Revista Neuma nr.10-11/2023 by Revista Neuma

ANUl VII $ Nr. 11-12 (73-74), 2023 $ 100 pAgINI $ 10 lEI

www.revistaneuma.ro

Revistă de cultuRă

Editată de Asociația Culturală NEUMA

ApARe sub egidA uniunii sCRiitoRiloR din RoMâniA

Revistă culturală finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii

Interviu cu scriitorul norvegian

Laureatul Premiului pentru literatur[

Sunetul Norvegiei, pentru mine, realizat realizat de de este \n nynorsk Anamaria Anamaria Babia§-Ciobanu Babia§-Ciobanu

SUMAR

PROZĂ

Adrian Țion Perete cu picioare și popcorn

Dana Banu - Paris/Plaisirsd’automne

EDITORIAL

Rodica Bretin Trista poveste a motanului Kandur

CURSIV

Andrea H. Hedeș - Un ținut al zăpezii

NR. 11-12 (73-74), 2023

www.revistaneuma.ro

1 3 4 5 7 9 10 11

Andrea H. Hedeș Haute couture sau prêt-à-porter?

POEZIE

Horia Gârbea Pornind de la un critic APARIŢII NEUMA

Gheorghe Grigurcu - Durerea fertilă Simona Antonescu - Ficțiunea istorică

20 21 22

INTERVIU

Anamaria Babiaș-Ciobanu în dialog cu Jon Fosse Sunetul Norvegiei, pentru mine, este în nynorsk

Gheorghe Glodeanu StraniapovestealuiBenjaminButton

Turnirul de Poezie. Ediția a XII-a, 2023, Alanya (Turcia) Arta romanului. Colocviul de proză la a XVI-a ediție Ședința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România Silvan Th. Stâncel - Poezie

TRADUCERI

RUBRICĂ RADIOFONICĂ

Eu, tu și o carte

STUDII CRITICE

Ioan Holban În decembrie, poezia lui Ioan Flora CARTEA DE POEZIE

Elena Abrudan în dialog cu Sandu Frunză Despre comunicare, ﬁlozoﬁe și literatură în era digitală

INVITAT SPECIAL

33 George Volceanov CristopherMarloweArdendinFaversham

Adrian Alui Gheorghe - Poezie Vlad Alui Gheorghe - Poezie

EVENIMENT

Iulia Anamaria Ghidiu Any Drăgoianu STUDII CRITICE

INVITAT SPECIAL

INTERVIU

AVANPREMIERĂ NEUMA

35 36

Flavia Adam - Fotograﬁi de sertar, poezii de scos la lumină

Menuț Maximinian Andrei Pleșu, privind destinul

ANIVERSARE

ESEUL ÎN ACTUALITATE

41 Menuț Maximinian Oglinzi de întâlnire cu sensurile vieții EVENIMENT EDITORIAL

Monica Grosu - Lecturi, idei, nostalgii

ApARe sub egidA uniunii sCRiitoRiloR din RoMâniA

Director: Andrea H. HEDEȘ Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Alexandru Jurcan, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, George Volceanov Redactor asociat: Hau Kieu Bich (Vietnam), Ersin Engin (Turcia) Corector: Alexandru Hedeș; Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordache R ev i s t ă c u l t u ra l ă f i n a nț at ă c u s p r i j i n u l M i n i s te r u l u i Cu l t u r i i

Asociaţia Culturală NEUMA Revistă de cultuRă

www.revistaneuma.ro

www.revistaneuma.ro; www.edituraneuma.ro Email: redactia@revistaneuma.ro ISSN 2601 - 1905 ISSN-L 2601 - 1603

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor. Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite

Editorial

Nr. 11-12(73-74) 2023

https://ovidiubujor.ro/

www.revistaneuma.ro

Haute couture sau prêt-à-porter?

AndreA H. Hedeș u ocazia unei întâlniri literare am ascultat pe cineva care prezenta încăperea de lucru unui scriitor de altă dată. Firesc, „pe vremuri”, mobila era din lemn masiv, sculptată, finisată manual și lucrată în spiritul epocii, cu eleganța și ornamentația pe care toate obiectele claselor superioare le aveau. Închipuiți-vă, spunea, cum crea și scria pe atunci autorul, față de cel de astăzi, care stă pe scaun din PAL, sau, poate, din plastic... Deși, se pare, nu toată lumea a aflat, calitatea operei unui creator nu depinde câtuși de puțin - din fericire - de mediul și instrumentele de care dispune. Până și în muzică, avem cazurile celebre ale unor oameni care au trecut orice granițe, oricât de dificile, de la compozitorul care își compune simfonia chiar dacă și-a pierdut auzul la poetul care își compune poeziile chiar dacă și-a pierdut vederea. Sigur că un mediu cât mai propice, mai liniștit, mai confortabil, mai elegant, instrumente de cea mai înaltă calitate ajută, dar nu influențează decisiv creația. Cel mai important în actul creativ este omul și nu instrumentele sale. Astăzi tinerii poeți își scriu versurile pe mobil, în tramvai. Dacă le-ar scrie într-o încăpere cu lambriuri și draperii de catifea, la un birou din lemn de nuc sau într-o garsonieră mobilată de la Ikea, în loc de scaunul de plastic din tramvai, nu ar avea nici o importanță, întrucât versurile ar fi aceleași. Important e omul și nu obiectele sale. Se spune că pe timp de război Muzele tac. Pe timpul pandemiei, urmată de războiul din vecinătate, nu știm cât au tăcut Muzele, dar pași importanți înainte au fost făcuți de cine nu speram. Cumva, pe nesimțite, a apărut ceva care să le substituie, fără să ne fi întrebat nimeni dacă ne place sau nu: Inteligența Artificială. În 2019 deja, la Linz, s-a cântat Simfonia nr. 10 a lui Gustav Mahler. O simfonie pe care compozitorul nu a mai apucat să o termine, dar pe care a terminat-o IA cu ajutorul unui program open-source numit MuseNet. Rezultatul a fost unul foarte „Mahleresque”. Dacă MuseNet a scris continuarea unei simfonii, Bard, un AI chatbot, poate scrie continuarea unui text, la fel ca mai cunoscutul Chat GPT. Lucrurile au mers însă și mai departe. Ați auzit de QualiFiction? Este un software pentru analiza și evaluarea succesului cărților. Și este deja folosit de câteva edituri din străinătate. Cum realizează QualiFiction această analiză? Pe baza succesului înregistrat de bestseller-uri, rezultatul fiind promovarea replicării și nu a originalității și creativității, în numele riscului minim și al câștigului maxim garantat. Acest gen de abordare, la fel ca cel al analizei intereselor utilizatorilor de internet, îi țin pe aceștia, pe„consumatori”, captivi într-o bulă don care nu mai pot ieși, ca într-o „zi a cârtiței”, deoarece

Editorial

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

odată exprimat interesul pentru o carte, o temă, un subiect, un produs, acesta va fi livrat din nou și din nou, închizând orizontul consumatorului și nemailăsându-i acestuia posibilitatea de a descoperi și altceva, de a-și muta centrul de interes. Este o abordare simplistă și comodă a persoanei reduse la statutul de individ consumator, manipulat și, cum am spus, captiv. Cine ar fi crezut că democratizarea educației, odată cu instituirea învățământului obligatoriu și gratuit, a culturii, a literaturii, produsă odată cu apariția mijloacelor facile de tehnoredactare și tipărire, duse la un alt nivel odată cu apariția internetului care permite acces facil, instant, la o mulțime de platforme – tot atâtea scene, va duce și la scăderea drastică a calității acestora: educație, cultură, literatură și, în general, tot ce ține de sfera creativității. Acum creatorii nu creează opere ci conținut - „creație” efemeră și inconsistentă, consumată de către... consumatori, la fel ca, pe vremuri, semințele la un meci de fotbal. Este aceasta creație? Este ceea ce produc MuseNet, Bard, Chat GPT creație? Pot instrumentele să creeze sau este actul creației unul specific omenesc sau, măcar, biologic (mă gândesc aici doar, de ex, la caracatița care își face „o grădină în fața casei”)? Ce înseamnă, până la urmă, actul creator? Din DEX aflăm că a crea înseamnă a face ceva ce nu exista înainte; a concepe, a compune o operă literară, o piesă muzicală etc.; a pregăti, a instrui pe cineva, a forma pentru o carieră sau pentru o misiune; iar în teatru înseamnă a crea un rol = a da viață unui personaj, a interpreta cu pricepere și originalitate un rol dintr-o piesă de teatru, dintr-un film etc. Conform acestor definiții, ceea ce face inteligența artificială este... creație. Dar credem că definirea actului creator trebuie să fie mult mai profundă. În toate culturile, în toate timpurile, mitul primordial este mitul creației. La fel și cultura noastră europeană are la bază miturile grecești și mitul creștin al creației. Universul, lumea, omul, au fost create de către o forță superioară iar actul creației a fost unul extraordinar, excepțional, sacru. În continuare, creația omului a fost considerată drept una inspirată de dincolo: zeii, muzele, daymon-ul au fost mereu „curtați” pentru a-și binecuvânta favoriții cu inspirație. Inspirație căutată, până târziu, prin intermediul Zânei Verzi, a superstițiilor și tabieturilor fiecărui creator. Asta pentru că, oricât de profesionist, este foarte greu să te așezi la masa de lucru, (sau la mobil, după caz) și să creezi ceva de la 9 la 17. Dacă a crea ar însemna doar a face ceva ce nu exista înainte, atunci cine cioplește o lingură și cine scrie un roman ar sta pe același taler al balanței. Întrebat ce părere are despre „finalizarea” Simfoniei Nr. 10 a lui Mahler, dirijorul care a condus orchestra ce a interpretat Simfonia a răspuns.„Unde ne duc toate acestea? Nicăieri. Înseamnă ceva? Nu. Nu au nici un sens. Ceea ce noi căutăm e sensul.” Noi, ca umanitate, asta căutăm: sensul. Și emoția. Atât timp cât IA trebuie pornită, trebuie programată prin cuvinte cheie, tipare, modele de recunoaștere, chiar dacă va livra un produs cu rapiditate și perfecțiune, acest produs nu va fi creație și actul nu va fi unul creator. Idealul de atingere al perfecțiunii e marca de creației a ființei omenești. Cubul ciobit. Drumul anevoios, truda până la cuvântul culoarea, sunetul ce exprimă adevărul sunt creații omenești. Sensul și emoția, adevărul și frumusețea. Sigur, așa cum mobila stil e apanajul celor puțini, în timp ce lumea e inundată de mobilă modulară accesibilă, probabil și artele și cultura vor fi inundate de creația accesibilă, dar fără suflet, produsă de IA. Marile opere vor rămâne apanajul unei mici bresle pentru răsfățul câtorva privilegiați. Până la urmă, astăzi, ne bucurăm să vedem o fotografie sau o reproducere a operelor Maeștrilor, cel mult să le admirăm, preț de câteva clipe, în Muzeele lumii, plăcerea de a le deține revenind câtorva fericiți. Homo faber va căuta mereu să își întâlnească Deus faber prin arta sa.

Nr. 11-12(73-74) 2023

Cursiv

www.revistaneuma.ro

Pornind de la un critic HoriA GârbeA cum, cînd am primit din partea doamnei director a revistei Neuma, sugestia privind subiectul editorialului și cursivului pentru acest număr, am în față un volum impunător, apărut foarte recent la Editura Cartea Românească și intitulat simplu: Teme. În el se regăsesc toate tabletele publicate sub acest titlu în cele șase volume, între 1971 și 1988, de criticul literar și profesorul Nicoae Manolescu. Autorul va aniversa luna aceasta 84 de ani de viață din care mai mult de trei sferturi i-a dedicat literaturii. Din tot ce a scris Nicolae Manolescu, o operă cuprinzătoare, monumentală, Temele sînt printre lucrurile cele mai bune și, pentru mine, reprezintă lectura cea mai îndrăgită și mai des reluată, la concurență cu Arca lui Noe. Mă bucur să am toate Temele într-un volum, mai ales că edițiile princeps s-au tocit la propriu de recitiri numeroase. Mă apropii astfel de „tema” propusă prin editorial pentru a semnala că arta scriitorului stă deopotrivă în originalitate și unicitate, dar și în libertatea lui de gîndire. Literatura, știm bine, e o chestiune „de gust, nu de silință”. Un algoritm cît de perfecționat, cel puțin așa cum mi-l pot eu imagina, poate genera texte utile pe baza unui număr enorm de date pe care mintea umană nu are cum să le proceseze cu viteza unui computer și nici nu le poate măcar stoca în memorie, pentru a le accesa la nevoie. E limpede ! Dar este la fel de limpede că numai creierul omenesc poate asocia și deopotrivă disocia elemente extrem de diferite sau de similare într-un mod surprinzător și, de fapt, creator. Ceea ce este uimitor și copleșitor în lucrul cu bazele de date: mulțimea înregistrărilor și viteza de accesare a lor, este de fapt limitator în sensul creativității. Ca să dau un exemplu concret, Nicolae Manolescu se referă într-una din Temele sale la cazul a trei scriitori cu nume, respectiv un pseudonim, ciudat de asemenătoare, care nu s-au cunoscut și nici nu s-au citit între ei și care au „căzut” printr-o coincidență prea mare pentru a fi întîmplătoare pe subiecte și tipuri de scriitură similare. Aceștia au fost Kafka, Urmuz și Harms. Să ne imaginăm un program căruia i s-ar da ca temă analizarea tematică și stilistică a operei tuturor scriitorilor din lume care au nume și pseudonime de cinci litere de la Homer la, să zicem, Voncu. Ar scoate un astfel de program triada de mai sus, punînd în evidență și textele pe care le extrage spre analiză Tema lui Nicolae Manolescu ? Nu pot verifica, dar aș paria că nu. Iată așadar diferența dintre creativitatea pură, în forța ei pe care aș numi-o inefabilă, și puterea computațională, deloc de neglijat și aceea. Iar diferența cea mai mare ar consta, în ipoteticul caz pe care l-am expus, mai ales în tratarea rezultatului, în farmecul, din nou inefabil, al dicțiunii umane.

Problema se pune în ceea ce este de ordinul speciei. Dacă un om găsește oribil un gîndac, putem fi siguri că și gîndacii găsesc specia umană absolut hidoasă. Unui om poate să-i placă un fluture sau o libelulă, dar în niciun caz nu ar aprecia ca partenera lui să aibă șase picioare și aripi membranoase. În același fel, ne poate duce gîndul că un android se va îndrăgosti de o androidă, scuzați femininul, dar nu de un om. Și nici invers. Dacă ne gîndim la proverbialele maimuțe care dactilografiază la tastaturi milioane de ani, există o probabiliate infimă ca ele să scrie după acest interval abisal de timp un sonet de Shakespeare. Eu cred însă că, indiferent de cuceririle, la acest moment cel puțin, ale tehnologiei, șase computere cu mult mai„inteligente”decît bietele maimuțe și avînd în spate programatori mai versați, nu vor putea produce o tabletă, nu de Nicolae Manolescu sau Alexandru Paleologu, ci nici măcar una a unui autor mai puțin pregnant ca înzestrare literară. Din acest punct de vedere, eforturile privind perfecționarea algoritmilor în sensul producerii de text literar, sînt pierdere de vreme. Un „condeier” de tipul Pedro Camacho al lui Mario Vargas Llosa va produce niște scenarii mai bune și mai suculente mai ales decît orice minte artificială. Mai este aici un fapt, care ar reprezenta un„clenci”cum se zicea cîndva, al problemei : alimentarea bazelor de date se face, fatalmente, tot de niște oameni. Ei pot omite din neglijență dar și – iată complicația morală – chiar din interes anumite „înregistrări” și creierul imens și superrapid nu le va putea descoperi singur. El va rămîne orfan de unele date și deci expus erorii. Revenind la aspectul moral, oricui i-ar plăcea să citească, așa îmi închipui cel puțin, o piesă nouă de Cehov, un al doilea roman al lui Mateiu I. Caragiale și chiar o cronică de Fănuș Neagu la meciul Dinamo-UTA, dar la cel din 2023. Cu toate acestea, alimentînd computerul cu informații și cu detalii conținînd pattern-ul stilistic al autorilor respectivi, rezultatul obținut va fi exact acesta : o parodie. Adică o imitație, eventual plăcută, la un nivel„epidermic”, o pastișă pe care, un autor uman inteligent, o poate realiza la rîndul lui dacă-și pune mintea. În ceea ce mă privește, m-am distrat combinînd personaje care nu s-au întîlnit în aceeași piesă. E tot ce poate face un contemporan al nostru în raport cu incomensurabila bibliotecă a lumii. Ceea ce putem face și mi se pare important, este să păstrăm spiritul uman și roadele lui, ceea ce a izvodit Homo Sapiens de vreo 3-4 mii de ani încoace. Iar despre ce va însemna degradarea sau înălțarea lui post-umană, să nu ne toace grija, deocamdată.

Apari\ii NEUMA

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Emil Lungeanu

Teo Cabel

Victoria Milescu

Copacul

RAPSODIILE CERULUI

cu s, arpe

ILEI

Din amintirile lui Sancho Panza

Editura NEUMA 2023

ANTOLOGIE LIRICĂ

Editura NEUMA 2023

ELINA ADAM

VIOLETAPINTEA

SECOND-HAND Sã batã tobele!

POVESTIRI

VIOLETA PINTEA

Gelu Negrea

ROMAN

Sã batã tobele! POEZIE

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2

CARMEN

SECERE

Blank Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Nr. 11-12(73-74) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Gheorghe

Grigurcu

„Durerea fertil[” Numai organicitatea în evoluție a existenței noastre, asumarea ei ca o continuitate nescutită de dificultăți ne îngăduie a avea un simțământ al împlinirilor. Fără o raportare la dubii, decepții, anxietăți, cele mai aparent categorice realizări se pot risipi cum frunzele autumnale.

În ciuda aparențelor, să reprezinte amnezia o protecție pe care și-o asumă ființa? Un fel de umbrelă a sufletului, conform unui poet chinez?

Ironia e antirevoluționară deoarece amenință a relativiza crezul revoluționar. De regulă revoluționarii n-au umor. „Femeile, copiii și revoluționarii detestă ironia, negație a tuturor instinctelor generoase, a oricărei credințe, a oricărui devotament, a oricărei acțiuni”(Joseph Conrad).

Vis ascuns în propria-i neîmplinire, asemenea unui animal în vizuină.

„Cel care se complace în Kitsch crede că se bucură de o experiență de înaltă calitate. Ar fi suficient să se spună că există o artă pentru inculți, tot așa cum există o artă pentru cei cultivați, și că diferența dintre aceste două orientări trebuie respectată așa cum sunt respectate orientările religioase sau sexuale. Însă, în timp ce adepților artei «culte» Kitsch-ul li se pare kitsch, adepților Kitsch-ului, lăsând la o parte situațiile menite tocmai să «oripileze burghezul» - nu li se pare demnă de dispreț marea artă din muzee (care, de altfel, expun adesea opere pe care gustul cultivat le consideră kitsch). Din contra, consideră operele Kitsch «la fel» cu cele ale marii arte”(Umberto Eco).

Stupoarea unui vis în fața altui vis.

Provizoriul a devenit pur și simplu un mod de-a fi. Permanența n-ar putea fi, aici și acum, decât una imaginativă precum o lumină orbitoare a neîmplinirii înseși.

Azi ți-ai făcut o concesie indignă. Ai pre-

ferat a trăi în loc de-a scrie, plecând la drum cu mașina…

Durerea fertilă, comună deopotrivă credinței și artei.

„Timpul, la drept vorbind, nu există (doar prezentul, ca limită) și totuși lui îi suntem supuși. Aceasta e condiția noastră. Suntem supuși la ceea ce nu există. Fie că e vorba despre durata pasiv traversată – durere fizică, așteptare, regret, remușcare, frică – ori despre timpul utilizat – ordine, metodă, necesitate – , în ambele cazuri lucrul la care suntem expuși e ceva ce nu există. Dar supunerea noastră există. Suntem în mod real atașați prin lanțuri ireale. Timpul, ireal, voalează cu irealitatea sa toate lucrurile și pe noi înșine”(Simone Weil).

Apare un tremur delicat, abia perceptibil al inexistenței în existență care ne-o face uneori comod acceptabilă în prezent, alteori ca o promisiune (a ce anume e greu, dacă nu cu neputință de precizat), cea mai tentantă promisiune de care avem parte.

Senectute. Orgia unor relicve pe care începem a le adora.

„Tocmai atunci când ceea ce scriu ia forma unui jurnal, am cea mai mare impresie de ficțiune”(Hervé Guibert).

Idealizezi unele perioade ale trecutului, nu în ultimul rând din motivul (egoist?) că n-ai trăit în ele sau ai fost pe atunci mic copil (interbelicul), scutit astfel de insatisfacțiile pe care le-ai fi putut avea fiind mai în vârstă. Poți alătura vieții lor devenită istorie o viață fantasmatică a ta la care începi să ții mai mult decât la cea reală.

Misterul intangibil al morții ne pune în situația de-a recunoaște o cotă de mister similar al vieții.

A crede în Destin, adică a crede realmente în succesul sau în insuccesul de care ai parte.

„Căința adeseori nu-i altceva decât resentiment. Preotul de țară al lui Balzac: «Căința dumitale nu-i decât simțământul provocat de o înfrângere pe care ai suferito, ceea ce e groaznic, e deznădejdea Satanei și era poate căința oamenilor dinainte de Isus Cristos; dar căința noastră, a catolicilor, este înfiorarea unui suflet care se lovește pe o cale greșită și căruia, în lovitura aceasta, i s-a revelat Dumnezeu. Dumneata semeni cu Oreste, încearcă să devii Sf. Pavel.» Creștinul nu-i supărat pe nimeni și nu-i nemulțumit de nimic. Supărat și nemulțumit e numai de și pe sine” (N. Steinhardt).

Balul mascat al iluziilor.

Senectute. Un elogiu care ți se aduce te face să revezi textul la care se referă. Îl accepți doar dacă textul cu pricina ți se pare și ție „bun”. În caz contrar, amabilitatea gratuită a confratelui îți accentuează simțământul neajunsului propriu prin asociere cu greșeala acestuia.

Scrii pentru a căuta expresia, nu neapărat și pentru a o găsi.

Poet apropiindu-se de medie, dar, regretabil, puțin receptiv la particulele cele mai fine ale materiei lirice, asemenea unei site cu ochiurile prea largi.

Herodot despre obiceiurile dacilor.„Tracii care locuiesc mai sus de crestoni au următoarele obiceiuri. Fiecare ține mai mult de trei neveste; când moare unul dintre ei, o mare zarvă se iscă printre femei și griji serioase printre prieteni ca să afle care dintre ele a fost cea mai iubită de bărbatul ei. Celei alese i se face următoarea cinste: copleșită de laudele bărbaților și ale femeilor, ea este sugrumată lângă mormânt de cea mai apropiată rudă, apoi este înmormântată împreună cu bărbatul. Celelalte încearcă o adâncă durere, deoarece pentru ele este cea mai mare rușine să nu fie alese”.

Invitat special

www.revistaneuma.ro Altruism. Neputându-te ajuta pe tine însuți, îți ajuți semenul. Strategie. X își pune cenușă în cap, se maculează, se înjosește paroxistic, trăgând cu ochiul la reacția Celuilalt, așteptând ca aceasta să fie cât mai favorabilă. Dimineață de septembrie. După o ploaie autumnală, pe asfaltul ud o mulțime de melci dintre care unii atât de mici încât sunt cei mai primejduiți de pașii trecătorilor. Cochilia unui asemenea melcișor, abia vizibilă, doar puțin mai mare decât un bob de strugure. Dar nu ascunde oare în sine o lume precum orice unicat al vieții? Scriptori. Unii încearcă a-și disimula decepția existențială, alții și-o inventează. „Ochii animalelor au capacitatea unui limbaj elocvent. Prin ei, fără ajutorul sunetelor și gesturilor, mai elocvenți când se absorb cu totul în privirea lor, ei exprimă misterul pe care natura l-a revelat și l-a închis în ei, vreau să spun neliniștea devenirii. Această stare a misterului o cunoaște numai animalul. Numai el poate să ne-o deschidă – căci e o stare care se poate deschide, dar nu descoperi. Limba, în care are loc acest mister, este identică cu misterul care se exprimă în ea: neliniște, emoția creaturii plasate între regnul securității vegetale și domeniul aventurii spirituale. Acest limbaj este primul gângăvit al naturii sub cea dintâi îmbrățișare a spiritului, înainte de a i se abandona în aventura cosmică numită om. Dar nici un discurs nu va ști să spună ceea ce acest gângăvit știe să comunice”(Martin Buber). Risc. O dorință a cărei împlinire se amână mult timp se poate transforma în dezgust. Rănită, viața își întoarce foaia. E preferabil să crezi că o persoană are față de tine o atitudine puțin convenabilă decât contrariul. Scepticism protector.„Gândește rău și nu vei greși”(Rivarol). Iluzia, un păcat purificator? Scriptor. Un model atât de lax în generozitatea sa, încât poate hrăni inobservabil o seamă de epigoni. „Vinificatorul occitan «Le Roc des Anges» a lansat – pentru piața românească, cel puțin – vinul Cioran! Numele vinului, mărturisește producătorul, e obținut prin anagramarea lui rancio («rânced», în spaniolă), un tip de vin oxidat, cu gust lemnos, de nuci și de unt rân-

ced. «Cioran» - explică comerciantul - «este și scriitorul omonim, cu un stil ascuțit, sobru și concis. Găsim acest temperament în vinul nostru…» De la mucegaiul nobil al brânzeturilor la râncezeala cioraniană a vinului, pasul a fost făcut”(Dilema veche, 2022). Peste cincizeci de ani, Florile răului vor rămâne doar o curiozitate (opinia lui Emile Zola, cu prilejul morții lui Baudelaire). O imagine speculară a unui obiect, mai convingătoare decât cea reală. A.E.:„Nu uita, colega, scrisul e un act prin excelență pecabil. Cu ușurință poate lăsa urme regretabile deopotrivă în ființă și în afara sa. Cu excepția unor semne așternute pe nisip, oare Mântuitorul a scris ceva?”. Citind un poet în creația căruia te regăsești devenind un apropiat emoțional al acestuia, e ca și cum ambii ați face parte dintr-o asociație inițiatică precum francmasoneria. A fi naiv: a te lăsa în voia începutului. „Lătratul câinelui este decisiv; acesta reprezintă mișcarea expresivă absolut negativă. Ea dovedește că acest animal este un simbol al nelegiuitului. Goethe a simțit intens acest lucru, deși poate nu cu suficientă limpezime. (…) Fidelitatea câinelui, atât de lăudată, care le permite multora să considere câinele drept un animal moral, poate fi concepută în mod just ca un simbol al josniciei: mentalitatea de sclav (nu văd nici un merit în a te întoarce după ce ai fost bătut). (…) Darwin explică datul din coadă al câinelui ca un «derivat al entuziasmului» («expresie a emoției»). Este, desigur, expresia celei mai mari răutăți, a unei devoțiuni atât de servile, încât el este resemnat la fiecare lovitură și, pur și simplu, cerșește mai mult din toate” (Otto Weininger). Senectute. Frumosul nu mai e„o promisiune de fericire”, ci, dimpotrivă, ultimul episod al acesteia, clipa unei dureri voluptuoase, zvâcnirea unui sumbru rest de „fericire” ce te sugrumă. Caz. La junețe, o emotivitate bolnavă, la senectute o luciditate bolnavă, fără a dispărea emoțiile de odinioară. Senectute. Momente în care totul îți pare inutil cu excepția trecutului. Dar… cât va mai dura acest trecut? Candoarea sumbră a lăcomiei.

Nr. 11-12(73-74) 2023

„O capodoperă pierdută a fost găsită deasupra unui pat, dintr-o căsuță din Enfield, periferie din nordul Londrei. Pictura a fost făcută în perioada Renașterii, de unul dintre discipolii lui Botticelli, Filippino Lippi, și îi întruchipează pe Madonna cu Pruncul Isus. Lucrarea a fost descoperită în urma unui control de rutină, făcut în casa unei bătrâne, internată acum la un azil. (…) Recent, familia femeii a decis să vândă locuința, iar atunci echipa de evaluatori a găsit lucrarea. Ei și-au dat seama imediat că este vorba despre una valoroasă. Cu o dimensiune de 50 pe 43,5 cm., a fost vândută cu 298.000 de euro la o licitație online”(Dilema veche, 2022). Scriptor. Lipsit de scrupule introspective, sigur de sine, își compune versurile aidoma unor mișcări de puzzle, cu satisfacția unei sportivități mereu câștigătoare. Noblețea iubirii derivând inclusiv din împrejurarea că reprezintă totdeauna un voluntariat deplin. „Stilul meu este atmosfera”(William Turner). „Plopul are în el ceva tainic datorită mai ales însușirii frunzelor sale de a tremura chiar și pe timp aparent liniștit. Foșnetul era interpretat ca un mesaj secret venind din alte lumi. Populus tremula («plopul tremurător») era considerat de aproape toate semințiile indo-europene, ca și de unele neamuri siberiene sau de triburile indienilor americani, un arbore damnat. Balticii nu se ascundeau sub un plop în timpul furtunii, deoarece se credea că Perkunas, zeul cerului, lovește cu fulgerele sale mai ales acest copac sub care se ascund demonii malefici. Plopul, de asemenea, e socotit și «copacul spânzuraților», căci, după o legendă creștină, de crengile sale s-a spânzurat Iuda”(Ivan Evseev). Senectute. Ficțiunea epică ți se pare deseori suspectă, întrucât îți dă senzația că îți concurează propria viață. Motiv pentru care citești tot mai rar un roman. Imperfecțiunea e gravidă de latențe. Spiritul creștin, de fapt orice spirit meliorist, ne îndeamnă a o privi nu ca pe o damnare, ci ca pe o nădejde. Ne facem, vrând-nevrând, reprezentări ale incognoscibilului morții. Dar mișcarea lor între contrarii poate fi teribilă, precum, în planul artei vizuale, între o pânză creștină renascentistă și un tablou nonfigurativ.

Nr. 11-12(73-74) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Simona

Antonescu

Fic\iunea istoric[ Punctul de început, lacuna generatoare de inspirație pentru un roman istoric Provocările unui roman istoric Cercetarea trecutului - metodă de a mă cunoaște pe mine însămi n poemul antic Teogonia - Nașterea Zeilor, pe care Hesiod l-a scris aproximativ în anii 700 î.e.n., apare poate cea mai veche definiție a literaturii de inspirație istorică. Poetul grec Hesiod este considerat cel mai vechi scriitor al Greciei, după Homer. El spune așa: «Muzele Olimpiene,/ Zîne fecioare, născute din Zeus ce poartă egida,/ Vorbele-acestea întâi au glăsuit către mine:/„Neam de ruşine, păstori ce dormiţi lângă glie, cu gândul/ Numai la burtă, minciuni aidoma cu adevărul/ Ştim să rostim, dar când vrem, ştim să vestim adevărul“». Adevărul pe care-l cunoșteau și-l putea rosti muzele Olimpului erau însăși faptele din trecut, iar minciunile necesare pentru fluența narațiunii începeau acolo unde începeau și detaliile legate de sentimentele cele mai intime ale eroilor, de mirosurile din jur, de sunetele mărunte și îndepărtate care ar fi putut răzbate din fundal, dincolo de zgomotul luptelor din avanscenă. Pe de altă parte, este știut faptul că ceea ce nu se spune, nu s-a păstrat în istorie, va aprinde imaginația scriitorilor întotdeauna, acolo se va afla sâmburele ficțiunii. Am observat punctul acesta generator de ficțiune cam la fiecare carte pe care am scris-o. Voi reveni asupra acestui punct și o să vă dau câteva exemple. Deocamdată însă vă propun să vedem care sunt provocările scrierii unui roman istoric. În primul rând munca de documentare, care trebuie să acopere nu numai șirul de evenimente din viața personajelor, ci și toate celelalte evenimente importante care se petreceau în lume la vremea aceea. Ele vor crea atmosfera cărții, dar mai ales vor face scriitorul să poată pătrunde mentalitățile vremii și să se apropie, atât cât mai poate fi posibil după niște sute de ani, de adevăratele motivații. Faptele sunt adesea numai vârful aisbergului, mare parte din adevăr rămânând ascuns până când nu se fac astfel de săpături/cercetări serioase. Un risc la risc este să te pierzi în munca de documentare. De la un punct încolo devine o încântătoare și foarte atrăgătoare muncă de arheolog și poți aluneca pe panta bucuriei de a descoperi, amânând atât de mult momentul scrisului, încât el ar putea fi chiar ratat. Există un moment optim pentru a începe scrisul. El se află în punctul de echilibru perfect dintre ce știi și ce nu știi, fiind astfel obligat să inventezi. Să creezi. Pentru mine, cartea la care am simțit cel mai puternic toate acestea a fost Hanul lui Manuc. O altă provocare este să reînvii cu adevărat acele personaje istorice, iar pentru aceasta am un secret: îmi folosesc adesea membrii familiei și prietenii, pe personalitățile lor îmi sprijin eroii.

Ce ar fi făcut tata în situația aceasta în care este prins Manuc? Cum ar fi reacționat? Și încep să-l văd cu ochii pe minții pe tata – ale cărui reacții le cunosc, ale cărui credințe și principii de viață îmi sunt familiare, jucând rolul unui dragoman de acum 250 de ani. Vorbeam mai devreme de motivațiile date de mentalitățile vremii. Trebuie să înțelegem că alegerile pe care le face un om nu pot fi judecate cu corectitudine decât dacă știm tot contextul în care a fost făcută acea alegere. Bine ar fi să nu le judecăm deloc, dar când ele fac istoria, nu ne putem abține. Ar mai trebui să înțelegem că oamenii nu erau altfel pe vremea aceea, ceea ce face ca lucrurile să fi fost, probabil, mult mai greu de înfăptuit decât par la o primă vedere. E simplist să spunem că erau viteji. Cred că le era foarte frică, cred că frica a avut un rol important în multe cuceriri. Mi-am propus să transmit în cărțile mele că în toate micile lupte personale care adesea ne consumă complet energia, nu trebuie să pierdem din vedere că în jurul nostru se dau și lupte mari, chiar și astăzi, în care ar fi de dorit să ne jucăm rolul nostru să nu ne sustragem de la el. Istoria se scrie cu oameni care nu au timp de ea, pentru că au tot felul de probleme în familie, în viața personală. Neimplicarea este și ea un rol pe care-l jucăm. Cărțile, poveștile transmit însă adesea și lucruri pe care autorul lor nu și le-a propus, iar asta este cea mai mare magie a unei povești, felul în care ea vorbește fiecărui cititor pe limba lui, ocolind autorul. Spuneam că o altă provocare pe care o pune scrierea unui roman istoric este deslușirea vieților private, așa-numita istorie mică. Îmi plac istoriile vieții private din diferite timpuri. Cred cu tărie că acesta este cel mai important element care dă naștere atmosferei unei epoci: oamenii fără funcții politice, din afara clasei conducătoare, oamenii care suportă efectele deciziilor luate la vârf. Nu uit niciodată să le aloc un spațiu în cărțile mele. Uneori chiar preiau rolul principal, iar istoria am arătat-o numai prin ochii lor. De exemplu în Fotograful Curții Regale, Familia Regală este văzută numai din perspectiva celor din jur și niciodată direct. Cred că este o bună soluție de a apropia cititorii de un personaj care altfel ar copleși prin greutatea lui istorică. Faptele sunt într-adevăr de o importanță covârșitoare, iar noi astăzi avem în plus și perspectiva pe care ne-o dă depărtarea în timp, putem evalua ce s-ar fi întâmplat dacă Ioan de Hunedoara ar fi luat o altă decizie sau nu ar fi simțit că un anumit moment era crucial. Dar cei care le-au înfăptuit erau oameni. Cred că aceste două lucruri sunt mai greu de împăcat, avem tendința de a idealiza o persoană care a stat în picioare la răscrucile istoriei, iar idealizarea îndepărtează.

Invitat special

www.revistaneuma.ro Se pierde un lucru important atunci când nu mai vedem omenescul, slăbiciunile, momentele de ezitare. Vorbeam la început despre echilibrul dintre ceea ce știi și ceea ce nu știi despre un eveniment istoric. Discuția este mult mai vastă, e vorba despre misterul care transpare din astfel de jumătăți de dezvăluiri, care unui scriitor îi poate aprinde imaginația. De exemplu în Ultima cruciadă, punctul de pornire, momentul în care am decis că voi scrie o carte despre apărarea cetății Belgradului a fost descoperirea unui mic episod petrecut atunci, în 1456. Nu se știe din ce motiv, la sfârșitul bătăliei, atunci când niciuna dintre oștiri nu avea victoria și se pregăteau să încheie deocamdată, un mic grup de cruciațițărani a pornit un atac spontan, ignorând porunca lui Iancu de Hunedoara și furișându-se afară din rândurile oștirii. Printre ei se afla și o femeie, ne spune cronica, fără să dea niciun alt detaliu. Acel “nu se știe din ce motiv” și lipsa numelui femeii m-au țintuit pe loc. Am luat urma subiectului și l-am regăsit, tratat cu multă seriozitate și cu citarea surselor din perioada respectivă, într-o teză de doctorat publicată de Academia Română, numită Ioan de Capestrano și Cruciada târzie. Autorul său, istoric și filolog, reconstituie faptele pornind de la izvoarele medievale pe care lea citit în latină. A beneficiat de niște stagii de cercetare în Italia și a avut acces la un mare număr de surse originale. Autorul se numește Iulian Mihai Damian și este lector universitar doctor la Universitatea„Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. O altă carte pe care m-am sprijinit ca să construiesc Ultima cruciadă este Din mâinile valahilor schismatici, a domnului profesor Ioan Aurel Pop, un expert al istoriei medievale a Transilvaniei. Am căutat mult cartea aceasta, înnebunisem pe toți cunoscuții cu ea. Într-un final am avut norocul să fie reeditată, iar ziua în care mi-am cumpărat-o a fost o mare sărbătoare pentru mine. Grupul de cruciați rebeli care a pornit un atac dezorganizat asupra armatei otomane în momentul în care ambele armate se pregăteau să se retragă era mai mare decât apare el în romanul Ultima cruciadă. Am imaginat ca nucleu al acestui grup atestat istoric, un grup mai mic, valah. Am creat o poveste pentru femeia care se afla printre ei. I-am dat nume și o întreagă istorie în spate.

Nr. 11-12(73-74) 2023

La fel s-a întâmplat în cazul lui Manuc. Există un episod atestat istoric, în care Manuc este nevoit să fugă din Constantinopol, la o schimbare de sultani în care și-ar fi putut pierde viața. Unele surse istorice spun că Manuc s-ar fi îmbarcat pe o corabie, iar altele spun că el ar fi ieșit călare din oraș. Faptul că astăzi nu se mai poate stabili adevărul, deci din nou acel “nu se știe de ce, cum, ce” a fost irezistibil pentru mine. În carte am inventat o modalitate care ar fi putut crea confuzie și ar fi putut genera ambele variante: Manuc îmbracă un slujitor cu hainele lui și îl îmbarcă pe o corabie, pentru a deruta vrăjmașii, în timp ce el însuși iese călare din Istanbul. În umbra ei este singura carte mai personală, singura în care nu am tratat un subiect din istoria națională. Memoria joacă un rol esențial în această carte, am tratat de fapt istoria propriei mele familii. Am numit-o adesea cartea izolării mele, pentru că nevoia de a o scrie a apărut odată cu acele emoții puternice de la începutul perioadei de pandemie, cu incertitudinile legate de viețile noastre și ale celor dragi. Suntem într-o măsură mult mai mare propriul nostru trecut decât prezentul sau proiecțiile pe care le facem în viitor. Nu discutăm acum faptul că nu acolo ar trebui să trăim. Fapt este că acela este timpul care ne definește. De acolo, din trecutul nostru, izvorăște majoritatea deciziilor din prezent. Cred că o bună cunoaștere a trecutului – propriu sau ca neam, ori chiar ca civilizație – ne ajută să luăm decizii mai bune în scurtul moment prezent. Cercetarea trecutului este și o bună metodă de a mă cunoaște pe mine însămi. De data aceasta mă refer la propriul meu trecut, al familiei mele. Îmi amintesc că eram foarte mică atunci când am făcut primul arbore genealogic. Aveam un carnețel verde și sâcâiam pe bunica cu întrebări, voiam să știu câți frați fuseseră ei, câți copii făcuse fiecare și cum îi chema, dar străbunica câți frați avusese și aceia câți copii făcuseră și cum îi chema pe fiecare. Cred că încă mai am carnețelul acela verde. Oricum, senzația că prin bunica pot avea acces la o informație fabuloasă nu m-a părăsit toți anii aceia. Dintotdeauna m-am identificat puternic cu ramura maternă a familiei, în special cu femeile ei. Nu mă simt întreagă dacă nu știu totul despre femeile familiei. Dar pentru fiecare dintre noi, lucrurile acestea pot sta diferit.

Nr. 11-12(73-74) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Adrian Alui Gheorghe

Ovidius, la Pontul Euxin Epistolă apocrifă la Ars amandi

Epigrama Nu am mai scris de multă vreme scrisori prietenilor mei de la Roma. Răspunsurile de la ei sunt tot mai rare și mai lipsite de căldură. Mai degrabă aș lepăda scrisorile în mare, tot aș primi un semn, măcar propria scrisoare mi-ar aduce-o valul îndărăt și aș citi-o cu sentimentul că altcineva a scris-o și nu m-aș mai simți atât de singur, aș ști că mai există cineva care se scufundă în tristețe ca pruncul între brațele mamei, un naufragiu care-i face bine. Sau cum ar fi: Naso îi scrie lui Naso! Da, prieteni de la Roma, nu Augustus m-a exilat definitiv aici, în asprul pământ getic, ci indiferența voastră care este mai tiranică decât orice edict, am spus-o și nu știu dacă ați lăcrimat la tristele-mi cugetări: Cât timp vei fi ferice amicii te-mpresoară, De se-nnorează vremea, tot singur o să fii Nu vezi că porumbeii se pun pe case albe? Nu vezi că nu vin păsări pe turnul părăsit? Iar la grânare goale furnica nu se duce: Aşa, la sărăcie prietenii nu trag; De asta, prieteni de la Roma, care gândiți că Naso pierit-a sub povara uitării voastre, să știți că pasărea-și urmează cântecul chiar dacă schimbă pădurea; în ciuda voastră, las mării scrisoarea de mai jos, de o va găsi cineva, să o citească; de se va pierde definitiv, nimeni nu are a suferi nici eu măcar, pentru că poetul iubirilor gingașe chiar în mijlocul acestor barbari simte că și poezia moare pe limba cuvintelor, că marea însăși este un ecou al poeziei, care este paiul de iarbă de care se agață disperații cu credința că acesta îi ține la suprafață.

Epistola către nimeni Pe când eram tânăr, cu prietenul Aemilius Macer am ajuns în Anatolia, țara de la Răsăritul Soarelui. Îmi amintesc, în oraşul cu nume ciudat, Asrahan, am cunoscut o femeie pe care am numit-o Miriam, nu ştiam de ce neam era, nu ştiam nimic despre ea,

iar ea nu știa decât limba anatoliană, necunoscută mie; am vorbit prin semne şi prin ochi, prin râs şi prin zâmbete ne-am pipăit și ne-am îmbrățișat o noapte întreagă, ne-am lipit universurile noastre unul de altul de au rămas toate planetele suspendate pe cer, am strigat-o cu o mie de nume i-am spus Miriam şi Corina și Iocasta și Esther şi Lucreția și Lethia și Cassandra i-am spus, noaptea a fost ca o rătăcire de la Răsărit la Apus. Un singur lucru am reţinut din noaptea aceea: sub sânul stîng fetișcana avea o mică cicatrice, părea să fie conturul unei flori de lotus, când i-am sărutat-o s-a ferit sfioasă, cicatricea s-a făcut fluture și fluturele a zburat și-n urma fluturelui fata a plecat ca și cum ar fi înghițit-o noaptea, visul, timpul. După asta aş fi putut să o recunosc, după acea cicatrice, de atunci am tot căutat-o fiind sigur că o voi găsi căci dacă o femeie o uiţi, ține de rătăcirile imaginației, doar rănile sunt întotdeauna unice. Am căutat cicatricea aceea apoi la toate femeile de la Roma. Am scris poezii prin care am trimis mesaje cifrate. Trăiam şi iubeam. Tot ce trăiam, tot ce iubeam mi se părea a fi un exerciţiu pentru marile vieţi, marile iubiri care vor veni. Mă uitam la femei cum se agăţau cu unghiile de trupul meu ca să le ajut să treacă viaţa. Eu cu superbie abia aşteptam să-mi adaug vâsle noi pentru un vas care avea de trecut sute de oceane, le lepădam pe toate în larg, se înecau, pe trupul meu mai sunt semne greu de tradus pentru oamenii înfricoşaţi. Iar ele s-au înecat în timp. Le vedeam, numai ce făceau o dată ochii mari, respirau greu, greu şi apoi se scufundau în uitare. Deşi timpul nu poate fi martor în niciun proces, el e prezent întotdeauna şi pe deasupra argumentelor noastre care pentru, care împotrivă, el are întotdeauna ultimul cuvânt. Dar, prietene, aici, la Pontul Euxin, în lumea getă, barbară, dat mi-a fost să simt că soarta îmi întinde semne ultimative.

Invitat special

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Îmi făceam plimbarea lungă pe țărm, visând departe ca marea să fie din piatră și eu să pășesc pe valuri până la Roma. Între stânci am zărit, nu pentru prima oară, o fetișcană. Numai că la un moment dat m-am oprit în dreptul ei și am văzut că nările îi fremătau, ca ale iepurelui de câmp care amușina necunoscutul. Pe mine, veneticul, străinul, mă amușinau. Părea că mă așteaptă. O mai văzusem poate, căci chipul ei mi-l aminteam, printre atâtea chipuri. Mlădiul trup se legăna de parcă adieri interioare o frământau. Era o trestie cum nu am mai văzut, părea desprinsă din sculpturile grecului Praxiteles, ochii îi erau mari, umbroși, că încăpea în ei cerul întreg, și te pierdeai ca vulturul negru care era sorbit de-albastru, urechile îi erau așa de gingașe, că și respirația le putea smulge din locul lor, părul era câlțos, aspru, de parcă alge i s-ar fi lipit de creștet, când am strâns-o în brațe tremura ca o pasăre prinsă în laț, ca o căprioară abia fătată lăsată de mama ei pe un pat de licheni să se obișnuiască cu lumea, cu pădurea, cu lupii chiar, s-a adunat sub brațul meu o, zei, nimic nu am trăit la Roma, nimic, lângă trupul acestei sălbăticiuni viața mea s-a scurs brusc și toată ipocrizia sentimentelor vechi m-a copleșit, mirosea a lapte de licornă proaspăt muls, iar când i-am dezgolit sânii, de nicăieri a apărut un fluture care s-a lipit de trupul ei, iar sub sânul stâng s-a conturat floarea de lotus, și jur, prieteni, am văzut o cicatrice cum numai fecioara din Asrahan mai avea. Acesta este sfârșitul, Naso?, m-am întrebat. Dacă ai găsit din nou semnul, atâta căutat, înseamnă că viața ta s-a scurs ca apa Istrului, ca apa Tibrului, ca apa Styxului chiar, ca toate apele care nu lasă pământul să doarmă, Cum te numești?, am întrebat-o în limba getă. De unde-ai apărut? Ești arătare sau ești femeie? Ești vrăjitoare sau ești duh? Mi-a pus degetul pe gură și mi-a zis: încă nu am nume, spune-mi oricum, și oamenii oarecare au dreptul la un nume și la o poveste; și Briseis și Miriam şi Corina și Iocasta și Esther i-am spus şi Lucreția și Lethia și Cassandra i-am șoptit, iar noaptea a fost ca o rătăcire de la Apus la Răsărit. Ies pe malul mării în fiecare seară și o caut prin hățișul de stânci. Uneori vine, alteori nu. Numai absența ei îmi confirmă că nu este o nălucă, iar când vine, trupul ei se dovedește un teritoriu plin de vulcani care erup acolo unde pun degetul. Roma-i departe, tot mai departe, prietenii vechi s-au subțiat în timp ca vânătorii de sirene și harpii care pășesc pe valuri sfidând toate pericolele. Nu-i mai aștept. Simplitatea ei pe mine mie m-a redat. Nu voi mormânt bogat.

