Revista Neuma nr. 9-10 - 2021

ANuL V $ Nr. 9-10 (47-48), 2021 $ 98 PAGiNi $

www.revistaneuma.ro

Revistă de cultuRă

8 Lei

editată de Asociația Culturală NeumA

A PARE SUB E GI DA UNI UNI I SCR IITOR ILO R D IN RO MÂNI A

INVITAŢI SPECIALI:

Gheorghe Grigurcu Liviu Capșa ion Cocora

ESTETICĂ:

mircea muthu Giangiorgio Pasqualotto și estetica vidului ANCHETĂ:

ritualul scrisului ESEU:

Ștefan Borbély Anatole France: Pe piatra albă

Lansări NeumA

EVENIMENT:

INTERVIU:

Prof. dr. Liviu Franga în dialog cu HoriA GârBeA

R

Colocviul național de proză, Alba iulia Gala poeziei române contemporane Festivalul „Literatura tinerilor” Turnirul poetic ediția a X-a, Nessebar

SUMAR

PROZĂ NR. 9-10 (47-48), SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2021

www.revistaneuma.ro

1

3 4 6 7 9

10 13

17 20 21 25

EDITORIAL

Andrea H. Hedeș Triunghiul, spirala și covorul zburător CURSIV

APARIŢII NEUMA

INVITAT SPECIAL

Ionuț Caragea

29

Lista lui Manolescu „Cununa de lauri” de la Nessebar Autori Neuma lansați pe Strada de C’Arte

30 31 32

China – o familie de poeți Traduceri de Constantin Lupeanu Tran Thu Ha (Vietnam)

33 36

Ritualul scrisului: Obiceiuri, fixații și tabieturi

38

Gelu Negrea Progeniturile lui Gengis Han

49

POEZIE

EVENIMENT

ANCHETA REVISTEI

Gheorghe Grigurcu „Patetismul lucrurilor vechi” – 6 Liviu Capșa – 7 Ion Cocora – 9

RĂZLEŢE

ESTETICĂ

Mircea Muthu Giangiorgio Pasqualotto și Estetica vidului

PUNCTE DE VEDERE

ESEU

Liviu Capșa Cînd politicul bate cultura Răzvan Nicula Prin singurătate spre lipsa de însemnătate Mihai Barbu Librăriile din Vale

Ștefan Borbély Anatole France : Pe piatra albă INTERVIU

Prof. Dr. Liviu Franga în dialog cu Horia Gârbea

EVENIMENT

POEZIE

Iulia Enkelana – Povestea marionetei

51 52 53

Iulian Emil Coțofană Cosmin Andrei Tudor

54 55

LANSĂRI NEUMA

Elina Adam

50

Colocviul „Literatura tinerilor” TINERI POEŢI

Vilia Banța – 20

POEZIE

26

POEZIA LUMII

Horia Gârbea E posibilă o nouă paradigmă?

PROZĂ

Paul Sârbu - Sfiștofca, for ever!

56

Director: Andrea H. HEDEȘ Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Alexandru Jurcan, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, Radu-Ilarion Munteanu, George Volceanov Corector: Alexandru Hedeș Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordache APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asociaţia Culturală NEUMA Revistă de cultuRă

www.revistaneuma.ro

www.revistaneuma.ro; www.edituraneuma.ro Email: redactia@revistaneuma.ro ISSN 2601 - 1905 ISSN-L 2601 - 1603

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor.

Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite

Editorial

1

Nr.9-10(47-48) 2021

https://ovidiubujor.ro/

www.revistaneuma.ro

Triunghiul, spirala §i covorul zbur[tor

AndreA H. Hedeș

L

iteratura este pur și simplu literatură. Sigur că, din rațiuni de studiu, vorbim despre marea literatură, despre literatura de consum, și sigur că ajungem să vorbim și despre maculatură, ai căror producători, (nu îi putem numi autori), bat la porțile sale. Și este fascinantă literatura, eterna poveste.

Din illo tempore aceasta a presupus trei elemente, trei laturi ale triunghiului: autor/emițător, mediu de exprimare/ intermediere, receptor/decodor, așadar cititor. Prima poveste a putut fi comunicată încă din primele stadii ale limbajului, prin desenarea secvențelor poveștii pe pereții peșterii. Să ne gândim la benzile desenate și la romanele grafice de astăzi, ca să vedem cât de departe am ajuns, să înțelegem că „toate-s vechi și nouă toate” și să medităm asupra faptului că omul are întotdeauna nevoie de poveste, chiar și atunci când cuvintele, respectiv limbajul, se află într-o stare de fragilitate ca la început și ca la sfârșit?

Nu vedem să fie vorba de un final de drum aici, ci doar de un final de etapă. Totul fiind ciclic, lucrurile se vor relua – aceleași dar la un nivel superior, (de înțelegere, de exprimare): un salt calitativ. La intervale semnificative de timp, ciclul se va relua, într-o nouă etapă ascensională, desenând astfel, stagiu cu stagiu, cerc cu cerc, o spirală ascendentă. O spirală a evoluției care e susținută de nevoia profund umană de a (se) comunica, fie prin imagini (ducând la nașterea artelor plastice), fie prin poveste (ducând la apariția literaturii și, atunci când povestea e a mersului lumii, ducând la apariția istoriei). Apropiindu-ne, iată, de capătul actualei spirale evolutive, omul își exprimă sentimentele pe pereții Facebook-ului, își spune povestea/story-ul pe Instagram, istoria personală, adevărul său, pe YouTube și TikTok, și, într-o manieră plastică, pe Pinterest, blog-urile și vlog-urile echivalând cu noile cronici. Din aceste fragmente se va forma, pentru ochiul care scrutează din viitor, ca din piesele unui puzzle, imaginea acestei lumi din care, și noi, facem parte. O lume aflată la sfârșit de drum, o metaforă Ouroboros, în care capul șarpelui ajunge coada, începutul și sfârșitul întâlnindu-se în același punct: peretele peșterii și peretele mileniului trei, tableta de lut și tableta electronică, toate sunt diferitele grade ale acestei întâlniri și semne ale timpului. O lume care încă vremuiește în punctul dinaintea saltului spre noul arc al spiralei, spre noua paradigmă. Noii mineri sapă după cryptomonede consumând energie electrică, roboții umanoizi sunt invitați la televiziuni în prime time. Precum Magellan și Columb odinioară, astăzi marile călătorii sunt cele de cucerire a spațiului, polii politici, economici și culturali ai omenirii se inversează și se coagulează noi alianțe care duc la alte drumuri ale mătăsii. În acest context se naște, pe bună dreptate, întrebarea:„Proza de azi: o schimbare de paradigmă?”

Există în arta fotografică conceptul de candid photo, de fotografie„nepregătită”. Dacă ochiul care privește înspre lumea noastră de astăzi este unul încărcat de candoare, nepregătit, acesta va vedea multe și va înțelege puține din imaginea societății noastre. La nivel biologic ochiul trebuie să transforme ceea ce vede: obiectele reflectă razele luminoase într-o anumită măsură. Ochiul adună aceste raze și le transmite creierului sub forma unor impulsuri nervoase. În baza acestora, creierul va alcătui o imagine. Totuși, în funcție de formarea sa, fiecare va vedea altfel obiectele, lumea din jur: fie într-o manieră ingenuă, fie îmbrăcând lumea în haina înțelegerii superioare. Istoricul o va vedea într-un fel, sociologul într-un altfel, antropologul diferit.

Pentru a înțelege mai bine, având în față dealuri acoperite de păduri într-un sfârșit de octombrie, pictorul va vedea o bogăție de culori și inspirația pentru un tablou ce cheamă la meditație, inginerul silvic va vedea speciile de arbori și starea lor de sănătate, vârsta, etc, un localnic va vedea lemn pentru construcții, lemn de foc, probleme cu intabularea și gândul va merge și la lupii care vor coborî iarna în sat. Ochiul vede ceea ce îi permite mintea, de aceea, un lucru pe care îl uităm în societatea de astăzi este să facem și mindbuilding, mindefitness nu doar fitness și bodybuilding.

Editorial

www.revistaneuma.ro

2

Nr.9-10(47-48) 2021

Dar cum va vedea panoplia acestei lumi criticul literar? Ei bine, nu ca tanti Lucreția de la parter. Și asta deoarece ochiul său nu vede ci privește. El decupează conturul obiectului de interes numai pentru a-l scana și a-l reîncadra apoi într-o densă rețea de semnificații. Ochiul său duce imaginea îmblânzită de multitudinea de concepte și teorii, instrumente necesare în descifrarea, în traducerea lumii. În acest covor care este lumea, cu oamenii ei, cu rețelele complexe ale istoriei, socialului, economicului, mentalităților, culturii, din ale căror fire se țese fascinantul desen din covor, criticul literar se situează undeva deasupra, în punctul cel mai înalt. În Turnul Eiffel, dacă vreți. Lumea migrează cromatic spre cel care privește din Turn. Lumea migrează într-o simfonie de sunete spre acesta. Lumea migrează prin avalanșa de senzații, prin simboluri, prin firele din care este țesut covorul, prin urzeală, bătătură, noduri și schița desenului, prin tot ceea nu se vede, prin toate firele de poveste ce se împletesc pentru a compune marea poveste: lumea, în acest caz, lumea operei literare. Este o privire superioară prin calitatea și profunzimea sa. Este o privire din recluziune, și de aceea am folosit imaginea Turnului Eiffel, ca simbol al elevării, al luminii (culturii) dar și al convivialității, sociabilității pe care, totuși, le presupune literatura. Dar nu este o privire arogantă, nici un gest de separare, deoarece criticul literar, ca și scriitorul face parte din lume, el este lumea. Doar poziția sa îi cere o anume oficiere a lecturii, chiar și astăzi când a rămas să lupte cu imperiul derizoriului. Din această poziție privilegiată și incomodă în același timp, doar având imaginea de ansamblu și doar înțelegând-o, poate el oferi un răspuns la întrebarea dacă există o schimbare de paradigmă și mai ales, spre ce îndreaptă literatura această schimbare. Așa cum am afirmat, lumea se află într-o profundă și dureroasă schimbare de paradigmă. Scriitorul fiind parte din desenul din covor, fiind supus unor extraordinare forțe de remodelare. Deocamdată senzația este aceea că Țesătorul desface urzeala, scoate firele din covor pentru a țese un altul, cu un nou desen, ceea ce echivalează cu accederea la un nou arc al spiralei. Este un capăt de drum dar nu o oprire din evoluție. Scriitorii din afară sunt mult mai racordați la aceste schimbări, reflectând în operele lor acest prezent contorsionat. Temele și subiectele din proza contemporană internațională sunt situate în timpul istoric pe care îl trăim, adecvate la nevoia cititorului contemporan de a regăsi un ecou al neliniștilor și în celălalt, în cel ce povestește. Sunt teme de margine. O margine a timpului, în ideea de final de paradigmă și începutul uneia noi. Este o situare într-o zonă de tranziție, în care se amestecă toate, în care coexistă toate, ca la vărsarea mai multor fluvii în ocean – noua paradigmă. O zonă a interferențelor, a tulburențelor, a influențelor, a contagiunii, permeabilității granițelor și chiar a diluării lor, rezultând un mix de apă dulce, apă sărată, apă caldă și apă rece, apă subterană ieșită, nefiresc, la suprafață, apă vie și apă moartă. Suntem în plin proces de schimbare a paradigmei, un proces de durată. Istoria mentalităților ne învață că e nevoie de patruzeci și cinci de ani pentru a schimba o mentalitate. Abia după schimbarea de mentalitate urmează perioada de metabolizare a lumii noi și mai apoi perioada de rafinare și livrare a acesteia la nivel superior, prin artă. Putem asemăna imaginea cu firul de nisip transformat în perlă de către scoică. Întotdeauna noutatea, schimbarea sunt factori străini, dureroși, provocatori. Pentru ca aceste transformări să se precipite în opera literară este nevoie de o durată lungă de timp, care trece dincolo de întinderea vieții noastre. În această idee, vedem, de exemplu, conceptul de roman compozit, avansat de către scriitorul Adrian Lesenciuc, nu ca pe o nouă paradigmă ci ca pe o etapă de tranziție înspre o nouă paradigmă.

Dacă la început povestea era citită pe pereții peșterilor ori pe tableta de lut, astăzi este citită pe Facebook, pe tableta electronică, pentru că nevoia a rămas aceeași, indiferent de schimbările extraordinare prin care a trecut ființa umană. Trebuie doar să fim atenți la lucrurile la care rezonează aceasta cu adevărat. Dacă trecem dincolo de ego-ul auctorial, dacă ascultăm, privim, spre lume și spre celălalt, putem reuși opere, în adevăratul sens al cuvântului. Ajungând la emoția pură ce însoțește și definește omul, cu sinceritate și cu smerenie, se ajunge la opera care transcede toate cuceririle științifice, care se situează dincolo de evoluția (înspăimântătoare) a tehnologiei, inteligenței artificiale, medicinei și a tuturor problemelor de etică ce decurg din acestea. E momentul să facem distincția între paradigmă și canon. Fie că este vorba de un cântăreț orb, de un sclav, de un comediant, duhul suflă unde vrea. Și atunci se nasc opere literare care transcend granițele timpului, modelor, paradigmelor. Acestea sunt pur și simplu. Fac parte din canon. Valoarea lor este nealterată de nimic din cele schimbătoare și este dată pur și simplu de geniu. Dacă scriitorul obișnuit este parte a deseneului din covor, scriitorul de geniu se află pe un covor zburător, a cărei planare maiestuoasă o controlează. În această lume schimbătoare, adică supusă evoluției, indiferent de arcul de spirală pe care s-ar situa, literatura are două constante: triunghiul și spirala. Triunghiul este reprezentat de trinomul: scriitor, carte, cititor. Spirala este evoluția în care literatura, la fel ca umanitatea, este antrenată. Indiferent de momentul în timp și indiferent de turbulențele și lipsa de orizont, aceste două constante sunt factori de echilibru și de predictibilitate. Ele deschid și un orizont de speranță: povestea este o nevoie a omului, dintotdeauna și pentru totdeauna. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Chiar ajunsă la un punct atât de jos în orizontul de interes, după cum e cazul astăzi, literatura va rămâne, reinventându-se, alături de ființa umană.

Cursiv

3

Nr.9-10(47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

E posibil[ o nou[ paradigm[?

L

Î

n zilele de 8-10 octombrie, la Alba Iulia, s-au desfășurat lucrările Colocviului Prozei Românești, ediția a XIV-a. Manifestarea a fost organizată de Uniunea Scriitorilor din România cu sprijinul Consiliului Județean Alba, al cărui președinte, dl. Ion Dumitrel, a deschis lucrările de la Universitatea 1 Decembrie, gazda ospitalieră a participanților.

A contribuit, cu filmarea și difuzarea lucrărilor, și Bibioteca Județeană Lucian Blaga. Conducerea US a fost reprezentată de vicepreședintele Uniunii, Gabriel Chifu, iar Filiala Alba Hunedoara a Uniunii de Cornel Nistea, președinte, și Mircea Stâncel.

Tema Colocviului, moderat de Cristian Pătrășconiu, a fost„Proza românească: o nouă paradigmă?”. Au prezentat lucrări: Florin Toma, Daniel Cristea-Enache, Andrea H. Hedeș, Horia Gârbea, Gabriel Chifu, Vasile Spiridon, Ovidiu Pecican, Hanna Bota, Adrian Lesenciuc, Răzvan Voncu.

Cele două grupuri de lucrări au fost urmate de discuții vii și constructive. Colocviul Prozei Românești a fost, ca de fiecare dată, o manifestare reușită, marcată de dezbateri de idei valoroase, într-un cadru deosebit de plăcut.

HoriA GârbeA

a recentul Colocviul al Prozei Românești, ediția a XIV-a am avut onoarea să prezint un eseu din care preiau mai jos cîteva idei. Mulțumesc încă o dat celor care au făcut posibilă exprimarea lor.

La începutul anilor ‘80 a apărut un eseu despre romanul românesc ale cărui premise erau aplicabile oricărei scrieri în proză. Titlul lui era sugestiv în ceea ce privește diversitatea speciilor de roman care încăpeau într-o singură ambarcațiune: Arca lui Noe. Autorul eseului stabilea trei categorii în care romanele, dar și, cum observam, orice produs literar în proză, se încadrau cu necesitate. Așa cum orice organism viu intră într-unul dintre cele șase regnuri, orice proză intră în unul dintre „regnurile” Doric, Ionic sau Corintic. Eseul vast dădea multe exemple din fiecare regn, dar nici autorul său, Nicolae Manolescu, nici vreun alt critic nu au găsit un al patrulea.

Prozele incipiente erau dorice și, istoric, le-au urmat cele ionice și apoi cele corintice. Dar foarte repede aceste genuri au început să coexiste. După ce trecem pragul anilor 1920, ionicul și chiar corinticul își fac loc alături de doric și așa a rămas pînă azi. Naratorul omniscient, proclamat cîndva caduc, nu a dispărut.

Nici n-a rămas ca o fosilă vie, ci își împarte viguros teritoriul cu subiectivitatea ionică și metaromanul.

Cărțile corintice despre care nu se știe bine ce sînt și li s-a spus romane, (Ingeniosul bine temperat sau Comisia specială), n-au eliminat narațiunile închegate, balzaciene. Dacă Nicolae Manolescu făcea loc romanelor pe Arca lui Noe, ceea ce s-a întîmplat mai recent, seamănă mai curînd cu Turnul Babel. Dar și așa, cele trei categorii enunțate de critic au rămas unicele unități taxonomice indiscutabile.

A vorbi însă de o schimbare de paradigmă în proză și în special în roman, în chip istoric, cu o datare fie și aproximativă, este o imposibilitate practică. În proza actuală trăiesc laolaltă personaje bizare, care le emulează pe cele ale lui Urmuz, cu neamuri Șoimărești și neo-Moromeți. Nu de noi paradigme se poate vorbi, dar nici măcar de mode noi. Cu toată imensa diversitate de teme, medii sociale și găselnițe stilistice, nu s-au produs inovații substanțiale în zona profundă a prozei.

Unele mode au existat în lume și au create emulație în spațiul autohton. Astfel, romanul sudamerican, numit și realist-magic, sau noul roman francez și scurta epidemie de proză textualistă. Dar acestea s-au aplicat unei părți restrînse din peisaj. La începutul anilor ‘80, a existat cenaclul Junimea, specializat în proză, unde s-a creat o școală și s-a putut iniția un „Desant 83”. Ulterior, asemenea unitate paradigmatică nu a mai fost posibilă.

La întrebarea dacă există o schimbare de paradigmă am putea răspunde afirmativ dacă ar fi existat o paradigmă anterioară, manifestată explicit. Ea însă nu a existat nici măcar ca o „linie de contur”, după formula unui critic cunoscut. Dimpotrivă, citind volumul amintit al lui Daniel Cristea-Enache, constatăm că autori de vîrste foarte apropiată, mă refer la cei care contează, scriu complet diferit. Gabriel Chifu, Radu Aldulescu, Octavian Soviany și Cristian Teodorescu, născuți toți în 1954, nu ilustrează vreo paradigmă sau ideologie literară comună, precum, la fel, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec și Ștefan Mitroi născuți în 1956, iar înaintea lor Gh. Crăciun și Al. Vlad (1950).

Romancieri ca Dan Perșa, Doina Ruști, Daniel Bănulescu, Cătălin Mihuleac, toți născuți în 1960 și debutînd cam deodată în roman, nu manifestă nici o unitate care să marcheze vreo paradigmă. La fel se petrec lucrurile cu romancieri cu aproape un deceniu mai tineri precum Florina Ilis, Ioana Drăgan, Bogdan Suceavă (1969). Exemplele pot continua și mai aproape de prezent.

Explicația pe care o pot avansa este că, mai ales după 1989, au intrat în literatură autori care, chiar fiind strict congeneri, au formații intelectuale diferite, au evoluat în spații geografice și culturale felurite.

Dacă e vorba de vreo schimbare radicală, mulți autori, dintre cei citați au avut a se răfui cu propriile paradigme în care păreau că se instalează și pe care, mai apoi, le-au abandonat.

Nici măcar din punct de vedere al clasificării narațiunilor în dorice, ionice și corintice, acești autori nu au adoptat o singură variantă, trecînd prin două sau toate cele trei formule.

Concluzia este că o nouă paradigmă pe care s-o detectăm cu siguranță și explicit nu se înfățișează literaturii noastre. Putem vorbi însă de două abordări de principiu cu care cititorul și mai ales cronicarul literar se confruntă cu oarecare exasperare. Există autori de proză, puțini la număr, estimez ponderea lor la 5-6 la sută din total, care chiar sînt creatori în acest gen literar, privilegiat în principiu în fața publicului larg. Și există o mulțime numeroasă care confundă sistematic, dacă nu și programatic, proza cu relatarea unor evenimente reale sau ficționale. Narațiunile lor, de orice fel ar fi, nu au o concepție supratematică și mai presus de simpla epică, pentru a nu mai vorbi de vreo marcă stilistică personală.

Din cauza publicării facile, a tiparului digital, a detaliilor care țin de sociologie, masa nefericiților relatatori tinde să-i înghită și să-i dizolve pe cei puțini care fac efectiv proză.

Apari\ii Neuma

4

Nr.9-10(47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

DEEA STATE

OFELIA PRODAN Colect,ia

Miruna D ră g h i c i

POEZIE

Clona lu’ Ofelia Prodan în aeroplan

D

Coperta și ilustrațiile: Miruna Drăghici

Editura NEUMA 2021

Editura NEUMA 2021

Ed i t u ra NEUMA 2021

O

OTTILIA ARDELEANU

Editura NEUMA 2021

RĂZVAN VONCU

ANDREA H. HEDEȘ

P

A fost odată ca niciodată

Lectura clasicilor

Ilustrații și copertă:

Miruna Drăghici

Repovestire §i traducerea versurilor:

Horia Gârbea Ilustra\ii §i copert[:

R

A

A

Men\iuni de istorie literar[

Miruna Dr[ghici Editura NEUMA 2021

Editura NEUMA 2021

Editura NEUMA 2021

Invitat special

5

Nr.9-10(47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Gheorghe Grigurcu

„Patetismul lucrurilor vechi” Spaima purtătorului unei iluzii cînd constată că, prin miracol, aceasta a ajuns la o împlinire.

Scriptor. Timpul nostru tinde a se replia în inform. Încercăm a-l trage înapoi în formă cu ajutorul textului.

Scriptor. Imagini care visează în locul nostru. Uneori doar cuvinte.

„Cu ani în urmă, pe vremea războiului, am simțit că salvarea nu avea să vină nici de la noi principii, nici de la o reformă a rațiunii, așa cum postulase Ortega în ultimele sale cursuri.

Ci de la ceva care să fie rațiune, dar mai amplu; ceva care să alunece și prin interiorități, ca o picătură de ulei care liniștește și suavizează. Ce caut eu este… rațiune poetică” (Maria Zambrano).

X în egală măsură invidios pe bucuria lui Y și pe durerea acestuia.

Patetismul lucrurilor vechi pe care nu le mai poți salva, care se străduiesc a te salva ele pe tine.

„Lanul de lîngă rîu, pomul de lîngă drum, femeia de la fereastră n-au un sfîrșit bun” (proverb catalan).

Spectator. Atît de impresionat de prima parte a reprezentației unei piese de teatru, încît părăsește sala unde are loc aceasta, spre a nu-i mai vedea finalul ce i-ar putea conturba absorbanta impresie atinsă.

„Un sens ultra-delicat al arbitrariului face să îmi repugne istoria. De altfel, orice istorie alege – o epocă, o națiune, un gen de fapte și aceasta este suficient. Istoria nu a fost niciodată elaborată în plenitudinea mijloacelor pe care omul le poate desfășura, nici în plenitudinea, nici în rigoarea, nici în franchețea arbitrarului. Istoricii nu știu că fără a altera ceva în materiale există o infinitate de moduri de a vedea, de a conjuga, de a aranja și de a

număra. A nu ști nimic cu adevărata, caracteristica istoricului” (Valéry).

Senectute. Abia ai putut întrezări muchiile lucrurilor și deja s-a făcut tîrziu.

Toate cele ale vieții devin tot mai dificile.

Dar viața însăși? Bizar, într-un strat mai adînc, viața se degrevează de sine, înclină spre o cinică indiferență, rezultat al acestor dificultăți progresive pe care le conține.

Moartea: momentul decisiv al confruntării cu Destinul tău, întrucît nici unul din cei doi factori n-ar mai putea fi contrafăcut.

„Biblioteca Națională din Israel a publicat pentru prima dată online o colecție de manuscrise, scrisori personale și desene ale scriitorului Franz Kafka, relatează agerpres.ro.

Printre lucrările publicate se află un caiet de studii ebraice care i-a aparținut lui Kafka, precum și trei ciorne ale volumului Pregătiri pentru o nuntă la țară, o lucrare neterminată.

Documentele s-au aflat în proprietatea lui Max Brod, cel mai bun prieten al lui Kafka și legatarul testamentar al scriitorului”(Historia, 2021).

care-i numără Franța, a sfîrșit prin a deveni una dintre cele mai rele idei primite de noi.

«Modernitate» cum, de fapt? «Absolut», de ce? Nu este pusă întrebarea. Nu este discutat imperativul. Și nimeni, în afara cîtorva cărturari, nu pare să găsească bizar că numita religie are cu siguranță meritele, virtuțile sale de netăgăduit, că a fost și rămîne cea mai binevenită dintre armele împotriva prostiei sau a înapoierii în artă – dar că a putut fi, în același timp, o atît de formidabilă mașină în mîinile totalitarilor. (…) Roland Barthes, în ziua cînd, conștient și el de dezastru, slobozește al său faimos și foarte frumos: «Dintr-o dată, a fi modern mi-a devenit indiferent»” (Bernard- Henry Lévy).

O disperare senină cum o reculegere favorabilă rugăciunii.

E prea tîrziu. Nu mai are ce pierde, din care motiv Destinul îi poate lăsa aparențele de cîștigător.

„Nimic nu este mai greu de făcut inteligibil decît ceea ce e de la sine înțeles. Dacă e descoperit sau regăsit, dezvoltă o forță explozivă” (Ernst Jünger).

Senectute. Angoasa sfîrșitului poate inspira nevoia de provizorat. O acută nevoie.

Scriptor. Și însuși renumele i se dovedește păgubos asemenea unui blestem.

În dimineața vieții trec anii, apoi se-ngrămădesc deceniile, pentru ca la crepus- cul anii să devină din nou distincți.

Poezia lui X: un ton înalt, patetic, dar în cadrul unui eu modest, aidoma unui tablou michelangiolesc pe un timbru poștal.

„Eu vorbesc ca om și, vorbind ca om, mă uit la pisicuța mea Japonica… Aș dori din tot sufletul nu să trăiesc ca ea, ci să am demnitatea ei, care aparține felinelor, în genere…

Aș dori din tot sufletul să fiu aristocrat ca Japonica… Vezi, există niște calități umane, care nu sunt numai umane și pe care, în mod ciudat, nu le-am văzut la nici un om atît de împlinite ca la Japonica… Mulți trec pe lîngă ele și nici nu le bănuiesc măcar” (Gellu Naum).

„Religia modernității. Acel «trebuie să fii absolut modern», lansat de Arthur Rimbaud, într-o zi de beție și de geniu, dar care, reluat apoi, fără nuanțe, de toți nătărăii și cretinii pe

Citindu-ți propriile însemnări de acum trei-patru decenii, te percepi surprinzător înstrăinat de cel care ai fost, pe cale de-a deveni un imprevizibil Celălalt. Nu cumva,

A.E.: „Totul se poate preface în vis. Pînă și o mîncare sau o băutură cînd ajung a ne lipsi, nu-i așa, colega?”.

Invitat special

www.revistaneuma.ro Doamne, se va întîmpla așa ceva și în transcendență, unde nu te vei mai recunoaște?

trecutul prin acest nou pe care-l poți descoperi necontenit într-însul.

Scriptor. Sub tristețea textului său se găsește o tristețe mai adîncă, din păcate inomabilă.

Senectutea scriptorului. A trăi, a scrie?

Viața însăși devine un text.

„Cine a spus Ajunge!, a pierit” (Fericitul Augustin).

Senectute. Timpul ne transformă în caricatura a ceea ce am fost, Destinul ne transformă în caricatura a ceea ce nu am putut fi.

Nepregătit pentru acel vis al său ca pentru un examen.

„Este o veche obișnuință a mea ca impresiile pure, fie ele dureroase sau frumoase, dacă au atins cel mai mare grad de puritate, să nu le mai las să se desfășoare în propria-mi ființă, ci să le tulbur și să le izgonesc prin impresii noi, neprevăzute, palide încă. Nu e aici intenția rea de a-mi dăuna mie însumi, ci o slăbiciune care mă face să nu mai suport puritatea vreunei asemenea impresii, care nu s-a instalat singură, ci caută, mai degrabă, plecînd de la invocarea în aparență capricioasă, să-și afle un culcuș în liniștea mea lăuntrică, în loc să se reveleze ea însăși, cum s-ar fi cuvenit, și să-și strîngă alte forțe în sprijinul ei” (Kafka).

Atît de convins de mediocritatea sa iremediabilă, încît tocmai acest factor îi produce o dispoziție pacifică.

„Dumnezeu nu răsplătește rezultatele, ci intenția” (Sfîntul Ioan Gură de Aur).

Conștiința faptului că ai ratat un obiectiv îți poate îngădui să te cunoști mai bine decît conștiința faptului că l-ai atins.

Vise sociabile, care se povestesc unele altora.

„În țările anglo-saxone, sectele îngăduie cetățeanului să dea frîu liber nebuniei sale, nevoii sale de dispută și scandal; de aici diversitatea religioasă și uniformitatea politică. În țările catolice, dimpotrivă, resursele de delir ale individului nu se pot pune în valoare decît în anarhia de partide și facțiuni; aici își satisface el pofta de erezie. Nici o națiune n-a găsit încă secretul unei înțelepciuni egal împărțite între religie și politică” (Cioran).

Dificultate. Vrea să-și facă un examen de conștiință înainte de-a avea o conștiință.

Senectute. Sporește capacitatea de-a intui noul în ceea ce ține de trecut, de-a valida

„Din alte vremuri, un titlu simpatic de carte: Dicționarul artei, curiozității și bibeloului, de Ernest Bosch, lucrare apărută în 1883, la Paris” (Dilema veche, 2021).

A.E.: „Recunoaște: neplăcerile de care ai parte se dovedesc grijulii față de tine. Sunt imprevizibile, variate, de calibru divers spre a te scuti de plictis”.

„Puritatea absolută, absolută, da, o admitem. Dar virtutea (care-i înfrînare, deci presupune dorința păcătoasă) ne indispune. Și totuși G. B. Shaw recunoaște că virtutea, fiind obținută prin luptă, e superioară. Lui Dostoievski i se datorează o viziune ce pare definitiv explicativă: am fost în paradis, în lumea inocenței; am căzut, ne-a murdărit păcatul; prin mîntuire ieșim din mocirlă și ne îndreptăm iar spre inocență; de data asta însă va fi o inocență meritorie căci se va păstra, îngrozită, amintirea răului și va fi afirmarea conștientă a binelui, o trăire, nu o simplă stare. Așa se înțelege de ce omul va fi socotit deasupra îngerilor” (Nicolae Steinhardt).

Slăbiciunile îți apar în conștiință atunci cînd nu te mai poți împotrivi lor. În restul timpului stau în umbră, prudente, dar nu mai puțin active.

Acum, către final, realizezi cu strîngere de inimă faptul că ai cunoscut atît de puțin lumea în care ți-a fost dat a trăi, ca și cum, dacă ar fi fost vorba de o persoană, ai fi putut spune că e doar o cunoștință din vedere.

„Nu toată lumea ciocnește ouăle de Paște așa cum o facem noi. În Bulgaria, de pildă, după Liturghia de Înviere, creștinii sparg cîte un ou roșu de zidurile bisericii, iar acest prim ou spart trebuie să fie și primul mîncat. În nordul Angliei, se organizează o adevărată competiție a ciocnitului de ouă, cîștigător fiind considerat ultimul care și-a păstrat oul intact. La creolii din Louisiana, unde se desfășoară un joc asemănător, cine cîștigă concursul mănîncă, după fiecare rundă, ouăle celor care au pierdut. Un alt joc cu ouă de Paște este concursul de rostogolire a acestora, în josul unei pante, un obicei cu care se distrau copiii din Anglia și Germania, și care făcea trimitere la piatra ce s-a prăvălit de la gura mormîntului unde a fost îngropat Isus.

La francezi, ouăle rostogolite erau crude și marcate, pentru a identifica proprietarul, cel care rezista fiind declarat «oul victoriei»” (Formula As, 2021).

6

Nr.9-10(47-48) 2021

Senectute. A tempera emoțiile acute, a le anima pe cele obosite, acesta ar reprezenta programul standard al vîrstei, dar de cîte ori totul nu este cuprins de un clocot surd, pesemne final, care unifică tot ce-a mai rămas?

Scriptor. Nu mai ai nici o putere reală asupra viitorului, din care motiv pasiunea ta a devenit cea de a-ți înjgheba un trecut. Cu devotament, dacă nu cu stil. Un trecutprezent.

Din zi în zi memoria se topește aidoma straturilor de zăpadă, în primăvară. Rămîne țărîna, în așteptarea noastră.

„Uneori mă gîndesc că intensitatea cu care mă preocupă în permanență cei care dețin puterea îmi va secătui toate forțele. Este precum pedeapsa persană a covatei, despre care relatează Plutarh, deținătorii puterii fiind viermii. Cît a mai rămas încă din mine? Ce am de a face cu aceste creaturi îngrozitoare? De ce trebuie s-o fac – și oare nu voi suferi o înfrîngere, așa cum li s-a întîmplat și atîta altora pînă acum? Pot oare să-i vin de hac puterii? Ori poate îi voi insufla, prin dușmănia mea neiertătoare, forțe noi” (Elias Canetti).

Un poem, un aforism, precum dansul pe poante al unei balerine. Un singur pas verbal greșit și se produce căderea.

Sunt propoziții ipocrite în sine și propoziții ipocrite prin felul prin care se operează cu ele.

„S-a lămurit: găina a fost mai întîi, întrucît oul conține o enzimă pe care n-o putea lua de altundeva. A, și încă ceva: mirosul a preexistat planetelor; practic, nimicul avea un parfum anume” (Dilema veche, 2021).

„Neînsemnătatea, prietene, este esența existenței. E cu noi peste tot și tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea s-o vadă: în grozăvii, în bătăliile sîngeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj ca s-o recunoști, în condiții atît de dramatice, și să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea, trebuie să înveți s-o iubești” (Milan Kundera).

Odată cu memoria scade și curiozitatea, desigur spre a o proteja.

Confuzii. Placiditatea e luată uneori drept blîndețe, iar blîndețea drept bunătate activă.

Remediul amintirii? Ea însăși.

7

Nr.9-10(47-48) 2021

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Liviu Caps, a

o zi măreaţă o zi pentru istorie coconul viitorului s-a ridicat în două picioare se clatină, păşeşte, umblă gânguritul lui are măreţia unui tunet o zi epocală, aşteptată de ani mulţimile au invadat străzile pieţele publice aruncă cu trandafiri în statui bat cu pumnii în scuturi mai la margine începe bătaia cu perne din care sar fulgi tricolori porumbeii îi poartă în cioc mulţimea în inimi şi-n păr leneş se ridică şi escadronul baloanelor imnuri de slavă gâlgâie din trompete lasărele discursurilor luminează cerul feţele şi faţadele clădirilor se încing grătarele se învârte marele proţap naţional pe care rânjeşte viţelul cel mai gras apoteotic se va încheia totul c-o bătaie cu frişcă

datorii literare între o delaţiune săptămânală şi-un scenariu haiducesc autorul Groapei ieşea din groapă şi scria la istoria sa literară neapărat polemică cu siguranţă antologică urca de la periferie mai spre centru se-nsenina

redevenea cetăţean onorabil aplecat la ghişeul poeziei

când trece vreo damă mai abordabilă

un modest contribuabil ce-şi plătea şi el datoriile literare

li s-a urât cu eternitatea nu-şi mai încap în piatră mâine poimâine or să plece pe străzi vor da busna prin case îşi vor cere dreptul la viaţă

zona de indulgenţă aici începe zona de indulgenţă ridicaţi barierele, deschideţi obloanele aruncaţi măştile aici nimic nu va mai tulbura sărbătoarea siestei îmbujorata stare de bine aici totul se va permite rigorile legii au greutatea fulgilor de păpădie nici un cod nu va mai tulbura faptele interdicţiile sunt arse pe rug constrângerile sunt trase pe roată aici totu-i pentru popor pentru setea lui de liberate egalitatea şi fraternitatea se bat pe burtă la fiecare colţ de stradă şi masă îngăduinţei i s-a ridicat blazon toleranţei i s-a bătut monedă aici indulgenţa e politică de stat un stat vegetal, un stat mineral un stat din care se evaporară toţi cetăţenii

la naiba cu lecţiile lor de morală cu tristeţea lor gânditoare jos cu statuile ne-am săturat de tăcerea lor falnică de privirile lor acuzatoare să-şi scoată capul din nori să coboare cu picioarele pe pământ da, pe pământul unde noi, muritorii, avem de toate şi-a putea şi nu se poate şi-nchisori şi libertate şi noroi şi stele cum zis-a poetul-statuie

om liber acum e un om liber nu mai priveşte ceasul nu mai sare în pantofi alene îşi molfăie singurătatea îşi soarbe cafeaua apoi, mai pune o pagină peste istorie familiei

statui

de-un mileniu a trecut de copilărie de-un veac ieşit din tinereţe s-a târât şi din vârsta confuză ce-a lăsat urme

s-au şmecherit şi statuia astea ba ne fac cu ochiul ba ne trag de mânecă una chiar îşi ridică pălăria

cea mai lungă se dovedeşte a fi bătrâneţea ţine morţiş să nu plece trage de timp

Invitat special

8

Nr.9-10(47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

trufaşă, s-a instalat ca acasă controlează toate ungherele face glume deochiate râde cu gura până la urechi apoi, împătureşte durerea şi-o pune, grijulie, la păstrare şi totuşi acum nimic nu-l mai încearcă nu-l mai încurcă acum e un om liber

insecte sociale ca o explozie primordială vine o nouă dimineaţă de sub pământ din crăpăturile pietrelor răsar insectele sociale ceva la animă, le-mprăştie le aleargă-n toate direcţiile încet-încet totul se leagă capătă sens un cod universal le uneşte succesiuni de fapte, noi traiectorii ies la iveală o evidenţă de necontestat insectele sociale se instalează în ţarcul obişnuinţei nimic nu scapă privirii gândului, căutărilor labirintul vieţii în veşnică extindere perpetuu se nasc întrebări arar se găsesc şi răspunsuri structuri în năvalnică expansiune alcătuiri cu contur efemer nimic nu le satură elenul nimic nu le ostoieşte avântul din corpusculii luminii storc miere şi ambră în cuibul vulcanilor culeg proteinele vieţii mistere descifrează-n amprentele stelelor au conversaţii filosofice cu roboţii când redevin umane insectele sociale îşi caută locul precum peştii şi păsările migrează spre ultima înmulţire înainte să le risipească furtuna galactică să le macine mecanica timpului

carne lacrimi şi sânge carne, lacrimi şi sânge laolaltă stau într-un trup mişcător aşa se scrie o viaţă cu toate ale ei primăvara, soarbe lumina caută frageda iarbă, florile se-nchină la muguri are pământ reavăn sub unghii e transparent ca antenele melcilor ademeniţi în lumină vara, se scaldă-n ape sărate culege dogoarea din ceruri pustii ca şerpii-şi leapădă pielea-n nisipuri noaptea, se-ascunde sub pietrele arse toamna, îl ajung din urmă umezeala şi frigul cu aburii amintirilor îşi suflă în pumni se-ncălzeşte la flacăra frunzelor prin păduri neumblate iarna, nu-l mai vede nimeni e străveziu, ca floarea de gheaţă pluteşte, nu atinge nimic se-ascunde într-un nor de zăpadă

un furt azi-noapte un hoţ a intrat la mine în cameră nu l-am simţit a tras sertarele a deschis dulapul a cotrobăit prin bibliotecă n-a furat nimic ba chiar a dat de la el pe birou mi-a lăsat un creion şi o foaie pe care a desenat un mare semn de-ntrebare

ba da mi-a luat ce aveam mai de preţ liniştea

un erou de două ori pe an se îndârjeşte, spumegă nimic nu-l mai ţine pe loc din noapte face zi şi din zi câmp de bătaie umblă pe la case străine ca marii cuceritori ia-n stăpânire noi teritorii e neiertător trufaş ca un gladiator ovaţionat de mulţime uită de răni şi dureri se aruncă-n noi înfruntări un erou ce-nsămânţează pentru viitor un motan în călduri

câte o mică atlantidă bună ziua doamnelor şi domnilor vă aşteptam de mii de ani vă aştept în sfârşit aţi ajuns sunteţi puţini dar viguroşi selecţia naturală şi-a făcut datoria o forţă magică va însoţit din infinitul mic în infinitul mare pentru fiecare am pregătit drept recompensă câte o mică atlantidă pentru uz personal unde să vă scufundaţi singurătatea să vă rumegaţi regretele o mică atlantidă breloc la inimile voastre de păsări călătoare

m-am dus să reclam la poliţie dar spuneţi că n-a luat nimic nu pot să-l acuz de hoţie

Din volumul, în pregătire, Zona de indulgenţă

9

Nr.9-10(47-48) 2021

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Ion Cocora Deziceri de sine Un vers îl uzurpă pe cealalt ochii tăi privesc fără indignare înserează peste râu muzical poate îți vei aduce aminte un lan de greieri nou născuți de parcă ar fi o poveste de ieri de parcă nu ar fi una de astăzi amneziile își afundă botoșeii între două intervale de timp din care au dispărut orice preocupări literare despre poet și poem acum se vorbește separat ca despre două deziceri de sine

de o parabolă în care lacrimile își bocesc uitarea de sine de lecțiile de ascuns bunătatea pentru a fi mai puțin vulnerabili față în fața cu lehamitea de moarte și reciclările ei de amăgirea că într-un seif se poate locui și chiar imagina că nu a existat termopile hei, tu, hulită viață, de ce numele tău nu e seif

Destin Eu am pășit în viață verde precum într-o pădure albastră în care tu mă așteptai fără să te întrebi ce culoare vei dobândi

*** Un cod uitat Astăzi încă o iubire dispare spectaculos ieșind să pască pe lanuri de trifoi cu patru foi mai e timp să se trăiască și fără de ea atâta vreme cât cerul e departe de o înstelare postumnă atâta vreme cât până mâine dimineață va fi un cod uitat și nu va mai excita nici cât respirația lumânării acelea demult stinse pe peretele peșterii

O arătare Nu mă văicăresc nu-mi reproșez că uneori am trecut prin viață ca vodă prin lobodă am ajuns unde a trebuit să ajung acum viața e un stârv duplicitara nu mai există în mine nici câtă cerneală absorbită de sugativă de pe caietul școlarului premiant sunt o arătare fără identitate și presimțiri ca viețuitoarele din insectar

Toate Toate ne părăsesc, toate nimeni nu s-a gândit să inventeze un seif pe care să-l deschidem ori de câte ori avem trebuință de vorba unui prieten de trădarea unei iubite de leagănul ce alină întâiul plâns al copilului

Sunt fiul unei epoci care mi-a interzis să-mi fiu propriul cesar m-a obligat să uit să-mi aduc aminte de mine să mă strecor prin crăpăturile memoriei ca printr-un labirint străin din care tocmai eu și vaginul ei protector lipsim la ce sunt bune călăuzele dacă nu știi unde vrei să ajungi dacă peste creștetul tău răsare același soare dacă peste creștetul tău apune același soare e ca și când te-ai întoarce în vocea unui mut să-ți petreci după amiază de duminică pe o terasă nedumerit să constați că ai rămas singurul obstacol din viață cu care nu ți-ai încheiat socotelile

Când Nu mai e de așteptat nimic nici noapte nici zi nu mai e de anticipat nimic nici moarte nici viață când femeia își ia înapoi trupul din tine întoarcându-se în culcușul de sub aripa vulturului când o ploaie caldă de vară înfrunzește crucile în citimitir când nici o văduvă nu vine să ocupe locul trupului plecat neauzitul vede nevăzutul piuie vede nevăzutul piuie neauzitul

Estetica

10

Nr.9-10(47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Giangiorgio Pasqualotto §i Estetica vidului mirceA mutHu

Î

ndelung teoretizată și aplicată în doctrina Zen forma fixă haiku caligrafiază existența în desfășurarea ei epifanică și irepetabilă. În sumie (pictura în tuș) și haiku multiplicitatea cosmică și unitatea ontologică, experiența și conștiința converg în denotația pură tocmai fiindcă refuză, programatic, antropocentrizarea. Eternitatea nu are mai multă substanță decît plescăitul broaștei care sare în apă și invers ca în exemplul clasic al lui Matsuo Basho – clasicul absolut al genului. Spiritul nipon surprinde scurtcircuitarea, arcul voltaic dintre Subiect și Obiect și în același timp suspendîndu-l, de fapt atemporalizîndu-l în semnul lingvistic / iconic așa cum procedase de pildă Hokusai ilustrînd haiku. Forma fixă încercuiește starea lui mu-shin ( = ”fără spirit”), mai exact, eliberarea sinelui nostru de prejudecățile reprezentaționale, logice, lingvistice ș.a.. Iată de ce, prezentificîndu-l pe Mu (= Vidul) tușa fragilă și poemul haiku, ambele plasate precum cearcănul din jurul lunii, semnifică ”poezia bucuriei fără emoția bucuriei, a tristeții fără umbra Tristeții” (Nisida Kitaro).

Studiul lui Giangiorgio Pasqualotto – Estetica del vuoto.

Arte e meditazione nelle culture d’Oriente / Estetica vidului. Artă şi meditaţie în cultura Orientului / (Marsilio Editori, Venezia, 1992, ultima ediţie, a cincea, în 2006) – e o lucrare de referinţă prin tentativa de apropriere, de către meditaţia occidentală, a aşa-

VIDUL ÎN HAIKU Deseori, în albul lăsat gol de o compoziţie sumie sunt trasate caractere care transcriu o poezie. Aceste poezii se prezintă de cele mai multe ori sub forma unui haiku, formă dată de 17 silabe, în câte trei versuri de 5, 7 şi respectiv 5 silabe fiecare1.

Cel mai cunoscut autor de haiku este Matsuo Bashō2 (1644-1694), al cărui faimos haiku a fost deja mult comentat: furu ike ya kawazu tobikomu mizu no oto Batrână baltă Bufnetul unei broaşte sunet de apă3.

Trebuie verificată, în acest caz, prezenţa şi eficacitatea vidului care acţio-

numitei„estetici a vidului”clasicizată în perimetrul cultural nipon de ieri şi de astăzi. Vidul în sens de plin non manifestat şi nu de nimic (sau gol), ca în gramatica europeană, este nucleul central în taoismul clasic, în budismul chan şi în doctrina Zen. El nu este atît un concept cît, în primul rând, o experienţă de viață sau un raport direct cu aceasta fără mediere intelectuală sau culturală.

Am selectat din acest studiu clasicizat două interpretări, Vidul în Haiku şi Vidul în Ikebana, dintre care prima apare în acest număr al revistei. El mai conține, în pagini antologice, vidul în arta ceaiului, în plastica sumie, în arta grădinii uscate (karesansui) şi în teatrul nō. Cele două extrase au fost traduse într-o primă formă și la rugăminea mea de către Gabriela Lungu și publicate fragmentar într-un număr din revista Vatra (2009.) În ce ne privește am definitivat translatarea sub raportul limbajului teoretic beneficiind și de dubla experiență niponă la Tokyo și mai ales la grădinile Imperiale din Kyoto. Cred că este util și pentru autorii autohtoni de haiku. Notele, cu o singură excepţie – marcată M. Mt. – aparţin autorului italian Giangiorgio Pasqualotto, profesor de filosofie şi estetică la Universitatea din Padova care a mai publicat, în materie de orientalistică, Il Tao della filosofia (Milano, Il Saggiatore, 1995) şi Yohaku. Forme di ascesi nell’esperienza estetica orientale (Padova Esedra, 2001).

nează dincolo de spaţiul grafic al caracterelor. În primul rând vidul se evidenţiază ca absenţă a subiectului; poetul nu există aici, nu descrie, şi cu atât mai mult nu comentează o întâmplare: o înregistrează ca şi cum mintea sa ar fi o oglindă curată, o peliculă neatinsă, o suprafaţă goală. Poate faptul că Bashō s-a ocupat de filosofia zen şi a studiat textele taoiste nu a fost străin de capacitatea de a construi şi de a folosi vidul care stă la originea acestor versuri.

Totuşi, prezenţa şi eficacitatea vidului nu se manifestă numai la nivelul subiectului, de fapt întâmplarea însăşi nu are un „subiect” unic, definit, limitat. Ceea ce se întâmplă nu este sunetul apei care - conform unei logici liniare - rezultă, ca efect, din căderea broaştei în apă, cădere care are loc într-un spaţiu specific numit „bătrâna baltă”. În realitate este vorba despre trei întâmplări echivalente şi contemporane: prezenţa bătrânei bălţi, căderea

broaştei, zgomotul apei. Care din cele trei „acţionează”mai puternic? Care dintre ele este subiectul„forte”, centrul acţiunii? Niciunul, niciunul nu are sens fără celălalt. S-ar putea chiar spune că de fapt acţionează raportul dintre ele, dar raportul poate să se constituie şi să funcţioneze numai dacă fiecare termen luat în parte, dacă fiecare întâmplare nu este închisă şi fixă, adică dacă nu este„subiect”.

Vid subiectiv şi vid obiectiv, deci. Pentru a ne putea apropia şi mai mult şi pentru a înţelege prezenţa şi eficacitatea vidului în haiku ne pot ajuta două expresii japoneze fūga no makoto şi zōka no makoto pe care Izutsu le-a tradus «genuiness of aesthetic creativity» şi «genuiness of cosmic creativity»4, dar care, mai puţin emfatic, ar putea fi traduse cu „puritatea gustului” şi„puritatea naturii şi a lucrurilor”. În haiku-ul lui Bashō apare întâlnirea dintre aceste două tipuri de purităţi, aceea

11

Nr.9-10(47-48) 2021

„subiectivă”a poetului şi aceea„obiectivă” a întâmplării. Acest lucru înseamnă că subiectul, pentru a putea capta şi accepta puritatea întâmplării se transformă în vid pentru orice intenţionalitate atât intelectuală cât şi sentimentală, până la a deveni echivalent cu întâmplarea. Atunci nu se mai poate vorbi despre două viduri (cel al poetului şi cel al întâmplării), ci de un unic vid care se prezintă ca poezie şi ca întâmplare. Faptul că această calitate a vidului pune pe acelaşi plan poetul, poezia şi întâmplarea nu înseamnă că anulează diferenţele dintre ele. Dimpotrivă: această calitate generală se manifestă ca o garanţie puternică şi necesară a prezentării calităţilor lor specifice. Cu alte cuvinte, în traducerea propusă pentru fūga no makoto şi zōka no makoto se înţelege că puritatea poetului, care îl ajută să surprindă natura lucrurilor, nu este decât o latură particulară a purităţii generale a naturii lucrurilor. Capacitatea poetului de a surprinde în cele trei versuri saltul broaştei în apă, identic cu bufnitura pe care o provoacă, identic cu bătrâna baltă care o primeşte constituie o determinare, un caz, o latură specială a purităţii „cosmice” a naturii. Aşadar, dacă se poate constata că poetul Bashō devine vid pentru a primi pe deplin întâmplarea obiectivă, trebuie observat şi că, făcând acest lucru - adică devenind vid de intenţii, de amintiri, de aşteptări şi de legături - poetul„goleşte”şi propriile-i versuri, le transformă, deci, în întâmplări naturale, le înscrie în ordinea „purităţii naturii lucrurilor” (zōka no makoto), le identifică, în fond, cu întâmplarea pe care ele o descriu. Pe de altă parte, capacitatea lui Bashō de a deveni vid nu-i aparţine lui ca individ, lui ca persoană specifică, ci derivă din faptul că el, asemeni întâmplării, nu este decât o manieră specială a universalei„purităţi a naturii lucrurilor”. Cu alte cuvinte fūga no makoto nu este altceva decât o manifestare specială a lui zōka no makoto.

Prezenţa şi puterea vidului în haiku rezultă şi dintr-o analiză mai atentă a aspectelor formale şi lingvistice. Trebuie amintite, în special, funcţiile lui shōryaku şi ale lui yohaku. Cu primul termen este indicată calitatea cuvintelor kana, kamo, ya, care în limba japoneză indică pauze şi întreruperi5. Eficienţa lor este perfect perceptibilă de exemplu în aceste două haiku-uri ale lui Bashō: haru nare ya namo naki zama mo usugasumu

Estetica

www.revistaneuma.ro

E primavară... un munte fără nume prin ceaţa slabă ume ga ka ni notto hi no deru zamji kana Flori de prun în aerul parfumat brusc răsare soarele cărare de munte...

Cuvintele ya şi kana, care în italiană pot fi redate prin puncte de suspensie, introduc o pauză, deci un vid nu numai la nivel „metric” şi sonor, dar şi la nivelul dinamicii imaginilor. În primul din aceste două haiku-uri schiţăm o observaţie generală, o privire „panoramică” asupra primăverii, căreia îi urmează o „întrerupere” care introduce două observaţii speciale, două „focalizări” referitoare la munte şi la ceaţă. La fel, în al doilea haiku trimiterile la flori, la aerul parfumat şi la soarele care răsare pe neaşteptate sunt întrerupte - dar mai corect ar fi să spunem „spaţiate” - de aceea la cărare. Totuşi, dacă rămânem la acest nivel formal şi lingvistic s-ar putea crede că funcţia de a „crea vidul” îndeplinită de aceste cuvinte se pierde în aceea de a distinge imaginile. La nivelul semnificaţiei această funcţie permite întrepătrunderea elementelor şi, în acelaşi timp, deschiderea structurii care le leagă. Într-adevăr, în primul dintre cele două haiku-uri, termenul ya serveşte la crearea unui fel de spaţiu gol, de „fundal” nedeterminat în care ceaţa pătrunde atât de adânc în munte încât îl face de nerecunoscut („fără nume”). În acelaşi timp ya dilatează fundalul însuşi (identificat prin primăvară), în aşa fel încât să-l facă ulterior determinabil, sugerând infinite posibilităţi de determinare, lăsându-l deci ca spaţiu deschis, liber şi gol la dispoziţia imaginaţiei cititorului.

La fel, în al doilea haiku există cuvântul kana care serveşte pentru a da imaginea cărării de munte suspendată în aerul parfumat şi în lumina soarelui; pe de altă parte, serveşte şi pentru „a deschide” imaginea cărării sugerând infinitele posibilităţi de direcţie în care ea se poate duce.

Cu alte cuvinte ya şi kana sunt„cuvinte ale vidului”atât pentru că pun în evidenţă caracterul anattā - adică lipsa de consistenţă proprie (în japoneză: muga) - a elementelor indicate de cuvintele care le înconjoară, cât şi pentru că explicitează caracterul yūgen - indefinit dar tocmai de aceea definibil - al structurii în care aceste elemente se întâlnesc.

Această funcţie a„cuvintelor vidului”se leagă direct de fenomenul yohaku (dimensiune goală) produs de haiku în totalitatea lui: într-adevăr, fiecare haiku rezultă dintr-un proces de concentrare a atenţiei asupra unui fapt sau a unui grup destul de limitat de fapte. În acelaşi timp, rezultă dintr-un proces simultan de rarefiere a faptelor excluse de la concentrare. Pentru a opera o „focalizare” asupra anumitor elemente este necesară o„defocalizare”a celor care le înconjoară. În cazul special al celor trei haiku-uri luate în discuţie, acest lucru înseamnă că o dată cu concentrarea pe bufnetul broaştei, pe muntele fără nume şi pe florile de prun are loc o rarefiere simultană a atenţiei în legătură cu tot ceea ce înconjoară aceste fapte şi lucruri: pentru a intensifica „plinătatea” elementelor puse în evidenţă este necesar să se arate vidul care le înconjoară; în acest sens, un haiku poate fi comparat cu un kanji (caracter) sau cu un sumie, unde eficienţa fiecărei trăsături în parte este proporţională cu spaţiul alb care o încon- joară. Totuşi, dacă în caligrafia sau în pictura sumie acest raport plinuri-vid este direct comunicabil prin intermediul folosirii experte a contrastelor între spaţii negre şi spaţiu alb, aici, în poezie, comunicarea rezultă uşor mediată, deoarece este obţinută cu o pluralitate de mijloace care tind să sugereze - mai mult decât să arate - prezenţa vidului: unul dintre aceste mijloace, cel mai evident, este acela al lui shōryaku; altul este acela al reducerii la minim a cantităţii de cuvinte, astfel încât rarefierea să devină evidentă atât la nivel sonor cât şi la nivelul imaginaţiei. Dar mijlocul principal este poate cel al folosirii unei anumite calităţi a cuvintelor, astfel încât să sugereze yohaku ca fundal pentru figurile care apar: este vorba despre calitatea cuvintelor „bătrâna baltă” în cazul primului haiku, aceea a cuvintelor „primăvară”, ,,fără nume“, „ceaţă slabă” în cel de al doilea haiku sau a cuvintelor„aer parfumat”în cazul celui de al treilea haiku. Or, este calitatea cuvintelor „o seară”, „albă” şi „tăcere” activată într-un extraordinar haiku de Ogiwara Seisensui : Yoshu ga hyono no shiro shinmoku de omoae to watashi o seară, pungă de gheațîîă albă tăcerea dintre tine și mine Aici puterea vidului care înconjoară obiectul atenţiei concentrate (punga de gheaţă) este redată în manieră exemplară,

Estetica

www.revistaneuma.ro poetul recurgând la lipsa determinării temporale (o seară), la lipsa determinării cromatice (alb) şi la aceea sonoră (tăcere).

Este deci impropriu să vorbim, apropo de yohaku, de o„centripetal dynamics”6. El rezultă în realitate dintr-o mişcare de concentrare (centripetă) care este acompaniată în mod necesar de una de rarefiere (centrifugă); imaginea vidului nu este numai o condiţie „de pornire” a oricărei determinări, ci este şi dimensiunea în care orice determinare „sfârşeşte” prin a se risipi. Fiecare haiku - asemeni oricărui caracter şi oricărei compoziţii sumie - ia naştere datorită vidului sau, eventual, tocmai din vid, dar şi deschide spre vid. Aşa

cum gestul, în teatrul nō, apare din vid, dar este şi de o asemenea calitate, încât sugerează întotdeauna un non-finit, astfel încât să sugereze deschiderea spre vid, spre desfăşurarea multor determinări posibile.

Nu trebuie totuşi să credem că fiecare haiku se limitează să expliciteze numai vidul propriu, determinat prin referirea specifică doar la imaginile evocate de cuvintele care îl constituie: fiecare haiku evidenţiind vidul care îl face posibil evocă imediat vidul care face posibil fiecare cuvânt şi fiecare sunet şi, în general, fiecare lucru şi fiecare întâmplare. Şi de aceea, mai ales de aceea, nu poate fi delimitată

1 Despre forma poetică haiku vezi: R. H. Blyth, A History of Haiku, Tokyo, 1963-64; J. Giroux, The Haiku Form, Rutland, 1974; R. H. Blyth, Haiku, Senryu, Zen, în“Japan Quarterly”, xi, 1, 1964, pp. 76-81; Izutsu, The Theory of Beauty, cit., cap. 4; Suzuki, Zen and Japanese Culture, cit., cap. 8; Jinichi Konishi, Image and Ambiguity: The Impact of Zen Buddhism on Japanese Literature, Tokyo, 1973, pp. 59 ss.

2 Despre Bashō vezi mai ales: B. H. Chamberlain, Bashō and the Japanese Poetical Epigram, în “The Asiatic Society of Japan”, 1925, pp. 243-362; Chen Shun-Chen, Creators of a New Literature: Saikaku, Bashō and Chikamatsu, în AA. VV., Great Historical Figures of Japan, Tokyo, 1978, pp. 184194; Tsutomu Ogata, Five Methods for Appreciating Bashō’s Haiku, în “Acta Asiatica”, 28, 1975, pp. 42-61; Makoto Ueda, Matsuo Bashō, New York, 1970.

2 Traducerea se diferenţiază de cea a lui Rigacci (Florenţa, 1944) şi a lui Iarocci (Parma, 1987), încercând să reproducă în limba italiană scandarea silabică 5/7/5 proprie originalului japonez. Despre acest haiku vezi mai ales R. Aitken, Bashō’s Haiku and Zen, New York – Tokyo, 1973, pp. 25-29. [nota aut.]

* Iată câteva dintre versiunile româneşti ale acestui haiku, căruia și René Etiemble îi dedicase un studiu de referinţă şi un seminar internaţional.

“Iazul străvechi O broască se-aruncă Clipocitul apei” (Angela Hondru) “Lac străvechi Broasca sare şi plescăitul apei” (I. Olteanu)

“Lac străveziu Broasca sărind şi plescăitul apei” (Ion Codrescu) „Vechea băltoacă – O broască sare plonjând: Zgomotul apei” (F. Vasiliu – B. Steiciuc)

Cf. şi analiza noastră, pe care am schiţat-o la versiunea plasticianuluipoet Ion Codrescu în vol. Calcâiul lui Delacroix, Editura Libra, Bucureşti, 1996, pp. 88-93 (Ideogramă şi haiku) [nota ns., M. Mt.] 4

Cf. Izutsu, The Theory of Beauty in the Classical Aestheticsof Japan, The Hague, 1981, p. 69. Este evident că termenul„creativity” nu este deloc potrivit, întrucât conţine o puternică referire la subiectivitate ca izvor primar al actului creator.

5 În realitate termenul ya indică nu atât o întrerupere, cât un salt (care deseori în traducerile în limbile occidentale este redat cu „!”. Chiar astfel redată, este clară referirea la vid. Folosirea „cuvintelor vidului” este prezentă, înainte de haiku, în poezia chinezească. Despre acest subiect vezi splendida carte a lui Cheng, L’écriture poétique chinoise, Paris, 1982, în special pp. 11-49.

6 Cf. Izutsu, The Theory of Beauty, ed. cit., p. 73.

12

Nr.9-10(47-48) 2021

dinamica haiku-ului numai în direcţie centripetă. Într-adevăr, concentrarea pe care el o produce nu este deloc scop în sine, ci este construită în aşa fel încât să apară funcţională pentru descompunerile acesteia şi deschisă, deci, spre vid. Dar, trebuie precizat încă o dată, acest vid general spre care se deschide orice concentrare provizorie realizată de haiku nu este deloc un vid absolut: vidul la care fac aluzie cuvintele haiku-urilor este vidul-condiţie pentru infinitele posibilităţi ale altor semne, aşa cum vidul la care trimit gesturile teatrului nō constituie o condiţie a posibilităţilor infinite pentru alte gesturi. (va urma)

13

Nr.9-10(47-48) 2021

Eseu

www.revistaneuma.ro

Anatole France: Pe piatra alb[ ŞtefAn borbély

R

omanul Pe piatra albă (Sur la pierre blanche), de Anatole France (traducere de Seb. Leonard [pseudonimul lui Sebastian Salmen, 1908 – 1976] , Ed. I Brănişteanu, Bucureşti, 1905) a fost publicat iniţial în foileton în L’Humanité şi ulterior sub formă de carte în 1905, împrumutându-şi titlul de la un foarte cunoscut dialog filosofic, Philopatris, compus pe vremea creştinismului timpuriu, el fiind atribuit iniţial lui Lucian din Samosata (autorul Istoriei adevărate), însă al cărui autor rămâne, în cele din urmă, destul de incert. Protagoniştii scurtului dialog filosofic sunt Triephon, recent convertit la creştinism de către un „om pleşuv din Tars”, în care îl recunoaştem pe Apostolul Pavel, şi prietenul său Critias, aflat, cu sufletul, în mijlocul unor neliniştitoare convulsii, fiindcă el nu poate decide, din dorinţa de a dobândi iluminare spirituală deplină, cărui zeu dintre cei foarte mulţi pe care îi are la dispoziţie panteonul politeist să i se închine.

Opţiunea devine cu atât mai dificilă, cu cât Critias mărturiseşte că a fost, nu demult, martorul unei scene inexplicabile petrecute în piaţa publică, în care câţiva înţelepţi destul de zdrenţuroşi, făcând parte, după toate probabilităţile, din păturile sociale cele mai umile au propovăduit venirea iminentă a unui „mântuitor”de sorginte orientală, care va eradica sărăcia, va face ca inechitatea socială să dispară şi va instaura domnia justiţiei universale.

Desigur, Triephon îi recomandă prietenului său să-i arunce peste bord pe cei care „visează pe piatra albă” a amăgirilor şi să li se alăture celor care-l venerează pe singurul mântuitor adevărat, care este cel creştin. Ipoteza potrivit căreia înţelepţii decrepiţi, văzuţi în piaţă, ar fi amăgitori, fiindcă sunt„visători pe pietrele albe”, este introdusă în economia textului de către Critias, care ştie că sursa sintagmei se află în Odiseea lui Homer (Cântul XXIV, 11) şi că un alt autor prestigios, care s-a folosit de ea, a fost Vergiliu, în Eneida.

Condamnând spusele înţelepţilor, Critias sugerează că visele pot fi grupate în funcţie de deznodământul lor, întrucât există vise care se împlinesc şi altele care nu sunt altceva decât monedă calpă şi iluzie. În consecinţă, el e de părere că ideea înlăturării injustiţiei sociale de către un mântuitor de sorginte orientală nu poate fi decât iluzorie, un vis consumat pe „piatra albă” a fantasmelor, întrucât o societate e reglată de mecanisme intrinseci de perfecţionare, care acţionează organic, în secvenţe de timp bine conturate, şi nu prin intermediul unui salt calitativ în timp, neaşteptat sau miraculos, prilejuit de desantarea din neant a cine ştie cărui mântuitor.

Protagoniştii romanului, membri de origine franceză ai unui grup de admiratori ai vechilor virtuţi romane (unii cu funcţii diplomatice, consulare, alţii doar călători sau comercianţi), sunt foarte mândri că destinul i-a aruncat într-o epocă de mare efervescenţă socială, politică şi industrială, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, când există toate semnele că lumea occidentală este pregătită să se amelioreze continuu. Savurând privilegiile unui

exil prelungit la Roma, ei obişnuiesc să se întâlnească regulat în zona Forului vechi, unde, găzduiţi de către un arheolog local celebru, dezbat probleme legate de evoluţia în timp a culturii şi civilizaţiei, savurând totodată, cu voluptate, poleiala unor conversaţii rafinate, elevate. Ei împărtăşesc, cu toţii, ideea potrivit căreia rolul dintotdeauna al istoriei a fost acela de a înlocui instinctele barbare iraţionale ale omului cu puterea luminoasă a civilizaţiei şi a raţiunii, fiind totodată convinşi că lumea romană de odinioară a fost cea dintâi care a împlinit acest program universalist, prin intermediul idealului de„Pax Romana”.

Totul pare cristalin şi grandios, cel puţin la nivel conversaţional, retoric, până când un membru mai cârcotaş al grupului, dar interesat de exactitate, îşi ia curajul de a sugera timid că, din câte se pare, romanii au iubit totuşi din cale-afară de mult războiul, extinzându-i frenezia destructivă peste tot dea lungul şi de-a latul antichităţii eurasiatice.

Scepticul e redus pe loc la tăcere, cu pedanterie: nu se poate nega faptul că romanii au fost un popor eminamente militar, însă ei nu au practicat războiul de dragul războiului, ci doar s-au folosit de el ca de o metodă progresistă de a-şi extinde Lebensraum-ul agricol.

Nimic nu e mai nobil decât faptul – i se spune cârcotaşului amuţit – că peste tot pe unde s-a întâmplat să-şi înfigă suliţa, romanii au înlocuit-o imediat şi negreşit cu plugul şi au făcut agricultură temeinică, în beneficiul poporului şi al bunăstării sale. Prin urmare, şi războiul îşi are foloasele sale, dacă e practicat raţional, cu scopul de a consolida civilizaţia.

Discuţia pe care sfiosul cârcotaş o declanşează atinge în mod sensibil toate punctele importante ale problemei, scoţând la iveală credinţa profundă a participanţilor la dezbateri şi ideologia care îi animă. Nu se poate nega, fără-ndoială, că romanii din vechime s-au cam bătut peste tot, dar au făcut-o nu pentru a cuceri, ci în primul rând pentru a civiliza locuri şi popoare rămase în urmă în comparaţie cu excelenţa Romei. La fel s-a întâmplat şi cu artele, atunci când romanii au pus stăpânire pe ezitările obscurantiste, metafizice ale grecilor şi etruscilor şi le-au transformat într-un discurs moral limpid, a cărui finalitate s-a dovedit a fi ameliorarea condiţiilor de viaţă ale societăţii. Cea din urmă provocare cu care s-au confruntat a fost campania de răspândire a creştinismului, de către o cohortă de venetici mult prea atraşi, se pare, de misterele vieţii de apoi şi de către lumea de sus. În consecinţă, romanii i-au forţat să se reîntoarcă cu faţa înspre cele terestre şi să-şi administreze gospodăreşte cultul, în loc de a tot visa, difuz şi naiv, la mântuirea prin atingerea celor eterne, ajutându-i să-şi depoziteze credinţa într-o instituţie cât se poate de pământeană, şi anume biserica.

Aşadar, pentru membrii grupului de discuţii francez reunit la umbra inspiratoare a străvechilor ruinuri din For, esenţa puterii civilizaţionale care sălăşluieşte în sânul istoriei o reprezintă

Eseu

www.revistaneuma.ro capacitatea muncii de zi cu zi de a ameliora cotidianul, respectiv voinţa de a te ilumina şi de a rămâne, totodată, ataşat de cele pământene. În privinţa acestei opţiuni, lucrurile n-au fost dintotdeauna foarte clare. De pildă, există oameni şi popoare care iubesc proximitatea a ceea ce e pământesc, concret, palpabil şi prelucrabil, pe când, pentru alţii, pământescul nu reprezintă altceva decât o valoare de grad secund, ea fiind înlocuită cu ideea, cu gândirea filosofică şi chiar cu credinţa, care, nici ea, nu se dovedeşte a fi altceva decât căutarea unei divinităţi altundeva decât acolo unde ea ar trebui să se găsească, adică pe pământ.

Cultul cerului s-a dovedit a fi dintotdeauna – sunt de părere membrii grupului – cea mai serioasă piedică pusă în calea progresului civilizaţional de tip pragmatic, cauzând de regulă retardare. În consecinţă, el este combătut în mod ferm şi cu asprime, nici o şovăială nefiind îngăduită în această privinţă.

Exemplul clasic de pragmatism corectiv, cel mai agreat de către membrii grupului îl reprezintă Grecia Antică, devenită vulnerabilă prin aplecarea aproape religioasă către filosofie, meteahnă care a mutat interesul oamenilor de pe problemele care pot fi găsite pe pământ pe cele imaginare, care se află în ceruri. Totul ar fi dus la dispariţia fără urmă a civilizaţiei greceşti, dacă n-ar fi venit ocupantul roman ca să o salveze.

Necesitatea ilustrării acestei ecuaţii generează cea dintâi călătorie în timp dintre cele două pe care le avem în romanul lui Anatole France, şi ea ne vine sub forma unui manuscris elaborat şi citit de către Nicola Langelier, foarte respectatul moştenitor al marii familii pariziene de editori şi tipografi. Povestea ne duce în anticul Corint, între timp eliberat de ruine şi reconstruit de către romani, unde proconsul este Junius Annaeus Novatus, numit şi Gallion, fratele lui Seneca, un spirit stoic, crescut în convingerea că actul de a guverna se defineşte cel mai bine prin capacitatea de a sesiza pe loc ceea ce este necesar şi prin cultivarea ca normă comunitară a echilibrului moral.

Gallion şi fratele său Annaeus Mela, care-l însoţeşte, sunt perfect conştienţi de predispoziţia bolnavă pentru lux a Romei şi de iminenta decadenţă a societăţii de pe malurile Tibrului, dar ei sunt hotărâţi să-şi ducă viaţa într-un soi de marginalitate serenă, transformând provincia Corint-ului într-un loc ideal (locus amoenus), capabil să îmbine străvechea pasiune politică a grecilor pentru agora cu aplecarea romanilor către moralitate şi virtute. Ei pot face asta fiindcă nu sunt acasă, adică pentru faptul că nu sunt obligaţi să se împărtăşească zi de zi din miresmele fetide ale corupţiei generalizate care a pus stăpânire pe Roma. Corint-ul se dovedeşte a fi, în cele din urmă, un loc în care până şi uzanţele ostilităţilor rasiale pot fi trecute cu vederea şi tratate demn, în spiritul altruismului social şi al toleranţei. De pildă, Gallion nu-şi poate reprima suspiciunea faţă de evrei şi faţă de cohortele de sirieni care-i invadează zilnic provincia, însă e hotărât să îi trateze pe aceşti alogeni cu aceeaşi lipsă de părtinire cu care îi tratează şi pe ceilalţi.

Efectul liniştitor al voinţei de trăi ca un outsider netulburat este ilustrat, în manuscris, de aprecierea intactă pe care el şi prietenii săi i-o rezervă lui Nero, pe care-l consideră un dar trimis de Istorie unei Rome năclăite de o decadenţă suicidară. Gallion tocmai primeşte corespondenţa oficială care anunţă că împăratul s-a căsătorit cu Claudia Octavia, şi nu mai poate de entuziasm: împăratul e„modest, îndatoritor şi pios”, fiind sigur că le va readuce romanilor respectul de sine şi sentimentul de nobleţe pe care ei le caută de mult. Dacă ţinem cont de terminologia particulară a romanului, Gallion şi anturajul său„visează pe pietrele albe”atunci când se gândesc la Nero ca la un salvator providenţial, însă acest

14

Nr.9-10(47-48) 2021

lucru nu se întâmplă fiindcă ei nu l-ar cunoaşte – fratele lui Gallion, Seneca, este, în ultimă instanţă, tutorele împăratului –, ci fiindcă ei se raportează la el ca la un subiect generic de filosofie politică. De altminteri, viaţa însăşi nu este altceva, pentru Gallion, decât un subiect de filosofie morală: nu tu sânge, nu tu fluctuaţii sufleteşti sau incertitudini, ci doar idei abstracte, comandamente morale şi principii.

