filiala AlbaHunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.

Volumul intitulat „Pe urmele pașilor mei – povestiri psihoterapeutice”, apărut în anul 2021, la Editura Betta, conține, de fapt, eseuri, mai mult decât povestiri, acestea privind în interior și nefiind axate pe acțiune și personaje. Am citit anterior câteva volume de povestiri psihoterapeutice ale autorilor români și străini, părându-mi-se total diferite de ceea ce scrie Răzvan Nicula. Eseurile lui sunt întrutotul originale. O sută șaptezeci și două de pagini cuprind treizeci și nouă de eseuri, pe cele mai diferite teme de moralitate, de filosofie și de psihologie, îmbinate cu o abordare originală a miturilor unor culturi exotice. Autorul analizează, sincer și dezinvolt, cu o mare capacitate de sinteză, mai multe tipuri de comportament uman, pe baza principiilor analizei tranzacționale.

Analiza tranzacțională este o teorie explicativă a personalității umane și un sistem terapeutic dedicat dezvoltării personale. Prin intermediul stărilor eului (de copil, de părinte și de adult - un set de comportamente, gânduri și sentimente înrudite prin care se manifestă o parte a personalității proprii într-un anumit moment), aceasta ne arată structura psihologică umană și modul de exprimare a personalității, în funcție de context, împreună cu scenariul de viață, prefigurând dificultățile interne și cele de relaționare cu ceilalți care pot apărea atunci când nu sunt satisfăcute nevoile timpurii.

Este folosită în instruirea în domeniile educației, managementului, comunicării, precum și în analiza organizațională. Ca formă de terapie, folosește persoanelor, grupurilor, cuplurilor și familiilor, în tratamentul tuturor formelor de tulburări psihice, de la problemele vieții cotidiene până la psihozele grave, bazându-se pe dezvoltarea și schimbarea personală, în vederea creșterii autonomiei persoanei.

Cele trei direcții de dezvoltare pe care le implică autonomia, conform analizei tranzacționale, sunt: capacitatea noastră de conștientizare, spontaneitatea și intimitatea. Cei mai mulți oameni întâlnesc blocaje în una sau mai multe dintre aceste trei direcții de dezvoltare, iar analiza tranzacțională ajută în înțelegerea și confruntarea cu astfel de provocări.

Cartea începe cu un „Argument” care ține loc de cuvânt înainte al scriitorului, urmat de prefață. Argumentul susține că oamenii au nevoie de povești la orice vârstă, și tuturor li se pare cea mai dragă și cea mai importantă propria poveste. În mediul psihoterapeutic, poveștile bine alese pot sistematiza modul de gândire al pacientului, reducându-i mecanismul defensiv pentru a asimila idei importante. Din punct de vedere literar, acestea pot constitui puncte de plecare pentru asocieri de idei menite să trezească inspirația scriitorului.

Marina Costa

În „Pe urmele pașilor mei”, limbajul specific domeniului psihoterapiei este minim; nu am găsit altceva decât „injoncțiuni”, și acelea explicate de prefațatoarea Cezara Dașu, cea care a scris și textul de pe coperta 4 a cărții. Dacă în Dicționarul Explicativ al limbii române au ca definiție „presiune, intervenție puternică asupra cuiva”, în psihologie injoncțiunile sunt mesaje verbale și non-verbale primite în copilărie de la părinți, care provin din experiențele trăite de părintele care le transmite: nefericire, anxietate, furie, dezamăgire. Povestirile - eseuri pot fi citite de oricine, familiarizat sau nu cu aspecte ale psihologiei. Singura referire directă la conceptele analizei tranzacționale este menționarea injoncțiunilor pe care se bazează fiecare dintre eseuri.