Vlad Alui Gheorghe *** sunt tramvaiul care se întoarce noaptea la depou singur, fără lumina aprinsă-n interior, cu semnul defect în față, nimeni nu mai vrea să urce, nu mai deranjează pe nimeni cu zgomotul sacadat și nici măcar nu mai ajunge de multă vreme pe unde trebuie.

*** nu a mai rămas nimeni în picioare, șterge-te la ochi, tinere frumusețea e obositoare.

*** în aceeași pereche de pantoﬁ ne băgam amândoi picioarele și nu era greu și ne era bine acolo, ne era cald, și tu ai adormit, între munți de ﬂori și tăieturi accidentale

și după e liniște, și până când se desprind cu milă fermoarele mai e vreme de o pauză în care au timp străzile să plângă.

*** fiecare zi de vară e la fel dimineața începe cu reluări din seara precedentă câte două episoade, de la șase dimineața, și continuă așa toată ziua, până când episoadele noi se fac și ele vechi; fiecare zi de vară e la fel e atât de multă frumusețe în orașul tău și toate taxiurile aliniate în fața pieței te îndeamnă să ajungi acasă; fiecare zi de vară e la fel toți acei ani în care ai crezut că nu se mai poate s-au topit ca o pastilă de alka seltzer pe care o strivești cu lingura de buza cănii; fiecare zi de vară e la fel și încă o vară și alte câteva luni să treacă până o să ne fie bine din nou într-un mic și dulce și cuminte măcel; fiecare zi de vară e la fel.

*** acolo am simțit amândoi apropierea o căpșună strivită de-o pereche de blugi pe scaunul din spate al mașinii.

*** cele mai triste mâini cară sacoșe și genți dintr-un apartament în care totul era bine cele mai triste mâini umplu câteva mașini de bagaje și le cară opt-zece etaje în altă parte de oraș

tu cu pielea moale, ajungeai tot timpul târziu la mine, după ce începea Archer la comedy central și erai aici când în pauze tot reclame la Archer erau, cu pielea ta moale și caldă de pe care hainele se dădeau jos cum se dă jos coaja de pe oul ﬁert tare, și tu, ca un gălbenuș moale prelins peste mine, un gălbenuș pe care n-am vrut să-l șterg, ci să-l bag în gură pe tot odată cu nesaț ca un hapsân, ca un om slab, ca un prost, ca un nimeni fără nume din reclamele la automobile. (Dintr-un volum, în pregătire)

Nr. 11-12(73-74) 2023

Premiul Nobel pentru literatur[ www.revistaneuma.ro

JON FOSSE

Interviu cu scriitorul norvegian

realizat de 1 Anamaria Babia§-Ciobanu

Laureatul Premiului NOBEL pentru literatur[

Interviu Jon Fosse www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Sunetul Norvegiei, pentru mine, este `n nynorsk Jon Fosse

, dramaturg, romancier, poet, eseist norvegian, laureatul premiului Nobel pentru literatură, 2023 a fost tradus în peste patruzeci de limbi, operele sale dramatice cucerind rapid publicul și scena europeană, Fosse însuși a devenit unul dintre cei mai frecvent jucați dramaturgi ai epocii sale. Limba Nynorsk este privilegiată de faptul că Fosse este cel mai cunoscut autor norvegian din Europa și de peste hotare. Prin urmare, el nu își onorează doar rădăcinile lingvistice și culturale, ci și țara sa. Interviul integral a fost transcris în norvegiană de Anamaria Babiaș-Ciobanu în teza sa de doctorat Jon Fosse and the New Theatre, susținută în 2018 la UBB și publicată ca și carte în 2020 la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca. Interviul a fost luat, față în față, în cafeneaua lui preferată din Oslo, Kaffistova.

Cine ai spune că te-a influențat cel mai mult în modul în care scrii ? Este o întrebare complexă și, desigur, dificilă, pentru că îmi place să citesc și am citit mult. În tinerețe am studiat filosofia, și de asemenea, literatura comparată. Deci, desigur, ca și student am citit mult, ceea ce mi-a și plăcut. Ca tânăr am citit autori norvegieni care mi-au plăcut, dar doi, mi-au plăcut în mod special, Tarjei Vesaas și Knut Hamsun, și un poet numit Tor Jonsson și nu în ultimul rând, dramaturgul Beckett. Cred că ceea ce citești ca tânăr este ceea ce te definește cel mai mult. Da, este dificil să-i enumăr pe toți, dar desigur, m-am uitat la James Joyce,„Ulysses”, și la tradiția cu Virginia Woolf și [William] Faulkner. Un fel de tradiție atât de clară încât este cam dificil să nu fii influențat de aceasta. Dar cel pe care probabil îl cunoșteam cel mai îndeaproape, la acea vreme, a fost Samuel Beckett. [Și prima piesă...] Așa că mi-a fost puțin frică de el când am început să scriu dramă, pentru că știam că sunt influențat de Beckett. [...] Așadar, scriind ca epigon atunci, am încercat să păstrez o distanță sau să mă opun [...] un fel de rebeliune a fiului împotriva tatălui. Așa că prima mea piesă se numește,„Cineva are să vină”sau„Cineva vine”; există două versiuni ale titlului și este desigur un fel de negație a piesei „În așteptarea lui Godot” (AC: Da). Deci totul este în titlu, această atitudine. În piesele timpurii, probabil că se poate observa Beckett mai mult decât în cele ulterioare, ca de exemplu în„Hav” (Mare). (AC: Da.) Astfel, după o perioadă, mi-a fost din ce în ce mai puțin frică de Beckett, începând de fiecare dată, să scriu din ce în ce mai mult, eu însumi, teatru. Am început să mă cunosc mai bine, întrucât am încetat să mă mai gândesc la asta, sau să mă mai las influențat. Cu toate acestea, cred că poate o mare influență asupra scrierilor mele a venit de la cei doi filozofi pe care i-am citit și am petrecut timp studiindu-i, și anume Martin Heidegger, în special „Sein und Zeit”, dar și [Ludwig] Wittgenstein. Atât lucrările lor timpurii cât și cele ulterioare. Deci Heidegger și Wittgenstein. Știu că ei îmi influențează foarte mult gândirea, deci prin urmare îmi influențează și modul în care scriu, chiar dacă nu se vede asta în mod direct. Deci, cred că ei doi, mai mult decât orice autor, aș spune că mă influențează (AC: Da.), destul de ciudat, pentru că precum știi, eu scriu atât de concret, sau puțin teoretic. știi că mă folosesc de unele concepte din teoria fizicii cuantice pentru a interpreta piesele tale? Da.

Te-a interesat vreodată domeniul? Nu. Deci tu, tot ce scrii este... Da. Cu siguranță pot găsi multe asemănări între perspectiva care reiese din scrierile mele, și aceea a fizicii cuantice, de exemplu, dar aceasta nu a fost o influență atunci când am scris. (AC: Nu, ok.). De unde a venit, nu știu. Aproape că eram îngrozit de tot ce avea de-a face cu numerele pe atunci. M-am descurcat la școală, și la matematică, și la gimnaziu, dar nu pentru că am înțeles, ci pentru că profesorul mi-a explicat cum să o fac și așa am și făcut, și a funcționat. Dar, dacă mă gândesc la asta, ce ar trebui să spun, gândirea matematică sau cea logică este foarte dificilă pentru mine. Așa că de matematică și fizică am preferat să stau departe, iar până acum m-am descurcat. nu am studiat fizica sau fizica cuantică. Ceea ce caut sunt doar niște termeni (JF: da.) care descriu lumea. Așa că îi folosesc doar (JF: da, ok.) pentru a explica ceva. [...] Da, cred că orice interpretare a ceea ce scriu este la latitudinea interpretului, fie cum o faci tu pentru a scrie o teză, ori așa cum adesea sunt interpretat de către regizori și actori. Probabil că am avut în jur de o mie de producții până acum, așa că am fost interpretat și interpretat și interpretat și nu obișnuiesc vreodată să mă implic și să mă amestec în modul în care oamenii mă interpretează. Așa că nu răspund niciodată la intrebarea „Ce vrei să spui cu asta?“, nu răspund la asta. Știu că am spus ce am vrut să spun, cât de bine am putut în textul pe care l-am scris și mai mult decât atât nu știu. Pot vorbi cu tine despre asta, pot discuta cu tine ca și cu oricine, dar eu, nu știu nimic mai mult decât ceea ce compun. Da. Am o întrebare despre nynorsk2, pentru că am vrut să scriu puțin despre asta (JF: da.). Ai spus, într-unul dintre multele interviuri pe care le-ai acordat, că limba nynorsk are o mare influență asupra operei tale. Poți explica asta mai în detaliu pentru cei care nu știu nimic despre nynorsk? Ar putea fi și asta o mică exagerare, pentru că piesele mele se joacă peste tot în lume. În toamna acestui an a avut loc un festival Fosse în Shanghai (AC: Da.) Asta spune multe, pentru că au fost multe producții, printre care, chinezești, persane, indiene, rusești sau italienești. Iar nynorsk este un fenomen foarte, foarte norvegian, așa că, într-un fel, nu poți concluziona că ceva din acest fenomen lingvistic este

Nr. 11-12(73-74) 2023

Premiul Nobel pentru literatur[ www.revistaneuma.ro

transferat în traduceri sau puneri în scenă, în celelalte limbi. Pentru mine, este atât de simplu, nynorsk este limba mea. Asta am învățat. Dialectul pe care am învățat să-l vorbesc era foarte apropiat de nynorsk. Am avut nynorsk ca limbă de predare la școală, până după gimnaziu. Profesorii mei, toți au fost oameni nynorsk, oameni dedicați limbii. Așa că da, este limba mea, nimic mai mult. [...] am descoperit apoi când m-am mutat de acasă, sau din Hardanger, că aceasta era o limbă puțin vorbită în Norvegia, un fel de limbă minoritară și, într-o oarecare măsură, privită cu dispreț, și marginalizată. Și asta m-a făcut și mai tenace în apărarea acestei limbi, desigur. Așa că tot ceea ce am scris, am scris în nynorsk, tocmai din acest motiv. Și atunci, te poți întreba, cu ce este diferită forma nynorsk, de forma bokmål. Baza formei nynorsk merge până la Ivar Aasen, care a adunat conținut din dialectele norvegiene și le-a selectat pe acelea, care erau cele mai apropiate de vechea norvegiană, sau cum s-ar spune, limba nordică. Astfel, a pus bazele limbii nynorsk. Am putea spune că, nynorsk are rădăcini în islandeză sau limba vikingă, după cum ai observat. [...] Ceea ce este paradoxal sau interesant este că engleza modernă are rădăcini similare. Așa că există o mulțime de asemănări între anumite cuvinte din nynorsk și cuvinte din engleză (AC: Whoa!): fridom în nynorsk - freedom în engleză, song în engleză – song în nynorsk; există o mulțime de exemple asemănătoare. Forma bokmål, s-a îndepărtat mult de forma veche, devenind o limbă germanică. [...] într-un fel, forma bokmål a fost mai mult influențată de germană și daneză. Nu este nimic în neregulă cu asta, ci doar așa stau lucrurile. Deci, nynorsk are un sunet diferit și o culoare de ton diferită pentru mine (AC: ok). Eu spun asta adesea. O piesă pe care am scris-o a fost pusă în scenă și jucată în forma bokmål la Teatrul Național și am fost întrebat cum a fost experiența pentru mine, dat fiind că piesa a fost original scrisă în nynorsk. În primul rând, cred că a ieșit bine, dar textul s-a transformat. Modul în care pot să descriu asta cel mai bine, este că, pentru mine, piesa în bokmål era într-un fel galbenă cu puțin alb, în timp ce, în nynorsk, era maro cu puțin mov. (AC: ok? hm). Deci nynorsk are un sunet mai clar, are ceva arhaic în ea și este mai legată. Cel puțin din punct de vedere istoric. Din punctul de vedere al răspândirii, aceasta se regăsește preponderent, în zona rurală a Norvegiei. Deci, pentru mine, sunetul Norvegiei, este în principal vestul Norvegiei și zona de coastă de acolo. Lucruri ca, sunetul valurilor, al mării sau al ploii, sunt pentru mine sunete nynorsk. Sunetul Norvegiei, pentru mine este în nynorsk. Dar pentru oamenii cu o altă bază lingvistică, sunetul ploii sau al valurilor sunt legate de alte cuvinte, astfel, fiecare are țara sa de Vest [...]. (AC:mm). Da, este dificil de explicat. Concluzionând, nu cred că piesele mele călătoresc atât de departe datorită nynorsk-ului, ci consider că trebuie să fie ceva universal în ceea ce eu spun [...] Poate că e mai ușor să scrii poezie în nynorsk, decât în bokmål, deoarece limba este mai puțin folosită. Este folosită în mod special în literatură, mediul academic, ziare locale, și mai puțin în publicitate. Toată publicitatea este fie în engleză, fie în bokmål. Așadar, uzura limbii nynorsk este într-un fel redusă. Poate că este mai ușor să scrii în nynorsk fără clișee, decât este în bokmål. Tind să cred asta. (AC: da) observ că folosești mult timpul prezent, în piesele tale. Da. este asta o caracteristică a formei nynorsk, sau este vorba de altceva?

Nu cred că timpul prezent este mai mult folosit în nynorsk decât în bokmål (AC: OK). Sunt destul de sigur de asta. Dar de exemplu, dacă ne uitam la literatura de saga, la literatura saga nordică, o caracteristică izbitoare a scrierilor este aceea a oscilării între timpul prezent și cel trecut, în aceeași propoziție. Și eu fac asta și în proza mea. Schimb în aceeași propoziție între trecut și prezent. Käte Hamburger, teoretician literar german, a lansat o teorie, cum că, forma trecutului în literatura de ficțiune, semnalizează ficțiunea și nu trecutul. Că totul, într-un fel, într-un text ficțional, este la timpul prezent, atunci. Când citești un roman, îl trăiești ca pe ceva ce se întâmplă acum, chiar dacă a fost scris la timpul trecut (AC: da, exact). Citești opera și o trăiești ca și cum ar fi acum, chiar dacă aceasta este plasată în secolul al XVII-lea. În teatru este chiar mai evident. Atunci este acum. Teatrul este acum, acum, acum (AC: da), este la timpul prezent mereu. Ai putea spune, că teatrul este o serie de momente și în fiecare dintre aceste momente, se poate întâmpla orice, ca în viață. Orice se poate întâmpla. Exact asta este ceea ce este atât de fascinant, dar și înspăimântător, aș spune, la viață. Despre asta scrie mult Heidegger, cum că în fiecare moment ești complet liber [...] tu ai libertatea – totul se poate întâmpla într-o clipă [...]. Teatrul este într-un fel„arta momentului”, cum s-ar zice în bokmål. Se întâmplă în acea clipă, în acel moment, sau nu se întâmplă deloc. De fapt, asta este ceea ce este caracteristic și în proza mea. Poate că de aceea o mare parte din ceea ce scriu, sau cel puțin ceea ce am scris în ultimii ani, în proză, ajunge cumva pe scenă. [...] Așa că, într-un fel sau altul, mi-am dat seama că este același lucru dacă scriu o piesă de teatru sau dacă scriu proză [...]. Sunt mulți care scriu că opera ta este negativă, dar nu sunt de acord cu asta. Mereu la final, observ ceva pozitiv. Și este o reconciliere. Sunt complet de acord cu tine în privința asta. Așa simt și eu, este un fel de reconciliere – un fel de reconciliere sau un fel de pace, ca să folosim un cuvânt mare [...]. Chiar și în cele mai întunecate momente, situații, există loc pentru reconciliere, și pentru un fel de pace. Și dacă ar fi să fac asta mai ușor de înțeles, aceasta are de-a face cu forma în care totul se așează. Forma textului este corectă: toate cuvintele, ritmul, virgulele devin corecte. Astfel, conținutul și forma textului se contopesc, devenind un întreg; în sine, o artă a reconcilierii. Sfârșitul transmite pace, așa cum aceasta este reflectată în contextul creștin. Este o expresie foarte frumoasă de altfel„mergi în pace”, așa cum se spune la sfârșitul Liturghiei catolice. (AC: Da.). Este un mod atât de minunat de a trimite oamenii în lume. Nu-i așa? Așa că, prin urmare, sper că este un mod nou de a gândi. [...] Dacă ai putea să trăiești finalul pieselor mele cu această senzație, ar fi minunat, dar poate că este o așteptare prea mare. (fragment) 1 Anamaria Babiaș-Cioabnu (n.1987), doctor în filologie (2018), este autoarea volumului Jon Fosse and the New Theatre (Școala Ardeleană, 2020) și a traducerii din norvegiană a piesei lui Jon Fosse Umbre. A publicat articole științifice în revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai Philologia: „Language and Identity in Norway„ (58, nr.2, pp.167-176, 2013),„A Short Example of Jon Fosse’s Dramaturgy. Play„Sov du vesle barnet mitt“ (vol 59, nr.1, pp.87-99, 214), „From Ibsen to Beckett: Aspects of the human condition“ (vol 60, nr.1, pp.133-147, 2015). 2 Noua norvegiană în traducere, aceasta fiind una din cele două forme oficiale ale limbii norvegiene scrise, Bokmål fiind cealaltă.

Interviu

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

elenA AbrudAn în dialog cu SAndu Frunză

Despre comunicare, filozofie §i literatur[ în era digital[ Sandu Frunză este filosof, profesor de comunicare și editor al revistei Journal for the Study of Religions and Ideologies unde încurajează abordări interdiciplinare în care își găsesc loc și se îmbină analize pe texte literare, religioase și filosofice. Pe lângă scrierile cu caracter științific face interviuri, scrie recenzii, versuri și eseuri pe care le publică pe blogul personal sau în reviste de cultură. În plus, Sandu Frunză are un proiect de consultanță filosofică prin care răspunde nevoii contemporanilor de a trăi într-o lume în care tehnologiile bazate pe comunicare să fie oarecum echilibrate de o serie de tehnologii ale sinelui. Într-o lume în care predomină consumul culturii populare, ce înseamnă literatura pentru noi? Literatura trebuie, pe de o parte, să se adapteze timpului și culturii, iar pe de altă parte, să cultive temele fundamentale, perene, legate de condiția umană și modul în care aceasta se proiectează în viețile noastre de zi cu zi. Dacă acceptăm astăzi că, după ce am parcurs o etapă a culturii clasice, am parcurs o etapă a culturii moderne, ne aflăm astăzi în etapa culturii media – și eu am convingerea că aici ne aflăm –, atunci cred că și literatura ar trebui în mare măsură să se adapteze acestei culturi. Teoreticienii antropologiei culturii cad ușor de acord asupra acestor transformări privind cadrele generale ale dezvoltării culturii. Cultura media este descrisă de teoreticienii ei ca fiind, prin excelență, o cultură de masă. Este cultura așa cum o creează jurnaliștii, oamenii de media, indiferent de platforma pe care lucrează sau canalul pe care îl folosesc, și este o cultură a omului democratic. Un om democratic, într-o societate bazată pe consum, cred că se așteaptă ca literatura, ca parte a culturii de masă, să fie o literatură de consum. Aurel Codoban vorbea despre filosoful ca jurnalist și jurnalistul ca filosof având în vedere tocmai faptul că în creația media trebuie să își facă loc și temele fundamentale legate de existența umană, dincolo de efemerul temelor cotidiene. Cred că putem afirma ceva asemănător și despre literați. Astfel încât cred că, dacă nu devine chiar un jurnalist, adesea, creatorul de literatură ar trebui să adopte tehnicile de comunicare de tip jurnalistic. El trebuie să combine stilul rafinat al abordării de profunzime cu stilul deschis, de tip jurnalistic, al aducerii preocupărilor sale pe terenul vieții cotidiene și într-un limbaj care să fie apropiat de nevoile vieții de zi cu zi. Ceea ce, cred, în mare măsură literatura a făcut dintotdeauna. Diferența este adusă de democratizarea spațiului creării de conținut și al publicării de texte. Desigur, trebuie să facă asta doar dacă dorește să ajungă la publicul larg, la omul democratic, omul societății de consum. Dacă își stabilește o nișă anume, cu un public situat la un anumit nivel, atunci scrie potrivit nișei pe care o are în vedere. Credeți că internetul, rețelele de socializare, tehnologia, în general, pot suplini lipsa lecturilor esențiale? De ce să o suplinească? Nu văd de ce ar avea ca misiune suplinirea. Cred că, mai degrabă, trebuie să fie ceva complementar.

Noi ne-am obișnuit să vorbim mai degrabă în termeni negativi despre ceea ce este oferit publicului drept creație culturală pe Internet. La aceasta contribuie și faptul că oricine, practic, are acces la internet poate deveni autor al unor texte. Dar avem și situația în care în spațiul virtual se exprimă autori importanți fie pe paginile lor, sau prin podcasturi, ori prin diferite publicații online. Cu toții ne raportăm la afirmația lui Umberto Eco, filosoful și literatul care ne vorbea în termeni foarte negativi despre prezența ignoranței pe internet, despre imbecilizarea pe care o promovează sau o poate produce. Pot accepta că, în anumite forme, această prezență negativă există. Pot accepta chiar că uneori tinde să devină amenințătoare și violentă. Dar asta nu trebuie să ne oprească să vedem aspectele pozitive pe care le aduce cu sine, în termenii utilității, spațiul virtual. Peste tot unde noi încercăm să facem evaluări, trebuie să avem în vedere că există o ierarhie a așteptărilor noastre și o ierarhie a creativității; cred că aceasta se manifestă și pe internet. De exemplu, dacă cineva dorește să vadă un interviu de elită, poate să meargă pe internet, pe blogul meu personal, și să citească interviul cu doamna profesor Elena Abrudan și va vedea acolo ceva între cultură, literatură, media, filozofie și tot ceea ce, din punct de vedere sufletește, poate să îl hrănească pe omul de cultură media. Poate face asta și accesând nenumărate pagini scrise sau materiale video în care sunt prezente personalități culturale din spațiul românesc sau din literatura universală. Internetul ar trebui să fie o continuare a spațiului real. De altfel, chiar așa se întâmplă astăzi cu noile generații, nu doar cu generația pe care o numim a născuților digitali. Sesizăm că tinerii nu se mai situează în această ruptură dintre ceea ce este obiectiv și ceea ce este virtual, dintre spațiul lumii obiective și spațiul internetului. Ei se simt la fel de confortabil în ambele spații. Atunci când le privim din punctul de vedere al creativității, cred că deopotrivă lumea obiectivă și lumea internetului pot să ne ofere texte valoroase, creații valoroase în domeniul culturii și în domeniul literaturii sau al creației pe care o asociem cu aceasta. Nu. Internetul și rețelele sociale nu pot substitui formele clasice de intrare în cultură, dar pot să vină în sprijinul lor. Într-adevar, în această perioadă, se pune problema nu atât a cunoașterii, cât a faptului de a ști unde și cum să îți găsești informația. Credeți că acest lucru este valabil și în cazul literaturii?

Nr. 11-12(73-74) 2023

Interviu

www.revistaneuma.ro

Cred că este valabil pentru tot ceea ce se întâmplă în lumea noastră, indiferent că este vorba despre situarea noastră în spațiul culturii tradiționale sau în spațiul noilor forme de creații culturale. De fiecare dată, noi trebuie să facem un decupaj. Gândiți-vă, de exemplu, dacă suntem interesați de tema iubirii în literatură: probabil că există – nu știu dacă acesta e numărul – dar probabil că există un milion de cărți despre iubire; dintre acestea eu trebuie să selectez mai apoi numai iubirea în literatură și, din iubirea în literatură, găsesc resurse bibliografice pentru cincizeci de resurse, din care eu probabil că am acces numai la douăzeci; iar, din cele douăzeci, timpul nu îmi permite să citesc decât zece; și, din cele zece, dacă eu am cultura necesară, voi face personal această selecție. Însă, nu e nici o problemă dacă nu am eu competențele necesare unei bune alegeri. Astăzi există ca o modă culturală consilierea și consultanța. Eu oricând pot să apelez la un consilier care să îmi spună ce anume ar trebui să prioritizez în cele zece texte pe care le am la îndemână. Tot așa, este la modă ca bibliotecarii cu experiență să își pună voluntar la dispoziție serviciile. Eu pot apela la un bibliotecar și el îmi spune ce anume, din ceea ce au ei în fondul lor de carte sau din ceea ce eu am la dispoziție, ar trebui să citesc și chiar în ce ordine ar merita văzute textele. O dată cu internetul, avem un alt avantaj extraordinar. Dat de faptul că noi putem, prin cuvinte cheie, să căutăm textele. Dacă sunt texte din reviste academice, acestea au și un rezumat. Pot citi o sută de rezumate și să îmi dau seama, din rezumatele respective, care sunt textele care merită efectiv să le vizitez și, atunci, voi face selecția în această manieră. Așadar, internetul ar trebui privit ca ceva care vine în avantajul nostru, nu în perspectiva apocaliptică a întreruperii creației culturale sau a secătuirii creativității. Este un mediu pe care noi trebuie să îl explorăm și putem să îl exploatăm în interesul nostru. Este valabil cu privire la orice altă formă a creației tehnologice, a tehnologiei comunicării sau alte forme ale prezenței inteligenței artificiale în instrumentele pe care le putem utiliza cultural. În calitatea mea de consilier existențial, eu am o perspectivă holistică asupra omului și merg în analizele mele pe dimensiunile existenței specifice analizei existențiale, care presupune patru dimensiuni: dimensiunea fizică, dimensiunea socială, dimensiunea personală și dimensiunea spirituală. În context românesc și în context global, eu am constatat că este nevoie să mai adăugăm două dimensiuni: dimensiunea religioasă și dimensiunea virtuală. Dimensiunea virtuală face parte din condiția umană. Spațiul digital face parte din ceea ce eu numesc eul digital, specific omului societății erei digitale, era pe care noi o trăim ca oameni care am depășit și modernitatea, și postmodernitatea. Încă se mai caută un nume potrivit pentru noua eră în care am pășit; dar deja el a fost găsit: era digitală. Dumneavoastră, care sunteți atât de apropiată de media digitală, cred că știți mai bine decât mine cum funcționează această lume nouă. Eu încă o descopăr și mă fascinează și mă bucur că sunt contemporan cu creatorii culturii digitale. Ce știți despre viața literară clujeană? În copilăria mea, mi-am dorit să fiu scriitor. Acum am ajuns în etapa în care nu îmi mai doresc cu intensitatea înaltă a copilăriei, deși îmi place acest tip de recunoaștere, deoarece deja am atât de multe texte scrise și publicate, încât un număr semnificativ de persoane consideră că eu chiar sunt un scriitor și, atunci, mă simt eliberat de presiunea acestei dorințe, care mă urmărea în adolescență. Îmi amintesc cu mare plăcere că, în copilăria mea, un moment semnificativ a fost în clasa a opta, când un grup de scriitori clujeni au venit la Casa Pionierilor din satul meu, la cenaclul literar,

invitați de profesorul Emil Bălăi, cu care noi făceam cenaclul. Emil Bălăi era unul dintre prietenii buni și coleg de facultate cu Horia Bădescu. Nu a fost prezent Horia Bădescu atunci. Au fost mai mulți tineri scriitori, care au făcut din noi fani ai Clujului și, multă vreme, eu am crezut că ceea ce se creează semnificativ în cultura românească se întâmplă la Cluj. După aceea, am avut o etapă mai lungă în care m-am răzgândit; treptat am sesizat că se creează mult în toată România. Însă, astăzi încep să cred, din nou, că deși nu tot ceea ce este important se găsește deja la Cluj, fără vocile Clujului, literatura, filozofia românească, creația culturală românească ar fi mai săracă. Viața literară clujeană este vibrantă și scriitorii clujeni, adesea dimpreună cu scriitorii invitați din alte spații culturale, fac din literatura clujeană un reper al creativității. Credeți în importanța existenței unei vieți literare instituționale? Mă refer la uniunea Scriitorilor și la Filiala Cluj. Nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor, dar îmi face mare, mare plăcere să merg la întâlnirile Filialei Cluj. Uneori am impresia că eu sunt mai prezent la activitățile desfășurate acolo decât unii dintre membri uniunii. Îmi place și îmi ofer bucuria de a trăi în lumea scriitorilor, inclusiv în formele instituționalizate ale acestei lumi. Este una dintre formele în care eu, ca filosof și etician al comunicării, îmi caut autenticitatea. Asta și pentru că, probabil, Irina Petraș dă un suflu foarte prietenos, familiar și, în același timp, cu o încărcătură spirituală foarte puternică. Îmi place acolo și cred că instituțiile sunt importante în viața noastră, ele pot să ne modeleze în calitate de branduri personale, așa cum cred că noi avem un rol important în consacrarea instituțiilor. Cred că cele două ar trebui să capete o importanță echilibrată în ceea ce privește aprecierile noastre atunci când ne uităm ce se întâmplă din punct de vedere literar în spațiul public. Care credeți că este rolul și viitorul presei literare? Sunt foarte optimist în ceea ce privește presa literară, fie că se publică online sau tipărită în formatul clasic. Cred că dezvoltarea tehnologiilor comunicării ne va determina să ne regândim prioritățile și va crea o nouă presiune pentru reîntoarcerea la cultură. Iar literatura, muzica și filmul vor fi întotdeauna mai aproape de publicul larg decât orice alte forme de exprimare. Trebuie să mărturisesc că, în ultima vreme, eu nu îmi mai fac abonamente la presa literară. Făceam asta în trecut, încă din copilăria mea. Pe când eram elev în clasa a șaptea, a opta, aveam abonament la„România Literară”, la„Tribuna”, la„Luceafărul”și alte publicații. Cred că erau câteva reviste care ajungeau în satul copilăriei mele numai pentru că aveam eu abonament. Nu știu dacă existau la chioșcul de presă unele dintre aceste reviste. Astăzi nu mai am un abonament pentru că am privilegiul ca unele materiale să le pot citi online, chiar dacă unele arhivate, cu întârziere în raport cu efectiva apariție. Este important că internetul ne aduce accesul la reviste. Nu știu cât de profitabil este faptul că eu citesc aceste reviste online, dacă autorii și editorii nu-și primesc drepturile pentru utilizarea textelor respective. Editorii ar trebui să găsească soluții să marketizeze acest acces. Vreau să mă bucur de facilitățile oferite de spațiul virtual, dar în același timp sunt gata să îmi cer scuze că nu plătesc direct revistelor pentru aceste texte pe care le am la dispoziție online. Dar editorii trebuie să găsească soluții ca platformele de pe care eu am acces să le ofere ceva din avantajele pe care le au de pe urma mea ca utilizator. Însă, nu fac abstracție și de faptul că editorii și chiar autorii au și eu un câștig direct. Mă au pe mine ca cititor și cred că asta

Interviu

www.revistaneuma.ro ar trebui să le crească orgoliul de creatori și de oameni care pun la dispoziția unui public de calitate textele scriitorilor români. există deja câteva inițiative în mediul online, de exemplu, „literatura de azi”, realizată de daniel Cristea-enache, la care trebuie să te abonezi ca să citești textele publicate. Da, știu, uneori sunt cititor al acestei reviste. deci, a început să nu mai fie chiar totul free. Noi în comunicare știm că nimic nu este, de fapt, total gratuit, pe internet. Noi oferim mereu ceva în schimbul accesului gratuit. Dar și în ceea ce privește accesul plătit, sesizăm că sunt niște taxe așa de mici, încât oricine le poate plăti direct cu cardul pe site. Totul este foarte simplu. Deși nu am abonament, mai cumpăr uneori revistele tipărite de la chioșc sau din librărie. Pentru plăcerea degustărilor materialului tipărit. Nu se pune nicidecum problema că acel preț nu poate fi plătit. Îmi amintesc că ultima dată am cumpărat revista Ramuri la prețul de 2 lei, iar revista Steaua, într-o formă grafică excelentă, la prețul de 5 lei. Asta înseamnă că revistele literare ne sunt foarte accesibile ca preț. Sunteți inițiatorul și redactorul-șef al unei reviste iSi, ceea ce înseamnă o bună recunoaștere internațională și presupune o exigență sporită în temele abordate, în cercetările publicate în această revistă. dacă ne puteți da câteva detalii, aș vrea să știu în ce măsură acceptați trimiteri și referințe literare în textele primite la redacție. Fără să fiu jurnalist în sensul uzual al cuvântului, am orgoliul de a mă considera un jurnalist foarte important. Eu muncesc atât de mult pentru această revistă, încât dau importanța cuvenită muncii mele. Desigur, nu este vorba nu numai despre munca mea personală, ci despre munca unei întregi echipe, care nu se vede. Eu sunt vizibil pentru că eu sunt purtătorul de mesaj al revistei. Însă, pentru fiecare număr al revistei noastre lucrează, cel puțin, treizeci de persoane ca să iasă un număr cu douăsprezece, paisprezece texte. Jurnalismul academic este foarte complicat pentru că are proceduri foarte stricte din punctul de vedere al relevanței științifice a textelor publicate. Aici intră toate activitățile de selecție primară în redacție a textelor, apoi etapa de peer-review, apoi etapa de revizie a textelor și de retrimitere a lor către autori; până când ajunge un text să fie tehnoredactat, la noi poate să dureze între trei și opt luni întregul proces, lucrul la un singur text. În ceea ce privește literatura, puteți sesiza, răsfoind numerele noastre, că atunci când tratează probleme legate de religie și ideologii – jurnalul nostru se numește Journal for the Study of Religions and Ideologies - și are în vedere relația aceasta dintre religios și ideologic – există mulți autori care fac analize pe texte literare sau există autori care fac analiză de presă, așa cum există autori care îmbină textele religioase cu texte literare sau textele filozofice cu cele literare. Noi încurajăm acest tip de abordare interdisciplinară. Mereu literatura poate fi una dintre secvențele care pot intra în acest puzzle al creativității interdisciplinare. Sunteți filozof de formație, apoi ați migrat spre comunicare, încercând să integrați armonic cele două specializări. Ce înseamnă acum filozofia pentru dumneavoastră, după o carieră frumoasă pe care ați făcut-o în comunicare?

Nr. 11-12(73-74) 2023

Deși sunt acum membru al Departamentului de la Comunicare, Relații Publice și Publicitate al Universității Babeș-Bolyai, eu mă consider în continuare un filozof care face comunicare. Abordările mele sunt între filozofie și filozofia comunicării. Preocupările mele sunt îndeosebi legate de etică – și etica este o disciplină filozofică – o etică aplicată la domeniul comunicării, cu tot ceea ce presupune desprinderea unei noi discipline care se numește deontologie, ca o știință separată. Deontologia are rădăcinile ei în filozofia morală, în eticile aplicate. Însă, astăzi sesizăm că etica profesională este practicată în foarte mare măsură de profesioniști din diverse domenii, care păstrează ceva din reflexivitatea originară, dar duc totul înspre o zonă a creativității și normativității de natură etică, așa cum să folosească unei societăți bazate pe ideologia consumeristă. Aici, etica devine un instrument foarte profitabil. Etica afacerilor ne arată că astăzi, dacă vrei să fii profitabil, trebuie să respecți anumite reguli pe care deontologia profesională le presupune. Cred că filosofia și comunicarea sunt într-o armonie bazată pe reciprocitate. Fiecare dintre ele o presupune pe cealaltă și are un beneficiu de pe urma acestei învecinări. Cred că astăzi comunicarea trebuie să crească fie în relația cu filosofia, fie în relația cu știința, îndeosebi știința care stă la baza dezvoltării tehnologiilor comunicării. Cred că departamentele de comunicare trebuie să cultive ambele tendințe pentru a fi sustenabile și în pas cu transformările foarte rapide pe care le aduce era digitală. Care a fost gândul cu care ați început și continuați proiectul dumneavoastră de consultanță filozofică online? E importantă precizarea că eu vin în consilierea filosofică cu metodele specifice deopotrivă științelor comunicării și cele ale filozofiei. Eu practic consiliere și consultanță venind dinspre comunicare, nu dinspre formele medicalizate, terapeutice ale consilierii. Mai apoi, trebuie să menționez ceva ce spun de obicei atunci când vorbesc despre consiliere, și anume: eu am convingerea faptului că astăzi noi trebuie să lăsăm pentru filozofie atâta loc cât ocupă tehnologia în viața noastră. Trăim astăzi într-o lume construită în comunicare. Sunt ucenic al lui Aurel Codoban și am preluat această idee: realitatea se construiește în comunicare, și tehnologiile comunicării au un rol foarte important atât în dezvoltarea comunicării, cât și în dezvoltarea filozofiei. Având în vedere toate transformările pe care le aduc noile tehnologii la nivelul regândirii condiției umane, cred că ar trebui să avem în vedere nevoia unui echilibru, în care tehnologiile bazate pe comunicare să fie oarecum echilibrate de o serie de tehnologii ale sinelui, așa cum au fost ele profețite de către Michel Foucault și așa cum le vedem astăzi practicate de tineri filozofi care se ocupă de consilierea filozofică peste tot în lume, inclusiv în România. Consilierea filozofică este o tehnică de dialog, prin care oamenii încearcă să ajungă la adevărurile fundamentale, așa cum sunt ele prezente în viața lor cotidiană. Această căutare continuă a adevărului etern din propria viață este specificul dialogului dintre un consilier și partenerul său de dialog. Eu îi numesc pe clienții mei „parteneri de dialog”. Amintesc faptul că, la început, primul filozof care a introdus consilierea filozofică, cel care a deschis primul cabinet de consiliere filozofică, în 1981, în Germania, filosoful Gerd Achenbach îi numea„oaspeți”. Dar cei consiliați pot fi numiți și clienți, e chiar foarte firesc să îi numești clienți. În schimb, cred că nu pot fi numiți pacienți deoarece, deși uneori se vorbește despre terapie filozofică, avem în vedere un alt sens decât cel al terapiilor care presupun calitatea de pacient.

NR. 11-12(73-74) 2023

Interviu

www.revistaneuma.ro

Cum răspunde publicul acestei provocări? Fiind un tip nou de consiliere, cred că vă așteptați ca multe persoane să apeleze la consiliere numai pentru că sunt curioși să vadă cu ce se ocupă și vin la o primă ședință să vadă cu ce se ocupă consilierea filozofică. Eu lucrez cu un număr foarte mic de persoane pentru că o fac doar ca o activitate complementară la activitățile mele universitare; timpul nu îmi permite să am activitate de cabinet de consiliere filozofică. Tocmai de aceea, organizez aceste întâlniri în cadrul Asociației SACRI. Dar nu lucrez cu mai mult de zece-cincisprezece persoane într-un an, or, un consilier ar trebui să aibă într-o săptămână atâtea persoane în cabinetul său. Însă, sesizez că există o apetență crescută, accentuată oarecum și de contextul pandemiei și de războiul din vecinătatea noastră și de resimțirea tuturor crizelor cu care suntem amenințați. Eu desfășor ședințele îndeosebi online. Cred că este o soluție foarte bună pentru consilierea filosofică, din multe puncte de vedere. Unul dintre avantaje este că, cel puțin la început, dacă ai un cabinet fix, vor veni numai oamenii de pe strada ta – acum exagerez puțin. Dacă ai un cabinet online, se întâmplă ceea ce mi s-a întâmplat și mie: am avut persoane din Canada, din orașe din Germania, din Italia și din toate orașele din România. Acesta este un important avantaj al consilierii online. Nu există în România o piață a consilierii filosofice. Ca ea să se constituie ar trebui să avem printre practicieni persoane care vin din diverse zone ale creativității în științele sociale și în științele umaniste și să se formeze ca filosofi practicieni. Sper că în viitorul apropiat pe această piață se vor găsi comunicatori, psihologi, asistenți sociali și literați, ca să dau doar câteva exemple de posibili practicieni care pot veni înspre filosofie dinspre specializările lor. Nu îi menționez pe teologi sau alți specialiști în ale sacrului deoarece ei sunt chemați să fie practicieni ai consilierii pastorale. Cred că literatura poate fi folosită cu rezultate foarte bune în consiliere. Pentru asta ar trebui să avem literați care să pună în valoare dimensiunea filosofică a literaturii, îndeosebi a poeziei, și să facă din ea conținutul unor practici de consiliere filosofică. Credeți în implicarea socială, politică și administrativă a omului de cultură? este ea importantă? Îmi doresc ca în toate pozițiile administrative și de conducere să fie doar oameni de cultură. Și nu vorbesc aici de cultura într-un sens foarte strict, ci într-un sens foarte larg. Cred că nu exagerez spunând, ar putea fi luat în calcul un test lectură, de cultură literară care să se aplice celor care își doresc să ocupe poziții administrative. În ce mă privește, eu nu am apetență pentru partea administrativă; am fost patru ani șef de catedră, pe vremea aceea, departamentele se numeau catedre, și consider că mi-am făcut din punct de vedere administrativ datoria față de instituția din care fac parte. Eu nu am vocație administrativă, deși catedrei mele i-a mers foarte bine în perioada respectivă, în care foștii mei profesori, eu eram foarte tânăr atunci, au considerat că eu trebuie să fac asta și, cu sprijinul lor, chiar am făcut o treabă foarte bună. Le doresc tuturor celor care se implică în activități administrative – aș vrea să fie cât mai tineri cei care fac asta – să aibă același succes pe care l-am avut eu, cel puțin din punctul de vedere al împlinirilor sufletești pe care mi le-a dat conducerea Catedrei de Filozofie Sistematică. În afară de textele cu caracter științific, dumneavoastră realizați interviuri, scrieți recenzii și eseuri. Care sunt textele cele mai aproape de suflet?

Eu întotdeauna susțin despre ultima mea carte că este cartea mea preferată. Dar, aș putea aminti în acest moment cartea Filozofie și pandemie, o carte de interviuri cu personalități care consideră că filozofia este semnificativă în viața lor și, în acest context, noi vorbim de condiția umană în starea de criză pe care o parcurgem, cu așteptările pe care le avem în ceea ce privește transformarea vieții noastre o dată cu ieșirea din pandemie. Aș putea să numesc și Publicitatea construiește realitatea, o carte de eseuri în care vorbesc despre fascinația adusă de întâlnirea dintre structurile antropologice și comunicare în societatea de consum. Însă, dacă ar trebui să aleg din toate textele pe care le-am publicat până acum, cred că n-aș avea foarte mult de stat să mă gândesc și să spun că este vorba despre cartea mea de literatură a holocaustului, Dumnezeu și Holocaustul la Elie Wiesel, o carte care analizează opera lui Elie Wiesel și reflecțiile lui asupra Holocaustului. la ce lucrați în acest moment, ce proiecte editoriale aveți, care ar fi noile proiecte? Am două proiecte la care țin foarte mult. Nu știu când voi avea timp pentru a le materializa. Mi-aș dori să reeditez una dintre cărțile de interviuri apărută cu mai mulți ani în urmă, un interviu cu un supraviețuitor al Holocaustului, se numește Kolos Miklos sau Kolos Nicolae, un mare filozof clujean, cu care eu am realizat un interviu despre experiența Holocaustului și despre experiența comunismului. Mi-aș dori să reeditez această carte, dar mi-aș dori să realizez și o carte de interviuri cu doamna profesoară Elena Abrudan, atunci când o să avem răgazul necesar, sper că se va întâmpla în curând asta. Pentru dumneavoastră personal, care considerați că este cea mai mare realizare profesională pe care ați avut-o până acum? Tare complicat pentru mine să răspund la această întrebare... Dacă mă uit în urmă, cred că sunt foarte mulțumit de locul în care am ajuns din punct de vedere profesional. Nu vreau să fac decât o evaluare generală, să exprim starea de mulțumire; sunt mulțumit cu tot ceea ce am realizat. Deși am făcut multe greșeli, cred că nu aș schimba nimic la viața mea de până acum. Mă regăsesc în unele dintre răspunsurile dumneavoastră. ultima întrebare pe care vreau să v-o pun: dacă ați face parte din Filiala Cluj a uniunii Scriitorilor, care credeți că ar fi vocea dumneavoastră? Cum ați vrea să fiți perceput? Da... Ca să pot răspunde pe scurt, probabil ar trebui să mă întorc din nou la o calitate care îmi place foarte mult, și anume aceea de ucenic al unuia dintre cei mai importanți gânditori români, filozoful și scriitorul clujean Aurel Codoban. Imediat după Revoluția din decembrie 1989, el a publicat o carte pe care lumea n-a înțeles-o adecvat – Filozofia ca gen literar. Probabil, dacă eu aș avea o voce, ar fi una distinctă de a lui Aurel Codoban. Așa cum se poate vedea din publicațiile mele, deși noi lucrăm pe aceleași teme, eu am o voce distinctă de a lui, deși îmi place foarte mult vocea lui. Probabil că, în calitate de eseist, pe teritoriul acesta al creației literare învecinată cu filozofia ca gen literar aș putea avea o recunoaștere care să aducă un plus în dialogul scriitorilor clujeni. Vă mulțumesc

Eveniment

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Turnirul de Poezie. Edi\ia a XII-a, 2023, Alanya (Turcia) n perioada 14-21 octombrie a avut loc la Alanya, în Turcia, ediția a XII-a a Turnirului de Poezie. La ediția de anul acesta a Turnirului de Poezie de la Alanya s-au confruntat 12 poeți (câte 6 din ﬁecare echipă) de la Filiala București – Poezie și, respectiv, de la o echipă compusă din Filiala Brașov și din Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Componența echipei Filialei București – Poezie a fost: Flavia Adam, Liviu Capșa, Ion Cocora, Miruna Drăghici, Emilian Iachimovski și Cosmin-Andrei Tudor. Pentru selecționata Filialelor Brașov și Sibiu au intrat în competiție: Adrian Alui Gheorghe, Adrian Lesenciuc, Cristian Muntean, Savu Popa, Laurențiu-Ciprian Tudor și Ioan Radu Văcărescu. Juriul celei mai recente ediții a Turnirului a avut următoarea alcătuire: Dan Cristea (președinte), Gabriel Chifu, Angelo Mitchievici, Cristian Pătrășconiu, Nicolae Prelipceanu, Vasile Spiridon. Câștigători ai acestei ediții au fost: Adrian Alui Gheorghe și Ioan Radu Văcărescu (deținătorii, ex-aequo, ai Cununii cu Lauri), Emilian Iachimovski (Premiul Special) și echipa mixtă, compusă din poeți din Filiala Brașov și din Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. La debutul Turnirului de Poezie, în data de 15 octombrie, a avut loc o întâlnire între poeți și critici literari români și poeți turci

din Istanbul și Antalya: poetul și universitarul Ersin Engin, poeții Musa Firat, Turgay Değimenci și Harun Yiğit. Discuțiile – foarte interesante – s-au referit la teme precum condiția poetului și a poeziei actuale, dar și la felul cum este conﬁgurată piața de receptare a literaturii și a poeziei în cele două țări.