Manuscrisul lui Nicola Langelier vorbeşte despre echilibrul pe care îl aduce sufletului capacitatea cuiva de a-şi contempla existenţa şi rădăcinile de la distanţă, localizarea lui Gallion fiind similară cu poziţia membrilor grupului de discuţii francez, care se află, şi ei, într-un spaţiu neutralizant, situat în afara psihogeografiei specifice a locului de naştere şi de formare. Cutumele de la întretăierea secolelor XIX şi XX practicau sistematic această tehnică de luare a distanţei, progeniturile familiilor cu stare fiind trimise să viziteze alte locuri, eventual chiar exotice (marele tur al Levantului – Balcanii, Grecia, Turcia etc. ), cu scopul de a dezvolta un „al doilea eu” şi de a se obişnui să vadă lumea dintr-o perspectivă dedublată, mai apropiată de obiectivitate decât aceea subiectivă şi fatalmente unilaterală, dobândită la naştere.

Cu toatea acestea, manuscrisul lui Langelier nu este despre Spaţiu, ci despre Timp şi despre eterogenitatea sa misterioasă, marea problemă a modului neaşteptat în care Timpul acţionează asupra oamenilor reprezentând, de fapt, motivul pentru Langelier a scris povestea şi al atenţiei religioase cu care ceilalţi o ascultă. Ilustrarea se face prin intermediul unui incident, proconsulul Gallion fiind întrerupt din consideraţiile sale peripatetice şi chemat să judece un litigiu de ordin religios, menţionat deja în Faptele Apostolilor (18: 12-17), care constituie, de fapt, sursa de inspiraţie a povestirii lui Langelier. Ţinta litigiului o reprezintă un venetic pe nume Paul din Tars (identitatea lui spirituală fiindu-i, fireşte, complet necunoscută lui Gallion), împotriva căruia rabinul sinagogii locale, Sostene, a depus o plângere, acuzându-l că propovăduieşte o doctrină diferită de cea canonică, îndemnându-i pe coreligionari „să-şi slujească zeul într-un chip potrivnic legii”. Constatând că denunţul se referă la o dilemă cu un conţinut strict sectar, intra-religios, şi că apariţia propovăduitorului incriminat nu a cauzat o tulburare a liniştii publice, Gallion respinge litigiul, numai că episodul le prilejuieşte auditorilor şansa de a discuta despre modul insinuant, misterios în care acţionează Timpul asupra oamenilor, adică despre variatele sale manifestări în economia de existenţă a unei persoane.

Se ajunge, în mod inevitabil, şi la modul în care viitorul se insinuează pe nevăzute în textura considerată monocromă a timpului prezent. În dezbaterile anterioare, participanţii căzuseră de multe ori de acord – teza ajungând să fie considerată „literă de lege” – că datoria morală a unei persoane este aceea de a diagnostica fără cusur calitatea prezentului pe care-l trăieşte şi de a îmbunătăţi această calitate dacă necesităţile o impun, orice operă de ameliorare a prezentului bazându-se pe o solidă cunoaştere şi înţelegere a trecutului. Ca o consecinţă, cei care trăiesc în viitor sunt iresponsabili, fiindcă „viitorul nu poate fi descifrat”. Asta nu exclude, fireşte, faptul că viitorul te poate lua pe nepregătite sau că el poate da peste cap paradigma considerată imuabilă a prezentului – aşa se face că Gallion şi însoţitorii lui nu pot fi făcuţi responsabili pentru metamorfoza„modestului, piosului” lor Nero într-un dictator sângeros –, însă participanţii la symposia de sub ruinele forului roman stabilesc de principiu că datoria unui cetăţean responsabil este să se intereseze de calitatea prezentului şi să încerce, la o adică, să-l facă mai bun.

15

Nr.9-10(47-48) 2021

Eseu

www.revistaneuma.ro

Prin urmare, dacă i te dedici viitorului, ajungi pe o cale moralmente perdantă.

Cu toate acestea, membrilor grupului de discuţii nu le vine să treacă uşor peste ceea ce i s-a întâmplat lui Gallion, dacă judecăm episodul din perspectiva timpurilor care s-au scurs între timp, când religia devenită majoritară a ajuns să creadă în chiar ideile pe care „evreul acesta foarte urât, cu picioarele strâmbe şi urduros, anume Pavel sau Savel” le propovăduise la modul eretic în sinagoga din Corint. Paticipanţii la discuţii sunt de părere că Gallion a trăit atunci un moment extraordinar, în care viitorul a dat buzna în prezentul său, numai că l-a ignorat. Convingerea participanţilor la discuţii poate fi sintetizată în felul următor: textura Timpului este eterogenă, ea fiind asemănătoare unei cuverturi făcute din suprafeţe diferite cusute laolaltă. În ea sunt petece care aparţin prezentului şi porţiuni care aparţin trecutului, dar sunt în ea şi bucăţi în care s-a instalat deja viitorul. Tot ceea ce trebuie să facă un om este să recunoască mesajul fiecărei asemenea bucăţi şi să acţioneze în consecinţă. Numai că Gallion a fost incapabil să sesizeze momentul privilegiat care l-ar fi putut face să depăşească prezentul pe care îl trăia şi să-l salte într-o ideologie care reprezenta viitorul. Poate fi el incriminat pentru această eroare? Ni se poate întâmpla şi nouă?

Ideea Timpului conceput ca simultaneitate eterogenă, ca „depozit” de nivele temporale (trecut, prezent, viitor) capabile să se manifeste deodată va deveni, la vremea sa, unul dintre pilonii principali de susţinere ai tranziţiei de la modernitatea târzie la postmodernism. Pentru noi, ea este o realitate zilnică, pe care o trăim prin intermediul computerelor, al laptopurilor, tabletelor şi telefoanelor inteligente, cu întreg arsenalul lor de realităţi virtuale, dintre care unele aparţin Inteligenţei Artificiale. Multe dintre aceste componente pe care le folosim depăşesc cu mult normele uzuale ale timpurilor pe care le trăim, şi ele ne saltă dincolo de ceea ce, pe moment, mintea noastră poate să priceapă. Nu trăim în viitor, dar viitorul trăieşte în noi: acesta nu este un paradox, ci o parte a misterelor care ne învăluie existenţa, şi care l-au făcut pe Arthur C. Clarke să declare că „orice tehnologie suficient de avansată are, în ea, o fărâmă de magie”. Deşi om al ştiinţelor exacte, Carl Sagan i-a împărtăşit ideea.

Convingerea că viitorul dispune de o suficientă putere transformatoare pentru a ne remodela prezentul îl determină pe unui dintre sfioşii membri ai grupului de discuţii de la Roma, tânărul Hippolyte Dufresne, să extragă ezitant din buzunarul sacoului său elegant un al doilea manuscris, dedicat şi el unei călătorii în timp, diferenţa fiind că în acest caz se resimte declarat influenţa lui William Morris şi a lui H. G. Wells. Călătoria în viitor descrisă aici reproduce în linii mari scenariul prezentat în romanul lui William Morris News from Nowhere (Ştiri de Neunde), publicat în 1890, cu cincisprezece ani înainte de Piatra albă a lui Anatole France. În romanul lui Morris, naratorul, William Guest, merge la culcare şi se trezeşte în viitor, într-o lume utopică, mirifică, locuită de o societate fericită, care izbutise să eradicheze deznădejdile generate de existenţa proprietăţii private, ajungând să trăiască într-o lume perfect armonioasă, bazată pe iubirea pentru artă, natură şi pentru binefacerile muncii de fiecare zi, de preferinţă manuale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, literatura călătoriilor în viitor a dezvoltat, în principal, două tipare diferite de scenariu.

Primul tip e reprezentat de Erewhon, de Samuel Butler (1872) şi de romanul lui Edward Bellamy, intitulat Looking Backward. 2000 – 1887 (Privind înapoi. 2000 – 1887, apărut în 1888), în care ameliorarea speciei umane este îndatorată maşinilor şi tehnologiei,

textele autonomizate ale lui Samuel Butler, Darwin Among the Machines (Darwin printre maşini, 1863), respectiv The Book of the Machines (Cartea maşinilor – inclusă în Erewhon) devenind celebre.

Al doilea tipar e cel comunitar-falansterian, pe modelul lui Charles Fourier, perspectiva nefiind maşinistă, ci organicistă. O altă diferenţă vizează rolul jucat de stat în aceste poveşti futuriste, fiindcă sunt autori care concep federalismul european ca pe un conglomerat de state naţionale, pe când alţii dau la o parte, pur şi simplu, ideea statului naţional, optând în schimb pentru un melting pot transnaţional, fericit, organicist, centrat pe programul respectării ecologiste a naturii. De pildă, în deja citatul Looking Backward, de Edgar Bellamy, protagonistul adoarme şi se trezeşte cu 113 ani mai târziu, în anul 2000, în mijlocul unui stat de tip socialist, perfect organizat, în care oamenii primesc credite pentru munca depusă, al căror echivalent pecuniar poate fi retras cu ceva ce se aseamănă cu actualele noastre carduri de credit sau de debit.

Povestitorul din naraţiunea lui Hippolyte Dufresne se culcă ca de obicei în patul său primitor din casa de lângă Bois de Boulogne, în seara zilei de 23 septembrie 1903, şi se trezeşte a doua zi în acelaşi loc, numai că nu mai e capabil să recunoască peisajul cu care fusese obişnuit. În locul celui pe care îl ştia, liziera Pădurii Boulogne e presărată de sute de căsuţe vesel colorate, înzestrate cu câte o grădină, pe când cerul e brăzdat de păsări necunoscute şi de„peşti zburători” (în realitate: aeroglisoare) care zigzaghează prin aer. Pornind-o de-a lungul drumului, el întâlneşte un grup de lucrători veseli, îmbrăcaţi frumos („înfăţişarea lor era mai liberă şi mai elegantă decât aceea a lucrătorilor noştri”), şi-n cele din urmă ajunge într-o piaţă publică, unde pancartele celebrează realizările Federaţiei Europene şi îi dezvăluie naratorului că data este 28 iunie 220, care corespunde anului 2270 în numărătoarea noastră obişnuită.

Zărind câţiva oameni într-o încăpere care semăna cu sala de mese a unui „restaurant”, mobilată cu „mese lungi, de marmură, încărcate cu faianţe frumoase, pictate”, în vreme ce „pe vasta faţadă” a clădirii se întindea„o friză sculptată şi pictată, înfăţişând un ospăţ armonios”, el încearcă să intre, dar nu este lăsat să mănânce, fiindcă nu dispunea de tichet, însă un delegat, numit Michel, îl ia în echipa sa de brutari, promiţându-i că, prestând cuantumul de muncă zilnică obligatorie, el va fi răsplătit cu un tichet pentru cantină şi-şi va putea ostoi foamea.

Fabrica de pâine îl lasă pe vizitator cu gura căscată, fiindcă se dovedeşte a fi complet automatizată: în aer plutesc „balene” uriaşe, puse în mişcare de razele-Z, care aduc sacii cu făină şi îi golesc exact acolo unde trebuie, ghidajul executat de către oameni fiind minimal. Vizitatorul este lămurit că brutarii nu sunt, de altfel, brutari profesionişti, ci muncitori veniţi să lucreze aici timp de şase ore pe zi, cât li se cere ca să se achite de obligaţiile lor sociale. Altminteri, fiecare are profesia sa; de pildă, Michel este statistician, o disciplină egalitară care a luat locul istoriei, pe care mulţi au considerat-o ca fiind părtinitoare, fiindcă îi privilegia pe politicieni şi pe oamenii de stat şi îi lăsa în umbră pe cei obişnuiţi: „Istoricii vechi povesteau faptele strălucitoare ale unui număr mic de oameni. Ai noştri înregistrează tot ceea ce se produce şi tot ceea ce se consumă.”

Vizitatorul este invitat de către Michel să ia prânzul la el acasă, în compania unor colegi de serviciu, ocazie cu care i se oferă un foarte agreabil şi rapid zbor cu aeroglisorul, el putând admira de sus un peisaj compus din sute şi sute de case rezidenţiale vesel colorate, înconjurate de grădini, care au fost construite cu scopul de a înlocui vechile oraşe dickensiene urâte, insalubre, pestilen-

Eseu

www.revistaneuma.ro ţiale. Servit fiind cu un prânz extrem de gustos, dar neobişnuit, compus din concentrate de esenţe naturale cu forme perfect polizate (insă nimic artificial, deci nu pastile), asezonat cu o bere uşoară, fără alcool, cea adevărată fiind eradicată împreună cu toate celelalte capcane etilice („Un proletariat alcoolic nu-i în stare să se emancipeze”) vizitatorului i se prezintă, cu solicitudine, istoria şi cutumele noii civilizaţii, ale căror baze au fost puse de către patrusprezece decidenţi în anul 2050 pe stil vechi, atunci când s-a dovedit că anarhia care i-a succedat sfârşitului de secol XX nu va duce la nimic sustenabil.

Au existat, de fapt, două tipuri de guvernământ, unul republican şi colectivist până în 2050, numit Statele Unite ale Europei, care au continuat să fie subminate de anarhie şi de tradiţionala rapacitate a statelor naţionale, şi ulterior Confederaţia Popoarelor Europene, înfiinţată printr-o decizie consensuală luată în anul 2050, atunci când ideea de stat naţional a fost aruncată la gunoi, accentul mutându-se pe omul înţeles ca individ de sine stătător, capabil de altruism şi socializare.

Principiul fundamental al noii vieţi este acela al armoniei sociale: nu mai există tribunale, nici armate sau mecanisme centralizate de coordonare a comerţului, graniţele confederaţiei fiind protejate de către un gard electric deservit de către un singur supraveghetor, care-şi ia locul în faţa unui soi de pian înzestrat cu instrumente de vedere la distanţă şi este în măsură să ucidă instantaneu 50.000 de răuvoitori prin apăsarea unei singure taste, ceea ce-i face pe eventualii intruşi să se gândească de două ori înainte de a încerca să pătrundă. Infracţiuni minore continuă, fireşte, să existe, fiindcă societatea, ori cât de luminată ar fi fost ea, nu a izbutit să eradicheze complet violenţele cauzate de amor sau micile furtişaguri, însă aducerea impricinaţilor în faţa colegilor de muncă şi administrarea unor muştruluieli bazate pe ruşine par să rezolve totul.

La nivel individual, protecţia indivizilor este asigurată de către un scut electric personal şi de către altruismul protector al tuturor celorlalţi. Noua societate a izbutit, gradual, să asaneze suferinţa şi durerea, cu consecinţe directe privind artele. Astfel, drama şi tragedia au căzut în desuetudine sau chiar au dispărut pe alocuri, fiindcă nu mai există „materie” sufletească tulbure care să le aprovizioneze. O metamorfoză similară s-a înregistrat şi în cazul poeziei, fiindcă a dispărut „sufletul frământat” care le oferea versurilor substanţa majoritară; în consecinţă, poezia s-a eliberat complet de suprastructurile narative (cum fusese, de pildă, epopeea) şi a evoluat în direcţia unei dantelării sufleteşti limpide, cristaline, făcute să exprime într-un mod total depsihologizat frumuseţile empirice ale fiecărei zile.

Religia a fost epurată de radicalism şi de exclusivism, deşi ea continuă să existe, însă doar ca ornament social, la fel cum s-a întâmplat şi cu istoria, înlocuită – cum spuneam – cu ştiinţa mai democratică a statisticii, pe considerentul că istoria fusese discriminatorie şi ajunsese să se ocupe de cei puţini în detrimentul celor mulţi. Stâlpul de susţinere al noului sistem îl constituie consimţământul fiecărui om de a presta o muncă în folosul tuturor, timp de şase ore pe zi, aşa cum am văzut, obligaţie de la care nu sunt exceptate nici figurile ecleziastice; de pildă, liderul Bisericii Catolice, Papa Pius XXV, continuă să locuiască la Roma, însă în viaţa lui de fiecare zi el lucrează ca boiangiu.

Puţinele întrebări ale vizitatorului, articulate într-o continuă atmosferă de stupoare şi admiraţie, poartă amprenta stilistică a mentalităţii proprii civilizaţiei din care el provine. De pildă, el întreabă dacă noua societate are sau nu duşmani. Da, i se răspunde, însă nu în exterior, ci în interior, singurii duşmani care

16

Nr.9-10(47-48) 2021

contează fiind anarhiştii, cu pasiunea lor patologică de a dărâma, de a ucide şi de a distruge. Răspunsul ne poartă către seria de angajamente politice a lui Anatole France (laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1921): dreyfusard, el semnează proclamaţia lui Zola; socialist din spiţa lui Jean Jaurès pe vremea când scria la romanul despre Pietrele albe, militează zgomotos şi deranjant în ochii Puterii pentru separarea statului de biserică.

Eretic sarcastic, el e un apărător al federalismului european transnaţional şi e interesat, nu doar metaforic, de „Revolta îngerilor” împotriva unui Dumnezeu devenit anost, plictisitor (într-un spumos roman publicat în 1914), accesele sale de impenitenţă ajungând să trezească, în cele din urmă, suspiciunea vigilentă a Vaticanului, care-i pune întreaga operă la index în data de 31 mai 1922. Anatole France mulţumeşte pios, fiind de părere că i s-a făcut„o onoare”. Însă, n-avem prea mult timp pentru toate aceste consideraţii colaterale acum (Revolta îngerilor se cere, însă, a fi citită, ea fiind o carte exorcizantă pentru cei dominaţi de frisonul disciplinar al religiilor), fiindcă visul futurist se sfarmă odată cu venirea zorilor şi naratorul se trezeşte dis-de-dimineaţă în patul lui obişnuit, confortabil, aflat în căsuţa de lângă Bois de Boulogne, aducându-şi imediat aminte că nu se cuvine să piardă vremea, ci că trebuie să se primenească, fiind invitat la masă de către o cunoştinţă pe care o apreciază şi care-i trimisese din timp o scrisoare în acest sens. Încheindu-şi plastronul, naratorul se gândeşte că perspectiva unei conversaţii elevate, adăugată bucatelor rafinat selectate, se dovedeşte a fi îndestulătoare pentru a-i înfrumuseţa ziua şi pentru a-l face să uite că a petrecut noaptea pe „pietrele albe” ale unui vis amăgitor, în care a jucat rolul unui retardat civilizaţional cooperant, suspectat fiind că provine din „Statele Unite ale Africii”. Deoarece numai cei de acolo umblă hai-hui pe coclaurile viitorului fără tichete de masă.

17

Nr.9-10(47-48) 2021

Interviu

www.revistaneuma.ro

„Modernizarea înv[\[mîntului românesc s-a f[cut prin intermediul limbilor clasice” Prof. dr. liviu frAnGA în dialog cu HoriA GârbeA (partea I)

Stimatedomnuleprofesorliviufranga,începprinavăîntreba despre situația învățămîntului limbilor clasice. este studiul limbilor latină și greacă veche în actualitate? ce întreprindeți pentru a menține atracția pentru acest domeniu? cum sînt studenții clasiciști de azi și ce îi motivează în studiile lor?

Permiteți-mi, vă rog, să încep, la rîndul meu, prin a vă mulțumi pentru ocazia pe care mi-o oferiți de a intra în dialog cu dumneavoastră și, prin intermediul revistei Neuma, cu cititorii uneia dintre revistele cultural-literare de circulație și notorietate națională, cititori cărora schimbul de idei, de confesiuni și - de ce nu?... - de proiecte și intenții (scopul fundamental, în ultimă instanță, al oricărui interviu) le poate menține viu interesul și pasiunea pentru literatură și cultură literară. Interviul, cu sau fără microfonul de odinioară, rămîne, de cînd a apărut pe lume (fără îndoială, odată cu jurnalismul însuși și împreună cu ziariștii care îl practică, de atunci pînă azi, în multiple forme), o alterantivă perenă, permanent viabilă, a comunicării culturale directe, o comunicare realizată, în condițiile actuale, din ce în ce mai mult, pînă aproape de exclusivitate, pe bazele tehnologice ale informaticii.

Tema pe care o propuneți în deschiderea dialogului nostru este, pe cît de vastă, pe atît de veche. Voi încerca să o abordez, într-o manieră cît mai concisă - pentru a nu acapara atenția cititorilor, orientînd-o într-o singură direcție -, dezvoltînd, la dimensiuni rezonabile, aș spune, fiecare dintre cele trei întrebări în care ea se articulează.

Situația învățămîntului limbilor clasice a fost, la noi, una dintre temele de dezbatere educațională dintre cele mai frecvent ridicate. Înființarea primelor universități din România modernă a secolului al XIX-lea (1860, la Iași și, respectiv 1864, la București), ulterior din prima jumătate a secolului trecut (Universitatea Daciei Superioare, la Cluj), precum și, desigur, după cel de-al doilea război mondial, a coincis cu introducerea în sistemul educațional românesc a străvechii tradiții culturale, europene și mondiale, a umanismului clasic. Modernizarea învățămîntului românesc s-a făcut prin intermediul limbilor clasice, în primul rînd prin latină și greacă veche (sau elină, cu o denumire mai veche, cîndva tradițională în învățămîntul românesc). Prin latină și greacă veche am intrat în rîndul țărilor europene civilizate, dezvoltate cultural. Aceasta a fost, din perspectivă istorică vorbind, prima integrare, autentică și anticipativă, a viitoarei Românii în uniunea culturală și educațională a viitoarei Europe unite. Poate părea un paradox, dar modernizarea culturală a României, ieșirea ei din medievitatea culturală a slavonismului - binefăcător pentru o lungă perioadă, de consolidare a temeiurilor culturii românești - s-a făcut prin intermediul modelului culturii clasice, latino-vechi grecești, un model paneuropean și internațional. Modernizarea culturală s-a realizat, așadar, prin racordul educațional la modelul clasic: acea sincronizare recuperatorie de care vorbea Eugen Lovinescu. El însuși, de-a lungul întregii vieți, profesor de limba latină în învăță-

mîntul preuniversitar, traducător reputat și autor de manuale de limba latină pentru același învățămînt preuniversitar.

Periodic, întrebarea privind actualitatea studierii limbilor clasice ale Antichității - ca poartă deschisă, prin intermediul științei denumite prin sintagma Filologie Clasică, spre studierea întregii culturi, materiale și spirituale, a Antichității - s-a pus, la noi, cu o frecvență demnă, cum se spune, de o cauză mai bună. Diriguitorii politici ai învățămîntului românesc au ridicat-o de multe ori, și nu numai după 1947 sau 1990. Au ridicat-o, pornind de la o prezumție negativă: a inutilității unui astfel de studiu în traseul formativ al elevului sau, în alte cazuri, mai apropiate de zilele noastre, a supraîncărcării programului zilnic (săptămînal, lunar etc.) al elevului, socotit pe ore de prezență în școală și de studiu individual. Eu aș răspunde că învățarea este un proces continuu, care nu se numără cu ochii pe ceas. Și că ea începe înaintea școlii și nu se termină niciodată odată cu absolvirea unui ciclu școlar sau a unei forme oarecare de școală.

Pentru a rezuma. Da, actualitatea studiului limbilor clasice este una de natură perenă. Este, prin urmare, important să oferim copiilor și adolescenților șansa de a cunoaște cultura în rotunjimea ei, în plenitudinea ei. Cei mai mulți dintre elevi vor alege alte drumuri în și pentru viața lor viitoare: diversele științe, aplicate sau nu, tehnologiile de ultimă oră sau pe cele tradiționale, și așa mai departe. Ca diriguitori ai educației naționale, să lăsăm elevilor (sfătuiți, îndrumați de părinții lor) șansa de a se apropia de ori chiar de a îmbrățișa, prin studiu în școală și mai departe, și valorile cultural-educaționale, intelectuale, morale, nu în ultimul rînd spirituale ale Lumii vechi, clasice, greco-latine, prima ”lume”în care s-a realizat o educație complexă, avînd drept scop fundamental formarea integrală a omului.

A umanității lui.

Pledez, de aceea, pentru egalitatea de șanse a clasicismului antic în lumea postmodernă sau, mai simplu spus, contemporană cu orice deceniu pe care îl trăim. Pentru dreptul lui de a figura, ca traseu alternativ, în programul de studii al oricărei tinere generații, de la cele școlare pînă la absolvenții de universitate. Este absurd să scoți o materie din materia școlară, în loc să o oferi. Spun nu să o impui, ci, repet, să o oferi. Înscriind-o în paleta largă de opțiuni. Mai întîi, la nivelul culturii generale, din gimnaziu, apoi în variante, mai largi, de discipline opționale, propuse spre alegere elevilor de liceu. Reînființarea liceelor de cultură generală - în cadrul cărora, secțiile cu profil clasic pot reprezenta această alternativă aflată la dispoziția managementului școlar, în funcție și de existența unei tradiții locale, a liceului sau a colegiului în cauză -, precum în sistemul educațional din România postbelică a celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, licee care să coexiste, în paralel, cu cele numite, după 1990, teoretice, precum și cu cele vocaționale ori tehnologice, îmi apare ca o soluție de reluare și de menținere a unei continuități în tradiția noastră școlară, soluție necesară și viabilă în egală măsură.

Spuneam puțin mai înainte că studierea limbilor clasice, prin intermediul specializării numite Filologie Clasică, este o poartă spre cunoașterea unei Lumi, aproape simbolic numite Vechi, adică a

Interviu

www.revistaneuma.ro oamenilor de odinioară, de acum două-trei mii de ani, care trăiau, totuși, sub cupola finală a unui Imperiu, cel Roman, unul multietnic, multilingv și multicultural, unii alături de ceilalți și unii laolaltă cu alții.

A studia cele două limbi clasice ale Antichității, greaca veche și latina (apoi și altele, contemporane lor și ajunse tot clasice, dar pe spații mai mici, precum ebraica clasică sau armeana clasică), înseamnă a pătrunde în cunoașterea vieții materiale și spirituale a umanității euro-asiatice. Filolog clasic fiind, devii mult mai ușor, și mai firesc (decît invers!), arheolog și istoric al Antichității, sau specialist în istoria dreptului ori în aceea a ideilor și credințelor religioase, spre exemplu; dar și în știința istorică a geografiei, ori chiar a matematicii (prin geometrie), a fizicii și astronomiei. Și așa mai departe. Poarta multor științe se deschide dacă începi, încă din primii ani de școală, să studiezi latina, apoi greaca veche, oricît de prematur ar putea părea acest lucru. Dar cu algebra, geometria, trigonometria și analiza matematică, cu noțiuni esențiale de fizică, biologie și chimie oare nu ne-am întîlnit, cu toții, tot din primii ani de școală? În concluzie. Studierea limbilor clasice - care, cum am spus deja (iertați-mi, vă rog, insistența repetiției), deschide poarta spre atîtea alte domenii și științe - se recomandă prin ea însăși. Per se, ca să folosesc instrumentele lexical-paremiologic-sapiențiale ale unei limbi cu valențe universale, cum este latina. Studierea limbilor clasice nu are nevoie de strategii de marketing, pentru a deveni mai atractivă. Ea (te) atrage prin ea însăși. Sau nu (te) atrage. Iubim muzica, dacă ascultăm muzică. Dacă ni se oferă muzică. Învățămîntul românesc, ca și cel european și internațional-universal, trebuie să ofere.

Nu există ofertă - nu există cerere. Adevăr absolut, dincolo de marginile economiei de piață.

Un ultim detaliu. La București, la Iași, la Cluj - cele trei mari centre universitare unde se studiază, încă, Filologia Clasică în întregimea ei - devin studenți în această specializare, la a doua facultate, ingineri, juriști, economiști, preoți, profesori (din diverse domenii) și chiar medici. Cei mai mulți continuă și își finalizează această a doua specializare dobîndită în cei trei ani. (Sînt, însă, desigur, și mulți care, după un singur an ori un semestru, renunță. Și nu neapărat din motive financiare.) Ei bine, în cazul în care nu apare renunțarea, procesul care are loc este unul invers, complementar în raport cu mersul cronologic al formării individuale. De fapt, se închide cercul: după ce, absolvent al gimnaziului și al liceului, ai optat pentru un anumit traseu profesional în viață, la un moment dat simți nevoia să faci și altceva, să afli și altceva, să te scalzi în luminoasa bucurie a unor complet noi și diferite cunoștințe, în raport cu ceea ce ai învățat în școală, pînă la un anumit punct, pînă la o anumită vîrstă.

Filologia Clasică nu se etalează pe sine, ca la televizor sau ca pe Internet, prin reclame și ”promo”-uri pe canale de shoping. Ea te cheamă discret. O poți urma din curiozitate, din necesitate sau din plăcere. Nu noi, profesorii de limbi clasice, îi chemăm, îi atragem, îi îmbiem pe cei din jur. Ci ei, curioșii, doritorii și, în cele din urmă, iubitorii de clasicism se lasă chemați, atrași, îmbiați de o nouă Lume Veche. Studenții clasiciști de azi au vîrste cuprinse între două și multe-multe și chiar foarte multe decenii. Ceara din urechile noastre se poate topi de la sine sau se poate înfunda mai mult în ureche.

Depinde de ce vrea purtătorul urechilor respective. Totul este să nu înfundăm noi cu ceară urechile celorlalți. Ale celor care vor să învețe. Și vor dori mereu să învețe. mi se pare că în ultima vreme nu au apărut multe traduceri noi din literatura și filosofia greacă și latină? este oare o percepție greșită a mea? Îmi puteți da cîteva contraexemple?

Nu, nu vi se pare deloc. Vă dau întru totul dreptate. Apariția de traduceri izolate, chiar și în același an, cu atît mai mult, separate de ani diferiți, adîncește vădit o situație neonorabilă. Din perspectiva

18

Nr.9-10(47-48) 2021

întrebării dumneavoastră, degeaba, an de an, Muzeul Național al Literaturii Române acordă unul dintre prestigioasele sale premii - cel care poartă numele ilustrului filolog clasic, dar și eminescolog, Petru Creția - produselor cultural-literare ale Filologiei Clasice din România contemporană (o inițiativă, de altfel, demnă de toată lauda, dar nu despre aceasta este vorba): traducerile se numără foarte rar printre cărțile premiate. Și nu din cauza unei presupuse lipse de interes din partea publicului sau din cauza valorii scăzute a edițiilor de traduceri. Din anul 2008, cînd aceeași instituție mi-a acordat deosebita onoare de a deschide șirul„premianților”Muzeului, iar, apoi, din anul următor, cînd am fost cooptat în juriu, în calitate de propunător al viitoarelor cărți premiate, volumele de traduceri - sau retraduceri, desigur - au intrat rar în competiția nominalizărilor și au obținut premii și mai rar, efectiv sporadic, atenția îndreptîndu-se, cu sporită precădere, către operele de exegeză.

Din punctul meu de vedere, pentru a reveni la normalitate în zona traducerii - cu impactul său cultural atît de copleșitor în formarea mereu tinerelor generații (nu numai școlare), dar și a publicului cult, instruit -, sînt necesare două acțiuni concertate, la nivel cultural național.

Prima sarcină revine Academiei Române. Este absolut necesară reluarea unei prestigioase tradiții, inaugurate în secolul al XIX-lea, chiar de la întemeierea și odată cu începuturile funcționării celui mai înalt for științific al țării: tradiția concursurilor premiate de traduceri din autorii greci și latini ai Antichității. Aceste concursuri, ale căror premii erau consistente odinioară, din punct de vedere financiar, dar, mai presus de toate, erau purtătoare de o neegalată onoare - reverberată și păstrată pînă azi, cînd constituie cel mai înalt motiv de mîndrie științifică obținerea unui premiu al Academiei Române -, au reprezentat, încă de pe vremea lui Titu Maiorescu și a succesorilor săi la conducere, un teren de emulație culturală deosebit de benefic: pentru publicul școlar și universitar, însă, mai ales, pentru toți cititorii cu un nivel mediu de formație culturală, iubitori de carte scrisă (alta nici nu exista pe atunci), de la țară sau din orașe, de peste tot. Dar, totodată, a fost o emulație culturală extrem de importantă și pentru traducătorii înșiși, de regulă profesori, cărturari, scriitori: nu era deloc neînsemnată cartea de vizită (”CV-urile”, cu vechea lor denumire de ”Autobiografii”, nu se purtau încă...) a unui traducător, care obținuse, prin eforturile sale de tălmăcitor literar, premiul Academiei Române.

Cel mai important și cel mai cunoscut traducător român al epopeilor homerice - faimoasele Iliada și Odiseea -, și anume universitarul bucureștean George Murnu, a cărui operă de traducere a lăsat cele mai adînci urme în conștiința culturală a României moderne, ocupă un loc de prim plan - deși numai ca traducător, subliniez - în faimoasa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent a lui G. Călinescu: un loc egal cu al oricărui scriitor de mare valoare, autor de opere literare originale. Nu între altele, și pentru că Academia Română i-a acordat cel mai prestigios premiu literar al său.

Editurile din România de azi joacă, în al doilea rînd, un rol la fel de important în revitalizarea traducerilor sistematice, în bună parte a retraducerilor, din literatura clasică a Antichității. Pentru ca Academia Română să aibă ce premia, trebuie ca editurile - mă refer, desigur, la cele mai prestigioase și consolidate financiar, dar nu se exclud, firește, nici cele cu o capacitate de producție culturală mai redusă - să aibă ce oferi. Iar această ofertă, exact ca în învățămînt, nu se poate realiza oricum, adică aleatoriu, la bunul plac sau gust al beneficiarului, ori în funcție (doar) de resursele financiare, deja amintite. Oferta, ca și în domeniul educației, se impune, spre a fi valabilă și viabilă, să fie concepută și realizată - reiau ideea și o subliniez din nou - sistematic, nu în salturi, ci constant, nicidecum haotic. Soluția editorială cea mai solidă și cea mai practică o reprezintă colecțiile: de autori clasici, de genuri sau specii literare, pe spații culturale (cel vechi grecesc, recte cel latin), pe epoci (de la origini pînă la formele culturale tîrzii), pe

19

Nr.9-10(47-48) 2021

Interviu

www.revistaneuma.ro

domenii (beletristică, științe, tehnică, filosofie, religie, credințe și practici religioase, mitologie, educație etc.). Sau pe alte criterii, de bună seamă.

A lăsa activitatea traducțională - cum se întîmplă, din păcate, în ultimele decenii, la noi - în seama inițiativei individuale și particulare înseamnă a lăsa formarea culturală a tuturor generațiilor viitoare la voia întîmplării. Planificarea atentă și concertarea eforturilor, integrarea lor într-un sistem cultural coerent, mai mult decît atît, într-o politică bine definită în domeniul culturii, sînt premisele reușitei și în acest domeniu de activitate. Traducerile fac, în mod esențial și ele, cultura. Pe de altă parte (aspect de care, acum, nu este momentul să mă ocup: a existat o dezbatere cu ambitus național, în 2019, dedicată fenomenului retraducerii, organizată de Filiala București - Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor, în parteneriat cu Universitatea din București; a apărut și un volum, în premieră cu această tematică), nu trebuie să uităm niciodată că o traducere, oricît de performantă ar fi și ar rămîne ca atare, de-a lungul multor decenii ale unui secol, în conștiința, în memoria și în zestrea culturală a unei națiuni, (re)cheamă, din cînd în cînd și în mod absolut necesar, o nouă traducere: o re-traducere. Ieșim, în acest caz, din spațiul propriu-zis și autonom al literaturii ca atare, pentru a ancora în cel, mult mai larg, contextual, al întregii culturi naționale. Îmi cer scuze pentru faptul că nu am răspuns decît global celei de-a doua părți a întrebării dumneavoastră. este necesară retraducerea marilor texte ale clasicității? A dramaturgiei Greciei antice și a romei, a poeziei latine, de pildă? cum sună vechile traduceri azi? experiența îmi arată că textele traduse mai demult din limbile moderne resimt nevoia actualizării. este la fel cu cele antice?

Discuția ne-a purtat, iată, exact în direcția către care se îndreaptă această a treia întrebare a dumneavoastră, de asemenenea una multiplă: chestiunea retraducerii. Voi începe de la ultima observație care vă aparține, spre a o întări, și acum, printr-o afirmație puternică.

Da, categoric, este absolută nevoie să reactualizăm traducerile - aș preciza din capul locului - din orice limbă, fie ea modernă, fie ea clasică (deci, nemaivorbită ca atare, de comunități etnice, național sau regional constituite). Fiind texte, cum excelent observați, traduse mai demult, ele pot intra, ca să folosesc un termen la modă, în coliziune cu ceea ce am putea numi starea contemporană a limbii materne în cauză. Fenomenul remarcat este valabil, în consecință și, parcă, într-un mod mult mai accentuat, fapt de altfel cu totul firesc -, și în cazul textelor antice clasice, greco-latine. În cultura română, ele au intrat în etape și momente diferite ale evoluției atît a limbii române, cît și a culturii noastre înseși. De la sfîrșitul unei medievități întîrziate, pînă în prezent. Pentru că și la noi, ca și în alte culturi europene, ori chiar dincolo de acest spațiu istoric, Antichitatea clasică nu a putut pătrunde, prin intermediul edițiilor de texte originale, respectiv al traducerilor, in corpore, vreau să spun global, în integralitatea ei. Mai există, și astăzi, autori care nu au fost traduși deloc sau doar parțial, deși ar merita din plin să fim în posesia unei receptări traducționale complete, de tipul opera omnia. Nu mai departe, un autor ca Cicero, bunăoară - emblemă a umanismului clasic latin -, își așteaptă, în secolul al XXI-lea, ediția completă a operei sale traduse în română. În plus, de la o epocă la alta, de la un deceniu la altul, ritmul traducerilor nu a fost unul constant întreținut, nu a existat o continuitate statornică, o succesiune ritmică în transpunerile culturii literare a Antichității clasice în perimetrul românesc.

Iată de ce traducerea, în limba noastră, a celor mai importanți și semnificativi - ca impact cultural universal - dintre autorii clasici sună, azi, diferit. Unele ne apar deja vetuste, de-a dreptul îmbătrînite, altele încă proaspete; unele fluente și libere, ambițio- nînd să rivalizeze cu

originalul, altele, dimpotrivă, parcă încremenite în timpul, mai mult sau mai puțin îndepărtat, în care au fost realizate și în care au și rămas. Pentru a fi utile, în procesul de formare culturală permanentă, în special a mereu noilor tinere generații care se succedă de-a lungul deceniilor, traducerile în general, cele din spațiul și timpul Antichității, în mod cu totul special, se impune a îndeplini, în opinia mea, două condiții fundamentale.

Pe de o parte, să constituie obiectul unei munci sistematice, de echipă, prin coordonarea tuturor forțelor specializate din lumea universitar-academică, într-un efort național de acoperire a spațiului cultural-literar esențial al Antichității clasice. Aici, rolul direct al universităților și implicarea Academiei Române cred că reprezintă condiția primă și absolută, fără de care orice altă activitate în domeniu va rămîne sortită inițiativei individuale impredictibile și imprevizibile, adică sortită, cum spuneam, întîmplării.

Pe de altă parte, o atare activitate, de dimensiuni efectiv naționale, este necesar să devină obiectivul unui plan special al ministerului de resort, cel al Culturii. Acesta din urmă, indiferent de culoarea politică a guvernării, se impune să aloce, anual, toate sursele de finanțare, deci toate fondurile, necesare și permanente, pentru a susține, de-a lungul deceniilor viitoare, o politică de consolidare culturală a națiunii, prin intermediul cărții de cultură literară. Prin intermediul traducerilor, ca produse ale dialogului intelectual, cartea de cultură literară poate și trebuie să devină pilonul educației naționale. Cel puțin unul dintre ei.

Reiau, conclusiv, ideea deja formulată, într-o formă sau alta, mai sus.

Ați amintit de teatrul antic, dar și de poezia latină. Iată două zone de largă activitate (re)traducțională. Teatrul grec, de pildă, nu a mai fost reintrodus în circulație, prin (re)traduceri noi, în spațiul cultural românesc, din anii ‘50-’70 ai secolului deja trecut. Teatrul latin, la rîndul lui, are, cu excepția lui Seneca (știm, însă, ce poziție ocupă excepțiile în raport cu regula...), o soartă asemănătoare. În plus, unele piese de teatru au fost ”adaptate” orizontului ideologic al epocii în care s-a făcut prima traducere și poartă fie marca ”decenței”lexicale - în cazul unui autor ca Aristofan -, fie semnul impregnării politicoideologice a vremii: în ambele cazuri, este vorba, desigur, de o formă sau alta a cenzurii și cenzurării în materie de traducere. Nu întîmplător, pornind de la astfel de constatări, am inițiat, în ceea ce mă privește, o colecție intitulată „Teatru antic”, la Editura Eikon. Am început cu teatrul grec, în ordine cronologică firească. A apărut, pînă acum, un singur volum (2019), o ediție bilingvă (a comediei Acharnienii), așa cum am proiectat să fie întreaga colecție, în coeditare cu colegul meu, conf. dr. Theodor Georgescu, de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Sîntem, totuși, doar doi temerari. O integrală Aristofan, într-o ediție cu text bilingv, note, comentarii, tabele cronologice și studiu introductiv, înseamnă muncă de echipă - și încă una amplă -, nu una solitară, a cîtorva specialiști. Dacă vrem ca proiectul să fie dus la bun sfîrșit într-un interval de timp rezonabil, nu de-a lungul întregii noastre vieți.

De poezia latină nici nu aș mai aminti, cîtă muncă de traducere, retraducere și editare ar presupune numai o singură perioadă sau epocă din existența ei istorică. Opera omnia pentru fiecare poet, indiferent de poziția ocupată pe scara valorii literare. Ne lipsește, de exemplu, o integrală Lucilius - primul poet satiric latin, în sensul consacrat al genului literar respectiv -, nu mai vorbesc de întreaga cohortă (sit uenia uerbo...) a autorilor de poezie latină aparținînd epocii arhaice și preclasice. Cît despre poezia (latină) creștină, terenul este, încă, abia-abia desțelenit...

Marile texte ale Antichității clasice își așteaptă vizitatorii și azi: traducătorii și retraducătorii unui nou secol. Ai unui nou mileniu.

Poezie www.revistaneuma.ro

20

Nr.9-10(47-48) 2021

Vilia Banţa Față-n față Față-n față cu zborul nesigur al orelor târzii, pe spatele diform al îngerilor cocoșați sub întrebări, bântuind prin cotloanele vieții cu moartea rânjindu-i pe-aproape, față-n față cu demonul căzut în dizgrație, ascultându-i minciunile-nvelite în miere,-n sclipiciuri, în curcubeie false, îndrăznesc să adun în palme viața de pe străzi, s-o scutur de praf, s-o-mbrac în haine noi și-apoi s-o iau cu mine pe-acoperișul orașului somnambul, la o cafea mai amară decât nespusele mucegăind în zidurile vechi, ori așteptând agățate de grinzile sufletului.

Poemul acesta de ieri și de azi, de azi și de mâine, față-n față cu mine, cu șoapta inimii aprinse în clocotul nopții, cu infinitul nevăzut și rece, aleargă odată cu mine, visează un vis din visele mele, jertfindu-se, să ne-amintim de noi.

E noapte în micul Paris, spune luna, cât s-o luăm în seamă, cafeaua e neagră, fierbinte, aburii se-mpleticesc în jungle de gânduri...

Unde te-ascunzi, dulce pasăre a tinereții, întreb și printre cețuri dansează în alb umbra unei aripi.

Mâine Sunt cea de mâine, îmblânzitoarea de lei cu degete lungi, de mătase. Și el mă visează în somnu-i fără somn, cu liniștea arsă în focuri obosite, cu trup de sare-amară, cu amintiri sfâșiate-n nisipul vechii clepsidre.

Sunt umbra de mâine, conturată în piatră, un fluture alb îi caută lumina, piatra se face aripă – aripa altui fluture alb

ivit din întuneric. Și el mă visează în strigătul nopții cu fruntea în palme, cu gura amară mirosind a pelin și-a sălbatice ierburi.

Amândoi ne locuim trupurile clandestin, aprindem lumânări pentru păsări ucise, pentru vina de-a le fi privit cu nepăsare zborul frânt în furtuna de mâine.

Ne este frig de mâine, de urletul muntelui înfipt în inima câmpiei.

El mă visează femeia-lumină, femeia-destin, îngerul cară în spate sufletul ei închiriat pentru o clipă de vindecare.

Sâmbătă de noiembrie Sâmbătă într-un oraș umed.

Plouă timid și constant ca o muzică în surdină, miroase a singurătate pe străzi în spatele măștilor, ziua se furișează tăcută printre speranțe, șchiopătând dintr-un gând în alt gând, traversând arena orelor pe sârmă.

Poemul din ierbar Vindecă, Doamne, aripa îngerului meu răbdător, mi-a rămas într-un ierbar poemul fără cuvinte, orbind în așteptare, îngenunchind pe piatra lui Sisif.

Câinele meu e singur de pază, când se plictisește cântă blues, așa spun vecinii și toți îl ascultă, nimeni nu se-ntreabă unde-am plecat și dacă mă-ntorc, ei stau acolo cu frica urcând zgomotos în peretele surd.

Proz[

21

Nr.9-10(47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Povestea Marionetei iuliA enkelAnA * Făcuse bine că plecase. Se săturase de invidia și aroganța celor din jur. Adevărul e că nu îi compătimea; lemnul ei era altfel, mult mai rezistent la umiditate și mai bine lustruit, strălucea altfel în luminile scenei, iar încheieturile ei erau mai flexibile. Dar, își zicea ea, astea nu sunt lucruri pe care le alegi.

Numai sforile, deși zdravene, i se rupeau tot timpul din cauza excesului ei de viață sau, mai simplu spus, a vieții pe care o avea în ea. Şi îi erau mereu înlocuite.

Păpușarul era din ce în ce mai antipatic și ea luă hotărârea să nu lase un mediocru supărat să-i distrugă tinerețea. La urma urmei, păpușarii sunt un concept învechit.

Au devenit inutili în secolul nostru. Problema cu păpușarii e că nu-și dau seama că nimeni n-are nevoie de ei. Sau nu vor să accepte. Nimeni care e cineva, vreau să zic.

Păpușarul considera că nu există bătaie de cap mai mare decât o marionetă care gândește și răsuflă ușurat când aceasta dispăru pe neașteptate într-o dimineață de mai.„Eh! O gură în minus de mișcat. Și asta nici măcar nu mă asculta!” Era adevărat.

Marioneta nu suporta să i se spună ce să spună. De asta își mișca mereu buzele altfel decât voia Păpușarul, făcându-l adesea pe „maestru” (care, și așa, avea un început de Parkinson) să arate ca un nepriceput, deoarece cuvintele lui și mișcările buzelor ei nu se sincronizau. * Păpușarii sunt pentru marionete care nu au nimic de spus. „Marionete”... ah, ce cuvânt urât. Oare poate să nu aibă sens peiorativ?

Marioneta cugetă, trecându-și sforile dintr-o mână în cealaltă, până când ajunse la o soluție. Decise să-și ia numele de scenă Marie și se apucă serios de textul primului ei show.

Se așeză la poalele unui copac și începu să țină notițe. Nu luase cu ea decât o pătură și cât de multe foi de hârtie și creioane ascuțite putuse căra. Și experiența de-o viață, desigur. La un moment dat, se opri și reciti: „În esență, totul e lemn. Eu, hârtia pe care scriu, copacul de care mă sprijin. Toate elementele sunt conectate între ele prin acest element, lemnul.” Așteptă puțin. E absurd?

Se opri. Vreau să fac artă, nu filosofie, își zise. Suficient cu existențialismul marionetist. * Se întinse și se gândi la viitorul ei. Dacă nu merge, ce-ar putea face? Aș putea să țin discursuri motivaționale pentru marionetele care, așa cum eram și eu cândva, își caută calea. Da, ar putea face asta. Se pricepea la vorbit. Pe vremuri, în teatru, chiar și cele mai invidioase marionete zâmbeau singure din colțul gurii la câte o replică trăsnită de-a ei.

Dar astea-s prostii. Cine are sânge în vine o să fugă, așa cum am făcut și eu. Nu-mi plac pămpălăii cărora le ia o mie de ani să se pună în mișcare. * Se gândi la martirii de care nu știe nimeni. La toate marionetele care au încercat să scape și, fiind prinse de păpușarii lor, au fost pedepsite și aruncate în foc. Ar merita un monument, așa se cade. Dar nu din lemn, desigur. * Era o marionetă ciudată. Nu se integra deloc în comunitate. Logic, dacă m-aș fi integrat, n-aș fi plecat. Dansa în proprii pași de dans și deschidea larg fereastra pentru a-și umple plămânii din lemn cu aerul dimineții.

Din când în când spunea, cu o bucurie stranie în voce și cu mintea în altă parte: Am inspirație azi! Și începea să cânte sau să recite versuri pe care le născocea și pe care nu avea unde să le noteze. Avea simțul umorului, dar, de cele mai multe ori, nu era apreciat de nimeni. Erau puține marionetele care știau să râdă. Și atâtea glume de calitate se risipeau în van în aerul stătut al teatrului.

Se îmbăta cu mirosul strugurilor și se adresa lumii (care, cel mai adesea, nici nu-și cobora privirea către ea): Și, dac-ar fi să mor, măcar știu că am trăit!

Uneori patetică, dar mereu plină de viață, Marioneta era o intrusă din pricina fericirii sale, a chefului de viață și a creativității. Era prea visătoare și prea curioasă ca să se mulțumească să fie legată prin niște sfori de niște degete antipatice și păroase de păpușar. Da, îl detesta pe Păpușar. Chiar și după evadare, îi rămăseseră unele im-

pulsuri produse de traume din trecut: visa că îl prinde pe Păpușar, îi leagă cu sfori mâinile și picioarele și îl chinuie, așa cum o chinuia și el pe ea. Dar se trezea repede și revenea la realitatea pe care, în sfârșit, și-o făcea singură și la starea ei obișnuită: ambițioasă, veselă și visătoare. Și cu un simț al observației poate puțin prea dezvoltat. * Continuă să lucreze la textul spectacolului. O marionetă prea vie pentru teatru. „Prea vie”? Dar teatrul e mort? Un manifest contra sforilor și a replicilor, a mișcărilor și poveștilor care nu sunt ale tale. Oricine poate fi marionetă, dacă nu e atent.

Din când în când se supăra, mototolea paginile și le arunca cât putea de departe.

Cum poate cineva atât de autentic ca mine să scrie asemenea prostii artificiale? Se necăjea, dar o consola gândul că, deși în trecut i se interzisese să scrie, avea să învețe foarte repede, să capete experiență și să scrie texte originale, profunde și, în același timp, ușor de citit. Își încerca mâna și cu poezia. Ce rimează cu „lemn”? „Semn”? „Demn”? „Ferm”, poate? Însă eseurile îi mergeau cel mai bine.

Pline de vână, revoltate, răzbunătoare, idealiste și cu o morală clară.

O horă de marionete. Un teatru al oamenilor mânuiți de păpuși. Nu sună prea greu de realizat, și nici prea suprarealist. E foarte vizual și foarte poetic în același timp. De multe ori își explica ei însăși propriile intenții prin fraze scurte de tipul „E o metaforă”, pe care le nota la marginea paginii. Și încă era nevoită să fie propriul critic de specialitate și propriul public avizat. * O să fac un film într-o zi. Se gândea la ținutele pe care le va purta pe platou și la cum va avea o pălărie după care să fie recunoscută pretutindeni. Va striga„Acțiune!” și„Tăiați!”și le va arăta actorilor cum se face. Și voi fuma țigări scumpe în timp ce camera merge. * Cât îi plăceau clișeele! Cu toată setea ei de a cunoaște și uimi lumea... Oscila de la o artă la alta și de la un vis la altul.

Proz[

www.revistaneuma.ro Arta nu e pentru oricine și arta e pentru toți, se gândea ea înainte să adoarmă.

Lumea e un cer înstelat și operele de artă sunt stelele. Vântul de început de vară bătea ușor. Arta înfrumusețează lumea, arta hrănește lumea, arta e complet inutilă. Făcu o pauză. Arta e destinul meu. * Scria. * Scria zi și noapte. * „Era cândva o marionetă, pe care toți o considerau stângace și neîndemânatică.

Mereu schimba pașii ordonați de păpușar și, câteodată, din cauza ei, toți erau nevoiți să schimbe tot șirul poveștii, sau chiar să facă ce urau ei cel mai tare: să improvizeze. Dar ea era singura care avea viață. Când toate celelalte se odihneau încremenite în cutie, ca niște cizme vechi și dezumflate, ea dansa sau explora străzile orașului în care poposise teatrul de păpuși la momentul respectiv. Uneori o îngreunau sforile și lemnele de care era legată, pentru că trebuia să le care peste tot ca pe niște lanțuri, și era chiar s-o dea de gol la un moment dat (și oamenii să observe că lângă ei se află o marionetă vie), dar ea le căra cu demnitate, știind că și ele fac parte din viața ei. «Sforile astea sunt crucea mea momentan» își spunea ea, uneori și ca să se îmbărbăteze și să nu spună că «Sforile astea fac din mine o biată sclavă». Era ambițioasă și visa să se mânuiască singură. Voia să se exprime prin propriile mișcări, și nu prin cele ale unui păpușar bătrân și ursuz, care mai suferea și de Parkingson și, cu toate astea, în mod ironic, era vestit în tot ținutul. Voia să spună ce are de zis, ce gândește, nu doar să mimeze că vorbește, și să se audă în schimb vocea subțiată prostește a Păpușarului, care nici măcar nu semăna cu a ei, și cu textele nu prea strălucite ale altora. Ea își dădea seama de cât de slabă e calitatea producțiilor în care era obligată să apară și suferea foarte tare din cauza aceasta și uneori spărgea obiecte de recuzită. Celelalte marionete râdeau de ea, cu vocea Păpușarului. Atunci el o numea «jucărie răzvrătită».

Ea într-adevăr s-a răzvrătit și, luându-și firele în dinți, a pornit în pași de dans spre noua ei viață, având deja în gând primul ei spectacol de tânără artistă marionetă independentă, un one-marionette show.” * Într-o zi, descoperi o lamă ascuțită în iarbă, la marginea pădurii. Își rupse sforile,

eliberându-și complet încheieturile și gleznele. Se simțea ciudat, puțin amețită și mult mai ușoară. Își privi sforile cu un amestec de dezgust și nostalgie, dar îl învinse rapid.

Viața nouă abia acum începe. Își zgârie puțin încheietura dreaptă.

Strânse din dinți și îi curse o lacrimă. Nicio problemă. Măcar la propriu să doară desprinderea de trecut. Totuși, păstră sforile și le ascunse într-un loc sigur. Chiar dacă depășit, trecutul rămâne important; nu trebuie să uiți niciodată de unde ai plecat. Și, în fond, nu știi niciodată când o să ai nevoie de o funie. * Lacrimile marionetei. Cele mai multe marionete nu au de ales. Drama unei marionete cu identitatea dată din start. (Majoritatea marionetelor își primesc identitatea la naștere, căci sunt confecționate la cererea regizorului, pentru a face parte din spectacole viitoare – asta în teatrele serioase). Cele mai multe marionete rămân cu identitatea cu care s-au născut, care e și nu e a lor. Dar ea era altcineva. Știa foarte bine că e altcineva.

22

Nr.9-10(47-48) 2021

sunt chiar atât de impresionante. E curajoasă, da, asta nu poate fi contestat. Dar e și privilegiată; nu oricine are personalitate. Se gândi la predestinare și la ce amestec amețitor de destin plus decizii este viața. Și se întrebă: Cât din fericirea noastră și din statutul de excelenți ni se datorează nouă? Că doar nu ești ieșit din comun doar fiindcă vrei tu. * Apoi se gândea la iubire. Și iar la ea însăși. De ce m-ar iubi cineva? * Își aminti de trecut. Cândva, o fostă colegă îi spusese:„Dacă mai gândești mult, or să-și plesnească sforile!” Restul începuseră să râdă, în lipsa lor de creier. „N-au decât să plesnească!”le replicase ea furioasă.

Acum le compătimea. Cine știe ce mișcări penibile și neinspirate făceau chiar în acest moment, fără să știe și fără să poată avea vreo părere.

Da, e adevărat ce se zice: personalitatea e un dar.

* Din când în când, făcea câte o pauză.

Nu putea să fie mereu în mijlocul unor crize și meditații intense despre existență, identitate și creație. Nu putea face artă încontinuu.

Din când în când, se relaxa. Se așeza la soare și privea natura prin lentilele întunecate și puțin zgâriate ale unor ochelari de soare pe care îi găsise la marginea drumului. Și îi plăcea sucul de coacăze. Îl bea printr-un pai, în ritm regulat, ca să n-o irite în gât.

Ce-i drept, nu poți să fii în priză mereu. Cu atât mai puțin când ești din lemn și trăiești pe cont propriu în natură.

* Îi voi șoca. Dar n-o să stau să mă gândesc prea mult cum să îi șochez. Voi fi neașteptat de neașteptată fără să mă gândesc la ce așteptări au ei. Și o să reușesc chiar acolo, în lumea oamenilor.

Dar, de fapt, care e diferența dintre oameni și marionete? Oamenii sunt ca niște marionete mai mari, fără sfori și din carne și oase, în loc de lemn. Să aibă sforile invizibile?

(Asta e o metaforă pe care încă încerc s-o înțeleg.)

* Ar fi vrut să cunoască artiști, artiști adevărați, în carne și oase, din lemn sau piele, cu care să stea de vorbă. Nu avea pe nimeni, era în același timp singură și liberă.

Dar se consola amintindu-și că, precum auzise, toți marii artiști sunt morți. Hei, și eu ce sunt? se întrebă deodată, căzând pe gânduri. Vie nu sunt, teoretic... Și așa începea o nouă meditație filosofică în miez de noapte.

* Uneori i se făcea teamă. Da, și marionetele se tem. (Deși lumea tinde să creadă că ele nu au ce pierde.) Ea, singură, printre atâția oameni. Cât și-ar fi dorit să aibă un prieten, un singur prieten în care să aibă încredere. Și ar fi vrut să poată ține de mână pe cineva. Nu făcuse asta decât forțat, în teatru, când era mai mică și nu se împotrivea atât de mult mișcărilor Păpușarului (pe atunci, revolta ei era încă neconștientizată și aproape exclusiv interioară). Nu luase de mână pe cineva decât pentru că niște mâini și ațe i-o dictaseră. Dar ea nu simțise nimic în acele clipe. Toți copiii

* Se gândea la ea însăși uneori. Nu știa cum se vede. Se gândea că e altfel. Dar poate nu chiar atât de mult. Acțiunile ei nu

* Și mie îmi bate inima.

Proz[

23

Nr.9-10(47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

rămăsereră înlemniți și atunci „ea” făcu o plecăciune. În realitate, nu știa cum se simte să ții de mână pe cineva. * Mergea mereu singură pe drumul vechi de țară, mereu chiar pe mijlocul drumului. Trebuia să fie foarte atentă. Fiind atât de mică de înălțime, risca să nu fie văzută de șoferi și să fie strivită sub roțile automobilelor lor. Adesea fredona câte ceva, de obicei melodii din spectacole în care jucase. Cântece din copilăria ei, cum le spunea. Apoi se plictisea de ele și voia să audă ceva mai complex și mai matur. Dar, în pustietatea aceea, nu avea de unde. Așa că începu să imite sunetul vântului și al crengilor copacilor, apoi al pârâului și chiar al câtorva animale. Dar se plictisi repede.

Socoti că are nevoie de o schimbare în schimbarea ei. * Într-o zi, plimbându-se fără țintă, văzu indicatorul către cel mai apropiat oraș. Ar fi putut face autostopul, dar cine ar fi oprit să ia o marionetă? Își aminti de orașele pe care le vizitase în timpul turneelor, când se furișa noaptea, fără știrea nimănui, și se întorcea dimineața, înainte ca cineva să fi deschis vreun ochi.

Pentru prima dată, simți nostalgie.

Acest sentiment ciudat, care în același timp o înduioșa și îi rănea orgoliul, o făcu să decidă că are nevoie de un spațiu nou. Fetele ca mine trebuie să stea la oraș, se îmbărbătă ea și își șterse a doua lacrimă din viață. * Uneori se chinuia când nu avea inspirație. Totul începe cu o frază care trebuie să-ți vină. Apoi e simplu; urmează pagini întregi scrise pe nerăsuflate. * Nu vreau să devin om. Pinocchio a făcut asta deja. Dar vreau să reușesc printre oameni. Marionetele ar trebui să aibă mai multe șanse în societatea asta. * Se gândi că marionetele sunt mai longevive decât oamenii și se întristă pentru ei. * Cine sunt? Ce sunt?! Om? Marionetă?

Marionetă vie? Om din lemn?

* Într-o dimineață, se trezi cu straniul sentiment că e orfană. Nu-l cunoscuse (nu avusese ocazia) pe meșterul care o confecționase. Își imagina ce fel de om ar putea fi. Un om în vârstă, cu experiență, dar tânăr în interior. Genul de adult care nu și-a pierdut simțul umorului. Și nici imaginația.

Ea era convinsă că, deși erau despărțiți de ani de zile, ea rămânea capodopera lui. Și el nu avea cum să n-o țină minte.

Marioneta considera că el era un om în vârstă, cu experiență, pentru că ea era impecabil realizată. Lemn de calitate, flexibilitate și articulații impresionante. Deși nu voise să recunoască, bătrânul Păpușar își dăduse repede seama că ei nu-i trebuiau sfori – ba mai mult, că sforile acelea, indispensabile pentru restul marionetelor, pe ea o încurcau, o îngreunau. De asta, din invidie, îi fusese mai ușor să afirme că„este o împiedicată”. Marioneta era pictată cu multă pricepere, în culori vii, mișcările ei erau grațioase, undeva între mișcări de om și mișcări de marionetă, nici prea umane, care să te sperie, dar nici prea rigide, de obiect mânuit. * Se gândi că nu e vie și se întristă. Apoi se gândi că nu e moartă și se înveseli. Ce trebuie să fac ca să mă considere vie? E vreun certificat pe care-l pot obține? Vreun mod prin care mi-aș putea dovedi abilitățile de ființă vie? Ce fel de condiție bizară mai este și asta a mea, condiția de marionetă?

Dar de ce ar trebui să-mi confirme cineva că sunt vie? * Se întrebă dacă are nevoie de vreun act de identitate. Am nevoie de așa ceva, de o hârtiuță cu un nume și un prenume cu care să fie și ei de acord? Nu, nu, e mai bine așa cum sunt acum. Aș putea fi oricine. * Găsi un ciob destul de mare de oglindă și îl sprijini de rădăcinile unui copac.

Cum nu era mai înaltă decât o buturugă, se putea vedea pe ea însăși destul de bine și, dacă se îndepărta suficient, se putea privi din cap până-n picioare.

Se temea de bătrânețe, de faptul că chipul ei ar putea fi șters de ploi și de timp, expresiile i s-ar decolora și i-ar dispărea treptat.

Se temea că nimeni nu-i va lustrui lemnul și nu-i va repicta chipul sau că nu va găsi vopselurile necesare și nu se va des-

curca singură, urmând ca, în final, să ajungă să arate ca o schiță, ca o marionetă neterminată, în tranziție.

Se temea, deși fusese vopsită bine și nicio așchie nu se desprinse de ea până acum (și nici nu dădea vreuna semne că ar urma s-o facă), dar știa că multă lume se temea de bătrânețe și de moarte și poate că asta o influențase.

Dar de moarte nu prea avea timp să se teamă – pentru că avea visuri prea mari. * Un regizor care avea fascinația trecutului montă un spectacol în care folosi numai lumânări și candelabre pentru iluminarea scenei, metodă pe care mulți o considerară romantică, dar nepractică.„Ne topim ca ceara!” spuneau unele voci, dar ea nu era afectată. Necazul veni când un actor secundar călcă pe materialul costumului mult prea lung pe care îl purta, se împiedică și căzu peste un suport de lumânări. Focul se răspândi rapid și lumea intră în panică, îmbulzindu-se și făcând mișcări bruște și agresive pentru a ieși cât mai repede din sala de teatru.

Fugi și ea, împreună cu oamenii. Nu vreau să devin lemn de sobă peste noapte.

Observă că toți erau prea distrași ca să observe că o marionetă alerga alături de ei și își notă asta în carnețel, în aceeași noapte.

Oare, și pielea mea s-ar vindeca treptat, dacă n-aș avea arsuri grave?

A doua zi, Marioneta citi în ziar cuvintele de apărare ale regizorului spectacolului. Ce avusese de spus în apărarea sa?

Doar atât:„Niște incompetenți”. * Își aminti de noaptea când bătrânul Păpușar o pedepsise, închizând-o într-o ladă cu jucării vechi. Un cap de ursuleț de pluș aici, o mână de păpușă Barbie mai încolo. Practic, era ca și când un om ar fi fost închis într-o ladă cu membre și cadavre în descompunere. Corpul unei păpuși de porțelan scârțâia teribil sub corpul ei care se zbătea să găsească o cale de ieșire.

Sunetul o zgâria pe creier și, pentru prima dată, simți că urăște porțelanul (fu prima și singura ei izbucnire rasistă). Ulterior, după multe încercări eșuate, jură că, dacă avea să iasă vreodată de acolo, îl va sugruma pe Păpușar cu propriile ei sfori. Apoi fu la un pas de a lăcrima, dar nu lăsă ca aceasta să fie prima ei lacrimă și, până la urmă, chinuită, se lăsă furată de somn.

A doua zi dimineață, soarele pătrunse atât de frumos printr-o crăpătură a lăzii,

Proz[

www.revistaneuma.ro

încât ea uită de orice tendință criminală avută cu o noapte în urmă. Se bucură de razele de soare, imaginându-și că soarbe dintr-o delicioasă cafea la ibric cu puțin zahăr. Calitate superioară. Începu să viseze cu ochii deschiși, mâna rămânându-i în aer, mimând că ține de toartă o ceașcă de cafea. Dar visarea îi fu brusc întreruptă de o altă mână, bătrână și păroasă și de om – cea a Păpușarului căruia, pare-se, îi trecuse supărarea din ziua precedentă. Știam eu că bătrânul nu e chiar atât de prost! gândi ea încă buimacă din pricina revenirii bruște și nedorite în realitatea de zi cu zi. * Se gândi iar la condiția de marionetă.

Ce umilitor. O astfel de condiție n-ar trebui să existe într-o societate sănătoasă.

Dar noi nu trăim într-o societate sănătoasă. * Nimănui nu-i place o marionetă inteligentă, asta se știe. * Scria. Selecția era dificilă uneori. Rozând ca un castor capătul creionului, se întreba: Să scriu despre când era să mă atace o vacă? Dar despre momentul când țăranul acela sărac a vrut să mă ia și să mă facă cadou nepoțelei lui? De parcă eram proprietatea lui; țăranii cred că totul le aparține.

Ah! Trebuie neapărat să scriu despre noaptea când licuricii m-au înconjurat și mi-au luminat foaia de hârtie cât am scris scenariul ăla. * Scrise o poveste bună de spectacol, captivantă, dar fără final. Oare ce final să-mi dau? Cugetă și iar cugetă, întorcând povestea pe toate părțile. Să recunoaștem, oamenilor le place puțină dramă. Oricât s-ar bate cu pumnii în piept că vor „happy end”, tot o lacrimă sănătoasă și argumentată e mai bună decât un sirop. Plus că eu nu vreau să scriu o dulcegărie. Chiar așa.

Chiar dacă nu merit asta, pot să mă omor. În poveste, desigur. Toată lumea știe că lemnul arde frumos. Își aminti de o bătrână care îi spusese mai demult că, dacă visezi moartea cuiva, îi prelungești viața. Să fi fost valabil și cu moartea în ficțiune? Va trăi mai mult, dacă își omoară alter ego-ul? Eh, își zise ea, marionetele oricum sunt longevive. Important e cum trăiești. Și apoi își notă în carnețel ultimul gând, pentru monologul final.

* Își luase o sticlă de vin pentru a sărbători primele pagini bune scrise. De fapt, găsise o sticlă neîncepută de vin roșu la marginea pârâului (probabil niște oameni o puseseră la răcit și o uitaseră acolo).

Chiar la fix. Uitarea oamenilor vine mereu la momentul potrivit, rosti ea și sparse gâtul sticlei cu o piatră, apoi începu să bea. Puțin amețită, privi luna plină și se întrebă cu seriozitate: Dacă oamenii pot face marionete, marionetele de ce nu pot face oameni? * - Te exprimi foarte plastic pentru o marionetă! Teoretic, n-ar trebui să ai limbaj de lemn? o întrebă izbucnind în hohote de râs un editor falit și beat, care cel mai probabil fumase recent ceva nociv pentru creier, clar diferit de tutun. (Cum altfel ar citi manuscrisul unei marionete?)

Adulții ăștia – trebuie să-i îmbeți ca să te ia în serios.

Marioneta dădu manuscrisul la citit câtorva oameni, toți adulți. Și toți o dezamăgiră prin reacțiile lor. (Din păcate, majoritatea copiilor care ar fi înțeles încă nu știau să citească.) Se simți trasă pe sfoară și asta îi lăsă un gust neplăcut, care inevitabil îi aminti de trecut.

La sfârșitul zilei, se așeză pe o bordură din centrul orașului și oftă, lăsând privirea în pământ. Cine se crede toată lumea? * Avea nevoie acută de un prieten.

Doamne, cât își dorea un prieten! Dar era atât de complicat să ai încredere în cineva.

Studiase cu atenție oamenii și își dăduse seama că, în afara unor excepții greu de abordat, copiii, în special cei mici, ar fi singurii care ar crede cu adevărat că stau de vorbă cu o marionetă vie. Vie, da. Se convinsese că e vie. O marionetă fără sfori, independentă. Deși ei n-ar folosi cuvântul „independentă”, i-ar înțelege sensul poate mai ușor decât adulții responsabili și lipsiți de simțul umorului.

Trebuia să găsească un copil. Cineva de încredere. Oricum, copiii sunt mult mai de încredere decât adulții. Un copil fără părinți, dacă se putea. * Se opri în dreptul orfelinatului și începu să îi studieze. Unul dintre ei stătea într-un colț foarte tăcut și îngândurat. Îl alese pe el. Trebuia doar să-l prindă într-un moment singur.

24

Nr.9-10(47-48) 2021

* Marie și băiețelul se luară de mână și porniră. Se adăpostiseră cât putură în podul teatrului. Noroc că băiețelul era doar un pic mai mare decât ea și o putea urma oriunde. După ce în pod începu să plouă, apa intrând prin crăpăturile din acoperiș, fură nevoiți să-și găsească altă casă.

Copilul era palid și arăta de parcă mereu i-ar fi somn. Marie remarcă de trei ori cu voce tare că nu vorbește prea mult, până își dădu brusc seama că era mut. Se scuză, adăugând apoi: Nouă, marionetelor, ne pică fisa mai greu. Copilul zâmbi, fără să pară deranjat sau stânjenit de ceva. Apoi Marie începu să cugete și căzu într-o visare în care și-l imagină pe puști un viitor mim de succes. Textele ei plus pantomimă... Măști faciale – cine nu le iubește? exclamă în sinea ei plină de entuziasm. * Fură neatenți și poliția îi văzu împreună pe stradă. Copilul era căutat de câteva zile. Doi polițiști alergară în direcția lor.

Dar băiețelul era suficient de isteț și o luă pe Marie în brațe, iar ea înțelese și se prefăcu imediat a fi doar din lemn. Chiar și așa, el fu dus la secție și, după aceea, înapoi la casa de copii.

Luat prin surprindere de strânsoarea mâinii unuia dintre polițiști, copilul o scăpă pe Marie, care, îndurerată, zăcu pe asfalt și ieși din rolul de simplă marionetă numai când se asigură că cei trei se îndepărtaseră suficient. Îl văzu pe copil întorcând capul și privind-o preț de o clipă. * Descurajată, merse mult pe jos până se așeză la marginea unei străzi liniștite, ca să se odihnească. Amintirile din ziua care tocmai trecuse se amestecară cu cele ale întregii ei evadări și aventuri și cu pasaje din manuscrisul ei, care încă nu avea succesul sperat, și cu primele fragmente de vis produse de subconștientul ei. Se gândi că lumea nu e prietenoasă, dar nu deznădăjdui.

Adormi și își visă propria facere. Lemnul din care era făcută stătea așezat pe o masă cu multe unelte, în așteptare parcă.

O voce blândă și prietenoasă spuse: Am inspirație azi!

25

Nr.9-10(47-48) 2021

Poezie

www.revistaneuma.ro

Elina Adam din mijlocul nemişcării ei în mijlocul ferestrei, pasărea și cu mine, nemișcată, nu e conștientă de frumusețea ei, stă așezată pe nemișcare și plutește într-un aer albastru o privesc ca și cum ai privi nașterea cu uimire; îți scriu din mijlocul nemișcării ei mă tem că umbra cuvântului scris o va tulbura, nimic nu poate tulbura tăcerea poate doar umbra cuvântului scris pe pagina albă... am învățat să scriu fără să mă mai rănesc la degete ca-ntr-o îmbrățișare potrivit de strânsă, degetele noastre sunt purtătoare de sentimente emisari ai tăcerii, ele poartă în ele fluidul vieții până departe, la marginile trupului. privesc pasărea și mă întreb: cum știe ea când să se miște, în care parte să privească? în cele patru zări am trimis tăcerea să întrebe de tine și pasărea tot nemișcată a rămas întrebările mele nu au mișcat nimic în pântecele ei de pasăre care stă așezată pe întrebările lumii, numai în pântecele meu tăcerea ta se întrupa crescând mereu până ce am simțit-o mișcându-se și mi-am atins pântecele din nou, de data asta știind că voi deveni purtătoare de întrebări, mereu ascunse, mereu nevorbite... între mine și pasăre doar un fluid albastru, amândouă stăm așezate în nemișcarea aceasta perfectă în care sentimentele curg ori se disipă, totuna e, ne e de-ajuns să ne privim. la momentul știut doar de noi ne vom ridica și vom pleca, în urma noastră un cuib gol.

genunchii se proptesc în ţărână ochii se deschid înlăuntru aerul se mişcă lin dinspre îngeri spre oameni şi cerul viază.

uitarea se lasă din cer un august lin și degetele care răsfiră vântul în părul ei lung, așternut amintirilor mele-nierbate, tăcerea se-nvolbură în firide albe, ascunzișuri ale dragostei noastre trecute ori închipuite, din ochii ei începe să ningă cu fluturi privind la inima care se topea ca un vis între coastele-mi inegale, ori, poate, se înălța în care de foc… spaima necheza din înalturi, uitarea se lasă din cer ca o mantie inertă din care-a fugit toată dragostea, numai ea știe să despartă apele, numai ea, nemurita numai ea se trece din gură în gură, ca un abur viu printre neamuri, până la marginile lumii vestirea ei…

aripa îngerului mă împinge uşor

dinspre îngeri spre oameni

un înger sau demon de-amiază de vară ruminează-ntre pleoape clipa rotundă ca o boabă ca pe o umbră a morții pe când viața încă musteşte înăuntru şi stă să plesnească trei albine își mută greutatea zilei de la una la alta printre ierburi despuiate de orice magie, vântul e marele tălmaci, caisul surâde alb din umbra potecii, un aer împarte dragostea-n două…

cerul şi-aprinde candelele albe flăcăruile lor pâlpâie ferm, noaptea se ridică din căţuile albastre la fel cum rugile lor de pe buze galbene ca de ceară picură mirul smereniei. tăcerea doar tace... o durere ca un vuiet molcom vrea să răscumpere toată vina iertarea se cerne printre inimi de carne harul curge şi el printre trupurile subţiate de-asceză

o pereche de fluturi ca un văl de mireasă se cheamă, e poate ultima lor zi și singura lor nuntă. aripa îngerului mă-mpinge ușor să urc treptele în altarul de vară, jertfa e pregătită: inimă, nu-ți fie frică să mori, fluturii deja s-au transformat în îngeri, pe un taler de piatră te așez frumos, poate că e visul învierii acesta pe care deja îl visezi demonul de amiază se stinge și el, o apă ca sângele începe să picure în abisuri și limpezește, ca o rouă, toate mierlele…

Proz[

www.revistaneuma.ro

26

Nr.9-10(47-48) 2021

Sfi§tofca, for ever!