Scrise la recomandarea Cezarei Dașu, ca experiențe literar – psihologice, în povestirile sale Răzvan Nicula abordează teme generice umanității, dând veșmânt de eseu experiențelor de viață, întrun volum axat pe depășirea limitelor și transformarea vieții. Pentru a trece dincolo de cuvinte, într-o experiență multi-media, povestirile au, fiecare, câte un cântec însoțitor, cum ar fi „Titanium” de David Guetta (la „Cea care dansează cu focul”), „Now we are free” de Hans Zimmer (la „Rătăcire”), „Hows the heart” de Nightwish (la „Războiul trupului).

De exemplu, în „Umbra” ni se recomandă să ascultăm, ca fundal, melodia „Let me be myself” a formației Doors Down. Autorul trece de la povestea clasică a izvorului vieții, a copilăriei, a pierderii inocenței prin descoperirea violenței, la considerații generale:

„În momentele de liniște, privind retrospectiv, aș echivala fuga cu o umbră. Una care îmi luase în stăpânire seninul cerului și îl întuneca, dându-mi impresia că îl va impregna cu noapte eternă. Dar în necuprinsul unei asemenea nopți nu poate exista viață, am decis că deși au trecut miliarde de ani de la prima scânteie de viață, nu îi voi permite să se stingă. Nu cu mine. Nu în mine.

(...)Mi-am amintit că toți luptătorii, încă din vremea civilizațiilor incipiente, practicau lupta cu propria umbră. Dar spre deosebire de ei, cărora umbra le era aliat de nădejde, pe a mea eu trebuia să mi-o smulg de sub călcâie. Știam că nu era aliatul meu, dimpotrivă, mi se transforma în dușman. Nu era deloc una obișnuită, una care să ia forma trupului meu atunci când, în plimbări nocturne, s-ar fi lățit în fața mea, sau în spatele meu, ocrotitoare, la lumina slabă a felinarelor. Am zis-o, mi-am zis-o multă vreme, era umbra care îmi înghițea lumea pentru care mă născusem.”

Răzvan Nicula jonglează cu metafore și simboluri. Motivul umbrei care însoțește destinul oamenilor e frecvent întâlnit la scriitorii români Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu și alții. Aceasta poate reprezenta partea întunecată a omului, moartea, imperfecțiunea, greșelile comise și amenințările ascunse. Umbra ca reflectare a imaginii omului este întruchiparea sufletului.

Conform definițiilor teoriei literare, povestirea este o modalitate de expunere specifică genului epic, în care se pune accentul pe întâmplări și pe situații, nu pe personaje. Șirul evenimentelor este generat de o acțiune sau o stare sufletească. Intriga este simplă, iar acțiunea neobișnuită redă o experiență umană general valabilă. Spre deosebire de aceasta, eseul este un text concentrat, menit să informeze sau să convingă. Acesta conține reflecții ale autorului pe diverse subiecte (filosofice, istorice, literare, politice, științifice). Într-un eseu, abilitatea de a genera și asocia idei, transformândule în argumente solide, raționale sau emoționale, predomină față de exprimarea literară a acestor idei. Faptul că în volumul intitulat „Pe urmele pașilor mei” se pune accentul pe reflecțiile autorului, mai mult

decât pe întâmplările narate, mă convinge că este vorba de o culegere de eseuri.

Chiar în textele care cuprind o parte narativă mai dezvoltată, intervin elemente clare de eseu. Astfel, citind povestea „Fortăreața”, ni se recomandă să ascultăm, melodia „Arabia” a lui Mono Inc. Și după o introducere de eseu referitor la pustiu, începe o poveste:

„A fost odată ca niciodată o cetate cu ziduri puternice, înconjurată de dune de nisip, arsă de razele necruțătoare ale soarelui, acoperită cu furtuni pline de praf pe care parcă le scorneau zeii, doar ca să le amintească locuitorilor ei că viața pe care o duc contrazice normalitatea impusă de universul acesta. (...)Tocmai acea liniște și fericire căreia i se dusese vestea până în cele mai îndepărtate cotloane ale lumii stârniră – cine știe? – poate mânia locuitorilor cerului, sau numai invidia oamenilor. (...) Cetatea a căzut. Porțile i-au fost sparte, zidurile fărâmate.

