Ecoul diurn Nr 7

București. Anul III, nr. 7. Ianuarie 2025.

Apare trimestrial

revista ecoul diurN

Fondator: Teodor Meșină

Director: Al. Florin Țene

Redactor - șef: Teodor Meșină

Senior editor: George Roca (Australia)

Secretar de redacție: Luida V. Dumitrescu (Craiova)

Redactori (în ordine alfabetică):

Carmen Dăbuleanu (Craiova)

Christian W. Schenk (Germania)

Cornelia Tomescu (București)

Cristina Willemsz (Timișoara)

Dumitru Ichim (Canada)

Emilia Nemțeanu (București)

Lilioara Macovei (Bacău)

Magdalena Meșină (București)

Miriam Nadia Dabau (Paris)

Silvia Bodea Sălăjan (Oradea)

Vasilica Grigoraș (Vaslui)

Copertele: Fotografii de la Pixabay

RESPONSABILITATEA, ÎN TOTALITATE, REVINE ÎN EXCLUSIVITATE AUTORILOR!

Revista apare sub egida L.S.R.

Adresa de email a redacției: ecouldiurn@gmail.com Pentru publicare trimiteți materialele la adresa redacției. Telefonul redacției 0730.196.907

Editorial ........................................... pag. 3

Radu Botiș ....................................... pag. 4

Christian W. Schenk. Germania ...... pag. 5

Al. Florin Țene ................................ pag. 6 – 7

Lucian Ciuchiță ................................ pag. 7 – 9

Issabela Cotelin ................................ pag. 9 – 11

George Roca. Australia ................... pag. 11 – 12

Lilioara Macovei ............................. pag. 13 – 15

Mariana Bendou ............................... pag 15 - 17

Rodica Dascălu ................................pag. 18 – 19

Vasilica Grigoraș ............................ pag. 20 – 21

Lilioara Macovei ............................ pag. 22 – 23

Miriam Nadia Dabau .................. ... pag. 24 – 25

Silvia Bodea Sălăjan ...................... pag. 26 – 28

Marina Costa ................................. pag. 29 – 32

Teodor Meșină ............................... pag. 33 – 35

Felicia Roth Tudoran ..................... pag. 36 – 38

Dorin Macovei ............................... pag. 39 – 42

Titina Nica Țene ............................ pag. 44

Eugenia Mihu ................................ pag. 44

Aura Floris ..................................... pag. 44

Al. Florin Țene .............................. pag. 45

Dumitru Ichim ............................... pag. 45

Adrian Munteanu .......................... pag. 45

Alexandru Cociorva .......... ........... pag. 46

Revista este o publicație independentă de tip freeware. București. Anul III, nr. 7. Ianuarie 2025. Apare trimestrial.

Revista „Ecoul diurn”: ISSN 3008 - 3532

ISSN-L 3008 - 3532

Din păcate, avem multe păcate.

„... vai de cei ce fac planuri fără Mine, care fac legăminte ce nu sunt în Duhul Meu, ca să grămădească păcate peste păcate. (Isaia 30:1)

„Au răspuns și i-au zis: În păcate te-ai născut tot, și tu ne înveți pe noi?” (Ioan 9:34)

De când protooamenii au fost alungați din Eden, pentru a nu se înveșnicii păcatul, s-au înmulțit păcatele. Toți avem păcate.

„Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra...” (Ioan 8:7)

Este firească iubirea de sine, nu putem să ne batem joc de templul Lui. Iubirea de Dumnezeu și buna iubire de sine se cuprind una pe alta. Dar... iubirea de sine, exacerbată, este geneza tuturor patimilor și păcatelor Peste tot, în lumea văzută sau nevăzută, dăinuie echilibrul Extremele produc păcate

Nu trebuie o lepădare de sine, completă, ci doar a surplusului car ne împiedică să fim empatici A nu se confunda îngrijirea de trup cu grija exagerată a omului (pentru sine). Iubirea de sine, exagerată, duce la: mândrie, trufie, ură, invidie, ținerea de minte a răului, dorința de răzbunare, lăcomie a pântecelui, mulțumire de sine (autosuficiența), lauda de sine, încrederea totală în sine, bizuirea numai pe sine, nesimțire, răutate... și multe altele.

Din clipa în care protooamenii au îmbrățișat prima lingușire a șarpelui: „veți fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5), din acel moment omul a început să se înalțe pe sine. Păcatul primordial.

Slava deșartă o alungăm cu fapta bună, fără să o trâmbițăm pentru recompensă. Mândria o ștergem când punem toate reușitele noastre pe seama lui Dumnezeu.

Dumnezeu dacă nu îngăduie în zadar ne zbatem noi.

Teodor Meșină

Ziua Națională a Culturii

– O sărbătoare a spiritului românesc

Ziua Națională a Culturii, celebrată anual pe 15 ianuarie, reprezintă mai mult decât o simplă dată în calendar; este o ocazie de a reflecta asupra bogăției culturale a României și de a onora moștenirea creativă lăsată de marii săi artiști, scriitori și gânditori. Această zi coincide cu aniversarea nașterii poetului național, Mihai Eminescu, o figură emblematică a literaturii române, al cărui geniu poetic continuă să inspire generații întregi. Pr. stavr. Radu Botiș

Aceasta are o semnificație profundă, deoarece ne amintește de importanța păstrării și promovării identității naționale. Cultura este sufletul unei națiuni, iar prin intermediul literaturii, muzicii, artei și tradițiilor populare, românii își pot afirma unicitatea în contextul globalizării Această zi este un prilej pentru a celebra atât valorile tradiționale, cât și inovația în artă și cultură.

Mihai Eminescu, considerat "Luceafărul poeziei românești", este un simbol al geniului românesc. Poezia sa profundă, încărcată de romantism și filozofie, a devenit un reper cultural care reflectă dorințele, luptele și aspirațiile poporului român Prin opere precum Luceafărul, Scrisorile sau Glossa, Eminescu a transformat limba română într-un vehicul al frumuseții și al reflecției universale.

De Ziua Națională a Culturii, suntem invitați nu doar să privim spre trecut, ci și să ne gândim la prezentul și viitorul creației artistice în România. Într-o lume din ce în ce mai digitalizată, cultura trebuie să se adapteze noilor forme de expresie Artiștii contemporani, fie că sunt scriitori, cineaști, muzicieni sau pictori, joacă un rol esențial în păstrarea relevanței artei românești pe scena internațională

În același timp, această zi ne îndeamnă să sprijinim inițiativele culturale, să citim literatura română, să vizităm muzeele și să ne implicăm în păstrarea tradițiilor populare Doar astfel putem asigura continuitatea moștenirii noastre culturale.

Ziua Națională a Culturii nu este doar o sărbătoare, ci și un moment de introspecție și recunoștință. Este un prilej de a celebra ceea ce ne unește ca națiune: dragostea pentru frumos, creativitatea și respectul pentru tradiție Prin onorarea memoriei lui Mihai Eminescu și prin sprijinirea culturii contemporane, fiecare dintre noi contribuie la păstrarea spiritului românesc viu, vibrant și perpetuu

Acad. Dr. Christian W. Schenk (Germania)

Și din nou despre Eminescu

Mihail Eminescu, unul dintre cei mai importanți poeți români, este considerat o valoare universală în literatura mondială Opera sa, recunoscută pentru profunzimea filozofică, frumusețea limbajului și sensibilitatea poetică, a captat interesul și admirația cititorilor și criticilor literari din întreaga lume. Tradus în numeroase limbi, Eminescu a devenit un simbol cultural al României, dar și un reper în patrimoniul literar universal Primul Simpozion Internațional Eminescu, organizat în 1964, a reprezentat un moment semnificativ pentru recunoașterea globală a poetului. Reuniunea oamenilor de cultură, a criticilor literari și a specialiștilor din diverse țări a demonstrat că opera lui Eminescu transcende frontierele naționale. Mai mult decât atât, recunoașterea sa de către UNESCO ca valoare națională a României subliniază rolul său esențial în patrimoniul cultural mondial Această validare internațională confirmă faptul că Eminescu nu este doar poetul național al României, ci și un nume respectat în literatura universală.

În epoca digitală, mediatizarea operei lui Eminescu prin intermediul internetului și al rețelelor sociale a devenit o modalitate esențială de a-i păstra vie memoria și de a-i răspândi ideile. Poeziile sale, dar și proza și articolele publicistice, pot fi accesate acum de un public global, iar traducerile în limbi străine facilitează înțelegerea universală a mesajelor sale În același timp, digitalizarea operei eminesciene reprezintă o oportunitate de a atrage tinerii cititori, obișnuiți cu noile tehnologii, către valorile clasice ale literaturii. Traducerea poeziilor lui Mihail Eminescu în alte limbi joacă un rol crucial în promovarea culturii românești pe scena internațională. Prin traduceri, sensurile profunde ale operei sale devin accesibile și altor culturi, iar Eminescu devine un ambasador cultural al României. Fiecare traducere reprezintă o punte între culturi, un dialog între civilizații care înțeleg frumusețea limbajului poetic Un exemplu grăitor al aprecierii operei lui Eminescu este proiectul cultural din Bezdead, unde s-a înființat un muzeu dedicat poetului Această inițiativă, care include evenimente culturale și educaționale, reprezintă un model de promovare a valorilor eminesciene. Prin astfel de acțiuni, memoria și opera lui Eminescu sunt păstrate vii, iar noile generații sunt educate să aprecieze moștenirea culturală a poetului. Eminescu nu este doar un simbol al literaturii române, ci o valoare universală, un poet de interes internațional. De la recunoașterea sa de către UNESCO și organizarea simpozioanelor internaționale până la digitalizarea operei și inițiativele culturale locale, Eminescu continuă să inspire generații. Opera sa rămâne un testament al geniului poetic și un simbol al culturii românești în lume, fiind un punct de reper pentru identitatea națională și pentru dialogul cultural global.

Al. Florin Țene

Președintele național al Ligiiâ

Scriitorilor Români

Membru al Academiei Americană

Română de Artă și Știință.

Membru UZPR

Contextul ca determinare a cuvântului

Pentru a ne face să înțelegem această determinare Al Rosetti scria ”Cuvântul, nu există decât prin context și nu e nimic prin el însuși. Contextul determină sensul cuvântului există “ . (Filosofia cuvântului, Editura Fundațiilor, 1946, p.70). Noțiunea de context a fost abordată atât de Ch.Bally în “ Traite de stylistique francaise, I, p 116“, cât și de Alf Sommerfelt în “La langue et la societe Caracteres sociaux d`une langue de type archaique, Oslo, 1938, p.125 “, care văd în studiul contextului o axiomă a semanticii și lexicografiei modern. Desprinderea cuvântului dintr-o frază sau propoziție care- I determină sensurile particulare în funcție de intenția vorbitorului nu e posibilă decât atunci când cercetarea își propune să facă abstracție de vorbirea individual ( la parole), rămânând doar la considerațiile de ordin theoretic menite să dezvăluie trăsăturile generale ale limbii ( la langue), ca system de semen, și în consecință ale cuvântului privit ca unitate fundamental a limbii

În limba literară, în limba poetică și cea jurnalistică, dar și în vorbirea uzuală, situația este alta, deoarece cuvântul izolat are sens diferit de sensul pe care îl capătă în frază, aceasta constituind mediul natural al cuvântului Această observație o face și Al Rosetti în „Despre unele problem ale limbii literare, București, E S P L A, 1955, p 10” „Orice cuvânt poate evoca întotdeauna ceea ce susceptibil să-i fie asociat într-un fel sau altul”, afirmația aceasta făcută de F de Saussure în „Cours de linguistique generale, p 174”, presupune raportarea cuvântului la alți factori sau la un ansamblu apt să provoace astfel de asocieri. Acest ansamblu poate fi o sintagmă, un anunț sau o frază. În atenția lingvistului, unitatea ultimă pe care el o socotește, pe bună dreptate, și de care se ocupă este fraza. Aceasta fiind, cum o caracterizează A. Martinet, cel mai mic segment în stare să reprezinte perfect și integral vorbirea ( le discours), așa cum analizează în ”Reflexions sur la phrase, în Language and Society, Melanges Jansen, Copenhague, 1961, p. 113 “ . Această lingvistică a discursului a purtat mult timp un nume glorios, acela de retorică, însă datorită unui vid istoric ea a trecut de partea artelor frumoase și acestea, separându-se de studiul limbii, a fost necesar ca problema să fie reluată În prezent, linvistica a discursului, având o nouă haină, nu este dezvoltată, dar ea este postulată de către lingviștii: Z S Harris, N Ruwet, etc

Studierea contextului urmărește implicațiile lingvistice care depășesc unitățile gramaticale. Ea își găsește aplicarea în analiza structurii stilistice a textului literar, cum a procedat Tudor Vianu în „ Contexte legate și nelegate din punct de vedere stylistic, în Problema metaforei…, p. 151“ , care sublinia prin semnalare că astfel de cercetări au fost până acum, în general, neglijate. Raporturile dintre limbaj și context, examinate din punct de vedere lingvistic și fundamentate pe experiment, au fost studiate în anii din urmă de Tatiana Slama-Cazacu în lucrarea „ Limbaj și context, București, Editura Științifică, 1959“, unde se găsesc și nenumărate sugestii utile pentru cercetătorul funcției stilistice a contextului

Pentru a înțelege mai bine trebuie să facem deosebirea între contextul gramatical și contextul stilistic.

Analiza gramaticală a unui text este supusă regulilor categoriilor lingvistice dintr-o anumită structură, limitată, a comunicării verbale. Ea ține seama de felul general în care se realizează raporturile dintre gândire și formele ei de exprimare lingvistică Având ca scop descrierea sistemului limbii și clasificarea faptelor ei potrivit categoriilor lingvistice, analiza gramaticală are ca obiect de studiu materialul sonor al cuvântului, sensurile lexicale, formele și relațiile dintre cuvinte, exprimate în unități sintactice

În orice caz, analiza contextului nu poate fi suplinită printr-o analiză gramaticală de tip clasic frază cu frază, și nici printr-o interpretare literară a conținutului detașat de formele și particularitățile lui de comunicare artistică.

Subliniem că subtextul nu are o existență proprie în afara contextului gramatical, ci este o realitate implicată în text și manifestată prin el. Atitudinea disimulată în unele din mijloacele de expresie, cum ar fi : intonația, fonetismul, lexicul, a autorului, fie el vorbitor sau scriitor, prezența acestora trebuie raportată la o stare de conștiință, la ceva ce se ascunde, nu îndeajuns totuși, îndărătul enunțului, fără să se deducă în întregime din fiecare unitate sintactică luată în parte, ci din relațiile pe care le contactează ansamblul lor și pe care le unifică, asemenea unei plasme, o stare psihică, de gândire, de sentimente, de emoții.

Pământ peste pământ

Stau meditativ printre gânduri și mă întreb: Oare ce ar fi fost dacă…?

Dacă, spre exemplu, ce s-ar fi întâmplat cu tine de te-ai fi născut în America?

Răspunsul nu poate fi simplu, el trebuie să cuprindă toate etapele din viață: copilăria, adolescența și maturitatea, în cazul scriitorilor și maturitatea stilistică.

Cine ești și ce ai ajuns în momentul de față? Un om printre oameni, negreșit!

Dar, cum ești privit de cei din jur sau cum te privești tu singur în fața oglinzii?

Stau meditativ printre gânduri și mă întreb: Oare ce ar fi fost dacă…?

Dr. Lucian Ciuchiță, poet, romancier, dramaturg, eseist si scenarist.

Dacă, spre exemplu, ce s-ar fi întâmplat cu tine de te-ai fi născut în America?

Răspunsul nu poate fi simplu, el trebuie să cuprindă toate etapele din viață: copilăria, adolescența și maturitatea, în cazul scriitorilor și maturitatea stilistică.

Cine ești și ce ai ajuns în momentul de față? Un om printre oameni, negreșit!