PAul Sârbu

A

„Dumnezeu ne vede sau nu ne vede!...” – ,,Aicea, când îngheață, mori, aicea!”

tunci când un cătun rămâne cu zece case locuite, în izolarea Deltei, mulți sunt ispitiți să vină aici să ia interviuri, să filmeze, să fotografieze, să picteze, de parcă ar voi să imortalizeze o specie rară pe cale de dispariție, încercând să oprească trecerea în penumbră a cătunului crepuscular, să-i înveșnicească ultimele zvâcniri ale vieții!

Oamenii care trăiesc într-o așezare care dispare în tenebre, precum soarele la scăpătat, gândesc altfel decât cei care viețuiesc într-o localitate înfloritoare! Aceștia din urmă își văd un viitor frumos, luminos și sunt plini de speranțe, de elanuri, de proiecte! Celorlalți, din obârșia, din vatra care se stinge și care se cufundă lin în neființă, chiar și gândurile le amurgesc, ei știu că nu mai au viitor, că li se vede sfârșitul peste zece ani, statistic vorbind, de parcă pentru ei ar fi sfârșitul lumii!...

Mai are sătucul biserică maiestuoasă și frumoasă, dar nu are preot. La marile sărbători, de Paști și de Crăciun mai veneau slujitori ai Domnului din orășelul apropiat, Sulina ori de la Sarichioi, Mahmudia ori Jurilovca, și țineau slujbe. Cei câțiva credincioși se întorceau cu lumânările aprinse, în noaptea de Înviere, fericiți, și sărbătoreau cum se cuvine cu cei rămași în viață, după obicei.

Cârciuma e ruinată, căci devenise ,,nerentabilă”, dar oamenii beau pe unde apucă – se întâlnesc pe la colțuri, pe la câte unul pe acasă ori seara, stând pe bănci, la poartă, la palavre, cu sticla lângă ei, până răsare luna mare cât o cârciumă strălucitoare, pe cerul pur, al Deltei, în care se distinge o eflorescență de stele, nu ca în orașele poluate, unde nici astrele nu se mai arată.

Satul s-a micșorat, cimitirul s-a mărit: s-au mutat mai toți acolo!

Dacă moare unul, este adus un preot din sate vecine, asta dacă nu sunt nămeți, dacă nu e viscol ori vreo inundație. În aceste cazuri, ,,mortul așteaptă” până se dezgheață, ,,până se descongestionează drumul de acces”spre cimitir, cum spun autoritățile care, parcă nici nu există și care, abia atunci intervin cu un buldo-excavator, singurul utilaj de care dispune primăria, ducând coșciugul chiar în cupa acestuia, spre îngropare. Școala nu mai funcționează de decenii: nu s-a mai născut niciun copil, de mulți ani! Într-o vreme, în incinta acestei clădiri erau un magazin alimentar și un dispensar, în câte o sală de clasă fiecare, dar și acestea au fost abandonate: fiind prea puțini oameni, nemaiexistând profit.

Botezuri ori nunți nu nu s-au mai pomenit de multă vreme! În trecut, satul ,,era plin de fete mari”; nunțile țineau câte trei zile. Toamna, după ce se limpezea vinul din butoaie, veselia era în toi până la postul Crăciunului pe rit vechi! Acum, doar înmormântări se mai fac, dar nici acelea prea dese, căci n-au mai rămas prea mulți muritori! Și, într-o localitate unde nu mai vezi nici copii, nici tineri, simți că îmbătrânești mai repede și mori mai devreme! * Un străin a vrut să restaureze toate casele ruinate, să le ,,conserve” la fel ca pe vremuri: cu ochiuri de ferestre mici, cât palma, având cuptoare rusești foarte mari, de pământ, înăuntru, în care se aruncau mal-

dăre întregi de stuf sau buturugi de salcie și care, atunci când se încingeau, dădeau căldură în cocioabe câte trei zile!

Case mici, joase de te loveai cu fruntea de pragul de sus și cu capul de tavan, dacă nu te aplecai, acoperite cu stuf, vopsite ,,cu albastru lipovenesc”, precum azurul cerului, precum ochii lipovenilor bălani, pistruiați ori cu bărbi ca razele amurgului, și cu garduri și grajduri, toate din stuf meșteșugit împletit; cu bărcile de lemn vopsite cu catran, ce pluteau pe gârlă, în fața fiecărui adăpost omenesc. Voise să rămână un sătuc ,,muzeu”.

Dar nu s-a aprobat proiectul.

Acum, fiecare colibă năruită, fiecare izbă ruinată ascunde o viață care a trecut, o familie care a pierit, o poveste de care mulți nu-și mai aduc aminte!

Iar parada caselor dărâmate pare nesfârșită!... ,,Moare omul, moare și casa!”, se spune în cătun. Iată o mică parte din ,,galeria”acestor clădiri surpate...

La una, doar furcile din față mai sunt în picioare: ca un animal rănit care se sprijină pe pământ cu picioarele dinainte, încercând parcă să iasă dintr-o groapă adâncă în care a căzut cu cele dinapoi.

Niciuna n-are uși și ferestre, de parcă ar fi niște cranii așezate pe pământ, fără ochi și fără nas.

Uneori ,,tigvele” sunt sfărâmate, jucate-n picioare de vreme: din unele a mai rămas doar maxilarul, la altele doar osul occipital, iar la altele, oasele frontale sunt zdrobite și doar osul lacrimal mai rezistă timpului!

La altă cocioabă acoperișul de stuf a fost distrus de ploi și furtuni, în schimb, pe pământul din pod a crescut fânul verde, înalt, bun de coasă!

La streașinele altora sunt cuibărite cucuvele, care aruncă în deznădejde cătunul cu cântecele lor sinistre, prevestitoare de rău.

Alte case sunt locuite de șacali ori de vulpi, care au scurmat gropi adânci și galerii și au scos mușuroaie de pământ. Noaptea mai ales, dar și ziua se aude urletul jivinelor pădurii!

Din altă încăpere năruită, prin tocul ușii scot capul un cal, apoi, un mânz și privesc curioși. N-au mai rezistat timpului decât acoperișul din stuf și grinzile fără pereți. Arată mai degrabă ca o ciupercă, e un umbrar bun pentru animale, pe timp de arșiță.

Una nu mai are nici tavan și nici acoperiș, doar zidurile se mai țin, iar la alta au rămas în picioare numai câțiva stâlpi, ca niște santinele credincioase ce încă mai păzesc o cetate complet distrusă! Într-un reportaj, o bătrână povestea: ,,Într-o seară m-a pețit! M-a luat în barcă și dimineața am fost în Sfiștofca. N-am știut că o să stau aici șaizeci de ani! Am făcut trei copii! Am construit casă. N-am știut că satul va pieri! A trecut viața. N-am fost nicăieri! Nici... –nimic! Nimic!

Nimic! Acum e târziu!”

Iar în altul, un călugăr de la schitul ,,Buna Vestire”, din apropiere: ,,La pustie, începi să te rogi! Să înțelegi cine ești! Dacă nu-L ai pe Dumnezeu aproape, atunci ești izolat! Mori!”

Oamenii care au mai rămas: ,,Suntem ultima generație! Satul piere! Păcat de biserică: n-are cine să meagă!” ,,Case dărâmate, părăsite, nimeni nu cumpără!” ,,Șacalii scot urlete înfiorătoare, tânguitoare, jalnice, în toate nopțile! Nu se mai opresc! ”

27

Nr.9-10(47-48) 2021

Proz[ www.revistaneuma.ro

,,Unii sunt mulțumiți aici: aer curat, pădure, apă cât vezi cu ochii, păsări și nuferi! Dar cum să trăiești?!”

Era, nu demult, un cor al satului care încerca să ,,conserve” ultimele cântece tradiționale lipovenești: ,,Zorile”. Mai rămăseseră patru cântărețe. Două au murit. Pe urmă, una s-a mutat la copii, la Tulcea, alta la Sulina!

Ciudată această denumire! Parcă voia să sugereze ,,inversul”realității!... Ar fi fost mai potrivit: ,,Asfințitul”! ,,Era o babă care punea oasele la loc, vindeca de scrânteli și suciri, baba Marfena! Veneau la ea din toate satele! S-a dus și ea, acum doi ani!” ,,În trecut, aici trăiau opt sute de lipoveni! Străbunii mei pescuiau sturioni aici! Acum nu mai poți prinde un pește de Poliția de frontieră!

Iei o amendă, iei două, te saturi!... Alte locuri de muncă nu avem! Noi am fost pescari de sute de ani, dacă n-ai pește, aici mori! Nu-ți poți lua pâine!” ,,Lipovenii erau cu peștele, românii din satul vecin, cu brânza, erau oieri!...” ,,Au fost” și unii și alții: acum satele dispar ca niște corăbii cu pânze umflate de un vânt noptatic, pe apele morții! Abia se mai zăresc spre apus!...

Sipatchin Pașa: „Cei de la primărie nu ne aduc și nouă, să cumpărăm, măcar un sac de pâine pe săptămână! M-am rugat de sucuristu’ ăla!” („Picasso” – acum aflu că n-ar fi venit exclusiv ca să picteze Delta, cum spune el, ci că ar fi fost securist izgonit după revoluție. Dac-o fi adevărat!) ,,Dar cum vă procurați alimentele?!” ,,Înainte le aducea bărbatul meu cu barca, de la Sulina. Dar, de când a murit, îl rog pe fratele meu, care vine tocmai de la Tulcea și-mi aduce pentru iarnă făină, ulei, zahăr, ce am nevoie! Are barcă! L-am rugat pe sucurisutu’ dracu’ pentru că are mașină, și a zis că-mi duce « cel mult o scrisoare, la poștă! » Ce credea el? Mă certa că, de ce nu beau palincă cu el! Eu nu beau nimic de la el, că a fost sucurist!” ,,Dar lemne ai, pentru iarnă?” ,,Acum am! Am dat mașina bărbatului meu, pe două remorci de lemne! Cât fac eu focul, singură?! Pădurea e aproape! Toată vara și toamna ce am de făcut? Adun vreascuri! Pădurarii nu zic nimic dacă aduci cu spinarea! Că eu am fost întotdeauna strângătoare! Așa am fost eu! Am pus ban pe ban! Nici bărbatul meu nu știa. Așa ne-am pus curent electric, ne-am luat frigider! Dar acum... ” L-am rugat pe ,,sucurist”, am spus eu, să-mi dea un număr de telefon, din cătun, să mai vorbesc cu cineva de pe acolo! Mi l-a dat pe al lui Serbov, doar că acesta nu răspunde. Poate și-a schimbat numărul. ,,Păi, Serbov e mereu beat, zi și noapte, cum să răspundă?!”Iar telefoanele se întrerup mereu, că nu e semnal: când apare ,,portocala”, se opresc! Trebuie să alergi prin toată grădina!

Cei foarte bătrâni nu mai sunt în Sfiștofca, i-au luat copiii la ei pentru că trebuia să vină până aici să-i ajute și le venea mai ușor să-i ia la ei, că era mai ieftin, mai mult dădeau pe drumuri. Singuri, ar fi murit.

Una, rămasă văduvă, și-a vândut casa, munca de o viață, ,,la chilipir” cu treizeci de milioane, deși ,,băgase în ea un miliard și jumătate!” Dar a rămas tot nelocuită!

Din Brăila au venit de curând, să locuiască aici ,,două lipovence țâțoase”.

Suvarov Zenobia Și ea s-a mutat tot în Sulina, deoarece nu mai există microbuz în comună. Avea nevoie de doctor, are diabet și anemie severă. Își face insulină, îi pun perfuzii... Își aducea aminte cum înainte vreme, de hram, cea mai mare sărbătoare din an, cineva, care ținea să rămână necunoscut, lega noaptea câte un vițel la poarta bisericii, cu un bilet în care scria că-l dăruiește pentru a fi sacrificat. Alții aduceau butoaie cu vin, înfun-

date, păstrate anume pentru această sărbătoare, alții pește, rațe, găini și tot felul de alimente. Femeile pregăteau mâncăruri în cazane mari, veneau mai mulți preoți lipovenești din satele cu lipoveni din județ sau din Constanța, se întindeau șiruri lungi de mese în curtea bisericii. Sătenii petreceau trei zile, veneau rubedenii, dar și străini din multe alte localități, satul era plin de fete mari la horă...

Veneau și flăcăi din alte părți să le pețească... Se băteau cu cei localnici...

Acum biserica a trecut în regim de mănăstire, deoarece trebuia să plătească taxe prea mari și, oricum, nu avea preot. În chip ciudat, s-a înaintat solicitarea ca să i se dea voie unei femei să slujească în biserică, pentru că acum nu mai vine niciun slujitor al Domnului, ca altădată.

Se plângeau că, deși sunt puține case locuite, sunt totuși câțiva bețivi care hărțuiesc femeile...

Pe unul din ei, Igor, baba Irina l-a chemat la muncă, cu ziua. Dar acesta ,,a început s-o pipăie când de mână, când pe picior, când pe la țâțe!”Ea l-a alungat: ,,Eu sunt femeie bătrână, nu-mi mai arde de prostii.” Despre pictor, aceasta avea cuvinte de laudă: că e om bun, cheamă pe oricine la el și-i dă palincă și slănină!...

Trăia odată moș Pancratov, care descânta ,,copiii bolnavi de frică”: dimineața pe la patru, pe întuneric, îi băga pe micuții fricoși în cotețul porcilor. Aceștia plângeau și țipau îngroziți prin mocirla și mizeria râmătorilor, urlând ca din gură de șarpe, tremurând ca varga. Bătrânul sporovăia niște descântece, dar, după ce-i scotea de acolo, mai mult morți decât vii, și-i spăla în gârlă, micuților le trecea orice fel de frici: de draci, de strigoi, de vidme!

Apă, iarna, oamenii beau din canal, că e limpede și bună, iar fântâni cu apă dulce sunt doar într-o margine de sat, restul fiind sărate, căci toată Delta a fost cândva fund de mare.

Despre Harietta (una din cele două doamne care au venit din Brăila) – am aflat dintr-o scurtă convorbire prin telefon, că ,,are o licență în religie, luată la Moscova”(asta ar explica de ce a cerut să i se dea voie să oficieze în biserică, în limba slavonă!), că a colindat prin toată lumea, s-a simțit izolată printre milioane de oameni și s-a hotărât să vină aici în acest cătun al strămoșilor ei... Mai spunea că este ,,o femeie liberă”, divorțată, că nu mai resimte recluziunea de acolo, deoarece se poate ,,mișca”oriunde, de când și-a cumpărat o mașină de teren. Mi-a fixat o întâlnire ,,față-n față”, dar eu am amânat întrevederea, spunând că atunci când voi veni, o voi anunța. Brusc, ea a pretextat că nu mai are timp, simțindu-se ofensată de amânarea mea!

Când m-am prezentat, prin telefon, doamnei Harietta, am spus că vreau să scriu o povestire despre satul ,,care apune!”, la care aceasta, contrariată, mi-a tăiat vorba: ,,Cum să apună?!...”

Cei care vin din alte părți nu înțeleg de la început că realitatea e dură aici, că nici chiar în așezămintele cu câțiva oameni nu ai liniștea și pacea căutate, că viața e aprigă și plină de drame, că acel clișeu, potrivit căruia în locurile pustii ,,nu se întâmplă nimic” e artificial. Dimpotrivă, aici este o lume sufocată, cu nevoi la fel de mari ca și ale celorlalți, care au mai multe utilități, posibilități și distracții. Dar aici natura e frumoasă și curată și, dacă ,,în pustie, te rogi, nu ești izolat!”, dacă în ,,pustie”citești, scrii, meditezi, pictezi , ,,pusta”îți poate redeștepta izvoarele creatoare! ,,Picasso” afirmă eroic: ,,Aici nimeni nu rezistă, domn’le!” El a rămas singurul ,,foarte bătrân”, care supraviețuiește acolo, fiind sprijinit de pictură și de palincă, în loc de Dumnezeu!... Într-un interviu, el, euforic, spera că acest sat nu va dispărea și că ,,are viitor, domn’le!”.

Tot ce-i mai leagă pe oamenii rămași aici de ,,lumea civilizată”este energia electrică, încă nedebranșată...

Totuși, cineva de acolo mi-a spus că ,,episcopia” nu ar fi aprobat ca ,,o femeie”să slujească în biserică!...

Proz[ www.revistaneuma.ro Suvarov Marfa A plecat din Sfiștofca laTulcea din cauza aceluiași Igor, care o hărțuise și pe ea, și care își omorâse nevasta din gelozie, în trecut, și fusese condamnat la zece ani, ,,dar făcuse doar nouă”... Se întorsese în cătunul care amurgea și încercase să violeze o bătrănă cu ambele picioare amputate. Bătrâna apucase să-i dea un baston în cap, să-l amețească, apoi țipase cât o ținea gura, se adunaseră oamenii, îl bătuseră și-l alungaseră pe Igor! Și ea, baba Marfa, fusese agresată de Igor care îi spunea că vrea ,,să se însoare cu ea”: ,,Nu cred că nu simți tu nevoia de bărbat!”, îi zicea el. Dar ei îi era frică de el și îl tot alunga. Atunci, el amenințase că ,,o omoară!”, amintind de crima din trecut și speriind-o mai tare.

Igor sărea noaptea gardul, băut, la ea în curte și bătea în ușă, în geam.

Ea ceruse ajutor copiilor ei de la Tulcea. Polițistul local venise, în sfârșit, dar nu făcuse altceva decât să-l roage pe Igor ,,să-și ceară scuze”.

Copiii ei, care aveau la Tulcea o casă spartă de hoți, au silit-o să vândă ieftin și să se mute în locuința lor cumpărată din banii adunați prin străinătate, unde munceau. Acum, bătrâna Marfa stă singură acolo, ,,plânge toată ziulica după căsuța și după grădina ei” din Deltă, se simte foarte singură în oraș și e fericită când o mai sună sau o mai vizitează câte cineva din Deltă. Mi-a dat și mie adresa, fără să i-o cer și m-a rugat să trec pe la ea, când voi avea drum. Am întrebat-o ce visează noaptea și mi-a răspuns că se visează mereu în căsuța ei, smulgând buruienile din grădină și dându-le la porc, că i se arată în vis doar oamenii din cătun, dar că la oraș nu se visează niciodată! Dacă nu era acel Igor și acum ar fi fost în satul ei!... Apoi, Marfa mi-a spus povestea lui Pamfil, un fost pescar, care s-a spânzurat din gelozie în acel sat cu câțiva oameni... Crezuse că soția lui, pe care o iubise de mic copil, era necredincioasă, că îl înșela... O lovise pe drum cu pumnii și picioarele până leșinase. A dus-o-n spate până acasă. Băut, a fost încredințat că a ucis-o. De remușcări, disperat, s-a spânzurat de o creangă chiar deasupra ei. Când femeia s-a trezit, a început să țipe, chemând oamenii. Aceștia au început să-l jelească pe Pamfil, spunând că ,,a fost om bun” și că a mai pierit unul dintre ei, cu toate că erau puțini... * Cu toate că aici nu mai e nici cârciumă, e unul, Zinovie, care are cazan de făcut rachiu și adună toate fructele din satul părăsit. Produce atât de mult încât vinde tot anul. E singura ,,afacere care merge”! * Am vorbit cu cineva care cunoaște foarte bine situația de acolo.

Mai sunt chiar zece familii, în general având câte o singură persoană, în total fiind cam douăzeci de suflete. Băștinași au mai rămas doar cinci familii, dintre care una se pregătește să se mute la iarnă laTulcea.

Cel venit din Franța se pare că s-a trezit la realitate și a lăsat vila neterminată, socotind că e inutil să mai investească în ea! Iar cele două, strămutate de curând din Brăila, se pare că nu mai sunt așa de hotărâte să rămână peste iarnă... Am mai întrebat: ,,Dar prieteni aveți, vecini aveți?”,,Primul vecin e la un kilometru! Cum sufăr eu cu picioarele, mai pot ajunge!?”,,Dar nu vă simțiți singură?”,,M-am obișnuit!...” ,,Ce faceți toată ziua?”,, Prășesc, ud zarzavaturile, vorbesc cu purcelul, cu cățeii, cu pisicile, cu cocoșul... Seara, mă rog la Dumnezeu!...” * Oamenii își aduceau aminte și de celebrele ,,băi negre, lipovenești”. Într-o încăpere din lut, fierbeau apă într-un cazan mare înconjurat de pietre. În vatră, ardeau lemne de stejar. Fumul se ridica și înnegrea zidurile și tavanul, era doar o gaură într-un perete lateral, pe unde ieșea... Când focul se oprea și rămânea doar jarul, cel care făcea baie cu aburi se lungea gol pușcă pe o bancă de lemn. Altcineva îl bătea cu mănunchiuri de frunze de stejar sau pelin ,,până îi frăgezea

28

Nr.9-10(47-48) 2021

carnea”. Ca să se mențină aburul permanent, pe pietrele încinse era aruncată, din când în când, apa din cazan. Cel care ,,rezista”unei astfel de băi ieșea ,,ca nou, negru de funingine ca un drac, doar albul ochilor i se mai vedea!” Dacă era iarnă, se spăla cu zăpadă, afară, dacă nu, în gârlă! * Canalele înguste, săpate pe vremuri de pescari ca să poată să se întoarcă înapoi acasă cu bărcile de la mare, sunt acum bătute cu nuferi mărunți, atât de deși, încât un străin ar putea crede că sunt niște străduțe înguste – oricum păsările merg pe deasupra acestui covor des țesut, fără să le alunece picioarele-n apa care nici nu se mai vede!

O egretă cu aripile întinse, cu voalul transparent, ca spuma, își pliază aripile ca două umbreluțe albe, dantelate, ca să coboare lin, delicat, din zbor, ca să nu-și ude rochia-i de mireasă!... * E straniu că, într-un sat care apune, biserica se restaurează! Deși aproape toți spun că ,,peste zece ani nu va mai fi nimeni aici”. S-au găsit fonduri pentru renovare: fie donații de la lipoveni mai înstăriți de pretutindeni, fie de la Ministerul Cultelor. Forța de muncă este fie plătită, fie în numele Domnului. Anul acesta biserica reabilitată, pictată în interior și exterior, cu iconostasul, pridvorul, și crucile cele mari de pe turlă noi, argintii, va fi din nou sfințită de hram!

Lăcașul Domnului îi mai adună pe cei vii la un loc, dar e și o legătură între cer și pământ! Dacă pier oamenii dintr-o localitate, tot mai e o speranță, cu o biserică maiestuoasă în mijlocul satului! Dacă moare biserica, satul se cufundă în înnoptare și pulbere! * Izolarea în sine, nu e ceva rău, poate fi chiar benefică spiritului, dar e greu de suportat de cei care nu sunt înarmați cu sisteme de meditație, cu rugăciune ori cu marile opere, ori cu harul creației! Locurile pustii, ele însele atrag oameni însetați și înstelați de spirit! Pot apărea călugări, pictori, scriitori care să facă acest cătun în crepuscul să dăinuie!... Sau nu... * Există un loc la cotul canalului care are cătină și sălcii pe maluri, un loc în care apar, anual, efemeridel – insecte asemănătoare cu libelulele, cu aripile transparente, apoase, azurii, aurii ori ca asfințitul. Cum se știe, efemeridele trăiesc aproximativ o zi, sub soare, când nu fac altceva decât să se împerecheze. Aceste insecte ies numai din ape curate, nepoluate.

Primăvara, de Rusalii, sub sălciile de la cotul canalului din Sfiștofca, sunt așa de multe grămezi de efemeride moarte, după scurta lor viață, încât nu se mai vede apa în care plutesc, ci doar culoarea strălucitoare a aripilor lor albastre ca safirul... Dincolo, pe mal, broaștele țestoase își ascund ouăle-n nisip... * Cineva spunea că în ultimul timp, în cimitir se îngroapă ,,launloc!” lipoveni, români și haholi, nu se ma ține seama ca în trecut, când aveau locuri separate; ba chiar, din lipsă de preot lipovenesc, au venit preoți de alte etnii care au citit prohodul defuncților... * Amurgire: pe apa precum sângele, plutesc câteva lotci întunecate! Un pelican singuratic, specie de păsări din timpuri imemoriale, din vremea dinozaurilor, cu penele ca niște flăcări rubinii, cu ciocul uriaș de jad, căscat, încearcă să înghită soarele ca pe un pește cu solzii crepusculari. (Înspre dimineață, îl va vomita, înapoi, în apă!) Însă, acum se lasă lin înnegurarea ca un giulgiu, peste satul părăginit. La orizont, apar contururile cenușii, tenebroase, sculptate parcă în tăciune, ale caselor năruite și ale pomilor: Sfiștofca, for ever!...

29

Nr.9-10(47-48) 2021

Poezie www.revistaneuma.ro

Ionuţ Caragea Chemarea veșniciei nu, nu, moartea nu se hrănește cu viețile ci cu păcatele noastre

Vioara de sânge vara este pe sfârșite toamna își strecoară degetele umede printre nori merele cad în palma pământului un fruct stricat trage cu dinții de creangă așa este și omul trage cu dinții de viață în ciuda tuturor bolilor cu sufletul lui cântând la vioara de sânge

Sabia poetului străpuns de săgeți în lupta pe care știu c-o voi pierde ca om îmi privesc dușmanul cel de-o viață drept în ochi și fără să clipesc cu un ultim și indescriptibil efort îmi ridic poemul deasupra capului ca pe-o sabie voi sta așa până când se vor scurge toate cuvintele din mine până când voi deveni piatră

o, tu, veșnicie mai profundă decât cugetul auzi tu susurul sângelui cum te cheamă? o, tu, veșnicie florile cuvintelor se usucă fără să fie mirosite ne culegem umbrele bob cu bob ca pe strugurii copți și ne-mbătăm cu vinul zădărniciei o, tu, veșnicie privește cum picură cerul din albastrul ochilor mei privește sufletul meu cum își linge rănile în scorbura amintirii privește pasărea care zboară cu te iubescul sub aripi o, tu, veșnicie nu vezi cum arde de nerăbdare poemul să te îmbrățișeze cu toate cuvintele sale? nu vezi cum ți-a pregătit leagănul între două metafore?

mai lăuntrică decât lăuntricul vis mai ageră decât ochiul conștiinței mai înțeleaptă decât piatra mormântului mai dorită decât toate comorile lumii stau îndărătul ferestrei din inimă și aștept să cobori

Ars poetica sângele meu te privește cu ochi mari prin rănile iubirii neîmplinite și pentru că nu-i oferi alinare se-nchide în inimă și bate cu pumnii-n pereți până cad toate tablourile în care tu surâdeai într-un final sângele meu iese pe străzile doar de el cunoscute și când ajunge la capătul lor își aduce aminte de atingerea ta și plânge și plânge cu lacrimi albastre direct pe hârtie

Jertfă

nu vezi tu cenușa din care renasc mereu și mereu cu gândul la tine?

fierul din sângele meu ruginește sabia vântului se luptă cu aripa rănită a păsării

nu vezi tu viața mea nenăscută cum umblă deja în nenăscutul meu trup?

port în inima mea strigătul tuturor umbrelor pe albastrul ochilor mei cerul își jertfește o stea

o, tu, veșnicie mai frumoasă decât copilăria mai tăcută decât zăpezile fără vânt mai adâncă și mai misterioasă decât orice fântână

ce nume să îi dau acestei stele? ce titlu să îi pun acestui poem?

Din volumul, în pregătire, Ceasornicarul fără mâini

Eveniment www.revistaneuma.ro

Lista lui Manolescu Gala poeziei române contemporane la Alba Iulia

L

a Alba Iulia, a avut loc Gala Poeziei Române Contemporane. Evenimentul a fost organizat în ziua de 27 august 2021 de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România cu sprijinul Consiliului Județean Alba. Ca de fiecare dată, moderatorul Galei a fost criticul Nicolae Manolescu care a stabilit lista poeților ce au recitat în cadrul Galei. Alături de președiontele Uniunii Scriitorilor din România s-au aflat Daniel Cristea-Enache și Răzvan Voncu, prefațînd cu scurte comentarii critice intrarea în scenă a fiecăruia dintre poeți.

Anterior, 20 de critici literari din toate filiale Uniunii au transmis opțiunile lor privind posibilii participanți la gală, numărul de voturi fiind luat în calcul de selecționerul Galei, Nicolae Manolescu, în funcție și de disponibilitatea poeților aleși de a fi prezenți la eveniment.

Astfel s-a alcătuit o listă cu 15 autori de poezie care au citit în fața unui public numeros și entuziast. Vremea a fost nefavorabilă organizării evenimentului în aer liber, în Cetate, așa cum se preconizase, dar muzeul Principia, cu spații generoase, a oferit un cadru foarte potrivit în care toți doritorii de a asculta poezie semnificativă s-au simțit foarte bine. În afara celor prezenți în sală, peste 700 de privitori au urmărit transmisia realizată de Biblioteca Județeană Alba. În cadrul Galei, au citit pe rînd din poezia lor: Aurel Pantea, Horia Bădescu, Marko Bela, Vasile Igna, Ioan Moldovan, Hanna Bota, Gabriel Chifu, Marta Petreu, Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Ioan Es. Pop, Adrian Popescu, Vasile Dan, Liviu Ioan Stoiciu, Horia Gârbea.

Eveniment a avut o înaltă ținută literară și în același timp a reprezentat un spectacol care i-a bucurat pe cei prezenți, fie că s-au aflat în postura de spectatori sau în aceea de protagoniști. De remarcat ospitalitatea gazdelor, reprezentate de președintele filialei Alba-Hunedoara, scriitorul Cornel Nistea.

30

Nr.9-10(47-48) 2021

31

Nr.9-10(47-48) 2021

Eveniment www.revistaneuma.ro

„Cununa de lauri” de la Nessebar

Î

n localitatea Nessebar de pe litoralul Bulgariei, în apropiere de vechea cetate Messembria, unul dintre cele mai vechi orașe medievale încă locuite, s-a desfășurat Turnirul Poetic Cununa de Lauri, organizat de Uniunea Scriitorilor din România cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român. Perioada de desfășurare a fost 5-9 septembrie 2021 Turnirul are loc anual și a ajuns la a zecea ediție, deoarece în anul 2020 pandemia a împiedecat organizarea unei ediții. Conform regulamentului, la fiecare ediție participă două echipe de cîte șase poeți reprezentînd două filiale ale Uniunii Scriitorilor: cîștigătoarea trofeului la ediția precedentă și o altă filială invitată. După o primă rundă de lecturi la care participă toți poeții, juriul stabilește echipa laureată și șase dintre poeți care participă la al doilea tur. După acesta, se desfășoară finala între trei poeți, pentru ca unul dintre ei să obțină Cununa de Lauri (trofeul individual). În 2021, la turnir au participat Filiala București-Poezie, cîștigătoarea turnirului la ediția precedentă (Alicante, 2019) și Filiala US Timișoara. Echipele au avut com-

ponența: Flavia Adam, Liviu Capșa, Ion Cocora, Horia Gârbea, Nicolae Prelipceanu, Eugen Suciu (București-Poezie) și Borco Ilin, Andra Mateucă, Daniela Rațiu, Costel Stancu, Robert Șerban, Gh. Vidican (Timișoara). Cei 12 participanți au citit în fața unui juriu prezidat de dl. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, care i-a avut alături pe Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Andrei Novac, Răzvan Voncu și Varujan Vosganian.

Juriul a decis ca în turul doi să citească poeții Ion Cocora, Horia Gârbea, Nicolae Prelipceanu, Eugen Suciu (București-Poezie), Andra Mateucă și Robert Șerban (Timișoara).

Dintre aceștia au fost aleși cei trei finaliști: Horia Gârbea, Nicolae Prelipceanu, Eugen Suciu. În penultima zi a turnirului, în cetatea Messembria, în aer liber, în vecinătatea mării, și a unei biserici bizantine, participanții au primit diplomele de participare, iar cîștigătorii trofeele cucerite. Fiecare poet dintre cei prezenți a citit un text la festivitate. În afara concurenților au mai prezentat poeme Hanna Bota, Gabriel Chifu, Andrei Novac, Varujan Vosganian.

Filiala Bucuresti-Poezie a cucerit Cununa de Lauri. Individual, laureați au fost Nicolae Prelipceanu și Eugen Suciu. Premiul special al juriului a fost decernat poetei Andra Mateucă. În urma turnirului de la Nessebar, Filiala București-Poezie a Uniunii Scriiitorilor din România a ajuns la al treilea trofeu„Cununa de lauri”cucerit: Alexandroupolis 2018, Alicante 2019, Nessebar 2021 (2020 pauză de pandemie). A mai dobîndit 6 premii individuale: de 5 ori Cununa de Lauri prin: Bogdan Ghiu și Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu și Eugen Suciu și o dată Premiul publicului (Horia Gârbea 2018).

Ca la toate edițiile turnirului, participanții au fost alături într-o atmosferă de prietenie și colegialitate, au avut ocazia să se cunoască, au schimbat între ei și cu membri juriului opinii și vo-lume, au admirat un loc de un farmec aparte.

Eveniment www.revistaneuma.ro

Autori Neuma lansa\i pe Strada de C’Arte

E

ditura Neuma și al participanților mulțumesc organizatorilor Festivalului Strada de C’Arte pentru evenimentul excellent și anume Muzeului Național al Literaturii Române (director Ioan Cristescu) și Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, director Mireille Rădoi. De asemenea, se cuvin mulțumiri APLER pentru găzduirea volumelor editurii. În ziua de 23 septembrie 2021, în cadrul Festivalului Strada de C’Arte, în aer liber, la sediul Bibliotecii Centrale Universitare a avut loc un veritabil maraton de prezentări de volume Neuma însoțite de recitaluri poetice. Au fost prezentate unui public numeros nu mai puțin de 27 de volume, apărute la Neuma în 2021.

Autorii prezenți sau cei desemnați de ei, în cazul celor care nu au putut veni, au citit texte poetice. Volumele au fost prezentate de Horia Gârbea care a și citit din volumele unor autori ce nu s-au aflat de față. Dar foarte mulți dintre autori și nu numai din București au fost pe Strada de C’Arte. Lor li s-au alăturat și alți autori publicați în ultimii ani de Neuma. La final, cei prezenți au schimbat între ei volume și au oferit autografe.

Acest eveniment excelent a reprezentat o probă de solidaritate colegială exemplară și a arătat din nou forța și unitatea„familiei Neuma”, tot mai numeroasă.

Au fost prezentate volumele: Marilena Apostu – Orașul cu femei triste, Ana Ardeleanu – Un corp de iluzii, Iulian Bitoleanu – Diagonale hermeneutice, Mihaela Roxana Boboc – Iubește-l, Anya, Gabriel Burlacu – Orașul dispărut, Florea Burtan – Răni călătoare, Romița Mălina Constantin- Tăcerea din jurul rodiei, Petre Ioan Crețu - Banshee sau revolta piciorului de lemn, Angi Melania Cristea – Poeme pe DN1, Evelyne Maria Croitoru – Caligrafia destinului, Emilia Dănescu – Mărul insomniei, Lavinia Feyer – Visceral, Horia Gârbea – Minunata viață a personajelor, Gabriel Gherbăluță – Anatomia cuvântului, Carmen Tania Grigore – Taina în care locuiesc, Andrea H. Hedeș – A fost odată ca niciodată, Nicoleta Milea – Cărțile prietenilor mei, Mihai Păcuraru - Kilometrul zero și alte poeme, Coca Popescu - Incertitudine, Nicoleta Stăvărache - Tinereți înstrăinate, Dan Tipuriță – Amazonul norilor, Vasile Toma – Cât încă e ziuă, Andrei Cosmin Tudor – Balerina, Letiția Vladislav – Masada, Răzvan Voncu – Lectura clasicilor, Nguyen Thanh Kim - Lumea viselor, William Shakespeare – Hazlia poveste a Negustorului din Veneția, repovestire pentru copii.

32

Nr.9-10(47-48) 2021

Poezia lumii

33

Nr.9-10(47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

CHINA - O familie de poe\i Lin Jiangquan Lin Jiangquan, născut în Guangdong, China, este poet, prozator, artist și arhitect. A publicat „Zilele ipotecate”, „Fulgerul economiei”, „Cursa cu trecutul” (ediția suedeză) etc. La invitația lui Constantin Lupeanu a creat un volum de poezie inspirat de cultura Rumâniei, intitulat:„Pâine și sare”.

Expoziția sa literară cu lucrări personale a fost selectată drept unitate expozițională a Premiului Selma Lagrove pentru literatură. Jila Mossaed, membră a Academiei suedeze, a vizionat de trei ori această expoziție, în semn de practică academică.

A fost invitat să expună lucrările sale în cadrul unor expoziții literare solo, în locuri de artă cunoscute din Europa, America de Nord, America de Sud, Asia, Oceania și Africa, inclusiv de către Galeria Memorială Pessoa a Centrului Cultural Național Portughez, Biblioteca Facultății de Arte din Universitatea din Lisabona, Muzeul familiei suedezeTorsby și Biblioteca Sunne provincialăVärmland, Fundația Stockholm Writers‘House, Universitatea Harvard, Universitatea din California de Sud, Universi-

CÂND SE DESCHIDE LOCUL CELĂLALT Această terasă transparentă Se răsucește din când în când.

Litoral.

Pereții slabi ai cupei se surpă.

La fel ca lumina permanentă.

Stau singur și aștept traducerea.

Umbra care se întoarce cade. El Deschide celălalt loc.

AI ÎNTINS LINIA DE COASTĂ Călătoria ta a atins coastele arhipelagului Lofoten Tăcerea a încercat să restrângă distanța dintre doi molizi.

Grupul elkilor trece râul înot, în subconștient picurii laptelui matern.

Apusul soarelui învăluie insulele, iar briza de seară adaugă o notă de stacojiu.

Munții gri-albăstrui pătrund în casele de lemn.

Pădurea mărșăluiește, paradă verde, rece.

Flăcările apei se năruiesc în fața ochilor mei Și fiecare spărtură te reflectă pe tine la nesfârșit.

CĂLĂTORIE ÎN CAMERĂ Filmul românesc Sierra Nevada Merge grăbit la fiecare Rămâne în fața casei de nea.

Seara, intră în somn pe sania în zăpadă.

Pădurea foșnește ca paginile unei cărți la lectură.

Bateristul slobozește sunetele, Zeul schiului scanează vântul.

El se uită pe sine și călătorește în cameră.

Cu cât mai mult vrea să uite, cu atât amintirile sunt mai clare Se deschide ca lumina aprinsă pe tavan ca o parașută.

tatea Brigham Young, Universitatea Michigan, Oxford DE&J etc. El este numit „Pessoa Orientului”de cercurile poeziei portugheze și spaniole.

Claude Royet-Journoud a comentat poeziile sale:„Fiecare propoziție este precisă”. Helena Eriksson, câștigătoare a Academiei de Litere din Suedia, a comentat: „Like a genre in itself.” Faimoși critici japonezi l-au comentat din perspectiva istoriei literare:„De la„Principiile poetice ”a lui Hagiwara Sakutarou din anu 1928 și până în prezent, practica sa este o creație nou-nouță”.

Practica sa poetică a fost comentată favorabil în„Capital Daily„, Finlanda, „Today Times„, Suedia, „All Daily“, Portugalia și în alte mass-media europene.

Prezentare și traducere din chineză: conStAntin luPeAnu O ZI ÎNTR-O CEAINĂRIE DIN GUANGZHOU CU UN TRADUCĂTOR DIN FRANȚA Cu traducătorul de limbă franceză, Dr. Shu Cai despre familia Lupeanu Curiozitatea de dimineață depășește dicționarul Robert Tu pregătești ceaiul, îmi dai să beau o ceașcă de Sena Verdele transparent al măslinilor din suburbii Liniile îndoielnice ale drumului Tremură de soare Îl inviți pe Bonnefoy (vorbește cantoneză) să mănânce găluște de creveți Am clipit la mișcarea și liniștea înghețatei Duffer În mijlocul verii, Reverdy și-a dat hainele arbuștilor A venit la Canton gol, cerând protecția umbrei tale Ei adesea lipsesc, dar sunt mereu în gura și în pana ta Tu îi detectezi cu greu După amarul traducerii, tu poți lărgi cerul înstelat dintr-o singură propoziție De data aceasta, tu vii cu„Lou P’tit Loup”, o carte ilustrată pentru copii pe care încă nai tradus-o Amesteci instant fraze de gheață Ca și cum ai roti cei cincizeci de umeri apropiați Scaunul tău își amintește cu greu anii ca apa René Charles caută: Ce scuipă buchetul?

Traducerile tale trasează flăcări ca un chibrit aprins Destul de sigur, mâna ta s-a plimbat pe arcul Podului Mirabeau Parcă văd cerul sudic curgând pe malul stâng Și pe Bulevardul Saint-Michel În geamul mașinii se suprapune și se reflectă Fetița de un an care aruncă mingea cu un bâlbâit Auzind că vorbești limba lui Molière, ea se oprește și se uită fix la tine Se pare că salivează după libertatea din afara ferestrei Ceainicul francez cu modele multicolore este acum redus la un ceainic de lut purpuriu Păcat că grădina ducală și castelul nu mai sunt

Poezia lumii

34

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro Pe masă au revenit numai trei tipuri de preparate cantoneze: Un platou cu creveți proaspeți jinsha și cârnați cu orez roșu Un platou cu ghiare de pui împărătești în sos de soia aromat Un platou cu tort improvizat de lapte de cocos Pe la prânz, ceainaria dă semne de oboseală, precum melancolia Parisului Noroc că atunci când zâmbești îl văd iarăși pe Baudelaire.

Oftez și evit axa de la miezul nopții Zona deschisă a curții.

NOAPTE DE IARNĂ

Pensula, iat-o. Cu siguranță Lungit pe arbuști, iarna O labă de sturz sau două Timiditatea cocoțată pe picioare.

Lui Constantin Lupeanu Ce zici de ignorarea lumii în multe nopți de iarnă?

Stai liniștit în spate. Zăpada continuă să separe locurile publice

A fi distras de liniște: umplere zgomotoasă.

Acești muguri expuși în prima perioadă de înflorire.

Cânt limpede În claritatea verii.

Zeng Dongping Zeng Dongping s-a născut în Canton, China și a absolvit Universitatea Normală din China de Sud. Poet faimos, artist și regizor de film. Traducerile sale includ „Stratele: Poezii alese de Helena Eriksson”, „În realitate: Poeme alese de Jean Portante”, „Două merișoare: Poeme alese de Bengt Berg” etc.

A fost invitată să participe la festivaluri literare internaționale precum Festivalul literar din Macao, Conferința de schimb poetic bilingv chino-portughez (Lisabona), Târgul de carte suedez Värmland și Turul internațional de noapte al poeziei din Hong Kong. Unele lucrări de literatură care îi aparțin au fost expuse în cadrul unor expoziții personale în Portugalia, Suedia, Germania, Statele Unite, Franța și alte țări. Este membră a grupului „Lam & Cherry”.

MALUL OPUS

MAGNET

Alerg în jurul casei În față și în spate El stă pe panta de dincolo de casă Vântul e imprimat pe barba sa albă, pe haina albă

Ar trebui pe tavan Să instalezi unul suficient pentru a mă ține agățată Ca o lampă de tavan. Un magnet

Cum să găsesc un cuib să mă ascund Ca el să nu vadă Continuu să alerg Ca într-un sac sigilat Din care n-am cum să ies Și nici unde să mă ascund

Intri zilnic pentru puțin Sau pentru o lungă perioadă de timp Îți pui armură Și mă ridici în gol Ca un yoghin Apoi te așezi. Te întinzi.

INERT

Deasupra mea Și vreau să-l rup Văd riduri reale Sub ochii mei În cele din urmă am prins curaj Și am rupt Teroarea din spatele pleoapelor

CURÂND Am visat că bunicul meu a înviat, Din spațiul acela blocat A revenit lângă noi.

CAMERA MEA Am nevoie de o cazma Să scot cenușa din zid Până să-mi dispară furia și frustrarea Mă folosesc de toată puterea Să purific zidul

În afara ferestrei și înlăuntrul ei În cameră e rupt un colț În camera de zi se află Un automobil cu patru roți înalte până la cer Afară pe terasă, taifunul înspăimântă lumea

Mânia mea și frustrarea Mă fac să țin gura închisă Nu scot un cuvânt. Sunt singură Furioasă sau frustrată?

În spatele ușii zace alt papuc Perna își dezvăluie propriile picioare Eu mă aflu în mâinile mele Nu în ochii altora

Eu am două camere Una luminoasă, Alta vopsită în negru.

Eu cred că sunt de sex opus Nu suntem de același sex.

S-ar putea să fiu pe punctul de a începe jocul, S-ar putea să fi părăsit lumea.

ÎNTREBĂRI ABSENTE Grupaj de versuri, 2015 – 2018

Grămezi de forme concrete Îmi dizolvă lumea La fel este și camera mea Mă tolerează Mă lasă să plâng și să mă port ca un copil

RUPERE Este un tavan Sau o bucată de cer

• MĂRGELE Piton mare Rotund, rotund Blochează prada

Poezia lumii

35

Nr.9-10 (47-48) 2021

2. MASĂ ÎN DOI Nu apari la cină Comandasem o masă bogată pentru două persoane Sunt la fel ca frigiderul Obosită 3. ATAC TERORIST Sub copacul de mango Ghemuită-n mașină Bang Dang Atac terorist 4. DINCOLO DE VIS Visez Acționez în mod arbitrar Fără praf Nu e nevoie să mă aplec Curățenia înseamnă perie nouă Vis limitat

www.revistaneuma.ro • PIATRA DE ASCUȚIT CUȚITUL

• MUTĂ COARDA

Cuțitul s-a-nvechit Tăierea cărnii nu e ușoară Sunt mamă Răbdarea mă face să continui Cu piatra de ascuțit cuțitul

Înfurie-mă Mă poți face fericită Mă faci să fiu supărată până la capăt Fiindcă tu ești mereu contra mea Și n-am cum să fiu supărată până la capăt Când duc coarda jos Nu fac decât să duc coarda

• NU-MI MAI DA ȘANSE Vreau să trăiesc până la bătrânețe Nu pleca nici tu prea devreme Nu-mi mai da șanse În afară de tine Eu nu-ți dau nicio șansă În afară de mine

• TATA E TOTUL Fiica mea tocmai a învățat să spună tată „Jiejie, uite Aceasta este luna. Luna!“ „Tata!“

Lin Kanyi Jiejie Lin Kanyi, alintată Jiejie, în vârstă de 4 ani, este fiica poeților chinezi Lin Jiangquan și Zeng Dongping.

De când s-a născut fiica lor, ei s-au „retras” din muncă, pentru a-i însoți creșterea cu normă întreagă.

Au înregistrat-o de la naștere, iar până în prezent au publicat trei cărți de poezie.

POEZII DE JIEJIE 1 Apa înoată.

(1 an, pe malul lacului, în Suedia) 2 Fără păsări Nu există cer (2 ani) 3 Caracatița Are multe mâini Multe picioare Și o mulțime de cozi (3 ani) 4 Sunetul tăierii unghiilor E sunetul crăpării fructelor (3 ani) 5 Când Jiejie a văzut drapelul suedez A exclamat: Cadou!

Când a văzut steagurile celor cinci țări nordice A spus: Multe cadouri!

(3 ani)

6 JIEJIE ȘI LUMINA

Hai să ne prefacem că suntem întuneric, Eu o să fiu stea. „ (4 ani)

A Jie Jie ia un băț lung de acadea, îl conectează la veioză și spune: „Vreau să fac puțină lumină.” Așa că a așteptat până când lumina a fost instalată.

8 Vântul este mâzgălit (4 ani)

B Seara, veioza din sufragerie aruncă un fascicul de lumină. Jiejie își frecă mâinile în lumină și spune: „Mă spăl pe mâini cu lumina”.

9 „Înainte de culcare, trebuie să-mi dai o îmbrățișare Un sărut, așa voi găsi lumină ... „

Jiejie stinge lumina, o aprinde din nou și, ținându-și mâinile în lumină, zice: „Când va cădea lumina, o voi prinde”.

„Stelele ne privesc, Am devenit furnici. „

Jiejie se răsucește, merge la stânga și la dreapta sub abajur și spune: „Blochez lumina și nu va mai fi soare.

Când mă îndepărtez, lumina iese. Acopăr lumina, lumina dispare. Nu mai e lumină, mâinile mele sunt roșii ... „

Un șir de clădiri înalte au fost ridicate de-a lungul străzii, în partea din spate. Din mașină, Jiejie zice: „Aceste case sunt din sticlă. Cenușă nu poate fi ștearsă, praful nu poate fi șters.“

Jiejie continuă să aprindă și să stingă veioza.

Camera de zi e când luminată, când în întuneric.

Tata nu mai suportă, se ridică și aprinde lustra din tavan.

(3 ani)

„Viața este un vis”, își spuse mama. „Viața nu e vis”, obiectează Jiejie.„Viața e un tablou, un curcubeu“.

7 Într-o noapte ploioasă, Jiejie se află în biroul tatălui Ea stinge brusc lumina și zice: „Cred că este prea multă lumină, Urslețul simte și el că e prea multă lumină,

Noaptea, sub un măslin „Este distractiv să fii om?” Mama se oprește. „Da, e distractiv!” Jiejie e bucuroasă la culme. „De ce mie nu mi se pare distractiv?”, o tachinează mama, calmă. „Fiindcă tu încă n-ai gustat-o”, spune Jiejie, zâmbind.

(4 ani)

Poezia lumii

36

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Tran Thu Ha

(Vietnam)

Tran Thu Ha este poetă, membră a Uniunii Scriitorilor din Vietnam. Opere publicate: Ocolind dragostea. Poezie, editura Uniunii Scriitorilor din Vietnam, 2006; Secțiune, editura Uniunii Scriitorilor din Vietnam, 2007; Pământul rotindu-se de la sine, editura Uniunii Scriitorilor din Vietnam, 2019; Fragmente de platină, editura Uniunii Scriitorilor din Vietnam, 2020, Postură, editura Nghe An, 2018. Volume colective: Echo, editura Uniunii Scriitorilor din Vietnam, 2007; Poeme alese de dragoste, editura Uniunii Scriitorilor din Vietnam; Poezie și prietenie. Premii: Premiul III acordat de către Comitetul Național al Uniunii Artiștilor din Vietnam pentru Pământul rotindu-se de la sine în 2010, două Premii Ho Xuan Huong în 2005, respective 2015, Certificat de merit acordat de Uniunea Scriitorilor din Vietnam la concursul pe tema martirii războiului, în 2017.

Prezentare și traducere din engleză: AndreA H. Hedeș Vis exilat al maternității – plin de lacrimi

Fratele meu (îmi lipsește Tran Ngoc Ky, fratele meu, osemintele sale au fost găsite după patruzeci de ani) Era întins pe o parte Nici o pânză, nici o haină Patruzeci de ani a stat la marginea pădurii Patruzeci de an a fost un străin Scheletul era în pădure – fără mormânt fără piatră funerară Unde?

Un chip inocent care nu a rănit vreo inimă – cântând fără grijă în pădure Vârtsa de douăzeci de ani față de care moartea e indiferentă Soarele era mereu roșu de-asupra sa!

Asfințitul a murit după o frumoasă zi de vară Lupta era față în față Fratele meu era întins pe jos măsurând timpul După patruzeci de ani s-a întors în oraș EAKA Dak Lak Lacrimile părinților au căzut peste el La piață se vinde și se cumpără Cine poate cumpăra memorie?

Lupta a fost față în față Fratele meu Era întins pe o parte Nici o pânză, nici o haină Patruzeci de ani Păsările s-au oprit din cântat printre rădăcini putrezite Ușa s-a deschis Aș dori Ca sufletul să nu îmi fie atât de greu!

Femeie prin război Focurile de armă s-au oprit Femeia trecea prin război Cu pieptul strâns – globul ocular Cântecul de leagăn al oboiului -

Femeia trecea prin război Ascunzându-se – socotind bucuria așteptării străgătului „mamă” Copiii…

Ca un strop de ploaie acidă Rostogolindu-se în ochii ei ea înghiță noaptea Pâlpâind Viața era vis stricat Femeia trecea prin război În Mai a spălat rochia predestinată Pe care nu a purtat-o niciodată Timpul înflăcărat Femeia a marcat luna, sunetul în cădere nu a atins adâncul Noapte și noapte fluturând Femeia trecea prin război Înfiorător Boicotul a mii de animale fosforescente Au transformat-o într-un pahar de apă Noaptea Privind luna atârnată i s-a îngreunat sufletul văduvit A încercat să își amintească pădurea plină de flori sălbatice Când Întunericul a venit Umed sunetul păsărilor!

Pot primi puțin soare Vă rog dați-mi puțin soare Respirație ținută cu mâna, Rugăciune pentru calmul cerului albastru Pe pielea mea Cerșetorul Ritualul a făcut să explodeze vasele de sânge clocotind Visul meu dă o misterioasă poreclă Vis al viselor care fac vise, vis născând vise…

Pe umăr sunetul furtunii Visul meu nu a avut destulă răbdare

37

Nr.9-10 (47-48) 2021

Poezia lumii

www.revistaneuma.ro

Să găsească urma și direcția vântului În corp un vas de sânge fierbea Cobora după-amiaza Cobora după-amiaza Clar și neclar Unde să te ascunzi Unde să te ascunzi Înaintea alunecării de teren a fericirii

Pentru a le trece prin urechea acului Continuă să gândești să gândești inelul era fericirea Oh doamne Destinul urechea acului!

Nu poate fi evitată înainte de asfințit Copacul e încă plin de flori Sursele de current electric sunt fără energie solară Un chip emoționat Unde să te ascunzi?

Unde să te ascunzi?

După-amiaza coboară După-amiaza coboară Pot primi puțin soare…

Timpul Am înșiruit un lănțișor cu clopoței, barge pline de echivoc Timpul Raze de soare s-au târât prin ureceha acului Flori deschizându-se Destin.

Haloo Am fost pe un drum mai lung decât aș fi crezut Vânt și nisip Cu umerii goi și slabi Prea leneș pentru o baie Pe dealul bătut de vânt Florile sălbatice zâmbesc nevinovat Colorând în purpuriu o zonă a amintirii Privește sus fructul așteptând eliberarea laptelui Poftă de dulceața de acasă a fructului copt Zi fumurie Tristețea ca pământul fumuriu Am văzut păsări de noapte trezite Cântând în soarele ce asfințea Anotimpul era încă bătut de vânturi în ochii persoanei absente Anotimpul încă semăna furtuni de tunete neintenționat Amintește-ți vremea Când eu și cu tine eram aruncați Într-un buzunar cu miros de canalizare Cel din interiorul meu ridica mereu flamura războiului Ooh! A sângerat price durere Orice rană se poate infecta Doar știind Sunt personificarea durerii ce nu poate opri sângerarea Ca un strigăt uscat în lumea oamenilor!

Floarea Destinului Împărțire Împărțire Am încercat să cos râsul fără riduri Și i-am trimis un mail lui Xuy Van, o femeie sălbatică falsă A fugit din firul de ață Împrumutând raze de soare

Îmi înșiruiesc timpul Semințe mici au căzut din palmă Boabele mari stăteau grele în ochi

Pe de rost Am învățat pe de rost Vocea din ochi tăi Voce ape care doar eu o pot auzi Am învățat pe de rost Liniștea din inima ta Liniște pe care doar eu o pot auzi Am învățat pe de rost, pe de rost Din respirația ta în timp ce mergi Brațele strânse Profilul tău l-am învățat pe din afară până la drojdie Mă trezesc dintr-o dată Sunt o străină Această lecție a fost învățată pe de rost…

Doar un vis!

Învățând de la apă Apa e doar apă A fi apă Nu însemană disprețul de a fi bogat sau sărac Cu încăpățânare Înlătură tot praful!

A fi apă Nu prin superficialitate sau adâncime Apa nu are model Se mulțumește cu orice măsură A fi apă Nu blocat ca într-o închisoare Înălțimea cascade Spuma din ce în ce mai multă Am învățat de la apă Accepatrea fără de grijă Așezarea în sine Autopurificarea.

Ancheta revistei www.revistaneuma.ro

38

Nr.9-10 (47-48) 2021

Ritualul scrisului. Obiceiuri, fixa\ii §i tabieturi Mihai Barbu Mihaela Roxana Boboc Hanna Bota Florica Bud Leo Butnaru Adrian Costache Simona-Grazia Dima Ana Dobre Miruna Drăghici Andrea H. Hedeș Alexandru Jurcan Menuţ Maximinian Răzvan Nicula Olimpiu Nușfelean Ovidiu Pecican Mircea Petean Irina Petraș Emilia Poenaru Moldovan Paul Sârbu Cosmin Andrei Tudor Lucian Vasiliu Horia Gârbea

Realizarea efectivă a creației literare presupune uneori obiceiuri stereotipe, tabieturi și chiar ciudățenii care o caracterizează ca pe un ritual. Unii autori țin la ele, alții nu li se pot sustrage.

Aveți un loc, o ambianță anume, un instrument de scris aparte de care nu vă puteți despărți ? Ce elemente de „ritual” al scrisului vă (re)cunoașteți: prezența unei persoane, a unui animal de companie, a unui obiect anume, consumul unor alimente și băuturi? Aveți alte obiceiuri speciale, ca de exemplu fumatul de țigări/pipă, asociate scrisului?

Mihai Barbu Drumul de la „Drink coffee, read books” la „Drink coffee, write books”...

Locuiesc de-o bună parte din viață, mă refer la viața mea de după 1989, într-un bloc și-ntr-un cartier construit de sovietici pe timpul când erau acționari semnificativi în societățile mixte prin care ne extrăgeau bogățiile subsolului. („Sovromcărbune” e și titlul unei piese de teatru pentru care Scriitorul emblematic al Văii a fost condamnat la ani grei pușcărie.) Blocurile din cartierul „Gheorghi Dimitrov” (azi se numește „Carpați”, dar nimeni nu-i prea zice așa...) sunt cenușii, au ziduri groase ca niște cazemate, majoritatea au doar două camere și au fost proiectate ca să nu aibă balcoane. Ca să inspiri aer curat trebuie să cobori, neaparat, în dreptunghiul verde cu care e prevăzut fiecare careu. Inițial, când natalitatea era la mare cinste, acolo era un teren de fotbal cu jucători și microbiști iar acum a devenit un spațiu unde seniorii cartierului își plimbă câinii și unde, la extremități, babele lor stau pe bănci și, ce dracu’ să mai facă?, bârfesc. Am făcut aceaste precizări pentru a vă introduce într-un topos personal și a înțelege că pentru a fi un scriitor solar trebuie să-ți schimbi locul în care vei scrie, de două ori pe zi.

Dimineața, după ce consoarta îmi pleacă la serviciu, mă instalez în bucătărie pe când soarele începe să strălucească. Pe fereastră, dacă am vreo reverie sau vreo pană de inspirație, pot zări dreptunghiul cel verde cu câini de diferite rase, cu moși pe care-i conduc câinii și cu babele lor slobode la gură, despre care tocmai v-am vorbit. După masă, mă mut în camera mare (sunt două de toate...), la biroul meu aflat lângă fereastră. Până nu demult, privirea mi se oprea tocmai în lunca Jiului și pe dealurile momârlanilor din Dâlja Mare. De-o vreme, frații suedezi au intervenit în peisaj și i-au ajutat pe frații lor din România să ridice biserica „Filadelfia”. Așa că, acum, pentru ca Soarele să ajungă și la fereastra mea trebuie să Pământul să parcurgă o bună parte din traseul său diurn.

Ce tabieturi am? Îmi place să am alături o ceașcă de cafea turcească pe care mi-o fac singur la ibricul meu, cumpărat chiar din Bazarul lor din Istanbul. Știu că n-am voie să abuzez de acest viciu terestru dar iau preventiv un captopril. Următoarele cești sunt doar un substitut nefericit. Trec pe cafea decofeinizată și mă amăgesc c-o să scriu la fel - de bine - ca în momentele când cafeaua era cafea iar inspirația- inspirație. De fumat, nu fumez. Mi-e de ajuns că

nevastă-mea fumează ca o turcoaică... Îmi caut pe youtube concerte pe care le ascult în surdină. Când scriu poezie imi place să ascult cântece cu texte compuse de ginta latină pentru muzicalitatea lor aparte. Când vreau să scriu bărbătește, îmi pun un concert rock. Nu-mi place să ascult variantele de pe discuri, care sunt atât de perfecte și, vai, atât de reci. Vreau să simt reacția publicului care îți oferă feed back-ul necesar oricărei opere. Scriu cel mai bine când există dead line-uri. Atunci când ele există...

Poezie am început să aștern pe hârtie abia după ce n-am mai predat literatura română la Liceul de informatică din Petroșani.

Faptul că trebuia să vorbesc zilnic despre scriitorii noștri canonici m-a condus, cu timpul, la ideea (tâmpită) că tot ce trebuia spus pe Everest, s-a spus. Cum și ce să mai zici când alții au spus-o atât de bine și au formulat-o atât de fericit? Apoi mi-am dat seama că, în literatură și-n artă, un respect excesiv nu e deloc productiv. Cred că mi-am găsit vocea proprie atunci când, în timp ce-mi beam cafeaua și neavând alte obligații profesionale, am început să citesc și cărți pe care mi-ar fi plăcut să le fi scris eu. Am parcurs, astfel, drumul, atât de lung și atât de sinuos, de la „Drink coffee, read books” la „Drink coffee, write books”. Așa am scris volumele de poezie„Iubire, elefant de porțelan” și „Armăsarul lui Goethe”. Doctoratul despre „Scriitorul subteran”, „Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire” și „Mitologia minerului. Varianta neconvențională” m-au făcut prizonierul CNSAS-ului și bibliotecilor care nu găseau în Vale. Acolo am băut, în pauze, doar o cafea de doi lei de la aparatele aflate prinn preajmă.

Ceea ce v-am povestit mai înainte e varianta scrisului de acasă. În Petroșani încă mai există două cafenele frecventate și de scriitori.

Ambele au scări care duc la etaj. („Să nu-ți faci prăvălie cu scară”, ne sfătuia, odinioară, Eugen Barbu. Îl contrazicem: Ba să-ți faci!) „Zoom”-ul de pe strada Nicolae Bălcescu îți oferă posibilitatea să privești oamenii de sus, în timp ce te poți uita la plasele lor goale și când merg și când se întorc de la piață. Când stai pe terasă, ajungi față-n față cu ei. „Restaurantul românesc” (termenul de restaurant e cam pretențios pentru Piața noastră agro-alimentară...) are un balcon mic cu vedere spre Parâng și e ocupat, de obicei, de un poet și, ocazional, de-o parte din cenaclul lui. De ce sunt în Petroșani două locuri unde și scriitorii își beau cafeaua? E în logica englezului care, naufragiat pe o insulă pustie, ridică două cluburi. Unul - pe care să-l frecventeze și unul - pe care să-l ignore. Și să nu uit: într-o vreme mai era și „Clubul artelor”, aflat la subsolul Teatrului „Ion D. Sîrbu”. Vremelnicul patron care gestiona afacerea avea cafeaua cea mai scumpă din oraș. „De ce nu veniți să vă beți cafeaua la mine?”, a întrebat Patronul pe unul dintre poeții urbei. „Pentru că e foarte

Ancheta revistei

39

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

scumpă!”, a zis poetul. „Bine, dar eu, spre deosebire de celalți patroni, vă dau și bon fiscal...” „Poți să ți-l bagi în cur!”, i-a replicat poetul cu un limbaj frust. N-a mai durat mult și prea cinstitul patron a dat faliment. Iar „Clubul artelor”, au constat medicii legiști, și-a dat, și el, obștescul sfârșit...

Mihaela Roxana Boboc Singurul meu tabiet ține de prezența muzicii. Scriu cu căștile în urechi. De cele mai multe ori, poezia mi se întâmplă. La serviciu, printre colegi, în mijlocul unui raport, a unei situații sau evaluări. Un declick pe fondul unei melodii, o refulare. Și atunci deschid blogul și scriu. La foc automat, rareori revin pe ceea ce scriu. Adun poemele, le las acolo în draft, pe blog, uneori pe pagina de facebook, dacă rezultatul îmi întrunește criteriile de exigență.

Când se adună de-o carte, le pun cap la cap și tai în carnea lor, tai fără milă. Abia atunci lucrurile se așază altfel, au alt sens. Poate trece un an, poate doi. Probabil atunci când nu mai dor și le pot privi obiectiv.

Rareori fur un weekend doar pentru mine și mă retrag în liniștea muntelui. Pictez și scriu fără oprire, cu acea furie tipică artiștilor. Și mai sunt serile, care tot mai des se lungesc după miezul nopții, unde scrisul devine terapie pentru insomnie. Eliberarea neocortexului de sub presiunea zilei. O formă de rugăciune. De restabilire a unui raport firesc între creație și Creator.

Nu cred în cuvinte magice. Cred că poezia vine atunci când ești dispus să o primești. Uneori dă năvală peste tine, alteori te ia de mână ușor, ca un prieten de nădejde. Plânge cu tine, râde cu tine, nu te lasă să respiri decât după ce ai scris tot. Și recitind, te întrebi: sunt eu acesta care scrie? Răspunsul este tot un semn de întrebare.

Nu am scris un singur vers în stare de fericire. Totul este o expresie a durerii, o formă de terapie care mă ține pe linia de plutire. Nu am nicio explicație pentru modul în care se naște poezia.

Vine atunci când ceva în mine dă pe afară. Unii plâng, eu scriu.

Se spune că este nevoie de singurătate în procesul scrierii. De detașare, de abandon, de lipsa elementelor care te-ar putea distrage. Cred că este vorba mai degrabă de interiorizare. Am descoperit că pot scrie în mijlocul a zece oameni vorbind în același timp. Condiția este una singură: să te lași locuit de ea. Față în față, o singură respirație. Să iei oglinda și să te poți privi, fără ură, fără critică, fără judecată.

Aș adăuga: cu recunoștință. Dar până acolo mai este drum de mers, cale de cine știe câți ani și poezie…

Hanna Bota Ritual muzical, uneori Am fost legată multă vreme de hârtie și creion. Hârtie „ministerială”, cum îi ziceam atunci, o foaie de A4 îndoită în A5, întotdeauna acest tip de foaie, sub nicio formă caiete, ci coli astfel îndoite adunate în colecție, fie că scriam poezie, fie că scriam proză. Și creion, ca să pot șterge, creionul mă lăsa să

„desenez” cuvintele, îmi părea mult mai versatil, mă lăsa să revin fără să se vadă ștersăturile, că nu-mi plăcea să trag peste cuvinte, să fie pagina urâtă. Conta estetica așezării literelor, ale rândurilor, oglinda paginii contribuia la frumusețea textului.

Mi-a fost ușor să trec la calculator tocmai pentru că îmi susținea reașezarea cuvintelor, nu-mi plac paginile „porcite”. La început scriam în calculator doar proză, dar apoi, după oarecare „război” cu literele, și poezia s-a lăsat scrisă direct pe ecran.

Nu scriu la masă, n-am scris niciodată la masă, deși e vorba de sute de pagini de proză. Scriu, așa cum citesc, în vârful patului sau pe peninsula canapelei, cu laptopul în brațe. Când scriam pe foi, tot așa era. Masa și șezutul pe un scaun mi se par extrem de incomode pentru citit-scris.

Singura nevoie de împlinit îmi este „starea”. Ideile le adun pe parcurs, dar starea mi-e necesară ca să transform „ideile” în literatură. Pentru idei am un semn anume care îmi apare pe cărțile citite, pe notițe, e o anume steluță în șapte colțuri pe care o pun lângă câteva cuvinte care îmi semnalează că pot fi apoi transformate într-un text literar.

Cum îmi creez starea? Uneori o aștept să vină pur și simplu, n-o forțez, n-o ademenesc, îmi văd de viață. Ea vine oricum și atunci musai s-ascut de ea, n-am liniște, nimic nu mă mulțumește deplin până nu mă așez să scriu. Dar, pentru momente mai aparte, o ajut să se intensifice: prin introspecție, prin meditații, căutări interioare.

Deci, e vorba de plonjat în lumea dinăuntru. Citesc anume cărți care îmi intensifică această scufundare și, nu o dată, pentru un capitol mai aparte, intensific trăirea prin muzică. Sau, invers: ascultând o anume muzică, ea îmi declanșează o trăire care mă ajută să scriu poezia sau capitolul la care m-am împotmolit ( de exemplu, tocmai am încheiat romanul „Trei femei, cu mine, patru”, în care un capitol cu sinuciderea unui personaj mi-era greu de abordat. După ce am ascultat „On The Turning Away” – Pink Floyd, am știut exact cum să abordez capitolul. Am reascultat obsesiv piesa înainte și în timpul scrierii și am fost mulțumită de rezultat). Mai am mici secrete, dar de data asta nu vreau să mărturisesc chiar totul.

Florica Bud La început am scris, ca în Comuna primitivă cu mâna, greșesc, nu cu mâna, cu un toc-peniță. Apoi am renunțat la acel ritual luxoric, ca să mă întorc la stiloul chinezesc pe care îl aveam din vremea studenției. Unul dintre acele unelte de scris despre care am aflat, mai târziu, că aveau penița din aur. Cât este adevăr ori cât e legendă, nu vom ști niciodată. Din păcate l-am pierdut, la Centrul Tertitorial de Calcul, unde am lucrat câțiva ani, după stagiatură. Ciudat, nu îmi place să recunosc că mi l-a luat cineva tocmai de la locul de muncă, pe care îl regret cel mai mult. Pierdut ori luat, stiloul nu se mai găsește în port-stilou, alături de creionul mecanic cu gumă de șters. Tragedia nu constă în pierderea sa, ci, în faptul că nu am mai găsit un stilou pe care să îl simt al meu. Unul din motive ar fi real, stilourile chinezești cumpărate post-dispariție nu mai scriau ca înainte. O spun cu regret, deși puterea chineză mi-a rămas simpatică, încă mai simt starea de siguranță pe care mi-o dădea. Nu… că alte puteri nu ne pot proteja la fel de bine, doar că, neiubind schimbările mă adaptez greu, noului. Nu voi da niciodată un obiect vechi pe unul nou, doar așa, din moft. Departe de a considera neputința aceasta o calitate, dimpotrivă o port ca pe o tară stupidă, greu de

Ancheta revistei

www.revistaneuma.ro

dus. Dar, din păcate ori din fericire, nefiind chiar retardată mai las de la mine… vamă vremurilor. Așadar am pe birou un stilou, am chiar și în poșetă unul, dar le țin și le port de chichi(de doi lei ridichi), ele nu vor să scrie. Sunt dintre acele creații stilorice care au rezerve de schimb, dar care sunt atât de prost făcute încât nu reușesc să alimenteze penițele. Este momentul să îmi vărs tot amarul strâns și rancoarea adunată în ultimele trei decenii. Tot ceea ce a fost de calitate a fost înlocuit cu produsul-avorton.

Am totuși pe birou și o călimară, cu gândul că voi înmuia în ea penița stiloului model toxic. Urăsc pixurile! Nu, verbul ”a urî” nu are ce căuta aici, reconfigurez propoziția: nu îmi place să scriu cu pixul, nici măcăr dedicații. Mă apostrofez mereu: ar fi timpul să îți cauți un stilou adevărat, unul care să dea o dimensiune caligrafică scrisului, ce nu îți face cinste! Dar, să mă întorc la începutul începutului, când scriam cu ajutorul triumviratului: toc, peniță aferentă, cerneală. Îmi plăcea să am degetele pătate cu tintă, ca o școlăriță ce nu voia să se maturizeze, refuzând să se despartă de umbrela școlară. Recunosc, combinația - degete cu unghii ojate și pete de cerneală - nu este menționată în codul eleganței. Dar lucrul acesta se întâmplă când nu ști cine ești, ce vrei să faci cu viața ta. Probabil că subconștientul știa, ceea ce nu bănuiam, chemarea era poezia. Nu te apuci să scrii proză de ”largă respirație” cu… penița. Ca atare, am cumpărat de la o consignație o mașină veche ce avea o mulțime de lipsuri. Aveam deja computer, dar refuzam să scriu la el, părea lipsit de farmec, fiind bun doar să ucidă inspirația. Consider verbul a ucide neavenit, deci… Spam. Apoi mi-am cumpărat o mașină de scris mai modernă, ce scria românește, pornind plină de elan la scris. Greșeam, corectam, mai băteam o data pagina, greșeam, corectam, rupeam și o luam de la început. Eram tot la pagina întâia, dar refuzam plină de demnitate poetică calculatorul. Până la urmă am cedat nervos, computerizându-mă, altfel aș fi rămas tot la prima pagină.

Sunt o ființă zgubilitică... în timpul studiului ori al scrisului am nevoie de liniște. Deci scriere fără muzică, deși regret că nu ascult suficientă. Pisicile au rămas undeva în copilărie, iar câinii vin, stau cât stau cuminți, așteptând mângâieri, ca apoi să o zbughească la joacă. Nu am fumat, dacă m-aș fi apucat, aș fi devenit o fumătoare înrăită. Nimic mai plăcut ochiului decăt o mână frumoasă ce duce la buze o țigaretă, din care ies rotocoale inspiraționale. Dacă aș fi ceea ce nu sunt, aș face precum fac domnii scrisului, adică aș fuma hemingwaynian o pipă, ce ar putea fi a păcii, a liniștii planetare ori pur și simplu a împăcării de sine.

Leo Butnaru Trinitatea ar fi: să știi ce să faci, când să faci și cum să faci Unele din cele invocate, întrebător, în chestionar i se întâmplă viitorului scriitor, apoi scriitorului odată cu înaintarea sa în scris și a scrisului în destin; odată cu matu rizarea, profesionalizarea. În cazul meu, ambianța dintâi fusese cea dintr-un spațiu foarte intim, iatacul „personal” din casa părintească din comuna Negureni de pe Răut. În junețe, alte spații de intenții sau anumite „realizări” întru creația au fost clasele școlii, auditoriul și căminul universitar. Și, aproape predilect (prin liniștea și atmosfera generală ce ți-o ofereau) bibliotecile – universitară, națională, municipală (le amintesc cu titlu de recunoștință, pentru că m-au adăpostit și m-au pregătit, stimulat în perseverența unui debutant, pe când abia se orășeniza, întâlnindu-se cu literatura și lumea

40

Nr.9-10 (47-48) 2021

mare). Aceea a fost perioada de creație... în secvențe, cu cadențe impuse de situația la zi (și... la noapte), unele din ele fixate în jurnalul „Student pe timpul rinocerilor” (1969-1972) și cel de locotenentul ajuns involuntar într-o armată imperială, „Perimetrul cuștii” (19721974), când, uneori, în lungi ore de cart, îți ascuți creionul cu... baioneta.