(...)Când zidurile cetății au fost descoperite, împrejurimile au fost invadate de arheologi, de istorici, de turiști, de toți cei care au trăit cu mitul unei cetăți distruse, pierdute, înghițite de voința pustiului.”

Eseul inserat printre firimituri de poveste se referă la relația omului cu pustiul, la sorții de izbândă ai unei confruntări. Poate fi învins pustiul sau nu? Poate fi omul în locul cetății, renăscând din propria cenușă? Asta rămâne să-și răspundă fiecare cititor, după capacitatea proprie de interpretare a simbolurilor și metaforelor.

Indiferent dacă textele volumului „Pe urmele pașilor mei” sunt eseuri cu alt nume sau povestiri în sine, conform definițiilor teoriei literare, cartea rămâne printre primele de un autor român care abordează povestiri psihoterapeutice pentru adulți. O recomand deopotrivă celor pasionați de înțelegerea propriului psihic și a modului de funcționare a acestuia, celor interesați de aplicarea creativă a conceptelor analizei tranzacționale în practică și în literatură, precum și celor fascinați de utilizarea simbolurilor și metaforelor adânci în eseuri literare.

Omniprezența misterului

Vasilica Grigoraș

Poetă, prozatoare, membră a UZPR

Imaginația omului este independentă de orice îngrădire și se manifestă atât pe tărâmul realului perceput cu ajutorul minții și simțurilor, cât și pe cel al plăsmuirii, fantasticului și fantasmagoricului. În consecință, imaginația oamenilor, în general, a scriitorilor și creatorilor de artă, în special, are o sferă, o arie inepuizabilă în domeniul cunoașterii și creativității. Aceasta oferă motive de inspirație pentru literați (prozatori, poeți, dramaturgi...) și reprezentați ai tuturor ramurilor, domeniilor artistice (arte grafice, muzică, cinematografie...).

Titlul cărții Lilioarei Macovei „Misterele din Mair Cana”: Povestiri fantastice, Malu Mare, Editura Cristian Plusart, 2023 mă duce cu gândul la romanul „Misterele Londrei”, de Paul Féval, în care autorul ne introduce în misterele unei lumi trecute, cu personaje misterioase din secolul al XIXlea. Sunt descrise comploturi, tâlhării, răpiri, asasinate întâmplătoare ori fapte aranjate într-o societate secretă, toate îmbrăcate în mister. Participanți la acțiunea narațiunii sunt membri din diferite categorii sociale, din care nu lipsesc doamnele de societate, dar nici micii șarlatani și hoți de buzunare. Dacă în „Misterele Londrei” facem cunoștință cu fapte inexplicabile rațional din lumea urbană a unei mari metropole, în „Misterele din Mair Cana” întâlnim întâmplări misterioase în mediul rural, cu mici asemănări și mari diferențe.

La titlul volumului „Misterele din Mair Cana” se adaugă și titlul colecției FANTASTICA în care a apărut și împreună ne trezesc interesul și curiozitatea de a lectura pentru a înțelege despre ce mistere face vorbire autoarea care a îmbrățișat merituos și cu grație literatura, debutând publicistic în anul 2013, în revista de cultură „Chronos Penița de Aur”, continuând să publice proză scurtă și poezii în mai multe reviste din țară și din diaspora și inclusă în antologii și volume colective. Deosebit de apreciate, unele scrieri au primit premii importante. Titlul volumului este dat de povestirea „Misterele din Mair Cana” care a primit în august 2022 premiul „Valentin Șerbu” acordat de Centrul Cultural „Jean Bart” din Tulcea. Preocupării scrisului i se alătură îndeletnicirea artistică, pictura și grafica măiestrită laică și religioasă (pe lemn și pe sticlă).