Dar, cum ești privit de cei din jur sau cum te privești tu singur în fața oglinzii?

Revenind la întrebarea inițială, oare se poate da un răspuns prompt și pertinent, la obiect? Nu știu! Poți doar să încerci o ușoară analiză a stărilor tale pe mai multe paliere, o simulare a existenței pe două continente distincte și cu mentalități diferite, adesea chiar opuse în manifestare. Sigur ai fi avut o copilărie și o adolescență mai bune, fără lipsuri materiale și cu mai multă libertate de exprimare, cu mai multe tentații și pofte împlinite

În cealaltă parte a lumii, în această odioasă „capsulă a comunismului”, noi am avut parte de altceva, dar luciditatea mă face să văd și o altă latură, mai subtilă și mai profundă. Am avut în schimb vise și ne-am construit o lume viitoare mai puternică mental, ne-am antrenat într-un spirit liber fără să fim contaminați de lichelismul nonvalorii și al superficialității unei societăți fără criterii performante de dezvoltare Neam simțit stigmatizați, dar am devenit mai puternici! Putem să ne vedem acea existență ca pe un experiment prin care trebuia să trecem, să ne descoperim adevărata valoare interioară, să devenim mai adaptabili și mai realiști. Dacă te uiți în oglinda ta personală și încerci să pătrunzi dincolo de pelicula de argint care îți reflectă imaginea, atunci vei înțelege reprezentarea plastică a înfățișării tale, o altă viziune a eului tău

Deci, știu că nu știu dacă mă nășteam în altă parte a lumii că îmi era mai bine Poate nu eram capabil să mă uit în oglindă și să vad altceva, să mă cunosc mai bine...

Sigur eram mai fals, permanent sclavul foamei materiale, fără să simt gustul celei spirituale, un fel de robot cu comenzi clare de lucru, întreținere și, eventual, de înlocuire cu un model mai bun după expirarea termenului de garanție și funcționalitate.

Este ușor să dai vina pe altcineva și pe altceva, să nu-ți asumi răspunderea faptelor și să te excluzi din ecuație ca să-ți albești trecutul ca un cearșaf apretat în bătaia vântului.

Când acumulezi multă furie în tine și ai uitat să dai drumul la supapa de presiune interioară, atunci ești precum cazanul unei locomotive. Folosești presiunea ca să mergi cu mare viteză pe șinele vieții într-o direcție impusă de paralelismul existențial, dualismul bine-rău.

Ce este omul?

O locomotivă care trebuie să meargă mereu înainte, ce rar merge cu spatele, și asta numai când intră în triaj, când se descompune și se recompune pentru o altă destinație.

Important în viață este să fii conștient ce garnitură tragi după tine, faptele tale sunt multe și la fel de grele ca și încărcătura trenului. Faptele bune cântăresc mai mult și trenul va trage din greu pe panta urcușului existențial, dar, la Destinație, toți se vor bucura și vor fi răsplătiți pentru efortul depus.

Dar, până acolo, te așteaptă multe pericole, unele independente de voința ta, altele doar de amuzament pentru cei care se hrănesc cu rău și „nimicul de temut”, al unui macaz ce se poate strica oricând și-ți schimbă traseul ce ți-ai prestabilit în viață.

Este riscul asumat când pleci în călătoria vieții!

Oricum, ai mai multe șanse să reușești în viață pe drumul de fier, decât dacă rămâi în casă pe salteaua din paie umede și roasă de timp invariabil Te îmbolnăvești de lâncezeala mizeriei și de putregaiul sufletului chinuit de prea multe așteptări!

Fiecare dintre noi trebuie să fie un model pentru cei din jurul nostru. Modelul ideal, cel la care eu mă refer este unul luminos, ce emite o undă pe înțelesul tuturor și îi capacitează într-un fel, le oferă o cale de pătrundere în tainele vremurilor și o rezolvare a unor imperfecțiuni de moment. Serendipitatea își spune cuvântul când doi oameni pleacă la drum, fiind sigur vor descoperi ceva interesant.

Îmi aduc aminte de cineva drag care se remarcă prin modestie și profesionalism Dorința lui de cunoaștere este arzătoare, insuflă și transmite idei mai fierbinți decât căldura oțelului topit, este într-o permanentă căutare și receptiv la tot ce apare în această lume.

El are o vorbă în care se sintetizează o latură a noastră, ne divide la nivel molecular și ne sudează la loc printr-un laser chirurgical de metafizică pură pe axa reală a valorii, a axiologiei.

Are o rugăminte, fără să fie auzit prea bine de către noi, din cauza unei ușoare surzenii interioare, contagioase, ce se manifestă involuntar!

Parcă îl aud: „Lasă-ți specialistul să vorbească!”

Aș vrea, spre a înțelege mai bine, să vă citez dintr-un scriitor important, Wieslaw Mysliwski: „Tot pământul este ca un cuvânt uriaș. Dacă ți-ai ascuți bine auzul, ai putea să auzi ce s-a vorbit acum o sută de ani, acum mii de ani. Fiindcă cuvintele nu cunosc moartea. Sunt ca niște păsări străvezii, care, odată spuse, se învârtesc veșnic pe deasupra noastră, doar că nu le auzim. Poate că la înălțimea lui

Dumnezeu glasul fiecărui om se aude deosebit... Cu vorbe începe viața omului și tot cu vorbe se termină. Ca și moartea este doar sfârșitul cuvintelor. Începe și tu cu primul cuvânt, care ți-e mai aproape. Mamă, casă, pământ. Unde scuipi? Pe pământ. Pe ce umbli, pe ce stă casa, ce se ară?... mergi pe mijlocul brazdei, ară mai adânc, când pământul este uscat, iar când o să-ți mai crească mâinile, în mâna asta o să ții și hățul, iar în asta biciul O să înveți, o să înveți, numai să ai răbdare În pământ sapă și cârtița, și copacii își prind rădăcinile, și oamenii sapă tranșee în vreme de război.

Din pământ țâșnesc izvoarele și în pământ se duce sudoarea omenească. Și pe pământul ăsta, nu pe altul, se nasc oamenii. Mai ții minte, când pleca cineva în lume, își lua totdeauna un bulgăre de pământ în traistă. Iar marinarii, când văd pământul undeva departe, departe, strigă, pământ! Pământ! Ai avut odată o carte, în care strigau, pământ! Și Dumnezeu a coborât pe pământ Și omul, când moare, este îngropat în pământ

O să dormim și noi în pământ... doar se spune că pământul în care te-ai născut este leagănul tău. Iar moartea doar te așază din nou în acest leagăn. Și te leagănă, te leagănă, până când din nou devii nenăscut, nezămislit.”

În ceea ce mă privește, mărturisesc că aș continua și Acolo să scriu, dacă pământul m-ar accepta ca scriitor Din pământ ne naștem și tot acolo ajungem, cu sau fără ideile noastre De-aș putea să însuflețesc pământul cu ideile înmormântate alături de mine, să fie părtașe celor care rămân veșnice la suprafață Da! Acel Pământ răscolit de ideile omului care a fost mai întâi lut amestecat cu apă, în care a vibrat scânteia divinității, devenind apoi suflet căutător de speranță și tot așa, până când, brusc, a decăzut din drepturi și a fost îngropat, fără onoruri spirituale, într-o groapă de 2/2, în care pământul este la fel de rece ca indiferența. Peste timp, din acel loc va răsări o plantă, un ochi de apă își va găsi rostul, și din el se va ridica un norișor pe Cer, cărând în spate un fir de praf stelar Ce este Omul ?

Oameni și numere

Istoria numerelor e veche Atât de veche încât e posibil să fie de-o seamă cu noi, căci de când ne-am ridicat din humă sau ne-am coborât din copaci (iată cum premisa, adică originea omului, cu toate controversele ei, poate deveni total irelevantă atunci când finalitatea –adică punctul comun în care am ajuns, ca specie – este una singură, aidoma unui fluviu năvalnic care, indiferent la gurile lui de vărsare, se pierde în același ocean planetar) am început să ne numărăm averile proprii sau dările către alții.

De la crestături pe răboj până la abacul roman și apoi la sofisticata matematică de azi a fost drum lung, de mii și mii de ani și de multe sisteme de calcul și numerotare.

(În paranteză fie spus, în ciuda lor, militarii în termen și nu numai încă își mai calculează AMR-ul trăgând liniuțe verticale pe care le taie cu o linie orizontală, ținând astfel contul zilele rămase până la eliberare, iar clasele primare încă mai fac pe alocuri socoteli pe abac)

După ce-am descifrat, așadar, toate tainele numerelor, supunându-le unor clasificări inerente naturii umane (cum ar fi numere prime, naturale, întregi, pare și impare, raționale și iraționale, numărul pi sau numărul phi, supranumit numărul de aur), am trecut și la ghicitul în ele, nemaiajungându-ne palma, cafeaua, ghiocul, stelele de pe cer.

Issabela Cotelin

Atât de mare-i setea de viitorul imposibil de văzut altfel încât credem că-l putem descifra în numerele care ne înglobează ființa și care, se spune, sunt unice pentru fiecare. Luăm, deci, data nașterii ori numele nostru ori strada, blocul sau casa în care locuim, numărul mașinii, numărul de asigurare... și tot ce ne mai dă prin cap și apoi adunăm până când reducem totul la o singură cifră Unică, după cum am spus, pentru fiecare, deși suntem aproape opt miliarde de ființe vii pe planetă, iar cifrele respective doar... nouă (zero a fost exclus din numerologie). Nu e un uriaș paradox aici? Sau poate că nu... Să presupunem că cifra unu, care reprezintă „un simbol al autorității, al conducătorului, al liderului și al puterii acestuia” (libertatea.ro), ar „ieși” la un miliard din cele opt existente de oameni – atunci de ce ne mai mirăm că suntem înconjurați de atâția șefi oriunde întoarcem capul și, dacă n-au unde să fie șefi, sunt inventate pentru ei ministere, departamente, inspectorate, direcții , eventual țări?

Pe de altă parte, dacă luăm totuși în considerare faptul că ne putem schimba numele ori adresa (mașina etc.) din varii motive, fiindu-ne, evident, alocată altă cifră cu această ocazie, ne schimbăm destinul? Avem noi această capacitate? Sau redescoperim roata, adică ceea ce trebuia să știm fără să mai calculăm atâta, și anume că viitorul e (și rămâne) imprevizibil? Ajunși cu logica în acest punct al ghicitului, singurul număr care e într-adevăr unic și rămâne așa e acela al CNP-ului Și-atunci nu se bat cap în cap destinul schimbat de schimbarea numărului de înmatriculare, de exemplu, cu destinul dat de CNP...? Sunt convinsă totuși că un numerolog deștept s-ar descurca și în această fundătură, creând iluzia unei sorți previzibile generale, dată de CNP, în care să încadreze bucăți de soartă mai micuțe: cât ai mașina cutare o duci așa, cât stai acolo o să faci aia...

Revenind la prezentul controlabil, numerele au mare succes și în tehnologie. Armate de roboți sunt denumite prin combinații de cifre, eventual cu litere, ei (roboții) definindu-și astfel generațiile BHR7969EU, S852-00, FC9192 sau XW9385 sunt, de pildă, numai patru exemple, absolut aleatorii, din marea masă a drăgălașilor roboței care ne ajută la curățenie prin casă – neluându-i în calcul și pe cei industriali, cosmici etc. Pe simpaticii R2D2 și C-3PO îi cunoaștem cu toții din Războiul stelelor, de T800 din terminator ne-am îngrozit când nu am râs, iar delicioșii Mo și Foca (care parcă dinadins au nume în loc de cifre) iarăși au făcut furori la vremea lor

Toate bune și frumoase până aici Oamenii cu oamenii și roboții cu roboții, cum s-ar spune și cum frumos ar fi fost să rămână în continuare. Însă tendința bate viața. Roboții, pe măsură ce s-au dezvoltat, au început să aibă nume de oameni (Sophie, Philip...) și dorința de a-i înlocui pe creatorii lor, tehnologia dotându-i în acest sens cu – mai nou – inteligență artificială. Ca orice găselniță pe val, inteligența artificială e, inevitabil, bună și rea. Nu-i rău că ne ajută la o temă mai stresantă ori că nu mai stăm la coadă la supermarketuri ori alte nimicuri cotidiene Cine nu-și aduce aminte de arhaicii (acum) George de la BCR, Maria de la ING ori Andreea de la Vodafone? Să trecem peste câți nervi ne-au făcut la vremea lor și să spunem așa: dacă IA ajută la îmbunătățirea sistemului sanitar de la noi, de exemplu, atunci să fie IA! E rău însă când IA gândește în locul nostru în întregime. Am auzit, iată, că s-a apucat de scris cărți ori de compus cântecele... Or, la cât de slabă e deja piața artistică actuală, din cauza unei corectitudini politice care a dus de multe ori la anihilarea oricărei urme de artă dintr-o așa-zisă operă, în curând consumatorul de artă, needucat ca atare, nu va mai distinge deloc între arta umană și arta artificială. Dincolo de o astfel de considerație, nu pot să prevăd în adâncimea ei toată această înlocuire a umanului cu IA, despre care se vorbește. Însă pot să îmi dau seama că nu are cum să fie un lucru bun, pe principiul ni proverb foarte potrivit în context: bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat... Ca și cum imixtiunea IA (care, până la urmă, are la bază doar două cifre: 1 și 0) în viața noastră nu ar fi fost de ajuns, noi înșine ne robotizăm, la rându-ne Depășind scenariile apocaliptice din cărți și filme în care, în cadrul unei societăți neapărat distopice, oamenii devin numere și sunt tratați ca atare, noua (iarăși!) „corectitudine politică” exact asta a făcut. Ne-a luat numele și ne-a dat în schimb, mai nou, un număr, chipurile pentru a nu fi supuși suferințelor eventualelor eșecuri. Ce distopie mai mare decât generații întregi de elevi care sunt identificați prin numere, în loc de nume, la toate examenele vieții lor se putea născoci, darămite pune în practică?

Și totuși, se întâmplă Acum, aici, așa

O depersonalizare mai mare decât aceasta nici ideologia comunistă, cu grandomania ei de a reduce individul la o colectivitate utopică, imposibilă la nivel practic, în care toată lumea e egală cu toată lumea, nu a putut inventa. Ce va învăța tânărul de azi care va intra sau pica la liceu/facultate (nu mai pomenim și de modul de organizare ori de programa ori metodica acestor examene) sub adăpostul unui număr oarecare, alocat momentului respectiv și uitat apoi pe vecie, deoarece următorul examen îl va da „pitit” sub un alt număr? Ce responsabilitate a succesului ori a eșecului personal va deprinde el din asta? Cum va purta el laurii victoriei, care trebuie înscriși pe frunte, cum va gestiona dezamăgirea înfrângerii, care trebuie și ea cunoscută, pentru a fi gestionată?

O trupă de tineri au murit cu zile cântând We are not numbers/We are free (Nu suntem numere/Suntem liberi (Goodby to Gravity, în incendiul de la clubul Colectiv). Liberi cu adevărat nu eram nici atunci și n-am fost niciodată Dar nu eram numere Astăzi, parcă subliniind tergiversarea la nesfârșit a pedepsirii de facto a adevăraților vinovați de producerea acelui nefericit incendiu de proporții, suntem, ironic și trist, numere. Ideologia „corectitudinii politice” ne-a redus la un cumul de cifre care vorbesc și acționează după tipare bine stabilite de norme și de legi. Ferească Dumnezeu însă de revolta numerelor naturale împotriva a tot ceea ce e superficial pe axa existenței lor...