Apoi, încă din studenție, mi s-a întâmplat să călătoresc relativ mult – trenuri, avioane, vapoare, autocare, prin Europa, dar și prin Siberia, Extremul Orient. Erau importante și deplasările „pe teren” din redacția ziarului pentru tineret, cazări prin hotelurile de provincie. Dar și din orașe mari. Exigențele scrisului jurnalistic„m-au obișnuit” ca, în orice călătorie, în special în cele de mai lungă durată, să scriu jurnal, cu care am revenit din Mongolia, China, Rusia (ca să o iau de la o... margine de lume), Tadjikistan, Grecia, Italia, Turcia, Franța, Suedia, Austria, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Ucraina, Belarus, Uzbekistan, Letonia, Lituania, Armenia și, bineînțeles, Jurnalul de Țară, „de la Nistru pân-la Tisa”, inclusiv din teritoriile care ne-au fost răpite (Cernăuți, Cetatea Albă etc.). Jurnale Yes-Eu, precum le-am zis.

Am scris „intens” și într-o croazieră scriitoricească pe trei mări (până la care avusesem navigație de creație pe trei mari fluvii – Volga, Nipru, Dunărea), în timpul căreia mi-am urmat tabieturile jurnalistice, dialogând, cu reportofonul pe masă, cu Octavian Paler, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G. Țeposu...

Aceste situații m-au făcut să cred că destinul meu de scriitor e unul sub semnul lui Hermes Trismegistul (asimilat cu zeul Hermes la greci și Mercur la romani), considerat inventatorul scrisului și al limbajului, dar (pe lângă alte atribuții tutelare) și al călătoriei, al soliei.

Starea de travaliu literar în... mișcare m-a obișnuit să am mereu la îndemână un blocnotes, dar și să completez fișe, fișe, fișe, „depozitate” tematic (provizoriu sau pe termen ceva mai lung) într-o cartotecă, dar și în plicuri voluminoase, apoi multe din acele note ordonate, „regizate” în nuvele, eseuri. De mai mulți ani însă, realitatea, „materialitatea” fișelor (de cândva, mi-au mai rămas sute, mii) a trecut în virtualitatea digitală, în mapele electronice, de asemenea tematice, în care adun notele, revelațiile clipei (unora le-aș zice chiar... literatură la minut), ce își așteaptă timpul mobilizării pentru subiecte integre. Însă, în mare, bineînțeles că locul de muncă e la masa ta de scris.

Dacă în condițiile ieșirilor în lume, atunci când scriai prezența altcuiva era ca și imposibilă, de cum te închizi în biroul tău este exclusă chiar și prezența celei mai dragi persoane, soția. Cu excepția clipelor în care îți aduce o cafea, un cei. După un timp, te-ai lipsit și de anumite tabieturi care îți erau ca și inerente – fumatul „mai special” (la gust, la... savoare!), pe când scriai; altfel, parcă, decât fumatul „obișnuit”, în existența cotidiană. În tinerețe mi se întâmpla să scriu nopțile și, din vreme în vreme, îmi ritmam/ jalonam orele cu câte un pahar de vin roșu. Azi nu mai scriu după chindie. Nu mai fumez, nu mai beau acel extraordinar pahar de vin atât de delicios...

Mulți din noi și-au modificat obișnuințele, în dependență de condiția tehnică, să zic așa: când au trecut de la stilou la mașina de scris, de la mașina de scris la computer. (Alții au ajuns să scrie chiar la telefonul mobil, de pe el citind în recitaluri...)

Astfel, în travaliul literar, pe cât am avut posibile tabieturi de mai lungă durată, pe atât am trecut prin adaptări și readaptări la condiții, la vremuri (trecerea din secolul XX în secolul XXI!), la necesități... tehnice de a rămâne și a persevera în scris. Toate, pentru a ști ce să faci, când să faci, odată ce sunt întrunite componentele de a purcede la scris, când ești gata de a „culege” și a da la iveală ceea ce (deja) e pârguit în firea ta. Adică, trinitatea ar fi: să știi ce să faci, când să faci și cum să faci. (Iar dacă nu ar suna cam pretențios, e cazul să înlocuim verbul a face cu a crea...)

41

Nr.9-10 (47-48) 2021

Ancheta revistei www.revistaneuma.ro

Adrian Costache Obiceiuri, tabieturi, stereotipii în realizarea efectivă a creaţiei literare...

M-am întrebat dacă ele mai există azi, dacă nu cumva mitologia creaţiei a fost detronată de ...profesionalismul creaţiei. E sigur însă, că în ce-l priveşte pe creatorul român, acesta conservă, probabil, fel de fel de stereotipii, tabieturi. Ele fac parte din convingerea lui că el e o persoană aparte, că trebuie să se identifice ca artist nu doar printr-o anume vestimentaţie (dar azi vestimentaţia a devenit nesemnificativă!), ci prin ritualuri care-i dau un anume „confort creativ” , îl pregătesc pentru „marea inspiraţie” Suntem, din punctul acesta de vedere, încă moştenitori ai mitologiei romantice modernizate a inspiraţiei!...

Eminescu se plimba singuratic şi melancolic sub clar de lună, Nichita „delira” poetic sub impulsul alcoolului, dar pe Marin Sorescu nu-l vedem în ipostaze stereotipe, deşi probabil de-o anume ambianţă avea nevoie. Fiindcă, în cele din urmă, ambianţa e mai inportantă decât orice stereotipie şi rămâne probabil cuvântulcheie care determină comportamentul creatorului de azi; liniştea interioară, şi nu numai, capacitatea de a ieşi din real, descifrarea obsesiilor adunate în el, fără să ştie - cuvinte, imagini, persoane - şi care se „coc”, iar la un moment dat se cer ieşite la suprafaţă.

Aşadar, în ce mă priveşte, nu mă văd în niciuna dintre ipostazele tipologice posibile, menite a genera opera. Fiind toată viaţa profesor, creaţia/literatura/ a rămas undeva într-un plan paralel, un „hobby” , parte dintr-o „viaţă secretă”, dintr-un „teritoriu” personal.

O insulă, o grădină, aproape reale, sau având referinţe de real în ele!...

De altfel, am avut mereu probleme în a-mi identifica o conştiinţă scriitoricească (poate şi datorită unei anume modestii cu care mi-am privit creaţiile, dar mai ales datorită locului pe care creaţia a ocupat-o în existenţa mea!); ca şi probleme în a mă afilia la un grup literar sau altul. Prin urmare, cred că sunt mai degrabă un profesionist al scrisului (17 volume!), între altele, fiindcă predând în liceu „literatura” timp de decenii, ca obiect de studiu, am fost tentat să refac eu însumi alchimia scrisului. Şi am făcut asta mai mult tehnic, lucid, aproape didactic, cu riscurile de rigoare, folosind ca materie primă propria existenţă, rămânând astfel, în bună măsură, un autor în afara unor tabieturi, dacă nu cumva chiar în afara tuturor ritualurilor posibile!...

Dar poate că ele au existat dar am dificultăţi în a le identifica!

P.S.: Nu fumez, nu trag din pipă, alcoolul nu mă inspiră, drogurile îmi sunt străine, dar sunt un mare iubitor al vinului!...

Simona-Grazia Dima Poetul care sunt are și nu are anumite ritualuri precise legate de scris, fiindcă inițial poezia ia înfățișare de viziune, soluție exis tențială, răspuns la dramatice întrebări, nu

apare ca fapt literar, esențial este să sosească astfel, vijelios, să prindă, mental, contur, asta se poate întâmpla oricând, pe stradă ori în timpul unei activități oarecare, chiar și gospodărești. Abia când o simt o transpun, orice petic de hârtie e util atunci, mâzgălesc febril, pe un colț de ziar sau pe un șervețel, gânduri, crâmpeie haotice, apoi survine, într-o fază de calm și reflux, decantarea și ordonarea lor, în variante succesive, în diverse caiete, notate ca „primare”, „intermediare” și „centrale” (dar nu finale), clarificare ce durează uneori ani la rând. Am purtat adesea, îndelung, povara dureroasă a numeroase poeme, îndoindu-mă că le pot isprăvi, dar nicio clipă nu m-am desprins de ele, deși erau încifrate, dificile.

Timpul mi-a fost amfitrion ospitalier în laboratorul de creație, m-a invitat să iau loc și să experimentez, fără a dezerta, m-a ajutat, încât, până la urmă, în liniște, la flama capricioasă a unor lumini tainice, le-am dat de capăt, iar atunci am simțit o incredibilă ușurare.

Oricum, poezia o scriu, în prima ei fază, numai cu pixul sau creionul, niciodată uzând de tehnică – stilul meu de lucru, patriarhal și lent, implică un travaliu creator intens și anevoios. Câteodată simt că poemul a ieșit de la primele încercări, alteori nu. Doar în stadiile avansate îi dau contur la calculator. Finisajul electronic reprezintă calmul, contemplarea panoramică, încercarea detașată a unor variațiuni pe tema familiară acum. Sunt numai cizelări de migală și finețe, e vorba de plăcerea jocului. În acest punct, nu mai devreme, știu că am câștigat lupta, șlefuiesc detalii, după bătălia crâncenă, pe viață și pe moarte, de-a lungul căreia nu am avut nicio clipă siguranța unei izbânzi.

Când scriu critică literară sau eseuri, procesul este mai simplu.

Citesc volumele alese și le adnotez pe margini, subliniez versurile sau rândurile care îmi captează atenția, a doua zi îmi încep comentariul într-un caiet, folosindu-mă de ceea ce am elaborat deja, dar mă pot exprima și direct la computer, în acest caz nu îmi repugnă apelul la tehnologie. A treia zi, de obicei, definitivez, leg într-un ansamblu afirmațiile parțiale, irumpte cu intermitență, aidoma unui zvâcnet poetic, le coagulez armonic, a patra zi mă ocup de partea stilistică, observ și elimin repetițiile, găsesc sinonime, formulări mai fericite etc. Să zicem că în acest punct textul meu este gata, deși nu îl consider vreodată finit și mă încearcă mereu ispita de a rescrie totul – poeme, comentarii critice, eseuri. Munca pe manuscris e laborioasă, chinuitoare, infernală, dar, totodată, un destin acceptat, generator și de o reală bucurie.

Ana Dobre Modul cum se produce, cum vine inspirația m-a preocupat întotdeauna. Ține de mister, de nebuloasele necunoscutului, ține de o metafizică ale cărei taine rămân mereu… taine.

H. Ibsen nu putea scrie fără mirosul de mere putrede din sertarul biroului, Baudelaire credea că opiumul și hașișul îi aduc visata inspirație, Rimbaud visa la dezlănțuirea tuturor simțurilor, Dostoievski implora criza de epilepsie pentru a primi darul ideii și pentru a avea acces, astfel, la izvoarele creației, Mihai Eminescu scria noaptea, fuma și bea celebra lui cafea neagră, recitându-și cu voce tare versurile, nu știu ce compozitor nu se putea lipsi de păianjenul care-și țesea pânza…

Este legat ritualul scrisului de aceste lucruri pe care spiritul profan le-ar putea considera bizarerii? Intrăm din nou în aria misterului. Creația are partea ei de taină. De aceea, atrage, incită și suscită interesul, curiozitatea. Fiecare dintre noi, scriitor sau cititor,

Ancheta revistei

www.revistaneuma.ro

dorește ridicarea draperiei care separă actul scriiturii de orice altă activitate umană. În ce mă privește, ritualul scrierii ține de o disciplină pe care mi-o impun. Mircea Cărtărescu spune în Jurnal că și-a impus un program fix, în scrisul său aspirând spre profesionalizare. Îl urmez, mai degrabă, pe G. Liiceanu care și-a însușit un principiu al lui Brâncuși: dacă vrei să faci ceva, nu aștepta momentul favorabil, pune-te în situația de a o face!

Acesta este un ritual, cu un grad înalt de ascetism pentru mine: foaia albă de hârtie, creionul și gândurile care se ordonează pentru a-și lua locul în construcția virtuală de cuvinte și idei. Și, bineînțeles, singurătatea, dacă se poate, totală și absolută. În această singurătate, poate începe scrisul, pe care-l înțeleg ca dialog personal cu mine, cu universal cărții, cu celălalt.

Miruna Drághici Definitoriu și emblematic pentru condiția umană, de circa 4000 de ani încoace, scrisul, cu a sa putere formatoare și modelatoare, constituie o coordonată esențială a spiritualității și culturii noastre. În ceea ce mă privește, scrisul este activitatea în care autorul își exprimă nu doar latura creativă, inovatoare, ci și profunzimile afectului, precum și piscurile raționalului, fiind teritoriul în care „rațiunea și simțirea” își dau mâna, pentru generarea produsului literar. Toate resursele intelectuale sunt angrenate în procesul scrisului: cele trăite și învățate, cele descoperite și imaginate de-a lungul vieții alcătuiesc ingredientele acestei activități care, pentru mine, este printre cele mai nobile pe care specia umană le desfășoară. Nefiind o activitate banală, mecanizată într-un angrenaj al rutinei, tratez scrisul cu mult respect și grijă. Într-adevăr, ambianța este de mare importanță: astfel, cuibușorul meu de scris este o cameră cu geamuri mari, în care lumina naturală domnește în voie, mai ales că prefer să-mi aștern gândurile dimineața și pe timpul zilei, cel mult până la amiaza târzie. Liniștea este, de asemenea, un ingredient de nelipsit, căci la scris îmi aud gândurile și-mi ascult muzele, într-un fel de comunicare cu planurile spirituale ale realității, plasându-mă, pe cât posibil, „departe de lumea dezlănțuită”.

Pot spune că cele mai importante puncte fixe în activitatea mea scriitoricească sunt stiloul și hârtia - da, fac parte dintr-o specie pe cale de dispariție, căci prefer să scriu de mână. Am o frumoasă colecție de stilouri, acest instrument de scris fiind un companion îndrăgit încă din vremea copilăriei - și acum am nostalgia stilourilor chinezești cu pompiță, a căror umplere mă transforma într-un mic dalmațian! Scriu întotdeauna cu cerneală neagră, nu știu de ce, dar cea albastră mi se pare un pic... neserioasă!

Hârtia este al doilea element esențial, mai ales că, fiind și ilustratoare de carte, simt acest suport vechi de când civilizația ca pe o a doua piele. Și pentru hârtie aș putea spune că am o mică fixație, căci nu orice hârtie este bună pentru scris, nu orice hârtie este bună pentru desen. De fiecare dată, pentru scris, încerc să găsesc o hârtie cât mai mătăsoasă, cu o textură untoasă, astfel încât stiloul să patineze, cu grație și ușurință, pe suprafața albă, iar gândurile și cuvintele să formeze acel fluviu spiritual care va ajunge, mai târziu, sub ochii cititorului.

Cred că scrisul trebuie abordat cu foarte mult respect, seriozitate și, mai ales, responsabilitate. Produsul final, indiferent de specia

42

Nr.9-10 (47-48) 2021

literară din care face parte, va fi citit și procesat, la nivel psihologic, de alți oameni, iar felul în care îi va influența poate varia enorm. Pe unii îi va călăuzi și educa, pe alții îi va încânta sau pune pe gânduri, pe unii cititori îi va întrista sau chiar le va produce schimbări majore în felul de a gândi, de a se comporta, de a se raporta la lume și la viață.

Tocmai de aceea sunt de părere că doar atunci când întregul suflet și întreaga minte ne dau certitudinea că putem spune ceva însemnat și valoros, trebuie să ne așternem la scris. Într-adevăr, scrisul merită a avea un ritual numai al său, căci, în definitiv aceasta este funcția ritualului: de a ne aduce în contact cu dimensiunile spiritului, de a descoperi în noi înșine acele coordonate și tărâmuri în care valorile creative și formatoare sunt vii și active. Iar rezultatul acestui proces îl cunoaștem și îndrăgim cu toții: cărțile, acești prieteni și îndrumători discreți, mereu aproape, mereu de încredere.

Andrea H. Hedes, Pisica, scriitoarea și dulapul Atunci când scriu, la un mic laptop, am lângă mine o ceașcă cu cafea în dreapta și pisica în stânga. Pisica este, de altfel, personaj al câtorva din cărțile mele, publicate sau nu și este personaj înainte chiar de a apărea în viața noastră, pentru că dintotdeauna mi-am dorit o pisică albastră și, anticipând, o aduceam în ficțiune până să fi devenit o realitate palpabilă. Pe urmă, scriu, de obicei, noaptea. Fiecare carte am scris-o pe o anumită melodie, ascultată în mod repetat în căști. Aritmii a mers bine cu One Republic – Counting stars. Orele aspre cu Passenger – Let her go. Un roman în trei volume pentru copii, nepublicat încă, s-a născut pe linia melodică a lui Gerald Finzi – Romance for string orchestra. Povestiri de pe malul celălalt a mers bine cu Chopin - Spring Waltz (Mariage d’Amour), pe când O întâlnire pe Strada Hazard a apărut pe tema principală a filmului Harry Potter și anume John Williams - Hedwig’s Theme. Poveștile din A fost odată ca niciodată le-am scris ascultând Spărgătorul de nuci al lui Ceaikovski. Un roman în lucru are în fundal Enchanted village, de pe un canal de Youtube.

M-am gândit să pun la un moment dat în cărți o notiță ludică și serioasă (în același timp): „Se citește pe melodia...”, melodie care, cu siguranță, ar aduce un plus de adâncime lecturii. Dar cel mai important lucru, numărul unu în topul tabieturilor, este altul.

Cunoașteți cartea Leul, Vrăjitoarea și Dulapul. Într-o lume anostă și chiar agresivă, niște copii descoperă un dulap fermecat prin care pășesc într-o altă lume. Nu este o lume mai bună dar este o lume în care Binele învinge Răul, în care mai există eroi, scopuri nobile și existența pare să aibă un rost. Dulapul meu este iarna. Toate cărțile mele au fost scrise dacă nu în întregime atunci în proproție de șaptezeci la sută în acest anotimp când nu doar natura devine retractilă dar și oamenii devin mai interiorizați și ritmul vieții mai lent, societatea se reîntoarce încet spre sine, spre interior, spre cămin. Copiii intră în vacanța de iarnă. O înfiorare irizată de aștepare, speranță, melancolie (după caz și, mai ales, după vârstă) electrizează aerul. Sărbătorile de iarnă: miracolul Nașterii, începutul și sfârșitul prezente în clipa dintre ani, ideal, printre fulgi de nea, sunt centrul acestei perioade în care pentru mine, se țes poveștile.

Poate cândva, (cine știe peste câtă vreme?) un cititor, intrând în universul acestor cărți, va simți, aproape ca o închipuire, venind până la el, învăluindu-l vag, o noapte de iarnă, torsul unei pisici și, picurând, sunetele unei melodii.

Ancheta revistei

43

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Alexandru Jurcan 1. Varianta reală Colile albe și primul impuls. Gândul că voi scrie pagina cea mai incitantă. O cafea ar fi de bun augur. O așez pe birou, în dreapta. Dincolo de geam, păsările. Ies pe balcon și le pun firimituri. Dacă scriu articole, compun direct pe laptop (am realizat acest util progres).

Pentru literatură: pix și hârtie. Până acum doi ani, câinele Tedy îmi urmărea mișcările de pe fotoliu. Acum mă veghează umbra bibliotecii. Reușesc să scriu uneori pe tren. Cândva am început un capitol pe trenul Cluj-Oradea. Peste câteva luni am vrut să finisez acele pagini. După o trudă fără succes, am urcat în tren pe aceeași rută și continuarea a venit de la sine.

2. Varianta comică Azi musai să scriu povestirea cea mai valoroasă. E greu să scrii puțin și fascinant. Întâi, dușul matinal. Cu muzică de operă, desigur.

Apoi o papară stropită cu vin, salată de varză și chifle calde. Stau puțin pe fotoliu și butonez telefonul. Cafeaua! Am uitat cafeaua! O așez pe birou. Încep… Pisica sare deodată lângă laptop. Varsă cafeaua. Dezastru. Șterg. Mopul. Nervi. Covor afectat. Musai să mă calmez. Coniacul și prima dușcă. Da, o să fie povestirea secolului, desigur. A doua dușcă. Ia să telefonez la redacția revistei preferate, să-mi țină loc două pagini, că voi rupe gura târgului. A treia dușcă.

Cine sună la ușă? A, citirea contorului! Discut cu domnul care notează indexul. Îl servesc cu coniac. Cică are un vin de casă excelent. Mă invită la dânsul. Nu pot refuza, doar relațiile umane sunt un lux veritabil, cum zicea un scriitor. Ce vin! Ce ciulama de pui făcută de minunata soție a domnului Contor! Voi ajunge acasă și voi demara uriașa povestire negândită vreodată de un muritor.

Oare mai am coniac în sticlă?

Menut, Maximinian Superstiţiile şi mofturile scriitorului De multe ori, citind o carte, mă întreb cum arată atelierul de creaţie al scriitorului care a fost locul unde şi-a aşezat gândurile pe coala de hârtie (sau direct pe calculator).

Internetul abundă acum de fel şi fel de reţete de succes despre ritualul scrisului, despre cum să devii „scriitor”, despre modul în care aşezarea într-un jurnal a frământărilor tale interioare îţi poate schimba viaţa. Aşa o fi, un mod de „ salvare”, însă ar trebui să ştim că nu tot ceea ce se scrie rămâne în istoria literară, după cum nici tot ceea ce este aşezat într-un caiet ar trebui să vadă lumina tiparului într-o carte. Vremurile s-au schimbat şi odată cu digitalizarea poate că multe dintre ritualurile şi tabieturile scriitorilor au dispărut. Acum poţi să-ţi iei cu tine biroul, metaforic vorbind, în orice colţ al lumii pentru că e de ajuns să ai la tine un telefon, o tabletă sau un laptop pentru a-ţi aşeza gândurile într-o poezie, proză sau jurnal. Dispare scrisul de mână şi, odată cu el, şi farmecul unor epoci. Puterea cuvântului scris a dărâmat imperii. Nu întâmplător cronicarii erau mereu aproape de curtea regală pentru că erau cei care dădeau viaţă veşnică actelor istorice ce se

întâmplau aici. Poate că într-o eră în care avem atâtea reţele de socializare, ritualul scrisului arde prea repede anumite etape, fiind impulsionaţi să redăm cititorilor virtuali imediat un fragment din ceea ce lucrăm. Dar, de multe ori, uităm să transmitem şi sensibilitatea, emoţia şi farmecul a ceea ce ar trebui să însemne scrisul.

Dispare epoca manuscriselor şi odată cu aceasta şi emoţia privirii unei pagini în detrimentul răcelii ecranului calculatorului.

Astăzi, când mulţi se declară scriitori, însă puţini sunt cu adevărat parte a breslei profesioniste, „mofturile” ar trebui să fie mai estompate pentru că puţini reuşesc să dea opere precum înaintaşii noştri. Să-i lăsăm pe cei de azi până istoria va hotărî ce se va întâmpla cu scrisul lor şi să mergem la fondatorii literaturii române. Şi mă opresc la cel mai apropiat de spaţiul meu geografic, născut la două sate distanţă de satul meu (Dumbrăviţa), la Târlişua, pe Valea Ţibleşului. E adevărat, Liviu Rebreanu, scriitor realist, era foarte superstiţios în viaţa de zi cu zi, după cum el însuşi declara:„Am toate superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la drum marţia, nu încep lucrul sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil, 13 în schimb îmi e simpatic. Cum ies şi văd un popă, ştiu că mă aşteaptă nenorocirea...

Cred în semne, în bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în visuri şi caut să le explic”. Scria numai noaptea în compania ţigărilor şi a cafelei pentru că atunci îşi găsea liniştea. „Mai întâi de toate, trebuie să am linişte completă şi, fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personagele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cât mai multă linişte mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se punea la dispoziţie o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat, pentru a face opera aceasta de incubaţie şi creaţie literară. Iau loc la birou, între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu până la 6-7 dimineaţa”, spunea Liviu Rebreanu, cel care a dat literaturii capodopere precum Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților.

Mergând mai departe, aruncând un ochi peste graniţe, aflăm dintr-un material semnat de Silvia Dumitrache pe bookaholic.ro că Dan Brown scrie la patru dimineaţa, fix 60 de minute, în faţă cu o clepsidră. Truman Capote nu poate să gândească decât dacă stă pe canapea, având cafea şi ţigări, iar spre seară sherry şi Martini.

Vladimir Nabokov scria pe fişe de 3×5 inchi, pe care apoi le capsa şi le depozita în cutii. Charles Bukowski spunea că soluţia pentru a fi un scriitor bun era să ai cât mai multe relaţii amoroase, să bei bere ca pe apă şi apoi să te izolezi până apare scrisul. Victor Hugo, în schimb, fugea de toate tentaţiile. Alexandre Dumas aloca fiecărui gen literar practicat câte o culoare: roz pentru nonficţiune, albastru pentru proză şi galben pentru poezie şi mânca în fiecare zi un măr lângă Arcul de Triumf.

Tocit într-ale scrisului, prin meseria pe care o practic, ritualul arată, în cazul meu, ciudat. Este influenţat de subiectul imediatului, de ştirile ce vin zi şi noapte pe reţelele de socializare anunţând în cele mai multe cazuri tragedii şi rareori bucurii. Sunt în baza de date de comunicare la ISU, Poliţie, Jandarmerie, Ambulanţă, Consiliul Judeţean, Prefectură şi multe altele, astfel încât răgazul meu (asumat ca director de ziar) este între două ştiri. Scriu pentru propriile proiecte literare influenţat de subiectele din presă, nu am un anumit obicei stereotip deşi centrul este la biroul de acasă, însă notez şi pe carneţele în deplasările prin ţară şi străinătate sau în drumurile între evenimentele pe care trebuie să le consemnez la ziar. Nu am un obiect anume de care să fiu ataşat şi căruia să-i duc lipsa atunci când scriu, singurul la care nu pot renunţa sunt ochelarii. Nu am nevoie de alimente speciale sau băuturi deşi, pe timp de vară, o bere rece nu strică nimănui, că doar şi I. L. Caragiale şi George Coşbuc se întâlneau pe la terase şi mai vorbeau despre proiectele literare.

Mereu prezentă în biblioteca de acasă este pisica Maruska, atentă şi mai curioasă şi martorul naşterii scrierilor. Nu fumez

Ancheta revistei

www.revistaneuma.ro

niciodată însă, dacă ar fi să declar un viciu asociat scrisului acela ar fi ascultarea în surdină a muzicii. Că în biblioteca de la Bistriţa am selectat doar cărţi apropiate sufletului meu, celelalte fiind prezente în biblioteca de la Dumbrăviţa, că pe birou se află o icoană, asumare a credinţei, sunt pentru propria mea inimă.

Dincolo de toate tabieturile, stereotipurile şi ciudăţeniile pe care le au scriitorii, important este ceea ce lasă în urma lor. Am auzit de multe ori zicala „Este foarte ciudat, nu are caracter, dar este un mare scriitor”. Mai grav este când eşti şi ciudat şi nu ai nici texte care să se ridice la nivelul de literatură. La urma urmei, nu contează că ne scriem cărţile la masa dintr-un bar situat la subsolul unei clădiri, pe o bancă sub cerul liber, în cel mai luxos hotel sau în propria casă.

Importantă nu este viaţa omului, de-a lungul timpului mulţi dintre scriitorii importanţi trecând pragul veşniciei în sărăcie, însă a rămas după ei o operă ce dăinuie peste timp.

Rázvan Nicula Mărturisesc că acum multă vreme mă mai întrebase cineva, nu ştiu dacă din plictiseală sau din curiozitate, poate doar din curtoazie, tocmai când îmi culegeam gândurile pentru o poveste nouă: „Tu cum scrii?” Mi-au trebuit câteva clipe să mă hotărăsc în privinţa răspunsului. Ce era să zic, „dezbrăcat, în costum de nuntă, îmbrăcat ca eschimoşii, cu alcool, cu ceai, cu cafea, cu gândul, cu gânduri, cu mintea, cu fapta, cu cerul, cu pământul, cu hotărâre - nu! – cu îndârjire, cu poftă, cu minte, fără minte, aproape deloc, aproape perfect, oricum”? Mi s-au succedat întrebările ca fulgerele pe un cer sufocat de furtună. Până la urmă mi-a venit răspunsul: „Cu mâinile”, zic.

Dacă vă mai amintiți, de prin biografii sau autobiografii sau bârfe, despre unul anume se spunea că nu punea nimic în gură până nu își scria norma, ori despre altul, că stătea în picioare în fața mașinii de scris, refuzând să se așeze. De fapt, interzicându-și să se așeze. Dar eu cred, dacă mi se permite o părere personală, că mereu omul trebuie să stea în umbra operei sale, nu să-și așeze persoana mai presus de ea. Cu toate acestea, ne putem spune că, în definitiv, istoria literară este plină, inclusiv, de tabieturi. De aceea, raportându-mă la ea, mi-aș fi dorit să scriu ceva înțelept, dar nu știu dacă se poate. Poate aș fi scris despre lipsa de suflet, deși ar fi trebuit să scriu despre oameni. Sau aș fi scris despre mine in extenso, dar sunt prea mulți cei care își închipuie că mersul la piață și lista de cumpărături îndesată în portofel înseamnă literatură, iar eu nu vreau să mă regăsesc între ei. Aș fi scris despre nimic, dar mi-ar fi rămas pagina goală. Aș fi scris despre iubire, dar tare mi-e teamă că sunt prea puțini cei care o mai recunosc. Sau aș fi scris despre sex, dar e posibil să fi ajuns să povestesc, ca propușii noștri la Premiul Suprem, cum, privindu-mi scamele din buric, aproape mă masturbez la duș.

Măcar nu am fantezii cu Regina Angliei. Iubesc prea mult scrisul ca să-l arunc în derizoriu, de aceea, la întrebarea dumneavoastră, voi îndrăzni să fiu succint. De scris se poate scrie oriunde, atâta timp cât pământul ne este solid sub picioare. În cazul meu, înaintea primului cuvânt care ia formă, o țigară, două, poate chiar un pachet, până se coagulează gândurile. Fără să fie obligatoriu, și un pahar, preferabil rom. În rest, documentația și hotărârea de a evita autobiografia, sau de a o reduce la minim. Dar, mai ales, îmi stârnesc rănile și bucuriile, le râcâi, uneori cu imagini de natură inspirațională personală, pentru că unele lucruri sunt doar ale mele. Mă ajută orice

44

Nr.9-10 (47-48) 2021

e al meu, care să mă facă să mă simt viu. Pentru că morții, dacă doriți să mă întrebați pe mine, nu pot așterne pe hârtie nici măcar un cuvânt.

Olimpiu Nus,felean În nesfîrșitul scrisului Prin ultimii ani de liceu, cred, îmi imaginam un loc tentant în care să stau la scris, anume un fel de cabină de macara, spațioasă și luminoasă, care nu stînjenește privirea spre exterior, fixată de plafonul unei imense săli de dans, sală plină de… muzică și dansatori. O mulțime de dansatori, care mă ignoră, absorbiți de privilegiile stării de sărbătoare, iar eu scriu în singurătatea mea ignorată, dar prins în vacarmul mulțimii. Era, poate, o expresie a felului meu de a-mi concepe actul scrisului: o întreprindere personală, dar care nu poate să-i ignore pe ceilalți, nu se poate desprinde categoric de mundan.

Locul unde condeiul meu își găsea – și își găsește – mai ușor inspirația – și respirația – a fost și a rămas de-a lungul anilor veranda casei părintești de la Șieu-Sfîntu, o încăpere de transfer, de trecere de afară spre „casele” casei – casa din față, casa din mijloc, bucătăria… Veranda, construită inițial fără geamuri, cu deschidere liberă spre curtea casei, după cîteva ierni a fost „închisă” de ai mei cu ferestre mari pe doi pereți și o ușă, de asemenea, cu geamuri. Aici, lumina anotimpurilor, mai ales a primăverii și a verii, îmi răsfață liniștea scrisului. În minute de răgaz, pot să privesc prunii înfloriți de lîngă fîntînă, porumbeii care așteaptă pe cumpănă ca să aibă suficientă îndrăzneală să plonjeze în vasele cu grăunțe ale găinilor, o țarcă vestitoare de musafiri, via pe rod sau rîndunelele care fac sfat, cu zecile sau cu sutele, pe cablurile de curent electric, înainte de a porni spre țările calde. În momente de răgaz, ies afară și mă „dezmorțesc” cu vreo îndeletnicire din gospodărie. Tata avea foarte multe unelte de tîmplărie, își făcea singur carele, săniile, căpestrele și hamurile pentru cai, funiile de legat carele cu fîn. Poate de aici am prins gustul să completez „panoplia”. Cu drujbă, coasă mecanică, diferite fierăstraie… În îndeletnicirile mele de creație foloseam – și mai folosesc – creionul sau stiloul pentru poezie sau eseu, mașina de scris – Erika – sau, mai nou, calculatorul sau laptopul, pentru proză și articole. Aici, în această „casă a scrisului”, a trecerii, am moșit mai multe manuscrise, pregătindu-le „trecerea” din minte spre litera scrisă și apoi tipărită. Aici am pus pe hîrtie, prin anii ‘70, poeziile mai lungi din Focul irevocabil, una publicată îndată în revista Steaua, celelalte, mai tîrziu, după ‘89, în revistele literare și în carte, la editura Dacia. Aici mi-am scris primele romane și proze scurte, unele rămase în manuscris, La marginea visului, Piatra soarelui, Poziția ființei…, ca și o serie de eseuri. Romanul documentat istoric Cuvine-se cu adevărat, încă nepublicat.

Biblioteca din casa din dos mi-a fost și îmi este de ajutor. Ca, azi, și internetul. În casa din mijloc, unde puteam face focul în soba de teracotă, m-a prins Cutremurul din ‘77 (ora 21:22:22, în data de 4 martie). Am simțit un anume inconfort și am observat candelabrul de deasupra capului că se clătina ușor. Aparatul de radio, cred, s-a oprit. Am mers în cameră la ai mei, unde mama țesea încă, la ora aceea, și le-am spus că mi se pare că a fost un cutremur. Au venit apoi și confirmările. Poate că am prins momentul, mai limpede, în jurnalul meu. Ar trebui să revin asupra jurnalului, să-l transcriu. Dar cine mai are vreme de jurnale?

45

Nr.9-10 (47-48) 2021

Ancheta revistei www.revistaneuma.ro

La rigoare, spațiul scrisului poate fi găsit și în apartamentul din Bistrița, unde, în balconul transformat, am un „colțișor” aparte, de unde pot trage cu ochiul spre mersul anotimpurilor, exprimat și de un salcîm-martor, în care adastă, după împrejurări, porumbei sau grupuri de ciori… La oraș, mai ales pînă la pandemie, mai am un loc… de meditație: o cafenea cu terasă, de pe o stradă umbroasă.

Nu o numesc încă. Un loc privilegiat ar putea fi, generic spus, litoralul. Am scris poezii pe digurile din portul Mangalia, într-un hotel din Stațiunea Saturn, convenind cu recepția să mă lase singur în cameră, mi-am scris cam jumătatea din lucrarea de grad didactic, dar am scris proză sau eseu la Mamaia, Venus sau Neptun… Ca și, adesea, mai rar, la munte.

Nu am obiceiuri anume, nu fumez, dar îmi creează o stare ambientală relaxată un fond sonor: radio deschis pe diverse posturi, muzicale și nu doar, chiar televizor, programe muzicale variate luate de pe internet (muzică ușoară din toate generațiile sau … populară, concert, operă), lăsate oarecum în evoluție liberă. Sau, desigur, cîntecul vrăbiilor gureșe de acasă, precum, în alt context, foșnetul neodihnit al mării… Găsesc și momente cînd un pahar de vin e o companie plăcută în căutarea cuvintelor. Întrerup brusc un discurs care, totuși, continuă, în nesfîrșitul vieții. Sau al scrisului?

Ovidiu Pecican Minunat, emoționant acest interes pentru persoana scribului, a făcătorului de iluzii și baloane de săpun colorate în curcubeul clipei... Mulțumesc că mi se adresează și mie. Dar trebuie, de vreme ce am fost deja întrebat, să spun adevărul. Nu depind de nimic exterior în materie de scris. Depind de un timp interior, de un răgaz propice scrisului, depind de ritmul unor sedimentări și developări la care asist oarecum activ-inactiv și despre mecanismele de producere ale cărora știu prea puțin. În rest, viața mea de scriitor, cât am izbutit să fiu până astăzi, a fost un efort continuu – probabil unul dintre cele mai considerabile pe direcția cărora m-am cheltuit – ca să pot scrie oricând fără vreo dependență. E atât de ușor să cazi sau să te conformezi sclaviilor pe care le ai la dispoziție! Obsesia colii albe, nevoia de a avea o anume persoană aproape, dependența de u anume decor, de anumite ore ale zilei sau chiar de anumite zile... Un număr de pași, anumite obiecte necesare prin preajmă pentru pura lor valoare decorativă ori simbolică ori dintr-o penibilă superstiție... După ani, decenii, am obținut un non-rezultat la care țin foarte mult, care mi-e foarte prețios. El constă în aceea că, în principiu, pot scrie la aproape orice oră, în linii mari cam oriunde, fără să depind în chip neînduplecat de o anume tehnologie sau de un instrument anume. Mi-am dat seama destul de devreme că a adăuga asemenea limite scrisului – artă și meserie deopotrivă, atunci când încerci să devii un profesionist în această branșă de activitate – înseamnă să pui piedici unei revărsări imprevizibile, oricum, de energie, inhibând-o suplimentar. Oricum există timpi de reacție scriitoricească pe care îi ai de înfruntat: personasje care „îți scapă” o vreme și nu se lasă prinse în ceea ce au ele caracteristic (sunt pudice sau neîncrezătoare în onestitatea scriitorului, poate), există deznodăminte, fie și de etapă, care nu ți se dezvăluie până nu reiei, din diverse unghiuri, analiza situației, a modului de a fi al eroilor implicați, căutare a vectorilor acțiunii care poate dura secunde sau ani, există tracul sinelui confruntat cu propriile limite (voi reuși ce au izbutit Homer,

Cervantes, Proust sau Joyce?), tracul sau nesiguranța celui care ești în fața propriilor înzestrări (voi putea aduce eu în paginile astea standard epoci, mulțimi, timpi esențiali, autenticități convingătoare – și toate într-un mod care să fie numai al meu, să îmi aparțină?), confruntarea cu cititorul exigent (și dacă „el” știe mai bine și produc numai gunoi ilizibil?) etc.

Lăsând deci în urmă ispitele veniale, mă gândesc că marea confruntare a scriitorului în general și a mea în particular rămâne cea cu ispitele capitale ale scrisului. Acestea din urmă definesc vocația, ele dau anvergura, alonja siluetei care stă la masă, cocoșându-se cu orele, tasându-și vertebrele și dobândind o credincioasă și definitivă spondiloză garnisită cu migrene. Restul este balet, cochetărie, bagatelă simpatică sau nesuferită, după caz...

Mircea Petean Are dreptate Mircea Eliade când scrie că „Orice activitate responsabilă, care urmărește un scop precis, este (...) un ritual.” El se referea la lumea arhaică, firește, dar eu cred că e o aserțiune valabilă și pentru „ritualul scrisului”. În ceea ce mă privește, am avut anumite obiceiuri la vârste diferite ale devenirii mele scriitoricești. În prima tinerețe, de pildă, după ce am devenit proprietar al unei mașini de scris, îmi plăcea să-mi așez obiectul magic pe un taburet de bucătărie, să-mi torn un pahar de vin și să-mi aprind o țigară sau pipa. Mă așezam înaintea mașinii de bătucit vorbe, ca să mă exprim într-o manieră mai puțin academică, trăgeam o dușcă de vin și un fum de țigară, răsfoind caietul sinucigaș unde îmi notam impresii de lectură, vise, replici, detalii de viață cotidiană, frânturi de peisaj, apoi băteam la mașină într-un ritm frenetic, începând un text nou sau încheind unul vechi; simțeam că intru în pielea unui pianist care interpretează o partitură sau improvizează cuprins de un entuziasm teribil.

Mai târziu, în perioada lucrului la primul volum din Cartea de la Jucu Nobil, mă retrăgeam în biblioteca mea din casa alor mei, de la țară, puneam un disc cu muzica lui Zamfir sau a unor formații rock din epocă, citeam Elitis sau Cervantes și, în atmosfera aceasta retrăiam secvențe din copilăria mea cărora încercam să le găsesc echivalențe verbale impregnate de solaritate, teluric și libertate interioară, într-o explozie de senzorialitate domolită doar de reflecția asupra textului care se scria sub ochii mei și pe care îmi plăcea să i-l citesc, seara, Anei, convinși fiind amândoi, încă o dată, că astfel se ivea o carte mare. Și mai târziu, după ce fiica noastră, Ștefana, s-a căsătorit și s-a instalat la Genova, obișnuiam să mergem o dată sau de două ori pe an acolo. De regulă, plecam cu ideea limpede de a a definitiva o carte. Au fost, în final trei cărți de poeme ligure. Descoperisem o terasă unde mă retrăgeam în fiecare zi, dimineața sau seara, pentru câteva ceasuri. Acolo, în balconul meu de deasupra mării, făceam meditație zen și notam, într-o agendă cumpărată de Ștefi și Luca pentru mine special în acest sens, fragmente din rostirea lăuntrică, unele dintre ele rostuindu-se în texte poetice sadea. De obicei eram singur, doar cu tufele de lantana și de cactuși înfloriți alături, nu mă deranja nimeni și nimic, ba le stricam eu, fără voie, desigur, tihna unor porumbei care obișnuiau să zăbovească pe grilajul de fier forjat al balconului.

Acum cotinuu să scriu, seara, de obicei, dar și te miri când, în caietul sinucigaș, mai mult ca o terapie, pe fond de muzică taoistă.

Ancheta revistei

www.revistaneuma.ro Și, pentru că nu pot gândi altceva decât cărțile mele, repet toată ziua, în minte, un vers, o strofă, o fărâmă de gând, o idee sau răspunsul la această anchetă până într-atât încât devin taciturn și preocupat, Ana, care mă cunoaște, știe ce e cu mine și mă trimite la computer unde torn, în fișeire specializate, tot ceea ce s-a îngrămădit până a dat peste marginile rostirii mele lăuntrice.

Irina Petras, Să spun de la început: nu cunosc „teroarea paginii albe”, atât de des evocată de scriitori. N-am stat niciodată în fața paginii albe așteptând inspirația. Și asta nu fiindcă aș fi inspirată tot timpul, ci fiindcă scrisul meu se coace în minte. Sunt o fire practică şi conectată la real, chiar dacă într-un fel personal şi liber. Mereu în alertă, prinsă în sumedenie de trebi pe care mi le-am ales singură sau care cred că sunt de datoria mea fiindcă mă aflu într-un anumit loc cu răspunderi. Cititul, meseria mea de bază, alături de cea de muritoare, e și el o datorie, dar una interioară, de neocolit, fiind chiar hrana zilelor mele. Ei bine, în minte pritocindu-se, scrisul nu m-a împiedicat niciodată, în cele aproape șase decenii de la debut, de la nicio meştereală; e una dintre mai multele feţe ale vieţii mele, nicidecum în scandal ori în divorţ unele cu altele. Cel mult, scris-cititul vitraliază celelalte gesturi, le dă o altă adâncime. Pot „scrie”, de pildă, în timp ce croiesc/cos o rochie nouă pentru Laura ori născocesc un nou fel de mâncare. Pot zugrăvi, picta, asculta muzică, pune murături, repara vreo lampă de birou, meșteri un nou raft pentru cărțile care mă invadează etc., etc. şi să„scriu” în acelaşi timp. Toate celelalte acte nu mă „ocupă” pe de-a-ntregul, iar acest fel de a scrie le dă gesturilor mele practice o aură specială şi un nou înţeles. Sunt un fel de sinonime pipăibile ale cuvintelor ce-mi zumzăie în minte şi pe vârful limbii. Ceasurile cele mai rodnice sunt cele de seară târzie, când alergătura zilei s-a oprit și mă pregătesc, scriind în minte, pentru „slujba onirică”. O frază cu miez, conexiuni salvatoare se pot ivi și în vis, și atunci mă ridic și le notez pe întuneric, telegrafic (și uneori greu descifrabil a doua zi), de teamă că visul mi le poate fura.

Când ajung în fața paginii albe ori, de 25 de ani încoace, în fața monitorului, textul meu e gata, trebuie doar „vărsat” în pagină și apoi recitit pentru mici îndreptări.

Multă vreme am scris numai cu pix negru pe hârtie uşor îngălbenită ori pe dosul filelor dactilografiate – aşa era mai puternic sentimentul şantierului în lucru, provizoriu, îngăduind reveniri, dar şi mai directă, tactilă, legătura cu scrisul. Întrebată, mărturiseam într-un interviu că nu pricep cum se poate scrie la maşina de scris...!?

Zgomotul şi răceala clapelor îndepărtează de căldura filei, nu vezi literele ivite sub mâna ta, de tine rotunjite... Aveam o foarte veche (1912) și frumoasă Underwood, dar n-o foloseam decât pentru a dactilografia în fiecare an, trudnic, „specimenul” cerut de miliție.

Scriam așadar pe hârtie A4 și duceam textul la doamna Veronica, minunata dactilografă a revistei Steaua (într-o rememorare, peste ani, mărturisea că textele mele le „bătea” cu cea mai mare plăcere…). Mai îndreptam câte ceva pe dactilogramă. Un exemplar rămânea la revistă, altul îl luam acasă și, după o vreme, scriam pe verso textele noi.

După o lună de convieţuire cu un laptop lăsat în grija mea peste vară, am devenit adeptă a calculatorului. Tot ce se poate face şi desface cu textul mi se pare extraordinar (miraculosul undo!!). Nu mai scriu deloc„de mână” de vreun sfert de veac. Mă înduioşez când

46

Nr.9-10 (47-48) 2021

şi când la gândul că a dispărut pentru totdeauna ideea de manuscris original, că laboratorul scriptural nu ne mai e accesibil.

Dar controlul creator pe care mi-l oferă fişierele adunate în memoria computerului mă fascinează. Am învăţat repede aproape tot ce trebuie să ştie un culegător serios şi un tehnoredactor – asta şi fiindcă lucram într-o editură. Cât despre Internet, sunt hărţuită între, pe de-o parte, marele preţ pe care l-am pus mereu pe Bibliotecă, pe fila întoarsă cu degetul, pe umbratilis vita, cea a ungherului în care te retragi cu „prada” degustând-o din scoarţă în scoarţă, şi, pe de alta, ispitele navigării internetice prin bibliografii universale.

Uimirea şi disperarea mi se iau la întrecere. Mă simt ca un meşter sufocat de propria ladă cu scule.

Casa mi-e plină nu doar de cărţi, ci şi de locuri de citit şi de scris, de unelte ale scris-cititului. Colecție de tabieturi, prea multe pentru a fi pe bune tabieturi. Încă mă simt acasă într-o neobosită, calmă scrutare înspre miezul de neatins al lucrurilor. Ştiinţa rebelă a fiinţei muritoare coexistă cu tot mai bine strunita ştiinţă a lumii înconjurătoare. Amândouă cer pliere rapidă pe ritmuri imprevizibile, maleabilitate adaptativă, multitudine de valenţe oricând activabile şi interrelate.

Emilia Poenaru Moldovan Până a vedea tema acestei anchete, mărturisesc că nu m-am gândit nicio clipă dacă am sau nu obiceiuri, tabieturi, fixații sau ciudățenii când mă apuc de scris. A trebuit să fac incursiuni și cercetări laborioase prin memorie să aflu despre mine lucruri noi (vechi!)

Așadar, când am început să scriu am considerat că e o urmare firească a solicitării creierului în timpul rezolvării de probleme la matematică. Așa s-a și numit prima mea poezie: „Matematică”, scrisă pe foi cu pătrățele. De aici, fixația mea pentru aceste foi, mult timp nu am putut scrie poezie decât pe acestea!

Proza am scris-o pe caiete mari „studențești” cu linii și am transcris-o în primă fază la mașina de scris vieneză de la începutul secolului 20 pe care o am și acum și la care m-am gândit și am făcut scenarii, recent, ca la o alternativă la laptop, în cazul unei „apocalipse” a tehnicii moderne – mă întrebam chiar dacă mai există undeva de vânzare acele benzi îmbibate în tuș.

De peste 30 de ani scriu jurnal, în caiete mecanice în care se inserează foi dictando perforate. Păstrez un singur caiet – adică coperta de carton tare, verde, jerpelită dar cu mecanismul de prindere a foilor intact. Nici nu știu dacă se mai fabrică așa ceva, am norocul că mai găsesc foi perforate. Jurnalul e scris doar de mână – o analiză grafologică ar descoperi miile de stări prin care am trecut scriindu-l – încă nu pot să extrag nimic din acest loc aproape magic (în sens bun și rău deopotrivă), e ca un alt tărâm, incompatibil cu viața mea de zi cu zi. În momentele de creație (mai ales de poezie) am o stare de surescitare comparabilă cu cea dată de alcool. De ceea nu pot scrie, desi am încercat, dacă beau ceva, cum am înțeles că pot foarte mulți scriitori. Eu devin deja euforică în momentul în care mă „vizitează” inspirația iar poziția ghemuită pe canapea cu caietul în poală o alternez cu ronduri prin apartament, dacă sunt la bloc sau în curte, daca sunt la casă. Cadența pașilor mei mă liniștește, îmi ordonează gândurile și le așază în minte așa cum pe urmă le scriu pe caiet.

Ancheta revistei

47

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Muzică? Deși apăruseră și mai puteam să-i prind la radio, Beatles nu m-au fascinat în adolescență, mai degrabă îi ascult acum când scriu. La începuturile scrisului ascultam mai mult muzică în franceză, doar acele viniluri le aveam. Și îmi mai plăcea să ascult când scriam prelucrări corale de folclor și chiar romanțe – erau preferatele părinților mei și trăiam în acea atmosferă. Chiar și acum, unele versuri din cântece populare vechi îmi par de o frumusețe neatinsă încă de poezia cultă. Mă fascinează, de exemplu, versurile: „Știi tu mândro ce ți-am spus/ La cules de cucuruz/ Unde-or fi oameni mai mulți/ La mine să nu te uiți/ Unde-or fi mai puțintei/ Ochii tăi să fie ai mei.”. Din muzica clasică simt dorința să ascult, în momentele în care se anunță acea stare de grație – Ceaikovski și Grieg sau muzică bizantină și gregoriană, liniștitoare.

Scriu în general seara, prefer să fiu singură, să nu am alte activități care m-ar sustrage de la concentrarea necesară. Acest lucru nu s-a putut înfăptui, firește, mai în tinerețe, când obligațiie de familie erau de așa natură – femeile scriitoare o știu mai bine decât bărbații scriitori, nu-i așa? - că făceam eforturi și găseam tot felul e subterfugii ca să rămân singură și să scriu. Știu că-l rugam pe soțul meu în câte o după-amiază să-i ducă pe copii la bunici și să mă lase câteva ore să scriu. Era tare mândru de pasiunea mea și credea că și părinții lui îi împărtășesc sentimentul, până când tatăl lui i-a spus: măcar dacă era o Ana Blandiana, dar așa… ce rost are să scrie?!

Cu rost sau fără, cu tabieturi sau ciudățenii de care s-ar putea ca nici acum să nu fiu conștientă, continui să scriu chiar dacă mulți dintre prieteni, cunoștințe, rude se miră: tu când îți trăiești viața?

De parcă s-ar putea numi viață – să trăiești fără scris!

Paul Sârbu Poate că ,,inițiatorului anchetei” i-a venit această idee din Tratatul de inspirație allui Marin Sorescu, din care voi reda câteva scurte citate. Sorescu: ,,Brâncuși mărturisea undeva că înainte de a începe o lucrare, postea câteva zile: spre a putea intra, cu cugetul curat, în starea de creație.” Eu mă simt mai bine îngropat în cărți, cu postere de scriitori pe pereți, precum sfinții în biserică, dar, consider că locul sacru unde pot să scriu e unul interior, nu sunt dependent de cel de acasă!

Sorescu: ,,Ce declanșează procesul scrisului?”

Eugenio de Andrade: ,,Cred că ceva de ordin muzical.”

Mărturisesc că și eu, în timpul scrisului ascultam muzică simfonică clasică și preclasică (Beethoven, Mozart, Bach, Hendel, Vivaldi dar, în ultimii ani am trecut la muzică binaurală care, poate e și mai stimulativă! Și eu cred că muzica are un ,,cifru secret, sacral, și transmite mesaje misterioase”, care stârnesc stări elevate, creatoare!

Allen Ginsberg: ,,Respiri. Și nu te gândești la nimic. Dar îți vine un gând. Și faci asta o oră, două; eu când sunt în concediu ajung și la opt ore pe zi...”

Mărturisesc, și eu fac respirații ritmice. Pe inspirație și expirație, repet mantre pozitiviste pentru a mă fortifica psihic... Dar respir și când îmi golesc mintea de orice gând! Și după convingerea mea, respirația este firul de mătase care ne leagă de libertatea interioară și de veșnicie, așa cum spunea Swami Vivekananda.

Jorge Luis Borges: ,,Am mereu impresia de a primi cadou gândurile.” Cam asta spunea și Mircea Cărtărescu, el fiind doar ,,cronicarul” unor idei care vin din sfere înalte, misterioase. Dar, eu sunt de părere că asta este doar o ,,legendă personală” pe care și-a inventat-o. Eu nu sunt convins de această teorie, deși, mai tânăr fiind, vorbeam și eu de ,,inspirație”. Acum gândesc că, ceea ce numeam în trecut ,,revelație”, era doar clipa în care puiul lovește cu ciocu-i firav coaja oului, o sparge și pătrunde într-o altă lume (după ce oul a fost ,,clocit”, poate în subconștient!) Acum am început să cred că ,,slova de foc” trebuie îndelung ,,făurită”, că ,,pepita” trebuie îndelung șlefuită, că ,,momentele astrale”, sunt doar un basm având cuvinde îndelung cântărite și potrivite. Mihai Neagu, într-o cronică la un roman al meu, spune că mai mulți savanți au studiat comportamentul geniilor și au ajuns la concluzia că ,,și-au zămislit opera precum păsările cuibul!” Departe de mine infatuarea aceasta, dar cred că asfel, Goethe a scris Faust, sau Eminescu, Luceafărul!

Am simțit și eu unele impulsuri ,,imperioase” de a scrie ceva. De pildă, a trebuit să întrerup o lucrare ca să încep ,Noaptea cailor sălbatici, dar, nu cred că mi-a dictat asta vreun spirit din alte lumi, ci, mai degrabă am fost luat de valul, să nu zic isteria mediatică de atunci, simțindu-mă oarecum obligat să narez povestirea, fiind prin zonă, pe lângă pădurea tainică unde nechează noaptea ,,caii sălbatici” și în care urlă șacalii.

Alain Bosqet: ,,Este aici vorba de conștient și inconștient.

Inconștientul întâi, apoi scrisul, apoi conștientul.”

Sistemul nervos autonom, adică mintea subconștientă ocupă nouăzeci și cinci la sută din programele automate și obiceiurile involuntare, iar mintea conștientă, responsabilă cu gândirea, doar cinci la sută, arată Joe Dispenza. Așadar, nu putem ignora puterea și importanța inconștientului în creație!

Andrei Andreevici Voznesenski: ,,Pe viitor, oamenii vor descoperi în ce fel de câmp magnetic am fost, când am scris.” Se spune că Tolstoi își scria operele pe jumătate adormit, cu pleoapele aproape închise, probabil menținându-și conștiența în valuri de unde cerebrale THETA. Alții au scris poezii în somn. Și eu, repet, cred că trebuie să acordăm mai mare importanță inconștientului, oniricului. Oamenii visează (somn REM) aproximativ șase ani într-o viață!

Aceste ,,mine” trebuie exploatate! ,,Inspirația mea ține poate de o energie genetică, transmisă de părinți, prin gene.” Cât despre programarea genetică, se pare că poate fi depășită prin instalarea de noi rețele neuronale (Ramtha). Și eu practic un sistem de meditație, dacă nu chiar două! Unul este moștenit de la Vasile Andru (meditația isihastă!), celălalt, preluat de la Joe Dispenza. În legătură cu subiectul nostru, aș vrea să amintesc de puterea artistică, neexploatată, a glandei pienale! Prin ,,activarea” cristalelor glandei pienale, denumită și ,,cel de al treilea ochi, ochiul minții, ochiul lui Horus”, e posibil să percepem un spectru mai larg al realitășii exterioare. Așa cum ochii noștri percep decât ,,lumina vizibilă”, care este o porțiune infimă din întreg spectrul luminii, nevăzut în mare parte de ochiul omenesc (ultravioletele, infraroșul, razele X, razele gamma și altele), tot așa, este posibil ca, prin activarea glandei pineale să putem percepe o realitate exterioară mult mai vastă, prin amplificarea simțurilor, prin extinderea mijloacelor de percepție, prin îmbunătățirea circuitelor cerebrale, astfel încât să putem ,,accesa” o parte mai extinsă din nesfârșita realitate pe care a lăsat-o Dumnezeu oamenilor, dar pe care noi încă n-o cunoaștem, să trăim o viață mai vie, pe care nici nu-o bănuim, deși a existat dintotdeauna.

Dar, scrisul rămâne ceva ce ne scapă, adică o enigmă, și e bine să fie așa, să nu încercăm ,,să strivim corola de minuni a lumii”.

Ancheta revistei

www.revistaneuma.ro

Cosmin Andrei Tudor Obiceiurile scrisului depind de genul literar. Astfel, cum cred într-o poezie de moment și nu într-una elaborată, scriu unde apuc, când apuc, pe ce apuc, dar cel mai adesea poeziile sunt „scrise în gând” în duș. Alte locuri ar fi: la serviciu, pe drum, pe strapontinele amfiteatrelor în timpul examenelor, în laborator etc. Cu proza și teatrul lucrurile stau altfel. Scrisul începe după miezul nopții și se prelungește până spre zorii dimineții. Întotdeauna lucrez la o masă de lucru.

Am alături un pahar de vin roșu sec sau de whisky sau de vinars sau de bere. Cafeaua este rezervată exclusiv lecturii. Lectura începe cu aproape o jumătate de oră înainte de a începe propriuzis, adică cu facerea cafelei la ibric (râșnit, încălzit până pe la 95 de grade Celsius când apa începe “să cânte”, decantat, filtrat, savurat). Ocazional, fumez țigări normale sau de foi sau trabucuri sau pipă. Muzica este indispensabilă scrisului și ascult pe fundal muzică clasică, iar printre preferate se numără Für Elise pe care o pot asculta cu orele, sau muzică interbelică românească (Cristian Vasile, Jean Moscopol etc.) – nostalgia vremurilor netrăite. Întotdeauna scriu de mână pe hârtie și cu stiloul (sau pixul, niciodată cu creionul), niciodată la calculator. Abia apoi, după ce este finalizat un text, îl scriu la calculator pentru a-l putea trimite mai departe revistelor, editurilor. Firește (sau nu), vremea are o mare influență asupra scrisului. Toamna cu frunza arămie și primăvara florii de vișin aparțin poeziei. Desigur, aceasta nu mă împiedică să scriu și în alte condiții vremelnice. Vara este cel mai sterilizant anotimp; poate din cauza căldurii (când scriu aceste rânduri afară sunt 40 de grade Celsius la umbră). Mulțumită anchetei revistei Neuma m-am gândit la aceste automatisme (altfel poate nu m-aș fi gândit) care spun foarte multe despre cel care pune penița stiloului pe hârtie sau despre cel care apasă tasta calculatorului.

Nu m-am gândit că există un motiv pentru care nu folosesc creionul sau pentru care scriu noaptea, obosit fiind după o zi plină. Un ultim fapt: nu revin niciodată asupra textelor. Ce este scris rămâne scris ca-n piatră, ceea ce nu-i mereu un lucru bun.

Lucian Vasiliu Am scris într-o cameră situată pe beci interbelic, surpat de seisme. Am consemnat în agende-jurnal în vremea anilor bucureșteni de școală postliceală de biblioteconomie. Am mâzgălit fițuici/bilețele/ hârtiuțe cu note, adnotări, sugestii de texte mai consistente într-o cămăruță de cămin școlar, în troleibuz, pe tren, pe o bancă în parc, noaptea (de pildă, în magazia cu lemne a mamei, cu o lanternă chinezească atârnată de tavan).

Am scris cu vetustul condei muiat în cerneală (mereu mă pătam, pe degete, nas, gură, mâini, haine), cu pix și creion, cu stilou chinezesc. La București, în sediul U.T.C. al Grupului Școlar „Dimitrie Marinescu”, am avut acces la mașina de scris, grație șefului Uniunii Tineretului, care scria poezii și mă aprecia. Apoi, am exersat scrisul la mașina tradițională în cancelaria dintr-un sat de lângă urbea Bârlad, unde director de școală era vărul meu, Mihai Prisecaru.

48

Nr.9-10 (47-48) 2021

Când scriu, indiferent în ce context (chiar și acum, în birouașul de la editura Junimea, în redacția revistei Scriptor) mă gândesc la mama. Și, mai ales, la tatăl meu (preot interbelic de țară, absolvent al Facultății de Teologie din Cernăuți) care, în anii 19401960, neavând hârtie de scris, folosea ambalajul pachetelor de țigări „Plugar”, „Mărășești”, „Carpați” pentru a consemna impozite, taxe, socoteli curente, dar și de a schița o povestire, o epigramă, o fabulă sau o predică pentru biserica hulită de publicul „Bibliei hazlii”.

Ador solitudinea scrisului. O icoană pe perete, un greier în câmp. O ciripitoare în vecinătate. O pisică (am, acum, trei: un motan și două pisici). Pisicile mă stimulează, mai ales când ocupă spațiul meu vital, când îmi tăvălesc pixurile prin cameră, când se tolănesc pe hârtia pregătită să mă înghită în hăul ei imaculat.

Pe masă (o prefer cât mai amplă, largă, lungă, ca terasa mitologică din Baalbek!), pe birou, la pupitru îmi place să am suficiente instrumente de scris (într-o cană de ceramică, marcată „Ipotești. Memorialul Eminescu”, de pildă), o sticlă de apă (de izvor, dacă se poate) și hârtie de scris (A4, ca în poemul Anei Blandiana!).

Am fumat cândva. Am băut cafele de toate neamurile! Acum prefer, spuneam, apa curată și ceaiul din fructe de pădure.

Mai bine să „ilustrez” răspunsul la chestionar printr-un poem de odinioară, din volumul de debut „Mona-Monada” (Iași, Junimea, 1981).

EPISTOLA I Lucrez până în zori cu o sticlă de apă minerală pe masă.

Jur-împrejur: maldăre de hârțoage, August Rodin, Le Baiser, Photo Roseman – alte fotografii, ustensile de tot felul, frunze cadavre aprige negații Patru păianjeni în patru văi cardinale trag firele din trupul meu: al cincilea sălășluiește în chiar craterul inimii, lucrează pe dinăuntru Prada ora 24: atârn de gâtul unui cal în goană ora 1: urc în genunchi treptele Capitoliului ora 2: în fotoliu șade îngerul și dictează ora 3: trei balerine îmi pansează rănile ora 4: un ștreang atârnă de tavan ora 5: arderea pe rug, cenușa radioactivă ora 6: gimnastica de înviorare.

49

Nr.9-10 (47-48) 2021

Evităm de cele mai multe ori să adoptăm drept măsură lucrurile mari fiindcă realizăm că sunt prea mari pentru noi și lucrurile mici fiindcă le considerăm prea mici. În consecință, nu îndrăznim să ne depunem candidatura la Președinția Republicii, dar nici pentru postul de primar la Cârligați nu ne coborâm să candidăm din teamă că am putea s-o dăm în bară. ...Sau, poate, într-adevăr, considerăm că există bătălii pe care trebuie să le evităm nu din teama că le-am putea pierde, ci pentru că am deveni ridicoli câștigându-le?

Un cântec frumos al formației Holograf se intitulează Și îngerii au demonii lor. Dar, oare, reciproca nu poate fi și ea valabilă? Mă gîndesc la drama unui demon pe care îngerii nu-l lasă să fie demon până la capăt și pe de-a întregul, să facă tot răul pe care ar putea să-l facă – respectiv, să corupă moral omul atât cât i-ar sta în putință.

Hm, există drame și drame...

Cel mai egal dintre lucrurile existente pe lume este moartea. Încă nu s-au inventat morți de elită...

În Voința de putere, parcă, Nietzsche afirmă că omul este mult mai naiv ca societate, decât omul ca individ. Nu oferă însă nici o explicație fenomenului. Cine se încumetă?

Într-o discuție telefonică recentă, prietenul meu Viorel Popescu din Drobeta Turnu Severin, doctor de meserie, dar om de cultură ca vocație, mi-a ridicat o problemă pe cât de simplă, pe atât de profundă, bătând spre fundamentală: nu cumva, o carte – orice carte – trebuie citită din perspectiva viitorului, nicidecum din aceea a trecutului sau a prezentului?

Recunosc că, în primă instanță, ideea prietenului meu m-a șocat: lectura din perspectiva trecutului (a istoriei literare, altfel spus) nu reprezenta pentru mine nici o noutate: filolog, de... S-a tot făcut din vremuri îndepărtate, cu rezultate cunoscute și, har domnului, îndeajuns de respectabile. De asemenea, lectura din unghiul prezentului nu era nici ea nimic altceva decât modalitatea comună, banală a lecturii. Dar o citire din perspectiva viitorului? Ei, aici e-aici! Este ea oare și posibilă mai ales știindu-se faptul că, în general, lectura – inclusiv lectura critică – se realizează având în vedere relația textului în primul rând cu istoria în ansamblu? Inclusiv cu istoria literară – respectiv, cu tradițiile, cu formele și formulele literare notorii?

Doctorul Viorel Popescu consideră însă că lectura literară – aceea critică în special – ar trebui să aibă în vedere preponderența

R[zle\e

www.revistaneuma.ro

Progeniturile lui Gengis Han Gelu neGreA

perspectivei literare – respectiv, judecarea cărții din unghiul viitorului. Și este convins că acest tip de lectură – cu gândul și mintea proiectate către orizonturi anticipative, adică – este nu doar cel mai potrivit, ci și singurul în măsură să plaseze cărțile scrise până acum precum și cele ce se vor scrie de-acum înainte în ecuația critică adecvată.

Trebuie să recunoașteți: merită reflectat la ideea prietenului meu!

În cunoscutul său Nu, Eugen Ionescu proclama: „Dacă există Dumnezeu, nu are nici un rost să ne ocupăm de literatură; dacă nu există Dumnezeu, iarăși nu are nici un rost să ne ocupăm de literatură”.

Ca paradox filozofic, aserțiunea nu doar sună bine, ci și stă în picioare. Altfel, însă...

Zicală iugoslavă: „Să mori înconjurat de frumusețe...”

„Luați, mâncați, acesta este trupul meu” – (Matei, 26).

Cum trebuie privite și înțelese aceste vorbe christice despre mâncare, vin și Mântuitor? Luate în sens propriu, ele reprezintă îndemnuri deloc ambigue la un gen de canibalism religios. Sunt cei dintâi creștini niște canibali (așa cum s-a și spus, de altfel)? Avem de-a face cu niște metafore? Sau, dimpotrivă, faptul că apostolii mănâncă și beau din trupul lui Iisus nu are nici un fel de semnificație, așa cum n-are nici vreun fel de consecințe – religioase ori simbolice?

Dacă lucrurile stau într-acest chip, ce semnifică totuși faptul că pâinea și vinul sunt preexistente în tacâmurile de pe masă la Cina cea de taină? Cine a rupt din corpul lui Hristos și a transformat în pâine bucăți dintr-însul? Așijderea, cine a tăiat venele Învățătorului și a turnat în potire sângele Său?

Singurul răspuns rezonabil ar fi: El însuși. Altfel, dacă nu ne aflăm în preajma unei întâmplări miraculoase, se ridică câteva întrebări firești. Ce este cu această dedublare ființă – materie, Hristos – pâine/ vin? Trupul lui Iisus are simultan aceeași compoziție și aceeași formă cu pâinea așezată pe masa în jurul căreia stau cei 12 apostoli cu toate că, totuși, El deja pierduse

din datele sale omenești, devenind simplă materie – hrană și băutură pentru apostoli.

Din corpul și sângele Mântuitorului sunt smulse bucăți – fragmente și picături –, dar ele nu-i minimalizează ființa. Christos este în continuare egal cu sine cel din care au fost eliminate unele părți/ fragmente.

Algebric, această formă de euharistie sacrală arată astfel: A = A – (a1 + b1) în care, paradoxal, toți termenii sunt reali. Cu alte cuvinte, survine interogația: cine și cum a pregătit Cina cea de taină? Recunosc: întrebarea mi-a fost sugerată de titlul cărții din 1988 a Rosalindei Miles, Who cooked the Last Supper? – The Women’s History of the World. Întrebarea este cu atât mai întemeiată cu cât, în versiunea Bibliei din 2011 a lui Bartolomeu Valeriu Anania, capitolul 26, versetul 17 sună astfel: „În ziua cea dintâi a Azimelor au venit ucenicii la Iisus și i-au zis: «Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile?» Iar El le-a zis: «Mergeți în cetate, la cutare, și spuneți-i: Învățătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine voi face Paștile, cu ucenicii Mei». Și ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile”.

Adică? Pregătitorii Cinei cea de Taină sunt ucenicii Săi ori acel misterios cutare din cetate la care Iisus își trimite apostolii? Când și cum devin ei sacrii bucătari ai Mântuitorului?

Un studiu genetic efectuat prin anii 2003 de o echipă internațională de specialiști în materie a stabilit că până la 16 milioane de bărbați (0,5% din populația totală masculină a planetei Pământ) nu sunt altceva decât descendenți direcți ai lui Gengis Han. Mai recitiți o dată cifrele și încercați să le pătrundeți semnificațiile adevărate...

Proverb turcesc: „Cine se culcă pe podea nu are cum să cadă din pat”.

Ana Blandiana dixit: „A fi bun nu este o calitate, ci un talent care trebuie exersat și care piere în lipsă de antrenament.”

Paradoxul vaccinului (anti COVID 19): unii sunt, din motive profesionale, obligați să-l facă, alții sunt răsplătiți dacă acceptă să îl facă. Cine, ce trebuie să priceapă de aici?

Toate popoarele au străbătut fiecare cîte o istorie întreagă căutându-și identitatea.

Pare-se că românii, dimpotrivă, s-au născut cu o identitate fermă și, de o istorie întreagă, se străduiesc să se dispenseze de dânsa ca

de un dezastru.

Puncte de vedere

50

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Când politicul bate cultura liviu cAPŞA

P

rogramul de guvernare al oricărui partid, include, mai la „şi altele”, ce-i drept, şi o strategie culturală.

Ea este elaborată, fără îndoială, de intelectualii de elită ai partidului - ceea ce se presupune că fiecare partid ar avea – şi pusă în operă, la nivel central, de Ministerul Culturii, iar la nivel local, de direcţiile de cultură, unde slujesc, nu-i aşa, tot oameni ai partidului de guvernământ. O fi cultura un domeniu mai marginal, dar orişicât, prin „căluşarii” noului folclor, iviţi prin fundăturile şi hârtoapele plaiurilor natale, mai scoatem şi noi capul în Europa cea îndelung cutreierată de mânuitorii lucrului… manual.

Cu excepţiile care confirmă regula, cum se spune, ne-am convins că, în cei treizeci şi (încă) doi de ani post-decembrişti, la „nivel central”, două sunt direcţiile convergente, bătute, iată, într-o mică eternitate, care fac (şi desfac) politica culturală guvernamentală: amatorismul şi suficienţa. Lipindu-se perfect de semnificaţiile compromiţătoare ale celor doi termeni, unii dintre „oamenii de cultură” de la nivelul cel mai înalt îi dau, cum s-a văzut, şi o dimensiune ministerială. Îmi amintesc, deşi trecu cam multişor de atunci, de un ministru care îi mai adăuga reţetei de mai sus şi un ingredient la fel de puternic produselor culturale pe care le gira cu nedisimulată satisfacţie: obedienţa.

Este celebră teribila fotografie, apărută într-un ziar central pe prima pagină, cu domnul ministru abandonându-se festivismului triumfător. Imaginea, ce se dorea o ilustrare a unei aşa-zise dezbinări politice la nivel înalt, ni-l înfăţişa pe domnul ministru, alături de preşedintele ţării şi de primul-ministru, fiecare privind cu enigmatică satisfacţie în altă direcţie, înlănţuiţi într-o caraghiosă horă. Dincolo de comicul personajelor, greu egalabil şi de maeştri ai

genului, de neuitat este misterioasa satisfacţia ce se citea pe faţa înaltului dregător cultural; o satisfacţie revărsată nu la un mare for cultural, ci la o efemeră plenară de partid, fie el şi de guvernământ. Priviţi-ne şi luaţi aminte, pare să spună imaginea cu pricina, de acum noi vă suntem jupânii politico-culturali!

Dar, pentru că la minister lucrurile sunt mai la vedere, să ne reîntoarcem „în teritoriu”, la direcţiile de cultură şi, de ce nu, chiar la comisiile din domeniu din cadrul consiliilor locale, chiar dacă, în „domeniu”, au mai fost înghesuite şi alte activităţi care au o firavă tangenţă cu cultura. Repet şi aici, cu excepţiile de rigoare. Sunt entităţi culturale locale, unele, chiar neprofesioniste, demne de tot respectul, car fac din actul cultural locul ideal de exprimare al celor care, întradevăr, au ceva esenţial şi întemeiat de spus.

Din păcate, cunosc nenumărate exemple de politică culturală locală îndrumată de partid, adică, făcută de oameni numiţi de partid, pentru a fi clar încotro se îndreaptă cultura, adică tot înainte, neabătut şi cu avânt, dar şi cu privirea îndreptată înapoi, căci, să nu uităm, nu în întregime apusa Cântare a României „şi-a adus şi ea contribuţia”, menţinând flacăra nestinsă, ca tot omul să se poată manifesta plenar pe marea scenă artistică a ţării.

Vi se pare cumva că cele două traiectorii culturale, de la centru şi din teritoriu, sunt, în nenumărate cazuri, divergente?

Nici vorbă, sunt paralele, deci concurente la infinit. Iar din concurenţă, ştim bine, se iţeşte, viguros şi de neoprit, progresul.