Nr. 11-12(73-74) 2023

Eveniment

www.revistaneuma.ro

Au fost discutate perspective ale colaborării viitoare între scriitorii români și cei turci. La ﬁnalul întâlnirii, scriitorii celor două delegații au făcut schimb de publicații și cărți. Turnirul de poezie, a conﬁrmat, la a XII-a ediție a sa, excelența acestei inițiative a Uniunii Scriitorilor și viabilitatea sa. An de an, începînd din 2011 și cu excepția unei întreruperi de un an, în timpul pandemiei, Turnirul a oferit poeților români din toată țara

nu doar prilejul unei competiții, ci și un răstimp al solidarității și prieteniei, al cunoașterii reciproce altfel decât pe calea simplei lecturi în volume sau reviste. La fel de interesante au fost întîlnirile cu scriitorii străini pe care Turnirul le-a facilitat. Mulțumiri deosebite pentru sprijin se cuvin Ministerului Culturii și Institutului Cultural Român.

Eveniment www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Arta romanului. Colocviul de proz[ la a XVI-a edi\ie n zilele de 4 și 5 octombrie 2023, la Alba Iulia, a avut loc ediția a 16-a a Colocviului Național de Proză, eveniment cultural reprezentativ, organizat în parteneriat de Consiliul Județean Alba, Uniunea Scriitorilor din România și Biblioteca Județeană„Lucian Blaga“ Alba. Tema acestei manifestări a fost „Arta romanului“. Cadrul tematic a fost ﬁxat prin raportare la eseul cu acest titlu scris de cunoscutul și regretatul romancier Milan Kundera. Evenimentul – ﬁnanțat de Ministerul Culturii – a avut loc în Sala Senatului Universității„1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia și a fost moderat de istoricul și criticul literar Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România.

Intervențiile la acest Colocviu au fost susținute de scriitorii: Andrea H. Hedeș, Adrian Lesenciuc, Hanna Bota, Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Gheorghe Glodeanu, Mircea Mihăieș, Olimpiu Nușfelean, Nicolae Oprea, Cristian Pătrășconiu, Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Adrian Popescu, Vasile Popovici, Vasile Spiridon, Răzvan Voncu și Mihai Zamﬁr. Ulterior, toate textele prezentate au fost publicate în revista România literară. În deschidere, s-a adresat participanților prozatorul Cornel Nistea, președintele Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor. A fost prezent președintele Consiliului Județean Alba, dl. Ion Dumitrel. Din partea Universității gazdă a participat și a intervenit în cadrul colocviului doamna profesoară Diana Câmpan,

Nr. 11-12(73-74) 2023

Eveniment

www.revistaneuma.ro

critic și istoric literar. Au asistat studenți și masteranzi ai Universității„1 Decembrie 1918”, scriitori din Alba Iulia. Lucrările au fost transmise live, pe internet, de Biblioteca Județeană „Lucian Blaga”.

Comunicările au acoperit unghiuri tematice dintre cele mai diverse, iar dezbaterile care au urmat în marginea acestor comunicări au completat cum nu se poate mai fericit tema Colocviului de la Alba Iulia.

±edin\a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România n ziua de 23 octombrie 2023 a avut loc ședința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România, prezidată de domnul Nicolae Manolescu, Președintele USR. Ordinea de zi a cuprins informarea d-nei Simona Boroș privind acțiunile în justiție ale USR. Au urmat discutarea și aprobarea unor lucrări de amenajare/ renovare la Casa Scriitorilor de la Neptun. Comitetul a aprobat ﬁnanțarea necesară.

Au fost propuse trei noi proiecte literare pentru anul 2024. Acestea au ﬁnanțare de la autoritățile locale și vor ﬁ organizate sub egida USR. Comitetul a aprobat includerea lor în calendar. De asemenea, a aprobat procedura de selecție pentru acordarea Premiului„Ion Creangă” în anul 2024. Au fost dezbătute și solicitările unor reviste ale Uniunii, ca și cererile de acordare a egidei USR unor publicații din țară. S-a operat o înlocuire în cadrul Comisiei Sociale a USR.

Invitat special

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Silvan Th. St`ncel (Din volumul în pregătire androidul romantic)

fiecare caută cu disperare fericirea

cum se înfruptă

o gaură de viermi

cu nesaț

fără să știe că ea a fost mereu lângă

transfer

în spate suficientă istorie ca să simt

am văzut elefanții

restart la viață

se pregăteau să plece…

bunicii

doar să te oprești din tot ceea ce faci

am alergat cu inconștiență până acum

mi-au dat

și să te bucuri...

peste degete

de fiecare secundă

m-am gândit prima dată să fur

bătrânețea e tinerețea plină de amintiri plină de viață e timpul trecut consumat

amintiri aveam 13 ani când

să scap de regulile lumii ăsteia să simt libertatea dincolo de orice... m-am simțit deasupra oamenilor

fotografii printre rânduri relații eșuate dezamăgiri împliniri e viitorul cel scurt ce nu-ți dă pace când dormi... și te pune pe gânduri

am simțit că totul e o convenție la care nu mai voiam să ader niciodată...

ce frumoasă-i clipa asta dintre viață și moarte

am simțit sfatul bătrânilor înainte de noul lor drum... am primit botezul cuvintelor și responsabilitatea nespusă a ducerii mai departe

o lume minunată

mi-a furat identitatea

îmi place

îți spun sincer

lumea te va strivi mereu în fel și chip

voi pune la îndoială tot ce-mi spui

iar cu seninătate ei mi-au spus

deși

când noi vom pleca...

întregânduri și ce-ai făcut cu aripile de înger la naștere primite? zboară

tu ești specialistul Herz Leben Liebe Gott und du

desprinde-te de lumea asta

parfum de lacrimi

folosește aripile

iar dacă tu-nțelegi sinceritatea

și înalță-te

și mă-nțelegi

în jur

așa cum sunt

inocența ta

imediat atunci eu mă abandonez

fiecare-și vinde iluziile bucată cu bucată pe unde poate fără să știi și totul e în regulă atâta vreme cât se plătește 16%

de azi voi refuza să te mai cred

am fost prezent la plecarea cometelor

însă cineva

fiecare mi-a spus mereu ceva diferit

mi-e milă să văd vulturii

ce dracu, domnule doctor! ajuns la jumătatea fructului

azi ție

Nr. 11-12(73-74) 2023

Proz[

www.revistaneuma.ro

Perete cu picioare §i pop-corn AdriAn Țion nainte de era noastră a fost o altă eră. A lor. Despre cum reacţionau la stres cei ce au populat-o, in illo tempore, nu ştim mai nimic, îmi spunea chicotind şiret Achim, proprietarul sălii Pallas, mândru de achiziţia recentă, mai ales după ce a renovat spaţiul respectiv cu mulţi bani. Se pare că strămoşii noştri nici nu cunoşteau încordarea, tensiunea neuropsihică sau stresul cum îi spunem noi azi mai pe şleau, continua filosoful din el. Erau doze nelimitate de spaţiu şi timp pentru toţi şi toate, fără ca cineva să claseze timpul şi spaţiul în categorii filosofice. Peste oameni se revărsa o lumină calmă, edenică. În polisurile greceşti cântau greierii, nu auzeai motoare de sute de cai putere ambalate, turate turbat și nu simțeai miros de benzină. Despre poluare ce să mai vorbim. Vremuri cu adevărat edenice. Erau numai cai şi capre (acele mamifere patrupede pe cale de dispariţie) întâlnite azi prin filme de animaţie, batjocorite, personificate şi umilite de rachetele supersonice care le-au luat locul. Nu era smog şi nu existau motive ca oamenii să fie stresaţi. Dovadă că singuri ne-am creat această îmbulzeală nevrotică sunt megapolisurile. Nu ne-au ajuns satele, polisurile. Ne-a trebuit să ne extindem mereu. La multe substantive normale am pus în faţă particula mega: megalopolis, megastructuri, megacalorie, megabit. Toate sunt mega şi super! Infatuarea neghioabă a speciei dominante. Fetiş pentru mega, un cult nătâng pentru super... Aşadar, stresul a apărut în era noastră, mai exact în ultimul secol, ca să ne mândrim şi noi că am contribuit cu ceva la prăbuşirea planetei. Peroraţia lui Achim a început de la sala lui multifuncţională, cu ecranul aşezat mai jos ca să încapă deasupra capul de rinocer din inox şi din cauza asta nu vezi scrisul în timpul proiecţiei filmului. Nu-i vorbă că acolo vor avea loc şi altfel de activităţi: expoziţii, concerte, workshop-uri, spectacole de teatru. Ce i-a trebuit lui cap de rinocer din inox? Înţeleg că-l iubeşte pe Ionesco, mi-a spus-o de atâtea ori, dar nici să neglijezi spectatorii de pe spinarea cărora trăieşti. Nu numai în altă eră, dar chiar şi în ală vârstă eram mai puţin stresat, i-am întors-o nostalgic. La 14 ani, îmi amintesc, nici nu mă sinchiseam dacă cineva mă înghiontea la urcarea în autobuz sau dacă nu vedeam scrisul de pe ecran din cauza vreunui lungan aşezat în faţa mea într-unul din cinematografele... Insalubre, se amestecă Achim. Ce insalubre! Erau rupte din rai din moment ce adăposteau magia, visul, depărtările albastre! Citeam dialogul legănându-mă dintr-o parte în alta, pe după ceafa lunganului din faţa mea şi eram fericit. Începutul replicii în stânga, continuarea în dreapta scăfârliei. Şi scaunele rabatabile din lemn, cu şezutul din placaj băiţuit, scârţâiau de mama focului, dar nu le auzeam. Nu simţeam nici mirosul de motorină dat de parchetul negru din sală, nici transpiraţia sau respiraţia celui de lângă mine, un fumător înrăit sau un alcoolic. Absorbeam imaginile de pe ecran cu dumnezeiască patimă. Ieşeam din mine. Mă vedeam pe ecran în chip de Zorro, Contele de Monte Cristo sau Pardaillan. Oamenii din jur nici nu existau. Eu mărşăluiam alături de cavalerii teutoni sau împreună cu mongolii lui Ginghis Han care jefuiau Europa. Dângâdâc, dângâdâc! făceau copitele cailor şi ale puştilor întârziaţi care-şi căutau locurile prin întunericul sălii. Pei-

sajele erau de basm înmiresmat. Pe şaua poveştii, pluteam în reverii solare peste dealuri, păduri şi castele medievale. Depănez cu Achim incidente din zilele festivalului de film. Zece zile din an, când în vechile cinematografe demodate şi prăfuite pătrunde căldura vieţii. În rest, sunt reci, ghețării inutilizabile. Totuși, mai funcţionează uneori la nivel de avarie. M-a stârnit cu peroraţia lui despre stres şi acum îmi dau drumul în faţa calculatorului. Notez, reflectez, mi-e ciudă că jucăria asta electronică le dă dreptul tuturor să cocheteze cu scrisul. Ştii să apeşi pe taste, eşti scriitor. Ca mine, acum. Am voie să scriu orice tâmpenie şi să o postez ca adevăr infailibil. Pe un site am citit că m-am născut la Turda şi trăiesc la Chicago. Minunat! Informaţie de facebook! N-am fost niciodată în Chicago. Informaţie globalizantă. Acum scriu rânduri ieşite din capul meu! Le citeşte sau nu le citeşte cineva mi-e egal. E un fel de a mă afla în treabă. Ca mulți alții roși de nevorbire. Am sărit din cotidian direct în eternitatea IT. Eternitate vulnerabilă. Îmi imaginez continuarea discuţiei cu Achim. Decadenţa s-a instalat şi în sala de cinema, îl provoc să văd ce zice. El râde. Mare brânză! De la Fellini încoace totul e bagatelizare, îmi aruncă aproape insolent, făcând dovada unui cinefil cu state vechi de funcţiune. N-ai văzut cum batjocoreau spectatorii arta filmului în Fellini Roma? Dacă-i aşa, de ce nu are un minim respect pentru bietul spectator plătitor de bilet? Gurile rele spun că Achim a vrut să se facă actor. Nu i-a reuşit. Acum şi-a ales fetişul: capul de rinocer. Asta-l interesează, nu scrisul de pe ecran acoperit de căpăţânile spectatorilor. Când îi arunc indignat că sala lui e o schimonoseală, un hibrid nefuncţional, se supără. N-am cu cine discuta. Ce aş vrea să citească Achim: aceste rânduri-cartuş postate pe blog după ce am împuşcat toate convenienţele şi preţiozităţile ridicole, după ce am băut şi o bere rece ca să-mi treacă năduful. Ce, eu nu pot să scriu proze scurte ca Babel, Kafka sau Cuşnarencu? Nu pot scrie nuvele-minut ca Őrkény István? Schiţe-cartuş! Atenţie, trag! Iată cartuşele mele:

Patria pop-corn-ului Un odor dulceag mă pătrunde de la intrarea în sală. Altă sală, fireşte, nu a lui. Mirosul îmi ţine tovărăşie. Vreau să-mi aleg un loc departe de individul care molfăie plictisit floricele de porumb. Scuze! Nu se mai numesc floricele sau cocoşei, ci pop-corn (origine necunoscută, scrie în DEX). La scurt timp însă se aşază în stânga mea o pereche de tineri. Simpatici. Ea ţine în mână uriaşa pungă plină ochi cu albele, expandatele bobiţe de porumb. Să intri în sală fără pop-corn e o impietate faţă de realizatorii filmului. Să mă ridic? Să-mi caut alt loc? La ce bun? Toată lumea mănâncă pop-corn, ronţăie covrigi, bea cola. Ca-n Fellini Roma. Am intrat la McDonald sau la cinematograf? Îmi propun să rezist. Şi rezist până când fata din stânga scapă pe jos câteva bobiţe albe. Nu se sinchiseşte, dar se agită. Are viermi în fund. Filmul a început de vreo 20 de minute. Ea se foieşte pe scaun, excitată. Bea o gură de cola să se calmeze. Nu reuşeşte. Sare în picioare dintr-o dată, depune grăbită punga cu pop-corn în mâna partenerului şi porneşte în galop să deranjeze un rând întreg de spectaori ca

Proz[

www.revistaneuma.ro să meargă la toaletă. Simt că o urăsc din tot sufletul. Alţii, cu mobilele pe post de lanterne, caută încă locuri libere prin întuneric, până pe la mijlocul proiecţiei. Când să reintri în atmosfera filmului, se întoarce fata de la toaletă, apoi e apelat la mobil alt individ, care se scuză că nu poate vorbi, în şoaptă. Crede el! S-a dus dracului şi filmul ăsta! Cinema Patria din Reghin s-a închis împreună cu amintirile mele. Atunci era altfel. Oamenii veneau să consume film, nu popcorn. Sala era plină, nu se auzea nici musca, vorba vine. Mi-am denunţat vârsta. Prin sala goală mişună acum şobolanii ca şi în proprietatea lui Achm înainte de renovare. Patria a murit. În schimb, s-a deschis drumul către patria pop-corn-ului. Drum pavat cu intens consumerism american. Consumaţi! Consumaţi!

Genul contondent Nu gen de film. Gen de scaun. În loc de masaj terapeutic. Ca Achim sunt mulţi. Nişte hiene. S-au repezit pe cadavrele din industria metalurgică sau a filmului. A pus şi el mâna pe o sală veche şi s-a căpătuit la bătrâneţe. Hale mai vechi, părăsite, săli mai vechi, reamenajate. Intru în altă sală. Nu se pune problema scrisului de pe ecran sau chiar de pe apendicele de sub ecran din timpul festivalului când filmele vin netitrate. Rândurile de scaune sunt aşezate în amfiteatru, elegant, civilizat. Ah, cât urâsc cuvântul ăsta! Care civilizație ? Ecranul e mare, imaginea impecabilă. Respir uşurat. Cunosc consecinţa de a avea un spectator în spate, chiar liniştit, decent, dar risc, întrucât sala nu se va umple, apreciez. Genunchii mei ating spătarul scaunului din faţă chiar dacă nu doresc. Spaţiul e strâmt. Prea strâmt. Din zecile de locuri libere, evident că numai în spatele meu putea să se aşeze un grup zgomotos. Pe lângă comentariile lor insipide, începe competiţia genunchilor. Un zgâlţâit nervos, apoi altul. Parcă mi-ar da pumni în faţă. Vlăjganul din spate îmi împinge spătarul cu genunchii în mod repetat, sistematic, de parcă ar avea suspecte mâncărimi la tălpi sau între picioare. Sau o face intenționat. Să se amuze. Să mă sictirească. Mă întorc spre el, îl rog civilizat să nu mă mai bombardeze cu picioarele. Nu zice nimic, ceilalţi râd înfundat, dar după un timp iar începe. A uitat? Nu-şi dă seama ce face? Mă trec fiori de indignare. Îi mai spun o dată, la fel de civilizat, dar vocea lui iritată îmi trânteşte răstit: Mută-te dacă nu-ţi convine! Unde vrei să-mi pun picioarele? În capul lui Dorel? Dorel sare ca ars: În capul meu nu. În niciun caz. Încep râsetele. Cu nesimţirea lor nu o scot la capăt. Ar trebui să-i spun individului că ei s-au aşezat după mine şi ar fi cazul să găseasă ei rezolvarea, dar îmi dau seama că nu are rost să contiuni. Mă ridic vinovat că l-am conturbat, deranjez pe alţi câţiva de pe rândul meu şi mă aşez la margine de rând, fără nimeni în spate. Răsuflu uşurat. Aşa mai merge. Nu mult, pentru că pe apendicele de sub ecran nu mai apare scrisul. Altă dandana. Până când IT-istul rezolvă problema trec minute preţioase. Filmul curge mai departe, fără replicile traduse, nu înţeleg nimic din suedeza actorilor. Apoi apare decalajul dintre scris şi dialogul personajelor. Tehnică avansată! Te pui cu tehnica? Nici cu tehnica înghesuirii rândurilor de scaune nu te poţi pune. Genunchi de femeie sau de bărbat, nu contează. Când ai așa ceva în spate, ori te adaptezi la un masaj gratuit ori ieşi.

Teroarea se instalează treptat Am învăţat lecţia spectatorului timorat. Nu vreau să mai am experienţe neplăcute. Nu mă mai aşez decât în ultimul rând în orice sală și cu orice riscuri, ca să nu mai primesc picioare în spate. Dar drăcuşorul suspiciunilor îmi dă pace? Ţi-ai găsit. Orice

Nr. 11-12(73-74) 2023

foşgăială insignifiantă în capul meu este amplificată de mii de ori. M-am neurastenizat. Filmul a început, dar nu toate locurile s-au ocupat. Dreptul întârziaților. Prin faţa ochilor se perindă siluete flămânde care rup hălci zdravene din corpul luminos al ecranului. Corp divin mâncat de draci. Toate locurile sunt ocupate acum, în sfârşit, dar în sală continuă să intre alţi întârziaţi prin spatele meu. Ultimul șir de scaune nu e lipit de perete. Până la el e un culoar de trecere și ei trec. Şuşotesc. Îşi iau scaune dintr-un colţ şi se aşează pe margine. Treaba lor. Sunt în ultimul rând, sunt boier. Acolo, lateral, nu mă deranjează. Dar după un timp simt răsuflarea unuia care a băut multă bere în spatele meu. Îşi revarsă duhoarea în ceafa mea, în nările mele. Măi, să fie! Apoi îmi aplică binecunoscutele lovituri. Cele 400 de lovituri! Truffaut era delicat, a numărat numai până la 400. Eu am acumulat mai mult la atâtea ediţii ale festivalului. Berea îngurgitată îi dă curaj. Loveşte ca un apucat. Teroarea din spate e în creştere accentuată. Nu mă ridic. Aş risca să văd filmul în picioare, căci şi scaunele suplimentare s-au epuizat. Mă încăpăţânez să văd cât rezist. Loveşte, frate, mai bagă-mi un genunghi mlădios, aşa, e bine! Ce minunată e viaţa de cinefil! Aştept loviturile. Le număr. Mai contează ce se întâmplă pe ecran?

Alte săli, alte bucurii E linişte deplină. Lumina ecranului binecuvântează orizontul de aşteptare al celor prezenţi. Acţiunea filmului curge lent, satisfăcător. Un individ tuşeşte. E tusea lui sau mi se pare... Nu, n-a tuşit nimeni. Cel din dreapta nu mă incomodează cu cotul lui acum, după ce mi-am luat în stăpânire braţul de lemn comun. După o vreme îl voi ceda. Să-şi sprijine şi el cotul. E dreptul lui. În schimb, cel din stânga stă crăcănat, aşa încât genunchiul lui se întinde şi pe spaţiul care mi s-ar cuveni mie. Trebuie să fiu atent să nu-l ating din greşeală. S-ar putea să interpreteze altfel atingerea. Lui nu-i pasă. E un tip neglijent, lăbărţat, s-ar întinde pe două scaune dacă ar putea. Ar trebui să-i spun, să-i atrag atenţia să-şi restrângă volumul. Cum îşi permite să-mi limiteze perimetrul cuvenit? Din cauza lui ţin piciorul rigid şi-mi amorţeşte după un timp. Dacă l-aş ruga... S-ar putea să riposteze, să mă insulte, să mă batjocorească. Am mai păţit aşa ceva. I-aş spune că e un nesimţit lăbărţat. M-ar face nebun. Ar sări la bătaie... Pentru ce? Pentru că şi-a întins piciorul prea mult înspre mine? Înghit în sec, mă supun, sunt civilizat. CIVILIZAT! E linişte. Atâta linşte încât aud când cel din spate îşi schimbă poziţia pe scaun. Urmează consecinţa acestei mişcări. Amplificarea zgomotelor a ajuns la cote insuportabile. Simt orice mişcare. Parcă mi-a atins spătarul scaunului cu genunchiul. Nu parcă. Mi l-a atins efectiv. Aştept loviturile. Le simt, deşi stau în ultimul rând şi aici, în spatele meu, e peretele. Nevroza înaintează cu paşi repezi. Loviturile sunt tot mai intense. Prin perete. Dângâdâc, dângâdâc! Le aud ca zgomotul unor copite de cai în fugă îndârjită. Mongolii. Am înnebunit. De unde vin? Din perete? Se mişcă pereţii, clădirea. Peretele din spatele meu are picioare? Ce dracu!? Ce au toţi cu mine? Ceilalţi spectatori stau liniştiţi. Numai cu mine au ce au. De ce nu încap de mine? Ce le-am făcut? S-au înţeles cu toţii să-mi zdruncine nervii. Îmi vine să mă ridic în picioare şi să ţip: Să vă ia dracu pe toţi împreună cu filmele voastre! Nu mai calc niciodată într-o sală de spectacol. Bine fac cei ce nu mai intră într-o sală de cinema, din câte au mai rămas. Să falimenteze toate sălile! Aşa le trebuie. Să moară filmul, dar aşa nu se mai poate! Să dau în judecată proprietarii de săli gen Achim sau iritabilitatea secolului în care trăim?

Nr. 11-12(73-74) 2023

Proz[

www.revistaneuma.ro

Paris / Plaisirs d’automne fragment din volumul ,,Lumea exotică a Salmei Metivet”

dAnA bAnu n timp ce Francette lua o pară și un strugure din coșul-fructieră așezat pe pervazul ferestrei, Salma se trăgea de moțul din vârful capului de nerăbdare, privind-o îmbufnată. - Trei mere au căzut din cer: unul e pentru cine spune povestea, al doilea e pentru cine ascultă şi al treilea e pentru mine, spuse Francette. - Nu te mai grăbi! A venit toamna. Putem merge la o guinguette, până nu se termină sezonul. Paul organizează una lângă locanta sa. Putem merge la cumpărături pe rue Cler sau putem merge în Place de Tertre să căscăm gura la turiști și ei la noi. Sau putem merge în Place Vendôme să salutăm hotelul Ritz. Sau să ne uităm la soldățeii de plumb din vitrina micii prăvălii de pe Rue Guisarde la numărul 16. Ne putem cumpăra cravate pentru femei și putem să mergem la vechiul Dingo al lui Papa Hem / Hemingway să râdem de meniul italienesc. Putem face o mulțime de lucruri, Salma! - Toate astea le putem face în orice anotimp. Nu trebuie să ﬁe toamnă pentru ele! oftează îmbufnată Salma și, de ciudă, mușcă plină de lăcomie dintr-o pară trupeșă, plină de sevă. Imediat după ce a simțit gustul fructului, fața Salmei s-a luminat. A înțeles ce poți face în Paris cel mai bine la începutul toamnei: să te plimbi la întâmplare pe străzi. Să ﬂanezi pur și simplu. Țărmul este mai sigur dar mie îmi place să mă lupt cu valurile! strigă micuța Salma lovind cu mâna în clopoțelul de deasupra ușii de la intrarea în papetărie. Apoi o luă de braț pe prietena ei Francette și închise prăvălia. Francette o privi temătoare. De obicei când Salma începe să citeze din Emily Dickinson intră amândouă în tot felul de probleme.

* Întâi au dat peste un copac. Un platan oriental din Piața Louise Michel, cu fața spre Sacré Coeur. S-au învârtit ce s-au învârtit în jurul lui și au aflat că Parisul are o mulțime de copaci interesanți care pot fi salutați, fotografiați, priviți, iubiți și povestiți. Platanul oriental din piața Louis Michel are peste 25 de metri. De acolo, din arondismentul 18, el vede tot Montmartre și în general are grijă de tot cartierul. De la el au aflat și despre copacul Annei Frank. I se spune așa pentru că e un castan ce provine din răsadul cel originar, al Annei, pe care fata îl ținea în podul unde se ascunsese de frica naziștilor. Oricum, platanul oriental care veghează asupra Montmartre nu e cel mai înalt copac din Paris. Cel mai mare este platanul de 40 de metri care trăiește încă din 1847 în Bois de Boulogne. După ce au aflat despre copacii Parisului, cele două fete s-au așezat pe o bancă. Lângă ele o femeie în rochie argintie cu pălărie verde și pantofi eleganți din velur, vorbea la telefon. Astfel au aflat Salma și Francette că există în Paris o tipă pe care o cheamă Madame Rima. Sau cel puțin așa îi spun toți: Madame Rima. Cică plătești 95 € și femeia aia îți oferă coaching personalizat timp de o lună pentru ca să te reconectezi cu emoțiile. Au căutat-o repede pe net și au găsit o fată care se uita printr-un pahar cu apă și purta pe

deget un inel monstruos de urât. S-au hotărât amândouă pe loc să economisească 95 de euro. Femeia cea elegantă a terminat discuția la telefon. S-a ridicat de pe bancă. Și-a așezat cu gesturi cochete părul coafat proaspăt și și-a rupt un toc la pantof în timp ce încerca să meargă deosebit de stilat. Salma era atentă la zgomotele străzii. De multe ori avea impresia că trotuarele marelui oraș păstrează încă urmele de pași ai trecătorilor vechi. Ale oamenilor care trecuseră în viața aceasta sau în altele, pe acolo. Nu de puține ori i se părea că pașii din viitor ai oamenilor se pot face și ei auziți. Le putea asculta poveștile fiecăruia. Nu trebuia decât să fie foarte atentă. Apoi Salma a văzut trecând pe lângă ea o motocicletă cu ataș din care o blondă platinată le făcea semne cu mâna trecătorilor. Fata părea încântată. Oamenii de pe trotuare îi răspundeau. Bucuria fetei era molipsitoare. - Uite, e Burke, vecinul nostru! Simon Burke, cu motocicleta lui cu ataș! Și-a deschis o firmă și plimbă oamenii prin Paris! Are deja două motociclete cu ataș! Ce poate fi mai plăcut?! Costă în jur de 130 de euro un tur prin Montmartre sau prin Versailles. Are și excursii cu picnic inclus! Francette e entuziasmată. Le face semne largi de salut celor de pe motor. Salma e încântată și ea. Motorul lui Burke are culoarea toamnei. Ce mai, este de-a dreptul un vestitor al toamnei! O frunză galbenă căzută pe asfalt. Pare singuratică și tristă. Salma se apleacă și o ridică. Apoi se izbește de o fată cu părul scurt și cu un nas uriaș. Claudine cea Naturală. Așa îi spun toți. Asta pentru că fata bâzâie mereu pe unde poate despre cât de bine e să fii naturală. Să îți păstrezi naturalețea. Să zâmbești natural. Să mănânci natural. Să ți-o tragi natural. La o cercetare amănunțită îți dai seama că toată acea naturalețe a Claudinei este falsă. Că până și spontaneitatea fetei nu e decât o atitudine extrem de lucrată. Claudine cea naturală copiază. Este o imitatoare a trendurilor de pe rețelele sociale. Are kilograme de farduri pe față aranjate astfel încât să pară inexistente. Hainele îi par simple dar sunt extrem de scumpe. Toate au etichete de firmă pe ele. Claudine o privește de sus pe Salma apoi își flutură nasul în stânga și în dreapta, neplăcut surprinsă la vederea ei. Un parfum de toamnă colorează jucăuș obrajii fetelor. Claudine are în mâini o cafea de la Télescope Café și se grăbește spre grădinile Palais-Royal unde vrea să se trântească pe unul dintre scaunele verzi din zonă și să bea cafea uitându-se după băieți. Băieți naturali, desigur. Ultimul natural pe care l-a găsit a ținut-o într-un flirt vreo două luni până să îi spună că e de fapt gay. Fetele s-au despărțit bucuroase să scape una de alta iar Salma și prietena ei au luat-o spre Marais. O masă liberă de la Café Charlot le-a primit generoasă. Au împărțit o salată caldă cu brânză de capră și au băut câte un pahar de Sancerre aducându-și aminte de călătoria lor din liceu, pe Valea Loirei.

Proz[

www.revistaneuma.ro

La celelalte mese o mulțime de oameni priveau trecătorii. Acesta e Parisul, își spuse în gând Salma. Oameni care stau la terase în aer liber și privesc trecătorii. Recunoști un localnic în Paris după felul calm în care privește lumea de la masa pitică a vreunei cafenele. Turiștii de obicei aleargă, fotografiază, caută, nu stau un minut în loc. Sunt mereu prea grăbiți. Apoi fetele au mers pe chei să privească Sena. Peste apă pluteau muzici care veneau de pe tot felul de vaporașe ce alunecau în stânga și în dreapta prin fața lor. Acesta e Parisul, își spuse din nou Salma. Orașul în care muzica plutește pe Sena. O vitrină oarecare plină cu cristaluri. Un ornament aproape nebăgat în seamă, pe clanța unei porți uriașe sau la vreo fereastră. Mici piațete în lumina lui septembrie. Anticariate și consignații și tarabe cu cărți. Un evantai de voci, arome și culori. Acesta e Parisul! Plăcuta atingere a cerului plin de nuanțe cum în nicio altă parte a lumii nu poți vedea. O lagună de culori e cerul Parisului în orice anotimp. Cu atât mai mult toamna. Pălării de panama, eșarfe de mătase, fețe arămii, negre, albe, galben-pal, roșii. Oameni din întreaga lume revărsându-se triști sau veseli, obosiți sau plini de energie. O cutie cu bijuterii, cu pietre prețioase, cu sidef, peruzele și chihlimbaruri. Acesta e Parisul! Cupluri oprite în mijlocul străzii care își miros parfumul trupurilor. Librari zâmbind placid dintre mii de cărți care toate își vor găsi mai repede sau mai târziu cititorii. Nu vor muri singure pe rafturi. Oameni care se acceptă unii pe alții. Nu râd și nu își bat joc de vestimentația altora, de religiile lor, de opțiunile lor politice sau de cele sociale. O lume diversă, colorată și primitoare. Acesta e Parisul Salmei Metivet! Și din nou, deasupra tuturor și înainte de toate, în Paris este dragostea. Dragostea pare toamna la Paris mai puternică decât în oricare alt anotimp al anului. Dragostea iese pe străzi, ocupă teritoriul, explodează în retină și le scrie zeci de pagini poeților și micilor prozatori ai locului. Zilnic vezi o mulțime de oameni cu inimile frânte și cu o carte în mână, prin parcuri, citind din Duras, Rilke, Beauvoir, Barthes, Pascal și câți alții. Zilnic vezi pe străzile Parisului oameni aruncându-se în iubiri de o zi sau de zeci de ani. La fel de luminoși, de plini de viață, de puternici. Oameni care își afirmă dragostea ținându-se de mână și sărutându-se pe străzi. Indiferent de vârstă sau de orice altceva. Acesta e Parisul! Barry White prelingându-se peste pervazul unei ferestre deschise. O propoziție auzită în trecere, pe stradă, rostită de un bărbat oarecare, cu părul argintiu, prietenului său: În acel septembrie am înțeles că doar pe ea o iubesc. Salma privea toate acestea cu atenție. Ajunsă acasă spre seară, o putem vedea pe Salma notând în micul ei laptop: ,,Azi, a doua zi de septembrie, plimbare plăcută cu Francette. Am văzut un copac interesant și am aflat despre alții la fel de interesanți ca el. Am aflat și despre Madame Rima și am hotărât să nu o vizitez niciodată. L-am văzut în oraș pe vecinul nostru Simon Burke, cu motorul lui cu ataș. Am ridicat de pe trotuar o frunză galbenă. M-am întâlnit cu Claudine cea Naturală și am scăpat ușor de ea pentru că se grăbea. Am fost în Marais și am mâncat o salată la Café Charlot. Am văzut o mulțime de îndrăgostiți și mi-am adus aminte că sunt și eu, la rândul meu, îndrăgostită. Am ascultat Barry White sub o fereastră. Pe Sena pluteau o mulțime de muzici. A venit toamna!”. Apoi Salma a închis capacul laptopului și a zâmbit mulțumită. Toamna intrase în oraș și era întreagă a ei.

Nr. 11-12(73-74) 2023

Trista poveste a motanului Kandur rodiCA breTin rivită de pe Tâmpa, Strada Lungă arăta ca un piton ce se subţia spre coadă, unde solzii acoperişurilor înveleau case tot mai scunde, începând să semene către Bartolomeu cu o uliță. La capul şarpelui însă, cu colţii înfipţi în Parcul Central, clădirile aveau toate măcar un etaj, porţi masive şi ferestre înalte, frontoane, frize şi cornişe de pe care, în loc de o gorgonă de piatră, se zgâia la trecători câte o pisică. La etajul casei noastre fusese un singur apartament, cu şase camere, unde locuise proprietarul şi ai lui. O scară cu două paliere urca din mijlocul curţii, despărţind încăperile de la stradă de cele dinspre dealul Făgetului. „Deo vindici patriae“ scria sub stema oraşului medieval, unde un copac cu rădăcinile dezvelite sprijinea o coroană. De la Dumnezeu veneau toate, chiar și dreptul de a avea magazine, ateliere sau fabrici, fuseseră convinși micii industriaşi din Ardeal. Însă după 1947, noii stăpâni ai ţării – care nu credeau în Dumnezeu, iar în proprietatea privată nici atât –, le-au luat ce agonisiseră, alungându-i până și din casele lor. Unii au primit răgaz cât să îşi facă o valiză, alţii au plecat cu hainele de pe ei, iar destui s-au pomenit săltați în miez de noapte şi înghesuiți în vagoanele de marfă ale unor trenuri ce plecau către o destinaţie necunoscută. Patron al unei făbricuțe de cremă de ghete şi duşman al poporului, sasul nostru s-a numărat printre norocoşi. El, nevastăsa şi cei doi fii au reuşit să ajungă în Germania, după peripeţii ce n-au rămas scrise nicăieri. Etajul lor a fost împărţit la cinci familii, vreo paisprezece suflete, toţi locatari cu origine sănătoasă şi poftă de a se lua la harţă cu vecinii. Iar motive, prilejuri ori pretexte, nu lipseau niciodată. În 1958, când am venit pe lume, se mai mutaseră din ei – unii la bloc, alţii la cimitir. Rămăseserăm şapte chiriaşi, ceea ce n-ar fi fost chiar atât de rău – dacă nu trebuia să mergem la o singură baie. Această încăpere cu valoare strategică era, din nefericire, de cealaltă parte a palierului scării, lipită de apartamentul familiei Spireanu. Ceea ce ne lăsa nouă, celor dinspre stradă, un statut incert. Legal, era şi baia noastră. În realitate însă, de fiecare dată când trebuia să trecem prin holul comun, ne simţeam ca nişte mexicani care vor să se furişeze clandestin în Statele Unite şi se pot pomeni împuşcaţi de grăniceri. „Ce e dincoace de casa scării e pe teritoriul nostru, deci ne aparţine“, a decis într-o bună zi domnul Spireanu – bună pentru el, desigur. N-a existat vreo declaraţie de intenţii, doar nu eram în secolul războaielor galante! Declanşate pe nesimţite, ostilităţile se anunţau de lungă durată. De o parte erau cei din clanul Spireanu: Vasile, nevastă-sa Veronica, fiica lor Adina şi câinele Piki. De cealaltă, părinţii mei şi cu mine, plus Martha, locatara garsonierei dintre apartamente. Vasile, tâmplarul venit din Moldova, a început campania ca un adevărat strateg: cu paşi mici. Întâi, incidente minore, aparent întâmplătoare. Ba nu mergea rezervorul de la veceu, ba era

Nr. 11-12(73-74) 2023

Proz[ www.revistaneuma.ro

înfundată chiuveta, ba se spărgea o ţeavă în perete şi n-aveam apă zece zile. Odată am găsit uşa încuiată din greşeală; vecinul schimbase yala, uitând să ne dea noua cheie. Era tot mai greu cu mersul la toaletă, cu duşul, nu mai zic de spălatul rufelor... Pe vremea aceea, scandalurile şi veşnicele dispute teritoriale inutile – fiindcă nimeni nu era proprietar pe nimic –, marşurile prin sala paşilor pierduţi din tribunale, toceau nervii, consumau timpul fiecăruia şi al tuturor. Cum nu voiam să ajungem la judecată, tata a stat de vorbă cu vecinul, însă diplomaţia a dat greş. Deşi nu venea din Shanghai, Vasile stăpânea tehnica picăturii chinezeşti, care pe româneşte avea alt nume: şicane. Când apăreau cei de la Spaţiul Locativ, chemaţi de noi sau de Martha, uşa băii stătea larg deschisă, ţeava fusese reparată, zidul proaspăt zugrăvit, cada lucea de curăţenie. Ne lipseau dovezile – dar totuşi ceva aveam, mai precis pe cineva la Sfatul Popular. Hotărâserăm să ne facem baie pe cheltuiala noastră şi nu ne trebuia decât o aprobare ca să ne branşăm la conducte. Vărul tatei ne-a dat undă verde pe autostrada legalităţii, ai mei au găsit zidari şi instalatori, au cumpărat cadă, chiuvetă şi veceu, nou-nouţe, cu faianţa ca zăpada și robinete de alamă ale căror rozete se roteau fără să scrâşnească a protest. Curând, minunea s-a înfăptuit! Câştigasem bătălia printr-o retragere glorioasă. Şi astfel, vechea baie a ajuns să fie împărţită de familia Spireanu cu vecina de peste palier. Martha trecuse de patruzeci de ani, era urâţică, cu o figură ştearsă, păr roşcat în care se amestecau şuviţe albe şi albastrul ochilor bătând spre cenuşiu. Adora pisicile, dacă ar fi stat la curte ar fi avut o droaie; aşa, în singura-i încăpere, în acelaşi timp dormitor, bucătărie şi cameră de oaspeți, ţinea un cotoi tărcat, pe nume Kandur. Pe toți motanii dinaintea lui îi chemase la fel, iar pe pisici, Macska. Deşi unguroaica le iubea ca pe copiii ei, după câteva luni, mâțele nu se mai întorceau dintr-una din expediţiile de pe acoperişuri, spre disperarea stăpânei lor. Pisicile sunt libertine şi nerecunoscătoare, o consolau vecinii din curte. În spatele ei însă, şopteau altceva: Vasile n-ar fi fost străin de dispariţii... Gura lumii e slobodă, dar cum nimeni nu îl prinsese asupra faptului, era, cum ar zice americanii, presupus nevinovat. Mereu posomorât, domnul Spireanu răspundea la salut cu o încruntare şi nimeni nu-l auzise rostind mai mult de trei vorbe într-un an, de parcă stătuse până atunci într-o sihăstrie, pe un vârf de munte. Nu râdea, nu zâmbea măcar, nu înjura ca tot omul la necaz, doar se întuneca şi mai tare la chip. Nu bea, nu fuma, nu se întâlnea cu prieteni, fiindcă n-avea niciunul, nici nu trecuse vreodată pragul unei cârciumi. Mergea cu ochii în pământ, cufundat în gânduri, ca şi cum ar fi pus mereu ceva la cale... De la serviciu – o fabrică de mobilă – venea drept acasă, mânca repede, fără să-i pese ce bagă în gură, apoi urca în podul unde îşi făcuse atelier şi se închidea acolo până seara târziu, iar sâmbăta până în zori. Uneori, în liniştea nopţii, se auzea cum taie cu fierăstrăul ori dă cu rindeaua. Nimeni nu văzuse vreun obiect ieşit din mâinile lui, nu lucra scaune, mese ori dulapuri. Tâmplăria era pentru el o fugă de restul lumii. Dar cum psihopatul nedus la doctor se numeşte om normal, Vasile continua să fie angajat model la fabrică, soţ şi tată fără cusur acasă. Dacă toţi din curte se fereau să îi taie calea, tâmplarul mizantrop avea totuşi un călcâi al lui Ahile: nevastă-sa. Veronica era casnică, ocupată să-l plimbe pe Piki ori să stea la şuete cu prietenele, în tihnă, la o cafea, în timp ce Vasile făcea ore suplimentare ca să câştige cât pentru doi. Pentru trei de fapt, fiindcă nici fiica, Adina, nu aducea vreun ban în casă. Cum zânele din viaţa sa îşi doreau o baie numai a lor, soţul şi părintele devotat era gata la orice pentru a le îndeplini dorinţa.

Săraca Martha, care nu ştia ce i se pregăteşte, îşi vedea de ale ei, serviciu şi casă, o rutină întreruptă de fiecare dată când Kandur se întorcea cu o ureche muşcată după încăierările cu alţi motani. Stăpâna lui îi spăla rana, îi punea rivanol, apoi îl pupa pe botic şi totul reintra în normal. Pentru Martha, normal însemna să trăiască sub asediu. În afara şicanelor de-acum banale – baia încuiată, veceul murdar ori fără capac, canalul înfundat, clanţa mânjită cu clei de tâmplărie –, teroarea mai escaladase o treaptă. Noaptea o trezeau ciocănituri în uşă, iar când se ducea să se uite pe vizor, afară nu era nimeni. Ştergătoarea pe care scria „Szivesen”, adică„Bine aţi venit“, îi dispăruse de pe prag, iar într-o dimineaţă şi-a găsit bicicleta cu cauciucurile tăiate. Apoi, într-o noapte, pe la unu şi ceva, ne-am pomenit cu Martha sunând la sonerie. Bubuiturile în uşă o speriaseră într-un aşa hal, încât încălecase cerceveaua unei ferestre, sărise în balcon şi fugise spre uşa noastră. Când tata i-a deschis se făcuse linişte, tot etajul părea adormit, în afară de femeia care plângea de tremura cămaşa de pe ea, cum ar fi zis bunica. Ai mei m-au trimis înapoi la culcare, tocmai când era mai interesant. Am apucat să văd cum mama a pus la fiert apa de-un ceai, cum tata i-a așezat Martei o pătură de umeri, apoi au încurajat-o amândoi cum puteau. După care s-au pus cu toţii la sfat, pe capeaua din sufragerie, de unde îi auzeam prin uşa lăsată întredeschisă, ca să nu-mi scape un cuvinţel. Tata zicea să-l dea în judecată pe vecin, cunoştea un avocat bun, legea o să-l sperie, o să îl mai potolească... Psihopaţii sunt foarte şireţi, ori aşa se spune. Vasile făcea parte din club, având grijă ca, orice-ar fi făptuit, să nu fie vreun martor. Nu ştiu cum s-ar fi terminat povestea, fiindcă procesul n-a avut loc niciodată. Dimineaţa, vecina s-a întors în garsoniera ei pe unde ieşise, uşa fiind încuiată şi cu cheia pe dinăuntru. Tata, care o ajutase să intre pe fereastra rămasă deschisă, n-a apucat să se îndepărteze: un strigăt, mai degrabă un scâncet, l-au încremenit. În mijlocul camerei, Martha ţinea în braţe trupul motanului Kandur, țeapăn, cu capul atârnând nefiresc. Unguroaica s-a mutat în după-amiaza aceea la căminul de nefamilişti al Fabricii de Tricotaje, unde lucra. După o săptămână a trimis după restul lucrurilor, care au încăput, cu mobilă cu tot, pe platforma unei camionete. De atunci n-am mai văzut-o; a trimis o scrisoare de rămas bun alor mei, mulţumindu-le pentru noaptea în care o găzduiseră.„Altfel eram eu în locul pisoiului“, încheia Martha. N-ar fi avut cum să fie chiar aşa, însă spaima e ca un animal sălbatic, odată ce scapă din cuşca minţii, nu se mai opreşte din goana bezmetică. Aici ar trebui scris sfârşit. Sau nu? Povestea a mers mai departe, odată cu vieţile locuitorilor de pe strada Lungă, însă nu toate şi-au găsit locul într-o carte, doar în inimile oamenilor din vechiul Braşov.