Autoarea volumului este „coborâtor” (descendent) dintr-o familie de la țară din neamul blând și bun al moldovenilor despre care scria cu admirație în secolul al XVII-lea, Miron Costin. Imaginația și fantezia Lilioarei Macovei au sporit și prin experiențele de viață pe care le-a trăit în locurile natale din județul Botoșani, unde lumea misterelor era la ea acasă. Aflăm din materialul introductiv al cărții „Din misterele rurale” că era numai „ochi și urechi” când auzea povestirile părinților (auzite de ei de la înaintașii lor). Mai aflăm și că: „Pe vremea când pe pământ umblau diavolii cu chip de oameni, animale sau altceva, aveau loc tot felul de întâmplări ciudate, care stârnesc teamă sau dimpotrivă, curiozitate. Multe din aceste peripeții au fost povestite chiar de cei ce s-au aflat în miezul întâmplărilor, alții au dus mai departe povestirea, adăugând ceva și de la ei”. Impresionată, le-a trăit cu sufletul și le-a depozitat în „biblioteca” minții, iar acum le-a scos la lumină pentru a fi cunoscute, sporindu-ne și nouă curiozitatea de a citi cartea.

Dintre întâmplările misterioase descrise în carte menționăm: „Dispariții misterioase”, „Salonul cu mistere”, „Ghemul de foc albastru”, „Năluca din perete” (I-VII), „Fata cu inelul”, „Fântâna cu obloane de cristal”, „Incendiu pornit de nicăieri”, „Chipul din fereastă”, „Dispariția Lui Sivar”, „Labirintul flăcărilor albastre” și multe altele. Lilioara Macovei deschide conținutul volumului cu povestirea „Dispariții misterioase”. Acțiunea se petrece în Mair Cana; autoarea face o descriere amănunțită a localității (așezare, drumuri de comunicare, populație cu grade diferite ale averilor, ocupații specifice...) Conturează un tablou interesant prin prezentarea casei boierului Paul Lurek, zăbovind, insistând asupra descrierii mansardei, în care se aflau două tablouri. Plasează acțiunea în casa acestui boier, de ziua sărbătorii grâului. Minuțios organizată, mulți invitați petrec pe cinste, timp în care soția boierului, doamna Nori mergând spre mansardă simte o „rafală de vânt puternic” care o „rostogoli pe scări”, îi rupe „rochia nouă de mătase naturală și rămâne goală” și leșină. În acest timp vede un „monstru” și „o femeie goală cu cap ca de vulpe” cu manifestări diabolice. Trezită de slujnica din casă, observă că cele două personaje malefice au dispărut (fizic), însă erau la locul lor în tablourile din mansarda casei. Unde au dispărut? Ce s-a întâmplat? Enigmă!

Povestirile cu întâmplări misterioase și personaje dubioase pot fi lejer asemănate cu jocurile de puzzle. Pe parcursul lecturii descoperim unele piese care compun imaginea, dar nu știm încă unde le este locul. Asistăm la un soi de suspans și ne punem o mulțime de întrebări – cu, sau fără răspuns. De ce? Prin reactualizarea temei misterelor, adică a „ceea ce este (încă) neînțeles sau nedescoperit” ne oferă un subiect interesant asupra căruia să cugetăm, medităm. Nefiind explicate misterele în lumea satului, gândul ne duce, poate și la naivitatea trăitorilor din vremuri îndepărtate și locuri fără știință de carte. O fi așa, n-o fi? Iată un nou mister!!!

Apariția misterelor presupune o cauză, un spațiu și un context bizare, uneori ușor credibile. În „Salonul cu mister” se continuă acțiunea din prima povestire. În lipsa părinților, cele două fete vor să vadă ce se află în camera în care sunt păstrate „cufere și lădițe” cu obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte ale bunicilor. Se făcea un „mare bal”, o droaie de vedenii cu fluturi, o mână de femeie, fete și băieți care poartă numele lunilor Anului. Reacția Amiei este mirarea: „Nu-mi vine să cred. Ce înseamnă balamucul ăsta și de unde au apărut aceste persoane cu nume ciudate?” În final, ambele surori emit ipoteza că au avut același vis!!