Aşadar, sub îndrumarea neabătută a unor cadre de nădejde, sunt numeroase locurile unde se tot cotrobăie prin lada de zestre a neamului şi, cu infinită grijă, sunt scoase la lumină, unul după altul, glorioasele festivaluri de folclor (mai noi sau

mai vechi, după preferinţă), concursurile pentru artiştii amatorii cu voinţă de fier şi iubire sinceră pentru artă, expoziţii cu tematică bine ţintită etc. Ca să nu mai vorbim de cultura la iarbă verde, pe izlaz, cu taraf în decor de carpete şi audienţă maximă. Strivită între viguroase întreceri sportive şi festivaluri ale berii şi cârnaţilor, biata „cultură” abia mai respiră, străvezie de zăreşti prin ea ca prin perdeaua de fum de deasupra grătarelor.

Acum să nu se creadă că aş avea ureche numai pentru scârţâitul fin al botinelor academice, că cer, vorba poetului, numai străzi pavate în cultură. Se ştie, o parte a culturii veritabile adie, mereu proaspătă, şi dinspre sat. Eternitatea misterioasă a culturii populare trebuie pusă, cu atenţie şi discernământ, în valoare. Departe de mine gândul că „manifestările” enumerate mai sus nu şi-ar avea rostul lor într-un demers cultural (şi multicultural, desigur) firesc, serios, condus cu profesionalism, fără imixtiuni dăunătoare, cu veşnic iz electoral şi bifări pentru bilanţuri rumene şi rotunjoare, numai bune de raportat şefilor. De aici şi până la acceptarea unui buget al culturii ce ne plasează la coada civilizaţiei, la abandonarea, din lipsa finanţării (şi prezenţa nepăsării) a proiectelor de protejare, restaurare şi punere în valoare a patrimoniului cultural local şi naţional, la absenţa unei strategii culturale pe termen mediu şi lung, care să confere coerenţă şi prestigiu acestui domeniu vital al vieţii sociale, nu este decât un pas. Pe care, cei mai suspomeniţi, îl fac, cu o stranie şi condamnabilă perseverenţă.

Nu de alta, dar în timp ce cultura de partid trece, Cultura unei ţări dăinuie, indiferent de preferinţele vremelnicilor deţinători ai puterii…

51

Nr.9-10 (47-48) 2021

Puncte de vedere

www.revistaneuma.ro

Prin singur[tate spre lipsa de însemn[tate răzvAn niculA

S

e susţine de prea multă vreme, încă de dinainte să te naşti dumneata, cititorule, că lucrurile mari se pot spune cu vorbe mici. Se pot scrie cu vorbe mici. Vorbe puchineţe, scurte, zgribulite, care prin vibraţiile lor dau un înţeles frazei. Adică ansamblului. Adică lucrului care se transmite. Nu, nu aş susţine niciodată că vorba, cuvântul scris, trebuie să dea un sens celui de la care pleacă, este suficient să se integreze în ansamblu. În realitate, aceasta îi este menirea.

De asemenea, se mai susţine, pe la colţuri, că arta nu are ca limite decât neputinţa artiştilor. Aşa zvonea acum ceva vreme unu‘ pe nume Zola. Emile Zola. Nu ştiu dacă bea martini sec, cu măslină sau fără, nu ştiu dacă bea ceva, în definitiv tabieturile oricărui scriitor ar trebui să ne rămână mai puţin cunoscute decât minţile şi gândurile lui. Am întâlnit însă oameni care, căutând să deschidă orizonturi pentru cuvintele lor, nu reuşeau decât să le limiteze. Limitau accesul lor, al cuvintelor, către oameni, şi le transformau în fornăieli, în sforăieli, în invective – de ce nu?! – pe care le azvârleau asupra colii de hârtie, drept în ochiul nevinovat al cititorului. Şi dacă se întâmpla ca vreunul căruia îi pica o carte în mână să nu o înţeleagă, bineînţeles că nu era vina autorului.

Pentru că, ne închipuim, orice om capabil să scrie o carte nu reprezintă decât o divinitate supusă riscului de a fi călcată în picioare de un oarecare (sau oricare) “bou absolut”. Mă întreb uneori: nu cumva cripticul în literatură a apărut din pricina unor oameni care nu erau capabili să exprime ceva valoros din punct de vedere literar? Sau poate din criptic izvorăşte posibilitatea scriitorului – de acolo, din înălţimile sale dumnezeieşti – de a considera cititorul care nu îl înţelege “Prostul Suprem”?

Pentru că este adevărat, la adăpostul invocării artei, scriitorul poate scrie orice. Dar la fel de bine, celălalt, cititorul, poate să nu mai citească nimic. În felul acesta nu se ajunge numai la “divorţul” dintre aceste entităţi care au trăit multă vreme în simbioză, ci la falimentul amândorura. Este vorba mai ales de un faliment moralintelectual, unul produs de dezumanizare. Pentru că dezumanizarea nu este altceva decât rezultatul rupturii violente dintre litera scrisă şi cititorul ei. Îi vezi uneori, pe ei – oamenii, înghesuiţi prin tramvaie, prin metrouri, împingându-se unii în alţii, cerându-şi scuze cu jumătate de gură, concentraţi pe ecranul fluorescent al telefonului. Sau pur şi simplu privesc în gol, prea văduviţi de gânduri, sau prea apăsaţi de ele, ca să îşi mai caute scăparea în fanteziile altora.

Numai lui Ortega y Gasset i s-a părut că arta s-a dezumanizat, nu publicul ei. Deşi, pe de altă parte, de ce nu ar fi posibil ca suficient de mortul filosof spaniol să aibă dreptate?! Întrucât şi artistul este om (nu vreun dumnezeu, aşa cum speră și pretind unii) și, pe cale de consecință, schimbându-şi natura imprimă schimbarea şi artei lui. Grele întrebări, la care orice om cu scaun la cap nu s-ar încumeta să răspundă în pripă, considerându-și răspunsul vreun adevăr absolut: “Omul a dezumanizat arta, sau arta l-a dezumanizat pe om?”; “Scriitorii şi-au alungat publicul, sau publicul şi-a ostracizat scriitorii?” Ar spune unii că asemenea întrebări sunt lipsite de importanţă, că divorţul este pronunţat, că dezumanizarea este ireversibilă. “Dumnezeul” îşi priveşte cititorul de pe

culmile intangibile ale unui autodeclarat act de creaţie, iar cititorul este complet dezinteresat de ce ascund înălţimile – pentru că, cercetându-le uneori fugar, nu le mai găseşte pe placul lui.

“Graba, lipsa timpului!” mai strigă câte o voce. “Dinamica vieţii! Îndobitocirea! Dezinteresul!” Sunt vorbe mari, în dese rânduri stigmatizatoare, strigate de la o tribună mică, de-a dreptul pitică, una de la care câțiva cred că se poate arăta cu degetul înspre “cirezile de bovine” care îşi petrec drumul spre locul de muncă în stare de vegetaţie aparentă. Şi totuşi, din “turmă” se ridică murmure de nemulţumire, iar cei care mai citesc câte o carte – nu puţini – cer fără vlagă să li se dea altceva. Altceva decât nişte file în care un presupus dialog între personaje – “Pe-a mă-tii! – Ba pe-a mă-tii! i se răspunse” – este catalogat drept formă de artă.

Cine să fi judecat, oare, divorţul dintre public şi literatură?!

Cine să fi fost judecătorul infam? În niciun caz vreo voce nemulțumită care, înaripată de aburii îndrăznelii, evitând să-și asume propriul nume, de Rhamnusia, pentru unii, de Nemesis pentru alții, ar proclama fără teamă de consecințe că mare parte dintre cei care uitând să citească prea prinși de patima scrisului, ar trebui să fie mai interesați de actuala promoție a unui celebru lanț de farmacii, promoție susținătoare a ideii că sănătatea și relaxarea pot fi îmbinate prin odihnă și tratament în cam părăginitele băi Herculane, Tușnad, sau Olănești. Măcar sănătatea fizică, cea mentală comportă alte discuții. Şi pe ce motive s-o fi bazat când l-a pronunţat, nedând câştig de cauză nimănui? Pe lipsa “gustului” cititorului? Pe lipsa “calităţíi” artei? Pe fundamentele nihilismului? Eu nu ştiu, şi nici măcar nu aş vrea să răspund, dacă m-ar întreba cineva. Soluţiile pentru rezolvarea unui asemenea conflict par să fie puţine, pentru că întoarcere în timp nu există. Poate doar întoarcerea omului către om. Poate întoarcerea omului caracterizat de normalitate către tărâmurile visului, conştientizând că lectura nu este numai evadare din cotidian ci şi educare, autoeducare și educație. Şi, de asemenea, întoarcerea dumnezeului auctorial către calitatea sa de om, de om dator faţă de alţii. Pentru că dintotdeauna nu publicul este supus scriitorului, ci scriitorul este supus publicului. Nu, nu criticilor publicului, ci nevoilor acestuia, mai degrabă servitor decât divinitate. Şi atunci, să fie lipsa de modestie una dintre cauzele dezumanizării? Sau însingurarea? O carte poate însemna o salvare, mai ales când în absenţa ei omul se poate pierde de sine însuşi. Aşa cum se întâmplă când acela care se numeşte “Creator” se însingurează într-o lume în care nu mai are cui îi adresa Cuvântul.

Oameni şi cărţi; cărţi şi scriitori; scriitori şi oameni. Poate între asemenea noţiuni – noțiuni, nu cuvinte! - ar trebui pus, din când în când, semnul echivalenţei. În interesul reconcilierii. Altfel, omul de pe stradă e tot mai neînsemnat pentru scriitor, iar scriitorul e tot mai neînsemnat pentru omul de pe stradă. Şi sfârşesc, amândoi, singuri, pentru că nimeni nu poate predica în pustie, mai ales cu tone de furaje pe care, elegant, cei care nu și-au pierdut un minim bun-gust le numesc, cu sinceră simplitate, maculatură.

Puncte de vedere www.revistaneuma.ro

52

Nr.9-10 (47-48) 2021

Libr[riile din Vale.

Adev[rul nu este, în mod necesar, opusul fic\iunii...

N

u demult și-a dat obștescul sfârșit și ultima librărie din Petrila, orașul în care s-a născut scriitorul Ion D. Sîrbu. În locul ei, niște albanezi întreprinzători, au deschis un magazin de pâine având în spate și o brutărie proprie.

Ei au un succes neașteptat pentru că produc o pâine albă, pufoasă ca un burete și mai multe specialități cu mac, dulceață și cașcaval. Alături era tot un magazin autohton de pâine pe care albanezii l-au adus la faliment și, ulterior, le-au și cumpărat spațiul în care ființau. La Petrila, au mai fost, înainte de 1989, încă două librării. Una dintre ele a trebuit să cedeze locul unui spațiu comercial cu haine second hand iar librăria din capătul Petrilei s-a demolat de la sine.

La Petroșani era o mare librărie, „Ion Creangă”, în centrul civic chiar lângă Hotelul Onix.

După privatizare, noul proprietar i-a schimbat profilul. În locul librăriei sunt, acum, o covrigărie, un local cu păcănele, un spațiu unde îți poți controla vederea și unde îți poți comanda ochelarii potriviți, un butic care îți oferă „Pan de vida” și derivatele sale pe care l-au deschis niște localnici reveniți din Spania. Alături mai e o cafenea care, de bine ce-i merge, și-a scos și mesele în stradă. Așa se face că, azi, a mai rămas o singură librărie, „Diverta”, înghesuită în „Jiul Shoping Center”, între un magazin de pantofi și unul de covoare, un ghișeu de schimb valutar și „Jysk”-ul suedez de unde îți poți cumpăra mobilă la pachet. Nemții ne atrag atenția că o națiune care își pierde scriitorii, își pierde copilăria. De aceia ei au piață de carte de un milion de euro anual iar noi suntem în mod tradițional, și la acest capitol, ultimii din Europa. Scriitorul român a ajuns, din punct de vedere al tirajelor modeste, un fel de paria al societății de consum. Ion D. Sîrbu s-a exprimat frecvent, în tre amicii care nu uitau să-l toarne la Securitate, că i-ar fi plăcut să trăiască precum un scriitor american. Adică să aibă o secretară, să bea cafea de câte ori ar fi simțit nevoia, să câștige bani grei din vânzarea cărților sale și să descurce onorabil până la scrierea următoarei opere. Și, desigur, să se bucure de o libertate subînțeleasă. Era un vis frumos dar la noi s-a

miHAi bArbu dovedit a fi doar unul utopic. În România, s-a distrus rețeaua de difuzare a cărții iar în Valea Jiului s-a dezvoltat, în locul ei, o rețea de brutării și patiserii. Tirajele, pentru că nu mai există rețele de distribuție, sunt mici.

Cărțile sunt scumpe pentru că tirajele sunt mici. Un scriitor câștigă între 10 și 13 la sută din prețul unei cărți. Ăsta e bacșișul tradițional pentru un chelner. Cu observația că respectivul nu vinde marfa lui și o face de mai multe ori pe zi. Dar ca să fim onești până la capăt, librăriile din Vale nici nu aveau cum să supraviețuiască... Primăria din Petroșani a alocat, potrivit bugetului de venituri și cheltuieli, astronomica sumă de 200 (două sute) de lei pentru achiziționarea de cărți și periodice. Cu banii ăștia ai putea să cumperi, dacă ești un cititor cumpătat, vreo 4-5 cărți. Consilierii primarului au precizat că ăsta era, cu siguranță, prețul exact pentru că oricum la noi nu se mai citește nimic. Eu, cam de banii ăștia, mi-am cumpărat, de pe internet, două cărți: una englezească (cu echivalentul a 25 de lire sterline) și alta, în traducere românească, de 130 de lei. Prima se numește „501 mustread books” (Bounty Books, Great Britain, 2006). E o ediție de lux în care un strălucit colectiv de autori a ales și a sintetizat pentru iubitorii de literatură ce ar trebui ei să citească ca să nu-și piardă vremea cu literatura de proastă calitate. Ilustrația cărții e fastuoasă. By the way, printre cei 501 de maeștri ai cuvântului nu e inclus nici un scriitor român. Ediția internațională intitulată „1001 Books you must read before you die” (A Quintet Book, 2006) e destinată publicului românesc și se numește „1001 cărți de citit într-o viață” (Editura Enciclopedia Rao, 2007). Ați observat, desigur, că moartea din titlul englezesc ne îngrozește și am ales, în traducere, o formulă mult mai suavă... „E o carte de referință, inteligentă și îndrăzneață, despre romanele și scriitorii care au stimulat imaginația omenirii, au avut un impact asupra publicului și au marcat momente de cotitură în evoluția literaturii.” În prefața la a doua ediție, Peter Boxall a constatat că reacțiile la prima ediție a fost copleșitoare dar ele nu au fost unanime. Problema principală care a năs-

cut cele mai aprige controverse o putem sintetiza în două întrebări, la mintea cocoșului: 1)De ce au fost incluși unii autori? și 2) De ce au fost omiși alți autori? Ediția internațională a cărții a născut alte probleme iar cea mai spinoasă a fost cea referitoare la relația dintre naționalitate și canoane. E clar că un astfel de volum trebuia să împace și capra și varza. Dacă îl aduci pe piața românească va trebui să încluzi, măcar din curtoazie, și doi-trei scriitori români. Dacă volumul îl vei propune pe piața balcanică trebuie să adăugi o listă de autori care să-i mulțumească și pe cei din Balcania. Apoi, cei care au alcătuit lista inițială au trebuit să renunțe la unele titluri și scriitori din ediția nr. 1 pentru a face loc noilor veniți. Nici această nouă listă nu va fi una definitivă. Editorii vor să mai cucerească alte și alte piețe de desfacere iar lucrurile se vor desfășura ca la fotbal. Vor scoate maximum cinci autori titulari și vor introduce cinci rezerve din rândul gazdelor, care abia așteptau să intre și să-i vadă lumea, vorbim la figurat, pe „Camp Nou” sau pe „Santiago Bernanbeu”. Autorii, specialiști serioși care se îndeletnicesc cu literatura, au rezumat fiecare operă literară maximum 300 de cuvinte. Au făcut, însă, și câteva concesii publicului-țintă. Știți câți scriitori români sunt incluși în acest volum internațional destinat României? Doi. 2 din 1001. Unul e Liviu Rebreanu ( cu „Pădurea spânzuraților”) iar celălalt este Emil Cioran, inclus cu volumul său de debut „Pe culmile disperării”. Două cărți cu oameni spânzurați și indivizi disperați. La culme... Aștia suntem noi? Noi, cei cărora ne-a fost teamă, ca de o piază rea, să traducem exact: „1001 cărți de citit până nu dai ortu’ popii?”

Până una alta, să nu ne lamentăm inutil.

Avea vreo importanță dacă ai noștri erau mai mulți? Este evident că nici un edi-tor străin nu s-ar da jos din pat pentru a pune mâna pe cei 200 de lei din bugetul generos oferit de o primărie municipală unei biblioteci din Valea Jiului. Și ne va trata, de fiecare dată, ca atare...

53

Nr.9-10 (47-48) 2021

Eveniment

www.revistaneuma.ro

Colocviul „Literatura Tinerilor”, a patra edi\ie

V

ila Scriitorilor „Zaharia Stancu” de la Neptun-Olimp, a găzduit, în zilele frumoase de toamnă 16-19 septembrie, a patra ediție a colocviului „Literatura Tinerilor”. Au participat 15 tineri scriitori, recomandați de filialele Uniunii Scriitorilor. Evenimentul a cuprins trei recitaluri poetice ale tinerilor invitați și două dezbateri în cadrul cărora tinerii autori au dialogat între ei și cu scriitori consacrați care li s-au alăturat oferind discuții foarte substanțiale și constructive Primul recital a fost susinut de șase tineri poeți de valoare: Cosmin Andrei Tudor (autor Neuma), Rebeca Oanță, Iulia Iacob, Rodica Gotca, Iulia Iaroslavschi, Sibila Penciu. Cotele înalte ale valorii literare au caracterizat și următoarele două runde în care au citit Alina Simona Dragomir, Elena Neguș Olaru, Anastasia Tache, Sara Nistea și Alina Dumitrescu și respectiv Anastasia Coste, Ana Săndulescu, Ramona Boldizsar și Antonio Doda.

Creațiile tinerilor scriitori au fost evaluate de către un juriu care a avut următoarea componență: Varujan Vosganian, Daniel Cristea-Enache (președinte al juriului), Horia Gârbea, Angelo Mitchievici și Cristian Pătrășconiu. Calitatea deosebită a creațiilor literare de la această a patra ediție a ”Literaturii tinerilor” de la

Neptun a făcut foarte dificilă misiunea juriului, care a asumat acordarea unui număr mai mare de distincții. Astfel, Marele Premiu, ex-aequo, a revenit poetelor Alina Dumitrescu și Ana Săndulescu. O mențiune specială și, totodată, premiul revistei Neuma a fost acordat foarte tinerei Sara Gânscă-Nistea. Iulia Iaroslavschi a câștigat premiul special al Filialei București-Poezie, iar Antonio Doda, premiul special al revistei Ex-Ponto. Rodica Gotca a primit premiul special al revistei Luceafărul de dimineață, iar Iulia Iacob, premiul special al revistei Steaua.

Faptul că revista Neuma a acordat premiul său celei mai tinere participante, reprezintă un motiv de satisfacție pentru tînăra noastră publicație. În numărul viitor veți putea citi creațiile premiantei.

Tot la Neptun, în cadrul ultimei secțiuni a ”Literaturii tinerilor” au fost anunțați câștigătorii burselor Uniunii Scriitorilor, precum și acela al concursului de volum în manuscris. Astfel, Alexandra Florina Mănescu a fost desemnată câștigătoarea concursului de volum în manuscris, iar Savu Popa și Ovidiu Lorenz (Malonfălean) sunt merituoșii câștigători ai câte unei burse de creație, pe durata unui an întreg.

Laureatele Festivalului: Ana S[ndulescu §i Alina Dumitrescu

Tineri poe\i

54

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Iulian-Emil Coţofană Iulian-Emil Coțofană (n. 5 martie 1995) este absolvent al Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” atât al unei licențe (limbă și literatură română-franceză, 2017), cât și al unui program masteral („Studii literară românești”, 2019/2020). În prezent, în cadrul Școlii Doctorale de Studii Filologice a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, elaborează o teză de doctorat intitulată Eugène Ionesco.

Pour une archéologie des mécanismes idéologiques de réception, fiind îndrumat de prof.univ.dr. Simona Modreanu.

Debutul în poezie este consemnat de apariția textului Scufundare în revista „Semn”, nr. 10, 2016, a Casei de Cultură a Studenților „Dumitru Fărcaș” din Cluj-Napoca.

Pagină realizată de victor conStAntin măruțoiu

CHEMAȚI

Înaintare Drumul dinainte

S T R I G A Ț I

e minat de istorie picioare, mâini, minți și limbi te au în vedere [

] timpul veghează

I N V O C A Ț I

Benzi. Prezent lui W.B. și M.S. O nouă zi, nouă producție!

Strigați, Chemați produsele!

Pe șosele vocale se lansează pasarele șubrede.

Numărul face schimb cu numele.

Numele depinde de fantome auratice.

Prezentul împinge aiurea pe ceilalți, pe noi.

Frate preaiubit Trecut, Frate ipocrit Viitor – ADIO! Sfântul Produs și Înalta Economie taie legământul conștiinței, ne dispun ECRANE ispititoare.

Mă prăbușesc pe front de foi, mă izgonesc, încât să văd dincolo de burțile de chit.

Opriri Ești cărturar, vorbește-i tu, Horațio. Întreabă-l pe duh, Horațio.

– Shakespeare De departe, ochii au început să te împrejmuiască: rămâneai.

Te-au înșfăcat, astfel încât îți cernură mișcări, parcă.

Ne-am repetat așa în întâlniri, bântuindu-ne.

Ne vedeam îmbiați de drum să ne căutăm și cu altă ocazie.

Tineri poe\i

55

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Experiment I […] în țara piulițelor […] – M.C. Au tot răsărit sori, de am ajuns la mâna regimului trezește-te, muncește-te, culcă-te, unde memoria, preț bun, valută incomensurabilă, e risipită de mâini ca nu cumva să se fundamenteze roade ori cozi și să nu se ridice vertebral împotriva circulației lui-azi într-un alt-azi, un ciclu minuscul întotdeauna la timpul prezent barbar care-l redă pe Aristotel intraductibil mișcărilor, fulgerelor de transmisii pe filme ale ochilor conectați la agitația sacadelor.

Incantațiile motoarelor cântă slava lui-acum și bruiază legăturile lui-atunci.

Sfera

Cosmin Andrei Tudor

am ieșit din cuibarul găinilor cu un singur ou în traistă. l-am scos la lumina soarelui și l-am șters cu mâneca – mai avea găinaț – și l-am ținut cu două degete în soare. era perfect sferic. în el se răsfrângeau și Thales și Platon și Aristotel și Democrit

De dragoste I

va tot fi lipsirea noastră, împingerea la scrieri de duminică, la clipe de strălucire în masa refrenului, pe benzi ce ne împânzesc, trezește-te, muncește-te, culcă-te, în ordinele carcerale care completează zidul cu încă o cărămidă.

cum iubeau oare anticii? cum vedeau bărbații femeile și cum îi vedeau femeile pe ei? asta nu spune în cărțile care au ajuns la noi, pentru asta este nevoie de-o fugă până acolo de-a trăi pe pielea ta acea dragoste. dând o fugă până acolo și iubind o elenă!

Umbre în timp La proces, când ne împăienjeneam cu da, Amintește-ți, totuși, că unii ne-au urlat jucăuș nu.

Mulțimea i-a contestat.

Răscruce dar mai avui un vis – nu ieri – ci-n altă zi. am visat că mă aflam într-o intersecție de două drumuri: se intersectau perpendicular unul pe altul. și păreau nesfârșite. eram atât de indecis pe care drum să apuc așa c-am pornit deodată pe toate patru. mă trezii mai apoi la New York și eu la umbra Marelui Zid Chinezesc și eu la Polul Nord și tot eu în drum spre Polul Sud.

Vremea îi îmbrățișă pe ceilalți.

Pe drumuri Limba e înșiruire înainte și înapoi, apoi ne încercuiește.

Citești gânduri în funcție de limbi: ne apucăm să săpăm întrebări, ieșiri, înfundături, rând pe rând, în timp.

Lans[ri Neuma

56

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Editura NEUMA

O

GABRIEL GHERB{LU|{

mi-e frig acum §i fric[ de-ntuneric §i ghea\[ e silaba între noi ne m[sur[m dup[ alt cod numeric §i ne usc[m de dorul unei ploi mi-e dor acum dor îmi va fi §i mâine §i noapte mi-e §i lini§te-n cuvânt cuvântul mi-e culcu§ pentru un câine sau lun[ exilat[ pe p[mânt am transformat sonetul în poveste îmi spui c[ nu dar eu î\i spun c[ este

OraŞul cu femei triste Editura NEUMA 2021

Anatom ia cuvântului

Evelyne Maria Croitoru

SONETE III

oezia Marilenei Apostu este sobră și voit distantă pentru a masca tandrețea ce o invadează freatic. Poemele poartă aparent marca resemnării. În realitate, au un freamăt de curiozitate și nerăbdare. Versurile sunt surprinzătoare: Bărbații din lumea mea au trecut în iubiri odihnite. Sunt o somnoroasă căutând miere în tremurul tău. Un fond de prospețime și candoare stă ca temelie unor metafore elaborate. Poeta își poartă cu fast tristețea: nu mai cred în ferestre pedepsite cu ceață,/ nici în frunzele cu miros de scrisori netrimise. Dar, dintre toate poetele orașului cu femei triste, ea este cea mai veselă: ne clipește complice de după sintagme. Iată un volum reușit al unei poete mature.

HORIA GÂRBEA

mi-e noapte-acum §i noapte mi-e §i mâine tot r[t[cesc prin mine c[utând s[-mpart cu tine o bucat’ de pâine sau un poez sau ce ne d[ prin gând

Anatomia cuvântului

Alchimia P memoriei

al frigului din poveste

Marilena Apostu

GABRIEL GHERB{LU|{

rigoare f[r[ ezit[ri domin[ poezia intens cerebral[ a Raluc[i Faraon. Tensiunea textelor sale vine din ciocnirea unui cartezianism neconcesiv cu o natur[ pasional[, care î§i caut[ c[ile de exprimare cele mai exacte §i solu\iile cele mai ra\ionale. La o scriitoare ce §i-a sus\inut doctoratul cu profesorul Mircea Martin, dic\iunea ideilor este calea obligatorie spre expresivitate. Critic literar sagace §i concentrat asupra detaliului, când trece în poezie, Raluca Faraon se las[ dominat[ de fantasme doar cât s[ dea greutate metaforei ce se construie§te dup[ un plan atent elaborat. ±i totu§i izbucnirea intui\iei pasionale, proprie feminit[\ii, d[ na§tere celor mai puternice pasaje: „sângele t[u a creat rana înaintea cu\itului/ sângele t[u a f[cut §an\ în memoria ispitei/…/ §i câte ape cumin\i strânsesem în piele/ §i cât p[mânt se lipise de oase/ ca sângele t[u în clocot/ s[-mi blesteme acum somnul/ §i s[ m[ strige pe nume: femeie!”. Raluca Faraon este o poet[, matur[, lucid[ al c[rei eu este r[scolit intermitent de nelini§tea fertil[ a senzualit[\ii invazive §i a confrunt[rii cu inefabilul.

HORIA GÂRBEA

RALUCA FARAON

O

Alchimia memoriei

RALUCA FARAON

Editura NEUMA

Tripl[ lansare Neuma la Gala\i

zi de toamnă frumoasă, 28 septembrie 2021 a prilejuit un eveniment special la Galați. Lansarea a trei volume publicate la Editura Neuma în 2020 și 2021, la Galați. Deși nu au putut fi prezenți, directoarea editurii, scriitoarea Andrea H. Hedeș, și Horia Gârbea, au prezentat prin intermediul unor scurte texte transmise autorii și volumele lor: Raluca Faraon - Alchimia memoriei, Marilena Apostu – Orașul cu femei triste, Gabriel Gherbăluță - Anatomia cuvântului.

Au fost prezenți scriitori din Galați printre care Darie Lăzărescu, Luminita Potirniche, Valeriu Valegvi, Adi Secară care au vorbit cu aplomb și subtilitate despre volumele lansate.

Caligrafia destinului – o lansare de excep\ie

M

arți, 14 septembrie 2021, grădina Muzeului Național al Literaturii Române a fost aproape neîncăpătoare pentru participanții la o frumoasă lansare Neuma. În acest cadru a avut loc lansarea volumului antologic Caligrafia destinului - Calligraphy of destiny de Evelyne Maria Croitoru.

Evenimentul a inclus prezentarea acestei remarcabile apariții a Editurii Neuma, un recital poetic din textele incluse și un miniconcert de muzică clasică.

Despre autoare și poezia sa au vorbit traducătoarea în engleză a cărții, Camelia Baiculescu, scriitorii Ana Dobre și Horia Gârbea. Amfitrioană din partea MNLR : Loretta Popa. Au recitat Silviu Geamănu, Horia Gârbea și desigur autoarea. Momentul muzical a adus interpretări de Nicolae Maxim și Camerata București. Poeta a oferit autografe unui public numeros și entuziast.

Eveniment editorial

57

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Ecosistem angelic AndreA H. Hedeș

D

acă uneori cad în rutină sau blazare citind cărți după cărți, după cărți de poezie, din când în când, dau peste câte o plachetă sau volum care reaprind scânteia. Din fericire, acest lucru, altădată rar, s-a întâmplat nu o dată în dificilii ani 2020 și 2021. O astfel de carte este Îngerul orb. L‘ange aveugle semnat de Liviu Franga și apărut la editura Arhipelag XXI, 2020, 100 p.

Este un ingenios volum compozit, chiar dacă tehnica nu e nouă. Ludice și erudite, Cuvintele înainte semnate de Arnaud Zucker și Ștefan Foarță iluminează dimensiunile profunde ale volumului. Despre ce este vorba? Îngerul orb este o alcătuire din „zece poeme de Liviu Franga în autotraducere și în traducere imaginară pe calculator de Eugenia Țarălungă și Liviu Franga”. Scrise în limba franceză, traduse în limba română de către autorul lor, mai apoi tercute printr-o traducere imaginară într-o altfel de limbă română, poemele deschid perspective încântătoare ademenind precum caleidoscopul copilăriei.

Un joc al traducerilor imaginare consacrat deja în literatura noastră și în cea universală, în care se prind, cu nonșalanță și versatilitate, Liviu Franga și Eugenia Țarălungă. Este vorba de o multiplă translatare aici, un joc și un pariu personal, inteligent și ludic.

Ne sunt binecunoscute frământările de limbă, cântecele formulă, cântecele invocatoare, recitative, numărătorile, acel spațiu al inocenței paradoxal însă, puternic impregnat de posibilități, de magie, de ordonare și îmblânzire a lumii și care constituie folclorul copiilor, cu aparența sa de naivitate întâlnește aici meditația înalt intelectuală pe tema Traduttore, traditore? O transmigrare a ideii în cuvinte și diferite limbaje, puternic amprentată ludic, este cheia de boltă a volumului. Ideea tranzitează diferitele medii: limba franceză, limba română, romgleză, sau... googletranslateză imaginară, într-un joc al seducției intelectuale. Ideea intră într-un dans al Salomeei care se ascunde și se re velează, captivând și cerând, la rându-i un preț: acela al interpretării și descifrării, acțiune pe care receptorul e chemat să o facă prin lectură, paralel cu acțiunea de interpretare și descifrare inițială condusă de

către autori. E vorba de o implicare fără de care cititorul pierde mare parte din frumusețea versurilor, deși chiar reținând numai acest aspect, se va bucura de o lectură care îl va împlini. Trebuie menționat că dincolo de jocul ideilor și cuvintelor, a temei ce a stat la baza construcției acestei cărți, rezultatul este ceea ce putem numi, în deplinătatea sensurilor cuvântului, poezie. Aici constă una din realizările acestei cărți, în rezultatul fericit al îmbinării teoriei, tehnicii cu poezia, astfel încât, ca în cazul unei bijuterii, să nu se vadă nimic din drumul anevoios care a dus la făurirea ei, ci doar armonia.

Iată că pasul spre acest debut târziu a fost făcut de către autor cu cea mai mare considerație față de poezie și față de sine.

Pânza fină ca borangicul a poemelor ascunde multă măiestrie în arta țeserii textului poetic, mult rafinament și compexitate, acumulări și profunzimi care au făcut posibilă apariția Îngerului orb. Este și o angelomachie, această carte, o luptă cu îngerul, fiind una câștigată. Liviu Franga reușește un habitat poetic în care este posibil jocul cu îngerul – un ecosistem angelic. Limba aceasta în care e tărăgănată ideea de existență angelică, translatând-o în variatele medii ale ideii, culturii, artei, mitului, spiritualității, literaturii universale, devine, pentru a putea exprima ideea de înger, o limbă angelică, una coruptă, desigur, adică profund umană.

Contrapunctul acestei construcții este poemul Emprentes sur un tampon de cire, scris, cumva, din afara cercului, de Arnaud Zucker, tradus în limba română de Liviu Franga, Amprente pe un dop de ceară, iar apoi trecut printr-o traducere imaginară pe calculator de Eugenia Țarălungă și Liviu

Franga sub titlul Urme de pași pe ceara tampon. Este un poem grav, penetrant, ce aduce aminte de un alt poem, cel al lui Karácsonyi Zsolt, Faust pe mări, diferă personajele dar preocupările și tema tratată reverberează fericit în creațiile celor doi poeți, într-o frumoasă întâlnire spirituală și intelectuală.

Avem de a face cu o poezie solară, în care versul e prins în aur și azur, pentru a se lichefia mai apoi și a curge odată cu nisipuri fine și talazuri verzi, și asta fără a suferi de manierism ori estetism. Ființa umană, cu aceleași întrebări și frământări, acum ca întotdeauna, poartă în suflet adevărate Sodoma și Gomora. Îngerul nu are, din fericire, la Liviu Franga, aspectul unidimensional și edulcorat din înțelegerea postmodernă, mult sărăcită de sens. Este un înger în toată splendoarea sa, fascinantă și alarmantă, purtător de sabie și foc, de lege și pedeapsă, un înger cu care conviețuirea și dialogul în ordinea creației sunt incomode. Amintind de Hyperion, de Heruvimii de la poarta Paradisului, de Îngerii care au pierdut Sodoma și Gomora, strivitori prin forța, intransigența și perfecțiunea lor, Îngerul din aceste poeme, este, așa cum a fost creat, perfect și, de aceea, orb la imperfecțiunea ființei umane. Este o făptură pe care trebuie să o redescoperim, pentru a regăsi poezia și

prin ea un poet, Liviu Franga.

În paginile dedicate evenimentelor editoriale din numărul următor vor fi găzduite cronici la romanul Maratonul învinșilor de Gabriel Chifu, ediție revăzută, apărut recent la Editura Cartea Românească. La închiderea ediției am aflat că romanul lui Gabriel Chifu Punct și de la capăt va apărea în curînd în Spania, în traducerea unei cunoscute promotoare a literaturii române în această țară, profesoara Cătălina Iliescu de la Universitatea din Alicante.

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

58

Nr.9-10 (47-48) 2021

Lecturi la zi

Lectura clasicilor Men\iuni de istorie literar[

RĂZVAN VONCU

Dou[ lucruriîmi placla scrisul lui R[zvan Voncu.

Mai întâi, pedant-dezinvolta sa situare fa\[ în fa\[ cu spa\iul literaturii. Echilibrul §i seriozitatea ardeleneasc[ a proiectelor sale, dar §i gra\ia cu care dezv[luie dincolo de (aparent) seaca suprafa\[ a istoriei literaturii vegeta\ii luxuriante, arhitecturi secrete, labirinturi incitante, licori neb[nuite. De§i în stare de focus[ri abile pe segmente de fraz[, pe cuvinte, arta detaliului nefiindu-i defel str[in[, se dovede§te preocupat, cu metod[ §i gesticula\ii deopotriv[ retrospective §i prospective, de punerea opereiîn rândcu ea îns[§i, dar §i cu lumea larg[ a literaturii. Preocupat de rânduial[, adic[.

Al doilea lucru care îmi place e modul fermec[tor §i dezarmant cu care declar[ în textele sale critice îmi place. Semn c[ el este acolo, c[ reac\ia lui nu ignor[ magnetismul prim al unui text ori al unei metode de lucru, c[ astfel face §i mai accesibil[ documentarea sobr[ ce urmeaz[, mai personalizat-obiectiv[. Scrisul s[u are incredibile virtu\i melodice §i picturale care se ivesc din „iubirea lucid[“ §i „extazul“ pe care i le stârne§te scrisul românesc din toate epocile.

IRINA PETRA§

RĂZVAN VONCU

Lectura clasicilor

eprezentant al noii generații de critici, Răzvan Voncu practică un discurs agreabil și atractiv, contrazicând percepția generală conform căreia pagina de critică și istorie literară rămâne, invariabil, cantonată într-o prețiozitate aridă. Preocuparea sa constantă pentru trecutul literaturii române, ca și pentru prezentul ei, s-a materializat într-o serie de studii și cercetări, ce impun o conștiință critică modernă, venind în întâmpinarea noii paradigme de receptare a cititorului contemporan. Între aceste lucrări, amintim: Secvențe literare contemporane (două volume, 2001-2002), Orizonturi medievale (2003), Despre Preda (2003), Eseuri critice (2005), Textul confesiv în literatura română veche (2006), Fragmente de noapte (2008), Secvențe literare contemporane. O panoramă a deceniului 1990-2000 (2009), Un deceniu de literatură română.

1998-2008 (2009), Zece studii literare (2010), Labirintul mărturisirii. Strategii autoreferențiale în literatura română medievală (2012), O istorie literară a vinului în România (2013), Poeți români de azi, I (2015), Arhitectura memoriei (2016), Scriitori evrei în cultura română (2020), Critici români de azi (2020), toate configurând spațiul de manifestare al spiritului creator românesc, spre care se întoarce cu regularitate criticul, reluând texte, interpretări, mărturii, cu aceeași pasiune și curiozitate. Aceste reveniri la autori cunoscuți sau cvasi-uitați redimensionează percepția publicului asupra trecutului nostru literar. Și parcă mai mult ca niciodată, este nevoie acum de un cuvânt lămuritor și avizat care să faciliteze înțelegerea unor contexte istorice și culturale, iar Răzvan Voncu nu ezită să ofere o asemenea cheie de lectură viabilă a textelor deja clasicizate, privind atât prin grila istoriei literare, cât și prin cea, mai dezinhibată, aproape anarhică, a receptivității actuale. „Mențiunile sale de istorie literară”, modest numite așa, din recentul volum, Lectura clasicilor (Editura Neuma, ClujNapoca, 2021), reunesc, după precizarea autorului, „atât valori consacrate, aparținând canonului literar, cât și propuneri de relectură a unor scriitori mai puțin cunos cuți, dacă nu de-a dreptul niște glose pe marginea unor opere fără mare relevanță

Men\iuni de istorie literar[

R

monicA GroSu

Editura NEUMA 2021

estetică, dar având menirea lor în tabloul istoric al unei epoci.” Așadar, preocupat mai mult de „procesul reflecției”, decât de „tentativa de a furniza un nou canon”, autorul convertește discursul tradițional într-un comentariu proaspăt, pe deplin acordat noilor coduri de lectură. Cu toate acestea, nu pierde din vedere eleganța și subtilitatea exprimării, atitudinea detașatechilibrată și, mai ales, farmecul unor povești de viață, strâns legate de soarta operelor interpretate. Astfel, într-un efort recuperator, sunt aduse mai aproape de sensibilitatea cititorului actual, personalități ale epocii medievale și pașoptiste, în variile lor încercări de a impune mediul cultural românesc în context european.

Spectrul se lărgește treptat, așezând sub reflector opere și scriitori din generații diferite. În ecuația acestei reevaluări, un rol fundamental îl dețin editorii și îngrijitorii de ediții științifice, care furnizează publicului, specializat sau nu, accesul la texte, adesea căzute în uitare sau considerate desuete. Aceste apariții editoriale, relativ recente, îi prilejuiesc autorului un exercițiu comparatist și hermeneutic, soldat cu interesante asocieri și nuanțe. Detaliul de istorie literară, absolut necesar într-o astfel de abordare, însoțește textul critic, oferin du-i perspectivă, însă o anume amprentă afectivă, proporționat răspândită, conferă discursului lui Răzvan Voncu nota personală. Din acest unghi, operele analizate in-

cită curiozitatea cititorului modern cu mențiuni de ordin biografic, aflate într-un raport de interdependență cu pagina scrisă (un exemplu concret: Tudor Vianu).

Nu de puține ori, criticul are în vedere confesiuni, note de jurnal, memorii, precum și pagini de publicistică, alteori de cores pondență, ce, corelate cu beletristica, pot furniza tabloul complex al unei perioade.

Avem aici, pornind de la astfel de texte, necesare reconfigurări ale unor episoade biografice, făcând referire la Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Valeriu Braniște, Nicolae Iorga, G. T. Kirileanu, Mihail Sevastos, Ioan Hudiță ș.a. Decodarea realităților trecute sau prezente se realizează mult mai eficient prin intermediul acestor mărturii, dincolo de calitatea lor estetică implicită.

Cu simplitate și finețea-i caracteristică, se apropie autorul nu doar de protagoniștii epocilor literare trecute, ci și de exegezele contemporanilor, făcând trimitere la câteva dintre acestea în partea a doua a volumului de față. Îi rețin atenția, printre altele, interpretările lui Alex Ștefănescu din Eminescu, poem cu poem, „carte frumoasă”, care furnizează „un Eminescu viu și verosimil”, studiul Simonei Vasilache despre Caragiale, scriitor care a suscitat în ultima perioadă exegeze minuțioase, precum și analiza lui Ioan Holban ce aplică operei lui Ion Creangă o grilă de lectură modernă. Monografia Doinei Rad despre Ștefan J. Fay este apreciată pentru sobrietatea analitică și luciditate, iar studiul lui Horia Gârbea despre personajul literar românesc pentru capacitatea asociativă și originalitate.

Familiarizat cu pagina de istorie literară, Răzvan Voncu oferă în Lectura clasicilor o imagine clară asupra unor momente-cheie din cultura română, așa cum s-au reflectat ele în viața și opera unor mari scriitori. Discursul său critic este unul de impact, retrospectivele sale, personalizate și serios documentate, probând responsabilitatea și echilibrul judecăților de valoare. La acestea, se adaugă tonalitatea melodică a demersului analitic, remarcată și de Irina Petraș, acea căldură a vocii critice, dovedind înțelegere și empatie pentru cei care au trăit și au scris în timpuri greu încercate de istorie.

Eveniment editorial

59

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Perimetrul §i suprafa\a HoriA GârbeA

I

mpresionante! Acesta este termenul generat de la sine în fața volumelor editate recent de editura Spandugino și care poartă titlul Linia de contur, volumele I și II, 2019 și 2021, autor fiind încă tînărul critic Daniel Cristea-Enache. Masivele tomuri, de 740 și respectiv peste 1000 de pagini cuprind o panoramă vastă a literaturii române contemporane în genurile ei cele mai des practicate: proza (primul volum) și poezia (al doilea). În același timp, volumele adună o activitate depusă cu hărnicie și tenacitate de autorul lor în ultimii aproximativ 11-12 ani și mai ales în ultima vreme, de cînd este cronicarul literar en-titre al revistei România literară. În volume anterioare, ce datează din 2001, 2005 și 2009, Daniel Cristea-Enache își adunase periodic cronicile, încît culegerie actuale reprezint doar o continuare extinsă. Astfel, Concert de deschidere, București Far West și Timpuri noi.

Secvențe de literatură română reprezintă șirul de cărți ale aceluiași autor cărora cele două tomuri intitulate Linia de contur li se alătură. Se poate spune așadar, la o asemenea amploare a scanării literaturii române, că un autor care nu s-a învrednicit să fie cuprins în una dintre cele cinci secvențe ale lui Daniel Cristea-Enache nu există sau, cel puțin, se situează pe o poziție marginală, exterioară „conturului” care circumscrie poezia și proza ce contează. În Linia de contur, criticul nu reia niciun text din primele trei selecții de articole. Conturul se întregește cu acestea, dar nu se închide, și putem bănui că el va fi continuat cu articole despre critica și istoria literară și drama turgie, aceste genuri nelipsind nici ele din atenția cronicarului, după 2009, Copertele fiecărei părți a Liniei de contur poartă cîte un text semnat de Nicolae Manolescu (vol. I) și Răzvan Voncu. Aceștia sînt criticii alături de care Daniel CristeaEnache a exercitat, timp de două decenii, un rol însemnat în evaluarea literaturii la zi.

Dar, mai mult încă, ei, toți trei, se află nu între cei care au stabilit prin magistratura lor un canon al literaturii române contemporane, ci în fruntea acestora, cu o autoritate care nu poate fi contestată. În paralel și

mai tîrziu, urmînd monumentala Istorie critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu (2008 cu ediția a doua în 2020), „secvențele” semnate de Răzvan Voncu și Daniel Cristea-Enache întregesc un film necesar, o peliculă între documentar și thriller a ceea ce este important de reținut din decorul și acțiunea literaturii noastre.

Aș insista asupra termenului de „secvență” care apare în subtitlurile volumelor Linia de contur și (de trei ori: 2001, 2002, 2009) chiar în titlurile volumelor lui Răzvan Voncu. Autorii își iau precauția de a vedea lucrările lor ca pe un work in progress, o acumulare serială de elemente asupra cărora, putem bănui, iar ei pot spera, vor reveni printr-o sinteză.

La Daniel Cristea-Enache linia delimitează o suprafață, înțărcuind-o cu destulă fermitate, închide într-o figură convexă un teritoriu care, dacă este în bună măsură desțelenit, necesită încă lucrări. Este de presupus că sita criticului va mai cerne o dată materialul și mai ales îl va sistematiza, atît după criterii cronologice cît și după cele valorice. Deocamdată, în primul volum, dedicat prozei, Daniel Cristea-Enache adoptă pentru volumele comentate, așezarea în ordinea cronologică a nașterii autorului la care se referă, iar în volumul al doilea, mai puțin obișnuita ordine cronologică a debutului. Astfel, poeți mai vîrstnici se află după unii mai tineri, dacă debutul lor s-a produs cu întîrziere. În poezie, Daniel Cristea-Enache e comprehensiv, reușește să discute fiecare operă în contextul ei, practică semnificativ citatul fără a fi abuziv. În proză el se adecvează metodei narative a autorului analizat.

Cîtă vreme discutăm despre niște „sec vențe” de film care încă nu au fost montate, dispunerea într-o succesiune sau alta contează mai puțin. Azi ne situăm într-o etapă cumulativă și nu într-una de fixare a unei istorii care să-și ordoneze reperele pe momente semnificative. Daniel Cristea-Enache comentează în marile sale alcătuiri cărți și nu autori, curente, grupări generaționiste sau ideologice. Cu toate acestea, unii dintre cei cărora li se analizează volumele beneficiază de mai multe cronici, unii și de cîte trei sau patru, semn al unui interes aparte cu care criticul le urmărește evoluția și care va duce, desigur, la topirea lor în cîte un

capitol sintetic. Întreprinderea este dificilă și riscul asumat de comentator este vădit.

Fiecare dintre acești autori, cei mai mulți dintre ei, în orice caz, sînt încă în viață.

Traseul operei lor este variabil valoric, dar și tematic și stilistic. Criticul se aplică unei materii mișcătoare, unui „must care fierbe” după titlul lui Goga și, cum declara același poet, în prefața eseurilor sale, paginile lui Daniel Cristea-Enache sînt „smulse din sbuciumul cotidian”. Aceasta este chiar una dintre mizele criticului, care sporește, pentru el însuși dar și pentru cititori, farmecul demersurilor sale. A întrezări în magma încă neîntărită relieful viitor este o provocare ce va fi urmată de satisfacții în cazul unui pronostic corect.

Daniel Cristea-Enache este, un critic care nu refuză riscul pariului pe un autor sau altul. O face însă cu prudență și prin prisma unei cunoașteri largi, dar și aprofundate, a naturii textului literar. Nu ezită să marcheze evoluția fiecărui poet și prozator, dar și să noteze accidentele de traseu, încadrînd totul în specificul fiecărei opere. Aș zice că, mai ales în cazul poeților, criticul manifestă intenții și intuiții de psiholog.

Deși surprizele nu sînt complet excluse, el poate anticipa cu destulă exactitate, după un număr de volume, cum se așează fiecare într-un tabel periodic și care îi va fi, chiar luînd în calcul vreo capodoperă sau eșec răsunător, locul la judecata de apoi. Acest mod de a anticipa, cu destulă răceală, curba generală a operei, în ciuda accelerogramei accidentate, este o calitate indiscutabilă a lui Daniel Cristea-Enache.

Cu tot aspectul impresionant al celor două volume, consider Linia de contur împreună cu cele trei volume care o premerg, o etapă în edificarea unei opere ce la va îngloba, depășindu-le ca finalitate. Precum am mai spus, Linia de contur, este un diptic critic semnificativ și necesar, o realizare de vârf a criticii noastre literare, o expunere din care oricine ține să afle ce a fost literatura română a ultimilor zeci de ani poate cunoaște privind-o cu deplină încredere.

Eveniment editorial

60

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Lumea, mereu prin ochii scriitorilor

S

criitorul şi lumea este genericul sub care s-a derulat ediţia a VIII-a FestLit Cluj, la fel ca precedenta, adaptându-se vremurilor atipice pe care le trăim. Dacă ediţia a VII-a, una online, a fost fructificată prin volumul Istoriile Literaturii Române, ţinând locul simpozionului plănuit, şi ediţia de anul acesta adună, în volumul Scriitorul şi lumea, apărut la Editura Şcoala Ardeleană, semnăturile a 74 de scriitori.

Antologia gândită de Irina Petraş, preşedinta filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România, propune gânduri despre importanţa scrisului în Cetate a unui eşantion reprezentativ de autori, membri ai celei mai mari filiale din ţară, aflată în inima Transilvaniei. Fotografiile ce însoţesc textele ni-i arată pe scriitori în vremurile bune, ca o istorie ilustrată a literaturii. De altfel, de-a lungul vremii, Irina Petraş a realizat şi proiecte-reper pentru literatura „ilustrată”.

Trecând peste perioada în care cu toţii am fost distanţaţi, iată, scriitorii se regăsesc împreună, aşa cum s-a întâmplat şi anul trecut, prin proiectele realizate de filiala clujeană. „Izolarea nu poate intra în definiţia culturii. Se zice că biografia începe când te (re)cunoaşte celălalt. Poţi avea o viaţă foarte bogată şi pentru tine o vreme îndestulătoare dar biografie nu ai... Biografia se naşte dintr-o dorinţă de deschidere spre celălalt”, spune Irina Petraş, cea care ne invită să re-locuim Cetate prin cultură „o provocare gravă şi anevoioasă”. Redactor responsabil al antologiei este Constantina Raveca Buleu, cea care descrie această experienţă a convieţuirii la un loc a textelor scriitorilor ca un „exerciţiu arheologic, social-cultural, realizat pe voci multiple, ordonat pe o gamă originată în analiza lucidă şi teoretizarea erudită, cu acute note confesive şi intermezzo-uri ludic ficţionalizate, împărţit sub aspect psihologic între o circumspecţie resentimentar-amară pe alocuri şi un optimism ancorat într-un idealism conservat cu grijă în alte părţi ale cărţii”.

Multiple sunt faţetele prin care putem descifra aceste texte ale celor care ar trebui să fie vocile care contează în luarea unor decizii. Cetatea însă, de multe ori, îşi izolează elitele, scena fiind cucerită de cei care vremelnic conduc şchiopătând destinele oamenilor.

menuţ mAximiniAn

Adrian Alui Gheorghe este cel care deschide şirul textelor fiind, de altfel, şi singurul care îşi exprimă gândurile într-un amplu poem sub genericul Îngroparea cărţii sau scriitorul fără lume, amintindu-ne încă din primul vers că „Trăim într-o lume în curs de relativizare”, în care hulitorii culturii „s-au adunat să îngroape cărţile”. Imaginea aceasta ne bântuie de câte ori vedem o bibliotecă alungată din casă, nepotrivindu-se la noile decoraţiuni moderne, găsindu-şi sfârşitul în containere. În cel mai fericit caz, dacă se află un scriitor prin preajmă adună cărţile şi le duce la bibliotecile publice. De câte ori nu am recuperat pe Coşbuc, Rebreanu, Eminescu şi pe toţi cei editaţi în celebra serie „Biblioteca pentru toţi” de la coşul de gunoi. Acestea sunt vremurile în care, poate, la fel cum aşezăm două poliţe goale în sufragerie în locul cărţilor, la fel de vid este şi în mintea noastră. „Atâta vreme cât omul îşi va pune întrebarea cine sunt, literatura va continua să dăinuiască pentru că omul va avea nevoie să se povestească pe sine însuşi”, spune Simona Antonescu, completând „în fiecare carte scriitorul nu face altceva decât să se scrie pe el însuşi”. Însă, prin scrisul lui va creiona o lume în care ne vom regăsi cu toţii. Iar în această ecuaţie, publicul cititor are un rol important, fapt confirmat şi de Ana Blandiana: „prezenţa cititorilor este ca prezenţa lui Dumnezeu, nevăzută, dar oferind punctul

de sprijin pentru ridicarea pământului în univers”.

Dar, în această perioadă în care ţara noastră este în partea de jos a clasamentului privind achiziţia de carte, cum vom putea re-locui cetatea pentru a readuce cititul în preocupările maselor? „Literatura română de azi este oglinda societăţii româneşti, cu bune şi cu rele, reflectând impostura şi tragi-comicul cotidianităţii noastre”, afirmă Iulian Boldea. Poate de aceea fug conducătorii noştri de scriitori, nesusţinându-le proiectele, din teama de a nu rămâne scris în istorie adevărul perioadei lor de conducere „glorioasă” . Cu toate acestea, scriitorul îşi face pe mai departe treaba, cu sau fără susţinere, zugrăvind fresca societăţii în cărţile sale. Poate că am suferit şi din cauza unor impostori care şi-au aşezat numele pe cărţi comandate pentru a scăpa din puşcărie. Aşa au apărut scriitorii de după gratii cu poveşti de multe ori plagiate sau cărţile având ca personaje principale politicieni, lansate cu mare tam-tam. Într-o perioadă în care muzica de calitate nu mai este pe gustul publicului, literatura recomandată de critica literară are şi ea de suferit, masele fiind din ce în ce mai needucate în ceea ce priveşte simţul estetic. O fi de vină pentru aceasta şi sistemul de învăţământ care se schimbă de la un an la altul. „Cred că literatura noastră actuală se află într-o evidentă pierdere de teren, ponderea sa, rolul public jucat se diminuează neîncetat, până la o îngrijorătoare limită de jos”, declară Gabriel Chifu.

Constatăm că spusele sociologului Vasile Sebastian Dâncu sunt atât de adevărate „poate că poezia nu mai este regina lumii, dar nu a murit”, ea va fi mereu actuală şi va avea un rol important asupra structurii noastre sufleteşti, reuşind să ne facă mai umani. Dar oare în zilele de azi, în care cu toţii alergăm cu ochii pe ceas dintr-un loc în altul, ne mai interesează popasurile de suflet între paginile unei cărţi? Ne răspunde Gheorghe Glodeanu: „A dispărut literatura ca delectare. Omul grăbit din zilele noastre nu mai cunoaşte plăcerea lecturii. Cititul a devenit apanajul specialiştilor”. Dar, cine sunt aceşti „specialişti” care ne recomandă ce să citim?

Mulţi dintre noi se autointitulează critici şi istorici literari, necunoscând structurile

61

Nr.9-10 (47-48) 2021

istoriei literare, canoanele acesteia, neavând măcar câteva cursuri elementare în ce priveşte semantica şi semiotica. Spune bine Dinu Flămând: „Critica literară românească de azi, cu puţine excepţii, cuprinsă în mentalitatea de a da note bune şi rele, rareori riscând referinţe la scriitori din alte spaţii culturale sau să meargă spre exegeza de idei a rămas capricioasă, anecdotică şi destul de provincială, aşa că mai niciodată nu intră în dialog real cu miza unei cărţi, deci cu o construcţie internă care e mai mult decât o adunătură de poeme indiferente sau chiar referente la eveniment”. Adevărul e că în vremurile noastre apar unii „cronicari” de serviciu care se etalează pompos peste tot şi care au propriul tarif pentru a scrie despre o carte. Un lucru trist dar adevărat. Aşa apar lăudători ai unor volume care nici măcar nu ar merita să fie deschise, de cum pre zentate în reviste literare. Astfel, stricăm „gustul” publicului, ducându-l în eroare.

S-a vorbit atât de puţin despre cultura cititului, despre modul în care ar trebui să conştientizăm, printr-o campanie mediatică, rolul important pe care îl are cititul în educaţia noastră, pentru că, până la urmă, ceea ce citim se acumulează în mintea noastră, devenind parte a comportamentului. Ne trebuie un public educat care să rezoneze cu poveştile, fiind întru totul de acord cu gândurile Florinei Ilis: „Avem nevoie de cititori naivi, fiecare cititor care plânge la o scenă dramatică prelungeşte viaţa literaturii. Când ultimul cititor care va plânge pe paginile unei cărţi va dispărea, va dispărea şi literatura”. Într-adevăr, literatura înseamnă emoţie, implicare, trăire. Dar pentru toate acestea, ne trebuie cărţi bune şi scriitori care să se simtă ocrotiţi pentru a-şi putea duce proiectele la bun sfârşit şi a nu fi nevoiţi să alerge de la o editură la alta pentru a-şi „vinde” scrisul. Am pierdut, în ultimii ani, teren la literatura de calitate, odată cu înmulţirea editurilor şi apariţia pseudoscriitorilor care îşi pun manuscrisul pe masă împreună cu teancul de bani pentru editare.

Făloşi, îşi împart apoi cărţile cunoscuţilor, neştiind, în euforia lor, că pentru istoria literară nu prea contează. Asta, dacă şi-ar face bine treaba, aşa cum trebuie, critica literară şi nici măcar să nu-i amintească în reviste.

Este foarte importantă şi pepiniera viitorilor scriitori şi partea de „pre-literatură” amintită şi de Ion Mureşan. Să nu credem că totul porneşte de la noi şi să ne apucăm să edităm cărţi necunoscând tre-

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

cutul scrisului, nici măcar pe cel românesc. „Mă întristez pentru cei care cred că totul trebuie resetat, că rădăcinile nu contează, doar ultimele frunze”, spune Adrian Popescu. Despre revolta unora împotriva generaţiilor de dinainte s-a mai scris. Eu amintesc aici doar o întâmplare în care am asistat la lansarea a trei cărţi de poezie, autorii, tineri liceeni, declarându-ne că nu cunosc poeţii urbei, că nu au citit poezie, că nu-i interesează ce s-a întâmplat înaintea lor şi că ei scriu doar ce simt. M-am îngrozit, însă, iată, au trecut zece ani de atunci şi cărţile lor, deşi publicate la o editură cunoscută, au rămas în sertar, nefiind în atenţia cititorilor, a criticilor. Pentru a scrie cu adevărat, trebuie să treci prin tot ceea ce a pătimit acest neam, fiind astfel integrat trăirilor acestuia. „Lumea nu poate fi imaginată fără literatură. Nici fără imaginaţie literară.

Pentru că oricum ne-am poziţiona, mitu rile, legendele se nasc mereu”, scrie Olimpiu Nuşfelean, reamintindu-ne faptul că, în atelierul de creaţie, trebuie să avem grijă de modul în care lucrăm cu cuvântul, iar dacă nu cunoaştem poveştile poporului, istoria acestuia, vom înşira propoziţii seci, fără nicio logică.

Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, afirmă: „pe mine nu mă sperie operele valoroase ajunse la generaţia noastră pe tablete, pe telefoane mobile, pe orice suport electronic, ci pseudocreaţiile, contrafacerile, minciunile”. Despre etică şi estetică ar trebui să vorbim mult mai mult, însă, de multe ori, ne confruntăm cu lipsa unor reacţii din partea celor care ar trebui să ne susţină mult mai mult în privinţa acestor aspecte. „Nu cred că se vor mai întoarce cititorii la cărţile originale de literatură care apar în România, nici măcar de curiozitate... Mersul lumii e altul de la apariţia internetului... Nu mai găseşti timp pentru a citi o carte pe hârtie, preferi în timpul liber să accesezi jocuri, filme sau videoclipuri, să citeşti ştiri de ultimă oră la nesfârşit”, declară Liviu Ioan Stoiciu. Întradevăr, se citeşte mult mai mult faţă de altădată, dar nu literatură ci mesaje de pe facebook sau ştiri cu titluri şocante care nu fac altceva decât să ne coboare într-o groapă a subculturii din care greu va fi să mai ieşim. Şi cu toate acestea, mai sunt şi optimişti precum Laura Poantă care crede că „lumea va rămâne încă multă vreme una profund îndatorată cărţilor şi celor care le scriu. Printre meseriile esenţiale ale unui viitor cât de cât luminos, se numără, fără îndoială, şi aceea de cititor”. Dacă

altădată în vatra satului oameni simpli îşi găseau, după ore istovitoare de muncă pe câmp, refugiul în cărţile împrumutate din biblioteca popii, astăzi cititul rămâne în preocuparea unui segment redus. „Cultura cu majuscule nu lipseşte”, spune Ion Pop, însă recunoaşte că „variantele manipulării universale pe care le îngăduie internetul afectează şi cultura, mai ales pe cea cu majusculă”.

De peste Ocean, acolo unde rolul cărţii şi a presei tipărite este important în viaţa fiecărui american, Doina Uricariu ne spune că „lumea se schimbă, mentalităţile se schimbă, la fel permisivitatea şi alergia sau ostilitatea faţă de anumite stiluri de viaţă, credinţe, concepţii... Literatura e şi ea un fel de corabie a lui Noe, care salvează toate animalele din lume, dacă ele nu ezită să se urce pe corabie măcar din când în când”. Ca Lucian Vasiliu, nici eu „nu mi-am pierdut speranţa nici în carte, nici în arte”, deşi trebuie să recunoaştem că scriitorul este „o oglindă tot mai mică, la marginea unei lumi tot mai mari”, aşa cum spune Răzvan Voncu.

Alte texte interesante semnează Oana Boc, Ștefan Bolea, Ştefan Borbély, Corin Braga, Florica Bud, Leo Butnaru, Ion Buzași, Dumitru Cerna, Ruxandra Cesereanu, Aura Christi, Gabriel Coșoveanu, Cornel Cotuțiu, Gellu Dorian, Vasile V. Filip, Gheorghe Glodeanu, Nicolae Goja, Mariana Gorczyca, Vasile Igna, Adrian Lesenciuc, Valentin Marica, Alice Valeria Micu, Cornel Nistea, Eugeniu Nistor, Ovidiu Pecican, Horea Porumb, Ilie Rad, Ion Taloș, Adrian Ţion, Radu Țuculescu, Cornel Ungureanu, Lucian Vasiliu, George Vulturescu, ş.a..

Câte nume adună împreună antologia gândită de Irina Petraş, atâtea idei se pot extrage despre modul în care ar trebui să ne regândim poziţia în faţa lumii prin promovarea literaturii, prin aşezarea scriitorului la locul cel mai vizibil din cetate, prin ascultarea vocii acestuia. Când vom conştientiza că avem o cultură literară importantă, că scriitorul poate avea un rol deci siv în creionarea proiectului de ţară, vom avea de câştigat.

Până atunci, vă invit să lecturaţi antologia Scriitorul şi lumea pentru a vedea că ţara mai are o speranţă prin aceşti trubaduri ai cuvintelor pe care le aşază în cărţi ce ar trebui să fie în preocuparea noastră.

Pentru că, dacă pâinea cea de toate zilele este hrană pentru trup, literatura, în doze zilnice, este hrană pentru minte şi suflet.

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

62

Nr.9-10 (47-48) 2021

T[rîmul vie\ii nen[scute §i al mor\ii netr[ite ioAn HolbAn

Î

n numai cîteva luni de zile, Adi Cristi a tipărit trei consistente cărți de poezie, Cuadratura poemului, Evreul. Singurătatea lumii şi, acum, în urmă, Respiraţie artificială, schimbînd mereu temele şi motivele lirice, adăugînd ceea ce viaţa însăşi adaugă, dar şi ceea ce vine din amintirile care dor, din arsura lor; succesiunii ameţitoare a volumelor de versuri i se adaugă, în cea mai recentă carte, o formulă tehnică surprinzătoare: sînt aici optzeci de poeme şi 230 de strofe, fiecare unitate avînd dimensiuni variabile, cel mai adesea, însă, trei sau patru versuri, numărînd strofele dincolo de„canonul“ poeziei, căutînd, astfel, ritmul strofelor care înregistrează pulsul poemului: fluxul vital e al unităţilor mici, al sîngelui din literă, cuvînt, vers, strofa care irigă trupul, poemul prins mereu în experimente erotice fierbinţi sau într-un dialog intens cu esenţele existenţei, cu înfăţişările transcendenţei, cu lăuntrul ființei, adică, precum în acest ecou emoţionant dintr-o carte anterioară, Evreul.

Singurătatea lumii: „52. Musulmanii de azi sînt israeliţii de ieri/ şi creştinii de mîine/ Pînă la Răstignire oamenii au exersat/ să-şi ucidă fiara din ei./ 53. Îmi lovesc inima de amintirile din copilărie/ Vocea mă strigă/ mîna îmi deschide uşa.../ Dragostea de mamă/ nu mai era acasă./ 54. Am rămas în apropierea mea/ mai mult decît îmi era permis!/ Învăţ să cred că inutilul/ face din mine lucrul cel mai util./ Rămîn un punct de reper/ pentru cei care caută intensitatea“ (Intensitate). Intensitatea din strofă, arderea în poem, viteza înfăţişării cărţilor la judecata de apoi a cititorilor sînt, în aparenţă, împotriva oricăror reguli ale marketingului cărţii şi autorului, care ne vorbesc despre „sufocarea“ pieţei cărţii de poezie prin numărul şi frecvenţa apariţiilor. Dar poetul - care a dovedit tot ceea ce avea de dovedit printr-o bibliografie lirică impresionantă: talentul incontestabil şi modul propriu de a (con)vieţui cu poezia însăşi - nu e interesat de toate acestea; înfruntă fără să clipească pericolele, cîte vor fi fiind, ale fluxului accelerat de titluri noi pentru că, în fond, pentru Adi Cristi, poezia este încercarea de a nu lăsa vreo vîrstă netrăită: o spune explicit în Muscă: „73. Cînd te dor amintirile/ urletul te ridică în picioare./ Uitarea îţi subţiază viaţa/ fără a-ţi oferi esenţa trăirilor./ 74. Prin buzunare uităm cîte ceva din viaţa imediată/ doar atunci cînd ne schimbăm pantalonii./ Mi-am pierdut speranţa văzînd cum se învîrte/ o muscă fără cap./ 75. Din fiecare trup, în timp, ies la suprafaţă/ vîrstele rămase netrăite./ Pielea zbîrcită este memoria îndoielnică/ a anilor risipiţi“: e, aici, frica de a rata ceea ce nu trebuie ratat, teroarea (pe)trecerii timpului şi a vieţii poeziei înseşi, trăirea acestora pînă la fibra adîncă a vîrstelor poemului, aceleaşi ca ale fiinţei, însă, căutînd în prezenţa celuilalt paiul salvator dintr-un torent năvalnic, înregistrînd imaginea existenţei în „cîinele credincios“, ca pe un semn al linearităţii şi curgerii monotone a cotidianului cenuşiu, dar şi, deopotrivă, a ciutei, „cu setea neliniştii sale“, ca o ima gine a sufletului chiar dacă acesta adună în jur doar focuri de paie: „64. Cîntecul amintirilor redeşteptate/ sună din şofar./ Lîngă izvor ciuta nu-şi pierde setea neliniştii./ 65. Privesc în spate şi văd viaţa trăită/ cum se ţine de mine ca un cîine credincios./ Cînd vorbesc despre singurătatea mea/ suntem deja doi./ 66. Nu există întuneric de nepătruns/ în care zîmbetul tău să nu lumineze./ Bucuria adună de jur împrejurul tău/ doar focuri de paie“ (Singurătate). În Respiraţie artificială, Adi Cristi îşi scrie apocalipsa, a lumii şi sinelui, ieşind din casa din care„a mai rămas doar uşa“, în lumina unui

pahar cu şampanie - o metaforă obsedantă, de origine controlată, rară - pe o planetă în flăcări:„l. caut în zadar o brichetă/ să-mi aprind o ţigară./ Întreaga planetă e-n flăcări./ 2. Las uşa deschisă să intre lumina/ în casa din care/ a mai rămas doar uşa./ 3. Te privesc adînc în ochi./ Lumea-i îngrămădită în mine/ ca o şampanie Dom Pérignon“ (Focul). Poemele lui Adi Cristi sînt irigate de fiorul unui spaţiu de dincolo de timp, al vieţii nenăscute şi al morţii netrăite care, în Respiraţie artificială, ca şi în celelalte cărţi de poezie e ţărmul mării unde se închide un orizont, al cîmpiei, pentru a se deschide celălalt, de necuprins, al mării; plaja, spaţiul intermediar, un no man’s land între pămînt şi mare e locul erosului în lirica lui Adi Cristi, dar şi al întîlnirii cu o misterioasă Doamnă în Negru („37. Norii aşteptînd pe orizont/ mănîncă hulpav Soarele./ Deasupra lor cerul însîngerat/ diluează lumina sinuciderii/ 38. Urc ultimele trepte/ după care aş vrea să zbor/ În urma aripilor se ridică/ visul meu în lanţuri legat./ 39. Pe fiecare plajă din lume/ există o Doamnă în Negru./ Printre trupurile încinse trece dorul de casă“ - Trepte), unde se cristalizează ceea ce aş numi un sentiment al spaţiului şi al fiinţei, dinspre ochiul care îşi caută umbra pe întinderea cîmpiei, pînă la departele asociat mării; depărtarea e a mării, zariştea, a cîmpiei care „umple ochii“: „46. Femeia supărată trece pe stradă/ Întunecînd drumul în urma ei./ Umbra face parte din periferia/ Luminii./ 47. Simt versul în mine/ cum dă să cadă/ ca un fruct ce i-a sosit vremea culesului./ 48. Privesc marea în larg/ pînă cînd ochii îmi lăcrimează/ Mai adaug o clipă de singurătate/ Depărtarea se revarsă peste margini“ (Depărtare); „49. Țin ochii închişi!/ Toate marginile îmi dispar/ Devin prelungirea infinitului/ cu încă un pas./ 50. Mă simt cotropit de lucruri lipsite de glorie./ Banalul îmi dă voie să aduc la mal/ peştele de aur./ Păcat că dorinţele mele/ sunt la fel de mărunte./ 51. În Accra zidurile vechi/ Înconjoară ochii ca pe o cetate/ În port agitaţia păstrează marea/ Cum a fost pe vremea cruciaţilor/ Însîngerată şi tulburătoare“ (Infinitul).

Adi Cristi exersează mereu în poezia sa sportul extrem al căderii în sine, ajungînd la„gîndurile din abis“ în Gînduri, la cateheza unor poeme ale sentimentului religios (Dumnezeu, Păcat, Măreţia) şi la viaţa, ca un cîine credincios, care se măsoară cu o consumaţie á la carte, stropită cu şampanie Dom Pérignon, dar şi cu o masă la cantina socială, unde se bea, de obicei, apă de la robinet. Cum se întîmplă mereu în lirica lui Adi Cristi, episoadele fierbinţi ale erosului se petrec pe plajă, unde fiinţa intermediară, aceea dintre o viaţă nenăscută încă şi o moarte netrăită, se regăseşte într-un spațiu intermediar, cum s-a văzut, în nisipul care sculptează trupul cu linia curbă dominantă, trecînd femeia de alături în necuprinsul mării pentru a nu o pierde: o fixează în ceea ce este dincolo de durată, transferînd-o din vremea pămîntului în timpul care e al mării. Poetul lucrează cu cuvintele pe care le ascunde din calea„vorbelor goale“ pentru a scrie, iată, poeme de dragoste pur şi simplu frumoase; „228. Privindu-te din depărtare/ aduci o spaimă întipărită/ în ochii ei măriţi/ de ciută.../ 229. Să fi fost doar spaima/ cu ochii bulbucaţi/ şi umezi în care privesc/ fără să aud urletul sălbăticiunii!/ 230. Încerc să te cuprind/ Să-ţi mîngîi retragerea şi să plîng/ în urma versului care te-a stivuit/ sub inima mea“ (Ochii).

Adi Cristi îşi (re)confirmă cu fiecare carte nouă locul de pe primul raft al bibliotecii poeziei noastre de azi.

63

Nr.9-10 (47-48) 2021

Cartea de poezie

www.revistaneuma.ro

Calea spre cerul din inim[ flAviA AdAm

C

u poezia Mihaelei m-am întâlnit în urmă cu aproape un deceniu, înainte să văd, în carne și oase, omul din spatele ei, mâna care a adunat, literă cu literă, cuvintele potrivite, clădindu-le în așa fel încât, în urma peniței, să rămână nu doar poeme, ci vaste câmpuri de lumină. Cu toate că viața i-a fost un zăngănit/ de sticlă în surdină, după cum poeta însăși mărturisește în primul poem al volumului, În plânsul pietrelor, privind mereu spre Cerul de la capătul scării, Mihaela Aionesei a învățat să cadă, să se ridice, să își continue drumul către și întru poezie, având în fiecare clipă alături nu oamenii, ci trei mari virtuți: credința, nădejdea și dragostea.

Pas cu pas, scară cu scară, cu infinită încredere în sprijinul divin, poeta își urcă propria Golgotă cu demnitate, supunere și dragoste față de Dumnezeu, de patrie și de semeni, dantelând liric, din reme morări și flash-uri experiențiale anterioare, punți către viitor – Nu ne rămân decât amintirile –/ scări înguste pe care urcăm, către acea depărtare în miezul căreia, Pe umerii nopții/ lumina lăstărește (La capătul îndoielilor).

Motivul morții nu este unul al înspăimântării, timpul de dinaintea stingerii nu se concretizează în strigăt de disperare, ci într-un spațiu temporal flexibil, care îngăduie izbăvirea, prin identificarea esenței vieții, a continuității spirituale: oamenii dorm în paturile lor/ ca în ochiul cel viu/ și adânc al morții, (...) Ce binecuvântare să ajungi/ înainte de a fi înghițit/ la semințe (Laudă licuricilor).

Nici perfidul virus al zilelor noastre nu a scăpat de ochiul poetei căreia i-a dat, precum multor alți oameni, fie ei creatori sau nu, viața peste cap. Lucrurile mărunte, obișnuite și aparent nesemnificative au devenit, dintr-o dată, privilegii. Tot ce îna inte însemna banalitate, de la spațiul de joacă, la strigătele copiilor sau la săruturile adolescenților, s-a transformat în necesi-

tate lăuntrică, privarea de anumite libertăți firești generând nemulțumire, revoltă, nostalgie: De toate aceste banalități care făceau/ parte dintr-o viață normală mi-e dor/ cum mi-e dor în tăcerea serii/ să-ți citesc un poem și tu să râzi. Totodată, izolarea de lumea exterioară, cu multiplele ei elemente mai mult sau mai puțin importante, determină și favorizează stări precum anxietatea și sentimentul de nesiguranță: Lumea de azi e un cactus uriaș / în care tu bogat ori sărac/ n-ai unde în siguranță să stai (Coro(a)na morții).