Avanpremier[ Neuma www.revistaneuma.ro Cap. XI. În care intrăm într-un ținut al zăpezii, unde nimic nu e ce pare a fi, și întâlnim un bătrânel pe cât de singuratic pe atât de binedispus Şi porniră la drum prin zăpada ce creştea pe nesimţite. Deşi mergeau de ceva timp, nu se vedea nimic în zare. - Mersul prin zăpadă e obositor, chiar dacă zăpada e dulce, fiind din pudră de zahăr, spuse înciudată Iana. - Haide, nu mai e mult, o încurajă Doamna Măslinilor. Merseră iar cât merseră iar Iana se bosumflă de-a binelea. - Ninsoarea asta nu se mai opreşte! Iar ţara asta a zăpezilor e pustie. Mergem de atâta vreme degeaba! - Ajungem imediat! spuse Doamna Măslinilor. - Dar unde? Nu e decât pustietate. - Ai răbdare, draga mea. Nu pot să cred că o ţară de zahăr şi ciocolată e cu desăvârşire pustie! Şi într-adevăr, parcă se auzea ceva. Nişte clinchete de clopoţei. - Clopoţei! Ai auzit? întrebă Doamna Măslinilor. - Parcă! zise Iana ascultând atentă. Da, da! Sunt clopoţei! Începură să alerge, cu greutate, prin zăpada de zahăr pudră, cădeau şi se ridicau, iar mai apoi, de pe un povârniş, se tot duseră la vale rostogol, rostogol şi nu se opriră decât în pragul unei căsuţe, cu o izbitură puternică ce deschise larg uşa acesteia, făcând clopoţeii de la intrare să zornăie îndelung. - Bine aţi venit! Sunt întotdeauna bucuros de oaspeţi! se auzi o voce puţin răguşită. Iana şi Doamna Măslinilor se ridicară de pe podea şi se scuturară de zăpada de zahăr pudră. Într-un balansoar care scârţâia, se legăna un bătrânel mustăcios, ţinând într-o mână un degetar de argint. - Ne cerem scuze… - Da, ne cerem scuze… - Ştiţi… - Nu am vrut să… - Da, da, ştiu, spuse bătrânelul ducând degetarul la gură şi sorbind lung. Luaţi nişte scaune şi veniţi mai aproape, lângă foc. Iana şi frumoasa Doamnă a Măslinilor traseră două scăunele de ciocolată neagră în apropierea focului şi a bătrânelului din balansoar. Din cămin venea o mireasmă plăcută, caldă. - Te rog, mai pune pe foc, Iana, spuse bătrânelul mustăcios. Da, da, din coşul acela de lângă cămin. Da, da, exact.

Un \inut al z[pezii AndreA H. Hedeș fragment din romanul pentru copii Însemnarea uimitoarei călătorii a Ianei, fetița licurici, în pregătire - Dar de unde ştiţi cum mă cheamă? se miră Iana. - Da, da, ştiu, răspunse bătrânelul şi sorbi din degetarul de argint. Iana trase mai aproape coşul de lângă cămin, dar acesta, în loc să fie plin cu lemne de foc, era plin cu coji de portocale. Se uită în cămin şi văzu că ceea ce crezu a fi un foc, erau tot coji de portocale. - Da, da, ştiu, spuse bătrânelul. Un foc adevărat mi-ar topi îndată căsuţa, căci e făcută din bârne de ciocolată neagră. Ar topi şi scăunelele pe care staţi! Hi, hi! Şi balansoarul meu! Hi, hi, hi! râse el răguşit. - Totuşi, e cam frig aici, spuse Doamna Măslinilor. Nu se poate să vă încălziţi doar cu parfumul cojilor de portocale. - Da, da, ştiu, frumoasă Doamnă a Măslinilor. De aceea am degetarul meu cu rom. Urmară câteva clipe de tăcere, în care se auzea doar scârţâitul balansoarului. - Va ninge mult în noaptea asta, spuse bătrânelul, cu glasul puțin răguşit. - De unde ştiţi? întrebară Iana şi Doamna Măslinilor. - Da, da, ştiu…Omul de Turtă Dulce nu conteneşte să sune din clopoţei. - Cine e Omul de Turtă Dulce? întrebă Iana. - Ce legătură are ninsoarea cu clopoţeii? întrebă Doamna Măslinilor. - Hi, hi! râse răguşit bătrânelul. Aceasta este ţara Omului de Turtă Dulce. Iar zăpada se cerne din clopoţei. De câte ori sună, cade zahăr pudră din ei. Sunt făcuţi din zahăr. Şi se pare că Omul de Turtă Dulce are de gând să zornăie toată noaptea, hi, hi, hi! Într-adevăr, Iana şi Doamna Măslinilor priviră pe fereastră (ferestrele erau şi ele din foaie subțire de zahăr) şi văzură că ninsoarea nu mai contenea.. Iar clinchetul clopoţeilor de afară se împletea cu scârţâitul balansoarului din căsuţă. - Da, da, ştiu, e târziu. Poate doriţi să mâncaţi ceva: ciocolată, portocale şi turtă dulce.

Nr. 11-12(73-74) 2023

- Cu cea mai mare plăcere! spuse Iana, încântată numai la auzul atâtor bunătăţi. - Te rog, Iana, uită-te în dulăpiorul numărul doisprezece din stânga jos, cel cu mânerul în formă de nucă. Da, da, spuse bătrânelul legănându-se în balansoar. Da, da, exact, spuse el şi sorbi din degetar. Iana puse pe masă o mulţime de bunătăţi: brăduţi de ciocolată albă, steluţe de portocale, inimioare de turtă dulce. - Câte dulciuri! exclamă veselă Doamna Măslinilor. Şi amândouă începură să mănânce bucuroase şi cu o poftă nemaiîntâlnită. - Da, da, ştiu, mormăia bătrânelul pe sub mustăţi, foarte mulţumit, legănându-se în balansoarul care scârţâia şi sorbind lung rom din degetar. La sfârşitul cinei cele două prietene începură să râdă: - Am mâncat atât de multe dulciuri, încât acum nu vom mai putea zbura! - Da, da, ştiu. Oricum, nimeni nu poate zbura pe ninsoarea asta! Hi! Hi! Hi! râse răguşit bătrânelul. Cel mai bine ar fi să mergem la culcare, spuse el. Sunt nişte pătuţuri chiar aici, în spatele balansoarului. Sunt din ciocolată cu lapte! Hi, hi! Iana şi Doamna Măslinilor se cuibăriră în aşternuturile de vată de zahăr din pătuţurile de ciocolată cu lapte. - Şi dumneavoastră? întrebară ele. - Da, da, ştiu, eu o să moţăi aici, în balansoar, spuse el legănându-se. Doamna Măslinilor, obosită, adormi imediat. Dar Iana nu putea dormi din cauza scârţâitului balansoarului şi din cauza clinchetului de clopoţei. Se tot întorcea şi se tot răsucea în pătuţ. Într-o vreme, tot răsucindu-se și căscând ochii în întuneric, zări legat de piciorul balansoarului un fir care ducea până la uşă, urca apoi pe uşă în sus, şi… asta trebuia să fie, era legat de clopoţeii de la intrare. Cum se legăna balansoarul, cum sunau clopoţeii! Clinchetul lor se împrăştia peste tot ţinutul și ninsoarea odată cu el! Cum de nu observase acest lucru până acum? Târziu, după miezul nopţii, scârţâitul încetă. Iana aşteptă să vadă ce se va mai întâmpla. Nimic. Balansoarul nu se mai legăna, clopoţeii nu mai sunau. Privi pe fereastră şi văzu că nu mai ningea.. Aşteptă ceva vreme, să fie sigură că bătrânelul a adormit. Apoi, se strecură uşor din pătuţ şi se apropie tiptil de balansoar. Scoase din sân petala Florii Soarelui, care se transformă pe dată în oglindă şi o ţinu în aşa fel încât să reflecte imaginea bătrânelului mustăcios, care adormise cu degetarul pe genunchi. Iana îşi luă inima în dinţi şi privi, oarecum cu teamă, în oglindă, ţinându-şi

Nr. 11-12(73-74) 2023

răsuflarea. Ce se ascundea oare în adâncul acestui bătrânel mustăcios? Îşi înăbuşi cu greu un strigăt de uimire. În oglindă se vedea un minunat fagure cu miere. Uşurată, Iana se îndreptă tiptil, tiptil, spre pătuţul ei, bucuroasă de descoperire şi de faptul că, în sfârşit, era linişte şi putea să doarmă. Se cuibări în pat şi închise ochii aşteptând să viseze vise frumoase. De îndată ce închise ochii, bătrânelul, care aşa cum descoperise Iana nu era nimeni altul decât Omul de Turtă Dulce, începu să sforăie cât îl ţineau puterile, şi sforăi aşa până spre dimineaţă. Când Iana îşi pierdu orice speranţă că ar mai putea dormi în noaptea aceea, Omul de turtă Dulce încetă să mai sforăie. „Ce bine!” gândi ea şi adormi imediat. Omul de Turtă Dulce se ridică uşor şi cu mare grijă din balansoar, atent să nu facă nici cel mai mic zgomot, şi se apropie de pătuţul în care dormea Iana. Se aplecă asupra ei. - Biată fetiţă licurici! murmură el, şi o lacrimă căzu pe pieptul Ianei şi ajunse până la inima ei. Nu era o lacrimă obişnuită ci era o lacrimă - picătură de miere, care îi îmbrăcă inima într-un văl dulce şi auriu. Asta îţi va mai alina durerea, până când îl vei întâlni pe vraciul care vindecă durerile sufletului. Zorii zilei se arătară curând și trecură în liniște, tot așa trecu și dimineața. - Ei, bună dimineaţa! Sunteţi cele mai somnoroşi oaspeţi pe care i-am avut! Hi, hi! spuse bătrânelul trebăluind prin căsuţă. - Deja trebuie să ne trezim? mormăi Doamna Măslinilor. - Bună dimineaţa, domnule Om de Turtă Dulce! spuse veselă Iana. - Omul de Turtă Dulce?! se miră Doamna Măslinilor şi pe dată îi sări somnul. - Eşti o fetiţă licurici isteaţă, hi, hi, hi! râse puţin răguşit Omul de Turtă Dulce. - Omul de Turtă Dulce?! nu îşi mai revenea din mirare Doamna Măslinilor. Dar de ce nu ne-aţi spus asta de la început, domnule Om de Turtă Dulce? - Mă gândeam că mă veţi recunoaşte, hi, hi! - Recunoaşte?! Cum? De unde? întrebară ele într-un glas. - Hi, hi! Gândiţi-vă, gândiţi-vă! Hi, hi, hi! şi sorbi lung din degetar. - Nu îmi amintesc să vă mai fi văzut vreodată, domnule Om de Turtă Dulce, spuse Iana. - Nici eu nu îmi amintesc vreo împrejurare în care să fi avut plăcerea de a vă cunoaşte, spuse gânditoare frumoasa Doamnă a Măslinilor.

Avanpremier[ Neuma www.revistaneuma.ro - Hi, hi, hi! Gândiţi-vă, gândiţi-vă! Hi, hi! În timp ce luaţi micul dejun! - Micul dejun! Ce avem la micul dejun? întrebară cele două într-un glas. - Conuri de brad de ciocolată albă, coji de portocale zaharisite, inimioare de turtă dulce, spuse Omul de Turtă Dulce. - Numai bunătăţi! se bucurară Iana şi Doamna Măslinilor şi începură să mănânce cu o poftă nemaivăzută. Şi mâncară, şi mâncară, până când burtica fiecăreia stătea să plesnească de atâtea dulciuri. - Mă cam doare burtica, spuse Iana. - Şi pe mine. Nici nu-i de mirare! La câte dulciuri am mâncat! - Şi totuşi, mă simt aşa de bine, spuse fetiţa licurici. Adică, deşi mă doare burtica de la atâtea dulciuri, nu mai simt durerea aceea mare, ştii, pe care nu o poate vindeca decât vraciul care vindecă durerile sufletului. Nu a dispărut de tot, dar acum e parcă o durere mai suportabilă. Doamna Măslinilor o îmbrăţişă cu bucurie pe Iana. - Hi, hi! făcu Omul de Turtă Dulce punând nişte coji de portocale în cămin. De fericire, Iana făcu un efort şi mai ronţăi o inimioară de turtă dulce. - Ştiu! Strigă ea de-odată, iar Omul de turtă Dulce scăpă din mâini coşul cu coji de portocale care se împrăştiară toate pe jos. - Ştiu! Ştiu acum! În Norul cu Vise Frumoase am visat Ţara Omului de Turtă Dulce! - Şi eu! îşi aminti cu încântare Doamna Măslinilor. De acolo îl ştim pe Omul de Turtă Dulce. Doar că, atunci când ne-am trezit din acel somn minunat, am uitat multe dintre visele frumoase. Ce noroc că acum ne-am amintit! - Hi, hi, hi! râdea răguşit şi încântat Omul de Turtă Dulce. - Dar, domnule Om de Turtă Dulce, de unde aţi ştiut că v-am visat? întrebă Iana. - Hi, hi! Da, da, eu ştiu… Ştiu şi că sunteţi aşteptate pentru următoarea călătorie. - Aşteptate? se mirară Iana şi Doamna Măslinilor. - Hi, hi! râse răguşit Omul de Turtă Dulce şi deschise larg uşa. În faţa căsuţei era un trenuleţ de jucărie, un trenuleţ de munte, cu locomotiva neagră de fier, ornată cu plăcuţe roşii, pufăind nerăbdătoare, cu cele trei vagonaşe înşirate în urma ei, pe o linie îngustă de cale ferată. Iana şi Doamna Măslinilor rămaseră mute de uimire. Locomotiva neagră de fier cu plăcuţe roşii, scoase un şuierat lung.

- E timpul, spuse răguşit Omul de Turtă Dulce. Iana şi frumoasa Doamnă a Măslinilor îl îmbrăţişară şi îi mulţumiră pentru găzduire. Ieşiră apoi în zăpada de zahăr pudră, urcară în primul vagon şi trenuleţul se puse în mişcare, şuierând şi pufăind. De la geamul vagonului, Iana şi Doamna Măslinilor îşi fluturau mâinile a rămas bun. Omul de Turtă Dulce, din ai cărui ochi picurau lacrimi de miere aurie, le răspunse la salut, din pragul căsuţei sale. Trenuleţul de munte se îndepărta încet, pufăind şi se pierdu în cele din urmă în zare, printre brazii de ciocolată albă. Omul de Turtă Dulce scoase din buzunarul de la piept degetarul de argint şi sorbi lung. Începuse să ningă. Pudra de zahăr cădea uşor. Iana şi Doamna Măslinilor erau singure în vagon. - E timpul, spuse răguşit Omul de Turtă Dulce. Iana şi frumoasa Doamnă a Măslinilor îl îmbrăţişară şi îi mulţumiră pentru găzduire. Ieşiră apoi în zăpada de zahăr pudră, urcară în primul vagon iar trenuleţul se puse în mişcare, şuierând şi pufăind. De la geamul vagonului, Iana şi Doamna Măslinilor îşi fluturau mâinile a rămas bun. Omul de Turtă Dulce, din ai cărui ochi picurau lacrimi de miere aurie, le răspunse la salut, din pragul căsuţei sale. Trenuleţul de munte se îndepărta încet, pufăind, pierzânduse în cele din urmă în zare, printre brazii de ciocolată albă. Omul de Turtă Dulce scoase din buzunarul de la piept degetarul de argint şi sorbi lung. Începuse să ningă. Pudra de zahăr cădea uşor. Iana şi Doamna Măslinilor erau singure în vagon. Trenuleţul înainta încet, încet prin Ţara Omului de Turtă Dulce. Doamna Măslinilor porni să inspecteze celelalte vagoane în timp ce Iana rămase pe loc: fiind prima dată în viaţa ei când mergea cu trenul, avea rău de tren, pardon, de mișcare. - Draga mea, suntem singure - singurele în tot trenuleţul! Spuse Doamna Măslinilor când se întoarse. - Ce păcat că ai rău de mișcare. Am fi putut să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea… se auzi o voce, suprinzându-le pe cele două prietene. - Cine să fie? se întrebă Doamna Măslinilor. Doar suntem numai noi două în tot trenuleţul! - Ei bine, se auzi din nou vocea, vrei să te joci cu mine de-a v-aţi ascunselea?

Poezie

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Ghiveciul nepre\uit

IuliaAnamaria Ghidiu

(De 12 lei iarb[) Any drăGoiAnu

zmeul de câte ori ai urcat la cer zmeu fără margini în golul violet te-ai aruncat acum să prinzi din urmă licuricii care-şi iau plata din paza copiilor pădurile cosmosului te-au vrăjit şi nu te-ai mai întors ai devenit peşte într-o mare cât o lacrimă de Mamă bună

trebuie neapărat să citeşti poezia până la capăt să vezi cum arată oraşul cu nişte magazine în minus în dreapta catedralei la doi paşi de zebră îți aminteşti că i-ai convins pe bunici să-ți cumpere şi ţie renumitul Țurli Burli de la Fodor o arătare moale din făină ți l-au luat şi pe al doilea ﬁindcă prototipul a avut viaţă scurtă nu a cunoscut-o pe Duța singura păpuşă în haine desenate cu pixul o miniatură de plastic rătăcită pe trotuarul lacom după jucării

Via Transilvanica de la Putna la Drobeta Via Transilvania trece prin Mediaș cetatea seculară a Soarelui unde străbunii se adunau în bresle cunoscute după cele nouă turnuri unde strugurii erau printre cele mai mari bogății o spune și stema din zilele noastre Via Transilvanica trece prin urbea unde am nimerit la șezătoare pe o stradă înfundată din cartier se vorbea, se lucra, se stătea în cerc eu mă plimbam cu bunicul ca de obicei el avea mai multe obiceiuri de-a lungul anului la apus Via Transilvanica străbate așezarea de pe valea Târnavei Mari unde oamenii poartă cu mândrie alb și negru unde se mănâncă bine, chiar de patru ori pe zi dacă socotim ojina unde întunericul se lasă iradiat de felinare vechi pe lângă ziduri de cetate se pășește încet încet ca o vorbă ardelenească se vede cum Turre Pitz paznicul stă să bată ora ﬁxă în turnul înclinat

cuvintele-cheie se ascund nu apar nici în cuprins nici în erată e imposibil să-i confunzi numele când ştii cu ce efort ai dobândit jucăria din vis

rupestră omul-peșteră tace înghite pietre și le transformă în ziduri bucăți de piele cu ultrasunete

ghiveciul acesta este nepreţuit şi ce ar însemna să-l înmulţească pe 12 cu străbunicii şi bunicii din partea tatălui/ apoi cu cei din partea mamei/ fără să mai pună la socoteală unchii/ mătuşile/ verii mda amintiri îndesate într-o clepsidră unde nisipul reuşeşte să imite iarba împrumutându-i verdele crud m-am răzgândit cu privire la cronică eu sunt o femeie de la ţară am văzut cum creşte iarba de atâtea ori am şi pisici care se uită pe furiş la ﬁrele fragede/ iar poetul sare din vis în vis căutând uneltele perfecte pentru scrierea unui poem inventează arme secrete şi se roagă tremurând să nu distrugă o lume ﬂămândă de cuvintele sale

omul-peșteră își face foc din vorba care-l ațâță se încălzește în mijlocul celor trei camere iarna toți oamenii se adună în omul-peșteră să stea la masa cea nouă să se mire de sﬁnții primitivi desenați pe pereți

urmând conturul ﬁecărui poem am descoperit un traseu atipic din copilărie îşi ascundea frazele importante în gând /poate de teama criticilor/ fără să îşi intuiască destinul /ce ironie/ poeţii îl caută azi pentru cronici/ neştiind că omul acesta a hotărât în limba română să scrie mai multe piese de teatru decât Sofocle sau Marlowe şi mai multe poezii despre case şi oameni care nu există oameni care şi-ar împrumuta unii altora ochii/ picioarele/ stomacul/ inima servind o pildă celor care gestionează fondurile oraşului

proteina izolată din poem se recomandă în stare de repaus ne ajută să slăbim digerând cuvinte instalează musculatura-satelit înlesnind atingerea vârfului piramidei albe în costume improvizate din hârtie gravităm deasupra unei noi zile în intimitatea cireșilor

am vrut să scriu o cronică /una fără exagerări/ dar m-am uitat cu atenţie la ﬁrele de iarbă din ghiveciul de pe copertă interesant/ mi-am zis/ poate că sunt atâtea ﬁre câţi înaintaşi are poetul şi despre care a povestit pe pagina de facebook

Nr. 11-12(73-74) 2023

Studii critice www.revistaneuma.ro

Stranie poveste a lui Benjamin Button GHeorGHe GlodeAnu rozator american de origine irlandeză, F. Scott Fitzgerald s-a născut în 1896 și s-a stins din viață în 1940. A fost unul dintre reprezentanții de marcă ai„generației pierdute”. Romanele și prozele sale scurte reprezintă o radiografie veridică a societății americane din anii 20. Prozatorul evocă o perioadă din istoria Statelor Unite în care lumea trăia frenetic și extravagant. Este vorba de un fel de„Belle Époque”american, pe care Scott Fitzgerald a denumit-o „epoca jazzului”. De aici și titlul volumului Tales of the Jazz Age (Povestiri din epoca jazzului) din 1922. Deși este autorul mai multor culegeri de proză scurtă, scriitorul a devenit cunoscut îndeosebi datorită romanelor sale: This Side of Paradis (Dincoace de Paradis) din 1920, The Beatiful and Damned (Cei frumoși și blestemați) din 1922, The Great Gatsby (Marele Gatsby) din 1925, Tender Is the Night (Blândețea nopții) din 1934 și The Love of the Last Tycoon (Dragostea ultimului magnat) postum, 1941. Celebritatea i-a fost asigurată îndeosebi de Marele Gatsby, capodopera prozatorului, roman care a cunoscut numeroase ediții și mai multe versiuni cinematografice. Este interesant că printre operele autorului care a zugrăvit în mod realist existența euforică a anilor ce au precedat marea criză economică mondială se numără și o excelentă proză fantastică. Este vorba despre Strania poveste a lui Benjamin Button, care prezintă unele asemănări cu nuvela de mai târziu a lui Mircea Eliade, Tinerețe fără de tinerețe prin zugrăvirea unui personaj insolit care, în loc să îmbătrânească, întinerește. Creația a revenit în centrul interesului datorită unei reușite versiuni cinematografice din 2008, rolurile principale fiind interpretate de doi actori de excepție, Brad Pitt și Cate Blanchett. Este unul dintre puținele cazuri în care ecranizarea unei opere literare a devenit mai complexă și mai reușită decât textul de la care s-a pornit. Trimiterea la fantastic se realizează deja prin titlul relatării, care atrage atenția asupra faptului ne găsim în fața unei povestiri stranii, neobișnuite. Prozatorul își asumă rolul de povestitor al întâmplărilor, lăsând la latitudinea cititorilor interpretarea acestora. Relatarea conține unsprezece secțiuni scurte, dinamice, care nu poartă titluri distincte, fiind doar numerotate. Evenimentele extraordinare pe care le povestește Scott Fitzgerald încep în 1860, când, în orașul Baltimore, se naște primul copil al familiei Button. Ironic, prozatorul menționează faptul că nu știe în ce măsură anacronismul la care au recurs domnul și doamna Button a influențat într-un fel„uimitoarea istorie”pe care se pregătește să o povestească. Este vorba despre decizia ca primul copil al familiei să se nască la spital și nu acasă, așa cum era obiceiul timpului. Textul insistă pe emoțiile trăite de Roger Button în așteptarea venirii pe lume a primului său urmaș. În loc de fericirea promisă, nașterea copilului se transformă într-o veritabilă tragedie. Prozatorul descrie stupoarea cu care este privită venirea pe lume a unui nou-născut atipic, care are înfățișarea unui bătrân de șaptezeci de ani, cu părul rar și alb și cu o barbă lungă și fumurie. Șocul este trăit atât de personalul medical, cât și de părintele care are impresia că are de-a face cu o glumă oribilă. Și mai ciudat este faptul că cel venit pe lume deja vorbește și cere să fie dus din spital sau să i se aducă un balansoar confortabil. La fel ca în Metamorfoza lui Kafka, efectul fantastic este provocat de un eveniment insolit, în măsură să contrarieze orizontul de așteptare al cititorilor. Este vorba despre transformarea inexplicabilă a unui om într-o imensă gânganie în cazul autorului Procesului și de nașterea unui nou-născut

bătrân în povestirea lui Fitzgerald. Totul reușește să șocheze datorită inversării logicii firești a lucrurilor. Ruptura de normalitate este cea care produce efectul fantastic. Spre deosebire de alți autori, Scott Fitzgerald nu mizează pe mister și pe atmosferă, ci pe scandalizarea cititorului prin prezentarea unui caz straniu. Aflat într-o situație tragi-comică, Roger Button se gândește cu groază la maniera în care va reacționa lumea atunci când va fi văzut ieșind la plimbare cu un copil septuagenar. O altă dificultate este dată de găsirea unei formule de adresare potrivită pentru un copil ce pare mai bătrân decât părinții lui. Nu i se putea spune„bebe”, mai degrabă Matusalem. Până la urmă, părinții ajung să i se adreseze cu apelativul„domnule”. Descinzând parcă din proza lui Urmuz sau a lui Grigore Cugler,„bebelușul” macrantrop avea un metru șaptezeci și doi înălțime. În loc să bea lapte, el vrea mâncare adevărată, pâine cu unt și terci de ovăz. Refuză să se joace cu morișca, găsind alte pasiuni mai atractive pentru vârsta lui cum ar fi fumatul. În loc de jucăriile specifice vârstei, el preferă să citească Encyclopaedia Britannica, distrugând astfel iluzia tatălui său că are un bebeluș. Senzația stârnită în Baltimore de nașterea unui copil monstruos este atenuată de izbucnirea Războiului Civil, care a redirecționat interesul locuitorilor către alte pro-bleme. La cinci ani, falsul copil este dat la grădiniță, dar o scandalizează pe tânăra educatoare prin faptul că ațipea în timpul activităților. Abia la doisprezece ani, Benjamin începe să conștientizeze faptul că, în cazul lui, timpul curge în sens contrar. Sub stratul de vopsea care îi masca vârsta, personajul descoperă faptul că părul său alb a devenit cenușiu-metalic, pielea i s-a făcut mai netedă, iar spatele mai drept. La un moment dat, Scott Fitzgerald simte nevoia să concentreze povestea personajului său. Aceasta cu atât mai mult cu cât avea doar puține lucruri de spus despre cele petrecute cu Benjamin între doisprezece și douăzeci și unu de ani. Prozatorul se mulțumește să menționeze faptul că a fost o perioadă de„descreștere normală”. La optsprezece ani, Benjamin arăta ca un bărbat de cincizeci: avea un păr bogat și cenușiu, pasul îi era ferm, iar vocea îi era viguroasă. Drept consecință, este trimis la Connecticut, să dea examen de admitere la colegiul Yale. Prozatorul insistă pe uluiala trăită de domnul Hart, secretarul instituției, atunci când întâlnește candidatul insolit. Judecând după aparențe, crede că este vorba despre tatăl lui Benjamin. Întâmplarea provoacă senzație, iar lumea crede că are de-a face cu un nebun. Refuzat și umilit, Benjamin promite să se răzbune și să își continue studiile la Harvard. Narațiunea lui Scott Fitzgerald reprezintă o lungă călătorie în timp, o călătorie cu efecte inverse. Pe scurt, este povestea unei vieți trăite pe dos. De aici insolitul relatării. Nu întâmplător, problema timpului a inspirat numeroși autori de proză fantastică, preocupați de găsirea unor soluții privind posibilitatea depășirii marii treceri. Scriitorul american ne propune un personaj care își trăiește viața în răspăr. În 1880, Benjamin împlinea douăzeci de ani, dar arăta precum tatăl său de cincizeci. Șocul trăit de cititor provine din contrastul existent între numărul anilor și înfățișarea neverosimilă a personajului. La balul organizat la conacul familiei Shevlin de lângă Baltimore, Benjamin o întâlnește pe tânăra Hildegarde Moncrief, fiica generalului Moncrief. Câștigă simpatia fetei, care este dezamăgită de nivelul intelectual al tinerilor care povestesc ce multă șampanie beau la colegiu și câți bani pierd la jocurile de noroc. În schimb, bărbații de

Studii critice www.revistaneuma.ro vârsta lui Benjamin știu să aprecieze o femeie la adevărata ei valoare. Vârsta de cincizeci de ani i se pare cea mai potrivită și cea mai romantică. Pentru a-și argumenta opiniile, Hildegarde elaborează o teorie a vârstelor:„– Ești exact la vârsta cea mai romantică, continuă ea. Cincizeci de ani. Douăzeci și cinci e prea cinică și sofisticată; treizeci e numai bună pentru paloarea excesului de muncă; patruzeci e vârsta poveștilor lungi, care durează cât un trabuc fumat în întregime; șaizeci e... ah, șaizeci e prea aproape de șaptezeci; dar cincizeci e cu adevărat floarea vârstei. O ador”. Tânăra mărturisește că mai degrabă s-ar mărita cu un bărbat de cincizeci de ani care să aibă grijă de ea, decât cu unul de treizeci de care trebuie să aibă grijă ea. Benjamin descoperă comuniunea spirituală totală dintre el și Hildegarde, drept consecință între ei se leagă o frumoasă poveste de dragoste. Stilul lui Scott Fitzgerald place pentru că este plin de nerv. El nu își plictisește cititorii cu lungi descrieri așa cum făceau romancierii romantici și marii realiști din secolul al XIX-lea, nici nu se pierde în interminabile investigații psihologice. Totul se bazează pe epic, este dinamic, se rezumă la esențe. Se vede că autorul scrie pentru marile gazete unde spațiul reprezintă o problemă delicată. Drept consecință, textul trebuie restrâns cât mai mult posibil. În felul acesta se explică de ce fragmentele relatării sunt scurte, reducându-se la numai două-trei pagini. Capitolul al șaselea vorbește despre logodna domnișoarei Hildegarde Moncrief cu domnul Benjamin Button. Evenimentul readuce în actualitate povestea controversată a nașterii lui Benjamin. Scandalul preia forme„pe cât de pitorești pe atât de incredibile”. Lumea nu înțelege cum o fată adorabilă precum Hildegarde, care s-ar fi putut mărita cu orice cavaler din Baltimore, a ales să își lege viața de un bărbat care, după toate aparențele, avea cincizeci de ani. Iubirea celor doi reușește însă să depășească toate obstacolele. Scriitorul face un nou salt în strania poveste a lui Benjamin, reluând întâmplările după cincisprezece ani. Între 1880 și 1895, averea familiei Button s-a dublat, iar generalul s-a împăcat cu ginerele său după ce acesta i-a finanțat publicarea Istoriei Războiului Civil în douăzeci de volume. Între timp, personajul insolit a continuat să întinerească. Muncește din greu și începe să îi placă partea strălucitoare a vieții. Este primul om din Baltimore care achiziționează un automobil, transformându-se într-o întruchipare a bunăstării și a vitalității. De la afirmațiile răutăcioase din trecut, lumea începe să vorbească admirativ despre el. De unde și remarca: „– Parcă întinerește an de an”. În capitolul al șaptelea, scriitorul face o afirmație demnă de reținut. El menționează faptul că a ajuns la un subiect neplăcut, peste care e bine să treacă cât mai repede posibil. Aflat în plină glorie, Benjamin era îngrijorat de un singur lucru: încetează să mai fie atras de soția lui. Hildegarde avea treizeci și cinci de ani și era mama unui copil de paisprezece, Roscoe. Trecerea timpului își pune serios amprenta asupra relației dintre cei doi soți. Dacă la început ea era cea care îl târa la baluri și dineuri, lucrurile încep să se schimbe. Deoarece nemulțumirea lui Benjamin creștea, acesta s-a înrolat în armată cu ocazia izbucnirii războiului hispano-american din 1898. La întoarcere, el găsește o femeie de patruzeci de ani, cu o șuviță de păr cărunt. Capitolul al optulea readuce în centrul atenției problema trecerii timpului. Confruntându-și imaginea din oglindă cu o fotografie făcută înainte de izbucnirea conflagrației, Benjamin constată cu stupoare faptul că procesul de întinerire nu s-a oprit și că avea înfățișarea unui bărbat de treizeci de ani. În loc să fie încântat, dovada întineririi continue începe să îl îngrijoreze. A sperat că atunci când va ajunge la vârsta fizică echivalentă cu vârsta în ani, fenomenul neverosimil ce i-a marcat existența va înceta. În plus, soția începe să îl acuze pentru cele întâmplate, ca și cum ar fi vorba de un fenomen ce depinde doar de el. Hildegarde explică lucrurile prin nevoia de a

Nr. 11-12(73-74) 2023

fi altfel decât ceilalți. Între cei doi soți intervine timpul necruțător, de unde ruptura dintre ei. Benjamin duce o viață plină de desfătări, în timp ce femeia de lângă el seamănă tot mai mult cu o văduvă neagră. Drept consecință, lumea începe din nou să bârfească, dar în sens invers. Acum se vorbește despre nepotrivirea dintre o femeie de patruzeci și cinci de ani și un flăcău cu douăzeci de ani mai tânăr. Dacă în urmă cu câteva decenii arăta precum tatăl lui, Benjamin începe să semene tot mai mult cu fiul său, Roscoe, proaspăt absolvent de Harvard. Personajul detestă momentele în care trebuia să apară în public în compania soției sale, care avea aproape cincizeci de ani, iar vederea ei îl făcea să simtă absurdul situației. Scott Fitzgerald mizează în continuare pe răsturnările de situație. Întâmplările din capitolul al nouălea se petrec în 1910, la câțiva ani după ce firma Roger Button & Co., Articole de Fierărie Angro a fost preluată de tânărul Roscoe Button. La data respectivă, Benjamin pare un tânăr de douăzeci de ani. El începe să studieze la Universitatea Harvard din Cambridge, la zece ani după ce fiul său a absolvit aceeași instituție! În scurt timp, reușește să devină cel mai vestit om din colegiu, îndeosebi datorită succeselor repurtate la fotbalul american. Lucrurile se petrec și aici împotriva mișcărilor acelor de ceasornic. Momentul de glorie din anul întâi este urmat de un inexplicabil proces de degradare, Benjamin devenind tot mai vulnerabil atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. După absolvire, în 1914, el se reîntoarce la Baltimore, în casa fiului său. Aici, bătrânul cu înfățișare de adolescent descoperă lipsa de căldură cu care este primit. Hildegarde locuia în Italia, iar Roscoe era însurat și ocupa o poziție importantă în Baltimore. Drept consecință, izbucnirea unui scandal legat de familia sa l-ar fi deranjat teribil. Omului așezat nu îi convine ca un tânăr de cincisprezece ani să îl strige pe numele de botez. Drept urmare, îi cere tatălui său întinerit să i se adreseze cu apelativul „unchiule”. În plus, asemenea lui Hildegarde, îi reproșează lui Benjamin că nu se mai oprește din această existență inversă. De aici mustrările: „... mai bine te-ai întoarce și-ai lua-o înapoi. Treaba asta a depășit limitele unei glume. Nu mai e deloc amuzant. Tu... tu fă bine și poartă-te cum trebuie!” Întinerind mereu, Benjamin începe să citească literatură pentru copii. Când vrea să se bărbierească, observă că barba nu îi mai crește. În momentul în care America intră în război alături de aliați, vrea să se înroleze, dar vârsta minimă era de șaisprezece ani, or el nu arăta atât de mare, chiar dacă vârsta lui reală era de cincizeci și șapte. Ca și în cazul lui Kafka, lucrurile se apropie mai mult de absurd decât de fantastic. Senzația de insolit este amplificată de sosirea unei scrisori oficiale în care i se aducea la cunoștință faptul că, asemenea altor ofițeri care au luptat în războiul hispano-american, era chemat înapoi în serviciul activ și era înaintat în grad. Era numit general de brigadă în armata Statelor Unite. Croitorul îl ia peste picior pe adolescentul care își comandă o uniformă de general. Situațiile hilare continuă în momentul în care Benjamin ajunge la regiment îmbrăcat în haine militare. Nimeni nu îl ia în serios pe copilul-general, care este trimis acasă. În 1920 s-a născut primul descendent al lui Roscoe. În această perioadă, Benjamin arăta ca un copil de zece ani, care se juca prin casă cu soldăței de plumb și un circ în miniatură. Pentru Roscoe Button, prezența tatălui său în ipostaza unui copil era o continuă sursă de chinuri. Personajul nutrește convingerea că, la șaizeci de ani, tatăl său se manifesta într-un fel straniu și capricios. Cinci ani mai târziu, Benjamin regăsește fericirea la grădiniță, unde umbla împreună cu propriul său nepot! Involuția teribilă a personajului culminează cu pierderea memoriei. Primii ani de căsnicie, participarea la războiul hispano-american, munca teribilă pe care a desfășurat-o în compania familiei, discuțiile purtate cu bunicul său, totul pălește în mintea lui asemenea unor„visuri lipsite de substanță, de parcă nici nu fuseseră vreodată aievea”. Apoi totul devine întuneric.

Traduceri

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

CHRISTOPHER MARLOWE – ARDEN DIN FAVERSHAM (fragment)

GeorGe VolCeAnoV ragedia jupânului Arden din Faversham, din Kent, scrisă, cel mai probabil, în intervalul 1588–1592, inaugurează o nouă specie în istoria teatrului englez și universal: tragedia domestică. Până atunci, genul tragic prezenta prăbușirea și sfârșitul unor eroi, regi, prinți ce aparțineau unor epoci îndepărtate, cu acțiunea plasată tot pe tărâmuri îndepărtate. Piesa aduce pe scenă o crimă ce a avut loc în orășelul Faversham din comitatul Kent în seara zilei de 14 februarie (de Sf. Valentin) 1551 și are toate ingredientele unui articol de scandal dintr-un tabloid al zilelor noastre sau ale unei investigații penale ce deslușește mobilul crimei, modul de operare și complicitățile dintre cei care au plănuit reprobabila faptă. Piesa a apărut în trei ediții in-cuarto, în anii 1592, 1599 și 1633, fapt ce atestă succesul ei în epocă. Paternitatea piesei a generat polemici interminabile. A fost inclusă în cea mai recentă ediție Oxford a integralei Shakespeare (2016), deoarece unii experți (Gary Taylor, MacDonald P. Jackson et alii) îi atribuie Marelui Will Scenele 4-8; alții (Brian Vickers, Darren FreeburyJones et alii) consideră că a fost scrisă, integral, de Thomas Kyd, autorul celebrei Tragedii spaniole); o altă aripă a exegeților îi atribuie lui Marlowe cel puțin paternitatea Scenelor 1 și 14 (care reprezintă jumătate din totalul textului). Am adoptat acest al treilea punct de vedere într-un articol polemic, intitulat„Cine a scris piesa Arden din Faversham: Kyd, Marlowe sau Shakespeare?”, publicat în România literară, Nr. 19-20 / 2023. Tradusă întâia oară în limba română de către Leon Levițchi, în Teatrul Renașterii engleze, 2 vol., E.L.U., 1964, piesa s-a bucurat de succes și pe scenele românești în montările semnate de Andrei Șerban – la Piatra Neamț (1967), Aureliu Manea – la Ploiești (1978), Mihai Măniuțiu – la Cluj (1987) și Dragoș Galgoțiu – la Teatrul Odeon (2003). Noua traducere va apărea la Editura Tracus Arte, în Volumul 2 al Operelor lui Christopher Marlowe.

SCENA 10 Intră Arden, Alice, Franklin și Michael. ARDEN: Iată cum orele, străjeri atenți La poarta cerului, au risipit Cu truda lor întunecoșii nori, Ca Soarelui să-i fie clar pe unde Își mână-n goană carul auriu. E bun momentul. Hai să mergem, Franklin. ALICE: Credeam că vrei să mergi la vânătoare, De ți-ai scurtat răstimpul de odihnă. ARDEN: Nu pentru vânătoare m-am sculat Așa devreme; doar ți-am spus aseară, Mergem la Isle of Sheppey, să prânzim Cu lordul Cheyne – ne-a poftit la masă. ALICE: Un soț bun nici nu trebuie să se scuze; Căminu-i o pedeapsă pentru cei Chitiți să umble-ntruna pe coclauri. A fost o vreme (sper că n-a trecut!) Când niciun lord, niciun ordin de sus Nu te-ar fi smuls de lângă mine, dar S-a dus farmecul meu, dorința ta Ori amândouă; dacă dragostea Adevărată poate fi un merit, Eu încă merit compania ta. FRANKLIN: Te rog, hai s-o luăm cu noi. Sunt sigur Că lordul Cheyne se va bucura Și ne va lăuda inițiativa. ARDEN: Fie. (Către Michael) Băiete, mergi și pune șaua Pe calul doamnei. ALICE: Nu vreau. O favoare Cerșită nu-i de mine. Dacă plec, Rămâne casa vraiște, -o pradă hoții. Voi sta acasă. ARDEN: N-ai dreptate. Vino!

ALICE: Nu, nu, de data asta, nu. ARDEN: Află, atunci, că timpul, locul, nimeni Nu poate să mă schime și că-mi ești Mai scumpă decât însăși viața mea. ALICE: Întoarce-te rapid, să-mi dovedești. ARDEN: De nu pățesc ceva, voi fi acasă Pe înserat. Cu bine, scumpă, Alice! Vrem să cinăm cu tine. (Iese Alice.) FRANKLIN: Caii-s gata? MICHAEL: Caii sunt pregătiți, dar eu nu, căci mi-am pierdut punga cu treizeci și șase de șilingi în timp ce scoteam din grajd calul stăpânului. FRANKLIN: Te rog, hai să pornim și să-l lăsăm Să-și caute punga pierdută. ARDEN: Du-te, băiete! Apoi, să vii pe Isle of Sheppey, unde Prânzi-vom împreună cu lord Cheyne. (Ies Arden și Franklin.) MICHAEL: Călătorie sprâncenată, că te-așteaptă Black Will și Shakebag în pâlcul de grozamă. Ei îți vor fi luntrașii care te vor duce la destinația finală. (Intră Clarke.) Ce-i cu ăsta aici? Pictorul, rivalul meu, care vrea să câștige mâna coniței Susan. CLARKE: Ce-i cu tine, Michael? Ce mai fac iubita mea și toți cei ai casei? MICHAEL: Cine? Susan Mosby? E și iubita ta? CLARKE: Da. Ce mai fac ea și ceilalți? MICHAEL: Cu toții fac bine, în afară de Susan, care-i bolnavă.

Traduceri

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro CLARKE: Bolnavă? Ce are? MICHAEL: A dat frica în ea. CLARKE: Frica... de ce? MICHAEL: Frica de friguri. CLARKE: De friguri? Doamne ferește! MICHAEL: Pe bune: frica de friguri și de un tiriplici ca tine. CLARKE: Ah, Michael, te roade gelozia. Hai, marș de-aici, vezi ce face coana Susan. MICHAEL: Păi, da, ca s-o țin la distanță de pictor. CLARKE: De ce de-un pictor și nu de un slugoi ca tine? MICHAEL: Pentru că voi, pictorii, faceți dintr-o fătucă drăgălașă o tăblie pictată și pociți frumusețea cu pete aiurea. CLARKE: Ce vrei să spui? MICHAEL: Păi, voi, pictorii, pictați mielușele în fustă, iar noi, slugile, le adăugăm coarne, să le facem oi. CLARKE: Încă o vorbă ca asta și-ai să-ncasezi o palmă sau un pumn. MICHAEL: Hm, vrei să mă ataci cu un pumnal croit dintr-un creion? Aș, e prea slab, așa că și tu ești prea slab s-o cucerești pe Susan. CLARKE: Ah, de-ar depinde dragostea lui Susan de pumnul ăsta. (Îi trage un pumn lui Michael. Intră Mosby, Alice și Greene.) ALICE: Bag mâna-n foc că asta-i pentru Susan. (Către Michael) De asta nu ți-ai însoțit stăpânul? Taman acum îți arde de bătaie, Când ne așteaptă treburi importante? – Zi, Clarke, cum stăm cu promisiunea ta? CLARKE: E-aici, dacă-l atingi, ești ca și mort. (Le arată crucifixul otrăvit.) ALICE: Cu ăsta sper c-o să-i venim de hac Lui Arden, dacă altfel nu se poate, S-ajungă-n moarte înțelept, fiindcă A fost un gogoman în timpul vieții. De ce să secere în lanul nostru, De ce să-ți poarte sâmbetele, scumpi, De ce să mă conducă el pe mine, Când vreau să fiu pe viața mea stăpână? Îmi cere cinstea să te părăsesc; Ba nu, să plece el; să ne iubim, Să ne iubim și să trăim, căci viața-i Iubire, iar iubirea-nseamnă viață Și ea va dăinui mai mult ca mine. MOSBY: Ce-i dragostea fără statornicie? E ca un stâlp zidit din multe pietre Ce nu-s legate c-un mortar compact Sau un ciment ca lumea, e un stâlp Care se clatină când bate vântul Și, -abia atins, se surpă la pământ Și își îngroapă fala în țărână. Iubirea noastră fie ca o stâncă Pe care nu o poate doborî Nici vremea, nici terenul, nici furtuna. GREENE: Hai, Mosby, lasă textele, mai bine, Să ne gândim ce-i de făcut. Black Will Și Shakebag stau la pândă-n pâlcul de Grozamă și or să-l atace pe-Arden. Să mergem, să vedem ce au făcut. (Ies.)

SCENA 11 Intră Arden și Franklin. ARDEN: Hei, barcagiule, zi, unde ești? (Intră barcagiul.) BARCAGIUL: Aici, aici. Duceți-vă la barcă, vin și eu. ARDEN: Suntem grăbiți, te rog, vino încoace. BARCAGIUL: A naibii ceața asta! ARDEN: Prietene, aici e-o pâclă deasă Ca mintea afumată de chefliu Ce a băut o noapte-ntreagă bere. BARCAGIUL: Ar fi păcat să nu i se desfacă țeasta; ar fi numai bună ca horn, să iasă fumul pe acolo. FRANKLIN: Ce părere ai, prietene, despre ceața asta? BARCAGIUL: E ca o nevastă afurisită care împarte o căsuță amărâtă cu bărbatu-său și care nu se potolește până ce nu-l dă afară pe ușă cu ochii înecați în lacrimi, de a-i zice că omului i-a luat foc casa ori i-au murit niscai prieteni. ARDEN: Vorbești din propria ta experiență? BARCAGIUL: Poate că da, poate că nu; pentru că nevastămea e ca toate femeile, adică e schimbătoare ca luna. FRANKLIN: Cum așa, ca luna? BARCAGIUL: E vorba de o poantă care nu vă privește. ARDEN: Ei, hai, te rog, bunule barcagiu. BARCAGIUL: Hai, treacă de la mine: să zicem că-i vorba de luna din miezul verii și, totuși, nevastă-mea are o altă lună. FRANKLIN: Altă lună? BARCAGIUL: Îhî, una cu influențe și eclipse. ARDEN: Păi, dacă-i pe-așa, se cheamă că uneori te joci de-a omul din lună. BARCAGIUL: Întocmai, dar bine-ar fi să nu te dai la luna asta, să nu te iau la zgâriat cu tufa mea de mure. ARDEN: Simt că mă sufocă ceața asta. Să mergem! FRANKLIN: Și, în timpul traversării, să ne mai veselești cu câteva glumițe de-astea. BARCAGIUL: Ei, aș, cu chestii de-a dreptul porcoase. (Ies.)