George Roca. Sytney, Australia

Cum

am vrut să-l prind pe Moș Crăciun

Când eram copil, Crăciunul îl sărbătoream, de obicei, acasă la Oradea. Într-o iarnă, lui tata, îi vine ideea să petrecem sărbătorile la țară. Să avem parte de zăpada multă, de aer curat, de colindători autentici, de liniștea și pacea naturii Așa că, înainte cu câteva zile de Crăciun, încărcați de bagaje, o sanie mică, patine, schiuri și tot ce aveam alunecos prin casă, plecăm de la oraș cu trenul spre Huedin și de acolo cu o căruță spre Horlacea, un sătuc la poalele muntelui Vlădeasa, locul unde locuiau bunicii din partea mamei. Aveam vreo cinci ani și jumătate în acele vremuri.

Imediat ce intrăm în sat suntem întâmpinați de un alai de copii, prietenii de-ai mei din timpul vacanțelor de vară care mi le petreceam în mare parte acolo Eu însă îl căutam printre ei pe Luca, verișorul meu primar care era cam de aceeași vârsta cu mine și de care mă lega ceva foarte trainic. Luca îmi dădea foarte multe sfaturi și de obicei era un bun exemplu de urmat.

Ne ducem spre casa lor, care era situată în mijlocul satului și în sfârșit dau cu ochii de Luca. Mare a fost bucuria revederii! Ne-am îmbrățișat prelung și apoi am șters-o la joacă Părinții au rămas cu poverile și cu amenajarea încăperii în care urma să locuim la mătușa Măriuca, mama lui Luca Eu am cerut cu lacrimi în ochi să dorm în cameră cu Luca, nu cu părinții meiCele câteva zile până la ajunul Crăciunului au trecut repede. Am făcut o grămadă de pregătiri cu alți copii din sat pentru a învăța colinzi, ne-am construit o stea si ne-am pregătit traistele în care să adunăm darurile date de săteni colindătorilor! Ziua ajunului a fost plină de satisfacții! Noi copiii am gustat primii din bucatele care se pregăteau! Am mâncat toate marginile de la prăjituri și capetele de la cozonaci, am lins până s-a făcut curat castronul în care s-a preparat crema pentru tort ! Ce mai, trai pe vătrai! Apoi, nici nu se înserase încă și am pornit la colindat Cântam cât ne ținea gura pe la porțile gospodarilor colinde frumoase: „Steaua sus Răsare”, „Măruț, mărgăritar”, „Sus la poarta Raiului”…

Seara târziu am pornit-o spre casă frânți de oboseală. Părinții încă mai trebăluiau la împodobirea pomului de iarnă, un brad argintiu, proaspăt tăiat de pe coasta muntelui. Beteală, mere, nuci, steluțe, turtă dulce… toate agățate în pom. Privesc cu atenție și observ că sub brad nu era nici un cadou, așa cum era la noi acasă la oraș! Tata îmi spune că la țară Moș Crăciun vine mai greu, deoarece nămeții sunt mai mari Seara de ajun a fost minunată! Colinde, colindători, veselie, mâncare bună Nu știu care dintre noi, eu sau Luca, am avut ideea nefastă să-l prindem pe Moș Crăciun. Să fie numai al nostru! Zis și făcut! Ne așezăm în pat și facem o înțelegere să dormim iepurește ca să-l auzim pe moșu’ când vine! În sfârșit se culcă și părinții obosiți de corvoada de peste zi și bairamul de seară. Dar ce, nouă de somn ne ardea? Pusesem ochii pe bietul Moș Crăciun. Simt că doarme toată lumea. Mă ridic tiptil din pat și pun un scăunel în dreptul ușii din încăperea unde se afla bradul Moșul cu siguranță o să se împiedice, – gândeam eu – noi o să-i sărim în spinare, o să-l prindem și al nostru va fi! Îi luăm sacul! Am pregătit și o curea, scoasă de la pantalonii tatii, cu care să-l legăm. Mă culc înapoi lângă văru’ Luca și chițăim de bucurie că vom avea „moșcrăciunul” nostru!

Adormim fericiți, când, după o bucată de vreme suntem treziți de vocea supărată a mătușii Măriuca și de toate luminile aprinse Pe dușumea, întins lat, era tata cu niște cutii și pachețele sub dânsul Cadourile de la Moș Crăciun! Bietul de el, îl durea tare mâna pe care căzuse Nimeni dintre cei mari nu înțelegea cum ajunsese scăunelul în dreptul ușii. Tata ne-a dat o explicație cum că… Moș Crăciun venise târziu și fiind foarte grăbit îi dăduse lui cadourile să le pună sub pom! L-am crezut și eu și Luca!!!

Pe tata l-a durut mâna vreo câteva zile. Mi-a părut rău de ceea ce a pățit din vina mea. I-am spus adevărul, și am așteptat pedeapsa! M-a mângâiat pe creștet și mi-a spus că de Crăciun nu se dau copiilor pedepse M-a mustrat totuși cu privirea și m-a întrebat foarte serios cum m-aș fi simțit dacă alt copil l-ar fi prins pe „moșu” și eu aș fi rămas fără cadouri în seara de Crăciun! Am înțeles! De atunci, n-am mai încercat niciodată să-l prind pe Moș Crăciun! .

In memoriam

George Apostu, o forță cu un har

deosebit

Lilioara Macovei, poetă, romancieră, pictoriță. Fondatoare a două reviste de cultură. Redactorșef al revistelor.

Sculptorul George Apostu (n. 20 decembrie 1934, Stănișești, Bacău, România – d. 13 octombrie 1986, Paris, Franța) a fost un însemnat sculptor român.

Tatăl său, Vasile, era perceptor, iar mama, Maria (Oanca), era moașa satului Sculptorul George a mai avut două surori, pe Dumitra și Ioana Apostu, cea din urmă părăsind această lume la o vârstă fragedă

Ionel Jianu spunea: „George Apostu apare ca unul dintre cei mai înzestrați urmași ai lui Brâncuși în sculptura românească.”

Nepotul sculptorului, Dinu Apostu spune despre acesta că „A avut o tinerețe care s-a identificat cu cea a generației lui, mereu în căutare, mereu însuflețit de febra creației, de bucuria reușitelor, exprimate foarte bine în cronicile semnate de Mihai Oroveanu, de la expozițiile la care a participat, din taberele de creație, cum a fost cea de la Măgura Buzăului Și-a iubit meseria, era îndrăgostit de arta plastică, ardea efectiv în demersurile sale artistice.”

George Apostu a studiat sculptura alături de profesorii Ion Lucian Murnu și Constantin Baraschi, la Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” din București, absolvind în anul 1959. Se înscrisese la secția ,,ceramică", dar după un an și jumătate renunță Era atras de sculptură

În anul 1957 participă pentru prima dată la o expoziție de grup pentru tineret, la Moscova, cu lucrarea „Cap de copil”. În timp de 22 de ani (1964 - 1986), George Apostu a făcut numeroase expoziții atât în România, cât și în țări precum Belgia, Brazilia, Franța, India, Italia, Spania etc. Pentru talentul recunoscut în întreaga lume, îi este atribuit de către primăria Parisului, în anul 1983, un atelier de creație.

Ceea ce este de spus și reținut este faptul că George Apostu a găsit în creația noastră populară cu întâietate în sculptura în lemn sau piatră și în piesele de etnografie, acele baze ale inovației stilistice, acel drum spre ,,modalitățile de expresie eliberate de clișeele și convențiile unui realism îngust, academizant." El a făcut apel la izvoarele nesecate ale artei populare românești atât de bogate și specifice. Ceea ce a realizat sculptorul George Apostu a fost de pe pozițiile unei concepții originale și asta este ca rezultat al culturii plastice și al temperamentului său deosebit

A avut acea putere ,,să individualizeze forme de mare circulație", lucru foarte important în domeniul acesta ,,să supună întregul material imaginativ al operei la o matrice stilistică personală."

De remarcat că prin acest mod creator de raportare la valorile patrimoniale, Apostu a dovedit că și- a însușit esența lecției lui Constantin Brâncuși. Iată încă o personalitate românească, creându-și arta lui având modelul artei populare!

Cele mai cunoscute cicluri ale sale, „Tatăl și Fiul”, constituie o prelucrare sculpturală a vechiului motiv al „arborelui vieții, starea de comunicare dintre elementul uman și cel vegetal făcând posibilă reactualizarea mitului regenerării organice."

Alte cicluri sunt „Laponele”, „Fluturi”, care ,,dezvoltă sugestii formale ale artefactului țărănesc, ale căror morfologii preiau în mod firesc datele naturii vii."

George Apostiu

Pentru cei care l-au cunoscut, prezența lui era covârșitoare, după cum notează Nicolae Breban și impresiona puternic: „puțini oameni au traversat o epocă atât de dură și confuză, cu demnitatea și curățenia instinctivă a inimii și daltei“.

„Era un om mai dintr-o bucată decât noi, cu o putere și simplitate care nouă ne lipește în mod obișnuit și care la el era firea însăși. Și, în felul acesta, firea lui Apostu ne stă drept pildă pentru firea celor sortiți să se nască în pământ românesc ” Marin Tarangul (Lupta Paris, octombrie 1986)

Constantin Prut (a fost un critic și istoric de artă român, profesor la Facultatea de Arte a Universității de Vest din Timișoara)

afirma despre sculptor: „Apostu este cel mai reprezentativ dintre sculptorii care, încă din primii ani ai celui de-al șaptelea deceniu, găseau în creația populară – îndeosebi sculptura în lemn sau piatră și piesele de etnografie – temeiurile inovării stilistice, drumul spre modalități de expresie eliberate de clișeele și convențiile unui realism îngust, academizant Din patrimoniul culturii populare materiale el a adus motive și forme arhaice, încărcate de farmec și mister, inepuizabile în capacitatea lor de a rămâne mereu actuale, încorporând, pe trunchiul reprezentărilor arhetipale, experiențele spirituale ale fiecărei noi generații. Sculpturile sale au avut – chiar și atunci când transferau, supradimensionându-le, elementele din industria țărănească – un anume sens polemic, marcând, fie și conceptual, sensul descoperirii și valorificării tradițiilor ”

Leonard Răchită, sculptor francez de origine română, prieten de exil al lui George Apostu, spunea:

„Apostu avea, trebuie spus, un caracter integru, care nu-l făcea vulnerabil. Opera lui, într-un fel, a făcut-o singur, a făcut-o cu sacrificii, nu a fost un artist susținut, nu a avut în spatele lui cum aveau și au și acum unii artiști, guverne, structuri, cu bani, cu influențe Omul acesta, am avut sentimentul, a fost o forță telurică, o forță, cu un har deosebit, dar nu a ajuns să aibă un impact internațional deoarece i-a lipsit acea structură care să-i dea o bază, să-l susțină. Și trebuie să adăugăm și timpul, care a fost scurt.” Opera lui Apostu și importanța ei pentru sculptura românească, a fost semnalată pentru prima oară de Ionel Jianu, care, în monografia dedicată lui Constantin Brâncuși, în capitolul intitulat „Influența lui Brâncuși asupra sculpturii secolului XX”, îl menționa pe Apostu, alături de o scurtă caracterizare a creației sale, plasată în succesiunea celei brâncușiene: „influența lui Brâncuși se manifestă atât în limbajul plastic, cât și în spiritul în care este concepută sculptura.” (1) Fără să-și fi afirmat deschis ascendența în opera lui Brâncuși și fără să fi fost printre discipolii acestuia, George Apostu este unul dintre sculptorii generației sale care lasă să se recunoască în creația lor izvorul de inspirație brâncușian."

George Apostu, un artist unic și după unii inclasabil este, unul dintre cele acele nume care vor constitui, pe parcursul trecerii secolelor, templul artistic al neamului nostru românesc așezat de bunul Dumnezeu într-un loc atât de bogat.

Din nefericire, George Apostu a încetat prematur din viață, la doar 52 de ani.

A avut în jur de 19 expoziții personale, 65 expoziții de grup, 10 simpozioane.

George Apostu a fost distins în 1966 cu premiul Ioan Andreescu al Academiei Române, în 1970 cu marele premiu pentru sculptură al Uniunii Artiștilor Plastici din România (d 13 octombrie 1986)

Este înmormântat în zona de sud a cimitirului Père-Lachaise din Paris.

Recenzii

MICUL BOTEZĂTOR

- FINUL LUI DUMNEZEU

Prof. Mariana Bendou, Scriitor, critic şi promotor literar

Preotul Dumitru Ichim este un binecunoscut poet, eseist şi prozator canadian de origine românã ce reuşeşte prin scrierile sale sã apropie într-un mod extrem de fericit Occidentul de Orient, ortodoxia de modernismul vieţii cotidiene, promovând valorile universale . Colaborarea noastrã pe tãrâm literar are vechime şi s-a concretizat mai ales prin publicarea unor materiale ale sale în paginile revistelor "EXPRESIA IDEII", pe care le-am fondat, continuând şi acum, prin cronica unei cãrţi ce i-a apãrut recent la Sibiu. Este vorba despre "Micul Botezãtor - finul lui Dumnezeu", o surprinzãtoare alegorie în care Dumitru Ichim, face, o datã în plus, dovada mãiestriei sale scriitoriceşti şi a unei serioase pregãtiri pluridisciplinare: religie, istorie, astronomie, medicinã, filozofie, folclor, etc. Aşa cred cã se pot explica şi surprinzãtoarele sale construcţii literare de tipul: "uruiala hrăneşte porcul şi e materia primă pentru distilerii de alcool, crâşme şi măcelării, fraternitatea omului cu filosofia porcului de a te întoarce la natură, porcizarea dialectică şi fizică cu rezultate extraordinare în domeniul medicinii, fiecare organ uman constatându-se că are o dublură care prin manipulare genetică poate fi folosit prin altoire cu organul porcin ca o cutie de remote control la TV cu sute şi sute de canale."