Omul, ființă duală, mărșăluiește constant între întuneric și lumină, între sacru și profan, între credință și necredință, desenând, în drumul către propria devenire, teritorii acoperite de pâclă, segmente pe suprafețele cărora predomină incertitudinea decantării binelui de rău: laolaltă/ întunericul se obișnuiește cu lumina/ se lasă în voia valului (Duminica plângerii). În pofida restricțiilor declanșate de pandemie, Mihaela Aionesei își alocă poate cea mai importantă libertate, aceea de a fi ea însăși, în loc să aleagă să fie o imitație ieftină sau nu a unui model acceptat unanim de societatea contemporană: Sunt un om liber. Liber să cad./ Să mă ridic./ Liber să-mi înalț temerile/ (...) Liber să râd, să plâng. Liber să alunec prin fereastra larg deschisă/ ca o lacrimă scăpată din ochiul unui copil orfan/ (...) Liber să-i smulg timpului masca de fier. În aburii lui roșii să plutesc ca și cum/ privirea ta mi-ar ține loc de cer (Libertatea de-a fi asemeni mie).

Dragostea e resortul viu care nu lasă loc îndoielii sau fricii, liantul care ține mintea Mihaelei trează și perfect lucidă, în ciuda oricăror obstacole care i se ivesc în drum. Asemenea lui Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei, poeta nu simte arsura spaimei. Ea are certitudinea că, în orice moment, Dumnezeu îi este alături. Și chiar îi este. Darul credinței îi e dat doar celui care-l cere îndeajuns, celui care ajunge să poată trece prin Valea Umbrelor și a Morții, fără a se înfricoșa: mi se strigă deseori să merg drept/ să nu cumva să mă abat de la drum/ deși iată în zare se vede o haită de lupi (Să ating un Rai).

Amintirile de-o vară alcătuiesc un fel de colaj, se succed în tablouri extrase par-

că din povești, scene și perioade diferite, existând salturi de la un element la altul, în cadrul aceleiași viziuni panoramice: N-a fost să fie/ să inventăm noi înaltul/ să rămână în urma noastră/ o dâră albă ca o cometă/, (...) pe străzi nu trece/ decât parfumul de regină/ al nopții/, (...) cu mască, fără mască/ fără inimă, cu inimă/, (...) îmbrac o umbră de prun/ ca și când aș ști/ că la capătul lui/ ești tu așteptând/ să-mi deschei în zori/ cămașa (Vară nedestăinuită).

Toamna e un prilej de reverie, de melancolie, un pretext pentru a readuce în prezent, prin intermediul visului, iubirea de odinioară: vino să vezi/ cum stă luna aprinsă/ la mine în piept/ să crezi că e gutuia/ din care ai gustat astă toamnă/ să te apropii și să-mi spui/ că-ți sunt ca și atunci/ la fel de dragă (Toamna asta).

Pentru Mihaela Aionesei, moartea nu înseamnă doar trecerea din ființă în neființă, moartea trupului și restituirea sa pământului din care a fost făurit, ci întâlnirea cu însuși Olarul, cu Creatorul vasului de lut atent modelat și ars apoi îndelung, așa încât să poată fi un vas util. Anticipând momentul judecății divine, poeta cere, cu smerenie, îndurare: Și când la porțile muririi voi bate/ să nu mă întâmpini/ cu un pluton de judecată, Doamne,/ ci blând ca un frate mai mare (Gând de duminică). Întru totul supusă Domnului și Cuvântului Său, Mihaela este conștientă de faptul că menirea ei este aceea de a duce la îndeplinire misiunea pe care Tatăl i-a încredințat-o în această lume trecătoare și tulbure. Ea nu aparține niciunui om, nici măcar sieși, pentru că ea este, indubitabil, plăsmuirea Domnului: Eu nu-s femeia nimănui/ și nici nu voi fi vreodată/ mai mult decât o aprigă furtună/ de mâna Domnului/ îndelung frământată (Femeia născută să semene păsări între ape).

Poetă a metaforei, Mihaela Aionesei ne demonstrează și prin intermediul acestui nou volum publicat la Editura Rafet, în cursul anului curent, că nu are de gând să își trădeze vocea lirică anterioară, schimbând complet traiectoria poeziei sale sau încercând să mimeze o poezie aflată în cel mai nou trend, dar care nu i-ar reprezenta nici crezul artistic, nici credința.

Eseuri

www.revistaneuma.ro

64

Nr.9-10 (47-48) 2021

Despre iubire §i alte nimicuri evelyne croitoru

Î

n orizontul experienţei literare contemporane iniţierea unei dezbateri cum este cea propusă de poetul şi eseistul Dan Petruşcă cu cel mai recent volum al său, Despre iubire şi alte nimicuri, eseuri, Editura Limes 2021, poate fi o reală provocare. Cunoaşterea, îmbogăţirea, aprofundarea, sunt ferestre culturale pe care autorul le deschide cititorului. Privirea din exterior, proiectată către orizontul cunoaşterii sufletului, al devenirii creatoare, unice, irepetabile, caută permanenţa comunicării cu intuiţia, cu interiorul intim. Dan Petruşcă este şi în eseu, ca şi în poezie, un artizan al sugestiei, transferând cititorului emoţie permanent înnoită. El are plăcerea călătoriei. Plăcerea şi putinţa, aş spune, de a purta cititorul pe aripile poetului dar şi ale exegetului, printr-un spaţiu cultural vast, o face cu naturaleţe şi simplitate, cu bunăvoinţă şi bună-credinţă, mereu atent la detaliu, fără a pierde din vedere întregul.

Prin prisma orizontului în care s-a format, Dan Petruşcă vede literatura ca pe un teritoriu şi o modalitate de cercetare a spaţiului şi timpului cultural de ieri şi de azi. Absolvent al Facultăţii de Litere, secţia Limba şi literatura română – Limba şi literatura latină, Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi, a fost redactor al mai multor ziare şi reviste de cultură; în prezent este redactor al revistei Vitraliu din Bacău. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi şi are publicate mai multe cărţi de poezii şi eseuri. Activitatea sa publicistică însumează în jur de trei sute de cronici, eseuri şi mici studii literare.

Ideile şi diferitele ipostaze ale iubirii în literatură sunt supuse unei minuţioase analize şi prezentate într-o nouă dimensiune.

Plecând de la premisa că iubirea înseamnă cunoaştere, autorul propune restituirea şi reconfigurarea imaginii acestui sentiment în formulările şi raporturile descrise de marii cugetători. Este un bun pretext de a răsfoi literatura universală şi a ne invita să aflăm, sau să ne amintim, rolul deosebit al scrierilor în evoluţia literaturii cu tema iubirii, ponderea şi necesitatea ei semper et ubique.

Articulând adevărurile despre iubire, autorul ne propune diferite modele dar şi o dimensiune proprie, în care se simte fibra intelectuală a cercetătorului în relaţie intimă cu întrebarea şi căutarea, Dan Petruşcă reformulează, exemplificând, marile teme ale iubirii, concepte literare şi filosofice, poveştile de dragoste esenţiale, manifestate în diferitele ei forme, de la ludic la extaz, de la romantic la tragic. Autorul supune atenţiei cititorului ipoteze, moduri de înţelegere, subliniind rolul hotărâtor pe care-l are aici registrul modelării cultural individuale.

O diversitate a sentimentelor şi a manifestărilor, iubirea, ura, blasfemia, fascinaţia, antrenate pe crestele avântate ale marilor gânditori ai lumii, cu ferestrele deschise către cunoaştere, îndoială, trăire, dimensiuni unice sau repetitive, constante sau variabile, diferenţiate şi ierarhizate, toate acestea constituie, de fapt, identitatea, originalitatea cărţii. Pe temeiul lor se structurează, dincolo de particularul exemplului, generalul conceptului.

Dar oare, ar putea condiţiona ceva orizontul de înţelegere al cititorului atunci când vorbim de o reconstituire a unui atât de

bogat şi vast teritoriu cum este cel abordat de eseist? Cu siguranţă, nu. Dimpotrivă, Dan Petruşcă deschide calea spre explorarea unei structuri de idei şi semnificaţii şi oferă o grilă de înţelegere necesară şi utilă, cu o rezonanţă amplă şi cu un chip proaspăt, viu. Ţesătura realizată de autor din împletirea eseurilor cuprinse în acest volum sunt produsul minţii unui veşnic explorator. El prezintă tema dragostei şi din perspectiva resituării în dialectica modernă a conceptelor comparative, precum cele ale controverselor, ale disputelor literare. Semnificativă este aici atitudinea creatoare de noi căi de abordare, de noi posibilităţi de interpretare a textului literar. Este de remarcat raportul polemic în care autorul se situează faţă de adepţii sinonimiei iubire/dorinţă sexuală.

Din operele unor mari scriitori, autorul desprinde însemnătatea literară pentru prezent dar şi pentru posteritate. Platon, Socrate, Aristotel, Protagoras, Freud, La Rochefocauld, ori Petrarca, Boccaccio, Heidegger, Octavio Paz, Nicholas Saharov, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Garcia Marquez sunt prietenii cu care Dan Petruşcă împarte profunzimea judecăţilor. Pe ei se sprijină şi reuşeşte să ofere o nouă perspectivă, bogată în argumente, temei cercetate. Eseistul defineşte criterii de evaluare a spaţiului literar iubire - romantism, punând în lumină ideea valorii artistice individuale în contextul, mai larg, al evoluţiei literaturii în ansamblu. Interesează în analiza eseistului mişcarea de iradiere a fenomenului iubirii, de proiecţie a direcţiilor, consecinţelor şi interpretărilor. Suflul poetic de o frumuseţe unică analizat în Cântarea Cântărilor, de pildă, impresionează prin puritate, sensibilitate, acţionând subliminal, generând răspunsuri, impulsuri afective ale unei profunde senzualităţi şi deplasează spre contemplare simţămintele omeneşti. Prin puritatea şi desăvârşirea sa, iubirea poartă în sine forţa de sugestie şi transformările pe care le provoacă. Pe de altă parte, avatarurile, blasfemiile, codurile, misoginismul, LGBT-ul, sub lupa atentă a autorului, constituie tot atâtea prilejuri şi motive pentru noi analize susţinute de trimiterile la marea literatură, la filosofie, la psihologie, cu deplasarea accentului de la obiectul cercetării la modul reprezentării acesteia, cu infinitele variante/intervenţii ale autorului. Iubirea e o rămăşiţă din Paradisul pierdut, este picătura de dumnezeire din om, mărturiseşte autorul, evoluţia concepţiilor despre temă se dovedeşte a fi una de la timpul biblic al Cântării Cântărilor la cel contemporan, iar citatele oferă vitalitate valorilor, într-o sinteză a gândirii. În planul cunoaşterii acestor adevărate esenţe, tratările abordate de Dan Petruşcă devin, prin abstractizare, concepte universale cu o dimensiune ontologică.

Recomand cititorilor cartea Despre iubire şi alte nimicuri, în care Dan Petruşcă adânceşte cu nimicurile sale analiza diferitelor ipostaze ale iubirii, stabileşte conexiuni interesante în procesul lor evolutiv, crează punţi de înţelegere între diferitele interpretări, oferă o nouă justificare alegerii temei, evaluând noul prin ochiul expresiv al esenţelor clasice la care se raportează constant.

Cartea de proz[

65

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Chipul adev[rurilor noastre nicoletA mileA

P

urtător și veghetor al focului sacru al Inspirației, pe care harul i l-a încredințat, al trăirii în Cuvântul, a cărui viață o slujește din plin, cu ispitele, și cunoașterea, și izbânzile nădăjduitoare, scriitorul propune universuri noi, ca o contrapondere la tot ce reprezintă ireversibilitatea destinelor.

Precum înainte mergătorii și asemenea contemporanilor săi, Olivia MândruțiuRusu, temperament artistic indubitabil poetă și prozatoare – îmbină virtuozitatea construcției cu o remarcabilă sensibilitate în tainele crude ale existenței obiective, ale reflecției asupra a tot ce vede și se întâmplă în jurul său, contribuind astfel la configurarea creației ca realitate estetică.

Ilustrative în acest sens sunt cărțile publicate de-a lungul timpului: Chemări de depărtări, versuri. Dacia, 2002; Rotire în cuvânt, versuri. Dacia, 2003; Stele de carton, versuri. Semne, 2004; Veșminte pentru suflet (ed. bilingvă: română-sârbă), poeme revăzute și inedite. Semne, 2004; Insomnia tăcerii, poezii. Proema, 2007; Pas în trei, roman. Imprimeria Ardealul, 2011.

Recentul roman al Oliviei MândruțiuRusu, Mesteceni și rafturi, dincolo de excelenta stilistică, prin modalitățile de transpunere a unor atitudini față de societatea vremii, probează rolul și rostul transfigurator al literaturii. Merită să fie apreciată și pentru patosul constructiv, și pentru imaginația creatoare, egală spiritului receptiv al „adevărurilor” inaccesibile rațiunii, și pentru surprinderea manifestărilor umane care pun în mișcare dinamismul unor grupuri, considerate ca aparținând tipurilor de comportament absolut necesare înțe legerii unui prezent gheșeftuit.

Mesteceni și rafturi este romanul măsurii prezentului și justifică osmoza temei cu motive ce asigură atitudinea receptivă în materie de schimbare: motivul călătoriei, motivul timpului și al spațiului, motivul visului, motivul fricii, motivul plicului, motivul inelului, motivul destinului.

Primul termen din titlul romanului, mesteceni, devine laitmotiv și simbol tutelar de viață și de moarte. Dacă în prima parte apare sub forma unui tablou neter-

minat, al Ilinei, în final, dintr-o ultimă scrisoare cu mesaj testamentar ni se dezlegă taina: „Îți las ție, ca unica mea fiică, tot ceea ce am. Dintre toate proprietățile, te rog să ai o grijă anume de pădurea de mesteceni. La răscrucea anotimpurilor, reconectat la ritmurile firii, sufletul meu va vibra acolo, în nuanțele fiecărui răsărit și apus”. Între aceste două coordonate se dezvoltă bogatul conținut al „istoriei” timpului, dar și un sentiment al existenței împovărat de „mirajul”celor care pun în aplicare mutații despre spiritul distructiv, într-un sens diferit decât cel anticipat de luciditatea continuității.

Prezentul ficțiunii literare familiarizează cititorul cu locul/ locurile unde se desfășoară acțiunea (pe aeroportul din Los Angeles, Paris, Las Vegas, Marele Canion, reședința din Câmpia Bărăganului a familiei unei prietene, în capitală, etc.), cu personaje, fapte și chipuri fictive, de cele mai diferite profesii și preocupări, rod al imaginației autoarei. Identificarea lor se poate face fie prin numele dat de autor, fie prin tr-un cuvânt/ grup de cuvinte cu rol de individualizare sau de calificare (Bernard, Sen, Adina și Aurel, Tudor și Ana, părinții lui Tudor, Jully-o bonă filipineză, Marcela, Mihnea și Marina, Andrei Manea, Ana, doamna Cati-mama unui fost elev, certat cu disciplina, care absolvise în urmă cu doi ani liceul, Ilina, o familie de pensionari,

Casandra, domnul Pândar, doamna Liliana, senatorul Gicu Ciobanu, familia Panaitescu, Petru, Puiu Ionațcu-afacerist, prieteni din Guvern și din Parlament cointeresați în diverse afaceri, primarul și consoarta lui, Viorica Cocoș, Vasile a lui Părău și Ionuț al lui Cușma,între care avusese loc un conflict determinat de opțiuni diferite, Monica-o profesoară tânără, consultanții politici-Bogdănescu și Sultănoiu, Președinta comisiei de bacalaureat, directoarea unui liceu, Inspectoarea Generală a Învățământului, domnul Chan, mătușa Ileana, bătrâna Agata, etc). Selecția lor nu este una întâmplătoare, convențională, pedantă, ci împotriva unei existențe improvizate, boeme sau dezordonate.

Evenimentele, în consecuție sau în alternanță cu valoare temporală expresivă, dobândesc autenticitate prin prezentarea la persoana întâi: „După ce minute în șir se rotise deasupra orașului, aeronava, un boeing 747, plin până la refuz cu oameni, a aterizat, în sfârșit, pe aeroportul din Los Angeles. (…). Eram obosită, somnoroasă.

Avionul plecase din Paris în urmă cu aproape douăsprezece ore. Fusul orar, decalat cu un număr consistent de ore, mă proiecta în propriul timp cu mai bine de o jumătate de zi.”

Alteori, subiectul este scos din dimensiunea temporală a realității și transferat într-un plan atemporal, într-un prezent permanent: „Viața, moartea, iubirea, suferința, fericirea se amestecă la noi cu iarba, argila, cărămizile, nisipul, pietrișul…”

Cuvântul care frecvent revine în roman, timpul, îmi amintește o afirmație a lui Goethe: „Domeniul meu e timpul” și pe care Albert Camus îl comentează ca fiind „prin excelență absurd”. Mărginire versus eternitate? Estetic, Olimpia MândruțiuRusu pune în evidență, prin exemple convingătoare, timpul vieții, își alimentează romanul din domeniul trăirilor imediate, reflectându-și astfel modul de gândire și de simțire: „Fusul orar, decalat cu un număr consistent de ore, mă proiecta în propriul timp cu mai bine de o jumătate de zi”; „Cei ca mine și ca el nu se împiedică în spațiu și în timp când au ceva să își spună”;

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro „Vei avea vreme să te încadrezi în timpul pe care îl ai la dispoziție…”; „A trecut apoi timpul… ne-am îndepărtat cu fiecare zi”; „…am evitat necazul la timp”; „…am nevoie de puțin timp să-mi anunț la școală plecarea”; „Timpul trecea...”, „automatismele se plimbau nestingherite prin timpul meu mereu neîndestulător, etc Timpul și spațiul sunt indisolubil legate: „Mi-a mărturisit că nici ei nu-i era ușoară reintrarea în timpul de acasă ori de câte ori se întorcea de undeva de departe”.

Naratorul trăiește în două planuri, unul care deschide posibilitatea visării, celălalt al unui timp haotic și încrâncenat, în condițiile unei amare disoluții: „Am ațipit. Nu știu cât a durat somnul acela, dar visul intens m-a proiectat spre o lume ciudată, necunoscută, încărcată de stranietate și de mister în care eu jucam un rol important.” Într-o totală incompatibilitate de structură cu viața celor mai mulți reprezentanți ai societății - pentru care timpul este un vestitor de înstrăinări și descompuneri, gândind doar la propriile acumulări - introspectează și se introspectează cu o luciditate amară: „Din aceeași floare, albina face mierea și șarpele veninul”.

Scrisul, în concepția Oliviei Mândruțiu-Rusu, este reflectarea multiplicității timpului interior, în opoziție cu „prelungirea nedefinită a duratei”. Vocația trăirii prin cuvânt - profesionist literat/creator – se completează la un nivel superior, expresie nemijlocită a unui raport de interpenetrare dezinvoltă.

Particularitatea esențială a personajului narator constă tocmai în construirea lui nu numai din trăiri și frământări, ci și din gândurile , și visele, și dorurile celor cărora i se arată și li se arată.

Originalitatea romanului nu vine nici din înțelepciuni alambicate, nici din idei abstracte, ci din cumințenia și profunzimea bunului simț spuse într-o limbă proaspătă și curată. Prin modul de a valorifica realitatea, de a recepta lumea în schimbare, îndepărtându-se de temele clasice sau convenționale, Olimpia Mândruțiu-Rusu, cu har și forță artistică, realizează un roman de o certă valoare ideatică și consistență literară, exprimând cu o scăpărătoare luciditate concepții și experiențe de viață ale unei societăți într-o interminabilă tranziție.

66

Nr.9-10 (47-48) 2021

Libert[\ile cuvântului nicoletA mileA

S

unt creatori care se risipesc în proză, în poezie, în publicistică, în literatura pentru copii, dăruindu-se vocației scrisului, pe care îl cultivă cu propriile multiplicități, conjugând astfel punțile de legătură ale tranziției. Ceea ce îi reliefează este datul temperamental nesupus transcendenței spre salvarea interioară. Rafinamentul spiritului este supus unor acțiuni potențatoare și transfiguratoare esențiale, dezvăluite cititorului prin confesiune sau prin alte moduri specifice de exprimare consubstanțială epicului sau liricului.

Un asemenea creator este scriitoarea Florica Bud, care și-a îmbogățit, de-a lungul timpul, universul literar, însuflețind abstracțiunile prin capacitatea de a le încorpora existenței cuvântului. Sunt volume de o eterogenitate stilistică și tematică, de o varietate de tonuri și modulații. Cărțile publicate de Florica Bud, pe care le voi aminti aici ( pentru cititorul dornic de a se informa), pledează pentru simultaneitatea stilurilor și pentru libertatea creației artistice: Iubire, sunt un obiect nezburător. Proză scurtă. Carte de debut, Editura Gutinul, Baia Mare, 1992; Aventurile lui Nu-Motanul la curtea Zmeului Ca-Fe-Mini, Editura Scripta, București, 1994; Nu-Motanul și zmeul Pager, Editura Scripta, București, 1995; Alergând prin sine.

Proze, Editura Printek, Cluj-Napoca,1996; Cui îi place școala? Meditații pe o temă dată, Editura Odeon, București, 1997; Nu-Motanul și Zmeul-Semafor-RoșuGalben-Verde, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1998; Billclintonieni, Editura Eminescu, București, 1999; Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi. Roman. Editura Dacia, ClujNapoca, 2005; Mariatereza sunt eu. Roman. Editura Rao Internațional, București, 2007; Nu-Motanul și Fiul, Editura Rao Internațional, București, 2007; Reparăm onoare și clondire. Pamflete. Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009; Stindardul dorințelor, volum bilingv: româno-albanez. Editura Redacția revistei Albanezul, București, 2010; Pierd monopolul iubirii. Poeme, volum bilingv: româno-francez. Editura Ramuri, Craiova, 2010; Crucificat între paranteze. Porme. Volum bilingv: românofrancez, Editura Ramuri, Craiova, 2010; Mi-e dor de-o pohtă bună. Proze, Editura Mașina de scris, București, 2011; Secol de vânzare. Pamflete. Editura Mașina de Scris, București, 2012; Cu taxă inversă, iubirea. Poeme, Editura Mașina de scris, București, 2013; Selected Poems. Poeme, Editura Tracus Arte, 2014; Dariusienii avertizează luni. 2015. Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015; Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de sex. Pamflete, Editura eLiteratura, București, 2016; Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi. Roman, ediție revizuită, Editura eLiteratura, București, 2016; The Man Who Killed My Soul on Thursday, Roman, Editura eLiteratura, București, 2017; Măturătorii Cerului. Pamflete, Editura eLiteratura, București, 2018; Lutebafla. Alfabetul de la Z la A, Editura eLiteratura, București, 2019.

Recenta carte - Duhul oceanelor reci. Poezie. Editura NEUMA. Editor: Andrea H. Hedeș. Ilustrația copertei: Laura Poantă, Nocturnă (ulei pe pânză). DTP: Gelu Iordache. Foto coperta IV: Silviu Gheție. 2020 – nu este doar o smulgere a gândirii sale, căreia îi acordă o funcție spirituală eliberatoare. Este, fără nicio îndoială, îndrăzneala cu care sparge tiparele versului, restituind noi și noi valențe cuvântului, gata să irupă, la fel de neprevăzut ca o stihie: un om, pe care nu am timp acum să îl descriu, exclamase, aseară, contrafurtunii din casă, ești o femeie rea, plină de neliniști, ești mai rebelă în casă decât ploaia afară.

Aproape neîncadrabilă în tradițiile literare, ea răspunde, în primul rând, unei necesități de logică, după care a fost construită de autoare: asemenea unei Oceanide (nimfă a oceanelor). Cât își va fi jucat rolul de sedus și cât de seducător?

Numai deslușirea, prin lectură și înțelegere, de la conceptul abstract al fiind-ului, spre fiind însuși, va răspunde căutărilor noastre: perseverență, noul „ev aprins” reglează conturi cu sprijinul zeilor, creaturi avide ce se scurg de pe maidanele cu mult, prea mult xes.

O încadrare a volumului Duhul oceanelot reci, argumentată, realizează Horia Gârbea în eseul Gradele și sepia, publicată în revista „Neuma” ( nr. 7-8 (45-46) 2021,

Volume Neuma

67

Nr.9-10 (47-48) 2021

utoare de poezie și de proză, de care curg spre versuri, de texte Aeseuri pentru mari și mici, Florica Bud ne răsfață cu un nou volum miscelaneu, numit„Duhul oceanelor reci”. Chiar și numai titlurile capitolelor și subcapitolelor se cer mai întâi desțelenite, dezghiocate, pritocite cătinel, pentru ca cititorul să poată avea acces la un conținut flamboaiant, împănat cu metafore, cu termeni creați și recreați, plini de sevă („ceasul fără minte”, „risipa ivorie”, „perlele palmei”, „masa cu greieri”, a aduna „discretic” etc.), cu lunile anului scrise latinește, cu multe cuvinte exotice, de la arthuria canaria până la malva moschata și de la Estera până la Graal. Florica Bud își obligă receptorul la un efort intelectual notabil, posibil să fie făcut doar de cei care și-au construit cultura generală la vreme și în școli bune și care, în plus, au dobândit sensibilitate pentru cuvântul măiestrit pus în pagină. Aceștia - citind cartea și meditând asupra mesajelor ei - vor avea privilegiul să trăiască o adevărată sărbătoare a spiritului.

IOAN-AUREL POP

FLORICA BUD

Colecția

Duhul oceanelor reci

www.revistaneuma.ro

FLORICA BUD

Duhul oceanelor reci

Editura NEUMA

p. 66): „poeme în proză cu accente de pamflet”; ”supragen” sau „ambigen” (vorba lui Octav Șuluțiu). Între liric și epic, ar paria totuși pe esența lui dramatică, ar putea fi jucat ca o melodramă.

Diversitatea contradictorie a realului, precum și preocupările literar-artistice de reorganizare a haosului universal sunt valorificate precum valurile oceanului la întâlnirea cu uscatul. Înzestrată cu bogate resurse interioare, necesare integrări într-un nou univers, Florica Bud, scrutând lumea cărților o grefează pe un imaginar în care teme și motive recurente dobândesc valențe înnoitoare, propice vizionarismului său: are dreptate armand isopescu dindeal când afirmă, cu o voce voit stinsă, bărbații sunt entități supranaturale, nu pot să iubească femei obișnuite; femeiamic dejun, femeia-prânz, femeia cină, femeia-pahar, femeia-apă, femeia-blid, femei-cuțit, din supunere față de destin, nici femeiamamă.

Nu este un joc gratuit de limbaj și nici o referențialitate facilă în mijloace de realizare a unui umor, când hazliu, când ironic, dar de cele mai multe ori melodramatic. Fiecare cuvânt are proprietățile lui, el creează o realitate, nu o transfigurează. Statornică în confundarea cu sensul, îi conferă o dimensiune ce marchează calitatea de inovator, nu numai în stratul de suprafață

al cuvântului, ci și al raportului „eu-terra mutanta”: fac parte din acea orchestră, aglutinând cuvinte, când, sentimente, ce nefiind au fost, când sunt, nu pot să fie nicicând de timp, nicicând de loc, nicicum a fi de mod.

Armonia funcțională a celor trei părți ale cărții - I. Mă înfășor în tristețea Esterei; II. Ascult vocea universului; III. Slovele mâinilor împreunate – uneori cu încordare, alteori cu dezinvoltură – poartă cititorul pe căi deosebit de întortocheate.

Ceremonialul spunerii este unul atipic - și biruință, și înfrângere, și dobândă în absolut, și toate la un loc – dacă ne gândim că nu oricine îl poate recepta. Florica Bud intenționează să-i redea cuvântului prezumtivele sale libertăți, pentru că, tot prin el, prin cuvânt, inițiază un fel de rituri alchimice în arta compoziției.

Cu metodă și luciditate, Florica Bud acordă drepturi fundamentale spontaneității, neprevăzutului manifestărilor insolite ale scriitorului care descoperă unitatea universului într-o solidaritate magică a elementelor firii: „Ulmeni-ul și ulița, ce duce spre Someșul zilei de azi – sălbăticit, buruieni îl ascund, fără zăgaz poate să muște hălci din Horgoș, - rămân pentru mine încă un prunc neostoit, zidurile cetății cu zâne. satul și râul ce curge este locul unde pot să spun cald bunicilor, Valeria și Victor, Florica și Nicolae, dormiți în liniște și pace! un spațiu unde am putut să spun, mamei-mamă și tatălui-tată, azi pământul unde pot să rostesc atât, odihniți-vă în pace!”

Adaptat la tiparul generos al propriei existențe, eul profund susține și asigură o coerență interioară, ideatică, de construcție poetică împărtășită cititorului.

Duhul oceanelor reci, scrisă de Florica Bud, este cartea-măsură a unui creator care se remarcă prin efortul de a construi o lume într-o altă lume, dar și prin mesajul transmis: creația cu infinita ei profunzime de forme relevează sensuri noi ale artei.

Andrea H. Hede§ §i Andrei Novac laurea\i ai premiului „Serile la Br[diceni” - Gorj La începutul lunii septembrie, s-a desfășurat cea de a XXV-a ediție a Atelierului Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”. Juriul a fost prezidat de acad. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România şi de poetul Gabriel Chifu.

Premiul pentru Poezie a fost decernat poetului ANDREI NOVAC. Cronicarului literar ANDREA HEDEŞ i-a fost decernat Premiul pentru Critica Poeziei. La manifestarea din 8 septembrie 2021 s-a lansat și colecţia de poezie „Serile la Brădiceni”, găzduită de Editura PIM. De asemenea, a avut loc și un podium poetic desfășurat sub motto-ul: Poetul este

un rege şi i se cuvinte un tron, moderat de scriitorii Ion Cepoi şi Ion PopescuBrădiceni. Poeţii au recitat iar criticii literari și-au lansat cele mai noi cărți apariţii.

Moderatorii evenimentului au fost: Ion Cepoi, Dan Popescu, Ion PopescuBrădiceni. Organizatorii acestui prestigios eveniment cultural sunt, ca de fie care dată, Centrul Judeţean pentru Conservare şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj (prin domnii Ion Cepoi şi Dan Popescu), Primăria şi consiliul Local Peştişani, Biserica Brădiceni, Uniunea Scriitorilor din România şi Grupul de Scriitori din Cenaclul „Serile la Brădiceni”.

Roman

www.revistaneuma.ro

68

Nr.9-10 (47-48) 2021

În c[utarea poetului pierdut AnA dobre

P

ână la romanul Mormântul lui Ovidiu, Mihail Gălățanu, cunoscut mai mult ca poet, a pus pe rafturile literaturii române, dar și în paginile istoriei literaturii, volume de poezii: Știri despre mine (1987), Scrâșnind din pumni cu grație (1993), Evanghelia după Barabas (1996), Bunicul Kennedy (1996), Mireasa tuturor (1997); în 2001, au făcut vâlvă volumele O noapte cu Patria și Româna cu prostii, după cel din 2000, Memorialul plăcerii; au urmat Inima de diamnat (2006), Poeme amniotice (2008), Mortul îndrăgostit (2010), Româna aproximativă (2011), Trilogia nașterii (2013), Văzătorii cu inima (2017). Paralel și/sau simultan, Mihai Gălățanu a pus alături și valoroase volume de proză: Meșterii de clopote (ulterior, Atelierul de clopote), în 1999, Mireasa fără corp (2000), Strada Plantelor (2001), Ultimul Karamazov și Lustruirea armelor (2014).

Eseul din 2007, Literatura de cartier: Orbi rea lui Tiresias. Un posibil manifest al generației ‘90, are importanța lui în definirea gândirii estetice a lui Mihail Gălățanu, martor al prezentului literar.

Totuși, structura fundamentală a lui Mihail Gălățanu este cea de poet, evidentă în capacitatea de a gândi metaforic, de a despica fâșiile de întuneric prin metaforă fie plasticizantă, fie revelatorie. Însăși structurarea materiei, construirea în dublul registru al ficțiunii și al nonficțiunii, într-un mod ce evocă, prin infuzia de inițiatic și ezoteric, Numele trandafirului al lui U. Eco, pledează pentru aceasta. Mihail Gălățanu își gândește epicul în perspectivă lirică, lăsând să planeze deasupra și să coboare în subteranele epicii formele structurii liricii moderne, ambiguitatea, întâi de toate.

Vorbind entuziast despre litaratura sa, de la debut și până la includerea în Istoria literaturii contemporane (1941-2000), Alex Ștefănescu pune, valoric, proza alături de poezie și-l consideră un Casanova, întrucât, ca și acesta altădată, „vrea să-i seducă nu doar pe cititorii de poezie, ci și pe cititorii de proză”, semnalând stilul gazetăresc-ezoteric din Atelierul de clopote și Mireasa fără corp, apreciind, totodată, epicul dublat de „sensul metaforic al realității”.

Mormântul lui Ovidiu, o treaptă, alta, din punct de vedere valoric, parabolă și alegorie a scriiturii, a relației cu lumea cea aievea, labirintică, imposibil de cunoscut, de stăpânit în totalitate, și cu lumea-nchipuirii, la fel de labirintică, dar care dă/lasă iluzia că poate fi stăpânită prin spirit creator, evoluează după structura unui scenariu de film, cu focalizări diferite, din perspectiva unui narator ordonator, un fel de demiurg, care se vrea omniscient și omniprezent, cu relativizări impuse de luarea în posesie, de stăpânirea unui adevăr, vizat mereu, dar nenumit, păstrând un suspans, la limita dintre ezoteric și exoteric, de la început până la sfârșit. În fața acestui cosmos, scriitorul repetă gestul demiurgic, simțind cum duhul plutește deasupra apelor primordiale. În această rețea complicată, înțelegând că poate construi și deconstrui prin Cuvânt, el, acest creator atipic, se identifică unui Uci gaș: „Eu sunt Cuțitarul. Ucigașul. Da. Ucigașul.”.

Ficțiune în ficțiune, mimarea nonficțiunii, scenariul, deopotrivă, documentarist și inițiatic, se constituie din fulgurări de gânduri, din reprezentări și proiecții în real și în virtualul supozițiilor – ca succesiune de viziuni, de gânduri materializate.

Realitatea ascunde, camuflează sau ocultează, relevă și revelează, narațiunea dublându-se de meditația asupra modului de percepere și reprezentare a realității, implicând total și absolut subiectivitatea.

Ceea ce înregistrează povestea este un rezultat al relativității perceperii, al subiec-

tivității răsfrângerii impulsurilor ce vin din exterior lovindu-se, pentru refracție, de prisma gândurilor. În relație cu realul, aparent sau iluzoriu, fiecare creează propria realitate, care ia forma unei alegorii sau a parabolei.

O metaforă care susține întregul eșafodaj epic este arheologia, pe care, în țesătura de simboluri, prozatorul o suprapune efortului creator al creatorului de ficțiuni, de lumi imaginare. Considerațiile estetice însoțesc permanent documentul care redă și reconstituie efortul căutării mormântului lui Ovidiu, accederea către tiparul originar, accentuându-i caracterul de parabolă.

Există în această narațiune mai multe straturi pe care cititorul trebuie să le deceleze, să le îndepărteze, să le străbată pentru a ajunge la miezul poveștii, la sen sul ei. E, mai întâi, demersul arheologic, scotocirea în măruntaiele pământului pentru a afla amforele, resturile/urmele trecutului care ajung la noi ca bucăți ale unui puzzle pe care rațiunea ajutată de imaginație trebuie să le interpreteze, să le ordoneze. Pandantul, umbra acestui de mers arheologic este similitudinea cu efortul creator, cu acele les affres du style.

Scriitorul este și el un arheolog, în căutarea poveștii pierdute. Aici, se conturează/se ghicește ampla structură poematică, aici se regăsește tot ceea ce validează un poem: metaforă, ambiguitate, dublu registru al scriiturii, cu jocul formelor, de aparent și esențial. Semnificat și semnificant se suprapun, iar sem-

69

Nr.9-10 (47-48) 2021

nul, opera, se lasă greu de descifrat. Este necesară scotocirea altor straturi care să elibereze și să reveleze semnificația. Și aceasta ține de misterul creației, dar și al scriiturii, al naratorului însuși în spatele căruia se află o voce auctorială.

Următorul strat este al scenariului de inițiere, în care se recunosc semnele mitului labirintului. Personajele – Ucigașul, naratorul, Marius, Cristi, Gill, apoi Publius, pietrarul Nick, profesorul Heineanu, căpitanul von Klausterlitz, străbat un labirint.

Drumul lor este el însuși presărat cu semne. Nu sunt semnele pe care, în basme, copiii le lasă spre a găsi, la întoarcere, drumul spre casă. Sunt semne pe care le lasă memoria trecutului, semne care ajung ca enigme într-un prezent care refuză mitul.

Amfora, grenada, baioneta, statueta, harta, semnul (cuvântul), simbolul lada, instrumentele – cazmaua, stiloul („Era un stilou care, vorba poetului, uneori rămânea în cerneală. Iar cerneala era pământul, semăna cu pământul, era chiar pământul.”), mormântul sunt semne ale trecutului, presărate generos pentru a împiedica rătăcirea în labirintul trecutului, care, inteligibile, se propun înțelesului, cunoașterii. Tunelul, labirintul prin care înaintează – cu alte semne – chepengul, punga, burta („Și iarăși probabil că acel lucru trebuia găsit acolo. Sau, mai degrabă, regăsit. Sau lăsat cuiva la îndemână, ca o moștenire. Gill se opri și soase tăișul unei lame. Se apucă să decupeze. Punga, marsupiul, se lăsa ușor tăiat. Se decupa aproape de la sine, fără mari eforturi./ Lama hârșâia pe metal./ Decupajul era, de fapt, un patrulater./ Și, atunci, trebui să fie foarte atent./ În burta chitului se afla doar o hârtie./ Una groasă./ Însă ferfenițită.”), totul sugerează o cădere în timp, în memorie, în sine – o ierarhie de sfere, concretizată în motivul spiralei, iden tificată în desenul amforei îndelung căutate. Punga, marsupiul, burta, aproximări necesare pentru a racorda realitățile care se întretaie, evocă mitul lui Iona. Persona jele, naratorul și Marius, au intuiția mitului, trăind ca Iona bucuria unei zile binecuvântate („...am prins mulți pești. A fost o zi binecuvântată. Binecuvântată cu pești.”), parcurg fără să conștientizeze traseul lui Iona din labirintul burților chitului și îi repetă gestul eliberator în încercarea de a ieși din spirala burților/spațiului închis care se deschid la infinit („În timp ce mâna, l-a străfulgerat o idee./ Pentru că a văzut./ A văzut un semn./ Și a început să zgârâie, cu unghiile, mai întâi, apoi cu una dintre sculele din mica trusă aflată asupra

Roman

www.revistaneuma.ro sa, pe care o purta mai întotdeauna la îndemână.”). În această înaintare în labirint, străpungând întunericul, percepția pare blurată, lumina prea strălucitoare orbește.

Imaginea se dublează – lumină și întuneric („Eram orbiți de o lumină cu adevărat nepământeană./ Și ne jucam cu umbra și cu razele./ Eram ca niște sfinți pe biciclete.”), trecerea însăși se dublează – din real în virtualitatea posibilului subiectiv, din virtual în concretețea unui gând care explică necunoscutul prin cele cunoscute („Și era atât de liniște... atât de liniște.../ ...încât se auzea cum mergem./ Se auzea acel fâșâit al mișcării./ Se auzea, zăngănind ușor, lanțul care transmite mișcarea cu zalele sale.”). Realitatea prin care se mișcă aceste personaje pare artificială, confecționată aleatoriu de un demiurg care se joacă de-a regizorul sau de un pictor invizibil sau chiar de fiecare dintre ei, multiplicați pentru câte realități pot exista, o viziune coerentă pe ideea succesiunii de forme/trepte, ierarhii ce evoluează într-o spirală eternă. Naratorul înregistrează semnele realului, meditează și transpune în imagine și simbol percepțiile: „Durerea lui era insuportabilă./ Am această viziune. Este realitate sau numai un vis? Este realitatea sau vine din viziunea mea? De unde vine această proiecție?

Din memorie? Doar memoria poate fi salvată?/ În timp ce mergeam pe bicicletă, am avut această viziune”. Fiecare percepe fragmente de lume, de realități, „fiecare suntem păstrătorii unui fragment de adevăr. Fiecare avem o țandără din el, doar o firimitură, iar noi chiar asta trebuie să facem: să le punem la un loc.”. Imaginea de ansamblu – a lumii, a creației, a scriiturii, este un efort de reconstituire prin însumarea harfelor răsfirate în gând.

Labirinturile se multiplică, marcate, eliadesc, de intrări și ieșiri simbolice, asemănătoare celor parcurse de Gavrilescu în La țigănci.

Creația rezultă din aproximări, recon stituiri, documentări la fața locului, ale vieții, așadar. Scriitorul este arheolog și antropolog. Aventura de cunoaștere mo bilizează spiritul, îl incită. E, apoi, aventura scriiturii, mai puțin aventura creatorului/ naratorului, deși, în această reconstituire, naratorul are orgoliul de a puncta propria scriitură, cu aventura ei de constituire într-o structură coerentă care să-l conțină și să-l justifice – față de el însuși, în primul rând.

Aflarea mormântului lui Ovidiu, țel și vis al acestui demers inițiatic, lasă loc

meditației asupra destinului vitreg al poetului în societate și în lume. Ovidiu este arhetipul, este Poetul, un Meșter Manole, destinul lui este emblematic: „...Și de ce să moară, pe lume, Poetul de cuțit?/ Cine să-l omoare, pe lume, pe Poet?/ Păi, nu-i așa, Poetul supără. Supără instituții, supără capete încoronate, supără patroni, supără regi, cezari, supără în general. El poate că nu este adevărul întruchipat, dar este un reflex al Adevărului în lume, este o firimitură de Logos, Logos înalt, iar Logosul supără, este pus pe cruce în lumea aceasta, este răstignit, este sfâșiat, este rupt în bucăți. Este zdrumicat./ Iar Poetul este liber./ Mult prea liber./ Unii l-ar vedea cu gura înghițită...”, în destinul lui se poate citi, ca-n auspicii, un destin repetabil, ca o povară a umanității.

Trecerile, intrările, ieșirile, străbaterea labirintului sunt metamorfozele prin care personajele trec pentru a ajunge la revelația Capodoperei, pe care să o răsune, șoptit, murmurat, un spus ca-n transă, aruncat peste lume pentru urechile tuturor care vor să audă: „METAMORPHOSES./ Schimbare./ Transformare./ Totul e prefacere continuă, iar asemeni suntem noi./ Simțiri reci. Harfe zdrobite.”.

Cele trei secțiuni: Prolog – Roma – Epilog, prind ca-n corset povestea, dar sensurile ei ies mereu, ca surplus al unui mesaj ce nu acceptă încorsetările. Ezoterismul respiră și transpiră prin imaginile ce compun scena finală, așezate cu grijă pentru ca recuzita misterului să nu sufere: sala, masa, inelul, cele 12 scaune (ale lui Mihail Gălățanu, nu ale lui Ilf și Petrov...), Marele Ceasornicar/Marele Arhitect al Universului. Ceea ce am urmărit a fost un film în care totul a fost numărat, cântărit, împărțit – mane, tekel, fares. Libertatea este iluzorie. Mișcarea, depla- sarea în labirint, este orientată, nu e decât aparent o decizie personală. Istoria însăși este o creație a oamenilor, a unora care fac parte dintre – „CEI 12 ÎNȚELEPȚI CARE CONDUC LUMEA, numit și SFATUL BĂTRÂNILOR, deținător al ADEVĂRULUI ABSOLUT”.

Ezoterismul metaforei din titlu se pre lungește în narațiunea complexă, poliedrică, reflectorizantă. Mormântul lui Ovidiu este romanul care îl creditează și-l acreditează pe Mihail Gălățanu ca prozator și poet, un scriitor complex capabil să stăpânească puterile discreționare ale cuvântului și să le redistribuie, să le reconvertească în semne purtătoare de semnificații revelatorii.

Teatru

www.revistaneuma.ro

70

Nr.9-10 (47-48) 2021

Teatrul lui V. Voiculescu (I)

P

icu crăciun

oetul îngerilor”, prozatorul și medicul V. Voiculescu (18841963) s-a afirmat și în domeniul teatrului, parcurgând influ„ ențele curentelor interbelice: tradiționalism (gândirism), modernism și expresionism. Sub aspect cantitativ, producția sa dramatică este destul de numeroasă. S-o amintim în ordinea propusă de Gheorghe Postelnicu, autorul unei excelente cărți, Viața și opera lui Vasile Voiculescu: Răzbunare (dramă în 3 acte), La pragul inimii (poem dramatic), Umbra (piesă în 3 acte și 6 tablouri), Fata ursului (piesă în 5 acte), Gimnastică sentimentală (piesă în 3 acte), Demiurgul (piesă în 4 acte), Pribeaga (piesă istorică în 4 acte și 12 tablouri), Trandafir agățător (comedie sentimentală în 4 acte și un prolog), Diavolițele (scenetă radiofonică), Darul domnișoarei Amalia (cu un prolog și șapte tablouri radiofonice), Două furtuni (scenariu difuzat în emisiunea din 27 ianuarie 1935), Amfiteatrul sufletului (scenariu de film), Pribeaga (variantă în versuri, nefinalizată), Rădăcină de micșunică (comedie neterminată).

Piesa Răzbunare, este scrisă în 3 acte, în versuri, când autorul avea 17 ani; ea are toate caracteristicile simțirii romantice, cu pasiuni și conflicte specifice vârstei.

Fata ursului este o piesă în 5 acte, jucată la Teatrul Național din București în 1930 și în stagiunea 1935/1936, și premiată în 1936. A fost publicată în 1943, alături de Umbra, în volumul Duhul pământului. „Motivul inspirației e o întâmplare autentică dintr-un sat de munte, unde eram medic de plasă” declara autorul într-un interviu din 1930. Încă din scena I, autorul ne introduce în lumea satului tradițional în care se practica magia, se credea în datini populare, mituri, legende, credințe vechi, mistică, eresuri, ba și în conviețuirea pașnică a omului cu bestiile.

Un grup de săteni format din: Vânătorul, Jandarmul, Sluga, Baciul, Ciobanul, în frunte cu Primarul a plecat în căutarea Vidrei, fiică de țărani simpli, presupusă răpită de un urs chiar în ziua cununiei din brațele soțului, avut, dar urât. Marin, vânătorul, are pe țeava puștii „glonț vrăjit”, „descântat”, Baciul a crescut sugând de la o oaie, un copil se hrănea sugând laptele de la o capră. Realitatea se amestecă cu ficțiunea, muntele te fură la urcat „ba cu o floare, ba cu o gânganie, ori o pasăre”. După ce este găsită, Vidra este adusă în sat. Ea regretă că s-a căsătorit cu Primarul, un om bogat și urât. Cu acordul Preotului, mamă-sa o duce acasă. Bătrâna vrăjitoare este singura care, deseori, vorbește în versuri: „Aoleu, săraca fată, mai bine te făceam moartă, te-ngropam în poieniță și-ți făceam o grădiniță, flori la cap, pe tine flori și rouă din ochișori” sau „Iată, flăcăii mamii, iacă floarea voastră care vă împodobea hora când era dragă tuturora. Uitați fala voastră, pasărea măiastră. Cine o ținea de mână n-o uita o săptămână. Și vedeți-o acum roabă ca la turci, gata s-o urce în furci. Ea pe toți vă însenina și pe toți vă bucura. Cătăline, știi cum glumea cu tine. Mihai, știi cum o jucai și tot chiuiai. Simioane, mamă, ție ți-a dat o năframă.

Vlad a lui Ojoc, ție ți-a dat busuioc. Toți îi erați frați, săriți și-o scăpați.”

Opinia ascultătorilor se schimbă; dacă până acum era în favoarea Vidrei, odată cu apariția lui Marin devine nefavorabilă. El le povestește că fiara l-a lovit, dar nu l-a ucis, fiindcă a reușit să fugă. La rândul său, Primarul o acuză pe Vidra că l-a lovit cu intenția de a-l ucide. Vidra susține că a fost răpită de un urs și că a trăit în bârlogul acestuia, fiindcă el, ursul, „era bun cu ea”. Chiar dacă avea blană, ea l-a văzut cu „ochii sufletului”. Pentru ea își lepăda blana și ieșea din ea „schimbat ca FătFrumos din poveste”. El poartă „pielea scârboasă ca o ispășire”, „Dar trupul dedesubt este curat și luminat”, „El e Făt-Frumos luminos, schimbat în urs, care a venit ca în poveste să o scape din ghearele

balaurului” (Primarului). Până aici, spectatorul trăiește în lumea fantasticului. În final, suntem aduși în lumea realului, a concretului, căci se dovedește că ursul era, de fapt, Lixandru, iubitul Vidrei, îmbrăcat în blană de urs. Primarul îl va împușca, iar Vidra va rămâne singură, să-și crească fetița. Elemente ale vieții ancestrale le regăsim și în nuvelele: În mijlocul lupilor și Pescarul Amin, în afară de Ultimul Berevoi.

Duhul ursului străbate această piesă până la final. În Ultimul Berevoi, vrăjitorul este un solomonar care se trage dintr-un urs, animal totemic specific religiei tracilor. Orbul din această dramă, pentru care Dumnezeu i-a făcut pomană ca să-l ierte de „vederea nelegiuirilor”, își are rădăcina în proorocul antic, orb, Tiresias; mult mai profund va fi tratat în romanul Zahei orbul. Și el „vede” și „știe totul ca un glas al destinului”, ca un oracol care a învățat că „adâncul pe adânc cheamă” și „patima preface omul în fiară adevărată”. Aidoma lui Blaga, și Voiculescu a cultivat teatrul mitopoetic, cum avea să procedeze și Valeriu Anania în piesele sale. Dacă ar trebui să căutăm filiații în ceea ce privește simțul dreptății sociale, o altă dominantă a teatrului voiculescian în afară de cea mitologică, atunci putem spune că Fata ursului și Pribeaga au rădăcini comune cu Unchiașul Sărăcie a lui Macedonski.

La pragul minunii este un poem dramatic, jucat la Paris în anul 1934. Acțiunea se desfășoară într-un târg evreiesc, „undeva pe malul Nistrului”. Ițic Holțflais este un tânăr blând și simpatic care, ca să scape de armată, a fugit la bolșevici. După trei ani s-a întors acasă, dar polițistul care îl anchetează îl consideră spion și că are o misiune secretă. Replica tatălui lui Ițic este concludentă: „Are pe dracul în capul lui! L-ar fi izgonit și bolșevicii de acolo de la ei, că e un bezmetic, un blestemat… nu-i bun de nimic!” Până și familia lui Ițic nu știe din ce cauză li s-a întors odrasla lor acasă. Tânărul le spune că a plecat de la sovietici ca să practice ateismul, ceva care să cuprindă toate credințele: „Căutam un Dumnezeu al tuturor, nu numai al lui Rabi, al Părintelui, al meu” își argumentează el opțiunea. Dar în orășelul unde trăia familia lui Ițic nu puteai fi ateu, „că te bate tata și te ocărește mama și te blestemă Rabi”. Totuși, atitudinea celorlalte personaje este diferită: tata se teme „să nu fie compromis”, mama este înfricoșată de necredința fiului, socrul îl disprețuiește, rabinul se înfurie, preotul este indignat, iar polițistul se comportă ca un inchizitor. „Numai paznicul îl soarbe din ochi”, el reprezentând vulgul dornic de senzațional, de minuni.

Personajele au ticuri verbale; tatăl lui Ițic repetă des: „zic zo că nu știu”, Polițistul: „când vorbești cu mine să taci”.

Gimnastică sentimentală este o comedie savuroasă, de moravuri, în 3 acte, cunoscută postum. Intriga este asemănătoare cu cea din Titanic Vals a dramaturgului Tudor Mușatescu, apărută în 1932; diferența constând în schimbarea statutului protagoniștilor: lui Spirache i se schimbă după moștenirea unei averi semnificative, iar lui Novus, odată cu creșterea prestigiului, a faimei sale nu numai în orașul său provincial, ci și în țară. Această piesă a fost reprezentată la Teatrul de Stat din Baia Mare, în stagiunea 1969-1970, și în 7 noiembrie 1980 pe scena Teatrului Național din București, în regia lui Nicolae Alexandru Toscani și scenografia lui Mihai Tofan, având în distribuție, printre alții, pe: George Motoi, Emanoil Petruț, Adrian Pintea, Olga Delia Mateescu, Mihai Mălaimare, Igor Barbu, Valeria Gagealov, C-tin Diplan, Eugenia Maci etc.

Ion Ionescu-Novus este un profesor de filozofie într-un liceu de provincie, ofilit, „terorizat de sărăcie”, cu doi copii: Vlad, fiul rebel, insurgent, licean care „și-a pierdut elanul”, iar Mara, cuminte, cu un

71

Nr.9-10 (47-48) 2021

Teatru

www.revistaneuma.ro

comportament ireproșabil, studentă la drept. Morbul mitologiei, eresurilor și-a pus puțin amprenta asupra acestei piese. La un moment dat, Vlad zice: „Sunt părinți care pun copiilor lor, ca să doarmă, foi de mătrăgună, pe moalele capului”, iar o replică a Vecinei sună astfel: „…când apar strănute de-astea cu fustele până la buric […] pier ca niște iesme când îți faci cruce”. El își blamează (condamnă) bunicii materni și părinții. Opusul lui Vlad este Mara, educată și cu bun-simț.

Băiatul râvnește la „o lume cu orizont înalt, cu spații luminate”. În orice caz, numai onorabilă nu este această familie. După 25 de ani de la absolvirea liceului, Ionescu este vizitat de un fost coleg, ajuns actor foarte apreciat, Moldavian, care îi spune că a rămas „tânăr sufletește”, fiindcă a practicat și practică „Gimnastica Sentimentală”, un fel de exerciții fizice combinate cu exerciții de igienă sufletească, care te ajută să ieși din rutina și inerția zilnice, adică să fii mereu în activitate, să-l joci pe Iago să urăști, pe Romeo să iubești, deznădejdea, pe regele Lear, durerea, pe Hecuba, acesta ar fi antidotul tuturor necazurilor din viața cotidiană. În felul acesta, „siguranța, stăpânirea, încrederea în tine sporește” îi spune Moldavian, iar „sufletul iese dispus, tonificat, întinerit, rugina se arde, otrăvurile se alină”. Accentul trebuie pus pe cuvânt, căci „cuvântul e magic” este de acord și Ionescu. Moldavian îi propune să-și schimbe numele în Novus. Novus va experimenta în liceul la care predă atât „ora de gimnastică fizică”, cât și „ora de exerciții psihologice” pe echipe formate din elevi și eleve. După ce adoptă o atitudine autoritară și dominatoare față de socru, soacră și soție, Novus va crește în ochii lui Vlad. Studiile legate de acest experiment le publică într-o revistă de profil care se arată entuziasmată și i le va strânge într-un volum pe cheltuiala ei. Succesul este uriaș. I se va propune și o catedră la Universitate, iar de la Statul Major este anunțat că a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel; în felul acesta va fi superior socrului său, care era maior în retragere. Un sculptor (Balinsky) s-a oferit să-i facă și bustul. „Opera de cultivare și redresare a sentimentelor” a revoluționat nu numai liceele, ci și societatea.

Novus ajunge directorul liceului. Colegii și colegele se grăbesc să-l felicite, așa cum va proceda și d-na prefect. O profesoară îl compară cu Orfeu, cel iubit de Bancante, care, în adorarea lor exagerată, l-au sfâșiat, luându-și fiecare câte o bucată din trupul lui. Metoda Novus s-a împrăștiat ca o epidemie. Două profesoare îi propun să fugă împreună la București să poată scrie, citi și studia în liniște și să fie numai a lor. În târg, se zvonește că Novus a murit, lumea îl caută, îl adulează. Ca să scape de zarva în jurul numelui său, Vecina îi propune să fugă împreună în lume. Cel care îl salvează este fiul său, Vlad, care îl sfătuiește să plece la București, la Moldavian. Aici, se cazează la un hotel, dar este descoperit de toată gașca: Soacra, Socru, Soția, Vecina, Directoarea, Andalgiza, Toanta și Prefectina. Lovitură de teatru, deznodământ siropos: Soția îi cere lui Novus s-o ierte, îi spune că îl iubește și-l roagă să se întoarcă acasă să-și vadă de familie. Deghizat în inspector de poliție, însoțit de alți doi actori, unul „ministru”, celălalt „însoțitor”, Moldavian pune capăt acestei intrigi melodramatice. Într-o scrisoare adresată lui N. Condeescu, Voiculescu scrie că Demiurgul a fost începută în 1938, dar a fost publicată în 1943; cert este că a fost pusă în scenă de-abia în 1990. Este o piesă în 4 acte. De data aceasta ne aflăm în lumea medicală. Demiurgul este profesorul Mușatin, un bărbat de 50 de ani și ceva, cu o înfățișare nobilă. El este un fel de spiritus rector într-un Institut de Cercetare, care îi aparține.

Aici cresc maimuțe, șerpi, viespi, albine, câini, bufnițe și alte târâtoare și zburătoare. Unul dintre studii s-a axat pe vederea bufnițelor, creând o specie care vedea și ziua. Unele experiențe s-au aplicat și omului, reușind să-l aducă la normalitate pe Mihai, „un biet maniac religios scăpat de la balamuc”, care se credea Arhanghelul Mihail, extirpândui organe și grefându-i altele. Are mulți colaboratori, printre care doi medici interniști ce urmează să se căsătorească și ajutorul lui, Claudius, șchiop, „cu un tic oribil al feței”. Demiurgul vrea să-l căsătorească pe Mihai cu Elena, o fată normală, practică și realistă, care se opune cu vehemență acestei hotărâri. Mușatin este convins că „Viitorul rămâne al maimuțelor superioare”, iar Magul, un alt coleg într-ale profesiei, îi

nuanțează opinia: „Asta ne întărește în credința că maimuțele antropoide sunt marea rezervă a pământului în cazul unei degenerări a omenirii sau al unui război catastrofal”. De aceea, cele două maimuțe, Adam și Eva, au fost crescute de mici aidoma ființelor umane, obținând o „înaltă eugenie”. Ciudatul și primejdiosul Mihai este un alienat mintal, un monstru cu comportament înfricoșător, care o dorește pe Elena. Demiurgul este „un geniu straniu”, cu inima de gheață, care poate decide soarta angajaților, dar, după Mihai, „El vine să îndrepte lumea și apoi s-o judece”. Corespondența tuturor colaboratorilor este violată de Claudius, care avea mână liberă de la Demiurg să facă lucrul acesta. Absolut totul era ținut sub supraveghere și control. Aidoma palatului lui Dyonis din Siracuza, Demiurgul și-a instalat pretutindeni „ochi” pentru a-și urmări subalternii. Fiul Demiurgului, Lucian, nu împărtășește „credințele” acestuia. Preocuparea principală a Demiurgului și a lui Claudius, amândoi cu caractere maladive, este educația cu orice preț a perechii de maimuțe, cei doi completându-se perfect în ideile lor paranoice. „Orbit de obsesia lui” – cum i se adresează soția lui, Iulia, - Demiurgul și-a sacrificat familia; deosebit de rece, el este împotriva sentimentalismelor dulcege, necesare, uneori, în relațiile unui cuplu. Încăpățânarea lui de a persista într-o tiranie stranie, în ideea perfecționării raselor animale și umane, în corectarea și recreerea sentimentelor omenești merită a fi studiată mai profund. După un autoexil de 10 ani, Lucian se întoarce acasă, dar nu este primit ca „un fiu risipitor” biblic, dimpotrivă, „cu sentimente și judecăți deosebite, la unii cu ură, la alții consternare, la alții dezaprobare”, o pleiadă de oameni cu „o moralitate polară” cum îi caracterizează el. Majoritatea se comportă teribil de artificial, ca și când ar fi uitat că sunt oameni. La insistențele Iuliei, Demiurgul acceptă să plece împreună într-o excursie și îl lasă pe Lucian să conducă laboratorul. Atitudinea lui Lucian schimbă mentalitatea angajaților, fiindcă le-a dezlegat sinceritatea și firescul tuturora. „Sunteți prada unui maniac […] Acest Iehova de operetă care vrea să schimbe rasa prin ameliorare” sau „Iertați-mi tiradele, dar mi-e milă de rătăcirea intelectuală în care v-a prins bătrânul păianjen” li se adresează ascultătorilor cu judecăți aproximative, necristalizate, chiar dacă cel incriminat era tatăl sau. Invectivele și atributele la adresa lui sunt argumentate memorabil, astfel că pledoaria lui îi pune pe angajați pe gânduri. Teoriile lui Darwin și Spencer sunt făcute praf de acest tânăr curajos și inteligent. Toate barierele și prejudecățile cad rând pe rând. El s-a impus înaintea lui Claudius. După el, caracterele se formează experimentând suferința morală. Dacă până atunci s-au făcut cercetări fanteziste, el va proceda în așa fel încât „cercetările să fie îndrumate în domenii cât mai reale și practice […] spre a remedia, cu rezultatele lor, lipsurile și nevoile omenirii și totodată a le face rentabile”. Odată cu sosirea prietenilor, se încinge un chef de pomină care se încheie cu uciderea maimuței Adam. În actul al IV-lea, Demiurgul s-a întors din excursie, Claudius îl informează de dezastrul provocat de „ideile” lui Lucian. Tot acum ies la iveală și efectele negative ale experiențelor asupra vieții țăranilor din zonă. Bufnițele le-au distrus păsăretul din curte, omizile scăpate din laborator s-au înmulțit și le-au năpădit recoltele, șerpii au început să intre în casele oamenilor. Sătenii sunt atât de înfuriați, încât, în frunte cu Lucian, îi cer Demiurgului să-și mute laboratorul în altă parte. Acestea sunt „Roadele pe care le culegem de pe urma activității științifice a profesorului Mușatin” i se adresează fiul mamei sale. „… ești un maniac primejdios”, care „nu mai e în deplinătatea facultăților mintale” îi spune tatălui, acuzându-l de „incapacitate în administrarea averii strămoșilor… din pricina tulburărilor mintale” de care dă dovadă. În demența lor, Demiurgul și Claudius, adepți ai rasei pure, îl anesteziază pe Lucian și-i scot glandele, chipurile acestea ar fi fost „pricină de imoralitate, de dezechilibru” și deviere de la rasa umană. Într-o altă variantă a ultimei scene, membrii familiei îl găsesc pe Lucian viu pe masa de operație, deși Demiurgul, în nebunia sa, crede că i-a scos „veninul, hipersexualitatea, frenezia”.

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

72

Nr.9-10 (47-48) 2021

Aleph în casa poeziei §i a universului magic

P

tomA GriGorie

oeta Simona-Grazia Dima este o scriitoare plurivalentă: eseist, critic literar, traducătoare, publicistă, deţinătoare de vaste energii lirice, care-i procură inspiraţia şi puterea unei lucrări creatoare considerabile. Este şi o activistă culturală apreciată, numărând mulţi ani fructuoşi în conducerea PEN-Clubului Român.

A publicat cincisprezece volume de poeme (douăsprezece de sine stătătoare şi trei antologii), cinci de eseuri şi comentarii literare, precum şi două traduceri.

O primă impresie despre opera poetică a Simonei-Grazia Dima, acaparatoare pentru cititor, este produsă de ştiinţa de a da titluri inspirate volumelor sale de poezie, începând cu cel de debut, Ecuaţie liniştită (1985). În chip la fel de fericit, prin recurs la metaforă și oximoron, sunt denumite şi alte volume ale autoarei: Dimineţile gândului, Scara lui Iacob, Focul matematic, Confesor de tigri, Dreptul rănii de a rămâne deschisă, Armata fiinţelor mici, Călătorie în petalele trandafirului, Blândeţea scorpionului ş.a. Şi volumul Pisica de lemn pictat (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018) beneficiază de un sugestiv titlu metaforic.

Să depăşim totuși aceste consideraţii (deloc supeflue, însă) despre titluri şi să pătrundem în esenţa arhitecturii lirice a celui din urmă volum menționat, Pisica de lemn pictat. M-am oprit de la început la poemul Aleph în ploaia oblică, care sondează arhetipuri antice irepresibil fixate în mentalul nostru. Trebuie spus că Simona-Grazia Dima este o poetă profund imaginativă şi reflexivă, cu mare şi iscoditor apetit pentru cer cetarea epistemologică. Pornind de la litera A – Aleph (incipitul alfabetului ebraic), care este şi un vas simbolic al Cabalei, autoarea creează un poem sibilinic traversând timpuri imemoriale şi transvazându-le meta foric în propria casă a poeziei. Precum un arheolog, ea face săpături în memoria istoriei: „Aleph ascuns, dulceaţă tăinuită în piatră,/ aurul mierii, vibraţie-ndepărtată-n puţul timpului. (…) acolo unde năzuiesc să intru,/ în casă îmi va fi Alephul/ (ghèron, spuse o voce în greaca veche)/ voi umbla deghizat, cum sociologul travestit”. Pentru a descoperi, desigur, esenţa ontologică a lumii.

Poeta stăpâneşte cu abilitate poemul elansat, extins până la spațiul a două-trei pagini de carte, cum este şi cazul celui tocmai citat, ea reuşind să strunească perfect redundanţa şi să menţină tensiunea lirică la un nivel ridicat. Majoritatea poemelor sunt construite în versuri lungi, de largă respiraţie, conţinând câte o poveste exprimată liric. Ele sunt confesive, participative şi tapetate cu scene de mister, axându-se pe „istorie, spirit şi destin”, spre a cita propria alegaţie a Simonei-Grazia Dima.

Apreciez degajarea cu care poeta îşi începe poemele, reuşind să surprindă şi să capteze ab initio atenţia lectorului. Poemul Un lucru mutabil, de pildă, debutează astfel: „Am ridicat de jos ceva ca o nucă/ Şi mi-a părut rău, dar era prea târziu:/ un lucru-ngrijorător mi s-a lipit de palmă,/ un boţ mereu de altă formă şi culoare”. Prin această introducere, starea emoţională a cititorului s-a intensificat deja, încât el nu se va putea întrerupe din lectura poemului până când nu va afla identitatea acelui boţ cameleonic. Nefiind o naraţiune obiectivă, poemul conferă doar o vagă întruchipare obiectului încăput în palmă, acesta putând fi, de pildă, însuși destinul, care-l poartă pe poet într-o lume posibilă, indefinită.

Simona-Grazia Dima integrează în mai multe poeme referenţialitatea culturală, rod al unor lecturi bogate şi organic asimilate. În poemul numit Crăciun, bunăoară, un prieten din depărtare, atunci când ea îi dorise „emoţii pure”, îi răspunde „opac la urări”, invocându-l pe T. S. Eliot, care „ne-nvaţă/ să nu ne-ncredem în emoţii”. Dar cum ar putea autoarea să argumenteze în defavoarea emoţiilor, când, seara, bucătăria este invadată, ludic, de jucării, metale rare, tichii feerice de clovni, obraze vesele, „ca într-un film cu spi riduşi/ pe muzica lui David Bowie”?

Este de domeniul evidenţei faptul că poeta refuză descriptivul pur, având, în schimb, abilitatea de a-l integra armonios în lirismul său. Confesându-se despre tar ge -t-ul existenţial propriu, și-l ia drept aliat pe Borges:„Timpul vieţii mi-l simt fluid, în ritmuri şi sezoane./ Ploaia fină mi-aduce aminte de Borges, de/ implacabile despărţiri, de strigătul alarmei./ Ia aminte, priveşte, crân-

gul cu sălcii,/ zăpada într-o diagonală fină” (Ritmuri). Poezia Simonei-Grazia Dima abundă în observaţii şi concluzii existenţiale inteligent înveşmântate într-o textură poetică expresivă.

La nivel tematic, autoarea se ţine la distanţă de sferele politicii, preocupându-se îndeosebi de interfeţele şi tribulaţiile existenţiale ale omului-proiect (personaj liric contemporan și, simultan, titlu de poem), blamat de opinia publică „pentru capul stângaci, reziduu/ al tehnicii” și pentru mersul său greoi „prin mâlul de iluzii” al oraşului indife rent şi, astfel, neputincios în a oferi înţelegere tuturor locuitorilor săi. O lume întreagă se confruntă în cartea Simonei-Grazia Dima cu intemperiile create mai mult de om decât de natură. Vedem limpede: stafia Apocalipsei ne bate în geam.

Volumul Pisica de lemn pictat este unul reuşit, un reper, totodată, în creaţia Simonei-Grazia Dima. Cuprinzând poeme arborescente, încărcate de numeroase semnificate şi semnificante provocatoare la lectură, sensurile sale nu sunt deloc facile ori uşor de decriptat din pletora de cuvinte şi expresii poetice bogate în trimiteri la istorie, la filosofie, la palierul fizic al existenţei, dar, în egală măsură, la metafizică. Deloc surprinzător, cartea a fost încununată cu premiul Filialei Poezie-Bucureşti, bucurându-se de numeroase cronici favorabile, din care spicuim câteva formulări percutante: „…o poezie densă, îndelung pritocită, în ciuda aparentei facilităţi” (Ana Dobre), căreia îi remarcăm „amprenta distinctă şi consecvenţa stilistică (…), între sensibilitatea plină de fantezie şi acuitate” (Paul Aretzu), constituind o „…originală aventură spirituală, cu miză pe libertatea asociativă extremă” (Marian Odangiu); „În poezia Simonei-Grazia Dima șirul de cuvinte te provoacă să o iei din silabă în silabă pînă ajungi la sinele tău, acolo unde se plămădesc, de fapt, toate poveștile ispititoare ale lumii. Fiindcă noi, fiecare în parte, suntem ceea ce ne putem imagina că suntem. Iar poezia poeților adevărați este, de fapt, o lungă scrisoare către și despre noi, cititorii «destinatari». Nu face excepție SimonaGrazia Dima!” (Adrian Alui Gheorghe)

73

Nr.9-10 (47-48) 2021

Prezen\e rom]ne§ti www.revistaneuma.ro

Sonia Elvireanu, Il canto del’mare all’ombra dell’airone cinerino

C

GiuliAno lAdolfi

ântecul mării în umba cocorului cenușiu. Aștern pe hârtie sentimentele ce se nasc la lectura poemelor Soniei Elvireanu, o încercare dificilă chiar și pentru aceia care de multe decenii citesc și comentează textele autorilor clasici, moderni și contemporani.

Care este figura sa poetică? Pentru a exprima intangibilitatea din versurile sale folosesc un pasaj din Sfântul Augustin dedicat conceptului de timp: „Dacă nu mă întreabi ce este, știu; dacă mă întrebi, nu știu.”

Timpul, ca și inspirația poetică a scriitoarei române, ne domină până la punctul în care cuvintele sunt insuficiente: este perceput, gustat, iubit și lăsat din nevoia interioară de a nu-l transforma în raționament, pentru că esența sa s-ar pierde. Dar acolo unde gândirea filozofică nu reușește să ajungă, vine magia poeziei, care prin cuvinte, ritmuri, pauze și aluzii îl conduce pe cititor la acea condiție de „vis”, unde este posibil să atingi numenul, simțul lucrurilor.

Poate cititorul rupe acest Eden pentru a oferi altui cititor o cheie pentru a intra în el ? Strict logic, aș spune că nu. Dar comunicând altora, cu respectul cuvenit, o experiență interioară ar putea oferi un stimul pentru amplificarea dimensiunii visului. În această stare sufletească, voi reda experiența empatică pe care am trăit-o în timp ce traduceam acest poem, atât de bogat în rezonanțe că nu obosesc să-l înțeleg mereu în noi nuanțe.

Dar truda cititorului-traducător nu se poate opri în fața unei astfel de constatări, prin urmare, când încearcă să contureze unele aspecte, amână pentru ceilalți cititori privilegiul său de-a lăsa să se depună în suflet alte senzații fără a le transforma neapărat în cuvinte.

Citirea și traducerea culegerii Soniei Elvireanu mi-a adus imediat în minte versurile unui poet pe care l-am iubit mereu, Paul Verlaine: „De la musique encore et toujours !/ Que ton vers soit la chose envolée/ Qu’on sent qui fuit d’une âme en allée/Vers d’autres cieux à d’autres amours.”

Poeta, o cunoscătoare profundă și traducătoare asiduă a literaturii franceze, preia unul dintre elementele fundamentale ale marii poezii, ceea ce Italo Calvino în Lecții americane indică cu „ușurință”, emblematizat în reprezentările umbrei, razelor, fluxului de timp, realității evanescente, dar nu mai puțin reale, mai puțin prezente și mai puțin autentice.

Cântecul mării în umbra cocorului cenușiu: titlul în sine ne învăluie într-o atmosferă minunată în care puteți simți sugestia lui Charles Baudelaire: „Comme de longs échos qui de loin se confondent/Dans une ténébreuse et profonde unité,/ Vaste comme la nuit et comme la clarté,/Les parfums, les couleurs et les sons se répondent.” În acest text găsim cântecul păsărilor, peisajul marin, umbra și culoarea care brodează o„repercusiune” reciprocă („strălucirea ierbii verzi“) într-o metamorfoză, care se extinde ca un ecou în toate poemele.

Scriitoarea prinde cu ușurință verlainiană tocmai individualizarea personală a acestor „ecouri” naturale, înlocuind musicalitatea versului poetului francez cu o stare,„picturalul clipei”: „înserarea /coboară /printre crengi, // smălțuiește/ marea/ cu vise.”

Această particularitate poate fi înțeleasă chiar din primul poem; amurgul, de fapt, nu este altceva decât perioada zilei când ziua nu mai este zi și noaptea nu este încă noapte. Această impalpabilă tranziție a luminii se materializează între ramurile măslinilor și devine culoare într-o realitate concretă care la rândul ei se dematerializează în vis.

Noaptea, cocorul cenușiu lasă să se filtreze sclipiri de lumină printre aripi. Razele lunii șerpuiesc pe nisipul deșertului pentru a încânta soarele care răsare, trezind minunea lumii ... și așa mai departe într-o exaltare veselă a impresiilor originale care dezvăluie aspecte ale realității pe care doar poezia le poate percepe.

Poeta devine, așadar, o „văzătoare”, o primitoare de „iluminări”, nu cauzate de o „dereglare a simțurilor” tipică lui Rimbaud, ci de o stare interioară care îi permite să vadă ceea ce ochiul comun nu înțelege, ca și cum ar fi posedat un „al treilea ochi” capabil să perceapă realități invi-

zibile situate dincolo de viziunea obișnuită. Nimic din practicile ezoterice ori exotice, ci expresia unei mari poezii, care lărgește limitele contemplației umane.