SCENA 12 Intră, dintr-o parte, Black Will și, din cealaltă, Shakebag. SHAKEBAG: Băi, Will, unde ești? WILL: Acilea, Shakebag, în buza iadului, de-atâta ceață nici nu văd pe unde calc. SHAKEBAG: Te rog să dai din clanță până dăm unul de-altul; tare mi-e că o să cad într-un șanț sau într-o groapă dacă nu cumva oi vedea mai bine cu țurloaiele decât cu ochii. WILL: Ai mai pomenit așa o vreme, numai bună s-o ștergi cu nevasta altuia ori să te dai huța cu o fetișcană? SHAKEBAG: Ă-ă; ar fi mișto de lumânărari să țină vremea asta, că nimeni n-ar mai putea hali la prânz sau cină decât la lumina unei lumânări. Băi, Will, da’ ce-o fi cu caii ăia de i-am auzit trecând mai devreme? WILL: Ai auzit tu vreo mișcare? SHAKEBAG: Am auzit, pe bune. WILL: Să mor eu dacă n-a fost Arden cu prietenul lui, s-a dus pe apa sâmbetei toată osteneala noastră. SHAKEBAG: Ei, nu vorbi așa, căci dacă ei sunt ăia, poate s-or rătăci și-or da nas în nas cu noi.

Traduceri

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

WILL: Păi, atunci, să ne continuăm drumul ca doi pelerini orbi.

WILL: Ce poate face-un orb chiar și-narmat? Doar ați văzut ce negură a fost Până acum, de n-aveai cum zări Nici cal, nici călăreț. Am auzit Doar tropotul de cai când au trecut. GREENE: Deci v-au scăpat și-au traversat cu barca? SHAKEBAG: Da, ne-au scăpat, dar vom rămâne-aici Și, la întoarcere, o să-i halim. ’Tu-i Dumnezeii, -n viața mea n-am tras Atâta pentru o nimica toată. MOSBY (către Shakebag): Cum de te-ai murdărit în halul ăsta? WILL: Păi, a călcat aiurea-n întuneric, Căci n-a avut, la drum, o călăuză.

(Shakebag cade într-un șanț.) SHAKEBAG: Ajutor, Will, ajutor! Mai am puțin și mă înec. (Intră barcagiul.) BARCAGIUL: Cine strigă după ajutor? WILL: Nimeni! Tu ai strigat. BARCAGIUL: Eu am venit să-l ajut pe ăl de a strigat după ajutor. Hopa! Cine mai e și ăsta din șanț? Așa-ți trebuie dacă umbli fără călăuză pe-o vreme ca asta! (Shakebag se cațără din șanț cu ajutorul barcagiului; e plin de noroi din cap până-n picioare.) WILL: Ia zi, coane, cine a traversat râul azi-dimineață? BARCAGIUL: Doar doi gentilomi care mergeau să ia prânzul acasă la lord Cheyne. WILL: Ți-am spus eu, Shakebag... BARCAGIUL: Doriți să le duc vreo scrisoare, domnule? WILL: Nu, domnule, poți să pleci. BARCAGIUL: Ați mai pomenit vreodată o ceață ca asta? WILL: Nu, după cum n-am mai pomenit nici vreun prostovan ca tine, care și-o caută cu lumânarea în loc să facă pași. BARCAGIUL: Dar, domnule, nu suntem în ajunul Paștelui, când trecătorilor li se cer bani pentru parohie. (Către Shakebag) Rogu-te, spune-mi, cum îl cheamă? SHAKEBAG: Îl cheamă Black Will. BARCAGIUL: Sper să-l văd într-o bună zi spânzurat pe creasta unui deal.

(Alice le dă bani lui Black Will și Shakebag.) ALICE: Luați, s-aveți de-un foc și voie bună, Duceți-vă la„Crinu”, -n Faversham; Prindeți puteri până vă chem din nou. GREENE: Lăsați pe mine, asta-i treaba mea. WILL: Sunt numai buni biștarii, coană Arden, Dacă mai nimerim din nou în ceață. (Ies Greene, Black Will și Shakebag.) MOSBY: Tâlharii ăștia nu-s buni de nimic! Mai bine renunțăm. ALICE: Ascultă-mi planul: Când s-o întoarce-acasă soțul meu, Noi doi, la braț, ca doi îndrăgostiți, O să-i ieșim în cale, să-l sfidăm Și să-l obrăznicim, iar când se-ajunge La vorbe grele și la lovituri, Îi chem pe criminalii de la han, Iar ei, vrând, chipurile, să vă-mpace, Îl vor răni mortal pe-ncornorat. MOSBY: E-un plan mișto! Meriți o sărutare.

(Iese.) SHAKEBAG: Poftim, soarele risipește ceața Acum, că iarăși am făcut-o fiartă. (Intră Greene, Mosby și Alice.) MOSBY: Black Will, Shakebag, ce căutați aici? L-ați achitat pe Arden? A murit?

(O sărută și ies.)

Cărți pe unde radio. EU, TU ±I O CARTE În ﬁecare vineri, de la ora 19.30, emisiunii Serile Radio Cluj, rubric[ radiofonic[ emisiune realizatăîndecadrul Dan Moșoiu și Doina Borgovan vă invităm să ascultați rubrica Eu, tu și o carte, pentru a redescoperi clasicii literaturii noastre în lectura scriitoarei Andrea H. Hedeș.

Mai departe, scrie-n carte!

www.radiocluj.ro/asculta-live/

Studii critice

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

În decembrie, poezia lui Ioan Flora ioAn HolbAn xistă patru mari poeţi români contemporani (ironici, parodici, aluzivi), autori ai unor epopei„fragmentare“ care „ pot defini spaţiul sud-est european: Mircea Cărtărescu cu Levantul, Emilian Galaicu-Păun cu Cel bătut îl duce pe cel nebătut, Ion Mureşan cu Cartea de iarnă şi Ioan Flora cu O bufniţă tânără pe patul morţii. Primul se învecinează, prin geniu deformator, cu lumea lui Caragiale şi Eugène Ionesco, amândoi scriitori ai sudului românesc, Galaicu-Păun evocă o Basarabie a suferinţei şi a credinţei, Ioan Flora e un poet «bănăţean» baroc, un gânditor baroc, interesat de realismul magic, de alchimie. El poate fi înţeles mai degrabă în preajma prozatorilor sud-americani, «vitalişti», fantaşti, evadând din realitatea trivială în universul imaginar, decât alături de poeţii estului. Definitoriu pentru poezia românească, Ioan Flora defineşte, de asemenea, zonele de contact etnic – spaţiul multilingvistic al Voievodinei“; în acest text critic al lui Cornel Ungureanu se poate recunoaşte portretul cel mai pertinent, probabil, al poetului Ioan Flora, născut în Banatul sârbesc, în jurul revistei şi editurii „Libertatea“ din Panciova, împlinit, cum spune Nicolae Balotă, în Bucureştii lui Nichita Stănescu şi în grupul„Noii“, împreună cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Constantin Stan, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă, Emil Paraschivoiu, Sorin Preda. Valsuri (1970), Iedera (1975), Fişe poetice (1977), Lumea fizică (1977), Terapia muncii (1981), Starea de fapt (1984), O bufniţă tânără pe patul morţii (1988), Memoria asasină (1989), Tălpile violete (1990), Poeme (1993), Discurs asupra Struţocămilei (1995), Cincizeci de romane şi alte utopii (1996), Iepurele suedez (1997), Medeea şi maşinile ei de război (1999), Scriptor (2001) şi Iapa Dunărea (2003) – acestea sunt volumele care jalonează destinul unui poet care„le are, le ştie“, cum zice, cu dreptate, Adam Puslojiċ. Frapant este, înainte de toate, faptul că nici o carte nu seamănă cu alta; fiecare creşte din cealaltă, i se adaugă pentru a da contur unui univers straniu, amestec de real şi oniric, de retorică (neo)romantică şi discurs suprarealist: poezia lui Ioan Flora, de la debutul cu Valsuri, până la antologia de autor Iapa Dunărea e o construcţie cu o arhitectură limpede, (post)modernă, riguros trasată de un poet care e propriul lui „designer“, dar şi „diriginte de şantier“. Tema construcţiei este, de altfel, unul dintre pivoţii cărţilor de început, ai primelor poeme; iată textul care deschide Fişe poetice, semnificativ intitulat În ordinea în care continuu să exist: „În jurul meu, lumea./ Înaintând de la frază la construcţie lirică./ Lumea care nu poate dispare,/ Păstrându-şi zvâcnirile şi violenţa./ Melancolică./ Dezlănţuită chiar înainte ca libertatea să existe./ Înainte ca eu să o pot privi,/ Să mă aplec asupra privirii/ în ordinea în care continuu să exist./ Mâna depăşeşte limitele unei cărţi./ Cerul este albastru şi rareori îl pot gândi altfel“. Poetul se reculege în faţa literei, se (re)construieşte pe sine şi lumea, plecând de la fraza (şi sintaxa) realului către esenţele cuvântului„în sine“; nu altceva va trebui să facă fratele, seamănul cititor, cum suntem avertizaţi, peste un deceniu, într-un poem din O bufniţă tânără pe patul morţii: „Pâlcuri de păduri de pin, nisipoase muşuroaie/ de cârtiţă, bujorii aceştia explodând/ de-a dreptul din aer, din neant şi noi, aidoma/ unor stâlpi şerpuiţi cu inele,/ înfipţi în carnea nisipului mustind de ape,/ noi, citind poezie cum am înălţa o casă./ Cuvinte imaculate, plumburii, ascuţite, cuvinte/ ca un pumnal de Toledo şi vastă, netedă,

cenuşie,/ singurătatea şerpuind ca un bulevard metropolitan/ printre teii înfloriţi./ Care ne menirea, care condiţia/ în zumzetul acesta îngrozitor, în invazia muştelor/ verzi şi grase şi mari cât pumnul,/ n-aş şti prea bine, bunul meu prieten./ De pretutindeni,/ cartea detună ca o planetă nouă, ca o mare dragoste/ în deşert“ (Lansarea cărţii în pustiu): poetul şi cititorul său înalţă, iată, o casă. Aici, aflăm din fişele poetice ale lui Ioan Flora, se întâmplă lucrurile cele mai importante: se poate intui mişcarea verdelui în frunză, poţi păşi şi„mai în afara fiinţei“ întrucât casa aceasta e locul unde conştiinţa comunică cu neantul şi unde pot spori în pagină privighetori albe şi goale: încolţit de cuvânt, poetul (post)modern se desface, programatic, de romantism (scrie, adică, „în afara oricărei practici romantice“), identificându-se în ipostaza scriptorului (cum se va chema un volum de mai târziu), a„cronicarului citadin“ care porneşte/opreşte fluxul liric –„aparatul ultrafin care măsoară sufletul omului“. Lumea fizică nu mai este aceea din Fişe poetice; construcţia de acolo e, acum, deconstrucţie a unui cotidian aproape totdeauna violent, fauve; aici sunt mari păsări neliniştite care acoperă totul cu aripile, aerul e putred, asfaltul, topit, berzele zvâcnesc în căldarea cu var, carnea se desface de os, noul joc de toate zilele al poetului constă în „a sfredeli cu privirea măruntaiele,/ a-ţi înnoda limba,/ a-ţi scoate inima la păscut şi a o pierde/ pe câmp“ (Joc de toate zilele), iar în literatură intră, transfigurate, doar autocamioane roşii „cu sfeclă de zahăr în maţe“: iată oraşul din lumea fizică a lui Ioan Flora:„Asfalt ud, nuntă câinească, femeia de serviciu/ întinde rufele la uscat./ Înveţi cum să ucizi şi cum să te aperi./ Duhoarea haznalelor, rachiul alb, se ia curentul/ semiîntunericul, oraşul./ Musafirii au plecat aseară,/ pagini şi obiecte cosmice între copertele tari/ ale cărţii./ Nu eşti de piatră, îmi spun./ Nici hoţ de buzunare, nici escroc/ şi nici vânzător de principii,./ Nu ştii să fii fericit“ (Asfalt ud, nuntă câinească). Poetului care îşi pierde inima pe câmp îi corespunde, pe acelaşi traseu desemnat de la primele cărţi, un cititor care „se tratează de vis“ şi „îşi ia în şuturi idolii“, le mânjeşte cu păcură casa şi-i toarnă„pe la instituţiile de rigoare“: textele lui Ioan Flora pendulează între poezia ca document şi revelaţia părţii sensibile a unor lucruri şi locuri concrete. Nu altceva se întâmplă în volumul Terapia muncii; amintirile din copilăria de la Vârşeţ – cu cei ai casei (părinţii şi bunicii), cu mitologia şi poveştile locului (Mörike „de la 1909“ e una din figurile antologice, cum, la fel, biserica Sfânta Sofia din Ohrid e un topos memorabil), cu ritualurile domestice (servirea cafelei şi a supei) – sunt ale lumii aspre, prosperă, însă, a satului bănăţean„de dincolo“, unde poezia nu te poate salva, adică, „nu se poate băga ziua în noapte degeaba“. Autorul însuşi îşi numeşte poezia din această carte, faptică, demitologizantă, chiar dacă, uneori, face câte o concesie retoricii neoromantice, lăsând să-i picure înlăuntru „de la beregată în jos, o linişte ancestrală, cosmică“, văzând cum creşte„secara la geam“ (Arta de a ucide) Dar faptul cel mai important din această carte, „fereastra“ pe care Terapia muncii o deschide către volumele următoare este ceea ce poetul defineşte, într-un vers, trecerea de la liric la desfăşurările epice, o dimensiune stilistică esenţială a poeziei lui Ioan Flora (concretizată, altfel târziu, în 1996, într-un volum cu titlul Cincizeci de romane şi alte utopii).

Nr. 11-12(73-74) 2023

Studii critice

www.revistaneuma.ro

Chiar şi (sau, mai ales) atunci când, ca în Starea de fapt, se întoarce la hârtiile şi fişele de pe masa de lucru, scriind despre scriere, enervat de o„inscripţie babiloniană de acum câteva mii de ani“ care îl avertizează pe poet că nu mai are ce scrie pentru că, iată, pe„planeta nefastă de hârtie, temele poetice s-au epuizat până la sânge“, identificându-se fie în ipostazele omului revoltat (învins, înfrigurat, setos, tânăr, îndrăgostit), fie în aceea a unui poet al Balcanilor (cum îi spunea Ioan Buduca), autorul e corpul în spaţiu şi corpul locuind spaţiul de referinţă, cu lumea„dând buzna în ureche“, salvat de unica şansă a prelucrării cuvântului („punerea lui la încercare“) şi, prin aceasta, a des-facerii cămăşii lucrurilor. Ioan Flora adaugă poeticii sale, prin Starea de fapt, o altă dimensiune stilistică de esenţă, intertextualitatea; el pune la încercare, aici, propriul cuvânt, dar şi cuvintele altora. Deocamdată, semnele sunt exterioare; poemele se dedică unui scriitor ilustru sau unui necunoscut, un text se scrie „pe marginea unui poem a lui Francis Ponge“, altădată, se interpretează un vers (precum acesta, al lui Vasko Popa: „nu mi-a fost mie teamă nici de viaţă, darmite de ea“): în„vremuri sterpe, vremuri ca o scoarţă de fag fărâmiţată“ (cum îi scrie lui Gheorghe Crăciun într-un admirabil poem, Materia dominantă/ scrisul purpuriu) – acestea sunt semne de solidaritate cu papirosfera în care a locuit toată viaţa, de retragere între contraforţii propriei literaturi şi ai textelor altora, dar şi reperul stilistic al poeticii lui Ioan Flora, fixat definitiv o dată cu apariţia volumului O bufniţă tânără pe patul morţii. Titlul, o parafrază după o cunoscută poezie de la 1842 a lui Dimitrie Bolintineanu (O fată tânără pe patul morţii), deschide jocul intertextual, ironic, uneori, cald participativ, adesea, cu literatura mai veche or mai nouă; ornitologul amator din poemele cărţii caută dubla natură în „ciudatele fiinţe“ ale unui „bestiar“ unde figurile centrale sunt bufniţa şi cârtiţa – animalullabirint, ipostază a textului-labirint prin care rătăceşte cel„crestat“ între Elada şi Byblos: nimic de mirare, în călătoriile unde plăsmuieşte oameni-oglindă şi universuri-oglindă, dacă va fi invocat cutare vers al lui Ezra Pound: e o regula a jocului intertextual: „Dună de toamnă, movile de apă şi ceaţă, ferestre/ larg deschise./ «Străluceşte/ în mintea cerului Dumnezeu», spune Ezra,/ şi nu distingi decât vântul bătăilor de aripi,/ vântul rotirii capului cu o sută optzeci de grade./ Nu-i decât bufniţa cu câte-un ochi de zeu egiptean/ în vârful fiecărei gheare,/ cu inimă în loc de inimă,/ cu gura croită pe măsura hăulitului nupţial;/ bufniţa/ crestată-n nisip în Elada şi Byblos,/ cioplită în lemn, în piatră şi mai ales în neant./ Pietrosul nu mai bate de veacuri. Cât vezi cu ochii –/ numai păduri de bufniţe gata să fure din ceruri/ tăbliţele de argilă/ cărţile orbitoare de lumină,/ gata să-ţi împânzească trupul/ cu mistuitoare focuri de tabără şi sânge“ (Inimă în loc de inimă). Simbolul poetic de structură al cărţii este bufniţa, unind spaţii interioare, corpul şi universul pe care îl locuieşte, (re)creându-l; totul e posibil aici, chiar şi fiorul liric (despre care ni se spune în Eseu pe o temă dată că este compromiţător, fascinant, parazitar, comic, inutil, despotic, seducător din clipa întâlnirii în textul labirint cu acest cerb de aur: „Mercurul, dragonul, balaurul şi zmeul, cerbul de aur,/ cerbularbore,/ cerbul în flăcări alergând pe întinsul cerului,/ cerbul cu soarele între coarne,/ cerbul alergând cu o săgeată înfiptă în trup,/ cerbul împietrit în azur, între viaţă şi moarte,/ mişcându-se cu viteza luminii,/ înţepenind într-un punct fix./ Cerbul cu privirea ghimpată se-opreşte la izvor şi bea,/ rotindu-şi ochii şi nestematele şi întunericul/ prin răcoarea şi umbra pădurii,/ prăbuşindu-se ca la o comandă într-o groapă adâncă./ Cerbul cu capul retezat, masca şi sabia fermecate,/ sângele inundând groapa, spălarea cu sânge,/ uitarea, timpul împietrit, amintirea acelor vremi imemoriale,/ de-acum“ (Privirea ghimpată).

În aceeaşi ordine pare a fi construit şi volumul Tălpile violete care începe cu poemul Maidanul cu crapi (parafrază după un titlu celebru al lui G.M. Zamfirescu); dincolo de elogiul cărţilor imaginare despre alte cărţi imaginare, miza acestui volum (care recuperează Poeme amânate de cenzura vremii, majoritatea fiind datate 1985-1989, cu o singură excepţie: Samizdat, în 1977) rămâne ceea ce altădată poetul numea „trecerea de la liric la desfăşurările epice“: epicizarea liricii e apăsat declarată nu doar ca proiect, ci, acum, ca un filtru prin care trece, obligatoriu, realul. Totul e poveste, de la titluri (Scenariu cu îngeri, Povestea morţii lui Grigore Rasputin, Incendierea hanului, Hamlet din Iutlanda, Ulise la Triest, Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul) până la sintaxă şi cuvânt; poemele încep astfel: „Se făcea că eram la cazan, întreţinând focul/ cu crengi uscate de prun, de vişin, de băgrin,/ de ce-o fi fost,/ mai schimbând câte-o vorbă cu cutare sau cutare,/ aşteptând ca pe cuie să se pornească odată răchia“ (Ceasul rău) sau:„Era o toamnă târzie sau un amurg dulceag sau ziua/ în amiaza mare şi treburile/ mergeau peltic prin Valahia, iar chiorii şi milogii/ cerşeau cu pumnalul de ţi-l înfigeau în beregată./ Astfel ar putea începe o scriere istorică, un roman/ cavaleresc, o frescă de epocă înfăţişând/ Ţara Românească pe la jumătatea secolului XV, pe vremea/ cumplitului şi dreptului domn Vlad, zis Ţepeş,/ vajnicul vlăstar din ilustra familie a Drăculeştilor“ (Incendierea hanului): proză lirică? poezie epică?, se întreabă ironic-şugubăţ poetul care lasă să explodeze anecdoticul în poem, neuitând, însă, rostul versului poveste: poezia epică (şi proza lirică) se scriu pentru ca omul să nu uite că este şi pentru ca să afle că nu murise cu totul. Jocul intertextual e, încă o dată, unul al mesajelor clare, intersectate, venind prin labirintul textului, aduse de Ezra Pound, Ion Creangă, Nichita Stănescu, Vasko Popa sau de bufniţă şi cârtiţă. Sau de Struţocamil, personajul din Discurs asupra struţocămilei. La Cantemir, istoria, la Ioan Flora, memoria este hieroglifică; imagine perfectă a dublei naturi, Struţocămila lui Ioan Flora prezidează un „symposion“, în faţa lui Macarie „şi a celorlalţi musafiri“, despre nimic şi, în consecinţă, despre esenţe: ceea ce este şi ceea ce nu este se află chiar în portretul celebrului personaj al lui Cantemir, transcris în poezia epică ori în proza lirică a poetului de azi: pe scurt, Struţocămila lui Ioan Flora „nu-i şi nu-i şi nu-i nici nevăstuică, nici bâtlan,/ nici dropie, nici struţ, nici cămilă,/ ea fiind o idee doar de pasăre cămilită,/ o idee de cămilă păsărită,/ de trestie pe malul mării cu o sută de vârfuri,/ întunecând soarele şi partea trupului cea roditoare“. Ca să facă loc Struţocămilei, poetul a inventat un dialog (platonician, desigur, unde cel ce scrie tace profund şi nu plăsmuieşte nimic) a cărui menire e să„golească“ pe dinlăuntru pentru a lăsa să treacă „tremurul himerelor ce-mi iau cu asalt inima“; o asemenea himeră e Struţocămila, cum, la fel, istoria literaturii («Nu numai pereţii trebuie să iasă în stradă, dar chiar/ şi tavanul, dacă tot e pietruit», am spus./ Era o propoziţieamendament la manifestele futuriste,/ neţinând cont de teoria succesiunii generaţiilor poetice/ văzute drept şiruri de piramide şi sarcofaguri/ când timpul e mort, când mileniile nu mai contează, când/ Iova e contemporan cu Eschil, cu Enkidu, cu arheopterixul/ şi Phalacrocorax corbi“) ori piftia fiartă dintr-o căpăţână de porc, în Iepurele suedez cum, la fel, Comandantul Bătăliei care se luptă (şi moare)„într-un deşert perfect“, Reporterul şi Doamna din Pustiu, în volumul Medeea şi maşinile ei de război; un deşert perfect, al tuturor himerelor, adică, este jocul intertextual din poezia epică (ori proza lirică) a lui Ioan Flora, unul din poeţii contemporani cu un loc distinct în istoria literaturii noastre.

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Fotografii de sertar, poezii de scos la lumin[ FlAViA AdAM ncă de la prima lectură, Emilian Iachimovski, zis Max, discret, dar talentat poet, prozator și artist plastic, a reprezentat, fără dar și poate, cel puțin din punctul meu de vedere, cea mai plăcută apariție a Turnirului de la Alanya, desfășurat în perioada 14-21.10.2023. Faptul că autorul mi-a dăruit două dintre cărțile sale, mi-a adus, desigur, bucurie, pentru că tocmai descoperisem, cu emoție și entuziasm, poezia unui autor despre care știam atât de puține lucruri, dar care merită cu prisosință să fie citit și promovat. Dintre cele două volume, mă voi opri asupra celui publicat în 2022, la Editura Oscar Print, decât tăcerea acestei camere, un tablou cu selecții din preaplinul propriei vieți, cu date, personaje și fotografii expresive, conturând portretul celui ce va să fi sosit în lume cu un scop mai mult decât evident, acela de a deveni creator. Mimând textura unei pete de culoare, pe o partitură în care era tehnologiei acoperă era sensibilității și Apa nu mai curge/ Nu mai face valuri/ Toată lumea navighează pe Net, poetul reușește să-și facă simțită prezența, să adauge acel ceva care lipsește și care poate conferi unicitate și armonie, clipei. Cum altfel ar putea un artist să își creeze un suport adaptativ, dacă nu prin arta sa? În fața spectacolului destrămării – Zi de zi mi se cerne chipul prin sita oglinzii/ până nu mai rămâne nimic – atitudinea de răzvrătire a autorului pare să piardă din intensitate, să se dilueze, adoptând un specific cameleonic, confundându-se cu mediul din care face parte: vârstele noastre rămân înrămate. În această aparentă resemnare, amintirile iau forma unei stranii străluciri, imaginile sunt când clare, când estompate, distorsionând percepția cititorului, creând un moment asemănător celui dintre starea de veghe și cea de somn, o intersectare a lumilor: Văd firida casei de la țară/ în umbră pe zidul văruit/ văd două- trei borcane/ sau cutii goale de tinichea// (...) La baza zidului o apariție/ o fetiță goală-goluță/ ținând în brațe o cutie cilindrică// (...) Nu îmi dau seama/ dacă e atât de mare cutia/ sau e atât de mică fetița. Echilibrul narativ e tulburat de secunda de luciditate, rostirea numelui echivalând cu reîntoarcerea la realitate, cu dizolvarea lentă a reveriei: Deodată cineva e strigat cu numele meu// Poetul nu moare doar

dispare cu încetul/ sub hârtia îngălbenită ca o biserică unde/ în grădina de ceară înfloresc lumânări. Natura umană, o natură supusă schimbării, remodelării și reconstrucției din alte perspective, Această pastă umană/ care se lipește de străzi și de lucruri, este cea care îngreunează înaintarea, aducând cu sine, asemenea curenților unui râu, aluviuni ale trecutului, amintiri care pot reprezenta obstacole în calea ascensiunii, a dobândirii liniștii interioare, a împăcării cu sine: Chiar dacă încerci și vrei să uiți/ Uitarea nu e niciodată desăvârșită/ Refluxul memoriei îți aduce la mal/ întâmplări și fapte pe care/ nu le mai recunoști ca fiind ale tale/ (...) Pe lume nu există nimic altceva/ decât tăcerea acestei camere. Atmosfera decorului este, de cele mai multe ori, una potrivnică, anostă, cenușie, pesimistă: Ninge sau plouă sau o glazură/ de sticlă îngheață lumina/, (...) O ceață neagră umezește pământul din care nu mai crește nimic/ (...), Pe cerul tulbure ca un lichid amniotic/ zboară leneș anestezia neagră a zilei de mâine sau Tot ce e Carne e Moarte, trădând o lume în care valoarea materială a depășit valoarea umană și inhalarea realității provoacă traume permanente: Lumea e plină de lucruri/ Din ce în ce mai multe lucruri/ și din ce în ce mai puțini oameni. În astfel de împrejurări dezolante, evadarea pare a singura soluție, dar, cum socoteala de-acasă nu se potrivește mereu cu cea din târg, nici măcar aceasta nu poate fi întotdeauna pusă în practică: Nu pot scăpa din mintea mea/ să mă fac aer. Răvășind existența, împărțind-o în falii mișcătoare, poetul își asumă cu responsabilitate fiecare moment și fiecare acțiune, performând în fața sinelui și a oamenilor, în cadrul unor complexe exerciții de echilibristică interioară, dincolo de care fragilitatea corpului de carne și oase își temperează constant relevanța. De fapt, întregul volum e un luxuriant poem al Metastazelor orașului: să dormi pe patul armei/ să dormi pe pat de pușcă/ să pășești prima dată pe scena unui text/, (...) nu știu dacă la capătul acestei aventuri/ se va afla un poem, dar și unul al morților succesive: Îți dai seama că trupul devine din ce în ce/ mai strâmt pentru tot ceea ce simți/, (...) Când eu cel de la 64 de ani/ îl văd pe Max la 16 ani/ sau la 2 sau la 4 ani/ sau la 20/ Acestea sunt ipostaze/ ale morților succesive.

Scotocitul prin sertarul cu vechile fotografii de familie este dispozitivul declanșator al explozibilului liric, fiecare fotografie generează flash-uri ale memoriei, ochiului perspicace al artistului nescăpându-i neanalizate detaliile pe care, probabil, majoritatea privitorilor le-ar omite. Deși bogată în note autobiografice, construcția lirică include, de asemenea, întrebări și răspunsuri existențiale, dar și delimitări conceptuale și note cu natură de verdict, în legătură cu aspecte fundamentale ale preocupărilor umanității, precum viața, moartea sau iubirea: Cel mai îngrozitor lucru este iubirea/ Ți se desprinde cerul gurii de gură/ Ți se face limba fărâme/ (...) Fiecare se agață de inima lui/ ca de o geamandură/, (...) Acum/ între moartea mamei și moartea mea/ nu mai e decât așteptarea. Trăind ca un pustnic în chilia propriului trup, ridicând, prin creația sa, minunea de a fi, la rang de artă, poetul Emilian Iachimovski își modelează poetic viețile și morțile succesive, conform unor norme și tehnici care, pe cât par de simple, pe atât sunt de complexe: Am mai fost aici/ am mai fost acum și altcândva/ am mai fost altcândva/ Este cu neputință să scriu totul.// Dâra argintie a melcului/ îmi înfășoară singurătatea. Înzestrat cu talent din plin, dar și cu o rară modestie și bună creștere, Emilian Iachimovski este unul dintre acei oameni despre care poți spune cu mâna pe inimă că ești recunoscător pentru prilejul de a-i cunoaște. Max, cum îi spun toți cunoscuții, caută să dea un alt înțeles lumii, să o redescopere mereu altfel, vibrând odată cu fiecare întâmplare, cu fiecare mirare: Dacă pământul țâșnește din tine/ cu ce mai rămâi/ poate doar cu privirea agățată de cer/ în timp ce cu gheara inimii/ încerci să-ți prinzi sufletul.

Aniversare

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Andrei Ple§u, privind destinul Menuţ MAxiMiniAn mportant filozof al contemporaneităţii, Andrei Pleşu aniversează 75 de ani, prilej de sărbătoare atât pentru editura care i-a editat opera în ultimii ani – Humanitas, cât şi pentru revistele literare. De-a lungul vremii, Pleşu şi-a conturat o carte de vizită ce-l propulsează în rândul importantelor personalităţi ale României de azi. Profesor la Academia de Arte Plastice (cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti), apoi de filozofie a religiilor la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur şi lista poate continua. O oglindă a gândirii filozofului este reflectată prin intermediul volumului Despre destin, printr-un dialog viu purtat cu un alt gânditor al zilelor noastre, Gabriel Liiceanu. Roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei, culturi și civilizații, libertatea omului de a-și asuma propriile fapte, Dumnezeu și fatalitatea, despre toate acestea, şi multe altele, este vorba în acest dialog care ne învaţă că „nu orice viaţă presupune un destin”. Cele zece scrisori dintre Liiceanu şi Pleşu ne poartă pe tărâmuri ale gândirii, aducându-l pe Dumnezeu de dincolo, adică din cerul străbunilor, dincoace, pe pământ, amintindu-mi şi de colindele româneşti în care Dumnezeu coboară, în chip de om, în mijlocul sătenilor, aşezându-se la masa acestora. „Eu cred că destinul ține de alcătuirea inevitabilă a oricărei vieți, de structura ei, de «fiziologia» ei constitutivă. Asta, firește, dacă nu înțelegem destinul ca pe o dimensiune eroică a vieții: nu au destin decât cei care lasă în urmă o statuie!.. Nu există viață, oricât de modestă care să nu se încadreze într-un design destinal. Există însă oameni, nu puțini, care nu-și pun, aproape niciodată, problema destinului. Oameni care nu-și trăiesc viața sub specia interogației. Au doar întrebări pragmatice, imediate, funcționale, dar nu se «irosesc» în reflecții

«colaterale». Așadar: nu există oameni și vieți fără destin, dar există oameni fără întrebări, oameni care nu își dau niciodată întâlnire cu sensul propriei vieți”, spune Andrei Pleşu. Scrisorile trimise în perioada iulie – septembrie 2020, în vremea în care cu toţii stăteam în case ameninţaţi de coronavirus, sunt pline de însemnări legate nu doar de tumultul vieţii ci şi de trăirea lăuntrică. Dialogul pe tema divinităţii este plin de lumină: „Dragă prietene, încep prin a spune că am o veste bună pentru tine: Dumnezeu există! Ba chiar și îngerii există! Numai că nu sînt în cer, și nici în „interval“. La ce bun să răscolim universurile și să recurgem la imaginale „centuri de smarald ale lumii“ sau la„voaluri suprasensibile“, de vreme ce venim pe lume echipați cu Dumnezeu? Căci asta înseamnă cînd spunem că Dumnezeu e lăuntric, și nu transcendent. Dumnezeu e principiul aprioric al conduitei noastre. Tot universul gravitează în jurul sanctuarului infinit al lăuntricului nostru. Numai pentru că există un Dumnezeu în „dincoace“, în lăuntrul meu, numai pentru că există un infinit interior pot să te percep ca seamăn și să te iubesc ca prieten”(Gabriel Liiceanu).„Dragă Gabriel,„Dumnezeu există”, spui tu, dar nu în puzderia de metafore cerești ale„specialiștilor”. Dumnezeu e în infinitul nostru lăuntric, e„principiul aprioric al conduitei noastre”. Gata! L-ai găsit! Adevărul e că te afli în bună companie. Și Carl Gustav Jung spune undeva că „Dumnezeu este un produs al abisului inconştient al eului”, că e un„arhetip al totalității”, asumabil, ca atare, drept pattern al comportamentului nostru... Prefer săL caut toată viața (ba sper chiar și după moarte) pe Dumnezeu, decît săl iau în posesie după regulile și limitele mele pămîntești. Și nu cred că există căutare mai profitabilă, mai aventuroasă, mai îmbogățitoare, mai împlinitoare pentru om decît căutarea neîntreruptă a lui Dumnezeu. Căutarea „denegăsitului“!” (Andrei Pleșu). Contradicţiile ce se află între cei doi filozofi sunt unele constructive care completează o schemă a existenţei, după care ne putem ghida noi, cei care avem zilnic atâtea întrebări. „Relaţia dintre noi nu este una de asemănare, ci una de complementaritate. Și asta este mult mai provocatoare, mai vie, decât o simplă simetrie pe aceeași voce. Eu cred că am procedat mai adecvat stând de

vorbă în aceste scrisori de pe poziții distincte și cred, de asemenea, că pentru cititor vremea tratatelor a trecut”, mărturiseşte Pleşu. „Dacă oamenii de știință se zbat de câteva secole să afle care este originea vieții, de ce nu s-ar zbate și filozofii să dea o definiție convenabilă a destinului? Așa cum în cazul originii vieții a învins ipoteza Oparin-Haldane, de ce n-ar învinge în cazul destinului ipoteza Pleșu-Liiceanu”, spune într-o scrisoare Liiceanu, iar răspunsul lui Pleşu este „diferențele ne fac solidari și afectuoși. Da, vrem să provocăm cititorului o fertilă «cădere pe gânduri», dar recurgând la persuasiune, la un spor de interogativitate, nu la vreun prestigiu de neînduplecat... Zic mersi dacă vom reuși să provocăm un pic de neliniște și un orizont de cercetare proprie în ograda celor care ne urmăresc”. Nu o să zăbovesc foarte mult asupra scrisorilor lui Liiceanu. Epistolele au şi construcţia scrisorilor de altădată, cu început „Dragă prietene” sau folosind direct apelativul „Dragă Andrei”, „Dragă Gabriel” şi o încheiere, de multe ori provocatoare „Închei prima epistolă în felul acesta tandruprovocator tocmai ca să deschid dialogul, dar încrezător că vom rămâne în spaţiul unui turnir cavaleresc (Liiceanu); „Sper să nu te superi dacă din când în când am să-ţi mai bag câte-un băţ prin gardul transcendenţei”, spune Liiceanu, iar răspunsul la finalul scrisorii lui Pleşu este„Vezi tu pe naiba când transcendenţa o să-şi bage şi ea băţul prin gardul imanenţei tale”. Pe alocuri, Pleşu şi Liiceanu, sub semnul precizărilor, scriu despre părerile diferite pe care le au fiecare asupra unor teme filozofice, dar şi asupra modului în care sunt tratate de către fiecare în parte.„Mi se pare că nu iei suficient de în serios diferenţa dintre imaginal şi imaginar. Ca şi cum pentru tine nu există decât experimentabilul pe de o parte şi sofistica fantasmagorică arbitrară pe partea cealaltă”, spune Pleşu. Frumuseţea existenţei omului este căutarea propriului destin, iar ceea ce oglindeşte dialogul acesta se poate rezuma în trei concluzii:„I. Adeseori destinul personal are zvâcniri, fente, alunecări labirintice infinit mai spectaculoase decât destinele colective despre care ne vorbeşte istoria. Şi la fel de expresive. II. În biografia mea s-ar zice că un excelent mijlocitor al destinului a fost eternul feminin. III. Întâlnirea cu domnul Noica a fost, în cazul meu, precedată de

Aniversare

www.revistaneuma.ro o alegere bezmetică în labirintul unei interogaţii radicale, în care nu era loc pentru abstracţiuni deştepte”. Partea a doua a volumului – Restituiri adună Paisprezece însemnări despre destin, texte publicate mai întâi în Dilema veche. Cele zece scrisori despre destin, dar şi textele din presa literară cuprind tot atâtea deschideri asupra unei teme pe care oricât am exploata-o rămâne inepuizabilă. Ochiul şi lucrurile, titlul volumului reeditat după 37 de ani, păstrează aceeaşi prospeţime şi aceeaşi nevoie de modele.„A privi nu înseamnă pur și simplu a te uita și a vedea. Te poți uita la un lucru și ca să-l uiți, să-l dezvălui, să treci îndărătul evidenței sale. Cu alte cuvinte, pentru a vedea cu adevărat un lucru e nevoie, uneori, să închizi ochii, să-l percepi ca distinct de «apariția» lui senzorială. Abia atunci, în suspensia «metodologică» a nemijlocirii vizuale, faci un pas decisiv spre înțelegerea a ceea ce vezi. «A privi» conviețuiește, astfel, revelator, cu «a străvedea», a uita de semnalul strict optic, pentru a-i palpa temeiul”, spune scriitorul. Andrei Pleşu nu este din rândul celor care fac piruete pentru a intra în atenţia publicului ci dă forme textelor sale, apropiindu-şi cititorii prin puterea cuvântului şi, în general, prin structurarea temelor, cuprinzând atât filozofia, cât şi literatura, artele vizuale şi tot ceea ce ţine de frumosul esteticului. Prima parte aduce în atenţia noastră texte despre istoria criticii de artă româneşti, amintind aici pe Ştefan Neniţescu Al. Busuioceanu, Sergiu Al-George, Radu Bogdan, Dan Hăulică, Andrei Cornea. Apoi, ne întâlnim cu texte literar-artistice bine conturate despre viaţa şi opera unor artişti de prim rang născuţi pe meleagurile noastre, precum Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Nicolae Dărăscu, Lucian Grigorescu, Vladimir Zamfirescu, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, dar şi momente din istoria vizualităţii europene, cu Rafael, El Greco, Manet, atrăgând atenţia texte despre Goethe pe marginea scrierilor de tinereţe, Voltaire, dar şi ai noştri Eliade şi Călinescu. Iată, despre Goethe spune că a simţit, încă din prima tinereţe, că, pentru el,„calea cunoaşterii nu era pedanteria erudită sau construcţia metafizică ci productivitatea artistică, ofensiva creatoare pură... A întruchipat un timp de gândire caracterizată printr-o inegalabilă competenţă a spiritului, gândirea artistică”. Iar despre Mircea Eliade spune că are darul limbilor „specialitatea lui e specialitatea de a fi deschis către toate specialităţile”, adică de a vorbi nu doar filozofic, ci pe înţelesul tuturor, reuşind să aducă în mijlocul oamenilor teme filozofice importante. Orizontul vizualităţii, al imaginii, se aplică perfect pe

profilul istoricului şi al criticului de artă în cazul lui Andrei Pleşu. O altă carte apărută în ceas de sărbătoare este Capodopere în dialog. Descoperim, aşa cum spunea şi Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, „omul din spatele tabloului”. Primul capitol – Deschideri spre artele plastice – adună, de această dată în textul scris, emisiuni radiofonice înregistrate în anii 70-80, un fel de iniţiere pentru popor în ce priveşte cultura plastică. Textele sunt transcrise ca atare: „Începem astăzi o serie de emisiuni la sfârşitul cărora, dacă vom fi mers pe drumul cel bun, vom resimţi, faţă de artele plastice, nu neapărat un interes mai acut, dar cel puţin unul mai tematic”, se precizează în primul material care, din păcate, la fel ca celelalte, nu este datat astfel încât nu ştim când şi cum au debutat aceste emisiuni. Lucrul fericit este că ele nu sunt perisabile şi sunt la fel de actuale, constituind, împreună, o enciclopedie a artei. Textele „lasă să se vadă, pe lângă mâna de scriitor de clasă de care vorbeam, și semnele apropiatei depășiri a domeniului strict al istoriei artei, în favoarea unei deplasări spre etică și ontologie, pornind însă de la experiența „omului estetic”, spune Răzvan Voncu într-un text din România Li-terară. Cu ajutorul lui Andrei Pleşu reuşim să auzim imaginile şi să vedem idei, arta reflectându-ne epoci diferite, simptomatic, neexistând manifestare vizual-plastică ruptă radical de contextul în care apare, fiind un adevărat studiu pe acest caz în volum. Capitolul care dă titlul volumului surprinde texte ce au fost scenarii ale uneia dintre cele mai îndrăgite emisiuni ale Televiziunii Române – Teleenciclopedia, difuzată în anii ‘70 şi urmărită de toţi românii. Iată, spre exemplu, un dialog despre două portrete – Portretul unei fete cu ramură de laur (Laura), pictat de Georgione, în 1506, şi Portretul unei tinere veneţiene pictat de Durer, în 1505, asupra cărora poposeşte scriitorul făcând o serie de comparaţii legate de contemporaneitate şi destin, ambele fiind pictate laVeneţia şi aflându-se azi pe simeze, în Muzeul de Istorie a Artei dinViena. Se vorbeşte despre Reanaştere, despre ipostaze stilistice (nordică, cu tradiţie medievală şi meridională), tehnică, radicală, respectiv acomodantă, despre contururi estompate ce duc la sacrificarea deta- liilor, respectiv despre stilul amănunţit, mai precis definit. Şi aşa sunt multe din textele volumului în care se pun în paralel două personalităţi ale aceleaşi epoci, dar care au stiluri diferite, amintind aici şi perechea Matisse – Pallady, exemplu semnificativ de complementaritate sau pe Brâncuşi şi Moore, repere absolute ale plasticii moderne ce zăbovesc în

Nr. 11-12(73-74) 2023

preajma originarului. „Privilegiul iubitorului de artă neprofesionist e acela de a putea dialoga cu ea fără cârja cuvântului, într-o tăcere înaltă, tăcerea comuniunii plenare, tăcerea mesei de piatră a lui Brâncuşi”, spune Andrei Pleşu. Tot el ne poartă, în următorul capitol, Popasuri în muzeele lumii, prin Madrid, Munchen, Paris, Florenţa şi Viena şi cele mai renumite muzee de aici. Ne duce dincolo de clişeul vizitelor turistice în care habar n-avem ce vizităm, ne facem o poză şi plecăm mai departe, propunându-ne să ne lăsăm vizitaţi noi de muzee, căci „spre deosebire de oameni, arta nu face niciodată vizite de protocol”. Iată ce frumos spune despre Luvru şi importanţa lui pentru arta lumii:„Nu poţi vedea bine Parisul din cauza Muzeului Luvru. Şi nu poţi vedea bine Luvrul din cauza Giocondei. Devenit anexa propriei sale faime, Gioconda e un tablou pe care îl auzi înainte de a-l vedea... Prin toate sălile muzeului numele său se rostogoleşte ca un complot, ca o calomnie modernă, în larma căreia recunoşti uneori, uimit, sunetul propriului tău glas”. Ceea ce, aşa cum spune şi Pleşu, fură uneori pe nedrept din privirea celorlalte lucrări de artă importante, prezente la Luvru. Ultimul capitol – Instantanee în istoria privirii – ne poartă prin lumea artei ce şi-a conturat de-a lungul timpului atâtea stiluri, amintindu-ne aici de manuscrisele irlandeze din secolele VIII şi renaşterea carolingiană, despre Evul Mediu timpuriu, romanicul și goticul. „În preajma anului 1000, spaimele sfârşitului lumii deveniseră experienţă comună. Moartea era o realitate veşnic învecinată omului, scadenţele ei fiind percepute drept expresia însăşi a ordinii universale”, scrie Pleşu. Ne aducem aminte despre modul în care oamenii din vatra satelor noastre erau mereu împăcaţi cu destinul, fiind conştienţi şi chiar pregătindu-se pentru aşteptarea morţii. De altfel, toate marile teme, fie în pictură, literatură, muzică, se nasc din germenii inevitabili ai vieţii care duce la moarte şi a morţii care este un nou început al unei vieţi spre veşnicie. Aşa cum însuşi mărturiseşte, Andrei Pleşu îşi reorganizează arhiva personală „din politeţe pentru urmaşi”, găsindu-şi astfel numeroase pagini, rezultat al activităţii publicistice, printre care şi cele legate de istorie şi critică de artă. Dintre acestea, o parte au fost publicate şi în această carte care este un adevărat caleidoscop artistic, o sursă utilă pentru toţi cei care doresc să fie mai aproape de vizualul plastic. De altfel, toate scrierile lui Andrei Pleşu ne duc spre marea cultură a României şi a lumii.