Titlul cãrţii "Micul Botezãtor - finul lui Dumnezeu" atrage atenţia de la bun început vorbind şi el despre valoarea şi formarea de excepţie a lui Dumitru Ichim pentru cã necesitã o abordare complexã şi profundã El face aluzie la faptul biblic, aparent paradoxal, cã Ioan a fost botezat în Duh de cãtre Dumnezeul Adevãrat pe care avea sã îl boteze la rândul sãu cu apa din râul Iordan, la Boboteazã. Cartea "Micul Botezãtor - finul lui Dumnezeu" este alcãtuitã din douã pãrţi: prima are texte în prozã cuprinzând periplul Micului Botezãtor şi cea de a doua, în versuri, o culegere de psalmi consideraţi "ai Micului Botezãtor" cu mesaje profunde şi moralizatoare. Personajul principal al cãrţii este desigur Micul Botezãtor , un personaj important şi oarecum intrigant chemat să descopere, sã analizeze și să transforme lucrurile și spațiile universale prin care trece Despre el, autorul precizeazã cã: "Spre deosebire de alte ape, Râul Micul Botezător, când a fost adoptat de Dumnezeu de la Munte, a primit şi darul din când în când să se prefacă în om şi să trăiască în orice timp i-ar fi plăcut. Când vremea trupului de om i se termina dispărea într-un mod ciudat. Intra într-o pădure şi seara oamenii vedeau deasupra codrilor un curcubeu despre care spuneau că este un semn că vor veni din nou necazuri în lume "

Cadrul narativ al cãrţii este fantastic iar personajele sunt gândite şi realizate divers Astfel cã ele sunt toponime sau elemente naturale personificate, sunt eroi mitici ori oameni obişnuiţi. Unele personaje sunt oameni care au ocupaţii ce ţin de domeniul vieţii: doctor, gropar, profesor, cãlugãr, etc. Faptul cã personaje precum Samuel, Veniamin, Tobie, etc. se întâlnesc şi interacţioneazã cu un Ion sau cu Ilie denotã faptul cã zicerea scriitoriceascã a lui Dumitru Ichim nu este doar una atent aleasã ci şi cã aceasta îşi trage seva atât din ortodoxie cât şi din mitologia româneascã Lucrarea "Micul Botezãtor - finul lui Dumnezeu" este o extraordinarã alegorie în care abundã mãiastre construcţii şi figuri de stil pe care nu te mai saturi ca sã le admiri şi sã le pãtrunzi: "numai furca rămăsese ca o cruce peste oasele morţii.", "amin-urile lui de aramă", "lumânări aprinse cu scăpărici de stea" sau "Inima lor e mai curată decât apa izvoarelor, pe unde luceafărul îşi face cuib dimineaţa" ori "făcând iarba crudă să înmiresmeze aerul, mai puternic, cu acea tămâie pipărată

a vegetalului sălbatic" ori "soarele şi luna încă nu fuseseră slobozite la păscut " şi "focul adormise cu botul în câţiva tăciuni" sau "Prin frunzele galbene se cerneau ultimele raze ale soarelui ", etc Aceastã nouã carte semnatã de preotul Dumitru Ichim este un interesant prilej de inspecţie, de introspecţie şi de meditaţie: " Micul Botezător se întreba de ce nimeni nu poate să se urce la Dumnezeu" sau "De unde să ştie săracii câini că firea omului e diferită de firea vieţuitoarelor şi că ochiul omenesc e pe jumătate orb şi nu e ca ochiul copacilor, sau animalelor curate, şi nici urechea lui ca urechea câinelui care e atât de fină că aude chiar şi luceafărul" şi "Ochiul omului nu-i prea deosebit de ochii vacilor neroade care nu văd decât numai ceeace bârdăhanul gol le porunceşte să vadă" Autorul cãrţii pune în gura personajelor sale adevãruri menite sã sensibilizeze, sã corecteze ori sã îmbogãţeascã spiritual, fraze ce denotã o profundã şi complexã cunoaştere: "Descoperind alt om, te descoperi pe tine care eşti ceea ce cauţi" sau "În lemn este ideea, zborul care ne învaţă ca omul să devină nu pasăre zburătoare, ci să desluşească în lemn aripa de înger şi cu aripile îngerilor să zboare dincolo, unde nici ei nu pot să ajungă " Prezenţa în carte a unor elemente şi personaje care ţin de satul vechi românesc, susţine, în opinia mea, pledoaria lui Dumitru Ichim pentru o viaţã simplã, curatã şi în comuniune cu natura, sub ascultarea lui Dumnezeu, la care ar trebui sã râvneascã orice muritor, o binevenitã lecturã în pragul Sãrbãtorilor creştine de iarnã.

Rodica Dascălu

„Porumbeii mirării”, o rază de speranță pentru pacea timpulu

Motto:

„Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal.” (George Călinescu)

Volumul de versuri, în ediție română-engleză, „Porumbeii mirării – The doves of wonder”, al scriitoarei Vasilica Grigoraș, a apărut la Editura PIM, Iași, 2021, în traducerea jurnalistei Alina Lavinia Grigoraș, fiica autoarei Coperta cărții poartă semnătura fiului autoarei, Radu Ticu Grigoraș și, pentru a face o prezentare completă, menționez prefața scriitoarei Victoria Milescu, cu titlul „Primăvara toamnei”. Volumul amintit reprezintă o nuanță importantă în paleta plină de culori a întregii creații literare a Vasilicăi Grigoraș, în calitate de poet, prozator, critic literar. De autor de eseu, interviuri, literatură pentru copii și literatură de inspirație niponă. Dacă am citit bine în nota biografică, sub semnătura distinsei scriitoare au fost publicate peste 25 de volume, cărți având o tematică variată care se adresează cititorilor de toate vârstele

Ne-am împrietenit, în urmă cu doi sau trei ani. I-am citit cu mult interes secvențele literare postate pe Facebook, fragmente din jurnalul de călătorie, „Odă prieteniei”, scris ca urmare a vizitei pe care a făcut-o în Noua Zeelandă, la invitația prietenei sale, scriitoarea Valentina Teclici Apoi am constatat cu surprindere că avem multe lucruri în comun: ne-am născut în același an, am copilărit pe meleaguri buzoiene și am urmat cursurile Universității Al I Cuza, Iași Ne unește aceeași pasiune, literatura și, chiar dacă vorbim destul de rar la telefon, ne bucurăm împreună, povestind, exprimându-ne impresii, trăiri, emoții. Există o rezonanță, o apreciere sau mai bine zis un respect reciproc, ceea ce dă consistență prieteniei noastre virtuale.

Citindu-i poemele din volumul de versuri „Porumbeii mirării”, am redescoperit sensibilitatea autoarei Vasilica Grigoraș, o poetă ancorată profund în realitatea ființei, căreia îi descoperă multitudinea de chipuri și moduri de manifestare, toate pline de semnificații.

/„Din cutele minții/ răsare un gând pufos/ care mă îndeamnă/ să scotocesc în lada/ de zestre a întregii ființe ”/ (vălul cumințeniei)

Privind în ansamblu, volumul de versuri emană o stare de nostalgie, o atitudine meditativă asupra trecerii timpului, a felului în care acesta rodește Reflecțiile exprimate sunt însoțite însă de elanul tinereții creatoare care devine tot mai intens, pe măsură ce-i descifrăm înțelesul, nimic altceva decât iubirea.

/„Zăpezile din mine clocotesc/ de zămislirea fiorilor/ deschid secretul metaforei/ în timp ce în palmă/ îmi crește un poem de dragoste/ hrană pentru porumbeii mirării.”/ (poem pentru porumbeii mirării)

Autoarea nu uită nicio clipă să surprindă esența întâmplărilor și evenimentelor, să descopere linia fragilă ce desparte realitatea imediată de partea nevăzută a lucrurilor.

/„Este musai/ (...)/ să citim îndărătul cuvintelor/ rostite cu inflexiuni/ cifrate ale vocii/ și să descoperim/ în miezul faptelor/ măsluite/ și derulate fără noimă/ oglinda pură/ a unor tertipuri/ aparent banale// în realitate/ greșeli desăvârșite "/ (necesitate)

Atitudinea autoarei în fața provocărilor existenței este senină, delicată și emană puritate prin fiecare fibră a ființei sale. Poate aceste însușiri își au izvorul în predispoziția autoarei de a scrie literatură pentru copii și poeme de sorginte niponă.

În drumul ei sinuos, pe calea aflării adevărului, Vasilica Grigoraș se întoarce către sine însăși, își ia de mână copilul interior, dând glas unor versuri tulburătoare: /„Întrevedem calea adevărului/ primenim prăpastia dintre noi/ și trecem peste toate/ nălucirile vieții/ pentru că scopul timpului nostru/ este acela de a râde o dată cu cerul/ care se scaldă aievea/ pe-oglinda apei curgătoare ”/ (adevărul vieții)

Fiecare poem luat în parte creează un mic univers, dar mai ales transmite mesaje limpezi, clare Iată, poeta e conștientă că poezia, drumul poetului către propria sa scânteie divină, nu este posibilă fără fervoarea iubirii pentru celălalt, în inima căruia dorește și, uneori, chiar reușește să se furișeze, rămânându-i alături.

Dar privirea vie, deschiderea sufletului către frumusețea din jur nu o împiedică să vadă „circul lumii”, direcția greșită în care ne îndreptăm, faptul că asistăm indiferenți la alunecarea umanității pe o pantă greșită. La capătul acestui drum nu ne putem aștepta la nimic bun. Într-adevăr, Vasilica Grigoraș privește lucid, este prezentă și conștientă că realitatea este plastică, ea se poate modifica în funcție de gradul de conștientizare al societății privită ca un întreg. /„Chiote, suspine, răsuflări reținute/ scâncetul câte unui copil speriat/ de valuri zgomotoase de râsete/ pe fondul unui scandal infernal/ în care cuvintele zdrăngăneau fals/ și atârnau ca țurțurii, trofee grotești "/ (circul lumii)

Și aș putea continua cu multe alte mesaje transmise prin poeme suple, pline de sens Demn de luat în seamă este și faptul că, deși autoarea se consideră a fi în toamna vieții, poezia ei poartă fiorii unei primăveri clocotitoare, în care curg sevele iubirii. Un poem sugestiv pentru aceste înmuguriri în plină toamnă este, printre multe altele, și „O corabie la timp potrivit”: /„O privighetoare fără nume/ trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre dragoste// Și ție, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei// O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea noastră."/

Nu pot decât să-mi exprim aprecierea pentru cartea „Porumbeii mirării” și să o felicit din toată inima pe Vasilica Grigoraș, autoarea acestui volum luminos ce înseninează cerul întunecat al timpului pe care îl trăim

Rodica Dascălu

PURTĂTOR DE CUVÂNT

ȘI SIMȚIRE

Vasilica Grigoraș. Poetă, prozatoare, membră a U.Z.P.R.

Cunoscut ca o personalitate distinctă, cu o vastă cultură românească şi universală, şi în acelaşi timp, creator de cultură şi educator incontestabil al multor generaţii de tineri, iubitor al gliei şi neamului, prof. dr. Petrea Iosub a simțit întotdeauna că are multe de spus şi de făcut pentru binele României. Şi pentru a-şi împlini misiunea divină pe acest pământ românesc drag, cum ar fi putut mai bine să procedeze decât apelând la ceea ce îi este mai la îndemână - harul şi darul scrisului. Autor al mai multor scrieri din varii domenii, filosofie, publicistică, poezie, a adăugat operei sale o carte intitulată deosebit de sugestiv şi dureros în aceeaşi măsură, România - între umilire şi demnitate, Editura Thalia, 2013.

De ce o aduc în atenția cititorilor? Pentru că România de astăzi trăiește aceeași stare din 2013, iar cartea impresionează prin analiza riguroasă a societăţii vremurilor pe care le trăim. Metoda de analiză este incizia, operaţia adâncă în carnea vie a societăţii contemporane Instrumentul ales în acest scop este busturiul raţiunii profunde, mânuit de o minte ascuţită, trează şi vigilentă

Profesorul Iosub a pornit în demersul său de la observaţia atentă şi meticuloasă a stării de fapt din România. Cu o atitudine echidistantă faţă de fenomenele manifestate a relatat faptele în mod realist, cu o logică şi coerenţă a argumentelor îmbatabilă. În acelaşi timp a apelat la umorul sobru, trist, sarcastic, „face haz de necaz” asemenea românului hâtru, răbdător, dar neînduplecat atunci când îi sunt sugrumate valorile fundamentale cu care s-a născut şi crescut şi se transformă în „fiară”

În volum se regăsește un tablou veridic al societăţii româneşti în contextul globalizării, starea naţiunii române în degringoladă, datorată atât unor cauze interne, cât şi externe, dezvăluind astfel, cu tristeţe, amărăciune şi revoltă tarele societăţii postdecembriste. Cu acelaşi spirit critic s-a aplecat asupra Europei „zguduită de ambiţii individuale şi cu repercusiuni dintre cele mai triste pentru România” De asemenea, a realizat o analiză pertinentă a contextului internaţional actual, punând cu dibăcie pana scrisului pe rănile cele mai dureroase ale umanităţii, pe malformaţiile întregului sistem mondial, pe sistemul bine organizat cu planuri diabolice de supremaţie a celor puţini şi bogaţi, numindu-i „pungaşi”, asupra altora, mulţi şi săraci, luându-le din „ograda proprie până şi ultimele rămăşiţe de speranţă de viaţă prin înfometare, îmbolnăvire, analfabetizare”.

Autorul volumului este purtătorul de cuvânt şi simţire al fiecăruia dintre noi, al poporului român Pentru a prezenta adevărata imagine a României, P Iosub, reia ideea lui Mircea Eliade despre „lichelismul politic”: „tragedia şi paradoxul unui moment istoric în care predomină politica – este că oricine poate ajunge puternic, că nu mai există ierarhia valorilor şi a forţelor creative” (Profetism românesc, România în eternitate, Editura Roza Vânturilor, 1990, p. 134). Dezvoltând această idee, autorul nota: „Acest lichelism, infiltrat în instituţii fundamentale, devine însuşi statul şi şubrezeşte vitalitatea de apărare a societăţii, supusă mereu abuzurilor, şi reduce, prin sufocare şi secătuire, potenţialul şi capacităţile creative ale oamenilor Totul se desfăşoară haotic şi dintr-un anume ordin Se pierde perspectiva istorică şi astfel se instalează o dictatură ordinară, care va suprima până şi libertatea intimă de a visa frumos”. (p. 13)

Scriitorul atrage serios atenţia asupra mai multor pericole care pot avea repercusiuni dintre cele mai triste pentru România, printre care şi cel al natalităţii în regresie mai mult decât vizibilă, care se datorează după opinia autorului pierderii „valorilor creştine şi schimbării aproape barbare produse în viziunile şi atitudinile asupra vieţii şi familiei”. (p. 116)

Identificând „gunoaiele societăţii româneşti”, responsabile de starea jalnică din ţară semnalează oroarea de cultură a acestora: „Probabil există o preocupare a derbedeilor portocalii pentru a singulariza într-un anumit fel în faţa posterităţii prin oroarea faţă de cultură şi de sănătate a oamenilor!”, (p 85) „În acest context încărcat de mizerie-prostie, minciună, sfidare, cât mai multă sfidare, - e şi firesc să asistăm la un amplu proces de deghizare a nonvalorilor în valori, de excomunicare a iteligenţei şi bunei credinţe din sala de spectacole a bâlciului politic, jenant şi oneros, triumfalist şi agresiv, găunos şi ţipător”. (p. 96)

Tabloul general al societăţii româneşti bolnave mai este reliefat şi prin întrebări bine meşteşugite, dar deloc retorice: „Or, ce înseamnă a urî raţiunea, a urî ştiinţa şi cunoaşterea, a desfiinţa şcoli, spitale, centre de cercetare agricolă, industrială, fundamentală? Ce înseamnă să îţi izgoneşti specialiştii peste hotare şi să pui în fruntea unor instituţii fundamentale clonele tale?” Răspunde cu aplomb: „Înseamnă să urăşti din rărunchi fiinţa umană, să-i eradichezi sămânţa (fertilitatea), să laşi foamei şi hazardului sute de mii de copii şi bolnavi. Mai înseamnă să vrei să pui mai repede capăt culturii şi istoriei neamului românesc şi să te retragi în barca ta în alt colţ de lume ca un laş lacom şi plin de sine ” Considera că cei care conduc destinele acestei ţări sunt aprigi duşmani ai românului ca fiinţă umană şi ai României ca naţiune de sine stătătoare cu adânci rădăcini în istorie. Pe de altă parte, slugile laşe şi incompetente au ajuns să meargă în genunchi pentru diverse ciolane de ros de către ei, familiile lor şi acoliţii lor politici în faţa străinătăţii, dând la troc viitorul ţării şi al locuitorilor acesteia. Astfel, am ajuns în situaţia în care liniştea şi progresul României este la cheremul străinătăţii, „vântul de vest şi cel din est” clatină nu numai coroanele neamului ci şi rădăcinile acestuia Ori „ramurile” întineresc, se împrospătează, dar odată dezrădăcinat un popor, este ruinat, este condamnat la dispariţie.

În opinia autorului, este limpede că puterea unor state este mobilul actului criminal de sufocare, de distrugere a economiilor altor ţări, însă cozile de topor sunt în ţară, nulităţi care au ajuns în fruntea statului prin mituire, şantaj, bolnavi de cele mai multe ori de maladia hoţiei, trădării, beţiei şi ghiftuielii

Persiflează clasa politică comparând-o cu un „pod imens plin cu lilieci, care acţionează pe întuneric. După ce ajung la putere, migrează spre peşteri pentru a hiberna la rece. De fapt sunt captivi într-o pânză de păianjen, cu numele de ŞANTAJ“ .

Fără a da nume, conturează portrete morale hidoase ale unor personaje ajunse în diferite posturi de decizie, dar descrierea este atât de fidelă şi sugestivă încât, nu numai cititorul avizat ci un procent remarcabil dintre români pot înţelege, intui cu uşurinţă cine se află în spatele caricaturii literare creionate de prof. Petrea Iosub.