Așa se nasc adevărate mici idile ale unei măiestrii rafinate, trăsături aproape cromatice ale unui pictor impresionist, fragmente poetice comparabile cu cele recuperate de marii poeți clasici, precum Sappho, Alceo, Anacreonte, Alcmane, ale căror texte ne-au fost rareori transmise intacte: stele în jurul minunatei luni ele acoperă aspectul luminos atunci când în splendoarea sa maximă luminează pământul (Sappho).

Fundamentală este exaltarea culorii care atinge contraste captivante: nuanța cenușie a cocorului iese în evidență pe verdele orizontului, iluminat de razele clare ale lunii. Murmurul mării sparge verdele valurilor. Și apoi tăcerea ... aproape o pauză într-un adagiu simfonic al unei orchestre, ale cărei instrumente sunt apa, vântul, timpul în sine, scânteierea luminii, ceața, nisipul, umbra, singurătatea, spațiile îndepărtate, melancolia: fiecare element are un ton particular capabil să-și aducă propria contribuție la compoziția unei foarte dulci armonii.

Cuvintele par să se dizolve în praful unde se consumă suferința umană, unde un fluture se transformă în vis. În ciuda acestui fapt, cititorul nu are niciodată impresia că este în afara lumii, dimpotrivă, pare să fi căzut în faldurile realității în care nu-și scufundase niciodată privirea.

Unitatea întunecată și profundă despre care vorbește Baudelaire „prinde contur” pe cerul prezent pe câmpuri, în ființa umană care aleargă desculță„prin culorile verii // aurii/ în purpuriul înserării” un ca„copil al luminii”, pentru a savura adâncul. Și apoi contemplația devine dialog, intră în joc un„tu”, se transformă într-o extindere a capacității de observare și ascultare („din adâncul prăpastiei / îți aud strigătul”), intră un interlocutor, care rămâne în fundal, și face parte dintr-o realitate holistică, o realitate în care celălalt nu este și partea conștientă a unei frumuseți care se creează și se reînnoiește în permanență, aproape un element necesar pentru ca natura să poată exploda de bucuria de-a fi admirată și iubită. În toată această frumusețe orbitoare, în ciuda conștientizării prezenței suferinței și a morții în condiția existențială, fascinează o inepuizabilă dragoste de viață, hrănită de vigoarea manifestată de natură ca în momentul în care lăsarea nopții răspândește veșnic lumina înlăuntrul poetei, acea lumină materială care se transformă în poezie.

Stilul Soniei Elvireanu reia într-un fel pe acela al lui Giuseppe Ungaretti, autor bilingv, profund afectat de lecția lui Mallarmé, așa cum se poate vedea în comparația dintre textul său: „balustradă de briză/ să-mi reazăm astă seară/ melancolia ” și cel al lui Elvireanu: „îmi reazăm/ de tine/ melancolia// blândețea ta/ spulberă/ noaptea.”

Cu toate acestea, în general, există trăsături stilistice oarecum diferite. Dacă ambii poeți procedează prin „scădere”, prin „condensare”, poeta română își structurează versul pe verticală favorizând pauzele, în timp ce autorul italian ascunde un aranjament metric tradițional în cadrul „versetelor”. În al doilea rând, Ungaretti organizează strofa fără a elimina verbul, în timp ce Elvireanu continuă prin atingeri, prin apăsări, deseori fără forme verbale: acțiunii îi preferă reprezentarea intim dinamică, cum ar fi timpul, pe care nu-l percepem când trece, ci doar când a fost fixat în trecut și a devenit perfect, așa cum au spus Latinii.

Reprezentarea frumuseții nu poate să nu se transforme într-un apel la salvarea ei. Aspectul contemplației, prezent aici, rezonează, așadar, ca invitație la cultivarea simțului frumuseții, o caracteristică umană care a creat artele, poezia, curtoazia și toate calitățile care caracterizează descendența noastră. Fără ele am fi reduși la o luptă perenă unul împotriva celuilalt pentru a acapara cele mai profitabile resurse, incapabili să ne ridicăm privirea pentru a contempla „cerul înstelat de deasupra și legea morală din interiorul [nostru]” (I. Kant).

Traduceri

www.revistaneuma.ro

74

Nr.9-10 (47-48) 2021

Receptarea noii edi\ii Shakespeare în publica\ii academice

R

GeorGe volceAnov

elația profesională privilegiată pe care am avut-o de-a lungul timpului cu școala de anglistică gălățeană explică gestul Marianei Neagu, de reluare a demersului analitic dedicat traducerilor Regelui Ioan într-o comunicare prezentată la Conferința bienală ESRA de la Worcester, din anul 2015. De această dată, analiza comparată a celor două versiuni a avut și o componentă diacronică, fiind menționată și prima traducere în limba română, semnată de Scarlat Ghica în 1892, și a beneficiat de un alt cadru teoretic, cel al abordării funcționale a traducerii, care pune accent pe textul-țintă și funcția/-iile lui comunicativă/-e. Această abordare este pragmatică, luând în considerare factori situaționali precum momentul istoric și locul producerii și receptării unui text, în care textul devine un element comunicativ1. Astfel, momentul comunicării are legătură cu înțelegerea unităților lexicale, făcând imposibilă traducerea „sincronă”, în limba de la data compunerii textului-sursă. Locul comunicării trasează distincția dintr-o societate ce practică cenzura culturală și una ce acordă scriitorilor libertatea de expresie. De la Christiane Nord preia Mariana Neagu noțiunile de mediu și motiv al comunicării, cea dintâi referitoare la diferențele dintre traducerea pentru pagină și cea pentru scenă, iar cea de-a doua la motivul și ocazia ce au generat o traducere. Diferențele dintre cele două traduceri au fost trecute și prin grila „celor șapte standarde ale textualității” elaborate de către de Beaugrande și Dressler: coerența, coeziunea, intenționalitatea, acceptabilitatea, informativitatea, situaționalitatea și intertextualitatea. Spre a nu mă pierde în hățișul teoretic atât de util unui lingvist în efectuarea unei analize contrastive, dar năucitor pentru cititorul nefamiliarizat cu acest tip de discurs, voi prelua din acest al doilea articol al Marianei Neagu un citat din David Crystal, eminentul istoric al limbii engleze și expertul suprem în materie de lexic shakespearian, care caracterizează astfel vocabularul Bardului: „Pe lângă arhaisme și neologisme, cuvinte dure și cuvinte ușoare, există limbajul ce reprezintă diferite grade de formalitate, intimitate, clase sociale și dialecte regionale. Pe scurt, întâlnim, în piese, majoritatea varietăților lingvistice ale englezei moderne timpurii.” Din păcate, partizanii traducerilor arhaizante ale pieselor shakespeariene suferă de o cecitate cronică atunci când vine vorba de prezența masivă a neologismelor în textele Bardului – el însuși un înnoitor al englezei, care a impus aproape două mii de termeni și expresii noi, ce au rezistat până azi în limba Albionului. În rest, dincolo de ampla introducere teoretică, articolul abundă în exemplificări ale modului în care au ales să traducă piesa Dan Botta și subsemnatul. Concluzia la care ajunge Mariana Neagu este aceea că Dan Botta a văzut în Regele Ioan un text li terar, în timp ce eu îl tratez ca pe un text de teatru / pentru scenă; că Dan Botta neglijează aspectele ce fac din text un eveniment comunicațional, traducerea lui folosind un limbaj „arhaic, opac”, pe când traducerea mai recentă recurge la termeni familiari și argotici cu tentă umoristică; traducerea mai veche ține mai aproape

de sensul literal, în timp ce noua versiune preferă simplificarea fără a face rabat la capitolele expresivitate și poeticitate.

Concluzia mea la toate aceste concluzii este că, în cele două articole dedicate traducerilor Regelui Ioan, folosind premise teoretice diferite, un cadru conceptual diferit, Mariana Neagu a ajuns cam la aceleași rezultate, fapt ce, pe de o parte, validează adecvarea teoriilor aplicate, iar pe de altă parte, confirmă justețea analizei contrastive a celor două versiuni.

La polul opus, în contrast cu această mostră de înalt profesionalism, se situează articolul semnat de Ileana Oana Macari în 2017, care s-a dorit un in-depth overview („rezumat detaliat”), al modului în care au fost traduse în limba română titlurile pieselor lui Shakespeare. Intenția oximoronică a autoarei mi-a amintit o vorbă de duh a generației mele referitoare la o persoană indezirabilă: este de „o vastă incultură și de-o proastă creștere aleasă”. Cred că aceste etichete i se potrivesc perfect celei care îi atribuie exclusiv Violetei Popa cea mai recentă traducere a comediei A douăsprezecea noapte (asta apropo de documentarea minimală ce precedă scrierea unui articol „științific” – în cazul de față, cu ghilimelele de rigoare); celei care îi dă la gioale și mentorului (Levițchi) și discipolului (Volceanov) când vine vorba de Measure for Measure, susținând sus și tare că După faptă și răsplată, titlul propus de Argintescu-Amza, este, de fapt, soluția corectă, deoarece poporul român, ortodox, privat de studiul bibliei (!?), nu are cum să recupereze aluzia la textul Evangheliilor2. I-aș recomanda ca, în loc să dea copy-paste-uri din diverși traductologi, să citească piesa sau fie și numai prefața Mădălinei Nicolaescu, din Volumul VIII al ediției Tracus Arte, să se lămurească despre ce-i vorba; în fine, mă întreb cum poate avea tupeul să scrie despre Shakespeare și traduceri shakespeariene cineva cu competențe zero în domeniu, care nu cunoaște nici măcar forma corectă a titlurilor originale, căci Macari cu obstinație se referă, de vreo șase ori, la The Twelfth Night (alo, corect e Twelfth Night! – o știu toți cei care au pus mâna pe un volum cu piesele lui Will). Până la a scrie alte asemenea năzbâtii „științifice”, o invit pe Oana Macari să mai parcurgă o dată ciclul liceal sau, măcar, un curs fundamental de istorie a literaturii engleze, căci, până una alta, articolul respectiv lasă trista senzație a unei încropeli „comise” pentru punctaj, obsedantul punctaj al activității de cercetare care-i bântuiește de vreo doisprezece ani pe toți universitarii români... Iar apoi, înarmată cu respectivele cunoștințe minimale, să treacă de la traducerea titlurilor – a caraghioaselor titluri pe care le propune viitorilor traducători cu atâta suficiență (Împătimitul pelerin, Sonetele lui Shakespeare, Comedie cu încurcături, Pângărirea Lucreției, Irosite-s chinurile dragostei, Glumețele / Poznașele / Șugubețele / Hâtrele / Mucalitele neveste din Windsor) – la traducerea câtorva versuri, să simtă pe propria ei piele ce înseamnă travaliul de traducător. Până atunci, nu pot să-i spun glumeței / poznașei / șugubeței etc. colege ieșene: „Mă lași?”. Pentru că, luându-se cu descrierea categoriilor gramaticale ale cuvintelor din titluri, Macarie, care nu are

75

Nr.9-10 (47-48) 2021

Traduceri

www.revistaneuma.ro

nicio treabă cu traducerea literară, nu știe că în acest domeniu se mai ține cont și de alți factori, cum ar fi tradiția culturală (un termen chiar eronat, precum „mușchetar”, odată împământenit, cu greu mai poate fi înlocuit în mentalul unui popor) și parafrazarea titlului original sau chiar impunerea în limba-țintă a unui titlu complet diferit, dar acceptat de editor și cititori. Nu caut exemple prea departe, menționez doar câteva dintre titlurile traducerilor semnate de mine de-a lungul timpului: Small World (Ce mică-i lumea!) de David Lodge, Portnoy’s Complaint (Complexul lui Portnoy) de Philip Roth, Vinegar Girl (Scorpia) de Anne Tyler, Nothing like the Sun (Ochii doamnei mele) și A Dead Man in Deptford (Moartea la Deptford) de Anthony Burgess, Hag-seed (Pui de cotoroanță) de Margaret Atwood. Prin urmare, traducătorul literar are acest drept estetic, câștigat în decursul secolelor, de a reformula un titlu în spiritul locului și al timpului traducerii, dar, mai ales, în spiritul limbii-țintă. (...)

Am discutat și în Întoarcerea la Marele Will despre lunga serie de articole dedicate de Anca-Simina Martin traducerii jocurilor de cuvinte porcoase din teatrul shakespearian. (...) Este lăudabilă acribia cu care judecă reușitele și nereușitele traducătorilor în materie de traducere a jocurilor de cuvinte licențioase, comparând diferitele versiuni românești. Contribuția ei științifică a reprezentat, fără doar și poate, un moment fast în promovarea ediției pe care am coordonat-o, aceasta fiind tot timpul citată, comparată, întoarsă pe toate părțile. Poate s-ar cuveni să-mi pun cenușă în cap pentru că nu de fiecare dată am reușit să ne înălțăm la nivelul exigențelor Ancăi-Simina Martin. Pe de altă parte, din respect pentru realizările ei de până acum, deși nu mă cheamă Neagoe Basarab, o voi ruga să țină seama pe viitor de câteva „învățături” cum ar fi: 1) să accepte ideea că errare humanum est și că nimeni nu este invulnerabil în această privință – vezi, de pildă, neinspirata ei propunere de a introduce „fripta” ca aluzie sexuală în traducerea dialogului dintre Hamlet și Ofelia (III, 2)3; 2) să aibă mai mult discernământ în selectarea traducerilor discutate: dacă Ștefan Avădanei nu m-a indus în eroare într-o comunicare personală de la începutul anilor 2000, Nicolae Ionel nu cunoaște limba engleză, iar versurile lui sunt niște scălâmbe re-stihuiri ale unor traduceri anterioare; să bâjbâi orbește și să fii lăudat că ai nimerit soluția perfectă în redarea unui joc de cuvinte mi se pare o performanță de invidiat, și totuși... (Monica Matei-Chesnoiu, cu spiritul critic al exegetului aflat la vârsta maturității, nici n-a inclus în bibliografia volumului colectiv Shakespeare in Romania: 1950 to the Present „traducerile” lui Dan Lăzărescu, acele monstruoase mostre de diletantism ce au invadat piața de carte autohtonă în ultimele două decenii); 3) să acorde respectul cuvenit traducătorilor discutați, evitând pe viitor formulări nefericite precum „unul dintre traducătorii implicați în proiectul de traducere al lui Volceanov” sau „traducătorii implicați în proiectul lui Volceanov”4 – mi se pare strigător la cer să-l citezi într-un articol științific pe un impostor intrat pe ușa din dos în istoria receptării lui Shakespeare în România 1

și să treci sub tăcere, să reduci la niște cifre și procente, numele unor traducători multi-premiați, cărora li s-au montat traducerile pe scene importante ale țării; 4) să fie de acord cu mine că, cu tot farmecul lor aparte și doza lor de sclipitoare inteligență, jocurile de cuvinte sunt doar o infimă componentă în structura lingvistică a textului de teatru transpus din limba-sursă în limba-țintă, calitatea unei traduceri pentru teatru depinzând de mulți alți factori precum performabilitatea, stringența, expresivitatea etc. și că, practic (nu teoretic!), unui traducător i-ar fi imposibil să-i mulțumească în egală măsură pe toți lingviștii specializați în varii aspecte ale traductologiei; 5) închei cu o temere și o rugăminte finală: opera ei științifică de până acum reprezintă o contribuție incontestabilă la patrimoniul cercetării filologice românești, dar o rog pe A.-S. Martin să încerce, măcar la un deceniu o dată, să se reinventeze și să-și găsească un alt obiect de studiu, să evite greșeala unor precursori plafonați, care, până la vârsta pensionării, n-au făcut altceva decât să scrie pe una și aceeași temă, restrângânduși activitatea de o viață la un singur domeniu de competență (Stanley Wells, Michael Dobson, Michael Hattaway pot servi ca modele de urmat oricui în ceea ce privește multitudinea preocupărilor lor). Ca o cortină după toate aceste sfaturi, iată ce crede un alt distins coleg de breaslă, Adrian Papahagi, despre relațiile dintre comentatorii lui Shakespeare: „Shakespeare fiind infinit, infinite sunt și traducerile sau interpretările, deci, potențial, și momentele de acord sau dezacord cordial dintre noi.”5 Sper ca și Anca-Simina Martin să fie de acord cu această opinie.

Cu surprindere și nedisimulată plăcere am descoperit pe Google Scholar și interesul manifestat pentru noua ediție Shakespeare de doi tineri cercetători din afara granițelor României. În zilele de 11 noiembrie 2017 și 24 mai 2019, Ingrid Rădulescu a susținut câte o prelegere la Andrews University din Michigan, ambele intitulate: „The Romanian Bard: Translating Shakespeare for a Post-Communist Nation”6. Cercetarea dedicată noii ediții s-a concretizat într-un amplu articol scris în colaborare cu Monique Pittman, ce va apărea într-un volum colectiv la prestigioasa editură Routledge. Ceva mai aproape de noi, ucraineanul Bohdan Korneliuk, un tânăr doctorand la data la care l-am cunoscut cu prilejul ediției 2014 a Festivalului Shakespeare de la Craiova, se referă în termeni elogioși la recent încheiata ediție românească a integralei Shakespeare într-un articol publicat relativ recent, în care discută poetica și strategia ediției, așa cum le-am prezentat într-un articol de conferință, propunându-le ca modele de urmat și în pregătirea unei noi integrale Shakespeare în Ucraina7. Iar prin grija lui Stanley Wells și Paul Edmondson, volumele ediției noastre au poposit și la Stratford-upon-Avon, în biblioteca de la Shakespeare Birthplace Trust.

(fragment din volumul Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții, în curs de apariție la Editura Tracus Arte)

Cf. Mariana Neagu, „Extra-textual and Intra-textual Differences between Alternative Romanian Translations of Shakespeare’s King John”, Translation Studies: Retrospective and Prospective Views, Year VIII, Vol. 18, Galaţi University Press, 2015, pp. 71-80, 72.

2 Ileana Oana Macari, „Considerations on the Translation of Shakespeare’s Titles into Romanian”, Acta Iassyensia Comparationis, AIC, Special Issue, 2017, pp. 11-24.

3 Anca Simina Martin, „You’re Keen, My Lord, You’re Keen: Jocurile de cuvinte dintre Hamlet și Ofelia și traducerea lor”, Transilvania, Nr. 10, 2017, pp. 53-58.

4 Anca-Simina Martin, „A Quantitative Analysis of the Romanian Translations of Shakespeare’s Bawdy Puns”, Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, Issue 6 (2), 2020, pp. 64-86.

5 Adrian Papahagi, comunicare personală, e-mail datat 28 mai 2021.

6 https://www.google.ro.digitalcommons.andrews.edu.

7 Bohdan Korneliuk, „The Complete Works of Shakespeare in Ukrainian: A Breakthrough or a Slowdown?”, Cultural Intertexts, Issue 9, 2019, pp. 125-133; George Volceanov, „Translating and Editing Shakespeare Today”, Linguistic and Philosophical Investigations, Addleton Academic Publishers, Issue 13, 2014, pp.

214-226.

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

76

Nr.9-10 (47-48) 2021

COMOARA DINTRE PAGINI - CARTEA DIN KELLS mirunA drăGHici

S

trălucind în lumina apusului, filtrată prin ferestrele înalte, o multitudine de făpturi fabuloase ni se înfățișează înaintea ochilor: un leu aruncă flăcări, căprioare se avântă în salturi grațioase, șerpi colorați se încolăcesc printre rânduri, păsări fantastice își fâlfâie aripile, tra- versând un labirint vegetal uluitor. Flori, ramuri, frunziș, oameni, îngeri și vietăți de tot felul forfotesc într-o curgere neîntreruptă, generându-se una din cealaltă, răsucindu-se și îndreptându-se către o destinație nicicând finală, un adevărat fluviu al vieții, înfățișat pe paginile unei cărți ca nicio alta, în istoria omenirii.

Comoara despre care vă povestesc - Cartea din Kells, este cel mai faimos manuscris cu anluminură în stil celtic, din perioada medievală, fiind considerată de mulți istorici ai artei (și nu numai) drept cea mai frumoasă carte din istorie. Conține textul celor patru evanghelii din Noul Testament, scris în limba latină, bazat pe o traducere a Bibliei făcută de Sf. Jerome, în sec. IV, dar și diferite materiale adiționale, precum tabelele canonice ale lui Eusebius din Cezareea, comentarii și biografii ale evangheliștilor.

Cunoscut și sub numele de Cartea lui Columba, manuscrisul a fost produs de călugării irlandezi ai ordinului întemeiat de Sf. Columba (Collum Cille). Născut în nordul Irlandei, Sf. Columba a răspândit creștinismul în Scoția, în rândul triburilor galilor și picților, fiind considerat unul dintre cei 12 apostoli ai Irlandei. Povestea cărții începe atunci când mica comunitate monastică de pe insula scoțiană Iona este alungată, în anul 806, de cumplitele raiduri ale vikingilor, refugiindu-se la mănăstirea din Kells (provincia Meath), aflată în nordul orașului Dublin.

Puține date istorice sunt cunoscute, în privința cărții. Opinia academică ne spune că lucrul a început în scriptoriumul din Iona, deși există și opinii conform cărora debutul s-ar fi făcut în Northumbria sau Pictland; se pare că manuscrisul a fost finalizat în Kells.

Incredibila frumusețe și valoare a cărții, dar și a materialelor anexe, a adus și neplăceri majore parcursului acesteia, așa cum este incidentul din 1006. Analele din Ulster ne spun că „principala comoară a lumii vestice” a fost furată, mai ales datorită coperților ornamentale în care era păstrată - cumdach, decorate din plin cu aur și pietre prețioase; din nefericire, această piesă neprețuită nu a mai fost niciodată recuperată, însă cea mai mare parte a paginilor au fost găsite, la câteva luni după furt. Cel mai probabil, paginile lipsă erau cele de început și sfârșit, rupte odată cu prețioasele coperți. În contextul deosebit de turbulent și sângeros al rebeliunii catolice din Irlanda, din 1641, abația din Kells este distrusă. În 1654, când cavaleria lui Cromwell este încartiruită în biserica din Kells, cartea este trimisă la Dublin, de către guvernatorul local, Charles Lambert, conte de Cavan. Peste câțiva ani ajunge în posesia episcopului Henry Jones, care o donează către Trinity College din Dublin, instituția care îi este cămin și în prezent.

Produsă inițial sub formă de pagini individuale - folio, acestea sunt astăzi în număr de 680 (față/recto și verso); alte 30 s-au pierdut, de-a lungul vremii. În sec. XIX, paginile au fost mult scurtate (33x25 cm) iar marginile au fost aurite, asigurându-se astfel o protecție durabilă. Abia în 1953 Roger Powell asigură procesul actual de legare a acestora, în patru volume. Adăpostită la Vechea Bibliotecă

a Trinity College din Dublin, Cartea din Kells este considerată comoara culturală cea mai reprezentativă pentru Irlanda și identitatea sa națională.

Cercetările efectuate asupra manuscrisului au condus la concluzia că acesta este opera a trei artiști ilustratori și patru scribi, denumiți scriptores. Aceștia lucrau într-o cameră de mari dimensiuni - scriptoriumul, luminată numai prin intermediul ferestrelor, mobilată cu scaune de lemn și numeroase mese de scris.

Literele care alcătuiesc incredibila caligrafie sunt cunoscute astăzi sub numele de „majuscule insulare”. Deși valoarea artistică a operei este incomensurabilă, nu se poate spune același lucru despre text: acesta conține multe greșeli, omisiuni sau repetiții. Astfel, se consideră că manuscrisul nu era menit serviciilor religioase zilnice, având mai mult o funcție ceremonială și decorativă, cel mai probabil, pentru procesiunile și serviciile liturgice prilejuite de marile sărbători.

Ilustrarea operei este făcută prin folosirea miniaturilor, termenul provenind de la latinescul miniare - a colora în roșu, referirea fiind la cinabru (sulfura de mercur), de culoare roșie. Inițial, artiștii care executau miniaturile au fost denumiți miniaturiști, apoi anluminatori.

Cartea din Kells conține 10 miniaturi de dimensiunea întregii pagini, dar și numeroase imagini mai mici, care acompaniază textul.

Cele zece imagini mari înfățișează două portrete ale evangheliștilor (Ioan și Matei), trei pagini cu simbolurile acestora, o pagină-covor (numită astfel datorită decorațiunii asemănătoare unui covor oriental), o imagine a Fecioarei cu Pruncul, Hristos Împărat, arestarea lui Iisus și episodul tentației.

Stilul decorativ celtic își atinge aici apogeul: liniile se curbează la nesfârșit, alcătuind mii de meandre, noduri și volute organice; cinetica imaginilor este fără precedent în alte opere grafice, indiferent de stilul sau epoca realizării. Forme elastice, vegetale, zoomorfe și antropomorfe, forfotesc pretutindeni, pulsează, se întind și se contractă, alcătuind o panoplie uluitoare; plante de nenumărate feluri, câini, pisici, iepuri, păsări, șerpi, capre și lei aleargă și se strecoară, aruncă flăcări sau țâșnesc, amețind privirea. Pagina-covor este ilustrată cu o geometrie corectă și precisă, anluminatorii folosind compasul pentru trasarea celor opt cercuri, decorate cu peste 400 de noduri și spirale. De menționat că nicio imagine din carte nu se repetă iar unele dintre ele pot fi vizualizate numai folosind lupa.

Amprenta lumii celtice este deosebit de puternică: personajele sacre înfățișate - Iisus, Fecioara, apostolii și evangheliștii nu mai au înfățișarea tipică a locuitorilor Orientului apropiat, căci părul blondroșcat și ochii albaștri ai insularilor le-au luat locul. Este o manieră unică de a-și apropria doctrina creștină nu doar la nivel religios și cultural, ci și la nivel organic, dar și o manieră de afirmare a identității naționale, acea sevă celtică pe care nici una dintre vitregiile istoriei nu a reușit s-o anihileze. Păunii, stând alături de Iisus în portretul dedicat, sunt folosiți drept simboluri cristice pe întregul parcurs al cărții, marcând o îndepărtare de simbolistica peștelui.

Poate cea mai cunoscută imagine a cărții o constituie combinația de litere Xhi-Ro/Χρ (monograma lui Hristos, în lb. greacă), care introduce povestirea vieții Mântuitorului. Adăpostind o varietate de

77

Nr.9-10 (47-48) 2021

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

viețuitoare, plante și îngeri, fabuloasa imagine, de o extremă extravaganță plastică, este un univers în sine însuși; orice încercare de a prinde și urmări măcar un fir, un contur din aceasta, este sortită eșecului, decorațiunea părând a consuma pagina pe care este înscrisă, depășind îngustele hotare ale lumescului.

Materialul folosit de călugării irlandezi, numit vellum (din lat. vitulum), este o piele de vițel, atent preparată pentru procesul scrierii și ilustrării. Se presupune că aproximativ 185 de vieți au fost sacrificați, în acest scop. Pielea animalului era înmuiată în var, uscată, apoi frecată cu piatră ponce, pentru a i se asigura finețea, ultima etapă fiind tăierea, la dimensiunile dorite. Călugării înșiși erau cei care pregăteau și tăiau materialul; primul pas în vederea scrierii îl constituia trasarea unor linii orizontale, pe care textul avea să fie așezat, lăsându-se spații goale pe margini, pentru chenarul decorativ și majuscula de deschidere.

Textul era scris cu cerneală neagră, ulterior fiind adăugate titlurile, în cerneală albastră sau roșie. Pe pagini sunt înscrise între 16 și 18 rânduri de text; pentru scriere, s-a folosit pana de scris, scurtată și tăiată diagonal, pentru a se forma vârful. Acesta este primul manuscris medieval în care s-a folosit spațiul între cuvinte, spre a se facilita lecturarea. Anluminura, alcătuită din imagini bogat colorate, este realizarea călugărilor specializați. De-a lungul textului, toate majusculele de deschidere sunt ilustrate.

Cerneala neagră era obținută prin fierbe, din funingine, gumă arabică și anumite excrescențe de pe scoarța de nuc. Pigmenții pentru culori provin de la planta de indigo sau drobușor, pentru culoarea albastră, galbenul este o sulfură de arsenic, verdele un sulfat de cupru, iar roșul pare a proveni din plumb sau dintr-un material organic, care nu a fost încă identificat. Pentru obținerea unor efecte cromatice absolut uluitoare, călugării anluminatori au folosit chiar și trei pigmenți, întinși peste un strat de bază.

Literele însele sunt adevărate personaje, a căror magie și fascinație se întinde peste vremuri, nealterată: le vedem zvâcnind su strecurându-se pe pagină, cu o vigoare și îndrăzneală nemaivăzute în arta decorativă. La o examinare atentă, se observă că sunt literele clasice ale alfabetului latin, însă combinate cu alfabetul celtic Ogham. Această formă de scriere, nativă Irlandei, este datată de unii cercetători în sec. IV-VI d.Hr, deși există opinii privind o vechime mult mai mare. Cele mai multe inscripționări cu acest alfabet au fost făcute în piatră, fiind nume de persoane, din limba numită „irlandeza primitivă”. Cu privire la originea și înțelesul său, există două teorii: prima dintre acestea susține că Ogham este un alfabet cifrat, folosit în comunicații secrete, care trebuiau ferite de ochii autorităților Britaniei romane învecinate. Ar fi fost creat de elita druidică cu intenția de a se ascunde informații de natură politică, religioasă sau chiar militară, folosite de triburile celtice din

Irlanda, aflate mereu sub amenințarea invaziei legiunilor romane staționate în Britania. A doua teorie susține faptul că Ogham a fost inventat de primele comunități creștine din Irlanda, din dorința de a scrie mesaje scurte în limba nativă, fonetica irlandezei primitive fiind dificil de transcris în alfabetul latin. În sec. IV d.Hr întâlnim Ogham și în partea de vest a Țării Galilor, unde se stabiliseră numeroși coloni irlandezi.

Cât despre legendele țesute în jurul acestei scrieri, acestea ne spun că Ogham a fost creat după căderea Turnului Babel, împreună cu limba galică, de miticul rege al sciților Fenius Farsa, într-o reîncercare de a restabili un mijloc de comunicare universal. Alte surse folclorice pretind că zeul Ogma, cel priceput la versuri și vorbire aleasă, a inventat această scriere, pentru a feri creațiile rafinate de ochii prostimii. În scrierea Cărții din Kells, la toată această încrengătură scriptică se adaugă fantezia personală a scriptore-lui; iar această fantezie nu cunoaște vreo limită, trăgându-și seva din vechea cultură celtică, inextricabil legată de natură și făpturile pădurii, apelor și cerului. În epoca victoriană, Cartea din Kells contribuie din plin la mișcarea artistică numită celtic revival, iar ornamentațiile și imaginile sale sunt copiate, adaptate, imitate în tot ceea ce presupune decorarea suprafețelor, indiferent că este vorba de metal, broderie, ceramică, sticlărie sau textile. În 2011, autoritățile locale din Kells au solicitat ca măcar unul dintre cele patru volume să fie returnat comunității, argumentând faptul că orașul este proprietarul original al operei. Trinity College a refuzat cererea, având în vedere faptul că nicio instituție din Kells nu ar fi putut asigura condițiile de prezervare, necesare manuscrisului. În prezent, nu mai este permis nici un fel de împrumut sau manipulare a originalului, cercetătorii putând lucra numai pe copiile facsimil produse de Trinity. În sec. XII, cronicarul Geraldus Cambrensis declara că manuscrisul „este mai degrabă lucrarea unui înger, nu a unui om”. Chiar și astăzi, faimoasa Xhi-Ro este considerată o prezență vie pe pagină, nu doar o simplă scriere. Deși avem de-a face cu o operă creștină, să-mi fie îngăduit a-mi exprima părerea că viața și vigoarea care se desprind din paginile medievale sunt, de fapt, impregnate cu magia specifică plaiurilor celtice, în care planul divin și cel terestru, uman, nu sunt rupte și despărțite unul de celălalt. Magia la care mă refer se simte încă în imaginea atât de verde, de proaspătă, a naturii luxuriante a Irlandei, cea care a determinat, mai mult decât orice altceva, caracterul și temperamentul locuitorilor. Probabil că, pe insula de smarald, sufletul celt nu s-a simțit nicicând alungat din grădina Edenului, iar lucrul acesta se vede, din plin, în fabuloasele pagini ale Cărții din Kells.

Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

78

Nr.9-10 (47-48) 2021

Guernica dincolo de Picasso rAdu-ilArion munteAnu

C

riticul de film Magda Mihăilescu spunea odată, prezentând public filmul lui Andrzej Wajda Cenuşă şi diamant că nu poate fi înţeles dacă spectatorul nu ştie că au existat două rezistenţe poloneze: Armija Krajowa (bazată pe armata scăpată din ocuparea ţării) şi Gwardija Ludova (bazată pe activişti obedienţi ocupantului sovietic în zona acestuia). Cum vedeam atunci filmul a doua oară, după mulţi ani, am putut descifra semnificaţiile scenariului.

Acelaşi lucru se poate spune, chiar în mai mare măsură, despre filmul, mult mai nou, Guernica. Titlu original Gernika, versiunea euskara, sau bască, a numelui oraşului martir. Centrat pe bombardarea oraşului basc eponim, în 26 aprilie 1937, de către piloţii voluntari ai Luftwaffe, grupaţi în Legiunea Condor. Pe fondul tabloului compozit al celui de-al doilea an al războiului civil spaniol. Războiul e privit prin prisma unui grup de jurnalişti străini, legăturile acestora cu serviciul de cenzură şi control al guvernului republican. Ochiul camerei narrator priveşte, din când în când, în baza aeriană a Legiunii Condor, perspectivă echilibrată de urmărirea agenţilor stalinişti. Dar înainte de a discuta despre firul emotional, improbabila poveste de dragoste dintre jurnalistul american şi o funcţionară-cenzor a centrului de presă, consider că e oportun de a arunca un ochi asupra reacţiei de spectator. Contrapunând obişnuita rubrică User Rewiews (semnată Jessica Coco, la 6 octombrie 2017) unei cronici profesioniste: Koldo Sera şi adevărul despre Guernica, de Bernardo Bernie, publicată la 30 septembrie 2018. Nimic neaşteptat ca, după 80 de ani de la tragicul eveniment, un film care-l relatează să determine perspective atât de opuse. Primul Review e intitulat cu mânie (proletară) Istoria rescrisă de nazişti, cronica se încheie cu fraza lipsită de echivoc Felicitări Koldo Sera (numele regizorului).

Ce rămâne surprinzător e că websitul imdb.com, altfel serios, inserează Review-ul ultrasubiectiv în fişa filmului. Redactorul de serviciu al fişei ar fi dat dovadă de profesionism dacă ar fi publicat 2 feed back-uri. Eventual chiar cronica citată, sau alta la fel de profesionistă.

Indiferent de degradarea memoriei publice, oricum de-a lungul timpului s-a auzit de celebra pictură a lui Picasso mai mult decât de războiul civil spaniol. Dacă tabloul a rămas documentul emblematic al războiului, filmul se concentrează asupra evenimentului celui mai emotional al celor 3 ani. Scenariul filmului are abilitatea să nu pomenească de tablou. Acţiunea se termină exact după bombardament, când jurnalistul Henry Howell, trimisul The New York Herald Tribune, care trăise oroarea bombardamentului (în care Teresa murise) trimite telefonic ziarului său reportajul la cald al evenimentului.

Dintre grupurile de participanţi străini la război, nu sunt prezente în film decât echipa stalinistă şi cea nazistă. Iar componenta militară a primeia e absentă. Cei câţiva aşa zişi consilieri, de fapt agenţi de control trimişi de Stalin, prin intermediul Komintern, ilustrează sugestiv regimul stalinist.. Comandantul Legiunii Condor, Wolfram Freiherr von Richthofen a fost nevoit să le amintească subordonaţilor disciplina de front, aceştia comportându-se ca nişte turişti. N-am aflat ce grad avea comandantul

la momentul acţiunii, el ajungând ulterior, în războiul Mondial, feldmareşal. Egal al lui Herman Goering. Secvenţa bombardamentului e decupată în mai multe cadre, alternând avioanele văzute pe cer de populaţia oraşului atacat cu cadre la sol.

Dramatismul e redat fără exces spectacular. Desi la bombardamentul asupra oraşului Gernika au partcipat şi avioane italiene, acestea sunt absente. Filmul nu e o cronică a războiului, ci o relatare esenţializată a zilei bombardamentului. Evident, acest aspect nu e accesibil decât spectatorilor care au o imagine completă a celor 3 ani de război.

Limbajul folosit e emblematic. Republicanii se referă la adversar cu termenul devenit current, fascişti. Nu naţionalişti, nu rebeli. De fapt termenul s-a răspândit în masa populaţiei cel puţin europene pornind de la Stalin. Ştim demult că termenul e impropriu. Fascişti erau, stricto sensu, doar italienii, iar termenul fusese lansat de Benito Mussolini. Originea sa fiind antică. Din lumea militarilor romani. Nici germanii nu erau cu toţii nazişti.

Nici SS-işti. Nici gestapovişti. Oricum, numirea lor ca fascişti, care a dominat limbajul curent, e nu doar o eroare, e semnul unei culturi precare. Vedem un cadru în Gernica în care un ţăran refuză să vândă marfă la piaţă unui cetăţean deloc mai bine îmbrăcat, acuzându-l că e fascist. În alt moment, jurnalistul american o întreabă pe fata cenzor dacă e comunistă. Americanii priveau şi ei din avion. Sunt loialistă, vreau în Spania democraţie. Fraza cere atenţie. Tabăra republicană a avut multe componente. Nu le înşir, cititorul n-are decât să facă apel la Google. Dar la modul general, cei care-şi spuneau loialişti (cu sensul de a apăra legalitatea republicii) erau în bună măsură reprezentativi. Cu ochii perspectivei, regimul republican nu prea avusese mare lucru în comun cu democraţia. Şi ar fi devenit o republică bolşevică dacă rezultatul războiuui ar fi fost altul. Evident, fata, de bună credinţă, n-avea cum să ştie. Fraza e una din cele mai precise din întreg scenariul.

Mai mult, destinul fetei e rezonant cu mentalitatea ei. Arestată de comunişti, e salvată de american în timpul haosului distrugător numai pentru a muri tragic pe străzi. Nici o şansă să se fi putut gândi la falia, la crevasa din mijlocul frazei ei. Si vedem că nici toţi spectatorii nu văd dincolo de isteria rescrisă de nazişti. A analiza conjugarea acestor momente face parte din datoria extracinematgrafică a cronicarului. Care asumă mai degrabă felicitările adresate regizorului de către cronicarul pescuit întâmplător pe internet.

Textul de mai sus este o cronică a filmului. Din perspectiva cuiva care a trăit destule vremuri pentru a sugera, cititorului /spectatrului din anul premierei filmului (2016), prin inserţii istorice mai mult sau mai puţin discrete, contextual care favorizează, dacă nu cumva chiar face posibilă înţelegerea lui.

De ce (am socotit necesar)?

Cronica filmului se baza pe cunoaşterea anterioară a contextului istoric - războiul civil spaniol. Fără a considera că cele de mai jos se reduc la schiţarea acestui context pentru trăitorii în prezentul anului 2021. Voi pune accentul pe modul în care evenimentul a fost receptat de-a lungul a aproape 80 de ani.

79

Nr.9-10 (47-48) 2021

Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

Războiul civil spaniol a fost un preludiu al ciocnirii dintre fascism şi nazism pe de o parte şi bolşevismul stalinist pe de alta.

Altfel spus dintre bolşevism şi antibolşevism. Ideea, genial în sine, a coordonării partidelor comuniste interbelice de către Stalin, prin mecanismul Komintern a făcut ca marele public european să fie, dacă nu majoritar cel puţin în mare parte, suporter al partidei republican. Cuvântul fascism a avut şi are acum mai mult decât oricând o forţă demonizantă. Dominarea colonială postbelică a unei bune jumătaţi de Europă a accentuat presiunea publică. Astfel, începând cu generaţia mea, născută în primii ani de după războiul mondial, a fost învăţată nu în primul rând a simpatiza cu regimul republican, ci, mai ales, mai accentuat, a detesta tabăra nţionalistă. Demonizarea nazismului s-a transferat detestării regimului autoritar post război civil. Care a rămas în funcţie până în anul primei conferinţe pentru Securitate europeană. Fară legătură. Până în 1975 trăit El caudillo, generalui Francisco Franco.

Dar ce s-a întâmplat în războiul civil? Am văzut, iar filmul recenzat o arată, rolul agenţilor stalinişti, care au îndeplinit funcţii de coordonare mult dincolo de cele de simpli politruci. Filmul are abilitatea să neglijeze contribuţiile militare staliniste, cu nimic inferioare cantitativ celor naziste. Cu diferenţa că Legiunea Condor a martirizat oraşul basc Gernika. Crimă de război care urmăreşte şi azi Luftwaffe si care a generat scuzele târzii ale guvernului german la adresa Spaniei.

Mult după acel război, abia după 89, gestul lui Zelea Codreanu de a trimite ca voluntari în Spania pe liderii legionari Moţa şi Marin, pentru a le organiza, după moartea acestora, funeralii naţionale, a devenit cunoscut marelui public. M-am întrebat dacă liderul legionar, care, de altfel, n-a mai trait mult, va fi fost singurul care să fi scăpat astfel de concurenţă internă. N-am găsit nici un document lămuritor. Dar există argumente că manevra lui Zelea codreanu a fost singular. Participarea nazistă la războiul civil spaniol a avut, prin profesionista legiune condor, un caracter militar, iar nu politic. Idem trimişii cămaşilor negre mussolniene.

Dimpotrivă, participarea staliniştilor kominernişti a fost prin excelenţă politică. Brigăzile internaţionale au fost un amestec de entuziasm şi coordonare stalinistă. În 2004 am văzut, din goana turistica a calului, într-o fostă moschee, devenită biserică, o listă a numelor preoţilor ucişi în timpul şi sub egida regimului republican spaniol. A fost un prim şoc târziu, care m-a determinat să arunc un ochi critic asupra războiului civil. Mai ales deoarece în mediul internautic în care mă învârteam, exita o majoritate vocală şi irepresibilă soi disant progresistă. Care acum domină întregul spaţiului euroatlantic al civilizaţiei căreia, ne place, nu ne place, îi aparţinem.

Dar ce s-a întâmplat după războiul civil, în timpul războiului european? Paradoxala cooperare de aproape 2 ani între cele 2

regimuri totalitare europene n-a servit deât lui Stalin. Deci tratatul Ribbentrop – Molotov a fost o capcana esenţială în care Hitler a căzut. După care rivalitatea dintre bolshevism şi antibolşevism şi-a reluat cursul firesc.

Dar ajutorul masiv oferit de Wehrmacht şi de Mussolini taberei naţionaliste, de fapt antibolşevice, a fost un set de resurse aruncate în vânt. A debilizat armata italiană, oricum deloc performantă, dar mai ales Franco, învingător în războiul civil, a refuzat net repetatelor cereri ale lui Hitler de a-şi alătura forţele, temeinic antrenate, ofensivei naziste. Refuzul lui Franco e justifcat. Altfel spus nu poate fi contrazis. După 3 ani de război civil pustiitor, ţara era epuizată. N-am găsit nici un document care să poată lămuri dacă refuzul lui Franco a fost un pretext imbatabil sau o păcăleala abilă trasă lui Hitler. Dar ce s-a întâmplat în război ar putea argumenta indirect în favoarea celei de-a doua alternative.

De ce?

Dacă simpatia reciprocă, presupusă superficial, ba chiar afirmată peremptoriu de către propaganda stalinistă, ar fi fost reală, atuncii ar fi trebuit ca, în spatele Franţei învinse cu al său regim Pétain cel puţin colaborationist, dacă nu chiar symbiotic, ar fi trebuit ca Spania franchistă să ajute efectiv dispozitivul politicomilitar nazist. A făcut-o? Nici pe departe. Dimpotrivă. Sute, dacă nu mii de piloti aliaţi doborâţi de Luftwaffe pe teritoriul Franţei ocupate, au revenii în Anglia, cu complicitatea tacită a poliţiei spaniole. Astfel, contribuţia Spaniei neutre la războiul mondial a fost net pro causa aliaţilor occidentali. Fără zgomot. Discret. Dar efectiv.

Nici un adept contemporan al aşa numitului progresism, de fapt neomarxism globalist, nu mi-a contraargumentat această realitate dovedită. Franco a dovedit abilitate politică. Regimul condus de el, din 1939 până în 1975, anul decesului natural, a fost unul de mână forte. Fără milă faţă de duşmanii politici, deloc angelici. Putea fi altfel? A apucat să supravieţuiască nici un an după revoluţia garoafelor, care a lichidat regimul la fel de autoriar al lui Salazar, în ţara soră.

Dar ce a reuşit a fost pregătirea, discretă şi tenace, a regalităţii spaniole. Baza sistemului politic instituit de tânărul, atunci, rege Juan Carlos, la 3 anu după ieşirea generalului din scenă. Pe Jan Carlos l-a învaţat meseria de rege. În 1978, acesta a reuşit o performanţă greu de imaginat cu doar 3 ni în urmă: acordul de la Moncloa. Baza actualei constituţii spaniole. Împărţirea regatului în comunităţi autonome. Cu parlamente separate (cortesuri), guverne separate, drapele separate. Esenţă federală informală.

Autonomia Catalunyei şi a Euskadi (Ţara bascilor), cele mai centrifuge provincii, nu e mai multă decât autonomia Andaluciei, nici a Navarrei.

Caci tendinţele independentiste ale celor 2 provincii centrifuge nu sunt de data recentă. Sunt maim ult sau mai puţin istorice. Iar Spania, ca entitate, e reultatul Reconquistei. Care aurat 7 secole.

Numai cine a trăit experienţa colonială posteblică, antedecembriste, îşi poate imagina ce-ar fi fost Europa cu o Spanie bolşevică în anul debutului Războiului Mondial.

Addendum: demonizarea quasiuniversală a cuvântului fas cism e consecinţa fie a inculturii staliniste, fie a abilității. Stalinimu avea nevoie de un termen integrativ al adversarului global. Iar nazismul, contragere de la national socialism, nu mirosea bine.

Lămurirea terminologică optima e oferită de publicistul conservator Jonah Goldberg, în cartea Fascismul liberal (2008) tradusă de Poliom în 2010.

Jurnal

www.revistaneuma.ro

80

Nr.9-10 (47-48) 2021

Adnot[ri de jurnal la „jurnal din vremea pandemiei”

J

urnal din vremea pandemiei de Tiberius Vasiniuc (Ed. Eikon), cu cele două subtitluri ale sale, 80 de zile în jurul casei sau Cum am luat parte la o contraistorie, a avut asupră-mi, sper că îmi va fi iertată mărturisirea, o reacție de refuz categoric înainte de a începe să-i parcurg filele. Constrânsă de „evenimentele” pandemice, recluziune, boală, limitare a activității, anxietate, dar și de spaima provocată de fiecare tic-tac al ceasornicului, aș zice că atitudinea mea se justifica atât prin conștientizarea rupturii violente de normalitatea existenței curente, cât și prin dorința de a evita un plus de acutizare a problemelor cu care mă confruntam. Adevărul e că devenim, fără voia noastră, personaje într-un scenariu de film apocaliptic în care realitatea fizică atinge deseori cotele alarmante ale unui produs al imaginației, generând haos, teamă, neliniște, acțiuni confuze și fragmentate ce se propagă în direcții dintre cele mai diverse. Asemeni lui Hans Castrop din Muntele Vrăjit, romanul lui Thomas Mann, am ajuns, la rândul meu, să mă întreb „care este organul cu care percepem timpul?” În comparație cu „debaraua” în care a viețuit Anne Frank pe durata a doi ani, în perioada când evreii erau vânați cu barbarie de naziști, izolarea datorată ravagiilor „flagelului mondial”, deși își are imprevizibilul ei, doza ei de fatalitate, lasă totuși șansa coabitării cu lumea din afară. Ieșirilor mele săptămânale la cumpărături, oricât de bizar ar părea, le adăugam mai totdeauna și o scurtă vizită la o prietenă nonagenară, nimeni alta decât soția sculptorului Constantin Lucaci. În apartamentul acesteia mă simțeam ferită de orice amenințare. Pereții sufocați de tablouri, rafturile bibliotecii înțesate de tomuri, lucrările din oțel inoxidabil ale artistului, răsfirate prin toate încăperile, de o modernitate afișată programatic, asimilând nedisimulat tradiția brâncușiană, îmi dădeau senzația că filtrează o lumină proiectată pe celelalte obiectepartenere creând un univers miraculos și fascinant deopotrivă. În locuința-muzeu aveam sentimentul că mă aflu într-un carusel de timp magic, rezultat din fuzionarea

dAnA PoceA și funcționarea într-o ordine a ambivalenței timpului prezent și a celui vechi, aparținând unei epoci simțite ca fiind teribil de îndepărtată. Atmosfera și tensiunea erau de spectacol în care protagonista trăia cu egală intensitate atât în amintiri, cât și în „clipa cea repede”. Voi mai găsi drumul spre casă, mă întrebam la plecare, sau voi păți aidoma profesorului Gavriliu din nuvela lui Eliade La țigănci? Dar să revin la obiect.

Actor al Teatrului Național din Târgu Mureș, doctor în artele spectacolului, Tiberius Vasiniuc rămâne în jurnalul său pe un palier în care profesionalismul și fantezia așează realitatea documentară, concretă, în perimetrul unor discursuri de natură să îndemne serios la meditație. Benefica idee „de a face însemnări cu privire la rostul și gândurile noastre zilnice, pentru a ne menține în stare de trezvie dialogul minții și al spiritului”, sugerată autorului de Nicu Mihoc, directrorul instituției în care își practică profesia, presupune o ancorare a energiilor creative într-un context frustrant, de blocare a lor. Parcurgând lectura Jurnalului din vremea pandemiei, chiar dacă uneori cu sensibilitatea exascerbată, supoziția că ceea ce citesc mă va afecta psihic s-a dovedit fără temei, efectul fiind, din fericire, până la urmă contrar. Am descoperit analize extrem de percutante, puse cu subtilitate în pagină, denotând o optică diferențiată prin raportare la celălalt. Tiberius Vasiniuc nu relatează faptele, nu le enunță pur și simplu, ci le radiografiază cu luciditate, le pune în balanța unor investigații referențiale multiple, tratându-le ca pe un mecanism de deteriorare a vieții sociale, politice, morale etc. Preocupat de ceea ce se petrece global la nivel pandemic, autorul nu ignoră avalanșa de știri venite de pretutindeni, ci le înregistrează matematic diagrama, comentându-le și configurându-le în corelație relevantă cu deruta conaționalilor și nu de puține ori cu iresponsabilitatea lor. Gândit și elaborat pe traseul eu-noi, conform principiului de a depăși cazurile individuale, Jurnal din vremea pandemiei e o scriere gravă, densă, cu pasaje de reală exegeză. În 03 mai 2020, de exemplu, se consemnează lapidar, gazetă -

rește, cifric, constatări strict circumscrise subiectului, stadiului infectărilor „Din nou o creștere a numărului de îmbolnăviri cu Covid-19 în România. Astăzi, au fost înregistrate 431 de noi cazuri, cu 19 decese. Totalul cazurilor : 13.163”. Asemenea detalii însă Tiberius Vasiniuc le folosește doar ca un pretext pentru ipoteze și reflecții convingător argumentate, vizând comunitatea în general. Dintr-o atare perspectivă, disocierile lui asigură comentariului consacrat fiecărei zile semnificație și atribuții de minieseu. Împănat cu lejeritate de referințe culturale, de la Kant, Ernest Lavisse, Jean-Luc Nancy, Auguste Comte, Antonine Artaud, Susan Sontang, Naghib Mahfuz, Thomas Mann, Mo Yan etc., etc., Jurnal din vremea pandemiei, extins pe 80 de zile, 25 martie 12 iunie 2020, conține un volum impresionant de informații, reprezintă și o dublă călătorie: una în lumea livrescă a personajelor la care apelează (din teatru, literatură etc.), modele ilustre de complexitate umană, iar alta în cea a unui fenomen convulsionat, decupând din el și descriind traume după traume. Nu însă doar din nevoia de a le arhiva, ci în primul rând din aceea de a analiza și gestiona pericolul răului care ne-a surprins total nepregătiți și incapabili să-l stagnăm. O notă mai accentuată de implicare a biograficului, a unui subiectivism mult mai pronunțat, introducând în ecuație fior sentimental, elemente care să o personalizeze, cred ca ar fi conferit analizei eseistice un grad mai ridicat de emoție și inedit, probabil că pe alocuri necesar. Înfățișând evenimente ce afectează serios viața și valorile sale, Jurnal din vremea pandemiei, apărut la Editura Eikon, îmi aduce în minte o afirmație a lui Mircea Eliade: „orice document, chiar contemporan este spiritual opac câtă vreme nu ajungem să-l descifrăm integrându-l într-un sistem de semnificații”. În încheiere, referindu-mă la cartea lui Tiberius Vasiniuc, nu am nicio îndoială că timpul va fi recuperator cu ea și nu numai ca document.

81

Nr.9-10 (47-48) 2021

Educa\ie

www.revistaneuma.ro

I\ele încurcate ale §colii AdriAn coStAcHe

Î

ntr-o relativ recentă intervenţie, preşedintele Academiei Române, adept declarat al unei şcoli academice – a se înţelege prin „şcoală academică” o şcoală menită a da cultură fundamentală elevului – socotea cum că în ultimul deceniu au fost nu mai puţin de zece propuneri de noi discipline de studiu care ar fi trebuit introduse în planul de şcolarizare al elevului, multe dintre ele în defavoarea orelor acordate „disciplinelor clasice”. Ultima propunere, cea a introducerii disciplinei „Educaţie sexuală” a stârnit destule discuţii, între altele şi fiindcă trăim într-o lume în care informaţia este la putere, iar o disciplină de studiu, axată pe „informaţie” în primul rând, pare a fi parte dintr-o realitate redundantă.

Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa cum le caracteriza preşedintele Academiei, dar observaţia în sine afirmă cu putere mai multe adevăruri: o neputinţă a şcolii de a face sinteze - am subliniat acest lucru şi cu alte ocazii - şi, în egală măsură, o neputinţă a societăţii de a configura un model educaţional adecvat, deşi „corecturi”au fost făcute în primele două decenii de după 1990. Poate că argumentul cel mai tare în ce priveşte această neputinţă îl constituie introducerea de discipline separate pentru obiecte de studiu precum geografia, ştiinţele naturii, istorie încă din clasa a IV-a, când interdisciplinaritate era soluţia aglomerării de noi „discipline”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre introducerea, la un moment dat, la clasa a IX, profilul de informatică, a două discipline separate tehnologia informaţiei şi informatica. Între multele adevărurile care se ascund în spatele acestor propuneri de noi şi noi discipline de studiu se află şi criza „ştiinţelor educaţiei” în ansamblu, substituite tot mai frecvent de „domenii de „expertiză”, de unde şi înlocuirea specialiştilor în educaţie cu „experţi” pe „segmente” tot mai mici ale domeniului cunoaşterii. Am ajuns astfel la una dintre cauzele care a generat crize periodice în educaţie. E vorba de modelul cunoaşterii din primele decenii ale secolului XXI. Acest „model” s-a relevat ca fiind unul de tip atomizat şi extensiv, construindu-se, aproape în fiecare an, noi şi noi domenii de explorare, „experţii” nefiind altceva decât oglinda firească a unei asemenea paradigme a cunoaşterii. De altfel, noi înşine suntem tot mai mult produsul mental al unor informaţii extrem de diverse care generează nenumărate „păreri” (patologia „opionionitei”), ceea ce face tot mai dificil consensul într-un domeniu sau altul, dar mai ales consensul asupra a ceea ce s-a numit timp de secole „adevăr”.

Am intrat în secolul XXI cu conştiinţa faptului că secolul depăşit fusese unul al unei cunoaşteri analitice a lumii. Ni s-a servit iluzia că secolul XXI va fi unul al unei cunoaşteri de sinteză. S-a întâmplat însă exact contrariul: multiplicarea covâr şitoare a domenilor cunoaşterii sub imperiul noilor tehnologii care au aglomerat spaţiul cognitiv cu milioane/ miliarde de informaţii. În locul sintezei aşteptate a apărut o nouă realitate, informaţională, care a fragmentat şi mai mult cunoaşterea. Dar poate că în cele din urmă o asemenea aglomerare „cancerigenă” de noi şi noi informaţii şi-ar fi găsit măcar parţial „actori ai sintezei” (de care şcoala are mare nevoie!) dacă noua realitate

informaţională n-ar fi generat şi ideologii pe măsură, unele dintre ele ascunzând fabuloase tendinţe de individualizare dar, în egală măsură, şi de control asupra individului. Este ceea ce de fapt încurcă şi mai mult „iţele şcolii”. Unele dintre aceste „ideologii” cer imperativ să fie „predate” în şcoală, cele mai multe nefiind altceva decât produsul excesiv al unor minorităţi de tot felul: sexuale, rasiale, etnice, religioase, culturale etc.

Si atunci care mai este astăzi „modelul” educaţional durabil, prin „durabil” înţelegându-se că cel puţin 10 ani modelul va rămâne viabil neschimbat ?!...

Mai nou, un recent proiect-pilot al Ministerul Educaţiei, şi care se va aplica în 6 licee de top din ţară, introduce o nouă viziune cu privire la ce înseamnă structura şi finalitatea clasei ultime de liceu, a XII-a. In esenţă proiectul presupune, dacă am înţeles bine, ca „materia” de clasa XII-a să fie parcursă integral în primul semestru, tot acum încheindu-se şi şituaţia la învăţătură a tuturor elevilor, în vreme ce al doilea semestru ar urma să fie dedicat integral materiilor de bacalaureat, eventual disciplinelor care privesc admiterea în învăţământul superior la unele facultăţi de profil.

E foarte greu să imaginăm scopul şi rezultatele unui asemenea proiect. Nu fiindcă noi am fi, mental, „prizonieri” ai unei anume structuri a şcolii, conservatoare. Ci mai ales fiindcă tot ceea ce presupune proiecte îndrăzneţe, novatoare, transmite, subsidiar, ideea că şcoala, aşa cum este ea acum, e depăşită, e de „secol XX”. Preocuparea reformatoare ar trebui să fie demolarea actualelor structuri, doar fiindcă ceva nu mai merge, fără a se înţelege prea bine de ce acel „ceva” nu mai merge. Îtr-un cadru mai larg, aprooape toate instituţiile statului ne apar, din perspectiva unei ideologii „progesiste”, demodate, depăşite, necesară fiind „reconstrucţia” lor. Curios este faptul că nici cei care presimt primejdiile nu par a avea suficiente argumente pentru a contracara o mişcare a cărei finalitate vizibilă nu este decât obsesia „destructurării”. Vorbim astfel de „reforme”, eventual de „revoluţii” fără stârşit, fără a realiza cu luciditate că, de fapt, problemele şcolii au apărut şi apar, în cele din urmă, mai ales ca o consecinţă a propriilor, uneori inexplicabilelor cedări de autoritate şi menire. Ele nu sunt altceva decât concretizări ale unei crizei de identitate prin care şcoala trece, confruntată cum e, cu o societate care a aşezat instituţia undeva în planul secund a intereselor sociale, în ciuda retoricilor care vor să spună altceva...

Toate sloganele despre o lume în care de calitatea educaţiei depinde calitatea vieţii sociale par a fi tot mai mult simple retorisme – şi nu numai la noi!

P.S. Se vorbeşte de ceva vreme de valul IV al pandemiei. De astă dată fără tensiunea, vecină cu isteria, de acum un an şi ceva. Dar şcoala ar putea deveni din nou vulnerabilă în faţa unei asemenea realităţi... virale. Ar fi o mare neşansă a unor serii de elevi, dramatic văduvite de etosul şcolii.

Ecran literar

82

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Kimonouri §i cire§i albi

M

ultă lume a citit Memoriile unei gheișe de Arthur Golden (Humanitas, traducere de Oana Cristescu). Pentru a scrie cartea, autorul și-a impus o muncă de documentare – a petrecut o vară la Beijing și s-a inițiat în limba chineză. Pasiunea lui Golden pentru civilizația orientală a învins. Cartea își plasează acțiunea prin 1929, când Chiyo e vândută domnului Tanaka, apoi ajunge într-o casă de gheișe la Kyoto. O cenușăreasă niponă suportă jugul crudei gheișe Hatsumomo, care știe că „visele pot fi foarte primejdioase: mocnesc ca focul și uneori ne consumă cu totul”. Mameha o ajută pe Chiyo să devină gheișă (numele nou e Sayuri). Un roman cu rafinament exotic și alură de basm, care l-a tentat pe regizorul Rob Marshall, astfel că în 2006 apare filmul cu același titlu, recompensat cu trei premii Oscar, trei premii Bafta și cu Globul de Aur. Printre producători – Steven Spielberg. Cartierul gheișelor a fost reconstruit în California, într-o fermă, utilizându-se cedru, bambus, pin. S-a săpat un râu lung de 75 de metri.

S-a folosit un ecran imens de pânză pentru a recrea lumina rece hibernală. Dintre interpreți: Zhang Ziyi (Sayuri), Michelle Yeoh (Mameha), Gong Li (Hatsumomo), Ken Watanabe (președintele), Koji Yakusho (Nobu).

S-a vorbit mult despre alegerea discutabilă a două actrițe chineze, apoi i s-a re-

AlexAndru jurcAn proșat regizorului că a omis o prezentare în detaliu a învățăturilor gheișei, preferând rivalitatea dintre o gheișă trecută de prima tinerețe și o nouă pretendentă. Zhang Ziyi (vezi filmul 2046 de Wong Kar-Wai) e o combinație fascinantă de blândețe și ferocitate, o leoaică într-un corp de balerină.

La 11 ani, ea a urmat o școală de dans.

Acolo a învățat să se autodepășească, acolo și-a însușit o disciplină de fier. Cineastul Zhang Yimou a prezentat-o lui Ang Lee pentru Tigru și demon. Pentru filmul Memo riile unei gheișe actrița a învățat engleza, dar și gesticulația, ceremonia ceaiului, arta de a îndoi o batistă etc. Într-un interviu din revista Première (martie, 2006) ea declară : „în artele marțiale ai întotdeauna un adversar; a deveni gheișă implică o muncă tehnică, o căutare absolută a perfecțiunii solitare”.

Sayuri învață că „o adevărată gheișă oprește un bărbat dintr-o privire”, că nu corpul se vinde, ci abilitatea. Devine maiko, prepară ceai, sake, trecând de la starea de spaimă spre atingerea unui scop. Orice i s-ar putea reproșa regizorului, însă nu calitatea artistică. În fiecare cadru întâlnim un element convingător – lumina unei lămpi, oglinzi întunecate, umbreluțe, labirinturi,

ploi indiscrete, cireși albi în primăvară, dansuri inspirate din teatrul Kabuki. Să nu uităm jocul nuanțat al vedetei Gong Li, care poartă cele mai frumoase kimonouri, are părul desfăcut în ritmul mâniei și priviri de un fin erotism. Personajul știe că e „obiectul fanteziilor bărbaților”. Memorabil rămâne dansul în irizări de zăpezi albastre, cu făclii tremurânde și umbrele transparente.

Stephanie Lamone a prezentat filmul în revista Première,subliniind decepția publicului occidental, care dorea să înțeleagă ambiguitatea unei gheișe („nici curvă, nici supusă, ea este soția nopții, care stăpânește arta divertismentului”).

Regizorul pigmentează narațiunea cu scurte inflexiuni de voce din off. Tăvălugul istoriei, războiul, evacuarea – toate acestea ocupă câteva secvențe, încheiate prin defilarea unui văl roșu, care se oprește în alt spațiu. Chiar dacă Rob Marshall nu are timp să aprofundeze toate nuanțele cărții, el rămâne fidel reconstituirii. Bucătăria tradițională, interioarele, costumele, muzica, totul e gândit, regândit și minuțios redat (filmul poate fi văzut/revăzut pe Netflix).

Cinemateca

83

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Cinci piese u§oare (1970) rAlucA fArAon

C

onsiderat, în mod unanim, de criticii americani drept unul dintre cele mai importante filme din S.U.A. ale tuturor timpurilor, unul cult, Five Easy Pieces (Cinci piese ușoare) este, însă, singurul film de referință al regizorului Bob Rafelson, incapabil, după acest succes, să mai realizeze vreunul care să se ridice măcar la jumătatea valorică a acestuia. Sunt voci critice care, uimitor, imediat după avanpremieră, îl apreciază ca fiind cel mai important film al anilor ‘70. Este un film intens, cu imagini care îți taie răsuflarea, cu o combinație ușor bizară de country și muzică clasică, într-un decor reflectând speranțele deșarte și viețile terne ale unor americani din clasa mijlocie, ce trăiesc într-un ambient de moteluri, autostrăzi, cu mese luate în fața televizorului, cu praf și reacții gregare, în prima parte, după care se realizează o trecere spectaculoasă spre clasa superioară, elitistă, aristocratică, cu peisaje splendide, liantul dintre cele două medii antagonice fiind Robert Eroica Dupea, interpretat magistral de Jack Nicholson. Și în ceea ce îl privește pe Nicholson, criticii americani consideră rolul de aici mult mai substanțial, mai complex și versatil decât cel din Zbor deasupra unui cuib de cuci, pentru care este mai cunoscut și care i-a adus primul Oscar din carieră. În prima parte a filmului, sunt prezentați doi amici care lucrează într-un șantier de extracție petrolieră, Bob și Elton (de neuitat imaginile surprinse pe sondă!), în cele mai banale momente posibile: mâncând grobian în pauza de prânz, debitând inepții, la un joc de poker după salariu cu colegii de echipă, la bowling, în bar, în rulota lui Elton etc. Bob are o iubită cam neroadă, chelneriță, Rayette Dipesto, căreia îi place să cânte country, să stea pe chiuvetă ca să se machieze și să îl agaseze pe Bob că nu o iubește sau că nu știe să o arate. Ca să scape de ambiția ei de a deveni cântăreață de country și de „talentul” ei unic de a nu doborî nici măcar un popic la bowling, Bob se întreține cu o altă neroadă, Twinky, dar care are farmecul unei gropițe în barbă, mai ales după ce află de la Elton că Ray e însărcinată. La un moment dat, aflat pe autostradă, într-un trafic infernal, Bob iese din mașină și se cocoață într-un camion care transporta un pian și începe să cânte, natural, deși camionul se pune în mișcare și iese de pe autostradă. După criticul de film Roger Ebert, acesta este momentul-cheie pentru că leagă cele două lumi total diferite pe care regizorul le prezintă ca pe universuri incompatibile. Imediat după această scenă, Dupea o vizitează pe sora sa, pianistă, care înregistra un recital de pian și află că tatăl său a suferit mai multe atacuri cerebrale, nu mai comunică, fiind aproape de moarte. Va pleca cu Dipesto spre casă, în statul Wa shington, pe o insulă superbă, dar o cazează la un hotel în apropiere. În mijlocul familiei, o întâlnește pe Catherine, logodnica fratelui Carl, pe care o seduce. Dipesto vine pe insulă în ciuda interdicției lui Bob, stârnește ilar anumite reacții de dispreț din partea prietenilor lui Carl, mai ales unei intelectuale rigide în vârstă care nu pricepe de ce fata vrea să se uite la televizor, așa încât cele două lumi opuse ajung, din nou, să se intersecteze.

Bob pleacă în final, după ce încearcă să vorbească și să se împace cu tatăl său, dar o părăsește pe Ray într-o benzinărie, lăsându-i mașina și toți banii.

Filmul nu caută să explice niciun moment furia bizară a lui Bob, nici gestul său aproape sinucigaș de la final, pentru că pleacă singur spre Canada, fără niciun ban în buzunar, fără jachetă, abandonând singura ființă care îl iubește cu adevărat și care îi poartă copilul în pântece. Se poate specula, desigur, iar o explicație posibilă ar fi obsesia tatălui de a-i fi crescut pe cei trei copii într-un ambient cultural extrem, fapt care i-a traumatizat: niciunul nu a devenit un virtuoz, în ciuda faptului că tatăl, absolut ridicol, i-a botezat straniu, ca să aibă legătură cu geniile muzicii clasice: Carl este și Fidelio (după Mozart), Robert e și Eroica (după Beethoven), iar fetei i-a zis Partita (pentru a-l omagia pe Bach). Dar Rafelson realizează, prin revolta fără cauză precisă a protagonistului, critica snobismului din mediul aristocratic, pentru că în prima parte, în ciuda unui soi de ridicol al situațiilor, se vede clar faptul că oamenii aceia fără carte sunt mult mai calzi, mai omenoși decât familia Dupea. Totodată, personajul lui Nicholson devine un etalon pentru bărbatul carismatic, dar controversat din punct de vedere moral, care va fi des întâlnit ulterior și la Coppola, Scorsese sau Brian de Palma. Nu întâmplător, regizorul Sean Penn, în The Indian Runner, debutul său, îl omagiază, pentru că Frankie, jucat de Viggo Mortensen, are câteva momente când este angajat pe un șantier, este filmat pe schelă și ucide nejustificat un barman, după care își părăsește soția exact în momentul în care aceasta îi naște copilul.

Un film de referință – o capodoperă, nicidecum o „piesă ușoară”!

FIVE EASY PIE

CES

felson Regizor: Bob Ra felson stman și Bob Ra Ea e ol ar C : iu Scenar ló Kovács Imagine: Lász k, lson, Karen Blac Cu: Jack Nicho h ac p sh, Susan Ans Billy Green Bu

Teatru

www.revistaneuma.ro

84

Nr.9-10 (47-48) 2021

Demonii §i întunericul AlexAndru jurcAn

D

in când în când e obligatoriu să ne întoarcem la Dostoievski, mai ales pentru aura sa profetică. Dacă vrem să înțelegem „demonia ca libertate” (Ion Ianoși), atunci recitim Demonii. Da, vreo 8oo de pagini, pe care adolescenții le vor respinge din start, ignorând un amalgam narativ genial, unic, provocator. Multe ediții ale romanului au exclus capitolul Spovedania lui Stavroghin, ce se afla în Carnetele autorului. De aici a pornit regizorul Tudor Lucanu pentru a concepe scenariul spectacolului pe care l-a realizat la Teatrul Național din Cluj – Demonii. Spo vedania lui Stavroghin, semnând și decorul, plus proiecțiile video. Muzica: Radu Dogaru. Costumele: Zsófia Gẚbor.

Stavroghin a încercat „desfrâul cel mai nerușinat”, irosindu-și în el forțele. Se teme el de ridicol? În jurul său gravitează celelalte personaje, pe care le manipulează cu o ură viscerală. După siluirea copilei de 12 ani, el nu mai este capabil să-și ducă povara, comițând alte și alte fapte mârșave, într-un lanț infernal. Unii l-au comparat chiar cu Hamlet, mai ales că Dostoievski scrie despre Stavroghin: „întunecat, pasionat, caracter demonic și dezordonat; fără

nicio măsură, problema lui supremă – a fi sau a nu fi? A trăi sau a se distruge?”(traducere de Marin Preda și Nicolae Gane).

Stavroghin recunoaște că se deda desfrâului, în care nu găsea nicio plăcere.

Se spune că romanul ar fi o carte a întunericului. Regizorul Lucanu a înțeles perfect și a creat în spectacol un fundal angoasant, prin proiecții video sugestive, cu dâre fulgurante, nori sumbri, ploi reci și persistente. Un decor funcțional: platforma înclinată, care permite personajelor să zăbovească în întuneric sau într-o lumină bolnavă. Am asistat la un spectacol inegal.

E drept că miza e imensă, însă Tudor Lucanu își cultivă propensiunea spre dramatizarea operelor literare (Cel mai iubit dintre pământeni, Împăratul Muștelor). În roman, părintele Tihon citește foile lui Stavroghin. În spectacol citește Ionuț Caras (Stavroghin). Minute bune și inutile de „spectacollectură”, care pot îndepărta spectatorul. Mă întreb: cui prodest? Cum atragem tinerii în sala de teatru? Caras e un actor de excepție, empatic, însă acest rol nu i se potrivește ori a fost îndrumat greșit în receptarea lui. Uneori vocea sa e prea declarativă. Am înțeles conotațiile moderne,

crearea societății secrete, cabala... bulgakoviană, cu acele măști ce mi-au creat senzația de déjà vu, politicul, nihilismul, dar și decelarea demonilor interiori, într-un discurs narativ ce mizează pe răsturnări de situație. Uneori Dostoievski îl întrece pe Shakespeare în șirul de orori, iar spectacolul nu le-a ocolit, desigur. Foarte bun în rol e Matei Rotaru, „ucigaș prin meserie și clovn prin vocație”(Ion Ianoși). Un individ redus la politic. Joacă excelent Dan Chiorean (Fedka), dar și Miron Maxim (Șatov).

Adrian Cucu nu se dezminte, în nuanțe interpretative marcante. Sânziana Tarța (susține aici câteva roluri) nu e credibilă, are accente false în rolul de compoziție și inflexiuni superficiale la final (Liza). Finalul nu are forță, e plat, iar prezența oglinzilor trimite spre facil.

Nu uit că Tudor Lucanu a semnat spectacole valoroase (Emigranții, 12 oameni furioși, Amalia respiră adânc, Cel mai iubit dintre pământeni, Împăratul Muștelor), dar de data asta consider că proiectul său nu și-a atins ținta, eșuat într-o nebuloasă ce nu poate aspira la „întunericul” dostoievskian.

85

Nr.9-10 (47-48) 2021

Arhitectur[

www.revistaneuma.ro

La Venezia, în treizeci de ani AuGuStin ioAn

Î

n 1991, am fost la Venezia, venind de la Vicenza, unde fusesem, pentru două săptămâni, bursier la Istituto di Studi di Architettura Andrea Palladio, situat fix în bazilica palladiană din Piazza dei Signori. Merită câteva cuvinte experienţa acestei prime ieşiri peste graniţă. Ţin minte că eram trei bursieri români, eu şi şeful meu de catedră de atunci, profesorul Sorin Vasilescu, cunoscător a tot ce ţine de Italia, cultura şi civilizaţia ei încă de pe atunci şi cu o doamnă profesoară de la Cluj, care s-a stins. Eu am luat un bilet în circuit pe căile ferate italiene şi am plecat cu trenul spre Italia, via Budapesta şi Viena (unde am schimbat gara), echipat cu schimburi şi 20 de conserve chinezeşti de carne, ceva bani plus 100 de dolari în călcâiul adidaşilor, în caz de urgenţă. Aveam un paşaport verde, din cele scrise cu cerneală neagră, unde trona o viză de Italia, luată după o noapte de coadă la consulatul lor, aflat, pe atunci, undeva pe lângă strada Arhitect Ion Mincu, respectiv una de tranzit (doar dus, am aflat la întoarcere) prin Austria. În Viena, am mers până la Südbahnhof, mi-am lăsat conservele la bagaje de mână şi am văzut Belvedere (deja dispăruseră lebedele), apoi am coborât până la Sf. Ştefan, uluit la fiecare pas, după o lungă plimbare pe Ringstrasse. Îmi amintesc şi acum fiecare colţişor vienez văzut; gara veche, însă, a dispărut şi în locul ei a apărut una dintre cele mai moderne din Europa, am văzut-o în 2019.