În universul rural, pe lângă munca deosebit de grea și apăsătoare, oamenii știau să se și distreze. În povestirea „Petrecere inopinată” este de admirat frumoasa prezentare/ caracterizare a personajului Lurek: „Înainte de căsătorie, Lurek avea niscaiva pretenții de cuceritor stilat. Încânta fetele ca în filme, ba cu o floare, ba cu invitație la balul cu regina și de fiecare dată simțea cum se ridică în ochii sexului frumos, ca să nu mai spunem cum îi privea pe cavalerii declasați.” La balul cu regina apar musafiri nepoftiți, stafii care au impresionat pe cei din sat. Vârstnicul Sibu are și o explicație a apariției fantomelor: „au cântat necurații... pentru că ei prinseseră miezul nopții și acolo la răscruce de drumuri, a fost omorâtă demult o mireasă.” Și, cu toate acestea, după această întâmplare stranie, petrecerile au continuat.

Uriași și identități necunoscute, acte inexplicabile, reprobabile fac obiectul unor povești neverosibile. În cele 7 narații cu același titlu „Năluca din perete” acestea se manifestă în legătură cu credințele oamenilor trăitori în semiîntunericul mediului și epocii în care trăiau: muncă și distracții, sărăcie și petreceri somptuoase, singurătate și socializare, monotonie și explozivitate. În atmosfera cotidianului rural - îndeletncirile femeilor, îmbăiatul în albie, lumina lămpii... apare o stafie: „Din acel ecran de pe perete, se îndreptă spre ea un bărbat.” Și un zgomot venit din sobă. Din întâmplarea povestită de Donia, fata însingurată descoperim: „o lume supranaturală cu fenomene inexplicabile. Manifestarea stranie a personajului din perete părea o acțiune petrecută în mintea cotropită de singurătate.” Vis? Coșmar? Ori aievea?

Nu-i sunt străine autoarei nici credințele sătenilor în ursite, descântece, farmece; ba, chiar credeau că o persoană căreia i se făceau asemenea lucruri, „murea din senin”. Pe de altă parte, lumea satului, viața oamenilor de altădată era intoxicată și bântuită de „Aghiuță” (diavol, satana, drac), multiplicat în varii forme și răspunzător de acțiuni dintre cele mai stranii. Cert este că și astăzi, „Aghiuță” este omniprezent. Aș fi vrut ca această afirmație să fie doar o metaforă, însă este o realitate că au existat și există și azi oameni cu chip interior de diavoli, răutăcioși, săvârșesc fapte diabolice, distrugătoare, apăsătoare, înfricoșătoare. Într-un asemenea univers, dacă ești „slab de înger” te cuprinde teama, ți se înmulțesc stările și reacțiiile negative, apare inhibiția în a acționa. Dacă ești „brav ostaș la cetatea emoțiilor” e posibil ca aceste povestiri „să înlăture blocajele emoționale” și să le privești cu calm, să dorești să afli cât mai multe despre manifestarea acestora. Dacă privim noțiunea „mister” ca fiind o dogmă creștină, pe care Biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești, ignorăm și suntem indiferenți la orice poveste cu acești eroi închipuiți.

Puțini, extrem de puțini din cei talentați în arta scrisului abordează subiecte din lumea satului, și mai puțini subiecte misterioase din acest mediu. E adevărat și faptul că mai avem câțiva iluștri etnografi cu preocupări în acest sens redactând scrieri, rod al cercetărilor realizate. Pe plan strict scriitoricesc, azi, lumea satului ca izvor de inspirație este ceva maginal, este lăsată uitării, ceea ce sărăcește istoria trăită a neamului românesc. Cu atât mai mult, apreciem meritele deosebite ale Lilioarei Macovei de a ne adaugă în tolba noastră de cunoștințe, informații, repere cu aer arhaic. Își dezvăluie suplețea și naturalețea exprimării, prezentând totul într-un limbaj stilat, bine articulat, respectând rigorile limbii române. Autoarea se individualizează nu numai prin tematica abordată, iubirea satului românesc cu oameni harnici și iubitori, păstrători ai obiceiurilor și tradițiilor dar și răspânditori (unii chiar răspândaci) ai întâmplărilor inexplicabile, ci și prin faptul că acțiunea povestirilor este o cursă cu obstacole - și nu-i figură de stil; nimic nu este explicit, expunerea faptelor și întâmplărilor este un cumul de efort și atenție sporită de la care nu s-a abătut.