Din păcate, ceea ce se întâmplă în ultimii ani în România nu este un fenomen simplu şi nici singular în istoria poporului român. În decursul vremurilor au alternat episoade de înălţare şi decădere, de înflorire şi ruginire a naţiunii noastre Deşi, cu inima-i suferindă pentru ţară şi neam, profesorul și filosoful P Iosub „are încă speranţe în privinţa vocaţiei morale a poporului român, un popor creat lovit în istorie, umilit adesea de ai săi, dar capabil din când în când de mari răbufniri justiţiare”, afirma scriitorul Teodor Pracsiu. Ce trist! Speranțele nu i-au fost împlinite. Din păcate, Petrea Iosub, personalitate marcantă a culturii române, după o grea suferință a părăsit această lume mizerabilă, devenind cetățean de onoare al cerului. Dumnezeu să-l odihnească în lumină!

Amândoi

Lilioara Macovei, poetă, romancieră, pictoriță. Fondatoare a două reviste de cultură. Redactor - șef al revistelor.

Motorul mașinii torcea firele lui și gândul meu era unul bun

Urma să aibă loc o altă întâlnire cu ei și chiar dacă acum, de câțiva ani, este o dată la un an, bucuria este tot mai mare.

Ei nu mai pot veni dintr-o mie de motive, eu din cinci sute, dar măcar atât cât se poate, să fac eu un efort.

Ea, mătușa Anica este sora mamei și singura rămasă în viață dintre toți ai noștri Viața mătușii a fost grea, dar și-a dus crucea așa cum i-a fost dată

El, băiatul ei, vărul meu stă cu ea. Viață grea și la el. Boli pe care nu și le imagina că ar da peste el, plus altele care se adună fără căutare... dar cine nu are așa ceva în ziua de azi?

Multe a dus de când, soția lui a murit la 42 de ani. Erau copiii lor de 20 și 19 ani, dar ce poți striga vieții când nu este mama lor acasă, lângă ei?

Cine trece prin asta, știe cel mai bine

Mă întâlnesc cu ei să vorbim, să ne vedem și să guste din bucatele pe care le fac de hramul de pe 8 septembrie de la mine.

Cu ani în urmă, mătușa Anica venea pe jos la hram, lua în piept dealul și în cel mai scurt timp era la noi. Era veselă și ne simțeam tare bine cu ea, chiar dacă în sufletul ei erau și multe mai puțin plăcute

Venea și cu câteva zile înainte de sărbătoarea satului și tare mult ne bucuram, aveam mai mult timp de povestit. Multe îmi spunea despre viața ei, a familiei bunicilor mei, a multor evenimente frumoase și mai puțin bune de pe vremea aceea.

Vărul meu o aducea și cu mașina chiar în ziua de hram și acele câteva ceasuri pe care le petreceam împreună erau tare frumoase Ea rămăsese legătura cu mama mea, cu tata, sora mea, cu toată familia noastră

În luna octombrie era ziua ei de naștere, de Sfântul Dumitru. Își amintea și de fratele Dumitru, Mitriță al nostru, dar și de sora ,,Aspazia bucureșteanca", amândoi fiind născuți tot acum, în luna asta frumoasă de toamnă.

O sunam mereu să-i spun ,,la mulți ani', se bucura căci discuția se prelungea

Cu o durere fizică s-a trezit când a căzut pe scări și un picior a avut de suferit Se putea mișca doar cu un cadru, dar durere destulă încă avea.

Acum vreo lună când am mers la ei în vizită de 8 septembrie, mătușa mea era tare slăbuță, fără chef de viață.

Am discutat multe, am încurajat-o ca de obicei, dar am plecat cu o inimă îndoită ***

Într-o seară de 1 octombrie acum vreo săptămână, am primit un telefon de la vărul meu. .

A murit mama¡

Parcă știam, parcă eram șocată, parcă nu voiam să cred. Veștile astea mă uluiesc indiferent câți ani are cel plecat, indiferent dacă-mi este rudă sau cunoștință Este un sentiment pe care nu-l pot exprima

Ce să fi spus? Nici nu rețin.

A doua zi, Georgică a fost internat pentru tratamentul pe care-l făcea în mod regulat, dar și pentru altă complicație.

Pe 3 octombrie, dimineață, primesc un telefon

A murit Georgică

Și am văzut numai negru în fața ochilor. O veste cumplită. Nu credeam nimic și totuși, băiatul lui asta a confirmat.

Nu știam de ce mai suferea, nu puteam să cred, nu pot să cred.

Mi i-am imaginat așa cum erau în viață, dar și acum. Cu gândul i-am însoțit toate zilele cât au stat la capelă Este atât de trist și îți pui întrebări prea multe Știu, știu, așa trebuie să se întâmple așa este viața unui om, dar când ești în mijlocul acestor evenimente, nu mai judeci în acest mod. Vrei să-ți duci gândul în altă parte și nu se poate clinti.

Amândoi, împreună au mers spre odihna veșnică.

Încă două rude trecute în pomelnicul celor adormiți

Cine știe ce va fi mâine !

(Din ,,Vieți și traiuri")

Note de călătorii

Sacré-Cœur

Miriam Nadia Dabau. Franța

În vizita mea prin Paris, am vrut să revăd Sacré-Cœur, pentru povestea și lumea inedită care-i sfințește locul. Încărcată de emoție, frumusețe și arhaism, lumea din Montmartre pare să fie aceeași, trăind pe cel mai înalt deal al Parisului și totuși o lume nouă, căci aici fluctuația de vizitatori este mare. O vizitasem imediat după ce venisem în Franța ( Paris) în 2007. Nu știam atunci nimic desprea ea, abia apoi am cercetat istoria locului, a Catedralei Sacré-Cœur

Bazilica Sacré-Cœur de Montmartre , cunoscută sub numele de Legământul Național , situată în vârful Butte Montmartre , în cartierul Clignancourt din arondismentul 18 din Paris, este o clădire religioasă importantă pariziană, „sanctuarul adorației”. Mila euharistică și divină” care este proprietatea Arhiepiscopiei Parisului.

Scările din Piața Louise-Michel duc la bazilica cunoscută pentru pridvorul cu trei arcade, cu două etaje, cupola circulară mare, înconjurată de patru domuri octogonale mici, acoperite cu felinare și flancate de turnulețe. Ea are o poveste find a doua catedrală ca mărime și vizitată, după catedrala NotreDame de Paris.

Se spune că acest deal Montmartre a fost ales de poporul galic, pentru a aduce jertfe păgâne zeilor,( sec a lll-lea), lui Marte sau Mercur, iar mai târziu aici au fost sacrificați martirii ;Denis, Rustique și Eleuthere din Paris, care au fost decapitați, mai târziu locul numindu-se ,,Sfântul Mucenic", însă în sec al lXlea a avut loc o schimbare de nume și anume în ,,martre" care în vechea limbă galică însemna ,,martiri" în ,,Muntele martirilor" sau Montmartre.

De fapt construcția ei a început în 1875 ,a durat ceva ani fiind finalizată în 1923, dar în 1891 a fost inaugurarea oficială a basilicii. Stilul oficial este cel romano bizantin și se vede acest lucru în contrucția catedralei Situată pe o colină este punctul cel mai înalt al Parisului, după ce te desprinzi de lumea magazinelor spectaculoase de orice fel, de comercianți cu rulote, apoi pășești într-o altă lume misterioasă, plină de forfotă și plăceri. Aici găsești de toate, de la pictori amatori, la profesioniști, la muzicieni de duzină sau talentați, actori care recită în piață, fotografi, prostituate, hoți de buzunare, vânzători ambulanți, cu alte cuvinte o lume aparte, dar plină de farmec. Este imposibil să nu-ți placă și să nu te amesteci în mijlocul ei printre mulțimea de vizitatori. Străduțe înguste, de fapt sunt niște fundături, toate dau în strada mare a pieții cu căsuțe la fel de vechi și ponosite, având reminiscențe vechi Cred că niciodată nu a locuit aici bogații Parisului, dar a fost vizitată în ,,crâșmele vremii" de poeți ,scriitori, pictori , muzicieni printre care pictorul Lautrec, fotograful Jean François și alții. De pe coline vedeam cum se învârt luminile de pe Turnul Eiffel și mă gândeam că privindu-l așa, Parisul era mult mai mare decât credeam eu si cum coboram scările de la Sacré-Cœur, am vrut să îngrop povestea celei mai înalte coline din Paris și să rămân doar cu prezentul și frumusețea din ultima zi a anului 2024 Și ca o feerie , câțiva fulgi de nea fluturau în aerul celui mai înalt deal din Paris, Sacré-Cœur de Montmartre, mângâindu-mi pașii obosiți.

Basilique du Sacré-Cœur de Montmartre

Prof. Silvia Bodea Sălăjan

TOTUL ESTE BINE

Tentația, sau ispita este un îndemn care vine dinafara noastră și ignoră semnalul pe care ni-l dă conștiința, deoarece este o atracție puternică spre ceva ce este interzis de legile morale sau sociale instituite Ori Nietzsche, după ce face o întreagă apopogie despre voință și instinct este de părere că „gândirea conștientă, în cea mai mare parte a ei, (...) trebuie să fie socotită printre activitățile instinctive...” Și în aceste condiții, oare procesul emoțional îl precedă pe cel mental,sau cu alte cuvinte, instinctul precedă conștiința? Ceea ce este alarmant însă este că în momentul în care instinctele sunt scăpate din frâu, urmarea este agresiunea Adeseori spunem că n-am rezistat tentației unui anumit lucru sau fapt Tot Nietzsche este cel care dă un verdict din acest punct de vedere:„ Fie că privesc oamenii cu un ochi binevoitot, fie cu unul răutăcios, îi găsesc întotdeauna, pe toți sau pe fiecare în parte, ocupați cu un singur lucru, a cela de a face ceea ce folosește păstrării speciei umane. Și desigur nu dintr-un sentiment de dragoste pentru această specie, ci pur și simplu pentru că nimic nu este în el mai vechi, mai puternic, mai neînduplecat, mai de neînvins decât acest instinct, pentru că instinctul acesta reprezintă tocmai esența speciei și turmei noastre ” Prin urmare acest instinct face parte din însăși esența existenței noastre? Connștientizăm sau nu, se pare că suntem dominați de instinct? Așadar, nu spunem că n-am avut autocontrol ci că ceva s-a produs sub influența unui factor exterior,numit generic „ ispită” , care a declanșat în noi o dorință de nestăvilit și aceasta pentru că, după cum afirma Freud, unul dintre cele două principii care determină fundamental psihicul uman , este cel al plăcerii, cel care reglează, fără participarea noastră conștientă, evoluția proceselor psihice Acest principiu însă este un element instinctual, care împune, dictează fără echivoc, satisfacerea lui, ”ca recompensă imediată”.

Ispita este, prin urmare, atracție, seducție, tentație care cu mare greutate poate fi reprimată pentru că, de cele mai multe ori:”patima cere răspuns/ ah, mineralul în toate/ geme adânc și ascuns/ sarea și osul din mine/caută sare și var/foamea în mare răspunde/crește cu fluxul amar”, (Lucian Blaga).

Așadar, ispita vine din extetior și se adresează simțurilor, iar când pune stăpânire pe ele nu mai poate fi controlată, pentru că devine patimă, și astfel”omul devine robul lucrului de care este robit " după cum spunea Sfântul Petru. Omul este o ființă complexă, care își adaptează realitatea la propriile sale trebuințe și necesități. Însă necesitățile, dorințele și idealurile sunt de diferite forme și sunt percepute de fiecare individ în felul său în funcție de natura sa individuală Astfel, un tânăr fără puterea de a se deplasa pe propriile picioare, ar avea necesitatea , ca și dorința de altfel, să pedaleze pe o bicicletă, cel care este lipsit de auz, și-ar dori un aparat care să-l ajute să se integreze în lume, cel care nu are un acoperiș deasupra capului, și-ar dori o casă, cât de mică și de sărăcăcioasă, în timp ce acela, care are aceste daruri ale ființei, consideră ca fiind o necesitate o vilă cu piscină și o mașină de lux, excursii și vacanțe în locuri exotice . Atunci când uităm sau nu știm ce este cu adevarat important pentru propria viață, când nu avem un ideal spre care privim și să ne îndreptăm acțiunile, se poate cădea foarte ușor pradă ispitei Chiar dacă pe moment totul pare în ordine, pe parcursul existenței această alegere creează un dezechilibru intre minte, sentimente si actiuni, dezechilibru care duce la frustrari, deziluzii, neîncredere, nemulțumire de sine, etc.

De aceea este foarte important să ne impunem și să ne cunoaștem bine sistemul de valori, încă din fragedă pruncie.

Prin urmare, pentru fiecare există o percepere diferită a realității, iar acest lucru generează ispita, tentația, pentru că se caută modalitatea de a satisface trebuința fără să se țină neapărat seama de niște legi morale instituite de la începuturile lumii.

Kant era de părere că ”simțurile sunt înșelătoare”iar din perspectiva dimensiunii empirice cunoașterea lumii se realizează prin intermediul simțurilor Jean Valjean a fost ispitit de mirosul pâinii, pentru că fiziologic organismul își impunea necesitatea și el a cedat ispitei, Isus, când se afla pe munte, după patruzeci de zile de post și rugăciune, este ispitit de cel rău să transforme pietrele în pâine, dar a rezistat ispitei, pentru că fiind o ființă superioară, unică, autocontrolul a funcționat. Ana Karenina este atrasă fizic, Nora lui Ibsen a fost copleșită de tentații, să nu mai vorbim despre marii seducători, care au rămas în istorie: Picasso, Genghis Khan, Henry al VIII-lea ale căror fapte sunt de notorietate. Niciunul nu a rezistat ispitei, iar acest lucru a atras după sine prăbușirea. Ispita ca manifestare a lumii exterioare exercită asupra individului irezistibilul, pentru a-l abate de la „ traiectoria” firească a existenței lui. Ea are drept „ cenzură” mecanismul gândirii, al rațiunii în contextul vieții. Cu alte cuvinte, ispitei, care acționează din exterior și evoluează spre exacerbare, în condițiile în care nu intervine o articulare între simțuri și rațiune, i se opune o realitate interioară, care poate fi numită ” conștiință” și care avertizează, pentru că doar calea rațională prin mecanismul gândirii duce la certitudini, la ordinea care stabilește limite, astfel încât nimic să nu depășească un anumit cadru al existenței. Conștiința este „ bâzâgania” aceea despre care spunea Moromete că nu te lasă în pace.Dacă după o zi petrecută nu vine „ bâzâgania” să-ți facă evaluarea faptelor bune sau rele, înseamnă că este o zi trăită fără rost Tolstoi spunea, după ce a fost tentat să se sinucidă,:” nu știu de ce mi-a venit să fac asta”, sugerând că starea de revenire este echivalentă cu trezirea din vis Citeam undeva că: „ avem aceiași ochi și ziua si noaptea, și totuși noaptea nu vedem”, și urma întrebarea:„De ce oare?” Vom spune că noaptea este întuneric, însă nu trebuie să omitem că lipsește elementul esențial, care este Lumina și care învinge întunericul. Deci, avem aceiași ochi dar lipsește lumina. Aș face aici extrapolare. Suntem noi înșine în lumină înainte de a fi ispitiți, dar în momentul în care apare ispita, lipsind ” lumina”, nu permitem conștiinței să-și îndeplinească funcțiile, și astfel nu se poate rezista ispitei Fulton Sheen( episcop american, autor a peste o sută de volume) era de părere că dobândind virtuți trainice, niciodată nu vom lăsa patimile sau ispitele să ne întineze virtuțile. Că ne recunoaștem sau nu slăbiciunile, neputința de a rezista tentației, este o opțiune individuală, dar a nu recunoaște ne face ipocriți, iar Rochefoucauld afirma că :„ Ipocrizia este omagiul plătit de viciu virtuții:” Cedând o dată, totul devine obișnuință, motiv pentru care se va rosti cu nonșalanță:„ de ce să nu o fac? Toată lumea o face ” Lăpușneanul spunea că :„ cel care a trădat o dată , va trăda și a doua oară”, iar La Fontaine nădăjduia că ”până la urmă și păcătoșii din iad, obișnuindu-se cu situația în care se află, se vor simți acolo în elementul lor.”