Cum-necum, trecând prin Alpi şi schimbând trenul, am ajuns la Vicenza. Nu a fost uşor să îmi car conservele de la gară până în centru şi am fost cazat la un B&B de lângă piaţă, l-am revăzut recent, în 2018, când mi-am dus şi soaţa să vază locurile, pe o ploaie mocănească. Spre cinstea lor, cei de la Palladio ne-au dat o bursă care mi-a ajuns şi prisosit chiar, iar programul nu era teribil de înghesuit. Profesorul Vasilescu mai făcea cinste cu câte o pizza Diavola şi o bere, iar seara mâncam câte o conservă şi beam apă de la chiuvetă, sau, dacă eram în deplasare, luam San Benedetto, binecuvântat fie-i numele. Aşa am văzut, cu trenul de dimineaţă şi întors seara, cu o conservă de carne şi o sticlă de apă SB, câteva dintre oraşele importante dimprejur.

Cele mai importante momente în acele două săptămâni au fost vizita papei Ioan Paul II la Vicenza (pope, vicenza, 1991 - Bing images) şi un concert José Carreras. Noi ţinând cursurile la bazilică (Basilica Palladiana - Wikipedia), seara, când ieşeam, eram în mijlocul unui perimetru înconjurat şi păzit, pentru diverse evenimente cu acces controlat. Având tot soiul de chestii de acces atârnate de gât, păream că suntem cu treabă, aşa că eram deja intraţi, cum ar veni. Dar slujba oficiată de Papa cel sfânt am văzut-o de la balcon (ziarele titrau că era prima vizită a unui papă la Vicenza după 1.000 de ani). Împins de un imbold, am coborât în piaţă şi am fotografiat spatele Papei, căci, pe loc, am întins mâna spre papamobil, fără să îl ating, evident. L-am revăzut pe Papa Ioan Paul II la Bucureşti, în 1999 şi un an mai târziu la Vatican, în ziua de Paşti, mulţumită unui bilet de favoare pe care mi-l dăduse ambasadorul nostru la Vatican de atunci, E.S. dl. Teodor Baconschi, cu care eram şi sunt prieten, după ce am fost, împreună, bursieri la Colegiul Noua Europă, înfiinţat şi condus de dl. Andrei Pleşu (dar despre asta am mai povestit, a fost un moment special); înmor-

mântarea i-am văzut-o la televizor, cu evanghelia de pe coşciugul din lemn de măslin răsfoită de la început la sfârşit de vânt... În 1991, această întâlnire a fost specială, mai am câteva diapozitive înroşite în timp, de atunci, căci fotografiam doar diapozitive cu un aparat rusesc destul de pricopsit, pe care îl am şi acum, cu toate obiectivele lui, dar nu îl mai folosesc.

A doua clipă magică a fost concertul Carreras, alături de o soprană şi un tenor din Italia, la care, ieşind seara de la cursuri, ne-am trezit spectatori, ba am găsit şi locuri. Spre finalul concertului, de atâta bucurie, am adormit lemn. Şi, la finalul sejurului, am pornit, cu Jaguarul dlui profesor Vasilescu, spre Venezia. Domnul profesor mi-a povestit despre autostrăzile italiene, secunde doar după cele germane. Dânsul a parcat undeva lângă gară şi, de acolo, ne-am despărţit. Am lăsat geanta cu conserve într-o cutie din gară şi m-am pornit, complet stupefiat de ce vedeam, spre San Marco. Dar, despre asta, altă dată.

După Vicenza, unde văzusem Palladio cât cuprinde, trebuia să văd la Venezia, tot Palladio, ceea ce am și făcut, trecând Canal Grande pentru San Giorgio Maggiore – o apoteoză a spațiului religios (palladio san giorgio maggiore - Google Search) - și celelalte bazilici din Giudecca. În plus, Carlo Scarpa (Magazinul Olivetti în primul rând, din Piața San Marco, dar și Fondazione Querini Stampaglia, o bijuterie de spațiu interior detaliat până la susurul apei din curtea interioară, unde totul este supra-proiectat și zen). Nu știu cum se face, dar știam multe despre Palladio, un postmodernist înaintea vremii sale, pe care l-am înțeles, cred, mai bine după vizita, în 2018, la Muzeul Palladio din Vicenza, pe care îl recomand oricui trece pe acolo, împreună cu vizita la Teatro Olimpico ( palladio teatro olimpico - Google Search) și la vilele sale, pe cât se pot vizita, precum supra-faimoasa Villa Rotonda (palladio villa rotonda - Google Search ).

Dar, deocamdată, am mers de la Santa Lucia – o bijuterie de raționalism interbelic, cel pe care mi l-a prezentat laudativ profesorul Vasilescu – la San Marco, oprindu-mă la Casa Iorga, unde erau cazați arhitecții români participanți la bienală, mi-l amintesc aici pe Ștefan Lungu și pe Florin Biciușcă, cel peste care am și dat, stând în piața din față. M-am odihnit în poveștile prietenului și colaboratorului care avea să îmi devină Florin, unul dintre cei mai experimentali arhitecți români încă dinainte de 1989 (în 1986 câștigase un premiu la Bienala de la Sofia cu un proiect care și astăzi mi se pare fascinant, de locuințe cu ateliere și prăvălii la parter, care devine acum, după pandemie, un model foarte bun de emulat, deși este chiar cel medieval), cu cetăți ideale proiectate și cu câteva proiecte de biserici ortodoxe încă neîntrecute în eleganță, de la noi, fără să uit de cărțile sale remarcabile (Experimentul Cățelu, Centrul lumii locuite, Geometria simbolică). Am văzut și bienala de atunci, dar nu îmi mai amintesc nimic decât pavilionul românesc, o punere în scenă, cu mijloace poveriste, a dramei trăite de București în perioada comunistă.

Eram prea fascinat de Venezia ca să îmi mai amintesc de multe alte lucruri, de bună seamă remarcabile, pe care le voi fi văzut și peste care se așează impresii din alte vizite, ulterioare. Spre pildă, îmi amintesc că m-am întâlnit cu unul dintre pictorii din Piața San

Arhitectur[

www.revistaneuma.ro

Marco, trebuind să fac un comision la rugămintea prietenului Marian Coman, care acum administrează fundația și pensiunea Dacica din satul Alun, jud. Hunedoara (fundatia Dacica - Google Search), care acuarela desene cu laguna veneziană pentru acesta; era, pesemne, o primă formă de externalizare a Veneziei la București, omul a fost la noi de câteva ori și apoi legătura s-a stins...

Asta a fost prima mea vizită la Venezia. Pe drumul de întoarcere, cu tovarășii români, am fost debarcat din tren în munți, la granița cu Austria, când am aflat că viza de tranzit era doar dus; așa că am luat trenul spre Trieste, unde era consulatul austriac cel mai apropiat, dormind în tren cu consimțământul conductorului, foarte încântat să cunoască un român și să sporovăiască cu mine.

Pe jumătate adormit, am văzut Trieste, mi-am luat viza și am mai încercat o dată granița, adormind cu pașaportul pe piept; de data asta, vameșii austrieci au fost amabili și nu m-au trezit: când am făcut ochi, eram la Viena deja, iar restul a fost ușor. M-am întors acasă cu două conserve profit și cu suta de dolari neatinsă, în adidași. Îmi amintesc și de vizita din 2008, cu câțiva colegi și cu studenți, dar nu atât bienala în sine (Beyond Architecture), coordonată de Aaron Betsky, pe care l-am întâlnit doar social la Cincinnati Art Museum, pentru proiectul cel mai invocate și premiat, al lui Gino Zucchi), dispuse de regulă transversal fața de direcția insulei și alternând cu spații publice, minicanale, locuri de joacă. La extremitatea dinspre estul lagunei al cartierului Dorsoduro nu am ajuns niciodată, chemat mai degrabă de canalul Giudecca, adică dinspre Veneția mare, canal unde sunt dispuse încă două capodopere palladiene: Il Redentore și Zittele, acum parte dintr-un hotel de lux, dar, pentru cine are timp, merită să vedeți și celelalte biserici, dintre care una brutalistă, din 1961, aflate pe Giudecca și în afara circuitelor turistice, deci mai liniștite.

Vorbind despre biserici, una dintre experiențele cu totul speciale ale vieții mele a fost vizitarea, în câteva zile, a bisericilor bizantine din Venezia. Lângă San Marco puteți intra la arhiepiscopia de Veneția, în claustrul căreia am găsit această ofertă, un bilet de 20 de euro cu care am vizitat cam tot atâtea biserici, unele aproape milenare, rivalizând cu Torcello, despre care am mai scris. Pentru cei care doresc să vadă ce a însemnat Bizanț plus putere comercială, Veneția e locul, nu în ultimul rând pentru că, la Istanbul, originalele constantinopolitane au devenit moschei în 1453 (iar unele au re-

86

Nr.9-10(47-48) G 2021

devenit, în 2020). Aici, la Veneția, au rămas biserici, unele încă în uz, mai mult cu preoți non-europeni, dar majoritatea deșertate de credincioși… Splendoarea catedralei arhiepiscopale San Marco este, încă, năucitoare, dar aceasta este împlinită de micile bijuterii, biserici de parohie, unde se poate cugeta asupra distanțelor și influențelor; din punct de vedere al influențelor artistice, Venezia e semnificativ mai aproape de Bizanț decât… Bizanțul de după Bizanț (Iorga). Scara, opulența, păstrarea mozaicurilor, planurile de cruce greacă înscrisă – toate sunt aici și prea puțin în Valahia sau Moldova. Luând în considerare refugierea, înainte și, mai ales, după 1453, a învățaților și artiștilor (inclusive a iconarilor de școală cretană, cum ne-a arătat o expoziție minunată de acum câțiva ani de la MNAR București.

Dar acesta este, deja, un alt subiect, desi am mai povestit undeva cum ar fi putut să arate o vizită la Veneția a voievodului care, întruchipând legătura de sânge între o dinastie bizantină (Cantacuzino) și una pământeană (Basarab) – Constantin Brâncoveanu. În San Marco, uluit, cu Del Chiaro șoptindu-i: • Iată moștenirea bizantină, Măria Ta. V-ar trebui bani, liniște și meșteri jurați într-ale catedralelor.

Nu s-a petrecut această vizită, dar cele trei condiții au fost întrunite în sfertul de secol din secolul de la Basarab până hăt, decenii după Brâncoveanu, secol basarabo-cantacuzino-brâncovenesc în care modelele au circulat, de la Florența, Padova și Venezia, pe de o parte și Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai, pe de altă parte, până la Hurezi și Sinaia.

2008 Giudecca și locuințele sale colective/sociale- de pe Giudecca le-am văzut cu colega mea, Mihaela Criticos, în vreme cât studenții cu care venisem și ocupam, colectiv, vreo patru apartamente, erau oriunde altundeva decât la Bienala de arhitectură, pentru care venisem. De regulă, eu văd bienala în două zile, arsenalul în prima și pavilioanele naționale din Giardini în a doua, apoi evenimente conexe, câte îmi par interesante. În acel an, când cu Aaron Betsky curator și Beyond Architecture ca temă, am vrut să mergem și la Torcello. Zis și făcut, am văzut Murano, am văzut Burano și aici ni s-a înfundat, căci n-am știut că pontonul de Torcello e separat de celelalte, așa că am tot așteptat până pe înserate, după care ne-am întors la Venezia. Am revenit cu o altă echipă, tot pe înserate, am

87

Nr.9-10(47-48) G 2021

Arhitectur[

www.revistaneuma.ro

văzut de-a fir a păr toată insula, toate bisericile, muzeul, tronul lui Attila, tot. În bazilică intrând și văzând slava cerească descrisă pe peretele dinspre vest, îmi amintesc că am spus tare: Eu nu mă mai întorc, am ajuns acasă. Au râs de mine cei câțiva tineri cu care venisem și, evident, m-am întors în Venezia noaptea, dar gândul acelei frumuseți suprafirești pe care am văzut-o la Torcello mă urmărește și astăzi, deși am mai fost de câteva ori, inclusiv cu soția, la Santa Maria Assunta.

Dacă ocoliți, pe dinafară, basilica, dați de campanilla bizantină.

Aici am avut revelația a ceea ce însemna campanilla/clopotniță propusă de profesorul Simotta în 1925 peste poarta de intrare în complexul de pe Dealul Mitropoliei, în 1925, care emulează o astfel de campanilla venetă de după Iustinian, pe care noi am reluat-o în proiectul câștigător pentru catedrala patriarhală în 2002 : era o moștenire justiniană. Și? Păi, singura altă data când Bizanțul și latinitatea au fost împreună a fost atunci când Justinian a (re)cucerit Italia, în secolul al VI-lea; or, ortodoxia românească era o astfel de reunire a latinității și a moștenirii bizantine. Sper că am interpretat correct simbolistica propusă de Simotta, aromân mai apropiat de ambele tradiții (cea romană și cea constantinopolitană) decât, poate, valahii de la nord de Dunăre. Iar noi, citând referința lui Simotta, am vrut să ne înscriem în aceeași linie de dublă descendență, de tradiție cu două focare.

Dincolo de arhitectură însemna lucruri foarte diferite în acea Bienală din 2008, după cum vă puteți imagina: era o temă aproape apofatică, întrucât acolo era orice altceva decât arhitectură. De-a lungul timpului, temele au fost diverse și au trimis către diferite zone de interes pentru arhitecți. Spre pildă, Less aesthetics, more ethics, în 2000, sau cea mai interesantă bienală pe care am văzut-o la Venezia până acum, Fundamentals, curator Rem Koolhas, în 2014.

2014 Aproape că, după un an de întâlniri la UAR pe tema Absorbind modernitatea, coordonați de Bogdan Tofan, care era comisarul pavilionului românesc la Bienala din 2014, începusem să cred că voi fi plictisit la fața locului. Dimpotrivă. Fidel metodelor sale de proiectare și predare, Rem Koolhas și-a propus de la bun început și cu destul timp înainte să facă o minuțioasă cercetare a temelor, trei,

pe care le-a dorit, poate, dacă nu epuizate, atunci măcar conturate pentru generația următoare: Fundamentals, o expoziție de descompunere a arhitecturilor în factori primi, în expoziția de la Giardini, apoi Monditalia în Arsenal și Absorbing Modernities în pavilioanele naționale. Primele două – năucitoare. A treia – care cum s-a descurcat. Am umblat halucinat prin bienală, înțelegând că problemele Italiei sunt tranșeele problemelor întregii lumi – și, în primul rând, migrația masivă care, de altfel, urma să vină ulterior peste Lampedusa, peste Italia, UE, cu scenele pe care le-am văzut la televiziuni.

Am văzut cum fundamentals, care amintește de fondamente-le veneziene, pe care sunt construite nemaivăzutele palate ale falnicei Veneții, cum o numea poetul, sunt, vorba lui Kuhn, piles in the swamp, la propriu și la figurat: matrici explicate de obiecte, combinații de obiecte și părți de construcție și proiecte întregi, atât în devenirea lor temporală, cât și în instanțele lor pe diferite geografii ale lumii. Pentru insolitul ei, menționez doar prezența pisoarelor în expoziție, cu multiplele lor variante istorice. E bine pentru orice student la arhitectură să aibă și să consulte atent cataloagele acelei biennale, căci, după cum se arată lucrurile, a cam fost ultima bienală de arhitectură adevărată, serioasă și semnificativă, cel puțin de atunci încoace, incluzând-o și pe cea mai recentă, cea din 2021. Și, oricum, Fundamentals a fost un moment de vortex, de introspecție a arhitecturii contemporane, căreia i s-a pus dinainte oglinda, în speranța că va înțelege această lecție. Nu a înțeles-o.

Tema oglinzii și a introspecției a reieșit, de altfel, și din pavilionul Portugaliei, atunci situate la San Stefano, pe Canal Grande.

Arhitectul Eduardo Soto de Moura, împreună cu un artist, au transformat sala parohiei într-o camera a oglinzilor, care te secționau și multiplicau la infinit (tema a mai revenit, ulterior, la Arsenal, trasnsformat într-un loc de joacă); afar, spre Canal Grande, de Moura a ridicat un panou-oglindă de dimensiunile unui palat venezian, care reflecta apa, cerul și vizavi-ul edificat. De altfel, ca să închid aceste referințe, Soto de Moura a revenit în 2018 cu o minusculă, minunată capelă de piatră, parte din prima și, deocamdată, singura participare a Vaticanului la o bienală venețiană de arhitectură, în grădinile din spatele magnificei creații palladiene San Giorgio Maggiore. Și, cu asta, desi multe mai am de povestit, ajung la zi. Am vizitat, între timp, Bienala, amânată din 2020, cu tema How will we live together? Dar, despre asta, altădată.

III

Teatru

www.revistaneuma.ro

Varia\iuni pe tema proverbelor AlexAndrA AreS Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti are acum două spectacole care se petrec într-un cimitir, după piese scrise de autori defuncţi. După Balul cimitirului de George Astaloş, în regia (şi scenariul) lui Alexander Hausvater a sosit pe 16 septembrie 2021 premiera anuală (de acum mult aşteptată) a lui Felix Alexa, de data asta cu Cine sapă groapa altuia, de Ion Băieşu. O piesă scurtă, într-un act, cu trei personaje şi un singur decor (semnat de Carmencita Brojboiu), o scenă acoperită de nisip în care doi gropari beckettieni sapă gropi, de plăcere, şi discută despre proverbe.

Evident, tema groparilor e veche de când Shakespeare şi a fost super bătătorită în teatru, din toate unghiurile posibile, ceea ce îi dă un aer de déjà vu şi nu e uşor să o faci să pară proaspătă. Ion Băieşu, unul din cei mai jucaţi autori de pe vremea comunismului, cunoscut în special pentru comediile lui despre oameni proşti, veniţi de la ţară, care ne fac să râdem prin comicul de situaţie şi modul în care maltratează limba română (Tanţa şi Costel sau Preşul, cel din urmă fiind montat la început de 2019 de Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Bucureşti), a explorat cu succes şi teatrul absurdului, foarte popular în secolul trecut dar descurajat de estetica realismului socialist, motiv pentru care această scurtă piesă filosofică a sa nici nu a fost jucată, deşi Băieşu era un autor foarte agreat de P.C.R.. Unul din groparii lui (interpretat cu mare fineţe de Răzvan Vasilescu) se declară intelectual şi creator de proverbe moderne, iar cel de-a doilea (jovialul Gabriel Răuţă) este un om simplu care respectă profund gândirea primului. Evident, intelectualul lui Băieşu este o satiră a omului nou comunist, intuitiv şi isteţ dar educat sumar, peste noapte.

Felix Alexa a dorit să arate această latură mai puţin cunoscută a lui Băieşu, cu o montare care uneşte stilul static beckettian ce oferă largă respiraţie dialogului filosofic cu umorul macabru al unei black comedy moderne care explorează ce s-ar întâmplă dacă proverbele ar trebui să fie transpuse obligatoriu în viaţă, ceea ce dă naştere unor întrebări existenţiale ingenioase.

Spectacolul, profund, dar puţin static, se trezeşte la viaţă cu apariţia memorabilă a Jenicăi, interpretată de carismatica Amelia Ursu, ca un înger al morţi, o ventriloquistă a etosului popular şi un personaj raisonneur al absurdului comunist în care abaterile de la ordinea stabilită trebuiau pedepsite.

Un spectacol de studio, plin de un farmec trist, care va lăsa spectatorii într-o stare meditativă. Sperăm ca Teatrul Dramaturgilor Români să exploreze cu acelaşi interes şi cărările stilistice mai puţin bătătorite ale autorilor români în viaţă şi etosul prezentului, dacă nu chiar şi germenii viitorului apropiat, pe care deja putem să îl întrezărim.

88

Nr.9-10 (47-48) 2021

89

Nr.9-10 (47-48) 2021

Teatru

www.revistaneuma.ro

Daniela Nane, primul succes ca regizor AlexAndrA AreS

C

unoscuta actriță Daniela Nane a debutat pe 10 septembrie ca regizoare cu o comedie pe cât de inteligentă, pe atât de hilară. Premiera a deschis stagiunea 20212022 a Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, un teatru modern într-o urbe care a intrat in secolul 21 fără să-și piardă farmecul istoric. A fost o alegere repertorială bine calculată, o piesă cu un singur decor - holul labirintic al unui hotel de lux - şi doar 4 personaje. O farsă care ia conceputul de Bunburying al lui Oscar Wilde şi îl aplică adulterului, permutând toate fațetele logice ale minciunii și identităților fictive, ca un Rubik cub de silogisme şi paradoxuri care se mișcă neîncetat până te năucește.

Keith Waterhouse şi Willis Hall au scris Who’s Who în 1969, adică în plină revoluție sexuală, când până şi burghezii căsătoriți doreau să se bucure la maxim de dragostea liberă. Cum nu era o temă chiar nouă, să nu uităm comedia americană Apartamentul din 1960 regizată de Billy Wilder şi scrisă în colaborare cu scenaristul de origine română I.L. Diamond, unde caruselul aventurilor se legau de cheile de la casă ale unui carierist (interpretat de Jack Lemon), cei doi autori britanici au schimbat apartamentul cu un hotel şi au dus frenezia adulterină a epocii până la ultima limită.

Doi bărbați îşi iau iubitele într-un week-end deocheat la Brighton, pe riviera britanică, dar nu vedem decât o singură amantă, cea de-a doua femeie este soţia unuia din cei doi (interpretată cu sensibilitate nuanțată de Reka Szasz, o actriţă care promite). Mr. White (interpretat de Kostas Mincu) este genul bărbatului care minte prin omisiune, adică spune tot adevărul despre călătoriile lui, mai puţin faptul că merge cu amanta, nu cu clientul/partener de afaceri, iar Mr. Black (Andrei Cătălin) este genul mincinosului pasionat care născocește povești şi alibiuri elaborate. Amanta lui White (Denisse Moise) suferă de lipsa lui de fantezie, iar amanta (nevăzută) a lui Black a obosit de atâtea invenții. Succesul acestor profesioniști ai minciunii a făcut ca amantele să devina un fel de neveste de week-end, chiar mai stresante decât cele pe care le-au lăsat acasă. Până într-o zi când lucrurile se complică.

Piesa s-a jucat în premieră absolută la Londra în 1973 și a fost preluată pe Broadway în 1981 unde s-a jucat ani de zile cu mare succes. În 1995 textul a fost montat pentru prima dată în România de regretatul Florian Pitiş la Teatrul Bulandra unde Daniela Nane a evoluat în rolul amantei Helena de-a lungul a 10 stagiuni care s-au jucat cu casa închisă. Mai târziu, a deținut și rolul soției Joanna, în montarea Ancăi Maria Colteanu.

Debutul regizoral al lui Nane a fost un succes clar şi o plăcere de urmărit de către cei care au participat la eveniment și care au aplaudat cu multă căldură la finalul premierei. Decorul lui Gelu Rîșca şi costumele semnate de Irina Schrotter au creat o ambianță vizuală rafinată care a reinterpretat anii ‘60. Unde textul a părut un pic datat (azi avatarurile s-au mutat online, iar oamenii comunică instantaneu pe smartphone-uri securizate de amprenta digitală), a compensat prin ingeniozitate şi ritmul alert. Actorii, tineri şi ta lentați, s-au descurcat cu fler şi dexteritate în labirintul hilar al minciunilor şi situațiilor și au ținut spectatorii non stop cu zâmbetul pe buze. Uneori, din cauza stresului premierei, Kostas Mincu, Andrei Cătălin şi mai ales frumoasa Denisse Moise au cam turuit replicile

pe alocuri, fără să le lase să respire sau să le dea mai multă culoare.

Am întrebat-o pe Daniela Nane, cum a fost munca de partea cealaltă a baricadei.

Mi-a plăcut mult să construiesc un spectacol de la un text cunoscut și nu mi-a fost greu deloc, pe de o parte pentru că actorii au fost foarte buni, pe de alta pentru că am o experiență prețioasă lucrând de-a lungul timpului cu mari regizori și colegi actori. Mi-e clar că deprinderile și cunoștințele dobândite în anii petrecuți pe scenă ca actriță m-au ajutat să recompun credibil relațiile dintre personaje, dar și să-i conduc pe tinerii actori către înțelegerea hărții mentale a fiecărui caracter, pentru a găsi împreună cele mai potrivite modalități de exprimare în situațiile date, pentru ca mecanismele comice să funcționeze perfect. Sunt bucuroasă de cum a ieșit spectacolul, va fi din ce în ce mai amuzant la reprezentațiile viitoare, când tracul va lăsa loc relaxării în plăcerea de a juca. Și sunt foarte încântată de colaborarea cu Irina Schrotter pentru costume și Gelu Rîșca pentru scenografie, farmecul adus de acești doi creatori contribuind la imaginea elegantă și coerentă a poveștii susținute pe scenă de patru tineri actori de mare talent, despre care veți mai auzi, cu siguranță: Szasz Reka, Andrei Cătălin, Kostas Mincu și Denisse Moise.

Actriţa Daniela Nane, care a jucat în peste 50 de spectacole şi filme de lung metraje cu regizori celebri de la care a furat meserie, dar care este la prima colaborare regizorală cu o scenă profesionistă, a dovedit că talentul şi creativitatea se pot transfera cu succes dintr-un mediu în altul, un adevăr cât se poate de cunoscut în Occident, dar rar acceptat în România, unde patalamalele reprezintă un impozit pe oportunitate şi deseori, un mecanism de autoprotecție de breaslă. În condițiile in care majoritatea teatrelor se bat pe aceleași câteva nume consacrate de regizori, felicităm direcția teatrului din Râmnicu Vâlcea pentru deschiderea de care au dat dovadă şi flexibilitate.

Nane are o relație specială cu Vâlcea şi o leagă o prietenie veche de arhiepiscopul Râmnicului, IPS Varsanufie, o somitate intelectuală, pasionat de cultură şi de grădinărit, care a creat o bucată de paradis din terenurile arhiepiscopiei unde ne-a găzduit cu generozitate. În concluzie, un spectacol delectabil care merită să fie văzut.

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

90

Nr.9-10 (47-48) 2021

Ambiguitate §i tensiune, Aradul teatral, O zi cu vizite, întâlniri, film la televizor, poezie, Plec[ri, Capul care \iuie ca nebunul, Spectacole cu infarct, De acum f[r[ Ion Caramitru ion cocorA 11 octombrie 2004. Am văzut în urmă cu peste un sfert de veac, de mai multe ori, un spectacol tulburător Efectul razelor gama asupra anemonelor regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic cu inventivitate, cu o intuiție uimitoare a tensionării relațiilor, a surprinderii detaliilor, dar mai ales a provocării actorului, situându-l în permanență în prim plan, cu o fervoare lăuntrică extraordinară, mereu derutantă, mereu imprevizibilă. Așa îmi explic astăzi, după ce au trecut o grămadă de ani de atunci, că încă nu am uitat un eveniment cu adevărat fast. Dimpotrivă, este de ajuns să mi-l amintesc și stările lui de o intensitate extremă, copleșitoare, se întorc în mine sau mă întorc eu la ele. Aud rostindu-se chiar și replici de parcă premiera ar fi avut loc în seara dinaintea amiezii când aștern pe hârtie aceste rânduri. Și nu numai atât. Îmi mai explic totodată și de ce mi-a fost imposibil să scriu despre acest spectacol, elogiindu-l întocmai cum i s-ar fi cuvenit și îmi propusesem imediat după terminarea aplauzelor să o fac. Sunt convins în schimb că impactul emoțional și afectiv a fost acela ce m-a determinat să mă simt depășit de situație.

Parafrazând versurile lui Blaga dintr-un final de poem, aș zice că mia fost frică să nu distrug cu mintea mea ceea ce poetul numește „corola de minuni a lumii”. Adică miracolul Olga Tudorache. Continui să păstrez în memorie, așadar, jocul Domniei Sale de o vitalitate fascinantă, gesturile înăbușite de particulară crispare nervoasă, de o patetică vibrație tragică, de asprimi ce înfioară. Nu încetez să păstrez nici impresia că fiecare scenă lovea exact acolo unde trebuie, că amețea și absorbea ca un vârtej, că poartă spectatorul cu un har vrăjitoresc de la o disperare totală la spuza ultimei zvâcniri de aripă a stingerii definitive, a sfârșitului. Personajul Beatrice se consuma mistuindu-se la o înaltă temperatură. Asta fiindcă Olga Tudorache trăia în acest personaj la o înaltă temperatură, clipă de clipă cu o energie în fierbere, ca lava unui vulcan, nestrunită, inepuizabilă, sinonimă cu misterul unui spectacol cu prezent perpetuu. De asemenea, ambiguitatea și tensiunea poetică, ambele împinse până la limita oniricului, fabula imaginată de dramaturg și soluțiile propuse de regie, pliindu-se perfect unele cu altele, au

Olga Tudorache §i Cristea Avram

Olga Tudorache §i Tamara Cre\escu `n„Pe§te cu maz[re“

rămas pentru mine, fără teamă de exagerare, dovezi identitare în definirea actriței, ca fiind născocite de ea pentru a se născoci pe sine.

Suficient să cred că mărturia de față, notată într-o filă de jurnal, să aibă în ceea ce mă privește o dublă semnificație. Una e aceea că mă eliberează de o obsesie devenită cu scurgerea timpului un soi de vină. În sensul că nu mi-am exprimat opinia despre Efectul razelor gama asupra anemonelor atunci când ar fi fost normal să o fac. Alta e că nu o fac întâmplător nici acum, ci într-o împrejurare aniversară.

Căci diseară Theatrum Mundi, al cărui director sunt, o va sărbători pe Olga Tudorache, după premiera spectacolului Pește cu mazăre în care joacă magistral, la împlinirea a șaptezeci și cinci de ani, așezându-i un covor de flori în cale.

12 septembrie 2011. Am în față două tomuri masive, de peste o mie cinci sute de pagini, consacrate fenomenului teatral arădean, apărutre recent la Editura Academiei, care sunt semnate de Lizica Mihuț, cunoscută profesoară universitară, rector al Universitații „Aurel Vlaicu” din urbea de pe Mureș. Le țin pe birou de câteva zile și le privesc cu uluială. Din când în când le răsfoiesc sumarul, încep să citesc un capitol, trec apoi la altul, îmi dau seama că nu e de glumit și că o lectură integrală cere efort și timp. Nu știu dacă sunt în stare să mă înham la ea. Oricum, sentimentul încercat e de provocare și interes. Sunt convins că pentru a scrie asemenea „cărțoaie” a fost necesară o muncă de decenii. Îmi amintesc că imediat după 1970, fiind proaspăt redactor la revista Tribuna, am primit constant, de la o tânără, pe atrunci profesoară de liceu, plicuri cu cronici la spectacole de teatru, scrise cu inteligenţă şi spirit critic, iar câteodată şi scurte consemnări ale unor investigaţii ce atestau pasiune pentru scotocirea arhivelor şi descoperirea acelor date capabile să asigure probitate ştiinţifică textului scris. Acestea din urmă, fie că aveau ca obiect prezentarea de reviste vechi, cu reţinerea unor aspecte importante pentru climatul cultural al epocii respective, fie contribuţiile unor personalităţi de marcă din varii domenii, dar cu osebire din cele teatrale, din Transilvania în general şi în particular din Arad, întotdeauna se impuneau atenţiei atât printr-o impresionantă cantitate de informaţii, cât şi printr-o judicioasă interpretare a lor. Recunosc că în acei ani îmi venea greu să întrevăd cum se vor finaliza în timp astfel de strădanii. Sigur e că nu m-am gândit, în niciun caz, că o patimă înnăscută pentru teatru, văzut ca element definitoriu în trecutul şi prezentul cultural al unui oraş, îşi va găsi împlinire într-o lucrare de amplitudine cum este Aradul teatral, care nicidecum nu se limitează la cercetare a unui fenomen local, ci vizează, dintr-o perspectivă istorică şi ştiinţifică integratoare, starea şi devenirea teatrului românesc în ansamblul lui.

Perioada radiografiată document cu document, de la acte oficiale la note de ziar, indiferent de limba în care sunt scrise (maghiară, germană, română etc.), dacă luăm ca reper primul înscris ce se referă la prezenţa teatrului pe teritoriul Aradului, se întinde pe durata a

91

Nr.9-10 (47-48) 2021

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

peste două veacuri şi jumătate. Acumulările şi evoluţia în timp a tot ceea ce înseamnă teatrul şi a ceea ce îi asigură permanenţa şi forţa de a atrage şi fascina sunt atent evaluate, cu nuanţări subtile la toţi parametrii: repertoriu, reprezentaţie scenică, interpretare actoricească, artă regizorală, aport educativ, contribuţie la dezvoltarea limbii, la consolidarea unor tradiţii etc. Comentariul avansează constant, fără să evite, atunci când e nevoie să clarifice şi să pună lucrurile la punct, idei şi opinii personale, în susţinerea cărora tonul polemic e deseori categoric şi dezarmant. Lizica Mihuţ e un cercetător meticulos, obsedat de detalii, care verifică şi cumpăneşte fiecare amănunt, extrage din el ceea ce este esenţial, depăşind astfel simpla înşiruire a unor date şi tinzând să le surpindă semnificaţia.

Faţă de fiecare document în parte se adoptă o atitudine diferenţiată, mai ales prin modul cum e tratat şi priorităţile care i se acordă. Apar cu destulă transparenţă analogii ce îndeamnă la meditaţie, punţi de legătură între ceea ce a fost şi ceea ce este, un întreg complex de dificultăţi cu care teatrul şi slujitorii lui se confruntă încă de la origini. În capitolele consacrate Transilvaniei şi teatrului arădean până la Marea Unire, fără să se ignore referirile la Ţara Românească şi Moldova, interpretarea informaţiilor e foarte riguroasă, comparativismul fiind o sursă de opinii multiple. Autoarea aspiră permanent către o cercetare de sinteză, direcţionată pe un traseu de la „centru” spre „periferie”, de la „centru” la „local”. În Mişcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri, în care o pondere mare revine perioadei de după cel de al doilea război, direcţionarea se inversează, traseul e de la „periferie” la „centru”, de la „local” la „centru”. E uşor de presupus că, într-o atare situaţie, în cel de al doilea tom au loc câteva modificări însemnate ale tipului de discurs. Formele publicistice utilizate sunt mult mai diverse: de la anchete şi interviuri la analize ale dramaturgiei şi ale mutaţiilor produse în arta spectacolului, de la mărturii de regizori, actori, scenografi, directori de teatru, spectatori la reproducerea unor fragmente din articole publicate în ziare etc. Disocierile făcute pe marginea documentelor şi a altor materiale faptice sunt nu numai pertinente şi incitante, ci stau şi sub semnul conlucrării exemplare dintre vocaţia istoricului de teatru cu aceea a eseistului şi rafinatului „degustător” de spectacole şi chiar a gazetarului.

Spirit iscoditor, neliniştit, obsedat de perfecţiune, deschis la orice observaţii şi sugestii de bună credinţă, Lizica Mihuţ, după ce tipărise în 2009 Mişcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri (circa o mie de pagini), vizând perioadele inter și postbelică, nu şi-a considerat cercetarea încheiată, definitivă, dimpotrivă, revine repede aupra ei restructurând-o în două volume și adugându-i aproximativ cinci sute de pagini. Introduce astfel „începuturile”, datând din 1752, dar și paragrafe şi informaţii inedite care au ca obiect în exclusivitate activitatea Teatrului de Stat din Arad (devenit Teatrul Clasic „Ioan Slavici”) de la inaugurare (4 noiembrie 1948) şi până la zi (31 decembrie 2010). Rezultă de aici o imagine de viață și istorie teatrală cu acoperire în două sute cincizeci și opt de ani. Iarăși simt nevoia să scriu cuvântul uluitor! Odată cu crearea unei instituţii teatrale stabile, cu un personal artistic şi auxiliar calificat numeros, problemele cu care se confruntă arta scenică, artiştii la rândul lor, mereu în confruntare cu noi realități, nu numai că se înmulţesc, ci și obligă la o extindere considerabilă a modului de abordare a unor aspecte şi tensiuni specifice domeniului şi epocii. Lizica Mihuţ ordonează un material documentar vast, indiferent de natura lui, într-o exegeză de sinteză, cu o desfăşurare „arhitecturală” pe multiple planuri. Foloseşte de regulă trei surse: una o reprezintă, arhivele (decizii emise de autorităţi, adrese, scrisori, referate etc.), alta așa-zisa memorie media (consemnări din ziare, din caiete program, cronici, interviuri, oferte de publicitate etc.), iar ultima e memoria afectivă, foarte pro-

ductivă și ea pentru autoare, care se bazează fie pe mărturisiri directe ale celor ce creează spectacole (dramaturgi, regizori, actori, scenografi etc.), fie ale acelora ce le consumă (spectatori, critici). Memoria afectivă nu e un coloaj de impresii şi confesiuni adunate de pe ici-colo, ci, în ciuda aridităţii şi monotoniei la care ar fi putut să ducă la un moment dat ambiţia de a nu omite nimic din ceea ce timpul ar putea să conserve, un capitol dinamic, antrenant, cu un sporit grad de atractivitate, citit realmente cu mare interes. Lizica Mihuţ nu pierde nicio ocazie, ori de câte ori o are, să scrise cronici despre premiere, să emită aprecieri critice judicioase, totdeauna la obiect, fără exaltări şi concesii. De asemenea, din acelaşi impuls al implicării, ori de câte ori se întâmpla ca la Arad să poposească personalităţi de prim ordin ale teatrului românesc (actori, regizori, directori de teatru, critici, dramaturgi etc.) se pare că a fost imposibil să scape neintervievate. Dovadă sunt „convorbirile de ieri şi de azi” cu Dina Cocea, Radu Beligan, Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Valeria Seciu, Horaţiu Mălăele, Mariana Mihuţ, Marin Moraru, George Mihăiţă, Tudor Gheorghe, Emil Boroghină, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Alexandru Darie, Paul Everac, Romulus Guga, Ion Zamfirescu, Valentin Silvestru, Victor Parhon, Ileana Berlogea, Ion Toboşaru ş.a.m.d. Lecturate la temperatura zilei, după ce a trecut destul timp de când au fost luate, multe din interviuri au dobândit valoarea unor veritabile pagini de istorie teatrală, conţin confesiuni importante pentru cine vrea să cunoscă gândurile şi devenirea unor destine artistice de excepţie. Nu am sentimentul că exagerez când afirm că singure aceste „convorbiri”, expresie a unei reale vocaţii de publicist, ar fi fost în măsură să alcătuiască sumarul unei cărţi pasionante şi instructive deopotrivă. Alteori, dorindu-şi o suţinere cât mai convingătoare a afirmaţiilor, autoarea recurge la provocarea unor intelectuali de vază ai oraşului, oameni de probitate morală şi gust, cultivaţi, care au câte ceva special de spus despre teatru, determinându-i să-şi aştearnă gândurile pe hârtie. În această categorie trebuie neapărat incluşi, alături de Ovidiu Cornea, unul dintre cei mai valoroşi şi devotaţi directori ai teatrului, ziaristul Puskel Peter, profesor dr. Dumitru Mărcuş, „fost cândva secretar literar”, profesor dr. Daciana Marinescu şi profesorul Florin Didilescu, director al Bibliotecii Judeţene „A.D.Xenopol”, fiul unei vestite familii de actori, care se confesează tranşant:„Mie îmi place să spun că mam născut în teatru şi nu exagerez atâta timp cât părinţii mei ocupau una din locuinţele de serviciu ale teatrului situate la ultimul etaj. Din 1950 şi până în 1954 am învăţat să merg, să mănânc, să vorbesc, să mă joc în casa mea, Teatrul din Arad”.

Trecută prin mai multe „etape editoriale”, supus cu profesionalism unor metamorfoze repetate, nu mă mir să aflu că Aradul teatral (1787 – 2010), cercetare monografică model de referinţă pentru definirea identităţii unui spaţiu cultural, singulară la noi, a iritat numeroși conorăşeni ai autoarei roşi de invidii, mărunţi şi meschini în neputinţa lor.

Marți,14 ianuarie 2014. O zi cu cu vizite, întâlniri, un film la televizor și poezie. Dimineața în jur de ora unsprezece fac o vizită acasă la o familie de actori, Andrei și Ileana Stana Ionescu, amândoi ajunși la senectute. Apartament civilizat la parterul unei vile, central, pe strada Icoanei 28, precis primit pe vremea comuniștilor, acum în litigiu, căci au apărut proprietarii și-l revendică. Desigur, sunt marcați psihic, trăiesc aici de o viață, nu le vine ușor să-l părăsescă, deși investiseră în construcția unei case în Pipera aflate aproape de finalizare. Altfel două persoane liniștite, împăcate cu sine. Liniștea se simte cum respiră în jurul lor... Ea, marea actriță, încă în activitate la șaptezeci și opt de ani, cu prestații scenice remarcabile, stătea într-un fotoliu dinaintea televizorului și asculta un concert.

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

92

Nr.9-10 (47-48) 2021

dar semne că ar putea să fie un veritabil talent sar în ochi: „Nu am cuvinte și poate că nu pot exprima/Bucuria cu care compun și cânt la pian/În timp ce atârn la gâtul unui cal” sau „Văd cai. Te iubesc în același fel în care porcii iubesc Crăciunul/Și aș vrea să te mai privesc o singură dată, exact cum ar mai vrea/Un cal bătrân să-şi vadă călăreţul în drum spre abator”.

Andrei §i Ileana Stana-Ionescu El, numărând zece ani în plus, începuse de ceva vreme să scrie nu memorii, ci piese de teatru pe care mi le-a trimis să le citesc pentru a hotărî dacă merită să fie publicate la Editura Palimpsest în colecția „Clubul dramaturgilor”al cărei coordonator eram. La lectură piesele în cauză m-au surprins, fiindu-mi clar că aparțin unui practician al scenei care nu umblă la artificii, la epatări. Discuțiile despre carte au decurs excelent, dându-mi mână liberă să intervin pe aici-colo în caz de nevoie. Ne despărțim relativ repede, motivându-i că că am o întâlnire cu Ștefan Cazimir la o cofetărie de lângă Librăria Eminescu.Dar nu înainte de a-mi sorbi și ultima picătură de whisky din pahar și a-mi citi, folosindu-se de lupă un fragment din una dintre piese. La cofetărie, punctual ca de obicei, domnul porofesor mă aștepta cu un ceai și o prăjitură pe masă. Taifasul cu Ștefan Cazimir a durat peste două ore. Dumnealui, uneori cu umor, cu ironie, al-

Sharon Stone

teori cu blândețe, fascina prin evocările sale. De fapt, întâlnirile dintre noi se repetau periodic. Ziua s-a încheiat cu aceste însemnari, dar și cu un film la televizor, Frontiera crimei, protagonistă Sharon Stone, o produţie din 2012, cu un subiect amar, cu drame petrecute la granița dintre SUA – Mexic. Cât o privește pe S.S., sexosa teribilă d i n Instinct primar, are forță de actriță mare, nu contează că i se văd anii pe chip, aduce în film pe lângă o tensiune dramatică puternică si o senzualitate tulbure, provocatoare, o energie sexuală misterioasă, venită din interiorul unui trup ușor disperat, pe care iau foc veșmintele, făcând ridurile şi cearcănele vârstei invizibile și stârnind apetituri erotice. Ceea ce nici de departe nu stârnesc păpuşile gonflabile, oricât s-ar dezgoli, ce invadează zi de zi ecranele televizoarelor noastre, lăsând totul la vedere fără jenă, chiar și prostia din căpșorul lor.

După film deschid calculatorul. Trei poeme primite de la Adina Naiu nu pot să mă abțin să nu le citesc. Încă nu înteleg ce e cu fata asta,

18 martie 2016. O zi foarte grea pentru mine. Astăzi are loc la Reșița înmormântarea unui bun prieten, Gheorghe Zincescu, prozator și poet, om pe care te puteai baza, alături de care nu mă simțeam niciodată singur ori de câte ori reveneam în orașul copilăriei și adolescenței. Dintre scrierile lui literare, constând în câteva volume de versuri distincte și ca suflu liric și ca stil, aș aminti în primul rând un roman de excepție, Proprietăți în Paradis, necitit de criticii ce hotărăsc ierarhii și premii, competitiv însă cu cele mai bune din anul când a apărut. Cam cu două-trei luni în urmă, deși nu ne văzusem din vară, când arăta a fi un bărbat puternic, sănătos, a început să-mi spună destul de des la telefon că nu simte bine, că doctorii nu i-au pus încă un diagnostic, ceea ce-l face să creadă că e vorba de ceva grav. Nu peste mult timp m-a anunțat că va merge să se interneze la o clinică din Rusia, recomandată de cineva că ar face minuni. S-a întors în București după vreo două săptămâni fără întremări vizibile, dar totuși cu speranțe și un tonus bun. În dimineața sosirii l-am așteptat la aeroport, însoțit, desigur, de Dana pe post de șoferiță. A stat la noi o zi întreagă. Abia intrat în casă, cum nu dormise de aproape două nopți, cu politețea lui proferbială ne-a spus că e obosit și ar prefera să se culce. S-a trezit târziu după-amiază ușor refăcut și cu poftă de vorbă, iar apoi, în jur de ora zece seara, l-am condus la gară și a plecat cu vagon de dormit la Reșița. La orice m-aș fi putut gândi în momentul acela, dar nu că atât de repede vom trimite mesaj de condoleanță soției sale: „Am aflat ceea ce a putut să i se intample dragului de Gigi cel pe care l-am iubit și prețuit cu tot sufletul nostru și nu-l vom uita pururi. Am sperat și ne-am rugat pentru el în tot acest timp din urmă de cumplită încercare, fiindu-i aproape și fiindu-vă aproape. Incredibilă și dureroasă despărțirea de el! Fiți tare, doamnă Marcela. Așa cum ați arătat că sunteți în toată vremea cât a suferit cu bărbăție și demnitate lovitura nedreaptă a destinului. Suntem alaturi de Dv. și întreaga famile! Dumnezeu să-l odihnească!”Veștile triste pe ziua de astăzi nu se opresc aici și aflu că ieri a murit Solomon Marcus la 91 de ani! Ce personalitate! Academician, matematician de anvergură internațională, dar și eseist redutabil. L-am cunoscut personal în 1973 sau 1974, nu îmi mai amintesc exact anul, în restaurantul de la Casa scriitorilor. Era la o masă cu Mircea Ciobanu, dacă nu mă înșel, oricum am fost poftit să iau și eu loc. Necunoscutul din fața mea căruia am fost prezentat nu era nimeni altul decât Solomon Marcus, un om pe care îl apreciam enorm, încât când i-am auzit numele m-am intimidat ca un școlar și nu am mai fost în stare să scot un cuvânt. Nu știu ce au discutat înainte, dar după câteva minute de tatonări discuțiile

Solomon Marcus

93

Nr.9-10 (47-48) 2021

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

au deviat spre teatru. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că este foarte informat în domeniu, că a văzut multe spectacole despre care am scris, unul dintre ele fiind Hamlet în regia lui Dinu Cernescu cu Ștefan Iordache în rolul nefericitului prinț. Într-o creație care mi-a schimbat integral viziunea despre piesă. Dar ceea ce m-a lăsat perplex a fost mărturisirea că mi-a citit cronica și că ține să-mi mulțumească pentru că l-am citat în cuprinsul ei. Nu îmi venea să cred. Bănuiam că se referă la eseul său Metode matematice în studiul teatrului, lecturat și studiat cu creionul în mână până în detalii, insistând îndeosebi asupra funcțiilor teatrului, apreciate de Etienne Souriau ca fiind „cheia situațiilor dramatice”, prin care se demonstra că personajul deține în text o funcție ( e Reprezentantul Valorii, al Binelui dorit de Forța tematică) și în spectacol alta (e Oglinda Forței, Satelitul sau Complicele). Din ziua în care ne-am cunoscut, ori de câte ori îl întâlneam pe Solomon Marcus într-o sală de spectacol, în alte diferite împrejurări, e drept, destul de rar, căci până în 1993 eu locuiam la Cluj, nu am pierdut niciodată însă ocazia de a ne arăta bucuria revederii și a o pune de o vorbă. Doamne, cum se duc oamenii de aleasă stirpe!

22 februarie 2017. Stare proastă. Capul, capul îmi dă de furcă.

Oare ce duhuri afurisite s-au strecurat în interiorul lui? Țiuie, țiuie ca nebunul. Acum, când notez aceste rânduri, simt ca un cerc în jurul lui și o durere continuă în ceafă, cu iradieri spre frunte! E drept, suportabilă. Greu mi-e să am tenacitatea și coerența pentru a finaliza ceea ce îmi propun. Din neputință amân mereu să fac ceea ce mi-am planificat și evadez constant în alte direcții. Obsesiile mă dărâmă și-mi împing gândurile spre ceea ce este mai rău. Noroc că și uitarea stă cocoțată pe creștetul meu și trage cu buretele peste multe. Pe de altă parte, timpul e într-atât de nemernic că se duce într-o goană de neînțeles. Aci sfârșește încă o zi. Mă văd deja mâine.

Nu însă începând de la ceea ce am săvârșit astăzi, ci de la ceea ce ar fi trebuit să încep astăzi. Brâncuși parcă spune că atunci când nu mai ești copil ești mort. În privința asta nu am de ce să mă plâng. În ce mă privește, sunt copil de când mă știu. Cu moartea nu aș zice totuși că e chiar așa. Credința mea e că atunci când nu mai ești îndrăgostit ești mort. La vârsta la care sunt, sincer vorbind, nu știu cât mi-am inventat iubirile și cât au existat în realitate. Sunt sigur în

schimb că voi muri îndrăgostit. De aceea, indiferent când ar putea să se înâmple, voi avea totdeauna un motiv să-mi pară teribil de rău după viață. Ce pot face? Trebuie să accept că într-o bună zi, nu am încotro, va fi și criticul de teatru interpret într-un spectacol în premieră.

22 martie 2019. Aseară am fost la premiera TNB-ului, reprezentație de protocol, cu piesa lui Ion Băieșu Preșul, în regia lui Mircea Cornișteanu. Chiar dacă nu mă așteptam să fiu surprins cu un spectacol care sare gardul, motive de interes aveam destule ca să nu ocolesc premiera. O piesă de Ion Băieșu are în todeauna sare și piper, dar mai ales una cu carieră scenică impresionantă, care în peste treizeci de ani a adunat tone de aplauze. Normal, nu? Aparține doar unui dramaturg cu o scriitură ce-l individualizează, cu o ironie tăioasă, cu umor în mai fiecare situație și replică. Nu întâmplător în vremuri de cenzură a avut parte de mulți ochi vigelenți. Regizorul Mircea Coneșteanu, la rândul lui, e și el un profesionist de netăgăduit, cu spectacole eveniment pe texte de Cehov, Caragiale, dar și cu știință în a pune în scenă texte românești contemporane, menite să convingă și cucerească spectatorul. Asta ca să nu mai vorbim în care sunt prezenți numeroși ași de renume ai comediei: Emilia Popescu, Raluca Petra, Marius Rizea, Alexandru Bindea, Ovidiu Cuncea, Monica Davidescu, Tatiana Constantin, Tomi Cristin, Eduard Adam, Dragoș Ionescu, Erika Băieșu, Irina Antonie și Alexandru Barbu. În ciuda așteptărilor însă spectacolul demara anevoios, cu un ritm nițel poticnit, dând senzația că actorii se încălzesc ceva mai greu, când deodată din spatele sălii s-a auzit, adevărată lovitură de teatru, o voce care striga că un spectator a făcut infarct. La început am crezut că strigătul e un truc regizoral. Dar vocea respectivă continua să se audă tot mai disperată. Așa că ea ajuns până

Horea Popescu §i Ion Caramitru

Ion Cocora §i iubirile din capul lui

Dem Radulescu §i Marian Hudac (1983)

Jurnal teatral

94

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro pe scenă și mai departe în culise și spectacolul s-a întrerupt. Până să se reia a fost necesară o jumătate de oră. Incidentul mi-a amintit de un altul asemănător din seara de 29 ianuarie 1996 petrecut la UNITER cu prilejul sărbătoririi regizorului Horea Popescu. Lume multă și bună, veselie și chiar motive de amuzament. La un moment dat însă, aflat la două-trei scaune distanță de mine, actorul Marian Hudac, în timp ce vorbea plin de vervă, cu umoru-i bine cunoscut, fiind aplaudat la „scenă deschisă” cum se spune, spre stupefacția tuturor s-a prăbuși ca secerat. S-a sunat la salvare, a venit în puține minute și l-a dus la spital. Mulțimea de oamneni prezenți la seara omagială Horea Popescu a rămas în sală, dar cortina s-a lăsat și nu s-a mai legat nimic. Într-o situație similară iată-mă acum la Preșul.

Spectacolul s-a reluat, dar mi-e imposibil să mă mai conectez la el.

Va trebui să-l revăd.

6 octombrie 2021. Sunt la Nessebar pe litoralul Mării Negre în Bulgaria. Am sosit aici sâmbătă pentru a participa la un turnir cu poeți sau al poeților. Duminică dimineață a și avut loc prima etapă de lecturi. Animație, entuziasm reținut, probabil unele orgolii rănite... Totul însă e ok și promițător pentru zilele ce urmează. Dar... Tot duminică, de astă dată însă seara, la ora șapte și cincisprezece minute, primesc un telefon din București năucitor. Un cunoscut mă anunță că a murit Ion Caramitru. El, armânul patriot și de mare har, căruia i-am fost permanent alături în faptă și gând, a însemnat pentru teatru mai bine de jumătate de veac teatrul însuși. La început ca actor și apoi în toate ipostazele în care s-a implicat cu minte și inimă pentru a-i dovedi existența. De ce? De ce ne-ai pus față în față cu acest deznodământ tragic tocmai acum când e atâta trebuință de tine într-o lume plină de iresponsabilitate și deșertăciune? Crede-mă, dragă Pino, absența ta dintre noi mă face să mă simt nu numai copleșit de durere, ci și de nesiguranță, întrebându-mă cine și cum va apăra în anii ce vin teatrul de haos și atâtea conștiințe care se vor stindard? Dumnezeu să te ocrotească și să-ți dea liniștea cuvenită! La Nessebar turnirul poeților își urmează cursul, lecturile continuă, poezia își desface aripile pe cerul însorit de septembrie, căci poeții îți dau strădania să fie auziți și să facă văzuți. Astăzi după-amiază, în a doua etapă a prestațiilor poeticești, Nicolae Manolescu mă privește la sfârșitul lecturii și îmi spune cu ironie puțin amară: „Ai început cu un necrolog și ai terminat tot cu un necrolog”! Are deplină dreptate. Îmi începusem lectura cu un poem dedicat lui Ion Caramitru și o încheiasem cu un altul în care mă luam la trântă cu propria-mi moarte. Îl transcriu pe cel dintâi:

PANDEMIA ÎN VREMURI DE POEM În memoria lui Ion Caramitru

De unde alt sânge decât sâgele meu al tău moarte de unde altă mângâiere decât mângâierea mea a ta moarte de unde altă umbră mai fără de umbră decât umbra mea a ta moarte de unde altă îmbrățișare decât îmbrățișarea mea a ta moarte de unde alt măr decât mărul din pomul oprit al tău moarte de unde alte cuvinte care să scrie poemul ale tale moarte de unde alt strigăt de împăcare cu sine decât strigătul meu al tău moarte de unde altă copilărie să te însenineze decât copilăria mea a ta moarte de unde alt creier care să-ți fie leagăn decât creierul meu al tău moarte de unde alt cap pentru decapitare decât capul meu al tău moarte de unde alt ochi de vegheat alt cal de călărit alți dinți de părăsit decât ochiul meu decât calul meu decât dinții mei ai tăi moarte de unde altcineva decât eu al tău moarte

Shylock (Negustorul din Venetia)

Hamlet

95

Nr.9-10 (47-48) 2021

Contre-pied

www.revistaneuma.ro

Foaie-albastr[ de trifoi S[ tr[iasc[ locul doi!

Gelu neGreA

D

acă stăm strâmb și judecăm după cât fotbal se joacă în ultimul timp pe stadioanele mapamondului suntem tentați să credem că, nu doar de drept, ci și de fapt, planeta Terra n-a cunoscut de nici o culoare nenorocirea numită COVID – cu excepția, firește, a minimalizării numărului de spectatori prezenți cu cățel și cu purcel (respectiv, cu stegulețele, trompetele și vuvuzelele din dotare) pe arenele patriilor diferiților microbiști, fani, supoteri, ultrași etc., etc. Competiții inter-cluburi și inter-țări inventate recent pentru a menține sportul, ca să zicem așa, rege în prime-time-ul programelor canalelor TV de profil și pe pagina întâi a rubricilor jurnalelor care mai trăiesc cu (sau mai exact spus, din) fotografia lui Ronaldo pe cinci coloane, oferă încă oxigen unor echipe și unor fotbaliști ale căror respirații nu numai că par, ci și sunt în realitate din ce în ce mai grele. Atât de grele încât simulează cu dificultate propria glorioasă istorie de ieri-de-alaltăieri.

Priviți, rogu-vă, împrejur la cum evoluează prin noile lor team-uri cei câțiva jucători emblematici odinioară pentru ideea de joc cu balonul rotund – Sergio Ramos, Pique, Messi, Donarumma, Cristiano Ronaldo, Varane și alții – care ba nimeresc prin terenul de joc, ba mai degrabă nu. Așijderea, benoclați-vă la unele dintre rezultatele echipelor care au făcut în anii trecuți imaginea triumfală a celor mai tari întreceri europene și care au mâncat acum papară de pe la te miri cine. Mă refer, de exemplu, la redutabila Real Madrid pe care soarta crudă și sorții lipsiți de orice înțelegere umană au așezat-o subit face to face cu o ilustră necunoscută din Moldova vecină și prietenă cu scopul evident de a ajuta-o să își rotunjească din start un golaveraj marca plânsul popoarelor. Căci după experiența cruntă de anul trecut cu echipa ucraineană Șahtior Donețk – lipsită până și de icoana românească a antrenorului Mircea Lucescu, dar care, surprinzător, a câștigat fără jenă cu 3 – 2 pe Santiago Bernabeu în nu știu ce grupă de Champions League – cine Allah s-ar fi gândit că alde Benzema, Modrici și ceilalți nu-i vor umili cu un scor de handbal sau măcar cu un ceva duios de la 5 în sus pe obscurii de la Sheriff Tiraspol? Și când colo, ce să vezi? La finele celor 90 + ceva de minute regulamentare, tabela de marcaj indica un stupefiant 1 – 2, ceea ce în limba fotbalistică uzuală semnifică două goluri pentru Sheriff și doar unul singur în favoarea gazdelor de la Real Madrid care, în repriza secundă, au mai avut și proasta inspirație să introducă în teren echiperii numiți îndeobște titulari, pe care îi ținuseră inițial pe băncile de rezerve ca nu cumva să-i rupă în bătaie pe nefericiții ăia de găgăuzi. A nu se bate câmpii cu grație pe tema întâmplării care, vezi Doamne, funcționează și-n fotbal ca și prin alte domenii că nu ține: Sheriff Tiraspol a câștigat absolut meritat după cum Real Madrid a pierdut întru totul justificat, punând sub semnul întrebării și răspunsului orice logică sub care ființează joaca asta în unsprezece de-i zice fotbal. În această ordine de idei, sentimente, fenomene și evenimente, nevoia de sporire a competițiilor fotbalistice este la fel de rațională și coerentă precum aplicarea sistematică a nucii de cocos în peretele unui building deja prăbușit. Că lucrurile stau întru totul astfel, o dovedește numărul mare și somptuozitatea stadioanelor care se tot ridică în felurite țări – mai dotate cu fotbal sau mai dim-

potrivă. Un exemplu deloc luminos, dar apropiat ar fi pentru noi Stadionul Ghencea care este gata odată cu rostogolirea FCSB-ului pe locul cinci spre opt în prima Ligă și a formației Steaua, proaspăt promovată în Liga secundă, tot pe undeva pe-acolo. Evenimentul inaugurării a coincis în timp cu două meciuri importante ale Naționalei României dintre ultimele care contează pentru grupa a III-a de calificare în perspectiva Campionatului Mondial de fotbal din 2022. Cel dintâi s-a desfășurat în deplasare cu Germania, iar formația lui Mirel Rădoi l-a pierdut conform tradiției noastre multiseculare după care în fața echipelor situate mai sus decât noi în clasamentul FIFA nu mișcăm decât dacă ele nu se prezintă la întâlnire. Și cum, spre ghinionul nostru, nemții au fost acolo cînd arbitrul a fluierat începerea partidei, la sfârșitul ei tabela de marcaj consemna previzibila victorie a adversarilor noștri.

A urmat disputa cu Armenia – selecționată pe care, în urmă cu ceva ani, eram bucuroși s-o avem drept parteneră de întrecere pentru că asta ne facilita realizarea unui golaveraj plin de promisiuni optimiste. La finele jocului de pe renovatul stadion Ghencea, lucrurile stăteau însă astfel; de bine de rău, scorul ne era oarecum favorabil: 1 – 0 printr-un gol înscris cu ajutorul capului de Alexandru Ionuț Mitriță – jucător român aflat, cu ajutorul lui Dumnezeu, în posesia următoarelor date fizice: un număr de 167 centrimentri în lungime și 64 kg netto în greutate. Cum a reușit el să expedieze balonul în plasa porții armenilor nu le este prea clar, nici acestora, nici nouă, dar faptul este cum nu se poate mai pozitiv, în special pentru noi care, din acest motiv binecuvântat, până la sfârșitul întâlnirii n-am prea mai izbutit vreo ispravă de ordin fotbalistic. Excepția ar fi aglomerarea penibilă din finalul întâlnirii a tuturor jucătorilor români în spațiul din fața porții goalkeeperului nostru care au reușit să-i împiedice pe adversari (și așa îndeajuns de împiedicați în jambiere) să comită și ei din greșeală vreun gest asemănător celui al lui Mitriță. Asta ne-ar mai fi lipsit! Și uite-așa, Naționala României s-a trezit în clasamentul temporar al grupei pe locul al doilea unde speră să rămână și după meciurile cu Islanda și Liechtenstein – performanță ce a ajuns să reprezinte visul de aur, smirnă și tămâie al fotbalului de pe meleagurile carpato-bahluiano-pontice. Dovadă – izbucnirea unanimă de entuziasm care a însoțit sfrijita victorie cu Armenia și mai cu seamă plasarea selecționatei noastre pe poziția a doua, prezentă și viitoare, a clasamentului competiției în derulare. Căci, oameni buni și boieri dumneavoastră, ce ne puteam noi propune drept scop, țintă, target și rost pe lume decât gloriosul loc doi în această competiție, ca și în oricare alta? Locul întâi? Haida-de, să fim serioși: nu e de nasul, gâtul, plămânii și urechile noastre! Noi știm de la bun început că țelul (scris în două cuvinte ori într-unul singur!) nostru luminos, adevăratul nostru obiectiv de performanță nu poate fi altul decât locul al doilea, providențialul loc al doilea cu care pornim în gând și-n faptă încă din primul minut al celui dintâi meci pe care programarea ni-l pune în față. Dacă prindem locul secund și șansa disputării unui baraj, echipa României este cea mai tare din parcarea de avioane și toți cântăm în cor: Foaie-albastră de trifoi/ Să

trăiască locul doi!

Culinar

96

Nr.9-10 (47-48) 2021

www.revistaneuma.ro

Amintiri §i pohte copil[re§ti floricA bud

A

cum, că am vândut ori mâncat toate perele mălăiețe vin la rând vișinile. Cireși nu aveam, de altfel după am mai pomenit, erau puțini cireși în sat. Poate mersese vestea că cireșele îndeamnă la furat, după cum am aflat din amintirile marelui povestitor, Ion Creangă.

Cireșele și lubenițele erau doar vise ale unui viitor îndepărtat. În schimb vișinile erau realități, mari și gustoase. Nu pot să nu le compar cu vișinile pe care le face vișinul meu, ce cumpărat de la o fermă pomicolă, a rămas o piticanie. Hai să zicem că a rămas mic din cauza pământului orășenesc, dar și nucii, ajunși extra largi sunt plantați în același pământ. Și vișinile vișinului meu sunt o realitate, din păcate aduc un afront prezentului, un prezent în care totul este mare și umflat. Amărâtele de ele sunt atât de mici, încăt de multe ori nici nu le culeg, le las păsărilor.

Dar să nu îmi pierd vremea cu excepții, să mă întorc la vișinul copilăriei. Cu vișine nu am fost în gară, nu era atât de mare și roditor vișinul, precum bătrânul păr. A trecut vremea și au apărut doi pui de vișini care au crescut și ei. Nu am înțeles nici până azi, de ce a tăiat tata vișinul mamă.

Dar a fost mare supărare pe noi. Dar aste este, sper doar că nu l-a tăiat pur și simplu.

Vișinilor urmau prunele rotunde-roșietice, care sunt prea acre pentru gustul meu.

Pere de toamnă nu aveam pe vremea aceea. În schimb avea lelea Roszi de peste drum, cele mai aromate pere de toamnă, o aromă pe care nu am mai regăsit-o niciodată. Am și eu un păr care se coace la sfârșit de august, început de septembrie, dar în afară că sunt dulci nu au altă calitate. Dar ce să te aștepti de la un păr care are crengile în unghi drept? Părul candelabru este tot din generația celor puși de mine, din păcate nu am moștenit de la vechiul proprietar decât o Magnolie.

Nu este una cu flori foarte frumoase, dar își face datoria, înflorind an de an. Pe străzile vecine, sunt magnolii superbe. Nu departe de casa noastră a fost tăiat una, la moartea stăpânei bătrâne. Stăpâna tânără a declarat că ea nu va strânge frunze us cate. Asta este, la câte frunze am de strâns eu, după doi nuci, cinci soci, doi meri, un măr gutui, un păr, trei pruni, vreo cinci mălini, tufe de flori de lemn(Iasomie), tufe

Caprifoi (Mâna Maicii Domnului), patru salcâmi și patru vițe de vie, înțeleg de ce unora le place cum strălucește gazonul particular sub razele soarelui ori ale lunii.

Să ne întoarcem la amninosurile copilăriei. Mamica Cornelia şi bunica Valeria coceau în cuptor, sâmbătă de sâmbătă, şi alte bunătăţuri în afară de pthită, sucituri (cozonaci) şi coci. Ele făceau şi pthită din fărină de mălai (porumb). Pe vremea bunicii, porumbul era o plantă foarte răspândită, respectată de ţăranul român, pentu că era vitală traiului zilnic. Răspândită este şi acum, dar soiurile moderne au pierdut ceea ce avuseseră mai bun, aromele, în goana după recorduri. Cercetătorii le-au transformat în soiuri mai productive şi mai

rezistente la boli. Din păcate ele sunt po trivite mai mult pentru animale decât pentru hrana oamenilor. Pthita de po rumb poartă numele plantei, adică mălai, după cum spunem noi porumbului. Măla iul a fost avansat şi numit din vremuri uitate talpa căsii (temelia casei), aşa cum odinioară ţăranul român fusese considerat talpa ţării. Zicerea sub care îşi duceau gospodăriile ţărăneşti bocotane (bogate) sau colduşe (sărace) viaţa era: Mălaiul şi mază rea îs talpa căsii. Mălaiul se frământa în căţân (castron) sau în covată, depindea de câte tepşi (tăvi) dorea gospodina să asoa ge (frământe) şi putea fi de dulce, adică în loc de coptătură (prăjitură) şi de post, în loc de pthită. Când era bunica copthil, ţăranii mâncau mălai, peste săptămână,

abia duminica, dacă îşi permiteau, pthită din făină de grâu. Lucrul acesta este ex p licabil dacă ţinem seama de condiţiile de trai de atunci. Erau nevoiţi să vândă re colta de grâu, ca să facă rost de bani. Îşi lăsau doar grâul de sămănat, pentru recolta viitoare. Alături de iosaguri (animalele din gospădărie), galiţe ( păsări din gospo dărie), lapte şi ouă, grâul era sursa lor de venit.

Căţânul este fratele mai mic al coveţii.

Acum se află mai rar câte unul rămas din bătrâni în bucătăriile femeilor de la ţară.

Locul lor a fost luat de vailingurile jumulţite (castroanele smălţuite). În schimb, cove ţile au dăinuit pentru că în pântecele lor adânc odihneşte slănina păstrată în sara mură, ce aşteaptă să fie rânduită la afumat. Când eram copil, slănina era dusă în pod, la afumat. Din cauză că vara ea se topea şi măzgălea podul casei, ai mei şi-au construit o afumătoare în grădină, lângă cuptorul de pâine. La fel ca şi covata, căţânul era cioplit tot dintr-un trunchi de copac, dar dintr-unul mic. El era jăluit (cioplit) până rămânea un perete suficient de gros, ca să nu crape, dacă ar fi fost scăpat din mână, dar nici prea greu, încât să se cocoşeze gospodinele sub greutatea acestuia. Era finisat cu atenţie, ca să nu rămână aşthii (aşchii) în care vreo socăciţă (bucătăreasă) cu... capul înfierbântat de heredhie (multă muncă) sau de dorul bădiţei, plecat la câmp cu sapa sau coasa pă sthinare, s-ar fi putut îndhimpa (înţepa).

Pentru o singură tepşe, se cernea în căţân două cupe de fărină de porumb.

Cupa era confecţionată din badoc (tablă) şi încăpea în ea cam o kilă de fărină. Ea se opărea cu apă clocotită şi se făcea un cuib în mijlocul căruia se punea un rest de aloat, păstrat de la ultimul mălai. Se lăsa la dosthit, bine acoperit cu mai vechea noastră cunoştinţă, dosoiul (ştergarul).

După ce aluatul creştea, se asoga ca şi pâinea. Odată asogat se aşeza fie pe frunze de mălai împletite, fie în tepşă şi apoi lua drumul dorului, în cuptorul încălzit. Mălaiul cald se rupea cu mâna şi era tare bun pentru adulţi, după un păhar de horincă, alături de slănină şi ceapă. Noi, copiii, eram excluşi de la îmbdhietura cu dețul! Bune obiceiuri străbune!

97

Nr.9-10 (47-48) 2021

C[r\i primite

www.revistaneuma.ro

Aceste volume se aflã in atent,ia cronicarilor nos,tri pentru eventuale recenzii extinse.

Mult,umim autorilor s,i editorilor.

C[r\i primite

www.revistaneuma.ro

NEUMA? NEUMA? NEUMA?

De ce

De ce

De ce

S

emnul vizual sub care stă NEUMA este un trandafir, această floare care transcende graniţele culturale, religioase, etnice, deoarece frumuseţea și armonia semnificaţiilor sale sunt un symbolon care are pu terea de a ne aduce împreună. Trandafirul NEUMA este un trandafir înflorit, rosa centifolia, trandafirul cu o sută de foi, metaforă a cărţii și a revistei și vorbește despre curajul de a înainta crezând până la capăt într-un ideal. NEUMA este un semn de notaţie muzicală fără portativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi NEUMA este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunităţile monastice. Dincolo de această semnificaţie, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un proto semn care, în funcţie de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și disponibilitate de dialog cu

celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pier de pe sine, dimpotrivă, îmbogăţindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă. Revista NEUMA este o revistă cu profil cultural.

La fiecare două luni veţi putea citi un număr dublu care va acoperi teme de la literatură la istorie, de la teatru la filosofie, de la sport la educaţie, veţi putea urmări viaţa

98

Nr.9-10 (47-48) 2021

culturală a românilor din diaspora și veţi putea descoperi împreună cu noi adolescenţi talentaţi la rubrica „Teen Spirit“, veţi afla care sunt cele mai recente cărţi ale Editurii NEUMA și îi veţi putea cunoaște pe autorii lor, iar despre complexa și bogata dramaturgie contemporană românească veţi putea citi în paginile consacrate teatrului, veţi afla despre cele mai noi apariţii editoriale prin recenzii ale celor mai recente și valoroase cărţi din literatura română contemporană și din literatura străină iar oameni de cultură din ţară și din străinătate vor fi mai aproape de cititorii noștri prin interviuri.

Credem cu tărie în importanţa și în necesitatea culturii, în rolul ei formator esenţial. Răspândind lumina culturii în întunericul ignoranţei putem să ne aducem contribuţia - o picătură - de armonie într-o lume frământată.

(Extras din Editorialul primului număr al Revistei NEUMA – 1-2/2017)

57 58 59 60

EVENIMENT EDITORIAL

VIAŢA CĂRŢILOR

Andrea H. Hedeș - Ecosistem angelic Monica Grosu - Lecturi la zi Horia Gârbea - Perimetrul și suprafața Menuț Maximinian Lumea, mereu prin ochii scriitorilor

COLŢUL LUI YORICK

CARTEA DE POEZIE

62

Ioan Holban Tărîmul vieții nenăscute și al morții netrăite

63

Flavia Adam Calea spre cerul din inimă

64 65 66 67

68 70 72

73 74

ESEU

Evelyne Croitoru Despre iubire și alte nimicuri CARTEA DE PROZĂ

Nicoleta Milea Chipul adevărurilor noastre VOLUME NEUMA

Nicoleta Milea Libertățile cuvântului Andrea H. Hedeș și Andrei Novac, laureați ai premiului „Serile de la Brădiceni” – Gorj ROMAN

Ana Dobre În căutarea poetului pierdut TEATRU

Icu Crăciun Teatrul lui V. Voiculescu (I) CARTEA DE POEZIE

Toma Grigorie Aleph în casa poeziei și a universului magic

PREZENŢE ROMÂNEȘTI

Giuliano Ladolfi Sonia Elvireanu TRADUCERI

George Volceanov Receptarea noii ediții Shakespeare în publicații academice

Miruna Drăghici Comoara dintre pagini - Cartea din Kells

76

Radu-Ilarion Munteanu Guernica dincolo de Picasso

78

Dana Pocea Adnotări la „jurnal din vremea pandemiei”

80

Adrian Costache Încurcatele ițe ale școlii

81

Alexandru Jurcan Kimonouri și cireși albi

82

Raluca Faraon Cinci piese ușoare

83

Alexandru Jurcan Demonii și întunericul

84

Augustin Ioan La Venezia, în treizeci de ani

85

Alexandra Ares Variațiuni pe tema proverbelor Daniela Nane, primul succes ca regizor

86 87

Ion Cocora

88

Gelu Negrea Foaie verde de trifoi / Să trăiască locul 2

95

Florica Bud Amintiri și pohte copilărești

96

JURNAL

EDUCAŢIE

ECRAN LITERAR CINEMATECA TEATRU

ARHITECTURĂ TEATRU

JURNAL TEATRAL CONTRE-PIED CULINAR

CĂRŢI PRIMITE

De ce Neuma?

97 98

edituraneuma.ro revistaneuma.ro

2601

1608