Grafica volumului și tenta ușor gălbuie a paginilor ne amintește de scrierile vechi apărute în ediții speciale, de colecție (carte rară, carte veche, ediție princeps) extrem de importante în cultura și literatura unui popor. Misterele nu trebuie acceptate apriori, ci păstrate și transmise generațiilor viitoare în speranța „dezlegării” firelor încâlcite în mintea, sufletul și viața omului. Mistere au fost de când lumea și pământul. Astăzi sunt și mai multe. Subiectele (strigoi, fantome, arătări, fantasme...) tratate de Lilioara Macovei și de alți scriitori sunt cercetate de specialiști, considerate a fi obiectul de studiu al parapsihologiei. Se spune că „cel puțin 75% dintre americani cred într-o formă de paranormal, iar o persoană din cinci crede că a văzut fantome”. Oamenii de știință consideră că este o problemă a creierelor oamenilor când au impresia că văd o stafie. Cel mai probabil e vorba de o eroare a minții în experiențele numite paranormale. Multe năluci sunt rezultatul unei iluzii vizuale cauzată de lumină slabă, epuizare fizică sau consum de droguri. Cu toate acestea „Înțelegerea lucrurilor nu înlătură misterul. Misterul rămâne orice ar fi.” (Anaïs Nin, scriitoare americană), întrucât „Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul.” (Oscar Wilde)

Dr. Preot Dumitru Ichim. Poet, eseist, prozator. Canada.

Psalmul somnului adânc

Poiesis

Când veșnicia chipul Lui văzându-l, Se zice tainei c-a pus ivăr Domnul; Nu poți gândi și să-ți contempli gândul, De-aceea lui Adam dăduse somnul,

Ca viața ce din vis se înfiripă, Rodire nopții, bogății genunii, Din nevăzutul os pentru aripăAtâtea lumi la porțile minunii!

Ridicolă mi-aduci radiografia, Năroadă minte, 'n calcar sfânt cusutul, Noi ne-mpărțim în doi suflarea vie, Iar fără ea de-ajuns nu-i și sărutul?

Metafora n-o frânge la răscruce: E-aceeași coastă-n rana de pe cruce!

Panteism în copou -poem cu urme de toamnă-

De braț cu nopțile, rătăcești printre zile...!

Dianică, Luna îți urmează calea de mult... Nicoțiana își împarte parfumul cu tine, Cu un gând serenic, de lumină, îți dă un sărut...!

Printre agherate plăpânde și tagete strivite, cu Zyniile elegans dansezi în Copou; tomentoși și platifilii, din frunzele lor ruginite, Teii îți cuvântă cu vântul, paideic, sonor...!

Arțarii, toți, în sprijin la cer, seryngii fără floare, pinii înalți, oțetarii și salcâmii himerici și-n plâns, te privesc cu mirare, dispuși de visare, în al serii târziu te roagă, cu ei să rămâi...!

Cu toate împreună, prin corola grădinii, să petreci în șoptire clipele cu al tău amor, un prinț al visării, la întâlnirea în toamna târzie, te pierzi în Copou, în misterul Cetății de dor...!

Adrian Munteanu

Scriitor, actor de teatru, regizor și scenarist român. Membru USR

Timpul cel flămînd

Am pus cândva zăbrele la ferestre, Păzind lumina ce-o primeam sfărmată

Pe corzi de harfă. Ziua-ndurerată

Reîntrupa întinderile-agreste.