Nr.11-12(73-74) 2023

Eseul în actualitate www.revistaneuma.ro

Oglinzi de întâlnire cu sensurile vie\ii Menuţ MAxiMiniAn rezenţă constantă în revistele literare, Laura Poantă lucrează cu sufletul omului, prin intermediul literaturii şi al artelor plastice, dar şi cu inima acestuia, fiind medic cardiolog. Este un adevărat Doctor de poveşti, după cum este şi titlul volumului ce cuprinde texte de medicină şi literatură, apărut în perioada pandemiei, la Editura Şcoala Ardeleană. „Arta de a vindeca, de a ameliora disfunctii ale trupului omenesc în spatiul aseptic al clinicii ori al cabinetului nu exclude, ci presupune admiratia, dar mai ales respectul pentru trupul omenesc sănătos, pentru peisajul natural exuberant si pentru metafora plastica”, spune Laura Poantă. Pe acelaşi palier al medicinii, al literaturii şi, de această dată al studierii comportamentului societăţii, se află şi recentul volum Omniscop care cuprinde texte publicate în revistele Steaua, România literară, Tribuna. Foarte activă în domeniul ştiinţelor (face parte din Societatea Română de Medicină Internă; Societatea Romana de Semiologie; American Society of Echocardiography; American Psychosomatic Society; European Association of Echocardiography), fiind un specialist căutat de către oameni şi apreciat de către colegi, Laura Poantă îşi împarte timpul şi între pictură, ani la rând realizând Salonul medicilor, şi literatură, pe care nu le consideră hobby-uri ci parte din viaţa ei.„Desenez de la trei ani, nici nu îmi amintesc copilăria altfel decât cu un creion în mână, desenând zeci de pagini de cai și prințese sau mâzgălind pe absolut toate cărțile ce îmi cădeau în mână, completând povestea sau ilustrațiile. Tot așa, cu cărțile copilăriei în brațe, am început și să scriu – cărticele naive cu litere de tipar, evident tot cu prințese (și niște prinți cam dezamăgitori, fapt psihanalizabil, cred); tot atunci completam și prin scris, nu doar prin desene, cărțile – am regăsit acum, făcând curat, mostre de desene suprapuse pe ilustrația cărții și povești terminate pe ultima pagină, după dorință”, spune Laura Poantă. Foarte activă şi la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, un om mereu cu zâmbetul pe buze, scriitoarea ne dă ca exemplu pe renumitul Cehov care„toată cariera lui literară a practicat și medicina, din care se pare că a câștigat foarte puțin, oferind și consultații gratuite oamenilor săraci, și devenind în același timp unul dintre cei mai cunoscuți scriitori. Medicina este soția mea legitimă, iar literatura este amanta mea, spunea el într-o scrisoare. Putem spune că nu alerga prin UPU și nu suferea de Burn-Out, deci avea timp să scrie. Dar cum ar suna o astfel de afirmație? Ar însemna că într-un an sabatic am deveni cu toții urmași ai unui Cehov, singurul impediment de până atunci fiind timpul liber. Evident că nu e așa, dar nici nu trebuie să fie. Creativitate înseamnă și satisfacția unui diagnostic corect, pornind de la o serie de informații disparate, și o operație reușită, și o pictură frumoasă, și un eseu inteligent”. Volumul aduce teme atât de actuale despre deculturalizarea societăţii ce s-a mutat de la lectura cărţilor pe facebook, utilizatorii devenind opaci la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, ştirbindu-le din cultura generală şi din ceea ce însemna altădată comunicare şi comuniune:„Dacă totul e înlocuit de emoticoane și abrevieri cărora nu le mai știe nimeni originea, nu mai trebuie să găsim cuvinte ca să exprimăm ceva nici în viața de zi cu zi pentru că avem maimuțele și ursuleții internetului, cu toate expresiile noastre pe fețe”. Trăim într-o lume în care nu ne mai ştim selecta informaţia, graniţa dintre adevăr, dezinformare şi fals fiind subţire ca un fir de aţă şi nesesizată de către cei care nu sunt bine documentaţi.„Ați văzut ce simplu s-a rezolvat problema cititorilor în scădere, a vânzărilor de carte tot mai anemice? Pot fi scoși din manualele de literatură toți scriitorii. Niște anonimi cu cotoare colorate! O vreme, pot fi folosite pe rafturile bibliotecii calupuri de hârtie albă, netipărită. Ca fericirea să fie deplină și pădurile salvate, vom renunța curând și la biblioteci. Și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți”, scrie Laura Poantă. Textele acestea, dincolo de

documentare, sunt scrise şi cu o doză de ironie, amintindu-ne de faptul că, uneori, suntem atât de ignoranţi încât ne merităm soarta. O cronică aparte ar trebui scrisă despre eseurile dedicate perioadei CoVid – 19, unde Laura Poantă vine cu argumentaţia specialistului, a doctorului care a trăit pe propria piele în spitale aceste vremuri. Tragedia a fost aşa de mare încât nu mai vrem să răscolim aceste răni. Vă invităm să citiţi cartea. Dintre textele din volum amintim Diete de poveste, în care se vorbeşte despre nemulţumirea oamenilor pentru modul în care arată, deşi sunt sănătoşi: „Obsesia unui corp frumos a existat întotdeauna, corelată sau nu cu ideea de sănătate, dar au fost diferite idealurile de frumusețe, definițiile ei și modalitățile de obținere a formelor dorite. O plimbare prin istoria picturii, ne arată o galerie de o uimitoare diversitate a preferințelor, de la frumuseți rubensiene (înrudite cu popularul„grasă și frumoasă”) ori pictate de un Botero, la suple ori clorotice frumuseți à la Modigliani sau Egon Schiele”. Dăm sume uriaşe pe diete minune, pe ceaiuri și pastile pentru slăbit, pe dieteticieni mai mult sau mai puțin experți:„Se dau bani grei pentru personal trainers, pentru psihologi care să ne învețe că mâncarea nu înlocuiește dragostea și alte platitudini care nu rezolvă mai nimic – 2/3 dintre americani sunt și azi obezi sau supraponderali”. Apoi, despre omul, prietenul animalului şi modul în care societatea noastră, excesiv de iubitoare în declaraţii asupra animalelor, uită de modul în care acestea trebuie tratate:„conform părerii unanime că un animal îți reduce stresul și îți face viața mai frumoasă, adopția, dar mai ales cumpărarea animalelor de companie sunt în continuă creștere, însă la fel este și abandonul. Moda câinilor drăguți, instagramabili, nu îi scutește pe aceștia de suferințe, ba dimpotrivă. Acei căței cu botul turtit, de exemplu, au o grămadă de probleme respiratorii și ale ochilor pe care adesea stăpânii lor nu le cunosc. Multe rase mici și foarte drăguțe sunt create genetic pentru plăcerea oamenilor. În Franța, de exemplu, zeci de mii de animale sunt abandonate pe străzi în fiecare vară, atunci când stăpânii realizează că nu pot pleca în concedii din cauza lor. Și, totuși, vecinătatea animalelor are rădăcini adânci – dacă ne uităm doar la primate și la modul în care se scarpină una pe alta ne dăm seama că undeva adânc în creierul nostru mai persistă dorința de a mângâia ceva blănos. Descărcarea hormonilor care produc plăcere este dovedită științific, dar studiile se referă, de obicei, la acele câteva momente de contact fizic și nu la relația apropiată între om și animal; e suficient să fie un animal prietenos și blănos în preajmă”. Laura pomeneşte şi animale din literatură: Argos, al lui Ulise, Patrocle, prietenul Lizucăi sadoveniene, Bubico, Zdreanță, câinele Vitoriei Lipan, Lupu, Pisica de Cheshire din Alice în Țara minunilor (pe această temă vezi şi ancheta din numerele trecute din Neuma). Despre marile întrebări legate de facerea lumii, despre„Legendele, miturile, zeii și religiile au apărut odată cu cuvintele și vor dispărea, probabil, doar dacă oamenii vor amuți” şi despre rolul important pe care literatura trebuie să-l aibă în şcoală scrie Laura Poantă. „Mai multe studii din ultimii ani încearcă să afle dacă tinerii mai sunt interesați de studiul istoriei universale, dar mai ales al istoriei propriei țări. Studiile s-au desfășurat în principal printre tinerii din universități și au acoperit mai multe generații – cu accent pe cei născuți după anul 2000. Poate tocmai de aceea majoritatea răspunsurilor sunt oarecum pozitive, tinerii admițând că istoria este importantă și nu trebuie scoasă din curiculele de învățământ, preuniversitar ori universitar. Ca să te poți aprecia corect nu ai cum s-o faci în afara propriei nații, iar pentru asta este esențială cunoașterea trecutului”, declară aceasta. Textele Laurei Poantă sunt tot atâtea oglinzi de întâlnire cu sensurile vieţii, de cunoaştere a omului, de legătură puternică între suflet (inimă) şi noi.

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Lecturi, idei, nostalgii MoniCA GroSu scrie despre Horia Roman Patapievici constituie o onoare și o responsabilitate, ca și un prilej de extraordinare deschideri spre mai multe domenii ale cunoașterii, fiindcă toate cărțile domniei sale se situează la întâlnirea ideii cu argumentul logic, dar și cu simțirea. Fiecare titlu nou impune prin această întâlnire miraculoasă dintre intelect și afect, așa cum o dovedește și recentul volum Despre viață, destin & nostalgie (Editura Humanitas, București, 2022), care aduce în atenția lectorului o diversitate tematică și portretistică absolut necesară pentru înțelegerea culturii și a societății românești, îndeosebi postdecembriste. Felii de viață, întâlniri sau detalii contextuale, accentuate biografic pe alocuri și mereu susținute în balansul unor lecturi solide, sunt prinse într-un discurs eseistic de o deplină coerență cu tot ceea ce autorul a publicat anterior, cărți atent discutate în presa culturală, dintre care amintim: Cerul văzut prin lentilă (1995), Zbor în bătaia săgeții (1995), Omul recent (2001), Ochii Beatricei (2004), Despre idei și blocaje (2007, reluat cu titlul De ce nu avem o piață a ideilor, 2013), Ultimul Culianu (2010), O idee care ne sucește mințile (în colaborare, 2014), Partea nevăzută decide totul (2015), Două eseuri despre paradis și o încheiere (2018), Anii urii (2019). Deși se cunosc toate aceste titluri, considerăm potrivită reamintirea lor pentru schițarea profilului unui scriitor care își selectează riguros paginile date spre publicare:„Scriu mai mult decât public și public mai mult decât aș vrea să public, pentru că instinctul meu, format de anii în care nu am vrut să public (anii comunismului), este să public cât mai puțin sau deloc.” Despre parcimonia și exigența autorului a vorbit și Gabriel Liiceanu, subliniind preliminariile apariției fiecărei cărți semnate de Horia Roman Patapievici, cu amânările și inerentele reveniri asupra textelor în fața unui gest definitiv, cum este cel al tipăririi. Culegerea recentă, Despre viață, destin & nostalgie, conține treizeci și șase de eseuri dintre cele scrise între 1996 și 2020, grupate aici în trei capitole:„Viața”,„Țara”și „Europa”. Despre alegerea eseurilor și locul lor în structura de ansamblu a cărții, au-

torul a adus următoarea motivație:„Corespondența dintre numele din titlu și titlurile capitolelor, ca și semnificația asocierii lor, e intenționată: viața stă pentru viață (căci viața e tautologică), destinul stă pentru țară (deoarece nimeni nu poate sări peste umbra lui), iar nostalgia stă pentru Europa (pentru că Europa nu mai vrea să fie Europa).” În selecția de față, se află atât eseuri inedite, cât și eseuri prinse în alte volume ori găzduite în reviste precum „22”, „Vatra”, „Dilema”, „România literară”, „Idei în Dialog”. Moment al revenirii și al privirii întoarse spre trecut, cartea de față îndeamnă la așezare și regândire, într-o grilă complexă și obiectivă, a unor evenimente politice, sociale și culturale, definitorii pentru evoluția societății românești din ultimii treizeci de ani. Deși un demers ideatic imperativ, totuși tonalitatea eseurilor rămâne una potrivită, depășind contextul imediat, coborând elegant spre notele cele mai grave uneori sau urcând înțelegerea spre un fond superior de umanitate și iubire alteori, după cum se consemnează pe coperta a patra: „La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.” Altfel spus și preluând din titlul unui eseu, Horia Roman Patapievici propune„o gândire dreaptă în vremuri strâmbe”, referindu-se la o serie de aspecte, de la evenimente politice la studii, de la analize comparatiste la destinul unor personalități culturale, aducând nuanțe ce pot schimba percepții. Elementul autobiografic, inclus în discurs, alătură bogăției ideilor, susținute și argumentate de profunde lecturi, aspecte frecvent întâlnite în realitatea cotidiană. Autorul pune în lumină întâlniri care i-au marcat traiectoria umană și spirituală sau care i-au definit destinul cultural: prima ieșire din țară cu o bursă la Paris, petrecută în 1992, îl apropie defini-

tiv de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, prin intermediul lor îl cunoaște pe Gabriel Liiceanu și lanțul poate continua cu Dan C. Mihăilescu și așa mai departe. Din motive evidente, explicate deopotrivă de autor și de editor, cartea de față este, prin excelență, o expresie a prieteniei. În siajul aceleiași idei a recunoașterii valorilor și a mărturisirii adevărului, pot fi situate eseurile referitoare la Jurnalul de la Păltiniș sau la Alexandru Dragomir, la Părintele Andrei Scrima, la Lucian Pintilie, Dinu și Nelli Pillat, Matei Călinescu, Alexandru Paleologu și Neagu Djuvara, fiecare reliefând contexte cu totul și cu totul deosebite despre comportamentul autorităților, percepția publică, respect și ostracizare, iubire și ură. Nu sunt evitate greșelile grave pe care societatea românească le-a comis, nici șansele pe care le-a ratat cu prostească nonșalanță. Chiar în eseul ce dă titlul întregului volum, se prezintă o situație ilustrativă vizând lipsa de viziune a societății românești cu privire la Regele Mihai, revenit în țară în condiții neprielnice și bine cunoscute: „Regele nostru a fost poarta prin care nu am avut socotința și îndrăzneala să pășim după 1989, deși era atât de limpede că fusese pusă acolo doar pentru noi, numai să o fi dorit.” Mai mult, subliniază autorul,„regele nostru, dacă am fi avut noroc de el, ar fi putut readuce în România demnitatea liniștită a acestei vieți pure și simple”, „prin distincția manierelor, calitatea morală a inteligenței și umanitatea sa”, căci reprezenta „o voce de dincolo de epoca descentrării noastre sufletești”, „o imagine a părții noastre mai bune.” Fie că vorbește despre revoluția română, despre relația omului cu locul în care trăiește, despre fenomenul Humanitas, despre creștinism sau despre spiritul european aflat în pericol, Horia Roman Patapievici nu încetează a fi un hermeneut deschis spre universalitate, după cum este și un profund cunoscător al istoriei filosofiei sau, preluându-i o formulare, „este modern fără a înceta să fie clasic.”

Volume Neuma

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro Vasi Cojocaru-Vulcan

Templul din sinele poetului

Poezie

elinA AdAM ribeag prin poienile verii (Editura Neuma, 2023) este cel de-al patrulea volum de versuri al lui Vasi Cojocaru-Vulcan, poetul din Valea Jiului, o prezență pe cât de constantă, pe atât de apreciată în antologiile realizate de Editura Colorama, unde, de altfel, a și publicat toate cele trei volume, Coliba mea de ceamur (2017), Pe calea răsăritului (2018), Rugăciunile frunzei (2020), fiind un participant activ al cenaclului literar Cercul Literar de la Cluj, înființat sub egida aceleiași edituri. Plecat din coliba lui de ceamur, pe cărările răsăritului, asemeni unui bard care cântă la frunză, Vasi Cojocaru-Vulcan hoinărește prin poienile verii, iubind, rugându-se, ascultând, pentru a ajunge să cunoască, asemenea eroului lui Hesse, Gură-de-Aur, toate ale lumii, transformându-se în această călătorie, câștigând maturizarea, aflând răspunsuri la marile întrebări ale vieții. După ce dovedise un atașament fără echivoc pentru poezia cu formă fixă de sorginte orientală, în acest al patrulea volum poemele de tip haiku sunt în număr restrâns, fulguranțe ale unui anotimp liric consistent, adevărate licăriri străvezii de o lină culoare. Volumul este structurat pe patru paliere, fiecare cu un discurs aparte, ca patru puncte cardinale, patru zări spre care poetul pornește în călătoria sa inițiatică, fiecare dintre ele reprezentând o treaptă necesară în vederea maturizării. Trecându-și vârstele prin anotimpuri, poetul cântă frumusețea și dorul. El reușește să-și orienteze cititorul prin universul său liric cu o delicatețe ascunsă, oferind pe cale plăceri simple, dar intense. Această împreună-călătorie este asumată în întregime. Din coliba de ceamur (vezi titlul unui volum anterior) acum devenită mormânt, poetul pleacă, la îndemnul dorului, pe un drum nu fără capcane, nu fără dificultăți: cu inima „spartă, în mii și mii de cioburi,/împrăștiată pe un capăt de miriște” (...și inima mea spartă), până la capăt, undeva,„dincolo de linia orizontului...” (idem). Iarna pare un limb, un etern „ev glaciar”, în care geruri, care pot fi înțelese ca îndoieli, nesiguranțe, temeri, mușcă, aspru, din sufletul poetului, orb la o posibilă renaștere. Poate fi considerată o vârstă mută, devorată de spaime. Somnul este o etapă nu doar necesară, dar și dorită, în care visele mănunchi vor ve-

ghea inima rănită și suspinândă„precum o doină”. Poetul, singur, vegheat doar de șarpele casei, își acceptă cu seninătate vârsta, starea. La momentul știut doar de privighetori, sevele vor exploda în muguri, fiind pregătit, parcă de la începutul lumii, să stea și să asculte. Nu este puțin lucru să se coboare la starea smerită a bobului de grâu sub zăpezi, la starea de ascultare, care, în cele din urmă, va da naștere, urmând ca din această moarte a iernii sufletul poetului să fie trezit, brutal, la viață, de sevele primăverii. De remarcat un foarte interesant artificiu prezent în discursul liric al lui Vasi Cojocaru-Vulcan: construcția unor direcții înainte și înapoi prin anotimpurile traiectului său liric: din iarnă în primăvară și înapoi, din singurătate spre împlinire, artificiu pe care l-am asemăna cu contrapunctul din proză. Poetul se împlinește în creație, se recunoaște pe sine ca un fiu la Mamei Pământului, al întregii firi, poate de aceea și reușește să fie un excelent trubadur al firii, al naturii, ale cărei ipostaze le contemplă și le transcende. Fire reflexivă, etern îndrăgostit, poetul nu doar cântă cu lira-i poemul, „povestea unei lungi zile de vară” (efemeridă), viețuirea însăși, dar și revelează înțelesuri care așteaptă să fie descoperite de un cititor care dorește să treacă de lectura strict epidermică a textului. Etern călător prin poienile verii, Vasi Cojocaru-Vulcan este îndrăgostitul perpetuu care cunoaște toate vârstele iubirii, materializate prin adevărate imnuri aduse frumuseții naturii în toate ipostazele ei. Discursul său liric este unul vibratoriu, deschis frumuseții cosmice, cu care are o legătură ființială, se rănește de ea, este o frumusețe de o corporalitate stranie, dar pe care poetul o caută fără încetare, se hrănește din ea și i se dăruiește la rându-i:„tu, având arsura vie a sărutului meu,/eu, purtând pecetea vânătă a sărutului tău,/ (amândoi). Ce sunt poienile verii dacă nu matricea luminoasă, punctul solar, farul călăuzitor în noaptea așezată în proximitatea morții? Zbucium și uimire, înălțare și cădere, așa am putea descrie călătoria lui Vasi Cojocaru-Vulcan, mereu cu ochii larg deschiși la minunile aurorale ale creației, ale vieții. Este un tărâm fermecat, idealizat, poleit cu „iarba din poienile verii”(tango desculți), un

Editura NEUMA 2023

loc numai al lui, un acasă, devenit timp de reflexie și vindecare, dar și unul de pregătire pentru întâlnirea cu „ultimul haiku, poem de moarte” (cu glasul firav). Morar care râșnește timp, dar și cuvinte, poetul devine beneficiarul propriului său meșteșug: acela de creator de lumi și de înțelesuri, toate luminate de scânteia divină care sălășluiește în „templul din lăuntrul cel mai adânc al sinelui” (câte lumi am străbătut) său. Nu se sfiește să străbată cerul până la margini de stele și dincolo de ele, să caute loc de odihnă pentru veșnicia al cărei sens îl caută cu asupra de măsură, dar și cu smerenie, în poemele sale. Păstrător al unei înțelepciuni străvechi, poetul știe să își găsească timp pentru a „tăinui cu Dumnezeu”. Așa, în tăcere, el dezleagă tainele încredințate „o, suflete/ zadarnic crezi că-n trupul omenesc/tu vei găsi grădină/” (o, suflete), purtând hlamida grea a smereniei. Știe că drumul pe care-l mai are de străbătut este lung și nu fără primejdii, dar, „după lungi peregrinări și căutări” (nu-mi pune sufletului aripi) va ajunge Acasă, la brațul Iubitei, Veșnicia. Martor al zgomotelor mici ale vieții, poetul ascultă, înțelege, filtrează. Este parte din decorul umil al lumii cu flori de plastic, al viselor omenești spulberate, parte dintr-o umanitate descrisă și înțeleasă cu larghețe, fără judecată. În călătoria prin poienile verii, Moartea, Fecioara dalbă, suflă în puful păpădiilor. Poetul n-a uitat niciodată drumul spre Acasă. Dimpotrivă, l-a urmat cu acrivie, bucurându-se și uimindu-se de frumusețile pe care i le-a revelat drumul. El știe că minunile sunt aievea, că trebuie să privești cu inima: „agățată/prin ierburi,/pielea unui șarpe./chiar și reptilele/pot înflori” (agățată), oferindu-ne, totodată, îndemnul:„nu te da jertfă vântului,/destrămându-te!” (ce toamnă!), nimic altceva decât cheia, prisma prin care ar fi bine să privim trecerea noastră pe cale.

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Fe\ele lumii în dansul luminii cu umbrele AnA dobre izicienii spun că universul este 70% întuneric și 30% lumină. Numai gândul, ca un laser, străbate, topindu-l, cu lumina lui. Trăim în lumină, ne place lumina; luminăm întunericul, dar nu-l putem nici anula, nici distruge. El continuă să existe, însoțind lumina cu umbrele lui. Această dualitate își află sălașul și în intimitatea eului. Verena Kast, psihanalistă de formație jungiană, plecând, în cartea ei Umbra din noi. Forța vitală subversivă, de la premisa: „Oriunde cade lumină apare și umbra, orinde vedem umbră, distingem și o sursă de lumină: lumina și întunericul se află în raport de interdependență, formează un întreg“, vorbea despre dualitatea personalității umane, cu luminile și umbrele ei. Ea semnalează relația intrinsecă dintre aceste ipostaze și distinge între persona (masca socială), deci lumina, partea fanică a personalității, partea care se vede și se relaționează, în funcție de aspirații, idealuri, valori cu ceilalți, cu lumea, și umbra, cripticul fiecăruia, insondabilul, care depozitează energii vitale cu putere distructivă (ura) sau constructivă (creația). Implicațiile psihanalitice ale umbrei, pe care Verena Kast o analiza în implicațiile ei generatoare de rele (dușmănii, resentimente, ură, frici), sunt surmontate/depășite, în actul de creație, de forța extraordinară a acestui subconștient de a antrena și regenera forțele creatoare, acele elanuri vitaliste ale expresioniștilor, prin care omul se poate măsura cu demiurgul. Complexitatea relației dintre creație și creator lasă deschis terenul altor supoziții ideatice, până la blagiana idee a harului de a crea frumuseți ca dar și blestem. Ceva din această ideatică se relevă în noul volum de poezie, Zvonuri și lilieci, al Ilenei Popescu Bâldea, în care tematica reflexivă, privind raportul eului cu sine, în dubla ipostază de om și creator, cu ceilalți, cu lumea, este însoțită de laitmotive obsedante: copacul, pasărea și, prin asociere, zborul, lumina, întunericul. Pânza lirismului pe care Ileana Popescu Bâldea își așază senzațiile – presimțiri, intuiții, trăiri, stări, este rezultatul proiecției unui imaginar pe care îl gândește vizionar pe măsură ce-l traversează. E ca un drum în care viața își inventează/descoperă destinul, o lumină dublată mereu de umbra pe care o lasă să i se asocieze.

ILEANA POPESCU B}LDEA

[i lilieci

POEZIE

Ca poetă, Ileana Popescu Bâldea este, deopotrivă, actant și martor, observator al lumii celei aievea. Vederea ei poetică este tridimensională, presupunând complexa așezare vitruviană în roata timpului, ca și complexitatea relației, în sensul celei desenate de Martin Buber, dintre Eu-Tu, Eu-Acela. Angajându-se în căutarea sinelui, acel Tu înnăscut, ea deschide ușa intimității profunde – un cronotop unicizat, subiectiv, căci presupune recrearea unui spațiu și timp, reale în punctul lor de pornire, transfigurate, prin aducere în imaginarul propriu. Astfel, se configurează spațiul intimității profunde, labirintul și athanorul ființei, în care eul este participant direct, actant al propriei aventuri de cunoaștere. Primele sugestii ale acestui complex poematico-ideatic sunt conținute în titlul Zvonuri și lilieci, care așază în relație de coordonare, echivalându-le, semne ale realului care vin spre eul reflector. Metafora, aparent bizară, conține un straniu al ei care se lasă descifrat prin aproprierea conotațiilor. Zvonurile sunt, deopotrivă, știri despre lume, și, mai ales, despre raporturile eului cu lumea, acea relație obiectivă Eu-Acela, în

care eul este subiect cunoscător, iar lumea se înfățișează ca obiect de investigație. Din simbolismul complex al liliacului, „ființa monstru”, cum o considera Buffon, Ileana Popescu Bâldea reține latura de lumină cu care-l creditează mitologia chineză, în care liliacul este simbol al fericirii, longevității, bogăției, dar și partea de umbră din reprezentările livrești, în genere, occidentale. În imaginarul cultural european, liliacul, asociat întunericului, nopții, umbrelor, cu neșansa de a fi orbit de lumină (Alain Gheerbrant și Jean Chevalier), ar fi un echivalent al invidiosului, după cum, dat fiind faptul că evoluția lui ascendentă se întrerupe brusc între șoarece și pasăre, este o pasăre ratată, având parte de un zbor chinuit, un „zbor mut, un zbor negru”, „lipsit de înălțime” (Buffon). Într-o primă apariție, în poezia Ca un liliac, comparația lasă liber sugestiei incidenței dintre pasăre și om:„...creșteam dintr-un copac,/ la maturitatea deveneam buburuză (...)// în apropierea copacului meu/ deveneam fluturele/ din ultima casă/ cu geamuri galbene“. Poeta pare a vedea lumea din perspectiva acestei ființe demonizate, în demersul de a o înnobila prin capacitatea vederii sale și a posibilității de a capta ultrasunetele. Inclus categorial în rândul păsărilor („Ca și cum aș fi copac/ în mijlocul unei intersecții/ dintr-un oraș fără oameni/ cu cerul fărâmițat/ sub coaja mea/ de unde se aud/ încă/ păsări...”), liliaculului i se lasă dreptul de a auzi alte păsări și de a zbura ca ele, eliberându-se de demonismul ființei monstru.Toate animalele au o inocență a lor, pare a spune Ileana Popescu Bâldea, de la care oamenii ar trebui să învețe. În plus, se relevă o estetică în implicații etice, din care se desprinde ideea unei toleranțe pancosmice, a unei priviri/ vederi empatice a realității, natură și societate. Pentru Ileana Popescu Bâldea, liliacul pare un semn al întunericului care se confruntă cu lumina, aducând zvonurile umbrelor, știri despre lume. E un mod subtil de a imprima desenului sugestia lumii atinse de decadență în toate straturile ei, ceea ce ar coincide cu sensul romantic, atribuit de Victor Hugo, de „ființă a cărei evoluție spirituală a fost împiedicată, un ratat al spiritului”. Lumii noastre, pare a fi sugestia, îi lipsește spiritualitatea.

Nr.11-12(73-74) 2023

Poeta subsumează motivul unei stări, desemnată metaforic în sintagma celui de-al treilea grupaj – Singurătăți incomplete, care preia un motto din volumul Stre-suri – Pentru tine 74:„Uneori, semănăm cu o peșteră/ în care liliecii au ochi;/ doar cuvintele îmbracă timpul”. Modul poetic de a topi în imaginar propriile idei, motive, imagini livrești – precum peștera, acum cu alte reverberări platoniciene, este semnificativ pentru includerea culturii în ritmurile vieții. Cultura fertilizează existența, o dăruiește cu plusuri de relevanță, revelând-o. Lumea ca peșteră populată de lilieci, capabili să străpungă cu laserul privirii/vederii întunericul se suprapune unei conotații în dimensiunea umanului. Oamenii s-ar asemăna liliecilor prin opțiunea trăirii în întunericul peșterii, aspirând, totuși, la depășirea limitelor, la lumină, la transcendere. În poezia Liliecii, Ileana Popescu Bâldea își rezervă ipostaza observatorului atent, lucid, care desenează un poem după natură: „Între timp soarele s-a fărâmițat,/ lumile stau la rând pentru epoca de piatră,/ ceasul bunicului își întoarce arcul din nisip,/ prin nopți, tălpile dimineților îngeri.../ Între timp literele s-au spart,/ ultimul neutron a împrăștiat sufletele;/ vin liliecii/ și nu vei mai vedea în largul vieții/ cum am crescut, Doamne!”. Conotațiile curg în poemul receptării, în spațiul unui receptor empatic care face efortul de a pătrunde în lumea poetei, recreând-o, o lume care are, peste tot, ferestre deschise și uși de acces, relevate ca atare: „Scriu pe prispă, pe o măsuță din lemn;/ în spatele meu, ferestrele cu rama împărțită în șapte;/ în față, marea sălbatică și galopul său...”. Aria meditației poetice cuprinde reflecții asupra vieții, văzută ca ecuație a eului în relație cu destinul: Viața mea, Reflecții, Parasenzorial, Extrasenzorial: „Astăzi am îndoit aerul pe cuvânt. vibra de auzea Dumnezeu.”, Necuvinte: „Se întâmplă să ne punem cuvintele pe ochi/ și pașii sub gânduri.// Viața este formată din viața fiecăruia (...)// Poezia pare un vărsător din ianuarie,/ lumi conectate la fluturi...”, Visuri. Tema vieții, tratată cu vitalismul dezmărginirii de materie și al gândului urieșesc, își află, căci, altfel, ar fi îmbrăcată subțire, un dublu în cuvântul capabil să o recreeze și s-o resemantizeze. Deși, în ecuația vieții, moartea este prezentă (Moartea: „Moartea nu există, îți spui, după o virgulă; (...)// Este doar un cuvânt din șase litere/ în gura căruia introducem capul/ atunci când nu vrem/ să mai auzim/ zumzetul...”, Astăzi am dat mâna cu moartea), cuvântul, cu puterea lui enormă, o poate contracara. Omul are

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro un destin creator, poate transfigura o experiență, sublimând-o, și se poate transcende. E o stare pe care o confesează poeta în fulguranța unor senzații prin care ia contact cu vizibilul și invizibilul care înconjoară, populat de inefabile și imponderabile: Senzație, Ca și cum, Ca pe un zbor, Ca o melodie în buclă, uitarea:„Între sunete poți fi:/ piele, inimă, durere, schelet arogant,/ plasture pentru fericire,/ meduză veselă, licurici vorbitori, balerină beată,/ harpă răgușită, întuneric cu petece,/ cer modificat genetic,/ mare cu pletele legate de rachete,/ frig pictat pe soare,/ timp cu bandă adezivă, azi fără ieri și mâine.”, Periplu: „Am dat afară cuvintele din poem... (...)// iar cuvintele, în cercuri concentrice, au intrat în poem...”. Senzația acută a poetei, deși pusă în leagănul potențialului ca și cum, apare ca o consecință a puterii extraordinare a cuvântului de ordonare a haosului, întrucât cuvântul este Spiritul care precede materia: „Ca și cum/ nu ar mai exista nimeni în lume,/ doar străzile cu piatră cubică,/ câteva cuvinte/ purtate de vânt/ cuvinte cu epiderma transparentă –/ se vede prin ele inima celor care le-au folosit,/ cuvinte ca biete chipuri, conturate de lumină,/ ieșite prin pielea fină a literei/ și câteva acorduri/ dintr-o rădăcină crescută invers,/ atât”. Ileana Popescu Bâldea are senzația puterii lor în palpitul fremătător al vieții lor misterioase, văzându-le iluminatoriu ca și când „le-ar fi crescut din degete frunze/ cât pentru o rotație a Pământului...”, percepându-le „ca pe un zbor”, prins în „senzația aceea”–„că Pământul ar putea fi/ o pasăre/ străină/ de mine”, contrazisă de încrederea aproape mistică în capacitatea cuvântului – literă și sensuri, de a o cuprinde:„O literă își închide greu/ nasturii pentru eternitate.”. Când are sentimentul târziului, ca în Aproape târziu, poeta invocă pasărea: „Cum să te cunosc, pasăre, dintre toate cele care/ zboară cu aripi de carton?/ Cineva suflă în aer. plutirea ta nu este fermă. Cerul se strânge într-un colț. tremură învăluit în pielea mea“, concretizare a gândului zborului, a ascensiunii, care lasă eului (persona) șansa de a risipi umbrele: „Noapte. merg cu viața prin buzunare. Emoțiile au/ un copac al lor și un pod peste gânduri. Inima/ mea are urechi și ochi. fumul urmei stă la plajă./ virgulele dintre lumi curg printre noi, ca ploaia./ sufletele, unele, se înalță și plâng peste păsări“. Cele șase secțiuni: Creier și pasarelă, Frici ciudate, Singurătăți incomplete, Inocența tăcerii – poeme pentru Nichita, Abisul, Cai sălbatici, au o coerență interioară ce-și urmează propria logică, în strânsă determi-

nare coezivă cu metafora din titlu. Fluidul liric, același – meditativ, înfiorat de jocurile de/dintre lumină și întuneric, străbate de la început până la sfârșit acest imaginar. Avatar, poezia care deschide ușa universului său poetic propune o imagine personalistă a eului în complexul determinismului în fizica și metafizica realului, ca relație Eu-Tu, Eu-Acela, cu inefabila distincție între persoană – capabilă de a exprima sacrul, și individ, profanul, prizonier al clipei. Trecerea de la subiectiv la obiectiv se produce brusc, consecință a interiorității: „Îmi era atât de dor/ încât nu știam de ce/ îmi auzeam pulsul în piatră,/ de ce degetele răsfirau lumina/ sub pielea mea întoarsă cu fața/ spre rochia fără nasturi/ și gleznele ei subțiri.”, de la Eu la Acela, în funcție de perspectiva din care are loc vederea lumii în caleidoscopul manifestărilor ei fulgurante. Dinamica acestei relații, cu înlănțuirea de impresii aduse când în relația Eu-Tu, când Eu-Acela, se relevă și în Eram, Tablou, Stare, Câteva, Himere, Abisul, Ipostază, Creier și pasarelă, Fără titlu, Între mine și mine, Ca o mișcare browniană, Gândul, Urme, în care sunt desenate liric viziuni care pleacă din observarea realității. Multiplicarea/multiplicitatea rezidă atât în metamorfozele eului, cât și în proiecțiile asupra tu-ului: „Când m-am trezit,/ Pământul ardea jumătate,/ caii ieșeau din mare, soarele tăia,/ oamenii se agățau de vârfurile crengilor,/ deveneau triunghiuri fără culoare,/ casele mergeau pe picioroange,/ străzile se prindeau de roțile tramvaielor,/ iar tu, dedublat, citeai reviste pentru pietre...”. Ipostazele eului, într-o insolită metempsihoză, eliberează caii sălbatici ai umbrelor – instincte, angoase, umori, ai senzațiilor gândului pentru a umple tiparele unor arhetipuri în care Ileana Popescu Bâldea săși (re)găsească avatarul și să-și depășească singurătatea, creând și recreând în pasta sentimentelor modelate de gând dezmărginit:„Singur, singur sub cuvinte bate vântul de plecare,/ calul vieții nu-nțelege cum s-alerge fără soare,/ nici cum zorile s-apună sub un lac/ cu nori de gheață;/ stă pe stâncă și nechează despre timp/ și despre ceață.// Singur, singur, alb ca cerul și uitat.../ de dimineață.”. Complexă, reflexivă, cu tușeuri tulburătoare, acest volum al poetei Ileana Popescu Bâldea, Zvonuri și lilieci, aduce o lume de zvonuri ale poeziei autentice, fremătând de pulsiunile vieții interioare, în efortul luminii clarificatoare de a îndepărta umbrele și de a pune aură lumii. Poezia este modul său de a lăsa lumina să intre triumfător în lume, risipind umbrele întunericului.

Cartea de debut

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Codurile imposibilei respir[ri CodruȚ rAdi olumul de versuri al Medei Perți, Imposibila respirare, (Editura Waldpress) s-a conturat (din spusele autoarei) după o perioadă de 5 ani de la prima poezie scrisă exclusiv pentru acesta, confirmând faptul că nu orice capăt al creației artistice coincide cu debutul publicistic. Întâia declarație și mostră fățișă a ineditului cuprinsului este un motto în manieră dadaistă, format din titlurile celor cinci capitole delimitate cu rigurozitate semantică. ,,Hazardul obiectiv suprarealist a avut și el un cuvânt de spus“, mi-a destăinuit Meda, oferindu-mi totodată un punct de plecare în prezentarea cărții. Urmărind o poezie la vedere, declarată ca atare, am descoperit că universurile deschise cititorului sunt destul de ermetice pe dinăuntru, și mai greu de legat între ele, datorită echivocului care întreține o derută a a reprimării sentimentelor umane, evident ,,respirarea imposibilă“ fiind metafora care sintetizează această stare, după voia autoarei. Fără a mă dezlega de conținut, m-am simțit obligat la un efort mental suplimentar, iar orice implicare prin întoarceri repetate necesită găsirea și folosirea unor coduri ale respirației poetice, printre atâtea respirări existențiale imposibile. Poate că o abordare simbolistică a poeziei Medei ar avea mai multe șanse de înțelegere, dat fiind faptul că metaforele succesive și complementare, care îmbracă aceleași elemente, capătă valoare de simbol. Chiar acceptând sensurile proprii ale acestora, ritualurile verbale ale autoarei te atrag în figurativul suficient ficțiunii. Discontinuitățile și ambiguitățile, altfel instrumente de distragere a evidenței imagistice a poeziilor, devin multiplii de interpretare a lor, lăsând totodată loc și tăcerilor care duc la salvarea unității poetice. ,,Întunericul timpului nevindecat“ constituie, baza proiecției rostirii fără cuvinte, lumea paralelă poeziei, pe care Meda ne propune s-o descoperim. Dacă poveștile ei vizuale au rădăcini, atunci ele încolțesc încontinuu, pe nivelurile progresive devenirii, de la miezul nedefinit coloristic al pământului, prin verdele naturii, temporal deci trecător, până la albastrul cerului, nu finalitate, doar capăt al unui nou început. Dar cu cine dialoghează permanent autoarea, nu pentru a primi răspunsuri, ci pentru a duce mai departe poezia, într-o altă dimensiune existențială?

Timpul vine sau se întoarce într-altul, lăsându-ne libertatea de a-i desluși identitatea și similitudinile. Poți fi tentat să crezi că nu din trecut, ci respins dintr-un viitor a cărui depărtare n-a fost bine apreciată. Pe de altă parte, Meda parcă transferă, în propria-i lume, ceea ce alege prin judecata de apoi a celorlalți, raportați la modelul ei poetic. Semnificațiile unor sentimente parțial dezvăluite, unele chiar rupte în determinarea lor fragilă, împing sugestia în abstract, cu voia autoarei, într-un cadru atent calculat și controlat, ca tot conținutul acestui volum. Meda Perți este conștientă de acest lucru și reformulează fiecare poezie ca variațiune a unei teme unice. Dacă vocația astrală a autoarei este mai mereu refuzată la porțile cerului, pentru a se surpa altui sine, ea se reconfigurează, cu încăpățânare, pentru noi tentative de spargere a granițelor dintre real și posibil. Zona crepusculară dezvăluie și înstrăinarea subiectului liric, întors din singurătatea destinului în cea a creației. Repus la adăpostul zădărniciei, evitând fatalul ei, acesta conservă ambiguitățile sugestive haosului și neputinței, în proporții echilibrate, adulmecă marginile abrupte și căderile agresive, prezentul dinamitat de amintirea trecutului și nebuloasa viitorului. Instanța supremă, printre fire de cer, nu este ultimul popas al sufletului evadat din sinele autoarei, odată cu explozia tăcerii poetice, ci proiecția într-un timp fără ecou, în care se poate regăsi libertatea supremă. N-ar fi nici dezamăgire cuvintele care se sustrag neliniștii, arta se hrănește din frustrările tăcerii, răsturnând canoanele imposibilei respirări, poate doar cealaltă față a epuizării umane care justifică reiterarea eului. ,,Și totuși inhalăm praf de stele în fiecare secundă“, remarcă autoareaa, fără a ne lămuri decisiv în privința naturii acestuia, nu întotdeauna inspirația cosmică ne este permisă, conflictul eventual dintre poet și lumile lui la vedere se rezolvă strict poetic, prin cuvinte care capătă suficientă forță de expresie, dar și capacitatea de reconciliere simbolică. ,,Muntele este cel mai potrivit loc pentru topirea sinelui”, mai spune ea, și prin această topire invită la renaștere ochiul interior și, la o altă recunoaștere, irișii prin care vede numai ceea ce poetul acceptă. Este modul de a reface vizionar lumea materială,

atribuindu-i forme și mai ales culori imaginare, redistribuite în spații de-o altă ordine. Rareori suspină sau plânge cineva în aceste decoruri, simțurile nu sunt numai reci, ba chiar par absente uneori, sfidând timpul și moartea de la capătul lui. Și totuși am recunoscut-o pe poetă, în mai multe rânduri, chiar îmbrăcată în frunze, urcând munții până dincolo de ei, sau coborându-i înfășurată în ceea ce persistă fidel conturului. Revine, poate nu și rămâne, sau așa trebuie, o necunoscută legată de tema obscură a creației Medei. Să fie vorba de o dragoste amânată ori imposibilă, o poveste de viață începută de la sfârșit, o iluzie a culorilor morții de zi cu zi? Răspunsul poate fi înăuntrul ființei căreia îi ascunde identitatea, lăsându-ne să credem că nu este tot ea cea prinsă între experiențe transcendentale. Nu face rabat de la asocieri metafizice, nici nu pot fi altfel cicatricile sufletului, ori sufocările de cuvinte nespuse, cele câteva morți aparente pe care le bănuim fără a le resimți. ,,Paradoxul lui a fi”, între raționalitate și presimțire, se derulează intuitiv printre straturile de construcții poetice nedeslușite altfel, oglinzile desemnate simboluri dedublează și mai mult ființele, până la dizolvare. Adevărurile, în retragere, ard pe ascuns la umbra cerului, doar gândul ne promite recunoașterea și înțelegerea într-o altă limbă. Convins că poezia Medei Perți menține un ritm constant al simbolurilor, crește și revine invariabil în ea însăși, mă simt ținut la oarecare distanță față de ea, ca și cum nu m-ar seduce dar mă atrage, stârnindu-mi curiozitatea finalului. Care vine cu o altă străfulgerare a incertitudinilor acumulate, odată cu poezia ,,Epilog sau (altă) declarație de dragoste”. Nu cumva tot volumul a fost un fel de manifest al ființei complete, androgine, împotriva dragostei fizice, senzuale, și în favoarea celei platonice, sublime? Oricare va fi percepția poeziei din acest volum, cititorul fiind doar o instanță temporară de apreciere, certitudinea stilistică a Medei Perți este convingătoare, și îndrăznesc să mizez pe forța creațiilor ei poetice următoare.

Nr.11-12(73-74) 2023

Priveli§ti

www.revistaneuma.ro

Am str[b[tut |ara Sf]nt[ deliA bodeA JACob i s-a propus să îmi spun gândurile sau măcar o parte din ele legate de„Țara Sfântă”a cărei semnificație este sine qua non legată de prezența Ierusalimului. Am privit cu atenție harta lumii și am descoperit-o undeva chiar la mijloc, un punct minuscul, un fel de„Buricul pământului” în care converg toate energiile pământului și umanității. Desigur, nu sunt nici prima nici ultima care a făcut această constatare și nici care îndrăznește să-și exprime în acest mod părerea. S-a scris enorm, s-au făcut și se fac în continuare cercetări, specialiști de renume își aștern pe hârtie concluziile, părerile fiind, de multe ori, contradictorii, istorici de mare valoare se adresează publicului avizat precum și celui mai puțin informat dar dornic de cunoaștere. Bibliotecile sunt pline de cărți, de asemenea internetul oferă foarte multe posibilități de informare, prin Wikipedia și prin You Tube (recomand călduros jurnalul de călătorie al d-nei Carmen Ion, un ghid turistic foarte bine scris, unul dintre cele mai documentate și mai complete pe care l-am citi vreodată).

Desigur, cele câteva gânduri pe care le aștern eu pe hârtie nu au pretenția de a concura, de a contrazice, nici măcar de a completa, ci mai degrabă, pot spune că vin din partea unei persoane care încearcă să înțeleagă și să vadă prin prisma propriei culturi și experiențe acest fenomen istoric și spiritual de excepție, cercetat cu atâta râvnă și pricepere de mari specialiști. Subliniez poziția mea modestă și foarte subiectivă de pe care încerc să exprim sincer opinii și sentimente. Credința în Dumnezeu era aerul pe care îl respiram în casa părintească iar tradițiile religioase, oaza de lumină și dragoste care mi-a călăuzit primii pași, tatăl meu fiind preot ortodox. În afara cuibului familial, dictatura comunistă cu foarte mult rău dar și cu mult bine îmi picura obiceiuri și deprinderi și poate mă învăluia cu speranțe iluzorii. Nediminuând impactul social creat de profesori, de colegi și de prieteni, în mod paradoxal, în România comunistă adeptă a ateismului, totul la un loc, m-a îndepărtat de religie dar m-a îndreptat pe un drum al credinței, al certitudinii, al dragostei uneori unilateral și naiv înțelese, precum și al conflictelor, al nedumeririlor și al căutărilor neobosite.