Intr-un articol publicat pe internet, un domn pofesor de filosofie afirma sus și tare că „ nu există nicio regulă în a stabili ceea ce este normal și anormal. Regula și-o face fiecare, după propriile lui trebuințe !” Această afirmație m-a pus pe gânduri Cu siguranță că domnul profesor nu auzise de Biblie, pentru că dacă ar fi auzit nu ar fi făcut această afirmație Normal este tot ceea ce este firesc, natural, așa cum trebuie să fie. Este normal să fii loial, să-ți respecți promisiunile, să –ți respecții semenii, să fii bun și sincer, să eviți minciuna și faptele ce contravin valorilor umane etc. Cu toate acestea, în viziunea modernă cuvântul „normal”, împreună cu toate sinonimele sale, este cel mai versatil cuvânt din vocabular, pentru că prin a fi„normal” presupune a încadra pe cineva în rândul celor comuni, a celor fără o valoare prea mare, în timp ce ne dorim să fim diferiți prin atitudini, aptitudini, intelect, relații etc

Quetelet a fost cel mai tânăr și totodată primul absolvent al Doctoratului în matematică de la Universitatea din Gent, Belgia Pasionat de astronomie a renunțat la idealul său de a construi un observator astronomic în Belgia și și-a orientat atenția asupra comportamentului social uman și a felului său impredictibil de manifestare. Preocuparea lui Quetelet a fost să aplice o tehnică din astrologie în domeniul uman în căutarea trăsăturilor comune dintre oameni, prin care se regăsește omul arhetipal, adică „ omul obișnuit”, cel „ fără prihană” creat de palmele Lui Dumnezeu, omul Începutului Pentru Quetelet „obișnuit” reprezenta însăși perfecțiunea Cu cât erai mai aproape de arhetipul „obișnuitului” cu atât erai situat în superioritate El avea o opinie nefavorabilă despre cei care nu intrau în această normă: “Orice este diferit de proporțiile și condiția Omului Obișnuit, constituie o diformitate și o boală” . Tot el continuă: „Orice aspect care nu este asemănător, nu doar din punct de vedere al proporțiilor sau formei, dar depășind aceste limite, constituie o Monstruozitate.” Florence Nightingale, precursoarea serviciului sanitar modern, a adoptat principiile lui Quetelet în grija pentru copii și adulți declarând că:„Omul obișnuit reprezintă manifestarea voinței Divine Ori„ voința divină este cea ordonată de valori morale”

Drumul vieții poate fi determinat de anumite tentații, care apar fără să fie dorite, dar există acea „ busolă” numită conștiință, care orientează drumul cel bun, dacă i se dă posibilitatea să-și facă simțită prezența..Pentru aceasta este necesar ca fiecare să-și stabilească un sistem de valori la care să se raporteze, pentru că valorile „sunt lentilele”prin care omul se privește pe sine și vede nu doar propria persoană ci și relația sa cu lumea în care trăiește și din care se simte parte importantă.Valorile sunt cele care creează motivația de acceptare sau de opoziție în fața tentațiilor. Mă gândesc aici la emirul din Bagdad din Noapte de decemvrie de Macedonski, eroul care a străbătut „ jarul pustiei”în linie dreaptă, dând tribut propria viață. Sistemul lui de valori era bine fundamentat. Erou exceptional cu ideal exceptional. El era: ” tânăr, farmec, trăsnet, zeu” iar din punct de vedere material era împlinit, avea :„ movile întregi de argint și de aur” El însă este nemulțumit de condiția sa umană și aspiră la o împlinire spirituală Astfel, toată ființa lui este subsumată realizării idealului propus. Este ispitit de „ o tânără umbra”în timp ce rămâne singur, sleit de puteri, dar nu-și trădează principiile, nici idealul, pentru că valorile creează motivație iar motivația este aceea care impune comportamentul.

O explicație plastică a unui om simplu este surprinzătoare:„ instinctele sau simțurile sunt ca niște cai sălbatici, pe care călărețul-conștiința, vrea să-i țină în frâu Sigur că lupta este grea, dar cu cât este conștiința mai puternică, cu atât va struni mai bine sălbăticiunile. Dacă le va scăpa din frâu, călărețul va fi aruncat și terfelit în noroi, vai de mama lui.”

În loc de concluzie :„ Ispitele, precum nenorocirile sunt trimise pentru a ne testa valorile morale”, este de părere Margherita de Valois, așa că este necesară o zestre morală autentică, pentru a evita tentația de a fi ispitiți, și astfel, vom putea spune, în final, asemenea lui Kant :” "Es ist gut" ("[Totul] e bine") ”

VIAȚĂ PENTRU VIAȚĂ

Se apropia vacanța de iarnă, moment așteptat de toți școlarii Profitând de iminenta sărbătorire a zece ani de la Revoluție, o învățătoare a hotărât să-și scoată elevii la Monumentul Revoluției, din fața Palatului Administrativ, pentru o lecție de istorie inedită, cu toate că era greu de explicat unor copii de nouă - zece ani că eroii nu întotdeauna erau cei care se băteau cu zmeul în luptă dreaptă și îl învingeau. Cu repere concrete, în sufletele copiilor se va săpa altfel evenimentul istoric despre care poate auziseră de la părinți, fiind în stadiul de proiect sau în leagăn la momentul desfășurării acestuia.

Ea însăși, pe vremea aceea, era elevă la Liceul Pedagogic, în ultimul an Ținea minte cum patrula miliția prin oraș încă de când Timișoara aprinsese scânteia revoluției. Spre deosebire de București, la Brăila revoluția a început după fuga dictatorului În apropiere de Palatul Agriculturii, aflat vizavi de locul spre care se îndreptau ei acum, câte doi, în șir ordonat, un puști strigase "Jos Ceaușescu!" Patrula îl legitimase, iar trecătorii le amintiseră milițienilor că dictatorul nu mai era Continuaseră să strige "Libertate!". Tot mai mulți oameni li se alăturaseră.

- Adunarea populară a avut loc chiar aici, pe platformă, începu ea să povestească elevilor Îmi amintesc de un taximetrist care cutreiera cartierele, cu un tricolor scos pe geamul mașinii, chemând lumea la Palatul Administrativ L-am văzut și l-am urmat, împreună cu două prietene Deja era suficientă înghesuială. Noi am stat destul de departe. Apoi au început zvonurile că va urma un atac cu elicoptere și ni s-a cerut să plecăm din piață. Noi, fetele, am plecat, speriate, mai ales că se stinseseră și luminile în tot orașul. Alții nu s-au mișcat din piața numită mai târziu Piața Independenței.

- Chiar au fost teroriști? întrebă o fetiță.

Sigur auzise despre ei la televizor sau la cei de acasă. Învățătoarea era prudentă. Versiune oficială nu exista nici acum asupra celor întâmplate, însă ea trebuia să le spună ceea ce știa.

- Nu știu dacă au fost sau nu în București. La Brăila sigur nu au fost, deși se spunea că vor veni. Lumea era speriată de câte se auzeau. Felinarele se stinseseră, iar militarii primiseră ordine de luptă. Ca pentru un război adevărat, răspunse ea privirilor mirate Un accident de mânuire a armei a declanșat o primă împușcătură în aer, din greșeală. Acest lucru i-a speriat pe ceilalți soldați, care au ajuns să tragă unii în alții, crezând că au fost atacați

Au mers să vadă cu toții urmele de gloanțe în spatele Palatului Administrativ, pe Hotelul Belvedere, apoi s-au întors în fața monumentului. La vârsta aceasta fragedă, când încă mai credeau în eroi, copiii nu puteau înțelege că martirii Brăilei fuseseră, în primul rând, victimele diversiunilor și ale panicii celor meniți să-i apere Că eroii orașului muriseră, de fapt, pentru prostia altora Vor trece alți ani până să aibă viziunea de ansamblu a evenimentelor nefericite ale acelui moment. Acum, învățătoarea se axă pe obiectivul principal al vizitei

Marina Costa

- Crucile de tipul acesta se numesc troițe, explică ea Sunt făcute din lemn sau piatră, cu diferite inscripții, sculpturi sau icoane. În vechime, se construiau la răscruci, pentru a alunga răul sau a aminti jertfa unor eroi Troița monument de aici a fost ridicată pentru comemorarea celor patruzeci și două de victime ale Revoluției căzute în orașul nostru, dintre care paisprezece militari și restul civili. Pe placa de marmură albă din centru sunt pomeniți toți acești eroi - martiri, care au murit pentru libertatea voastră și a fraților voștri. Pentru cinstirea lor, aprindem candele în nișele de marmură neagră de alături, arătă locul unde se găseau deja câteva lumânări stinse.

Încă nu fuseseră depuse coroane de flori. Mai erau două zile până la comemorare. Cununița lor, micuță, cu panglica pe care își scrisese numele fiecare, era singură, împodobind troița. O fetiță scoase din plasă mai multe candele roșii, întinzându-le, pe rând, învățătoarei. Aceasta aprindea câte una și i-o înmâna unui copil, s-o așeze la locul desemnat în acest scop.

După ce își aduseră prinosul către eroi, închinându-se cu evlavie, unii elevi admirară monumentul, respectuoși sau timizi, de la distanță. Alții se apropiară, căutând pe marmură nume cunoscute: unchi, bunici, nași

Un băiețel cu părul blond zăbovi o vreme, până găsi ceea ce îl interesa. Atinse cu degetul piatra rece, mângâind fiecare literă ce compunea numele eroului martir Marin Ștefan.

- Omul acesta și-a dat viața pentru mine și pentru mama mea, în sfânta zi de Crăciun, îi spuse el învățătoarei Pentru el mă cheamă Ștefan M-am născut datorită lui El conducea ambulanța, chemată de mama să o ducă la maternitate.

- Ne vom ruga pentru odihna sufletului lui, răspunse învățătoarea.

* * *

La Brăila, în ziua de Crăciun a anului 1989, Revoluția nu încetase încă. Zvonurile de tot felul intoxicau mințile oamenilor, civili și militari deopotrivă. Presupusa prezență a teroriștilor apăsa orașul: cică ar fi otrăvit apa din rețea. Erau înarmați, aveau mașini pline cu muniție, se ascundeau într-un loc sau în altul, făceau tot felul de rele. Unii afirmau că ambulanțele fuseseră capturate de teroriști pentru a căra muniție cu ele Bieții bolnavi transportați la spital în regim de urgență nu bănuiau că deveniseră ținte ale soldaților speriați și ale gărzilor patriotice.

Din când în când, se auzeau rafale de armă, care băgau groaza morții în ceilalți viteji apărători ai Revoluției. Se luptau cu fantomele, speriați, dezinformați, neștiind ce ordine să urmeze. Istoria a dovedit că destui tineri, cu sau fără uniformă, au tras unul în celălalt, de frică, crezând că cel de alături era un dușman periculos.

Ștefan Marin era un om obișnuit Avea cincizeci și trei de ani Lucra la spital, șofer pe ambulanță Își făcuse un rost în Brăila, la câmpie, după o copilărie pe dealurile bogate ale Vrancei. În dimineața zilei de Crăciun, cu mult înaintea zorilor, deși știa că prin oraș se trage, își făcu datoria Urmă recomandările dispecerei și se duse în Chercea, un cartier de case bătrânești, de la marginea orașului, să ducă la maternitate o femeie Îl însoțea asistenta medicală Rădița Mazilu

Se uită la gravidă, care aștepta, cu bagajele pregătite. Știa ce înseamnă; avea și el doi băieți și o fată, acum mari, între douăzeci și douăzeci și cinci de ani Își amintea de vremea când se născuse fiecare Trebuia să aleagă ruta cea mai scurtă către maternitate. Întâmplător, aceasta trecea prin fața Diviziei Brăila a Armatei.

Folosi, regulamentar, sirena și lampa girofar, să indice urgența transportului. Cum pacienta avea deja dureri, Ștefan Marin nu voia ca pruncul să se nască în mașină În atâția ani de șoferie, n-ar fi fost prima oară când i se întâmpla.

Soldatul Ervin Balog știa că trebuie să tragă în teroriștii din ambulanțe Patrula pe podul de la Apollo, nu departe de sediul Diviziei din Brăila a Armatei, când a văzut o Dacia Break cu însemnele Salvării, trecând, grăbită, spre Dorobanți A somat să oprească, însă aceasta nu a respectat ordinul Prin urmare, el a ochit șoferul, convins că își făcea datoria patriotică. Ghinionul a făcut să-l nimerească în plin. S-ar fi putut întâmpla altfel, dacă victima ar fi avut zile, fiindcă, la fel ca majoritatea soldaților, nici el nu beneficiase de suficientă instrucție, petrecându-și lunile de toamnă, în întregime, pe Insula Mare a Brăilei, la munci agricole.

Considerând că fuseseră atacați de teroriști, ceilalți militari, care auziseră împușcăturile, au deschis focul asupra tuturor clădirilor din zonă, fie ele blocuri sau case bătrânești, făcând noi victime.

Părea că începuse încă un război.

Ștefan Marin nu auzi somația, datorită sunetului sirenei și a gemetelor gravidei, așa că nu încetini Trebuia să ajungă la timp la spital Simți glonțul ca pe o piatră aruncată de cineva în el În primul moment nu-l duru, apoi începură să-l sâcâie o arsură și un vâjâit, dar nu lăsă volanul din mână.

Sângele i se scurgea din trup odată cu forța vitală Ochii i se împăienjeniră La intersecția cu strada Roșiori, pierdu controlul volanului, în agonie. Mașina se izbi de un stâlp. Motorul se opri. Capul șoferului căzu, inert, pe volan, într-o odihnă veșnică

Pacienta și asistenta medicală însoțitoare a ambulanței fură gata să iasă prin parbriz în urma impactului Se speriaseră, amândouă, de când auziseră primul glonț Asistenta văzuse sângele de pe fața șoferului, înțelegând că fusese atins. Sperase să nu fie atât de grav, din moment ce el continua să conducă Când se întâmplă nenorocirea, nu-i rămase decât să constate lipsa pulsului

- Mai rabdă puțin, îi spuse ea femeii gravide, care o strângea cu disperare de halat. Mă duc să cer ajutor Vreuna dintre casele din zonă trebuie să aibă telefon, să sun la dispecerat Avem nevoie de alt șofer. Eu nu am carnet, să mă pot sui la volan în locul lui. Sistemul de comunicații cu dispeceratul nu mai funcționează Cred că s-a oprit un glonț în el

- Nu mă lăsa singură, că mă omoară și pe mine! gemu viitoarea mamă.

Noaptea era rece și întunecată Felinarele nu erau aprinse Lumina era întreruptă din nou Rădița Mazilu fugi de la o poartă la alta, bătând și strigând. Pe străzi, încă răsunau focurile de armă, de la Divizie și dinspre Gară Știa că ar fi putut fi împușcată oricând, într-un ceas rău, la fel ca șoferul Nu-i răspundea nimeni. Toată lumea era îngrozită, auzind că se trage, gândindu-se că la ușă puteau fi teroriști, gata să-i împuște și să le ia casa în stăpânire, s-o folosească drept bază de operațiuni. O singură poartă se deschise, în cele din urmă, pe strada Griviței nr. 416.

- Ce s-a întâmplat? întrebă un tânăr, cu o lumânare în mână

Asistenta își descheie paltonul, arătându-și uniforma.