Pânda sublimă n-a ajuns vreodată

Să-ndepărteze răvăşiri funeste,

Chiar de-am păstrat în cuget o poveste

Cu aripa candorii de-altădată.

A mai rămas în mine doar povaţa

De-a îmblânzi un nestatornic gând,

Smulgând dintre portaluri dimineaţa

Pe gratiile-mi triste fumegând.

În sunet de cascadă să-mi duc viaţa

De dincolo de timpul cel flâmând.

Ochii...

Unde vi-i privirea înaltă cu luciri de catifea Și steluțe sclipitoare prinse-n iriși măslinii?

Cine-a înnourat azurul și-l strecoară prin perdea

Ca-ntr-un joc cu puncte negre pe fundaluri stânjenii?

Dacă timpul este hoțul...hai să dăm ceasu' înapoi Și oglinda refractoare s-o schimbăm cu alta-n loc ... Să ne bucurăm de soare până -n vremea de apoi, Să redăm cu ochii minții iar lumina-n vârf de toc...

Cu cerneală colorată cu senin din Univers Să croim povești cu zâne pentru cei care citesc Și să împrumutăm din pacea și iubirea înscrise-n vers Puse-n inimă și-n cuget de Miracolul ceresc ...

Ica Gărgălie

Gheorghe Apetroae dlB

Prof. Silvia Bodea Sălăjan

Adorație

Am stat la umbra unui copac

Și frunzele aveau forma binecuvântarilor Tale

Am privit apoi florile

Și-n boabele de rouă

Ridicând osanale

Am văzut lumina chipului Tău

M-am întors în vis

Și-n neliniștea gândului meu erai Tu

O amforă plină

Cum să nu Te ador când

Jertfa Ta îmi este Lumină

Iar chipul Tău mi-e lipit de retină

George Terziu

Regizor teatral, autor poezie, proză, eseuri, critică literară. Realizator emisiuni tv. Editor de carte, reviste culturale.

Dimineață stingheră

Acum vine toamna şi stelele cad

Acum nălucile bat la poarta intrării

Doamna mea fă gestul acela de taină

Doamna mea treci prin palmele mele

Ca un semn frumos al mirării

De azi înainte îţi voi aduce miresme

Şi cuvinte de taina şi flori

Voi fi nerostit în dimineţile tandre

Voi fi jucăuş cu aşteptările tale

Şi zăpăcit, cum sunt uneori...

Acum te las, eu, o umbra din tine

Ziua începe, sunt singur, tăcut

Mă confund cu depărtarea privirilor noastre

Mă confund cu atingerea ta aşteptată

De azi sunt pregătit să te-ascult.

Curg frunze...

Lilioara Macovei

curg frunze cu înțelesuri de nostalgie peste mine mai rar la tine în palmă curg frunze cu final glorios peste pământ și pot muri mai repede decât crezi numai eu curg în amintiri ca un izvor singur printre pietre șlefuite în timp real curg frunze cu înțelesuri ascunse sunt eu mai albă dar mă umple toamna de vis îmbătrânindu-mă de ruginiu

Îndrăgostit de toamnă

( oare să fie toamna de vină, L T D?)

Miriam Nadia Dabau. Franța.

Mă voi pierde printre fluturi printre culorile arămii ale toamnei ce au ochii tăi, un căprui insipid, o furtună de stele polare, pe un câmp înverzit.

Cu mâna îți aranjez șuvița căzută este rebelă ca gândurile, din vara trecută ascuns printre macii roșii, îndrăgostiți ce-au adormit, tot așteptând .

De câte ori am vorbit, despre toamnă?

că picăturile de rouă s-au topit

într-o seară din luna lui Octombrie, într-o ploaie măruntă de argint, când tu, mă vegheai tremurând.

Parcă era toamnă și eu pictam, un tablou de frunze moarte și fluturi rămași!