Nimic nu este întâmplător. Totul se leagă. Faptul că la treizeci și doi de ani am părăsit meleagurile natale și am hotărât împreună cu soțul să emigrăm cu cei doi copilași ai noștri în Israel, este oarecum predestinat. Pe undeva în cele mai intime unghere ale subconștientului exista dintotdeauna această năzuință. Cunoșteam din copilărie poveștile biblice, aveam de pe atunci nostalgia „Pământului sfânt”, a cărei existență era o realitate geografică palpabilă (Orașul Ierusalim, Lacul Genizaret, Muntele Tabor, Nazaret, Deșertul, Marea Moartă, Marea Roșie existau). Desigur, în România acelor vremuri dictatoriale, erau inaccesibile pentru că atunci nu se putea nici măcar visa la vreo călătorie în afara Blocului Socialist. Foarte rar mai auzeam totuși despre vreun congres științific în diferite țări necomuniste la care participau câțiva „norocoși”, specialiști în diferite domenii. Aveam treisprezece ani când unei mătuși mai îndepărtate de ale mele, doctoriță pediatră, i s-a îngăduit să facă parte din grupul trimis „afară”, (acesta era modul de exprimare), la un Congres Medical care a avut loc la Tel Aviv în Israel. Probabil a avut protecția cuiva sus pus sau pur și simplu a avut noroc. Ne-a povestit ce a vizitat, ce a văzut. M-a fascinat și am simțit deja de atunci, fără să bănuiesc platforma reală, concretă pe care destinul mi-o va făuri, că și eu voi cutreiera cândva acele meleaguri. Da... eram sigură că acest lucru se va întâmpla. Și iată-mă în anul 1985, într-o noapte foarte friguroasă, într-un taxi care ne transporta pe noi patru, soțul meu, cu mine și cei doi copilași, de la aeroport la Centrul de Absorbție din Mevasseret Zion. Aici urma să începem învățarea limbii ebraice și să facem primii pași de adaptare într-o lume complet nouă, de fapt în necunoscut. Ne țineam strâns în brațe băiețelul de doi ani și fetița de un anișor lăsându-ne copleșiți de o spaimă dureroasă care ne paraliza. Curiozitatea debordantă și entuziasmul aventurier cu care am fost înzestrată genetic și care în alte circumstanțe m-ar fi influențat, de data aceasta nu îmi îndulceau angoasa și totuși... ca prin ceață tresăream de fiecare dată când bornele de kilometraj sau indicatoarele rutiere anunțau apropierea de Ierusalim. Străbăteam un drum, martorul milenar al unor evenimente de o profundă semnificație care au dat umanității cele trei religii

Priveli§ti

www.revistaneuma.ro monoteiste, subiect de o mare înălțare spirituală dar în același timp și de o dureroasă învrăjbire uneori atât de violentă și de agresivă. În locul drumului colbuit, aveam acum în secolul XX asfalt iar taxiul înlocuia catârul sau măgarul și poate și peisajul era pe ici colo diferit, dar drumul era același. Aceeași senzație stranie am avut-o în următoarele săptămâni când în zilele libere ne pierdeam pe străduțele întortocheate ale Ierusalimului Vechi sau când o rudă binevoitoare de a noastră ne a facilitat vizitarea Nazaretului. Ierusalimul, aflându-se în apropierea Centrului de Absorbție de la Mevasseret Zion unde am locuit cinci luni, a fost în atenția noastră prioritară. Ne-au impresionat zidurile lui de piatră foarte groase și înalte, a căror vechime era evidentă și cu atât mai tulburătoare. Am fost informați că zidurile așa cum se văd astăzi au fost refăcute după Războiul de Șase Zile (1967) pornit din cauza amenințărilor evidente din partea vecinilor arabi, în urma căruia, Ierusalimul a devenit în întregime parte integrantă a Israelului. Au fost scoase la iveală cu ajutorul săpăturilor foarte adânci iar pentru reconstruirea lor s-au folosit aproape fără excepție, blocurile originare de piatră. Am parcurs Via Dolorosa sau drumul Golgotei, cum i se mai spune, în a cărui capăt tronează Biserica Mormântului. O dată cu greu am reușit să vizităm chiar și interiorul Moscheii El Axa și Domul Stâncii construit pe locul unde se presupune că Mohamed s-a înălțat la cer, aceste obiective fiind mai puțin accesibile, arabii din Ierusalim fiind mai reticenți la vizitatori. Ne-am recules la Zidul Plângerii, singurul rămas în urma distrugerii de către romani în anul 70 DC al celui de al doilea templu. Primul, construit de către regele Solomon în același loc, pe Muntele Moria, cunoscut sub numele de Muntele Templului, locul cel mai sfânt pentru evreii religioșii, a fost dărâmat în anul 587 de către babiloneni. De fapt zidul rămas în picioare de două milenii, nu aparține templului ci este doar o latură a zidului care îl împrejmuia dar pentru evreii evlavioși actuali constituie locul cel mai sfânt, singurul accesibil din vreme ce Muntele Templului, aparține acum lumii musulmane și a devenit un loc disputat, un punct al discordiei. După sec.VII , perioada de apariție a islamului aici pe locul celui de al doilea Templu Evreiesc distrus de romani au fost înălțate Domul Stâncii și Moscheea El Axa, a treia ca importanță în lumea musulmană, după cea din Mecca și Medina. Cupola imensă aurită a Domului domină de secole peisajul Ierusalimului. Visul fiecărui habotnic evreu este ca odată, cândva, să se poată reconstrui al treilea Templu pe același loc, pe Muntele Templului, devenit după secolul VII inaccesibil. Peșterile din Hebron unde se presupune că s-ar afla mormintele Părinților Monoteismului, (Avraam și Sara pentru iudeo- creștini, Ibrahim și Sara pentru musulmani), loc de pelerinaj și rugăciune pentru

Nr. 11-12(73-74) 2023

religioșii evrei precum și pentru cei musulmani, creează de multe ori discordie, ură și conflicte. Faptul că Zidul Plângerii se află la granița cartierului arăbesc în apropierea Marii Moschei constituie de asemenea un inconvenient. Săpături arheologice în această zonă care ar scoate la suprafață alte adevăruri sunt practic interzise. De asemenea eventuala reconstrucție a celui de al Treilea Templu al evreilor, un vis de aproape două milenii neîmplinit, este imposibilă. Ierusalimul vechi este împărțit în patru cartiere: Evreiesc, Creștin, Arăbesc și Armean, fiecare cu istoria sa, cu lăcașurile ei de cult și cu prăvălioare și tarabe (de remarcat așa numitul Șuk arăbesc , atât de căutat și admirat de turiști care continuă parcă atmosfera comercială tipic orientală de odinioară), Via Dolorosa parcurge drumul de la Muntele Măslinilor aflat în afara zidurilor și trece prin toate cartierele, pe străduțele înguste ale orașului, Biserica Mormântului, construită pe locul unde se presupune că Isus ar fi fost răstignit și apoi îngropat, constituind punctul final. De remarcat celebra stradă Cardo din cartierul evreiesc, dovada unei vieți intense comerciale din timpuri antice milenare. Obiectivele istorice din Ierusalim dar și din întreg Israelul: orașe antice, medievale, cetăți, ruine de case, de biserici și sinagogi, mozaicuri, obiecte de uz casnic sau de cult, au fost readuse la lumină datorită săpăturilor arheologice și restaurărilor efectuate cu abnegație, profesionalism și desigur cu o uriașă investiție financiară, de către statul Israel. În continuare, am profitat de fiecare ocazie ca să vizităm cât mai multe obiective religioase, istorice, naturale, încercând să facem cunoștință, să ne familiarizăm și încetul cu încetul să ne apropiem profund sufletește de mediul natural și social în care urma să ni se contopească speranțele. Am început cu tot ce înconjura lacul Genizaret, (numit Kineret în limba ebraică, datorită formei lui puțin alungite, strangulate la mijloc, Kinor însemnând vioară), aflat la aproximativ treizeci de kilometri de Nazaretul natal a lui Isus, flancat de niște munți golași pe care razele generoase ale soarelui îi nuanțează aproape în mov, un spectacol natural inedit. Aici se presupune că Isus și-a racolat ucenicii pescari; tot pe malul acestui lac, la Capernaum, se află ruinele sinagogii unde, copil fiind, a primit învățătură uimindu-și dascălii iar la treisprezece ani, conform tradiției iudaice, a sărbătorit Bar Mitzva. În apropiere, pe malul lacului care din cauza dimensiunii este numit în ebraică „Marea Kineret” se găsește un monument închinat Sfântului Petru. M-a emoționat constatarea că numele fiecărei localități biblice s-a păstrat chiar și în zilele noastre, dar numai ajungând în Israel și învățând limba ebraică, unele au început să aibă un înțeles și pentru mine. De exemplu Capernaum este de fapt în ebraică, Kfar Nahum, adică satul lui Nahum, Ierusalim,

Nr.11-12(73-74) 2023

Priveli§ti

www.revistaneuma.ro

Ierushalaim, Ir Shel Shalom adică orașul păcii, grădinile Ghetsimani de la poalele Muntelui Măslinilor, este de fapt Get Shemen, adică presa de ulei unde populația Ierusalimului își obținea uleiul de măsline, Golgota vine de la cuvântul gulgolet, însemnând craniu, adică movila rotundă de forma unui craniu unde a fost crucificat Isus, Bethlehem, adică Beit Lehem, casa pâinii .... (m-a amuzat să constat că numele Viflaim din colindele românești este de fapt Bethlehem) Am urcat și muntele Tabor, lăsându-mă fermecată de panorama întregii văi, imaginându-mi scena celebrului discurs a lui Isus din Noul Testament. În fiecare loc străbătut de fiorul mistic și istoric menținut în scrierile biblice și religioase, se înalță câte o biserică sau mănăstire, de obicei de dată recentă, construite pe ruinele altora distruse de cuceritori, (unele transformate în moschei), care le-au precedat. A urmat explorarea regiunilor mai îndepărtate de orașul Haifa unde locuiam, meleaguri deșertice cărora doar când le vezi cu ochii și cu inima, le poți înțelege fascinația. Ne-am plimbat pe țărmul Mării Moarte cu apa atât de sărată încât se lipea de piele ca uleiul, apoi în apropierea ei am explorat oaza Ein Gedi cu cascada ei renumită, frecvent amintită în psalmii lui David. Am urcat la cetatea Massada, cocoțată pe un munte înalt lipsit total de vegetație, pe o vreme toridă în care abia se putea respira dar nici un inconvenient nu a putut diminua grandoarea ei și a peisajului care ni se așternea la picioare. Mi-am imaginat viața stresantă a celor refugiați aici și ultimele lor clipe când au hotărât să se sinucidă în masă decât să se lase capturați de armatele romane. După câțiva ani, am reușit să ajungem și la Marea Roșie, care conform mitului din Vechiul Testament, s-a despicat în două creând un coridor de trecere pentru evreii fugari din Egipt, eveniment celebrat la Pesah, Paștile evreiești, una dintre cele trei mari sărbători religioase iudaice. Acest pământ trecut de-a lungul zbuciumatei sale istorii prin foc și sabie, pământ tulburat de atâtea prăbușiri dar și de incredibile înălțări, a fost pe rând cucerit de cele mai mari imperii: babilonian, asirian, egiptean, persan, grec, bizantin, arab, turc.... mandat englez... desigur, fără a ignora expedițiile cruciaților, majoritatea fiind consemnate în diferite documente istorice sau confirmate de săpături arheologice, mărturie stând ruinele de cetăți, forturi, palate, majoritatea renovate și întreținute cu un înalt simț al responsabilității. Am să enumăr doar câteva exemple: situl de la Timna, (egiptean), Appolonia, (greci), Ierusalim, Cesareea, Zipori, Beit Shean, (romani), situl subteran din Akko, (Acre), sau cetatea de la Belvedere și Montfort care au rezistat cel mai bine vremii, (cruciați). Situri arheologice care atestă existența milenară a poporului evreu în Țara Sfântă se găsesc la tot pasul.

Am să enumăr doar trei : Megiddo, unul dintre primele orașe care au apărut în nordul Canaanului sau cetatea Antonia, orașul lui David. Tot pe pământul Israelului a apărut o religie nouă care are deja câteva milioane de adepți în toată lumea, numită Baha i, (baha u llah i adică „Gloria lui Dumnezeu”), după numele pe care fondatorul său, Mirza Husayn Ali, i l-a dat. Persan de origine, acesta a încercat să unească cele trei mari religii monoteiste ale lumii dar pentru această inițiativă, el împreună cu adepții săi, a suferit multe persecuții, a fost închis mulți ani apoi expulzat. În cele din urmă a fost exilat în Imperiul Turc la Haifa unde a și murit, orașul acesta devenind centrul mondial al acestei religii. Cupola minunatului Mausoleu și splendidele grădini persane construite în onoarea lui, au devenit chiar simbol al Haifei. Acest oraș cu o așezare splendidă, este construit pe muntele Carmel, având la poale un golf cu deschidere până la granița cu Libanul și de pe care, departe în zare, se vede vârful Hermon, înzăpezit, câteva luni pe an. Chiar și Napoleon cu oastea sa, în încercarea lui de cuceritor, și-a lăsat amprenta trecerii pe aceste meleaguri. În apropierea orașului Akko mai există și acum movila uriașă pe care soldații lui au ridicat-o într-o noapte în vederea pregătirii pentru o bătălie importantă preconizată. Din punct de vedere geografic, Israelul, această fâșie minusculă de pe coasta Mării Mediterane, își schimbă peisajul la fiecare sută de kilometri. Este incredibil și impresionant cum din nordul Galileei, verde, plin de râulețe, (aici izvorăște și legendarul Iordan), trecând pe lângă muntele Carmel , unde este așezată Haifa se ajunge apoi pe platoul întins unde Tel Avivul ultramodern își înalță zgârie norii, după care treci prin munții care te conduc spre Ierusalim iar de aici și până la Marea Moartă apoi în continuare la Marea Roșie, începe deșertul tulburător și fascinant. Înainte cu o sută de ani, aceste meleaguri erau sterpe, sărace, primitive, lăsate în paragină, la cheremul mlaștinilor și a secetei, (aici nu cade picătură de ploaie șase luni pe an). Cum este astăzi Israelul? O grădină generoasă fermecătoare. Am fost de la bun început impresionată de ceea ce s-a putut face aici în câțiva ani. S-au plantat artificial păduri, spații verzi, s-au construit orașe ultramoderne, autostrăzi, s-a dezvoltat tehnologie de ultimă oră în toate domeniile etc. Desigur, se poate spune că Israelul a fost ajutat masiv financiar... dar oare fără abnegație, pricepere și hărnicie ar fi fost posibilă o asemenea realizare? Am scris într-un articol precedent despre Japonia, despre celebra floare de cireș cântată de poeți și admirată de turiștii din întreaga lume, sosiți special în această țară în luna aprilie când acești pomi, numiți

Priveli§ti

www.revistaneuma.ro

Sakura, înfloresc. Despre tufele uriașe de oleandri și bougainvillea, care împodobesc tot timpul anului grădinile, străzile, parcurile sau cele plantate de-a lungul a zeci de kilometri pe marginea șoselelor într-o explozie multicoloră, se vorbește puțin dar nu există trecător să nu fie fermecat de atâta frumusețe. Nici despre explozia efemeră de flori care acoperă o dată pe an întreg peisajul deșertic nu se vorbește destul. Și totuși... O dată pe an deșertul înflorește. Fiecare trecere violentă și-a lăsat amprenta, fiecare piatră și stâncă, dacă ar putea vorbi, ar fi martora incontestabilă a multor evenimente sângeroase cu care s-au confruntat locuitorii acestor meleaguri pe de o parte, dar și a acelora de o inegalabilă și profundă spiritualitate. Cercetările istorice de specialitate nu oferă deocamdată certitudini legate de TOATE evenimentele biblice, părerile sunt controversate și nu dovedesc veridicitatea TUTUROR miturilor biblice dar fiecare mic pas înainte aduce un plus de explicații raționale de care societatea noastră modernă are atâta nevoie. Și totuși... Oare chiar totul se cere explicat rațional, conform cunoașterii noastre limitate? Se vorbește tot mai mult de dimensiuni necunoscute, cercetate de fizica cuantică. Cine știe ce va aduce viitorul ? Primele vizite la celebrele situri religioase au fost într-un fel dezamăgitoare pentru că mi-au înșelat așteptările. La fiecare stație din Via Dolorosa se află o biserică, diferitele ramuri ale creștinismului luându-se la întrecere. De asemenea, în toate orașele creștine amintite în Biblie: Ierusalim, Nazaret, Kfar, (înseamnă sat), Cana, Capernaum, Bethlehem, pe Muntele Măslinilor... se înalță biserici, toate de construcție relativ recentă pentru că cele construite în diferite etape istorice pe ruinele precedentelor originare, au fost de-a lungul zbuciumatei istorii, distruse. Nimic nu părea real. Parcă trăiam un vis care mă fascina pe de o parte dar mă și contraria în același timp. Peste tot se vedea amprenta modernismului și a civilizației actuale, peste tot vedeai supermarketuri, autostrăzi, bănci cu bancomate, (apropo... m-au năucit și m-au entuziasmat, era ceva complet nou pentru noi, atunci în anul 1985!), oameni normali de toate culorile și rasele,

Nr. 11-12(73-74) 2023

habotnici și laici deopotrivă. Chiar dacă în interiorul bisericilor sau a monumentelor erau indicate și păstrate resturile unor ruine de ziduri măcinate de patima vremii, o anumită atmosferă prea actuală, prea comercială, diminua sau chiar distrugea fiorul credibilității. Pe malul Iordanului în apropierea lacului Kineret, (Genizaret), se organizează „botezuri” pentru turiști. Totul mi se părea că primește o tentă superficială, mercantilă, turistică. Și totuși, cu timpul sentimentele mi s-au schimbat sau mai bine zis au primit nuanțe spirituale. Am șezut la umbra unui măslin milenar, (măslinul renaște mereu din același trunchi care se usucă și moare), pe Muntele Măslinilor, privind de departe Biserica Națiunilor care se ridică la poalele lui și constituie pentru mine un simbol al unității și solidarității întregii lumi creștine. M-am lăsat dusă de visare, am intrat în interiorul meu curățindu-mi cugetul de păreri contradictorii, de judecăți și de incertitudini, reușind să fac abstracție de timpul specific în care trăiesc și am simțit o pace imensă cu un fior aparte de energii. Ceva asemănător am trăit când am avut dispoziția și deschiderea sufletească potrivită și pe malul lacului Kineret, în apropierea sitului Sfântului Petru, (unul din cei doisprezece apostoli ai lui Isus), sau în grădinile persane din Haifa. Biserica Mormântului este uriașă și are în incinta ei mai multe altare. Trăirea pe care am avut-o ascultând în același timp, mai de aproape sau mai de departe, voci din direcția fiecărui altar, în diferite limbi, celebrând diferite ritualuri religioase, a fost pentru mine foarte pozitivă și emoționantă și de aceea doresc să o împărtășesc. Probabil că asemenea slujbe religioase concomitente se mai fac uneori de a lungului anului dar pentru mine această experiență a fost unică, dătătoare de speranță. Aceasta este„Țara Făgăduinței ”în care așa cum scrie în Biblie ar putea curge„miere și lapte” dacă nu ar fi măcinată de războaie, ură și vărsări inutile de sânge nevinovat. De-a lungul istoriei, acest „Pământ Sfânt” a fost zbuciumat, chinuit de conflicte și de contradicții și de fapt nu a avut niciodată parte de pace și liniște. Chiar și acum, țara aceasta atât de prosperă pe de o parte, este o rană deschisă care nu pare să aibă prea curând vreo posibilitate reală de vindecare, este o țară în care iubirea, lacrimile, frica, ura precum și rugăciunile fierbinți înălțătoare pline de speranță și încredere se împletesc.

Eseu

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

)

Autenticitatea, acest concept de existent, a a viet,ii umane

rHeA CriSTinA untem perfecți, în toate imperfecțiunile noastre! Dacă privim sincer în adâncul ființei noastre, autenticitatea este mai mult decât un stil de viață. Pentru că a fi autentic în aceste timpuri de schimbări planetare este o condiție sine qua non a existenței umane. Ce rostim, ce facem sau ce gândim ține de autenticitatea fiecăruia dintre noi și își are debutul în iubirea de sine. Cu aceasta începe viața din noi și se sfârșește existența noastră trupească pe Pământ. Autenticitatea devine, astfel, un dar inegalabil. Desigur, venim să experimentăm viața în acest plan în moduri cu totul diferite. Evoluția spirituală a fiecăruia este o alegere strict individuală și în funcție de aceasta, ne apropiem sau ne îndepărtăm de autenticitatea noastră. Oamenii autentici știu a trăi clipa în frumosul ei cel mai de preț. Când spun asta, nu mă refer doar la momentele fericite din viață, ci și la cele de suferință. Destinul se trăiește în etape distincte ale vieții, care ne ajută să creștem spiritual.

A fi autentic nu are legătură nici cu banii, nici cu poziția socială, nici cu modul cum te îmbraci, nici cu vârsta și nici cu relațiile de cuplu. Ci cu modul în care te comporți cu persoanele cu care interacționezi. Cu modul în care îți exprimi adevărul tău. Cu felul în care trăiești acele fragmente de viață în care funcționezi la cele mai înalte standarde ale tale sau în care simți că ești rupt în bucăți și sfâșiat de suferință interioară. Eu cel mai adesea am întâlnit autenticitatea des la oamenii simpli, care trăiesc din spațiul Iubirii, al bunătății, al respectului și încrederii în oameni. Ei au o vibrație energetică ce le permite eliberarea de blocajele ego-ului. Ei au reușit, intrinsec, să permită luminii Conștiinței să pătrundă în propria lor existență și să-și croiască ei înșiși destinul. Autenticitatea este prezentă, de multe ori, la oameni care nu sunt, adeseori, dintre cei cu studii înalte sau preocupați de concepte filozofice despre lume sau viață. Însă, ei sunt cei care reușesc să se conecteze la modul mai profund cu alți oameni.

Ca ființe multidimensionale ce suntem, am ales să avem pe Pământ o experiență umană, fizică. Însă depinde doar de noi să alegem să rămânem în această existență fizică acele ființe energetice, spirituale, care am venit aici. Autenticitatea face parte din acest concept de existență a vieții umane. Totodată, suntem în plin proces de ascensiune spirituală planetară. Doar cei care nu vor să își cunoască sinele lor interior, divin, nu recunosc acest lucru. Pentru că nu sunt vindecați, cu toții nu suntem pe deplin vindecați. Suntem doar pe scara vindecării. Când vom simți perfecțiunea noastră, vom ști să ne iubim pe noi înșine, unii pe ceilalți și vom fi vindecați. De răni, de violență, furie, răzbunare, emoții și sentimente negative. De furtunile din sufletele noastre. Măreția noastră interioară pornește de la a fi autentic, se continuă cu vibrația energetică înaltă și, în final, cu ridicarea conștiinței umane la nivel global. Dureros sau sublim, e o nevoie în prezent a ființei umane, la scară planetară, să străbatem cu toții acest drum.

Traduceri

Nr. 11-12(73-74) 2023

Marea e frumoas[ ca tine Fragment tradus în limba spaniolă

Traducerea AdinA AlexAndreSCu Corectura JoSé MAríA Ariño ColáS

Autor: AndreA H. Hedeș

www.revistaneuma.ro

e intriga el sonido de esa canción, como una extraña plegaria, incluso le enfada. Se inclina ligeramente para ver mejor a los cantantes. Habían reanudado su triste canción frente a su taller de chocolate. Es como un pathephone estropeado, pensó. Luego, su mirada se desvió hacia la esquina de la plaza, que se veía desde arriba. Los puestos, en forma de casitas de madera, exhibían sus delicias: pan de jengibre, manzanas glaseadas, bolas de cristal pintadas... De repente, sus ojos se agrandaron. Por un momento, contuvo la respiración, como si ella pudiera traicionarle. Dejó el dinero sobre la mesa, bajó a toda prisa de Kastner und Öhler y empezó a correr entre los transeúntes. Ni el tráfico ni la nieve parecían molestarle. * Extendió la mano hacia el pan de jengibre espejado, tan bellamente vestido con su encaje de glaseado blanco, y lo levantó hacia sus ojos con alegría, al sentir la intensa mirada que le clavaba en su nuca. Se le cayó de la mano, al igual que las monedas preparadas en su puño, y se deslizó por la parte trasera de las casitas. Después cruzó, acelerando el paso y mezclándose con la multitud. El alegre alboroto de la gente no le ayudaba. No conseguía mezclarse, perderse entre la multitud. Sentía que, por mucho que hiciera, un hilo invisible se había instalado entre ellos. Que dondequiera que fuera, a pesar de los deseos de desaparecer entre la multitud o perderse en el mundo, el pensamiento clavado en él lo sentiría como algo envenenado. Parecía como si toda la mente, concentrada en este único pensamiento, hubiera partido como una flecha para la que el objetivo fuera un imán hacia el que se dirigía sin fallo. Se le entumecieron los pies, se le helaron las manos y un sudor frío le recorrió la columna vertebral. De algún lugar le llegó el chillido repetido de un búho. Se le tensó hasta la última fibra y empezó a correr. * Se detuvo ante un quiosco de periódicos y tomó un ejemplar del Kleine Zeitung. En la portada se leía: ¿Milagro de Navidad? ¿Se ha descubierto el autómata perdido de Pierre Jaquet-Droz? Lo arrugó nerviosamente y lo tiró a la papelera cercana. ― ¡Eh! –gritó el vendedor. ¡Eh! ― Por supuesto, por supuesto –dijo, sacando calderilla de su cartera. Por supuesto –y extendió su puño de monedas hacia la palma abierta del abatido hombre. Todos los medios de comunicación de Estiria informaron de la noticia. Fue el tema principal de la televisión, los periódicos, los blogs, los youtubers y los bloggers. En poco tiempo, la noticia pasó de local a nacional y luego se propagó por todo el mundo. De hecho, ese acontecimiento era irresistible. En Navidad, una de las obras del maestro relojero Pierre Jaquet-Droz fue encontrada en perfecto estado en un desván. Un autómata, una joya de la mecánica, una máquina compleja, expresión del genio del anciano relojero suizo. Probablemente, tenía más de trescientos años. Por algún milagro, se había conservado entero, impecable y capaz de realizar las acciones para las que había sido creado y

El mar es precioso como tú Novela

Traducción: AdinA AlexAndreSCu Corrección: JoSé MAríA Ariño ColáS

programado. Representaba a un hombre de tamaño natural, exquisitamente trabajado, con gran atención al detalle. Su cabeza estaba cubierta con un gorro de piel de cibelina adornado con un penacho de plumas de avestruz, sujetado con un rubí del tamaño de un huevo de codorniz. El cabello castaño, de mechas naturales, enmarcaba una figura pálida, con unos preciosos ojos, muy abiertos, que retrataban una mirada perdida en la lejanía. El artista había logrado plasmar una perfecta melancolía en este rostro, de otro modo agradable. Iba vestido con un traje de terciopelo verde, que no se había alterado y cuyos colores seguían siendo vivos, un abrigo de dos piezas, ajustado, con botones de plata dorada, bajo el cual estaba la camisa de algodón marfil, bordada tono sobre tono con lirios, hojas y ramas. La cintura estaba atada en un chal turco de seda. Los pantalones, del mismo terciopelo verde, eran largos y entraban en las botas amarillas de piel vuelta y fina. Estaba sentado en una silla frente a un armario de nogal, un mueble tan sencillo, de una elegancia severa, que contrastaba con la riqueza de la vestimenta. ¡Así sentado se le había encontrado escribiendo! Era, como todo el mundo decía, un milagro de Navidad. Se formularon hipótesis tras hipótesis sobre la historia de este precioso autómata, que había aparecido de forma inesperada en su ciudad. ¿Cómo había llegado hasta allí? ¿cuánto tiempo llevaba allí, esperando a ser descubierto? El hecho de que siguiera funcionando era asombroso. Ese detalle ya atraía a una multitud de curiosos. La prensa lo había llamado, de forma poco inspirada, El hermano mayor de la otra creación de Pierre JaquetDroz, que ha llegado hasta nosotros como el Escritor. Estaba claro, el Escritor era un chico, o aquí, en Graz, era un joven, una maravilla mecánica, meticulosamente creada para una figura imperial. Una historia llena de misterio, que fascinó a todo el planeta y en la que el mundo se vio atraído, tratando de desentrañar esa historia, la verdadera historia que había detrás. El director del Museo Universal Joanneum y los descendientes del maestro relojero también intentaban desentrañar el misterio y, sobre todo, determinar la autenticidad de la obra de arte que era el autómata. El adepto prometió buscar en el diario del maestro Pierre Jaquet-Droz, en los apuntes del estudio, en las notas de trabajo, en el cuaderno de bocetos, con la esperanza de obtener una confirmación. Era bien conocido el hecho de que el maestro llevaba religiosamente un diario y que su familia, por respeto a la intimidad de su„astillero“ creativo, jamás hizo público. Quizá allí pudiera encontrar alguna pequeña aclaración. Pero, por supuesto, los expertos, examinándolo con detención, podrán pronunciarse sobre su antigüedad y su autenticidad. El estilo de trabajo del maestro no podía imitarse, aunque hubo intentos. El exquisito acabado, las sensuales líneas del autómata, los lujosos materiales con los que se había fabricado el Gran Hermano y el hecho de que, aunque en excelente estado, tuviera esa pátina que solo el paso del tiempo deja en las cosas, incluso en las más preciosas, eran pruebas de autenticidad. Solo tenían que buscar el emblema de su taller, Atelier D’Art, las dos estrellas, colocadas, tal vez, en un lugar menos visible.

Nr.11-12(73-74) 2023

Traduceri

www.revistaneuma.ro

The Sea is as Magic as You Fragment din romanul Marea e frumoasă ca tine de Andrea H. Hedeș

Traducere în limba engleză oVidiu ConSTAnTin Cornilă hey had arrived at the pontoon lined with countless colourful boats waiting for the vivid tourists. Among them there was a small boat waiting for them. The captain, sunburnt, agile and smiling, came out to welcome them. – Chào các bạn! Hi there, friends! Welcome aboard Armonia! he said with unbridled pride. – Ông có khỏe không? How are you? Leander and Bao asked. They shook hands according to Western custom, and then Chi, the captain, invited them on deck. They sat down on two deck chairs. At times like these, Bao knew how to leave Leander to his thoughts. He took out his notebook and began to reread his draft. All the while, Leander watched, breathed, absorbed through every pore as if trying to imbibe the very being of the bay. This was the triggering emotion he needed to write poetry. As he realized, almost overwhelmed, this, the circles of turquoise sky, of metallic sea, of salty air, of life that invaded the three environments, through birds, people, fish, shells, and perhaps dragons, a slight dizziness came over him, and in that whirlpool of the wonder and beauty of existence, in whose eye, with his friend, the words began to appear, as the stars of the night sparkled timidly in the sky, one by one. They began to take shape more and more precisely, written calligraphically, thinly, in black ink, in invisible circles. Slowly, ideas, titles, and whole verses began to dance in the process of poetry, naturally integrated into revolving circles that made up the beauty of life, the splendor of that perpetual moment that knew no future or past and that only the sea could reflect. The sea – the ocean, Leander thought. –We are here, we arrived, Leander looked at Bao in surprise, as if awakened from sleep. – I’m sorry... I was miles away... Just then, the phone started ringing; it was a notification reminding him of Dean’s birthday. Leander looked thoughtfully at the phone screen. He decided to call him later, even though he knew it would cost him. He gritted his teeth and looked out at the floating village, which unfolded colorfully against the backdrop of the mountain range like jade cones shrouded in a delicate mist. The head of the fishermen village was waiting for them with a broad smile. – Welcome! We are happy to have you as our guests. I hope we can be useful. Our elders are waiting for you. Let me show you where you’ll be staying. Stepping carefully onto the deck that swayed slightly with each step, Leander followed Bao and Duc, the village chief. They’ll each be living with a family for their stay. The two heads of the families were waiting respectfully on either side of the village chief. They were impressed by the idea that two famous professors, as they had been told, would be here with them and, for the few days, they would be studying the caves of Dragon Bay that descended to the earth. They followed them, and each one went to the family boat with their amphitryons. Leander followed Mr. Cadeo and entered the dark room, where Mrs. Lien was waiting with the traditional Pho soup, with fish and seafood ranging from Ngan clams to oysters with salt, pepper, lemon juice, and fried onions, shrimp„bathed“ in beer, Cha Muc, grilled pieces of squid with spicy sauces and rice, certainly a great expense generated by the arrival of a distinguished guest. Leander settled for the few words he knew in Vietnamese, embarrassed, once again, that although he was fluent in so many

languages, which he had learned with ease, he knew so little Vietnamese: – Cám ơn rất nhiều! Tôi đánh giá cao những gì bạn làm cho tôi. Thank you so much! I really appreciate your concern. He enjoys sharing the small gifts he brought from home: small Swarovski pendants, musical snow globes, gingerbread with a mirror, Mozartkugeln filled with marzipan for the children now at school, and a cuckoo clock. One of the things she loved most, after her studies and poetry, was making gifts. He didn’t have many, but once a year, when he came to Vietnam, he brought gifts, which he would buy during the twelve months between his next visit. He anticipated the surprise and joy of those receiving them and had thought long and hard about what to bring to the family who would host him in the village of fishermen. He was sure a cuckoo clock would be a welcome sight and become the eccentric object that would arouse the neighbors’admiration. He thanked her once more and walked out onto the small deck, where he was looking for Bao. The head of the village was waiting for them and led them to one of the boats where the oldest fisherman lived; he was a hundred years old, quick-witted, and had a whole bunch of memories. Leander and Bao were so overjoyed as if they had been seeing a real treasure. They stayed with old Huynh long after the villagers had returned from fishing, and the lights began to go out one by one. Bao and Leander thanked, excused themselves, and went onto the bamboo pontoon. The mountains behind the village looked like tall cones of coal. A star-filled sky stretched out over them all. Boats swayed, following the gentle motion of the waves. Leander sighed. – Maybe I’m chasing a nightingale. Maybe we won’t find anything here. – It’s only the first day. Let’s give it more time. – If old Huynh doesn’t know anything either, what are the chances anyone else does? – You know fieldwork, you know investigations. It takes tenacity, time, and luck, Bao said. – I’m afraid it’s a few days wasted in vain. Now that I think about it, what are the chances of find a puppet theatre on the water, here...? – In fact, chances are, that’s just it.Your idea was excellent. If we discover that the puppet theatre on the water existed here, with the specificity conferred by this particular region... The art of puppet theatre is diverse in Southeast Asia. As you know, tholu bommalata is specific to the Tamil Nadu region of South India, and wayang is specific to Indonesia; they are ritualized forms, but they also have this modern, entertaining part. Yet, water puppet theatre is only present in Vietnam. But a particular state in Ha Long Bay is not an unfounded idea. That’s why we agreed to research here this year,“ says Bao. – Leander enthused, imagine there are 1969 islands, countless caves with water holes, smaller and larger lakes. There must be something the elders have to remember. The tradition had gone dormant in their lifetime, but their parents, grandparents, and great-grandparents had undoubtedly told them about it, if they had lived such things. The two sat down on the edge of the wooden bridge and slowly dropped their feet into the water. In hushed voices, they carried on talking late into the night about the myths and legends behind the Vietnamese plays and the dragons hidden in the depths of the water on which they floated with the dozens of souls of the sleeping village.

Etnologie

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Povestea m[m[ligii Menuţ MAxiMiniAn O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci. Băieţii tu-n război ni-i duci. (George Coşbuc, Noi vrem pământ) rofesor de istorie culturală a Europei moderne în cadrul Departamentului de Studii Europene al Universității din Amsterdam, specializat în istoria culturală și socială a României și Europei de Sud-Est în perioada modernă, Alex Drace Francis este primul cercetător care scrie o istorie a mămăligii. Aflată pe masa românilor de secole, mămăliga a fost alimentul de bază în vremuri de restrişte, însă a rămas până astăzi în viaţa românilor. Până aici studiile sale s-au fructificat în The Making of Modern Romanian Culture, 2006 (Geneza culturii române moderne: Instituțiile scrisului și dezvoltarea identității naționale, 1700–1900), The Traditions of Invention (2013) și The Making of Mămăligă: Transimperial Recipes for a Romanian National Dish (2022). Împreună cu Wendy Bracewell, a coordonat o serie de bibliografii, traduceri și studii despre literatura de călătorie, printre care Under Eastern Eyes (2008), A Bibliography of East European Travel Writing on Europe (2008), Balkan Departures (2009) şi Where to Go in Europe (2013). A editat volumul de documente European Identity: A Historical Reader (2013), folosit în şcolile şi universitățile din mai multe ţări. Pornind de la o analiză a cultivării porumbului și pregătirii mămăligii în teritoriile care compun România de azi, merge mai departe de inventarierea seacă a datelor și referințelor. La întrebarea„Cine s-ar fi gândit că mămăliga ar putea să aibă o istorie? Că

păpuşoiul poate fi vedetă? Că mălaiul are o poveste de spus?”Constanţa Vintilă spune că Alex Drace-Francis ne propune „o analiză savuroasă şi erudită a mămăligii şi mămăligarilor. Spunându-le povestea, istoricul ne poartă, vreme de două secole, printre boieri şi ţărani, săraci şi bogaţi, târgoveţi şi negustori care amestecă de zor, în ceaunul fierbinte, odată cu făina de păpuşoi, moravuri, identități sociale şi etnice, istorii politice, tensiuni şi revoluţii“. Din punctul de vedere al cercetătorului porumbul a schimbat nu doar alimentația oamenilor, ci și posibilitățile pe care le aveau la dispoziție: ce puteau și ce nu puteau face. O poveste a porumbului şi a mămăligii ne aduce, pornind de la problema imaginii„autorul o găsește nu doar în caravanele negustorilor și-n ceaunul țăranilor, ci și în mintea oamenilor, în diverse reprezentări fundamentale pentru istoria națională“- Constantin Bărbulescu. Putem răspunde, cu argumente, şi cei care au cercetat vatra satului tradiţional, pentru că porumbul adus de peste Ocean a adunat în jurul lui o mulţime de poveşti. Alimentele de bază în vechea bucătărie ţărănească au fost: mămăliga, pâinea, porcul tăiat şi afumat, laptele cu derivatele lui, ouăle şi carnea păsărilor din curte, legumele şi cartofii, fructele uscate sau afumate (mere, pere, prune) şi grăsimile. Mămăliga (coleşă), până la aclimatizarea porumbului în zonele noastre, era preparată din mei sau din orz. Pe Valea Ţibleşului se serveşte cu: brânză, fie de oi, fie de vaci, pregătită într-o farfurie în care se alternează pături subţiri de mămăligă cu brânza presărată între ele şi untura topită (unsoare), lapte, jumări de ouă numite „papă”, diferite tocăniţe: de pui, de găină sau din carnea altor păsări de curte (raţe, gâşte, curci), din carne de oaie, de miel, de vită, de porc (proaspătă sau afumată),

Nr.11-12(73-74) 2023

Etnologie

www.revistaneuma.ro

varză călită („cureci fript”), fasole frecată, tocăniţă din ciuperci, mămăligă în ulei din sămânţă de floarea soarelui sau bostan prăjit cu ceapă sau usturoi numită „drobgi”; „pogacea” din mămăligă, constând din mămăliga rămasă de la o masă, făcută în formă de turtă groasă şi prăjită pe sobă sau pe plita cuptorului; balmoşul, pregătit la fel ca şi mămăliga din făină de porumb, dar fiartă în zer de oi. Până după cel de-al doilea război mondial, baza alimentaţiei de post o formau mămăliga (cea în pături - acum cu silvoi /silvoiţă= magiun, dulceaţă de prune, nu cu brânză) şi pâinea de mălai, legumele murate şi fructele uscate. Pâinea de grâu se făcea numai la zile mari, de sărbătoare, sau la înmormântări şi pomeniri, tratată fiind atunci cu un respect aproape sacru: grâul e rodul sacrificiului lui Iisus pe cruce, iar bobul poartă pe el amintirea chipului Mântuitorului; deci pâinea, inclusiv cojile rămase, nu se batjocoresc prin aruncare. Iată o reţetă de mălai de post: bicarbonat, boia, sare, făina de mălai se punea la muiat de seara până dimineaţa şi se frământa, apoi se băga la cuptor. Mămălia e şi în colinde:„Sculaţi, gazde şi ne daţi/ Mămăligă cu cârnaţi”( colindă din Bungard) sau Colindiţă cu flişcoi,/ Hai Crăciunule la noi/ Că copiii s-o hrănit/ Deatâta mălai prăjit”( colindă din Dumbrăviţa). Nu lipseşte nici din strigăturile din joc prin care feciorul îşi prezină bogăţia:„Hai, leliţă, după mine,/ Că te-oi ţine tare bine,/ …/ Şi mălai n-om cumpăra,/ Fără alţii ne-or da nouă/ Câte-o cupă, câte două” ( Strigătură din Salva). Apoi la nuntă, druşc a(domnişoara de onoare) rosteşte către mireasă: „Nu fi mireasă scârbogită/ Ca tine nime nu se mărită / Cai un mnire ca şiun crai/ Şi grădina lui în rai/ Şi la grâu, şi la mălai/ Până cea trăi badea/ Tu mălai nui cumpăra”, săcăciţa la datul găinii: „Săracă, găina me,/ Rău îm’ pare după ie,/ Co mâncat mălai din polă/ Şo murit fără de bolă”, iar starostele la descântatul pomului doreşte mirilor „Să dea Dumnezeu în curţile dumneavoastră/ Şapte pluguri cu cinci cai/ Zece coaste cu mălai/ Patruzeci de vaci cu lapte” (toate culese din Dumbrăviţa). În tocmeala pentru zestre erau importante locurile de mălai, care erau cele mai bune. Iată un exemplu păstrat la Arhivele Bistriţa-Năsăud:„Nr. crt. 820/61864. Numele mirelui: Tănase Todoran (Epure) din Năsăud; nu îi apar părinţii. Numele miresei: Nastasia Ivan (Pop); nu îi apar părinţii.

Zestrea mirelui: Eu suscrisul mă învoesc ca în cazul când aşi muri eu mai ante decât femea mea Nastasia, să aibă ea dreptul de locuit în cămara casei cea de piatră, a 3a parte din grădina casei, de un car de mălai din locul de după Valea Podului şi de un car de fân din locul din Luşica Cârstei să le folosească, – atunci când nu sar mărita, când sar mărita atunci, averea dânsei prescrisă ca zestre. Semnează Tănase Todoran. Zestrea miresei: 10 cămeşi cu pole cu tot, 4 perechi de pânzături, 2 peptare înfundate şi unul unguresc, veşminte de pat: 7 perini îmbrăcate, 1 pilotă, 7 lepedee, 2 ţoluri de lână, 4 feţe de masă, din care două sunt de lână şi două de cânepă, 10 cingeauă. ANDJBN, fond „ Oficiul parohial grecocatolic român Tiha Bârgăului”, registrul 4, f. 16. Pe Valea Sălăuţei femeile prepară păsat (mălaiul măcinat mai mare) fiert în lapte dulce, pentru bunăsterea casei, şi se împarte săracilor şi copiilor. Tica de mălai se culege pînă la Rusalii şi este bună de leac în ceaiuri. La Bistriţa Bârgăului, de Sânpetru se gată căpălitul de a treia oară, când mălaiul este mărişor şi verde, nevăzându-se creasta cocoşului din el.„Este un obicei când e gata ultimu căpălit (de-al doilea) a mălaiului, se leagă două frunze cu nod ca să lege mălaiu. Ultimu care o gatat de strâns trebuie să lege mălaiul cu frunzele alea” ne spune Viorica Lazăr din Dobric. La Archiud se lua cu sapa ţărână şi se arunca cât se putea de sus să crească mălaiu mare, cât de sus merge pământu aşa să se facă mălaiu de înalt. La Tăure se crede că mălaiul care a încicat până la Probojenii va rodi, celălalt va rămâne sterp. La Sebiş, de ziua Sfântului Haralambie se duceau la biserică grăunţe de mălai şi de sare, spre a fi binecuvântate de preot şi date apoi animalelor din gospodărie, ca să fie sănătoase tot anul. Femeile ce nu rămâneau gravide luau apă din fântână nouă şi mîncau făină de mălai de la moara care macină prima dată în sat. Mai demult pentru copii se făcea motroaşcă sau mozoacă, un fel de biberon din pânză în care se punea mămăligă cu miere sau zahăr. Şi iată că a venit un britanic să vorbească despre mămăligă. A ajuns pentru prima dată în România în 1990, la Botoşani, acolo unde se cultivă intens porumb şi unde mămăliga este produs ali-

Etnologie

www.revistaneuma.ro mentar de bază. Aflând că nu s-a scris niciodată o carte despre istoria mămăligii, ne redă drumul porumbului, din Mexic până ajunge în spaţiul românesc, vorbindu-ne despre faptul că otomanii nu suportau mămăliga, produsul aflat la concurenţă cu polenta italiană. Studentul de atunci de la Litere a realizat, timp de 30 de ani, o documentare a spaţiului mioritic pornind de la calitatea umană care l-a atras, de la tradiţia gastronomică până la rolul porumbului şi problematica socială. Despre porumbul ce a înlocuit meiul spune că„s-ar putea să fi ajuns pe la 1600, dar să nu fi fost înregistrat. În 1639 avem prima înregistrare sigură a porumbului în teritoriile actuale ale României”, într-un interviu pentru news.ro. Trecând peste veacuri, însoţind mai ales pe omul din vatra satului la bine şi la rău, mămăliga a devenit un produs sentimental, alintat în zilele noastre cu termeni precum mămăliguţă... Apoi este cântat de către ţărani, dar şi de către formaţiile de astăzi, amintind aici pe Zdop şi Zdup cu Mămăligamania. Problematica istoriei mămăligii, cu suişurile şi coborâşurile ei, este tratată până la Primul Război Mondial, inclusiv terminologia care a însoţit porumbul şi mămăliga. Cuvântul moldovenesc păpuşoi, apoi mălai, cucuruz ş.a.m.d. Să nu uităm de faptul că de la scriitorii de azi în vogă – Gabriel Liiceanu şi Mircea Cărtărescu – care vorbesc despre modul în care mămăliga era preparată de către familiile lor, până la începuturile literaturii – Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Ion Budai-Deleanu, Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Ovid Densușianu, Dinicu Golescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion Neculce, Andrei Oișteanu, Tudor Pamfile, Sextil Pușcariu - mulţi s-au aplecat asupra cercetării acestui produs, aşezându-l în cărţile lor. Nici cineaştii nu au rămas mai prejos, Cristian Mungiu, în filmul 4,3,2 şi Laurențiu Calciu în Mămăliga te așteaptă, iar dintre artiştii plastici este menţionat Teodor Aman, cu o lucrare în care se face mămăligă de către o familie de romi. E adevărat că vecinii sârbi şi bulgari le-au spus românilor mâncători de porumb, iar premierul sovietic Nikita Hrușciov mămăligari. Deşi acest fel de mâncare se află, sub diferite forme, şi în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia, Mozambic, Mexic, China, Italia (polenta), Georgia (gomi), America (budincă zorită) etc. Cereala descoperită de către Cristofor Columb în 1493, dispreţuită la început, la 1723 boierii întrebându-se dacă merită să-l impoziteze, va avea un rol hotărâtor în viaţa ţăranilor, mai târziu familii boiereşti precum Ştirbei Bibescu, Brătianu, Golescu și Văcărescu, ajungând să facă bani cu acest produs. „Răscoala ţăranilor români de la 1907 a fost parțial provocată de o taxă pe porumb”, spune istoricul. Această revoltă venea după marea secetă din 1904, când România importă din nou produsul din America, iar în 1906, ţara i-a foc la propriu. În anii ’70, România ajunge să producă cea mai mare cantitate de porumb din lume, raportat la suprafaţa ţării. Cercetarea se întinde mai amănunţit pe aproximativ 200 de ani, prima menţiune a termenului mămăligar fiind menţionat în folclorul românesc la 1770: „Toate altele să laşi/ Şi să priveşti din ostaşi/ Numai oieri şi plugari/ Ţigani şi mămăligari/ Încât a să numi oaste/ Foarte este cu năpaste”. Cea mai celebră scriere române Povestea poveştilor a lui Ion Creangă care „ilustrează tema marginalităţii porumbului, a situării sale la graniţa dintre acceptabil şi inacceptabil, dintre dezirabil şi nemenţionabil, dintre profan şi sacru”. Românii au o atitudine sentimentală cu acest produs „mămăliguţă nu înseamnă mămăligă mică, ci mămăligă dragă. E o relaţie afectivă. La fel cum se spune„sărmăluţe” sau„mititei”. Locul mămăligii în repertoriul naţional românesc, atât alimentar, cât şi simbolic, este însă unic”. Respins altădată pentru că nu are gluten, astăzi porumbul este bun la diete. Cercetătorii

Nr. 11-12(73-74) 2023

spun că mămăligă se făcea pe teritoriul nostru de acum 2000-3000 ani, însă din mei. Dintre proverbele ce includ mămăliga amintim „Bună e și mămăliga, când ne lipsește pâinea”, „Fudulia mare/ Mămăligă n-are”, „Mămăligă-n traistă”, „Taie mămăliga-n două de viteaz ce e”,„Nu știe încă cum se mănâncă mămăliga”. Însăşi cuprinsul cărţii: Mămăliga te aşteaptă, Din Caraibe până în Carpați: Peripețiile porumbului, 1492-1700, La răscrucea imperiilor: Agricultori, cuceritori, colaboratori, 1700-1774, Ascensiunea porumbului: Climă, conflicte, contaminare și comerț, 1774-1812, Libertate, mămăligă, rachiu și moarte: Revoluția de la 1821, regândită, Porumbul fără frontiere: Mămăliga se globalizează, 1829-1856, Independență și dependență, boală și răscoală; sau de ce a explodat mămăliga, 1856-1907, Manna valachorum: Rețete la nevoie, 8. „Vrabia mălai visează și leneșul praznic”: Mămăliga imaginară, Concluzie: Geneza mămăligii și sensul (agri)culturii este dovada că, dincolo de cercetarea zonei şi a istoriei acestui produs, cartea poate fi citită şi ca un roman istoric ce a pornit de la povestea lui Mihai, unul din cei zece copii ai unei familii rome sărace care a obţinut un loc la Facultatea de Teologie din Iaşi, subiect de documentar în 2004, sub genericul Mămăliga te aşteaptă. Primele cărţi de bucate româneşti, din secolul XIX, nu menţionează reţeta preparării mămăligii, poate şi pentru că„nu necesita instrucţiuni”, amintind aici de 200 de reţete încercate de Mihail Kogălniceanu şi Constantin Negruzzi, apărută în 1841. În celebrul roman Dracula de Bram Stocker, în primele pagini, naratorul Jonathan Harker mănâncă mămăligă la micul dejun într-un hotel din Cluj, spune autorul cărţii, pe care personajul îl numeşte „un fel de terci de ovăz cu făină de porumb, pe care-l numesc «mamaliga» - o mâncare excelentă”. „Mămăliga este o notă care dă tonul scenei, nu personajul principal sau vreun element de suspans esenţial pentru naraţiune”, scrie istoricul. În română, planta Zea Mays se numeşte porumb, cuvântul mălai fiind atestat ca denumirea unei cereale încă din 1588, apărând însă într-o toponimie încă din 1452, în Ardeal. Cuvântul mămăligă este atestat într-un document slavon din 1520. Însoţindu-ne de-a lungul vremii, mămăliga are o însemnătate aparte şi în basmele româneşti, acest segment fiind atins doar secvenţial de către cercetător. De asemenea, neavând acces la lirica populară tradiţională, cu precădere la cea orală, pentru care îţi trebuie zile de cercetare în vatra satului, este prezentă mai puţin în carte, istoricul adunând de prin lucrările publicate de-a lungul vremii sau din documente ce vorbesc despre acest produs. Oricum merită felicitat pentru faptul că s-a gândit, în premieră, să dedice o carte mămăligii şi pentru munca depusă, citind sute de lucrări de specialitate.