- Am nevoie de ajutor! Naște o gravidă în stradă

Putea să nu fie crezută, la câte povești circulau prin oraș, însă tânărul, tată la rândul lui, era cu capul pe umeri Le-a primit în casă

- Nu cumva te numești Maria? o întrebă el pe pacienta pe care o aduseră amândoi, mai mult pe brațe

Aceasta răspunse doar cu un geamăt prelung, contracțiile fiind chinuitoare. Nu reținuse ce fusese întrebată Asistenta își făcu cruce, la fel de frapată de coincidența celor întâmplate într-o noapte de Crăciun ca și gazda. Rădița Mazilu a reușit să telefoneze, de acolo, la dispeceratul de salvare și să povestească ce se întâmplase.

Într-un altfel de miracol decât cel petrecut cu aproape două mii de ani în urmă, pruncul își cerea dreptul la viață Familia Scutaru din cartierul Chercea se îmbogăți cu un nou membru, de gen masculin, sănătos, dolofan, născut în casa aceea, moșit de întreaga familie. Asistenta i-a tăiat buricul cu o foarfecă de croitorie, trecută prin flacăra lumânării. A primit ață de cusut ca să-l lege, ca acum o sută de ani, când femeile nășteau acasă. Lăuza, epuizată, a primit ca prim dar laptele păstrat pentru copiii gazdelor și un set de scutece, cu care a fost înfășat noul născut.

- Cum vă numiți, să vă pomenesc în rugăciunile mele? îl întrebă ea pe tânărul care îi oferise ospitalitatea.

- Ștefan.

- Și pe șoferul ambulanței îl chema la fel, spuse asistenta. Marin Ștefan.

- Îi voi pune numele Ștefan puiului meu, pentru amândoi bărbații care m-au ajutat în noaptea aceasta. Cât despre cel ce și-a jertfit viața pentru ca eu să-mi pot naște pruncul, răspunse mama, cu ochii în lacrimi, voi întreba unde îl înmormântează și voi merge, la șase săptămâni, să-i ofer modestul meu omagiu.

- Pot să aflu eu acest lucru, promise Rădița Mazilu. Date fiind aventurile acestei nopți de Crăciun, eu îți botez pruncul pe care l-am moșit!

Se îmbrățișară.

Până să fie internați, mama și fiul, la maternitate, de dimineață, și să fie luați în primire de personalul medical, prin oraș umbla zvonul despre o mașină de salvare plină cu arme, a cărui șofer fusese împușcat în timpul nopții. Din fericire, rumorile nu ajunseseră la urechile lăuzei.

- Ați văzut vreodată crucea metalică de la intersecția străzilor Apollo și Roșiori? își întrebă Ștefăniță colegii. A fost ridicată în amintirea eroului martir Marin Ștefan, acolo unde l-a găsit moartea. Pun flori acolo ori de câte ori avem drum prin zonă. De Sfântul Ștefan și de Moși mă duc, cu mama și cu nănița, la mormântul lui. Am avut onoarea să-i cunosc familia. A fost un om deosebit.

Spiritualitate

Liberul arbitru

Teodor Meșină

„Liberul arbitru”, în filosofia idealistă, este definit ca fiind capacitatea omului de a acționa numai după voința sa Independent de orice altă influență Această concepție opunându-se principiului cauzalității, teză ce susține că toate fenomenele naturii, dar și toate gândurile, iau ființă și se dezvoltă în urma unor cauze, iar mișcarea lor fiind dirijată de legi obiective.

Decizia necauzată dezvoltă învinuiri.

În Biblie găsim vorbire despre Liberul arbitru: „… unde este Duhul Domnului, acolo este libertate ” (2 Cor 3:17)

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său Suntem asemenea Lui: avem „liberul-arbitru” avem posibilitatea să acționăm după propria voință. Biblia ne sfătuiește, nimeni și nimic nu ne forțează, suntem îndrumați, ni se deschid ochii cu învățăturile religioase, dar nimeni nu ne-a hotărât un viitor printr-o soartă, anulând darul Creatorului. Unii pot nega Liberul arbitru, spunând că am primit Porunci. Iisus a sintetizat totul în cele două Porunci, (Matei 22: 37-39)

„Poruncile” nu au caracter de ordin ci de statornicie în comportamentul credinciosului, nu sunt o ultimă somație, sunt o povățuire Având „Liberul arbitru”, pentru a semăna cu însăși Creatorul nostru, avem libertatea deplină de alegere: urmăm sau nu îndrumarea? Dumnezeu nu ne-a dorit roboți. Dacă nu am fi avut libertate deplină nu ar mai fi avut sens Judecata finală.

Biblia ne îndeamnă: „Alege viața… Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să asculți glasul Lui (Dumnezeu) și să te lipești de El; căci în aceasta este viața ta” (Deuteronomul 30:19,20)

Dumnezeu nu ne forțează să facem ce ne spune, ne vorbește cu blândețe și cu regret: „Dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele, fericirea ta ar fi fost asemenea unui râu” (Isaia 48:18)

Ce simplu ar fi să fim permanent în ascultare. Nu vom putea fi acuzați de nimic atâta timp cât am ființa după reguli prestabilite și impuse. Judecata particulară și judecata de obște n-ar mai fi fost necesare.

În accepțiunea Bisericii, „Liberul arbitru” nu este divergent cu cauzalitatea

Omul poate să ia decizii influențat de experiențele lui anterioare, altfel ar fi o entitate defectă «„Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică, deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „Fiți, dar, înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii") și trece peste textele

Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiți fără de minte”; II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...”, 1, 8: „să fie treaz la minte" și, îndeosebi, I Cor 14, 20: „Fraților, nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”) » Nicolae Steinhardt Dumnezeu vrea să gândim, să folosim darurile lui, să apelăm la rațiune, la voință, la sentimente, din proprie voie!

Cu toate acestea, omul are limită în sfera decizională. La omul credincios cenzor este conștiința. Liberul arbitru se referă la alegerea liberă a unui modus vivendi.

Liberul arbitru este strâns legat de conceptele de: responsabilitate, laudă, vinovăție, păcat

Unii oameni afirmă că: Dumnezeu, după ce a săvârșit creația, a lăsat elementele ei să-și urmeze firul evolutiv după propriile necesități, fără să intervină, lăsându-le liberă alegerea. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu, după ce ne-a creat, după ce ne-a îndepărtat de Eden (pentru a nu se înveșnicii păcatul) ne-a lăsat singuri. Prin Pronie ne ajută să revenim la puritatea inițială. (Vgr. „Pronoia” pro = înainte, noeo = cuget.)

James McCosh, afirma: „Am susținut evoluția, dar, făcând aceasta, am privit-o ca modalitate de a acționa a lui Dumnezeu și am descoperit că, atunci când este înțeleasă astfel, nu intră în nici un fel de contradicție cu Scriptura” Nu intră în conflict cauzalitatea cu libertatea… cu „Liberul arbitru” McCosh a susținut cauzalitatea și moralitatea ca fiind principii care acordează judecățile noastre. A încercat să reconcilieze evoluția cu creștinismul.

Dumnezeu ne-a dat demnitate, ne-a dat Liberul arbitru, avem posibilitatea să alegem, El nu ne impune nimic Nu ne-a limitat dându-ne o soartă, acțiunile noastre nu sunt hotărâte înainte de Dumnezeu.

Animalele acționează după instinct, omul se conduce de rațiune, fără ca Dumnezeu să ne oprească. „Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârșească, fă cu hotărâre” (Eclesiastul 9:10)

Dumnezeu este Atotputernic, cu toate acestea, nu-și folosește forța pentru a controla totul. De exemplu, nu a luat nici-o măsură împotriva Babilonului antic, dușman al poporului său: „Tăcut-am multă vreme, stat-am liniștit și mi-am stăpânit tăcerea; ” (Isaia 42:14)

Liberul arbitru are câteva sensuri distincte. Este limitat, fiind un „mod de a ne proteja”.

Așa cum unui copil ce încă nu are discernământul bine conturat, nu-i acordăm libertate deplină, îi acordăm libertate, pentru a nu-i distruge personalitatea, dar o facem între niște limite… ale bunului simț, ale moralei și ale legilor laice tot așa și Dumnezeu, pentru binele nostru, ne-a acordat libertate, dar jalonată de legi morale

Liberul arbitru are un sens de implicitate. Stabilește un raport de dependență. Libertatea este și intrinsecă naturii noastre, nu poate să țină doar de voia noastră. Este condiționată de calitățile omului. Am libertatea de a alege doar între posibilitățile cu care am fost dotat.

Liberul arbitru poate să fie folosit greșit.

Dumnezeu l-a înzestrat pe Adam cu același dar ca și pe îngeri, cu „Liberul arbitru” A avut libertatea de a da nume animalelor „Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa ca toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam.” (Facerea 2:19) Dumnezeu a dat libertate lui Adam și Evei de a supune pământul și de a stăpânii peste toate vietățile… „Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!»” (Facerea 1:28)

Creatorul, știind că Adam încă nu poate purta multe adevăruri (nu i-a implementat o maturitate deplină, l-a lăsat să și-o formeze singur alegând cu voie liberă direcțiile de urmat) i-a limitat libertatea (nota bene, nu pentru totdeauna). «A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și a zis: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!”» (Facerea 2: 16,17)

Din păcate, protopărinții noștri au încălcat limitele libertății folosind greșit „Liberul arbitru” și astfel a început pentru ei, dar și pentru urmașii lor, multă durere, multă suferință… „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el ” (Romani 5:12)

Se mai poate atribui „Liberului arbitru” și un sens de „Convingeri neclintite” Îmbrățișând, ne constrânși, cu liberă voință, perceptele creștinismului, în urma cercetării raționale, părerile vor deveni certitudini de nezdruncinat.

„Liberul arbitru” mai are un sens ce se referă la „direcția dorită”.

Îi dă posibilitatea omului, care cunoaște cele două fațete ale omenirii, care are posibilitate de discernământ, să aleagă liber, să se îndrepte spre lumină sau spre întuneric, spre adevăr sau spre fals.

„Liberul arbitru” mai are un sens subtil, acționează pozitiv în urma redării „văzului lăuntric”, poate lucra pozitiv în omul foarte păcătos când Dumnezeu, fără să îl forțeze, doar creându-i posibilitatea să vadă și cealaltă față a lumii, care îi va permite să discearnă obiectiv și să aleagă liber Dumnezeu, prin harul său, îi va deschide ochii omului spre lumina cea adevărată.

Omul, cu toate că a urmat natura lui păcătoasă, poate, până la urmă, să aleagă, liber, drumul spre adevăr. „Liberul arbitru”, poate deveni cu adevărat liber doar prin harul lui Dumnezeu, îndreptat înspre om, dându-i posibilitatea de a vedea lumina lui Iisus, care este viața, calea și adevărul lumii Luminate fiindu-i cugetele și inima, omul se poate vedea în mod obiectiv și poate vedea și realitatea din jurul său, astfel va putea să aleagă liber calea spre mântuire, fără să fie împiedicat de cel rău, curatorul pe care îl alesese din iubirea de păcat, cunoscând numai fața întunecată a lumii, anulându-și discernământul.

Avem libertatea de a îndrepta spre direcții pozitive sau negative uzul darurilor, asumându-ne sau nu repercusiunile

Sensul principal al „Liberului arbitru” se referă la „voință proprie” Expresia „eu vreau ” își menține sensul voințional.

Toate cele trei daruri (Rațiune, Voință și Sentiment) ne-au rămas și după pierderea Grădinii Edenului în urma primului păcat. În continuare, omul nu și-a mai trăit viața fără să nu păcătuiască; dar și-a păstrat libertatea chiar și de a păcătui din propria-i voință

Trebuie să apreciem la justa valoare darurile lui Dumnezeu și să le folosim întocmai cu semnificația menirii lor și să păstrăm echilibrul între ele pentru a stabili normalul.

Dumnezeu știe mai bine ca noi ce este pentru folosul nostru, pentru mântuirea noastră. Dorința noastră nu se pliază pe dorința lui Dumnezeu.

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău Care te învață spre folosul tău și te duce pe calea pe care trebuie să mergi” (Isaia 48:17)

Aceasta, dintr-o foarte mare iubire pentru noi Dumnezeu este personificarea iubirii

„Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta sa arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre ” (1 Ioan 4:8-10)

Unii oameni susțin că „Liberul arbitru” nu există cu adevărat…

„Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume.” (1 Ioan 4:1)

Sfântul Apostol Ioan, în prima Epistolă sobornicească, mai spunea: „Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume și lumea îi ascultă Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaște pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi Din aceasta cunoaștem Duhul adevărului și duhul rătăcirii.” (1 Ioan 4:5,6)

Sfânta Fecioară de Guadalupe Împărăteasa Americii Latine

Felicia Roth – Tudoran. Franța

Unul dintre evenimentele cele mai emoționante din istoria creștinismului este reprezentat de miracolul survenit între 9-12 decembrie 1531 la Mexico, teritoriu supus conchistadorului Fernardo Cortez, instrumentul regelui Spaniei care spera să devină la acea vreme liderul lumii creștine : Sfânta Fecioară apare unui băștinaș și lasă în mod miraculos imaginea ei imprimată pe haina lui, așa cum Mântuitorul și-a imprimat chipul pe pânza Giulgiului de la Torino.

Considerat ca fiind cel mai vechi loc de apariții marianice de pe glob, recunoscut de Vatican, Guadalupe este un cuvânt vibrant pentru creștinii din întreaga lume, Maica Domnului folosind cuvântul aztec coatlaxopeuh a cărui pronunție se apropie de cel spaniol guadalupe, însemnând cea care strivește capul șarpelui.

Povestea începe pe 9 decembrie, într-un loc din Mexic care și-a păstrat numele aztec : colina Tepeyac Un țăran indian, dezmoștenit al pământului, recent convertit la creștinism, ( numele lui fiind Cuauhtlatoatzinsau - vulturul vorbitor - dar primind la botez numele de Juan-Diego), pleacă să asculte liturghia la slujba de la mănăstirea Sfânta Cruce a călugărilor franciscani.

De la viață nu mai aștepta mare lucru, decât să-și reîntâlnească în cer soția încreștinată și pierdută acum doi ani. Pe drum aude un concert uimitor de păsări, apoi un glas dulce care-l strigă pe nume :

- Juanito ! Juan Dieguito !

O făptură feminină de o frumusețe supraomenească îl invită să se apropie spunându-i că este De-a Pururi Fecioara Maria, Mama Dumnezeului Unic și Adevărat.

Sfânta Fecioară îi apare blândului indian, ca o superbă printesă aztecă. Vorbindu-i cu gingașie pe limba lui, precum o mamă discută cu copilul ei. cere să-i construiască un locaș sfânt la poalele dealului, un teocali, pentru a-și arăta dragostea, ajutorul, protecția și compasiunea față de oamenii acelor pământuri

Juan-Diego se îngrijorează:

- Cum aș putea eu, sărac cum sunt, să înfăptuiesc asemenea lucru?

Sfânta Fecioară îl îndeamnă să meargă cu acest mesaj la episcopul Mexicului, Juan de Zumarraga, numit mai târziu Protectorul Indienilor. Băștinașul ajunge în capitală, însă, deși le spune servitorilor că vine în numele Sfintei Fecioare, ușile patului episcopal nu se deschid pentru un amărât ca el E luat în râs iar audiența este refuzată Întorcându-se acasă, pe colină, o întâlnește din nou pe Fecioara Maria, mărturisindu-i insuccesul.

- E necesar ca tu, personal să te întorci mâine!

Juan-Diego promite să revină mâine seară cu răspuns de la episcop.

A doua zi, după o lungă așteptare, văzând că nu pot scăpa de el, prelatul îl primește, chestionează. Deși nu-l crede, cere un semn de confirmare a celor spuse. Juan-Diego se întoarce în sat, reîntâlnind-o pe Sfânta Fecioară pe colină.

- Mâine vei pleca cu semnul dorit de episcop! În felul acesta va fi încredințat și nu va mai exista îndoială în sufletul lui !

Îl roagă ca inima lui să nu se tulbure și promite că îl va recompensa pentru efortul și abnegația arătată.

În ziua următoare însă, unchiul care-l crescuse pe Juan-Diego de mic, orfan find de ambii părinți, Juan-Bernardino, cade grav bolnav și-l trimite în căutarea un preot să-l spovedească, crezându-se muribund. Ajungând aproape de colină, Juan-Diego, alege să schimbe drumul pentru a evita întâlnirea cu Sfânta Fecioară. Dar Ea îl întâmpină și aici, se află înaintea lui și îl întreabă de ce este grăbit. Juan-Diego se prosternează la picioarele ei, își cere iertare, o informează de agonia unchiului său și o roagă să aleagă pe altcineva, o persoană înaltă, demnă de misiune, fiindcă el se consideră un biet indios, un neînsemnat, un nimeni, o frunză călcată de toți în picioare, o sfoară, o scară minusculă.

Fecioara îl consolează:

- Nimic nu trebuie să te sperie sau să te îngrijoreze ! Nu sunt eu Mama ta ? Nu ești tu sub protecția mea ? Nu te odihnești tu în brațele mele ? Unchiul tău este vindecat ! Nu te mai tulbura de boala lui ! Apoi îl îndeamnă cu blândețe:

-Urcă pe vârful colinei și culege florile de acolo!

Juan Diego e uimit , sceptic de a găsi flori în plina iarnă, pe un așa ger, dar urmează îndemnul.

Ajungând pe creastă, ceea ce i se părea imposibil, se realizează : acolo sus, Juan-Diego se regăseste în mijlocul unui superb câmp de flori, trandafiri parfumați, cu roua încă pe ei Copleșit de o asemenea vedere, îsi lasă jos mantia tilma, haina înnodată în jurul gâtului, fără cusătură, doar cu un loc în mijloc pentru a-și strecura capul si începe a aduna trandafirii în ea.

Fecioara Maria îl îndeamnă:

- Fiul meu, du trandafirii la episcop, spune-i că sunt semnul voinței mele!

Juan-Diego se întoarce în Mexico, cu un braț de flori ascunse în pelerina sa În fața prelatului, Juan-Diego își deschide mantia și o surpriză de proporții îi asteaptă pe toți cei prezenți: dintr-o dată, pe pânză apare imprimată imaginea Sfintei Fecioare Maria. La vederea chipului Ei și a florilor lui preferate, trandafirii Sevillana, Monseniorul Juan de Zumarraga, primul episcop al Mexicului, cade în genunchi.

În același fel, la Lourdes sau Fatima, cei mai mici sunt aleși pentru a purta mesajele cele mai mari Astfel, prin oameni simpli, melodii și flori, Sfânta Fecioară a reușit să realizeze ceea ce n-au reușit misionarii spanioli : convertirea mexicanilor la creștinism.

Aceasta n-ar fi rămas decât o frumoasă legendă sau poveste de Crăciun, dacă mantia, tilma, nepictată de mână omenească, n-ar fi conservată în stare perfectă în sanctuarul închinat Fecioarei de Guadelupe Țesută din fibre de cactus extrem de fragile, într-o coloratură ai cărei pigmenți proaspeți și strălucitori nu sunt nici de natură vegetală, minerală sau animală, mantia se prezintă ca și cum ar fi proiecția unui diapozitiv. Stelele vizibile pe țesătura albastru-turcoaz, reflectă poziția și configurația cerului Mexicului în ziua apariției.

În ciuda expunerii la umiditate, fum, sfidând intemperiile timpului, pelerina tilma, având temperatura corpului uman, este expusă la Mexico de cinci secole, supusă in continuare numeroaselor studii științifice, considerată un mister la care nu există explicații umane

În ochii Mariei, studiați minuțios la microscop, se disting treisprezece siluete, reflexia unei scene petrecute în 1951, în care mexicanul Juan Diego l-a întâlnit pe prelat și alte câteva persoane prezente la curte O altă particularitate, imaginea miraculoasă imprimată pe mantie, este singura în care Maica Domnului apare însărcinată, descoperind dorința ei maternă față de întreaga lume În biserica din Tepeyac, construită exact pe locul aparițiilor, mesajul inscripționat este răscolitor: Inima mea este ocupată cu a te iubi veșnic.

Milioane de creștini din întreaga lume defilează în fața Ei în fiecare an, bazilica Sfintei Fecioare de Guadalupe din Mexic fiind declarată de Papa Ioan Paul al II-lea, patroana spirituală a Americii Latine, echivalentul sanctuarului de la Lourdes în Franța.

Acuarelă executată de Felicia Roth - Tudoran

Artă sacră

Dorin Macovei

Dr. Arte Vizuale

Născut în 16 martie 1961, Iași.

Absolvent al Liceului de Artă, Bacău, promoția 1980, la secția Pictură, clasa prof. pictor Gheorghe Velea.

Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, Universitatea ,,Al I Cuza”, Iași, profilul-Artă Sacră, secția Pictură Bisericească, anul 2009.

Master–specializarea: Patrimoniu Cultural, Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Iași. Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Staniloae”, absolvent în anul 2011. Doctor în Istoria Artei al Universității de Arte și Design ,,George Enescu" Iași, 2016, cu Magna cum Laude

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Bacău, din

09.04.2016, secţia Artă Plastică Religioasă şi Restaurare. Participant la expoziții și tabere de creație ale UAP- Filiala Bacău.

Participări la expoziții de grup sau colective în țară și străinătate

2024 Participat la Expoziția de artă vizuală ,,Poezie și pâine", Galeria de artă ABSIDA, Iași, 25 martie-14 aprilie 2024.

2024 Participat la Expoziția de pictură ,,Generații, generatii…" la Galeriile ,,Alfa" Bacău, 26 ianuarie

2024 Participat la Salonul anual national al profesorilor de arte vizuale din România, ediția a XXIII-a,Iași, Galeriile ,,Th.Pallady", perioada expozițională 1-10 ianuarie 2024

2023 Participat la Salonul anual national al profesorilor de arte vizuale din România, ediția a XXII-a,Iași, Galeriile ,,Th. Pallady" perioada expozițională 21-31 decembrie 2023.

2023-2024 Anuala UAP- Filiala Bacău-2023, 22 decembrie-20 ianuarie 2024, Galeriile ,,Frunzetti", Bacău 2023 Participant la Saloanele Moldovei, ediția a XXXIII-a, sub patronajul Ministerului Culturii al Republicii Moldova

2023 Participat la Expoziția de Artă Plastică Contemporană și Șezătoare Tradițională ,,Ziua InternaționalăIei", Ediția a III-a -23 iunie 2023, la Școala Populară de Arte și Meserii,, Ion Ghelu Destelnica" 2023 Expoziție de pictură, grafică, sculptură ,, Maeștri și discopoli" la Casa de cultură ,,Elisabeta Bostan"Buhuși, 1 iunie 2023

2023 Participare la expoziția de pictură ,,Paște binecuvântat", la Școala Populară de Arte și Meserii Bacău, perioada 11 aprilie-16 mai 2023

2023 Expoziția ,,Maeștri și discipoli", 11.03.2023, Casa de Cultură ,,Elisabeta Bostan"- Buhuși

2022 Anuala Artiștilor plastici 2022, ,,Galeriile Frunzetti", 22 decembrie 2022- februarie 2023.

2022 Anuala UAPR-Filiala Bacău, Galeria Frunzetti, 22 decembrie

2022 Expoziția ,,Maeștri și discipoli", Școala Populară de Arte și Meserii, Bacău, 19 decembrie

2022 Expoziția ,,Generații…Generații", la Galeriile ,,Alfa" Bacău,

Dr. Arte vizuale

Dorin Macovei

Trecurăm pragul...

Suntem atât de singuri pe pământ, Ne aplecăm ca salcia pe ape, Haina moarte e tot mai aproape, Iar vorbele ni-s pulbere în vânt...

Si ne târâm, încet, ținuți de un baston, Suntem un tată, sau poate o mamă, Dar nimenea nu ne mai bagă-n seamă, Ne înconjoară ziduri de beton...

Noi pe pământ nu mai avem un rost, Ce-a trebuit să facem am făcut, Ne doare că prea iute a trecut Si nu putem să fim precum am fost...

Nu ne mai încântă azi un răsărit, Ne deranjează razele de soare, Nu mai simțim nici corpul care doare, Iar sufletul ni-e tot mai răvășit...

Ne ținem, strâns, de mână, cu tot dragul, Lăsând în urmă vise și amintiri, Pe care le-am clădit din ce te miri Si, curajoși, trecurăm iarăși pragul...

Primul fulg de nea

Hermina-ți moale ți-o intinzi peste tristețea toamnei și-o cuprinzi cu râsete și glasuri de voinici deși pe derdeluș sunt doar pitici.

Copil și eu, ca ieri eram ce- nfrigurat mai așteptăm să cadă primul fulg de nea, să cadă drept în palma mea.

Ești primul fulg de nea ce cade-n palma mea mai stai , nu te topi, mai stai nu te sfii!

Când ne moare Eminescu

Nu vei fi sărac, române, cât îl ai pe Eminescu

Și, pe geana unei clipe stă-n balade Porumbescu, Cât Brâncuși încă străpunge și sărută infinitul, Nu vei fi sărac, române, cât în suflet ai zenitul.

Nu vei fi sărac cât Marea dăinuie pe-a gliei dungă

Și tu ai, române dragă, chiar și cinci bănuți în pungă, Cât Carpații, cușma țării, ne veghează și-a lor frunte

Se apleacă, dând binețe, holdei, pâinii din grăunte.

Eminescu ne e zarea ce s-a-nfiripat din slova

Unei nații fermecate, într-un leagăn sfânt, Moldova, Eminescu ne e umbră când, în zile cu dogoare, Teiul își prelinge boarea și ne cerne-n inimi, floare.

Și când ne-a durut, vreodată, ori ne-a-nvăluit tristețea, Când iubit-am cu ardoare, am sorbit din frumusețea

Slovei blânde, înstelate și, ades, ne-am recules cu Versul scris, pe cerul nopții, de-un Luceafăr: Eminescu.

Nu vei fi sărac, române, cât îți amintești Poetul

Ce e avuția țării. Dar privim, cu tot regretul, Cum ne moare Eminescu și din cărți, dar și din minte Și-o să fii sărac, române, fără vraja-i din cuvinte.

Fulg alb, ce-n aer dănțuiești, iar când te plictisești

mai zbori o clipă-n vânt, te-așterni jos pe pământ.

Înveșmântezi în alb imaculat

tot ce natura a creat, iar sufletele timpuriu îmbătrânite

într-o cochilie sunt parcă adormite

în dulcea sau in trista lor visare un singur fulg le face să tresară.

Titina Nica Țene Eugenia Mihu

Aura Floris

Al. Florin Țene

Ca aerul și seva, EMINESCU…

Îi aud pașii venind dinspre lumină

Și foșnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soț îl așteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborând dinspre Carpați îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint și flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul șoaptă de-nceput

Și luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Așternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

Unde sunt?

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul și seva ce-n arbori suie, În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veșnică statuie.

În răzvrătirea frunții se perindă

Crâmpeie de-ndoieli și de-ntrebare.

Trec defilând cu falduri temătoare

Sau se agaţă furtunos de grindă.

Dumitru Ichim. Canada

Psalmul scării lui Iacov

„De-ndrăgostit se zice că mințile și-ar pierde.

La ce folos ți-e tigva, când inima-i nebună

Săltând în toiul iernii în danț de cedru verde?

Ce sfat să-ți deie colbul, când sângele-i furtună?

Lasă-i pe proști să creadă-n a vrăjilor rodire,

Doar dragostea cunoaște că inima nu minte.

Lumina-ntinerește de gustă din Iubire!

Când sorbi iubitei cerul, cine-ar mai bea cuvinte?

Nu-i pentru vultur hamul, tăriei sfinte-i zborul, Nici nu destrami petalei țesutul clorofilei… ”

Astfel străinul Iacov grăi pe piatră dorul

Și adormi cu gândul în brațele Rahilei.

A fost, sau n-a fost visul având sărut în sfeșnic?

Eu îngeri văd pe scară cum fac loc Celui Veșnic.

O scenă e cu patosul ce doare, Într-alta viciul vrea să mă cuprindă.

Apare şi dorinţa să întindă

Urzeli, porniri şi spaime trecătoare.

Greţoasa ură prinde să îndemne, Iar năzuinţa are dinţi de fier.

Sunt toate când smerite, când solemne,

Distrug, compun, frământă, dau şi cer.

Ce colcăială de trăiri şi semne!

Dar unde sunt, în toate câte pier?

Adrian Munteanu

Reconciliere

Ideea de acceptare vine odată cu maturizarea şi înţelegerea unor noţiuni şi concepte cu care operam şi înainte dar despre care nu ştiam la ce servesc cu adevărat. Menite a ne supune unor reguli şi constrângeri sociale, dar pe de altă parte, a face un pact cu tot ceea ce este în jurul nostru şi automat cu noi, acceptările ne devin prietene pe măsură ce înaintăm pe frumosul drum al vieţii şi îi parcurgem fiecare metru cu seninătatea şi bucuria de a vedea şi explora noi încrengături, poteci pe care putem merge doar de dragul de a vedea ce se află la capătul lor Odată explorate, aceste poteci rămân deschise şi altor vizitatori ce se abat puţin de la drumul continuu şi lung al vieţii în ideea de a căpăta experienţă, de a avea ce povesti şi de a lăsa câte ceva şi celorlalţi Pe măsură ce înaintăm, descoperim lucruri noi, unele ne vor face plăcere, altele nu, unele ne vor împiedica, altele ne vor face să păşim cu încredere înainte. Le acceptăm pe toate şi le luăm ca atare, lăsând un mic semn în dreptul locului în care le-am descoperit Nu de puţine ori, observ cum un personaj pe care îl întâlnesc în drumul meu capătă conotaţii diferite şi se schimbă odată cu macazurile vieţii, lăsând în urmă o faţetă uneori dizgraţioasă. Văd cum lucrurile se mişcă, şi împreună cu ele şi celelalte aspecte ale drumului vieţii. Ajung în punctul în care zic “stop! trebuie să fac o pauză!” sau pur şi simplu observ că nu am încărcătura necesară pentru a merge mai departe, pentru a vedea ceva clar înainte, îmi este frică să nu o iau pe un drum greşit Înseamnă că nu am explorat suficiente poteci, nu am trecut pe unde trebuia şi nu am întâlnit încă, personaje care să-mi deschidă noi orizonturi. Nu am experienţă! Stau liniştit şi regândesc un plan care să mă îndrepte, să mă ajute să mă îmbogăţesc! Este punctul în care trebuie să ajung la o reconciliere, este timpul să mă ghidez după o valoare interioară, după ceva sustenabil, format în timp. Am nenumărate lucruri folositoare în bagajul meu, încap atâtea poveşti, atâtea instrumente, atâtea idei, păreri şi opinii, câte nu pot duce. Am lângă mine o mulţime de prieteni gata să-mi sară în ajutor, aceştia se află, de multe ori, chiar pe drumul meu; cu ei stau de vorbă, cu ei povestesc, cu ei împart amintiri nepreţuite şi de la ei accept sfaturi. Sunt atâtea lucruri de spus despre ei, din păcate, de multe ori, timpul nu-mi permite.

Cărţile îmi sunt şi ele de folos, le întâlnesc aproape oriunde şi pot apela la ele de multe ori, însă căpitanul vasului sunt chiar eu, direcţiile nu pot fi schimbate decât de mine. Mă încântă soarele de afară, dar se pare că încet, începe să se întunece! E timpul să merg din nou la proră!

Alexandru Cociorva

La mulți ani!