Nr.11-12(73-74) 2023

O poveste împreună cu morala ei În două familii vecine domnea o atmosferă extrem de diferită: într-una era tot timpul liniște și armonie, pe când în cealaltă dimpotrivă: încordare, gălăgie și ceartă continuă. Invidioasă, femeia din a doua familie își trimite soțul să spioneze ce se întâmplă în casa vecinilor de stau lucrurile necontenit și fundamental altfel decât în a lor. Omul se conformează și, într-o seară, pe când începuse a se lăsa întunericul, se așază la pândă la fereastra casei fericiților megieși. Și ce-i este dat să vadă înăuntru? Singur acasă, la un moment dat, bărbatul trântește din greșeală o frumoasă glastră de flori, spărgând-o în bucățele. Când soția revine la domiciliu, omul îi arată stricăciunea, recunoscându-și – plin de părere de rău – vinovăția. Fără a se necăji câtuși de puțin, femeia îi replică surâzând împăciuitoare că, de fapt, vinovată este ea pentru că a așezat glastra într-un loc nepotrivit și că, prin urmare, el nu trebuie să aibă nici un fel de remușcări fiindcă nu greșise cu nimic. Întors acasă, cel trimis în misiune de iscodire, a fost întrebat de nevastă ce văzuse la casa vecinilor și ce înțelesese din cele văzute. Răspunsul lui a fost următorul: – Draga mea, diferența dintre casa lor și a noastră este că ei doi sunt întotdeauna vinovați, iar noi doi avem întotdeauna dreptate! Sfântul Augustin (filozof și teolog creștin, unul din Părinții Bisericii din Antichitate): „Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină” Trăitor între anii 354 și 430 după Hristos, cel născut Aurelius Augustinus (cunoscut în posteritate și ca Fericitul Augustin) a formulat în această frază un adevăr cu atât mai profund și mai valid (inclusiv pentru timpul nostru) cu cât posibilitățile de a călători ale lumii timpului său erau, obiectiv vorbind, infinit mai limitate. Paradoxal, însă uneori, adevărul poate să o ia înaintea științei și tehnicii! Întrebată ce consideră a fi fost primul semn de civilizație într-o cultură antică, Margaret Mead (unul dintre cei mai reputați antropologi all time ai lumii) a răspuns surprinzător că acesta a fost un femur (osul coapsei) rupt și apoi vindecat, iar nu, așa cum se poate crede, un vas de lut, niscai pietre de măcinat ori cine știe ce

R[zle\e

www.revistaneuma.ro

BIBLIOTECA ±I INTELIGEN|A Gelu neGreA

unelte care i-au ajutat omului să supraviețuiască. Marea savantă a explicat că, în regnul animal, ruperea piciorului echivalează cu moartea: rănitul nu mai poate fugi de pericol, nu mai poate ajunge la râu pentru a bea apă și nici nu mai poți vâna pentru a-și asigura hrana. Mai mult decât atât, devine el însuși hrană pentru sălbăticiunile care îl înconjoară. Nici un animal nu supraviețuiește ruperii unui picior suficient timp pentru ca osul să se vindece. Un femur rupt care s-a vindecat este dovada de necontestat că cineva și-a făcut timp să stea cu cel accidentat, i-a legat rana, l-a dus în siguranță și l-a îngrijit până la recuperare. A ajuta pe cineva cu mijloace proprii să depășească dificultăți insurmontabile este locul de unde începe civilizația, a afirmat Margaret Mead. Oscar Wilde: „Dați-i omului o mască și vă va arăta cine este”. Bob Dylan: „Nu poți fi și îndrăgostit și înțelept în același timp”. Reflecție veche, la care majoritatea oamenilor subscrie cu robustă convingere. Personal, nu m-am dumirit încă dacă opinia în cauză reprezintă de fapt o constatare legitimă sau o scuză romantică. Luând lucrurile în serios, mă întreb în continuare: sunt, oare, dragostea și înțelepciunea incompatibile? Iar dacă da, de ce? Este obligatoriu ca iubirea să risipească mințile oamenilor făcând din ei niște tâmpiți fermecători? Iar dacă da, de ce? Ș.a.m.d. Într-un articol publicat în ziarul Adevărul din 27 aprilie 1935, scriitorul Al. O. Teodoreanu (cunoscut tuturora mai degrabă drept Păstorel...) lansa o întrebare care, mulți ani ulterior, va circula cu oarecare insistență în presa noastră culturală și nu numai: era Caragiale inteligent? Firește, Păstorel nu oferea un răspuns serios la întrebare – nici nu-și propusese așa

ceva, de altfel... Peste mai mult de șase decenii, în 1996, criticul Alexandru George relua însă incitanta întrebare, transferândo în spațiul literar și oferind-o spre dezbatere comentatorilor operei lui Caragiale. Era marele dramaturg inteligent, așadar? Deși variate ca argumentare, răspunsurile au fost convergente în registrul cvasi-unanim: o, da, bineînțeles: Caragiale a fost un tip foarte inteligent! S-a ajuns chiar la superlative de genul „Caragiale – cel mai inteligent român din toate timpurile!”. O exagerațiune vădită, fie și numai pentru că nu există criterii obiective de măsurare a nobilei calități, iar IQ-ul autorului Scrisorii pierdute nu se cunoaște. O formă colaterală de elogiere a inteligenței și culturii sale poate fi considerată cartea Martei Petreu, purtând un titlu mai mult decât sugestiv, Filosofia lui Caragiale. (Apropo: în cultura română nu există o carte cu titlul Filosofia lui Eminescu?!) În legătură directă sau mai ocolită cu cele de mai sus, este de semnalat faptul că atât în cele cinci piese canonice ale lui Caragiale (comediile O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului, Conul Leonida față cu reacțiunea și drama Năpasta), cât și în toate textele literare ce alcătuiesc volumul-capodoperă de proză din 1901 Momente („Nu Momente, monumente!” – știți dumneavoastră...) nu apare niciodată, dar absolut nici o dată, vreo carte ca obiect fizic. Doar demoazela de Zița menționează la un moment dat că a citit de trei ori Misterele Parisului, dar asta e puțin altceva... Mă întreb: va fi fiind firesc ca nici în dramaturgia și nici în proza considerate creațiile fundamentale ale„celui mai inteligent dintre români” să nu apară o carte, o broșură, o plachetă? Nu zic o bibliotecă, dar măcar o tipăritură rătăcită, acolo!? Chiar și în șlagărul lui Ionel Tudor pe versurile Mirabelei Dauer, Te-aștept să vii – acela cu„fotoliul din odaie...” –, în versul al doilea apare„o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră”. Iar în opera lui Caragiale nimic, nimic??? Petre Țuțea: „Comunismul este cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii”. Hm, să fie omenirea asta atât de idioată? Ori, cumva, nu este întotdeauna același lucru a avea umor și a avea dreptate?!

Cartea str[in[

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Arta romanului de Milan Kundera GHeorGHe lăzăreSCu e 11 iulie 2023 înceta din viață, la 94 de ani, unul din marii scriitori contemporani. Născut în Cehoslovacia, el se stabilise din 1975 în Franța. Pe lângă romane precum Gluma, Viața e în altă parte, Insuportabila ușurătate a ființei, Valsul de adio, Cartea râsului și a uitării, el a publicat în 1986 culegerea de eseuri, Arta romanului, apărută în 2022 la Humanitas, în traducerea Simonei Cioculescu. Pentru a defini specificul romanului, Milan Kundera îl raportează la timpul istoric, mai precis atât la istoria omenirii, cât și la propria sa istorie. Spre deosebire de cei care caută începuturile romanului în epoca Antichității, eseistul îi consideră pe Rabelais și pe Cervantes ca fiind creatorii genului. În secolul al XVII-lea, Descartes divinizează rațiunea, iar științele se atomizează tot mai mult, pierzând din vedere întregul: „ființa omului”. Începând cu Don Quijote, romanul explorează, compensatoriu, această „ființă uitată” cu temele sale esențiale: aventura, sentimentele, integrarea omului în Istorie, cotidianul, iraționalul, trecutul și prezentul, miturile. Dacă religia și ideologiile vor să separe tranșant binele de rău, cucerirea romanului constă, după Milan Kundera, în înțelegerea relativității esențiale a tot ce este omenesc. De la Cervantes încoace, romanul concepe lumea ca ambiguitate, înlocuind unicul adevăr absolut cu adevăruri relative care se contrazic, întrupate în „euri imaginare numite personaje” și având „ca singură certitudine înțelepciunea incertitudinii”. La Tolstoi, de exemplu, nici Anna Karenina, nici soțul ei nu sunt posesorii adevărului, dar ambii „au dreptul de a fi înțeleși”. Și toate personajele de roman au acest drept. La romanele secolelor XVII și XVIII, la Don Quijote și la Jacques fatalistul, Milan Kundera apreciază ludicul, libertatea romancierului care acumulează coincidențele, neconstrâns încă de pactul verosimilității, care se va impune în secolul al XIX-lea, pentru ca, în veacul al XX-lea, coincidențele neverosimile să revină, ca semn al libertății creatoare, dar fie sub formă ironică și parodică, fie în ipostaza fantasticului kafkian. Aventura devine și ea propria ei parodie în Peripețiile bravului soldat Švejk, de pildă.

Cervantes și Diderot aduc în roman aventura; Samuel Richardson - sentimentele; Balzac - raportarea omului la Istorie; Flaubert - cotidianul și prostia ca „ne-gândirea ideilor primite” (acele idées reçues pe care autorul le strânge într-un celebru dicționar); Tolstoi - intervenția iraționalului; Proust - trecutul, considerat până la el ireversibil; Joyce - prezentul inefabil, pe care lentila microscopului îl descompune în atomi; iar Thomas Mann - rolul miturilor. Reacția lui Milan Kundera la apăsătoarea lipsă de libertate suferită în Cehoslovacia comunistă se manifestă și în concepția sa despre roman. El insistă asupra specificului acestei specii literare, adoptând definiția dată de romancierul austriac Hermann Broch (1886-1951): „Să descopere ceea ce numai un roman poate să descopere, aceasta e singura rațiune de a fi a unui roman. Romanul care nu descoperă o parte până atunci necunoscută a existenței este imoral.” Romanul nu trebuie, deci, să se lase influențat de vreo ideologie sau de vreo teză morală. Nici chiar de ideile propriului autor, întrucât personajele au viața lor, care contrazice adesea intențiile romancierului. Un exemplu îl constituie Tolstoi, care vedea inițial în Anna Karenina sfârșitul eroinei ca o pedeapsă meritată, dar în roman perspectiva se schimbă, protagonista impunându-și propriul ei adevăr. Am putea adăuga, la acest exemplu dat de Kundera, cazul lui Flaubert, care a încercat în zadar s-o „salveze” pe Emma Bovary de la sinucidere. „Or, romancierul nu este purtătorul de cuvânt al nimănui și [...] nici măcar nu e purtătorul de cuvânt al propriilor sale idei. [...] aș spune mai degrabă că, în timpul scrierii, el [Tolstoi] asculta o altă voce decât cea a propriei sale convingeri morale. Asculta ceea ce mi-ar plăcea să numesc înțelepciunea romanului. Toți romancierii adevărați ascultă de această înțelepciune suprapersonală, ceea ce explică faptul că marile romane sunt întotdeauna ceva mai inteligente decât autorii lor.” A impune romanului o ideologie înseamnă înseamnă moartea romanului, pentru că acesta „cade în afara propriei istorii”. Kundera invocă, în acest sens, cazul

romanelor sovietice. Ar fi trebuit, poate, să precizeze că este vorba despre acele scrieri care se supun dogmei realismului socialist. Romancierii autentici au reușit să exprime adevăruri esențiale chiar și sub aparențele conformării la ideologia oficială. Mă gândesc, în cadrul literaturii române, la primul volum al Moromeților, apărut în plin proletcultism. Aș adăuga o nuanță și în cazul preluării de către Kundera a afirmației lui Broch: a descoperi „o parte până atunci necunoscută a existenței” este apanajul capodoperelor, Or, o literatură nu trăiește numai prin capodopere. Meditația lui Kundera trece dincolo de domeniul romanului, abordând și lumea viitorului din perspectiva tendințelor prezentului, pe care le intuia încă din 1985, când a obținut Premiul Ierusalim. În discursul rostit cu ocazia înmânării acestui premiu, el pornește de la Flaubert pentru a schița o imagine sumbră a viitorului culturii: „Flaubert a descoperit prostia. [...] odată cu progresul – progresează ea însăși! [...] prostia modernă semnifică nu ignoranța, ci ne-gândirea ideilor primite. Descoperirea flaubertiană este pentru viitorul lumii mai importantă decât ideile cele mai impresionante ale lui Marx sau Freud. Căci se poate imagina viitorul fără lupta claselor sau fără psihanaliză, dar nu fără creșterea implacabilă a ideilor primite, care, stocate în calculatoare, propagate de mass-media, riscă să devină în curând o forță care va zdrobi orice gândire originală și individuală, înăbușind astfel însăși esența culturii europene a epocii moderne.” O deosebită importanță în evoluția romanului o acordă Kundera marilor scriitori din Europa Centrală, care impun, după Primul Război Mondial, o nouă perspectivă asupra existenței: Kafka, Hašek, Musil, Broch. Ei au intuit, în opinia sa,„paradoxurile terminale” ale epocii moderne și anume că tocmai în momentul Victoriei totale a rațiunii, iraționalul pur [...] va fi cel care va acapara scena lumii [...].” Formulările eseistului sunt memorabile, ca și cele ale marelui romancier: „În lumea kafkiană, dosarul seamănă cu ideea platoniciană. El reprezintă adevărata realitate”.

Volume Neuma

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Niciun moment de plictiseal[! AnA ArdeleAnu egina trifoiului este titlul noului volum al poetei Luminiţa Zaharia, apărut la Editura Neuma în 2023. Volumul este însoţit (coperta a patra) de o succintă prezentare semnată de scriitorul Horia Gârbea, care, cu pricepere şi experienţă în domeniul literar, surprinde, cât se poate de exact, esenţa poeziei sale: „Deşi este o poetă experimentată, Luminiţa Zaharia îşi păstrează inocenţa şi spiritul ludic ale unei începătoare îndrăzneţe şi fanteziste... Poeta scrie versuri care nu lasă cititorului niciun moment de plictiseală, texte pline de vervă şi inventivitate”. Luminiţa Zaharia scrie dintotdeauna. Poezia pe care o„săvârşeşte”este susţinută de un talent real şi are ca ingredient de bază umorul, cunoscut şi îndrăgit de către cei ce îi citesc poezia. Unda de lumină şi umor are menirea de-a transforma starea sufletească a cititorului, scoţându-l din cotidianul anost. Poeta dispune de capacitatea de a zămisli imagini spectaculoase, de a surprinde cititorul cu ineditul limbajului, al figurilor de stil, pe care le etalează fără parcimonie, cu o bucurie interioară curată, deschizând drum cu soare către propria-i creaţie: „criminalul consumă la greu poezie post-modernă/ pentru diversificarea câmpului axiologic/ psihologia filozofia şi cititul pe buze/ nu-i mai erau de ajuns” (logic). Fiecare poezie scrisă are ceva de oferit, o străfulgerare care atrage atenţia, rămâne pe cerul privirii şi al sufletului, poate fi reţinută ca un dar lipsit de materialitate, oferind însă plăcerea unei lecturi luminoase, ludice. Poeta se autoproclamă „Regina trifoiului”, a trifoiului cu patru foi, atât de râvnit, de căutat şi aflat, doar de cei hărăziţi cu noroc: ”uneori mă bănuiau că trifoiul e contrafăcut/ că am lipit o petală în plus/ (de parcă poţi truca norocul, helăuuuu!)/ alteori li se părea suspect/ că nu păstrez niciun exemplar/ pentru mine...”. Râvna căutării trifoiului cu patru foi este similară cu cea a căutării neostenite a poeziei prin spaţiile siderale ale sufletului. Poezia este un alt mod de a fi al existenţei noastre, ce compensează cu propria-i frumuseţe „limbajul de lemn” al întâmplărilor zilnice, lipsit de mobilitatea şi sclipirea unei lumi interioare inteligente, de metafora ce fortifică spiritul, care ne însoţeşte şi ne înfrumuseţează viaţa cotidiană:„într-un

limbaj de lemn ne petrecem viaţa/ până când limba ne devine scoarţă/ cercurile-mi plesnesc a renunţare/ nu ne mai ţine pe sârmă decât/ o frunză firavă apărută de niciunde/ poate dintr-un colţ de cutie (de lemn)/ a Pandorei/ asta doar până la cutia finală// ne salutăm formal/ ne doare-n cot de sensul cuvintelor/ de adevăr şi alte lucruri înalte/ cutia craniană ne-a rămas largă/ după atâtea cure de slăbire/ neuronii sfrijiţi şi apatici/ nu mai au chef să se adune la taifas în sinapse...” ne spune frust poeta în poemul (deloc de neglijat). M-am lăsat surprinsă de titlul unui poem,„efectul de piramidă asupra pinguinilor stresaţi”, încerc/încep să-i descopăr semnificaţiile, dar m-am gândit că poate nu e bine să facem matematică pe aripile unui fluture, ci trebuie să-l luăm ca atare, să-i intuim direcţia şi sensul zborului, respectându-i libertatea înălţării. Poemul începe cu următoarele versuri:„pinguinii mei cred în carpe diem/ veşnicia pentru ei înseamnă cât mai mulţi/ pui drăgălaşi// le-am ţinut un curs intensiv/ cu poze sugestive şi note de subsol/ despre efectul de piramidă/ şi ultimele descoperiri în materie/ cum că Tutankamon ar fi fost la origini/ un pinguin stresat fiindcă nu ştia să zboare/ aveam un gând ascuns/ să-i am mereu, cu orice cost/ nu le-a surâs ideea de mumificare, de glorie de nemurire...” (efectul de piramidă asupra pinguinilor stresaţi). Actul de creaţie, sacrificiul pe care-l presupune poate fi comparat cu zidirea unei mănăstiri, cere creatorului efortul de-a urca mereu în valoarea sa, neostenind niciodată în bucuria înălţării, sacrificându-şi propria fiinţă, jertfindu-şi iubirea pe altarul său, nădăjduind că va deveni posesorul absolutului, a ceea ce omul aspiră să atingă, de la apariţia sa. Autoarea însă construieşte, zideşte poezia în stilul ei rebel, năstruşnic, într-o încălcare conştientă a unor rânduieli, contrar aşteptărilor lumii:„în stilul meu construiesc poezia/ ca o Ană care-l zideşte nepremeditat pe Manole.../ poezie naivă cu accente de inteligenţă spun unii/ cu toane de copil răzgâiat...// în stilul meu/ mi-e bine când mi-e rău/ mi-e rău când mi-e bine/ în stilul meu adun cu greu/ (colecţionar înnăscut!) ce-a mai rămas din mine”(în stilul meu). Parcurgând volumul, am întâlnit poeme amuzante, seducătoare, ca titlu, ca abor-

dare şi conţinut: baba Vanga, cu izoleta, cu măgăriţa lui Buridan, un joc kinky, o fată frumoasă şi disponibilă, petrecere în pijamale, impozit pe like, la Socola se bea cola, western cu peripeţii etc. Umorul, hazul, în poezia Luminiţei Zaharia este exploatat într-un mod cât se poate de inspirat. Prin urmare, umorul este o caracteristică a poeziei sale, cultivată asiduu, e o latură esenţială a propriei personalităţi. Putem observa acest aspect, într-un poem luat la întâmplare, „fata care primea loviturile cu graţie”: „până la masochism, până la culmea absurdului/ era totuşi o fată normală/ dar chiulise de la şcoală/ de la lecţia dăi mă şi tu, nu te lăsa!// croşeta în fiecare zi un macrame tematic/ anti-stres/ azi o mandală/ mâine o sandală...” Luminiţa Zaharia are harul de a-şi înaripa poezia, este imprevizibilă, acolo unde te aştepţi mai puţin, te întâmpină cu versuri croite subtil, dintr-un material ţesut sub semnul şi în lumina inspiraţiei, a bucuriei de a crea, într-un mod atât de personal. Citez câteva versuri din poemul care închide volumul:„cel mai înfricoşător lucru din lume e o statuie/ dacă e statuia ta, cu atât mai rău/ dacă ţi se ridică de viu, ce să mai vorbim,/ clipa dezvelirii poate să-ţi fie fatală// dacă poate să-ţi fie fatală, priveşte paharul plin/ moartea ta va fi absolvită de tragismul cuvenit/ munca sculptorului nu va fi în van/ edilii-sponsori se vor felicita împăunaţi/ corbul rău prevestitor care a făcut ceva pe statuia ta/ îşi va confirma legenda...” (statuia). Cu siguranţă, umorul Luminiţei Zaharia este unul al subtilităţii, inteligent, bine strunit, utilizat în doze folositoare şi vindecătoare. Să ne bucurăm, aşadar, de această terapie, prin poezie şi umor.

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Via\a §i Moartea, dou[ teme fundamentale în CAUTION niColeTA MileA ntologic, omul este o ființă căutătoare, iscoditoare, înzestrat cu capacitate de a cunoaște, de a intra în dialog cu ceilalți și cu sine însuși. Căutările lui sunt însoțite de o receptivitate deosebită și în același timp de înclinația de a o tălmăci/ răstălmăci, grație puterii miraculoase a logosului, a cuvântului în ipostaza lui originală. Și cine, mai bine decât poetul, are darul de a evita șabloanele, sintagmele și imaginile îndelung uzitate? Costel Nedelcu depune o parte din„armele” romancierului, pentru a le explora pe cele ale poetului în volumul Caution. Poezie. Editura Neuma 2023. Din titlu, transpare intenția ambiguizării, care duce la potențarea inedită a gravității subînțelesurilor: grijă, precauție, prudență, avertisment etc. Privit ca recreare a lumii în cuvânt și prin cuvânt, volumul învestește limbajul cu vocația libertății ce-i conferă o anumită autonomie în fața tentativei de subordonare inițiate de poet: „N-am avut de gând să ocup un anume pisc/ să-i pun lanțuri în jur și să mă umflu în gușă/ spunând că-i al meu” Elocința, când tumultuos pamfletară, când plină de sarcasm, se identifică, în mare parte, cu ironia mușcătoare ce-și găsește inedite modalități de exprimare. Costel Nedelcu valorifică un potențial expresiv pe care îl îmbogățește prin contactul cu experiențe poetice contemporane. Poemul omonim volumului Caution se constituie pe ritmuri în acord cu dinamica vieții subsumându-i-se lumea exterioară prin forța de interiorizare. Compozițional, poemul este structurat pe secvențe în cascadă, alcătuite dintr-un număr variabil de versuri, libertatea prozodică fiind una dintre constantele formale ale volumului, unde, fără excepție, versificația e de factură modernă, caracterizată prin utilizarea versului alb (lipsit de rimă) și a versului liber (care nu respectă unitatea de ritm și de măsură metrică):„Azi-noapte a venit Moartea la mine/ ce minijupă pe ea/ și-avea niște picioare/ Așa le-aș fi mângâiat mătăsoasa lor piele/ când și-a lăsat pletele înspicate de catifea moale/ pe umerii mei/ .../ mă îndrăgostisem de ea”. Monologul se transformă în dialog, cu seducătoarea, care nu este alta decât Moartea, descrisă mai sus într-o imagine idealizată, în primă fază. Protagonista ce stăpânește instinctul perisabilității umane, nu ezită să-i declare deschis „Te-am ghicit dragul meu/ ai face dragoste cu mine/ să știi că și eu te iubesc”. Este primul act de afirmare vitală, singura intervenție în inerția vieții de fiecare zi. Imediat se întrezăresc, însă, tot la modul declarativ, aspecte tragice ale condiției umane la nivel existențial: „Toți mă blestemă/ ca pe nevasta rea a lui Dumnezeu/ „Să te ia moartea”zic atâția cu ură/ celui pe care îl dușmănesc/ Numai Viața se bucură de toate onorurile/ ca amanta cea bună”. Și mai departe resimte cu necesitate nevoia comunicării, inducându-i interlocutorului iluzia, printre alte false reprezentări, că a instituit un dialog al conștiințelor, chiar dacă în subconștient natura umană se opune acestui dialog, cum și limitele limbajului:„O să revin când va însera Viața – sora mea – în tine/ atunci să vezi ce rea va fi ea/Te iubesc dragul meu/ și-mi doresc să te regăsesc bine” Ca dintr-un imaginar sac negru scoate rând pe rând statornice simboluri, menite să îngusteze din ce n ce mai mult orizontul vieții: „Vezi pe ce pui mâna/ n-atinge întrerupătorul de la lumină/ nu mai

da drumul la centrala pe gaze/ fă duș cu ochii pe ceasul de la mână/ nu mai bea apă/ e plină de microbi”. În această învălmășeală delirantă, strecoară intuiția imobilității esențiale, conjugată cu sentimentul totalei neputințe a omului în fața morții:„N-ai încotro/ faci cum vrea ea/ Viața cea rea/ până mă întorc eu/ sora cea bună”. Departe de a menține deschiderea ființei către lume, menținându-i acesteia comprehensiunea articulată, ea, Moartea, servește indubitabil la obturarea fiind-ului. Eu cred că acest poem va trece proba timpului. El exprimă o disponibilitate: transcendența celui care operează delimitări în cadrul existenței și al gândirii, față de oricare dintre formele de viață și de moarte delimitate. Costel Nedelcu aduce în prim plan Viața și Moartea, prima în desfășurare propriu-zisă, destăinuind noi semnificații, cea de-a doua, ca intervenție în calitate de termen complementar, conectat la sensul final al existenței și fundamental al creației artistice. Viața, ca reprezentare a lumii prin multiple generalizări și amplificări ale semnelor realului, confirmă relația statuată între creator și eu liric: „Am scos-o cu sufletul dezvelit la plimbare/ printre răzoare de flori/ s-o împing spre vară-toamnă și iarăși s-o ispitesc/ și s-o trag după mine din iarnă/ Pentru ea fur iluziile/ prăsite de focul din cer”(Ispită) Dintr-o altă perspectivă, integrează subterfugii, referințe și conexiuni, într-o viziune de ansamblu. Subscriem la constatarea că ne aflăm în fața unui construct poetic reprezentat prin motive generatoare de constante, de unde și reveniri la teme necontenit reinterpretate în alte și alte poeme: „Așa e viața/ asta-i viața/ n-ai ce-i face/ bucură-te că trăiești/ nu mai fi supărat/ nu fi trist/ lasă că trece/ bine că nu-i mai rău/ fi optimist/ hai las-o/ ai grijă de tine/ nu mai du grija altora/ nu te mai pune cu ei/ nu poți face nimic/ capul plecat/ sabia nu-l taie/ de secole numai tâmpeniile astea le-auzim” (Apărându-te) Parafrazându-l pe filosoful francez Renes Descartes:„Gândesc, deci exist!”, Costel Nedelcu scrie poemul Am umbră deci exist, un dialog imaginar. El dă naștere unei figuri de stil surprinzătoare, apropiind realități între care, la prima vedere, nu se poate stabili nicio legătură„Tristă e calea până la vecina/ de-o sută de ani/ optimistă/ Ce faci/ ești bine/ mă-ntreabă/ pitită după o violetă//Nu mă lasă umbra să mor/ cu cine-ar mai ieși ea la plimbare/la modul cel mai elegant gătită”. În interiorul unei alte „rame”, textul ia forma adresării directe, pusă în evidență de substantivul„maică”, reprezentând o formă cu iz arhaic a cuvântului „mamă”, plasat – semnificativ – la începutul primului vers: „Se-apropiase moartea de mine maică/ zise către mine mătușa/ la cei peste o sută de ani/ I-a cam luat pe toți de pe ulița mea/ și iar m-a sărit/ Mă tem c-am să trăiesc/ Văzându-mi dușmanii prăpădindu-se/ și nu-mi face bine să mă trezesc singură” (Pietate). Sensibilizat la semnele vieții și ale morții, Costel Nedelcu le aduce în spațiul creației în reprezentări de o mare și adâncă semnificație umană. Menite să provoace meditația cititorului, poemele dezvăluie sensul cărții scrise sub impulsul experienței literare.

Nr. 11-12(73-74) 2023

Poezie

www.revistaneuma.ro

Caliopia Tocal= NUMĂR STELE, FIRE DE NISIP ȘI STROPI DE PLOAIE Apă neagră, apă albă cine le mai desface acum ce aș opri din datul meu, ce aș lăsa să curgă, mai departe și în marea curgerea câtă e iubire și cât e suferință, câtă e autosugestie și cât echilibristică pe firul de păianjen al timpului și sorții. Dacă n-aș suferi, n-aș înțelege iubirea. O iubire goală și o suferință inutilă cui ar trebui. Între aceste realități posibile, singură, doar singură aleg, pe modelul pasărea pe limba ei piere Când, unde, cum…cum așa… doar târziu, mult prea târziu aflăm. II Număr stele, fire de nisip și stropi de ploaie, calculez, proiectez, vreau să escaladez lumina cu două aripi de inimă, fac planuri mărețe… În final, aspirațiile devin prezumții, niciodată, însă, certitudinea zborului împlinit. Dumnezeu a creat lumea, după un calcul al Său, și a spus: Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l Și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului Și peste toate viețuitoare care se mișcă pe pământ Și peste tot pământul… De la o vreme, ne-a abandonat, ori ne-a lăsat de capul nostru, privind în altă parte, sau atâta conținea modulul om al planului Său, iar unii chiar și-au luat-o în cap. Ludovic al- XV-lea anunțase solemn, după mine potopul și mulți i-au urmat… uitând de neostoitul vierme al cunoașterii și de cel din inima pietrei. III Aș vrea să-mi schimb viața și bucuriile omenirii să fie și ale mele.

Observ, însă, că rămân doar ale ei, la mine ajung doar suferințele tuturor care au devenit și ale mele. Probabil am o inimă încăpătoare care poate adăposti toate durerile lumii. Nu mă doare fericirea altora, dar mă doare amplificat nefericirea lor, fiindcă îi înțeleg cauza. Când îmi propun să fiu fericită, fac greșeala de a cere, în gând, în smerenie, cu genunchii inimii, un moment de liniște sufletească, de fericire domestică. Al naibii, ruga mea e contabilizată greșit, într-un alt server și vin cu dărnicie suferințe, câte încap într-o inimă de primăvară, încărcată cu flori de cireș și petale de vișin. Mi-e dat să scot la lumină izvorul bucuriilor negre ale altora, și eu, eu ce-oi fi, mama nefericiților… le primesc cu brațele deschise pe toate, fără să am curajul să mă întreb cum… de ce… cum așa… Așa și gata! Atât! Iată, de ce spun că, de la o vreme, te joci în barbă cu degetele tocite de timp, făcând combinații adacadabrante, și încâlcești destine de sori, ca într-un caier, cu nori negri, uneori cenușii, alteori rază rubinie în apus și mă întreb…e drept? IV Vreau să fac marea resetare. Nu mai aștept nimic de la nimeni, nu mai cer fericire. Mi-e teamă că într-o zi, dintr-o eroare, voi primi prea multă și nu voi ști ce să fac, pe unde să o ascund, n-am s-o pot dosi beton ca cei care câștigă la loto…

Poezie

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Ioana Diaconescu

de prea mulți bani și prieteni, mor săraci și singuri. Îmi propun să fiu prevăzătoare, nu mai vreau să primesc, fiecare dar vine cu ceva la pachet. Nu, nu mai aștept să primesc, vreau doar să dăruiesc. Să-i învăț pe toți despre toate, cum se scoate apă cu ciutura din fântâna de piatră cum se dă viață unei pietre, cum se atinge fericirea și ce înseamnă resemnarea.

REBELII

Nu aș renunța pentru nimic în lume la această nouă manevră. Dar și atunci, tot suferință vine spre mine, pentru că nimeni nu-mi înțelege marea decizie, de a dărui altora tot. Și mă întreb unde greșesc.

VREAU ALTCEVA Sunt bolnavă de-o durere grea, nu mă mai pot apăra de ciori, de insecte și flori carnivore, și nici de cârtițe fecunde și călăi. Lumea-i o placă incertă. Mângâi zâmbind o pasăre măiastră și dorul zborului o preschimbă-n viperă altistă. Ascult cântecul condorului, sânge se prăvălește, în bucăți, din cer. Mă retrag șoaptă în apa izvorului, să-mi adun liniștea, șuier de șarpe răsună din toate undele încleștate-n nămol. Cercuri de foc în mișcare bizară brăzdează înaltul de la stânga la dreapta, iubirea nu mai ajunge la cer de la omul-neom, stingher, zace legată cu funii în cuptoarele de jos ale nimicniciei… Nu-mi mai zboară fluturii, nu-mi mai cântă privighetorile caii mei nu se mai întrec cu vântul sunt înscrisă într-un hexagon în centrul ființei mele.

Cu toate astea Pe unde am rămas fiecare Nu ne-am trădar condiția rebelă Pletele în vânt s-au mai adunat Blugii s-au transformat în fuste decente Pe pieptul tricoului nu mai scrie Make love not war Venise rândul fiilor nostri Rebelii de astăzi care duc în spate O foarte grea moștenire Generații întregi de proscriși și martiri Trași pe roata istoriei contemporane În zadar Dar cu memoria vie

Ți le las ție, pe toate, viață ! Voi zbura pe trupul tău, creastă de grifon înaripat, făcându-l să zboare unde vreau eu, deși tu crezi că mă vei fi ducând unde vrei tu. Nu mai sunt interesată de aici, acum. Vreau altceva, vreau armonia eternă și universală și unde aș putea-o găsi, dacă nu în mine. Da, sunt cea mai statornică ființă între efemer și etern.

Și eu am fost o fată rebelă Cu pletele-n vânt răvășite Cu blugi strânși pe coapse Și tricouri afișând sloganul Make love not war Și eu am dansat în mari săli Făcând tot posibilul ca împreună Cu cei din grupa rebelă Să ascult muzică pe cât se poate de decadentă Cu versuri contra și versuri anti Până când cineva ne încuia pe dinafară La miezul nopții În sala cea mare a școlii Și până ieșeam unul câte unul de acolo Eram numărați și însemnați ca oile Și peste zi chemați Unii dintre noi socotiți instigatori Pentru ancheta Ce urma a fi raportată La Comitetul Central Alții erau exmatriculați din toate școlile Fără nicio vorbă Fără anchetă Numai fiindcă purtau numele Unor ilustre familii Alții dispăreau dintre noi Pe motiv că făceau parte Din înalte case nobiliare

Nr.11-12(73-74) 2023

Poezie

www.revistaneuma.ro

Mihaela Oancea la intersecția lumilor

căderi cu iz de salcie

ai spus că ne vedem acolo la intersecția lumilor și-am vrut să cred.

să cartografiem tăceri căderi singurătăți cearceafuri desfășurate de-a lungul și de-a latul poveștilor de lut!

mi-am luat inima și ne-am așezat pe-o bancă la capătul tuturor podurilor. am tot așteptat până am simțit arsura timpului și adierea unei desfătări neîntâmplate.

note marine relieful acelei toamne era mai sălbatic decât cel al coastelor bretone. părea că toate mările se năpustiseră în privirile serilor de octombrie. azi mai rețin doar căldura tăciunilor/ chipul tău și finele note marine ale unui pulover de cașmir.

glissando în luneta spartă încolțește gantletul unei armuri și chipul slut al unei mumii ce țipă. în case oamenii ard salvie. ai nevoie de o singură clipă să te împaci cu Dumnezeu.

să rotim în sens invers limbile ceasornicelor până ce clocotind văzduhul își va arunca sutana! să aiurăm într-un orb întuneric! să trecem și ultima vamă! să doară și să ardă până la os chihlimbarul celor din urmă vorbe!

flori de paie în rama foto păstrăm timpul – fractal. frigul de munte nu-i pătrunde oasele și nu-i ascultă gândurile. doar el pare năucit precum un bolnav ce brusc deschide ochii.

în rama foto suntem flori de paie ce încă trebuie să-i învețe timpului măsura. acolo dăinuim cu largi zâmbete întipărite pe chipuri ca și când nu ne-am prăbuși niciodată.

precis și necesar tăceri ploioase adâncesc prăpastia dintre de-a pururi și nicicând. în mâinile unora cum Lennie Small trupul realității e ucis și îngropat în fân. cineva are totuși milă de noi. tâmplele nopții zvâcnesc. respirăm prin toți porii utopice fericiri. de pretutindeni răsună o incantație către vid. se aude o împușcătură precisă și necesară.

doar copacii suntem cercuri - mai mari sau mai mici. înăuntru - ba ni se luminează pereții stâncilor ba năvălesc secundele îndoliate și furtunile își scot la iveală chipurile hâde. ne rostogolim în neștire. singurătatea își întinde și ea filamentele ca o molimă. doar copacii ne mai rămân o vreme în picioare.

Anchet[

www.revistaneuma.ro

Vilia Ban]a Anchetă privind IA Să ne bucurăm ori să ne temem? Aceasta-i întrebarea, pentru că, oricum trebuie să mergem înainte. Dar până unde și cum, și în ce fel, cine să știe? Inteligența artificială, IA, acest nou zeu la care se închină omenirea zilelor noastre, în care se pun speranțele întru rezolvarea problemelor cu care se confruntă lumea și căruia i se dedică toate energiile și resursele planetei, înaintează în ritm exponențial printre noi în toate domeniile vieții. IA înțelege ce spui și răspunde logic, joacă șah, rezolvă probleme matematice, scrie literatură la comandă, generează imagini care se vor a fi artă, consultă legile în vigoare, citește analize medicale, înlocuiește munca oamenilor în producție, vorbește în orice limbă în locul nostru prin holograma care ne reprezintă, etc, etc... IA, această alcătuire de sisteme automate bazate pe algoritmi de calcul și acumulări de date într-un model, ar fi o creație supremă a omului, un egal al său. Aceste creaturi materiale sunt înzestrate cu memorii și senzori, așa cum le-a conceput proiectantul. Dar IA nu are suflet și simțire. Și încă nu se poate replica singură. Încă... Înainte de a vorbi despre literatura viitorului, problema care m-a pus pe gânduri a fost: poate deveni periculoasă pentru om IA? Pe termen lung, știu că oamenii de știință au propus continuarea optimizării funcțiilor IA, reducând concomitent riscurile posibile de securitate. Stephen Hawking, Bill Gates și Elon Musk sau arătat îngrijorați de posibilitatea ca IA să evolueze astfel încât omul să n-o mai poată controla, să-și producă singură software inteligent, să se reprogrameze și să se îmbunătățească singură, chiar să se auto-îmbunătățească recursiv. Sunt multe scenarii legate de IA, dacă să ne temem sau nu de ea, de viitor, ce va putea face și până unde. Oricum va fi să fie, e clar că tot omului i se va datora până la urmă ,,victoria” sau vina de a fi bine sau rău,

Codru] Radi Inteligența artificială, oricât nu ar vrea unii sau își doresc cu încăpățânare alții, devine un fenomen de masă, cu implicații și aplicatii tot mai diversificate. Nu sunt adeptul convins al acesteia, și ca să fentez cumva întâlnirea cu ea, o să dau răspunsurilor la ancheta propusă o altă ordine, plecând de la noțiunea de literatură ,,adevărată". Mă bazez pe faptul că, după clasificările posibile, aceasta nu intră în determinările inteligenței artificiale, oricât de atotcuprinzatoare și atotștiutoare ar fi. Deci, factorul uman are, dintr-o benefică inerție literară, un prim avantaj în privința creației. Și să nu uităm că inteligența aceasta este tot creația omului, a unuia care n-a avut în vedere, probabil, delimitarea literaturii de întregul artistic. Cred că apelează la ,,beneficiile" promise cei care nu au destulă încredere în ei înșiși ori cei care vor să se autodepășească prin puterile altora, cu riscul excluderii din ecuația creației, de a fi simpli cititori ai textelor proprii scrise de altcineva.

Nr. 11-12(73-74) 2023

dramatic de rău. Poate, de ce nu, IA va înlătura ceea ce face rău planetei, poate și pe cei vinovați, fără să anihileze cu totul specia umană. Dacă va deveni ea însăși cu adevărat umană. Revenind la literatură în condițiile IA, sigur că se vor putea scrie cărți la comandă, cu teme, motive, personaje incluse în baza de date, dar oare se vor putea transmite și trăirile, sentimentele omenești? Procedurile tehnologice vor fi, desigur, rapide, corecte, așa cum se vor programa. Dar atât. Unde-i sufletul omului care scrie și se transpune în carte? Nu cred (cel puțin deocamdată) că în literatură omul poate fi înlocuit! În orice caz, literatura nu va dispărea. Oamenii vor avea mai mai mult timp să citească, să gândească mai profund. În aceslași timp, și editurile, ori cum se vor numi atunci, vor scoate pe bandă rulantă cărțile comandate IA. Pentru toate preferințele. Cartea tipărită, sau cartea digitală, sau audiobook-urile vor coexista, în funcție de cerințele cititorilor. Dar, revenind la literatura de specialitate, strâns corelată cu știința în toate domeniile, avem mari așteptări de la viitor. Mă gândesc la progresele în medicină, legate de vindecarea bolilor, de monitorizarea pacienților, de asistența virtuală, apoi de progresele în educație, nemaivorbind de industrie, probleme de mediu și altele. Desigur, scenarii ale viitorului umanității au existat și există. Însuși Sam Altman, creatorul ChatGPT, acea IA generativă, atenționează că toate proiectele de optimizare ale IA ar trebui să se dezvolte sub controale severe. Deocamdată, mintea umană și IA nu sunt comparabile. Având în vedere modul de prelucrare a datelor și gândirea abstractă a mașinii, aceasta nu dă rezultate dacă apar probleme din afara sferei de competență sau apar date cu care n-a fost înzestrată. Adică mașina execută fidel ce i s-a programat. Când se va ajunge să se autoprogrameze, vom vedea ce va mai fi. Dacă se va ajunge acolo. La ora actuală există un material vast de inspirație pentru autorii de literatură SF, pentru autorii de scenarii de film, pentru benzi desenate, spre bucuria consumatorilor de gen. Din punctul meu de vedere, literatura viitorului va fi strâns legată de viitorul omenirii.

Mă îndoiesc că vreun scriitor conștient de propria-i personalitate ar accepta așa ceva. Poate că generațiile viitoare vor suferi o mutare a centrului de greutate al inspirației și se vor mulțumi cu variantele fără suflet ale creației. Sau poate își vor elibera mentalul de efortul ideatizării, lăsându-l în seama boților artificiali. Cu oarecare rezervă, începutul unei opere de artă ar putea fi pasat boților, dar în zona literaturii nu cred în capacitatea lor de subtilizare poetică, de încorsetare narativă. Cât despre etică, dacă nici acum nu se pune serios problema ei, a respectului necondiționat față de confrații într-ale scrisului, îmi închipui că ar putea dispărea conștiința literară. Mă tem de o eventuală dispariție a spiritului ca atribut fundamental al speciei umane, dar poate că acest arcan al inteligenței artificiale nu va cuprinde întreaga țesătură de scriitori. Amenințarea, dacă este să o acceptăm precum există, vine din partea celor dispuși să folosească inteligența artificială exclusiv și iresponsabil, prin prisma a ceea ce pot pretinde că ar fi în stare să facă. Aceasta n-ar trebui să fie la-ndemână oricui, și dacă selecția produselor literar-artistice rezultate din combinația omului cu boții nu se mai poate face natural, devine datoria celor care nu agreează implicarea fără măsură a inteligenței supraumane în actul literar, să mențină omenescul în grațiile muzelor.

Poezie

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Vilia Ban]a 1 Lumină de-april – Pe ﬂoarea de păpădie O buburuză. 2 Caii sălbatici – Pădurea Letea cândva Târziu în noapte. 3 Cai verzi pe pereți – Umbrele jocheului Printre amintiri. 4 Singurătate – Cucuveaua în noapte, Cântec de alean. 5 Marginea lumii – În calea furnicuței Pământul crăpat. 6 Frunziș arămiu – Amurgul leneș dormind În puf de gutui. 7 Aripă frântă –

În iarba-ngălbenită Bătrânul cocor. 8 Amiază de foc – Lanul cu maci înﬂoriți Pe rochia fetei. 9 Caii sălbatici – Fântâna în câmpie, Ciutura plină. 10 Apus de soare – O lebădă pe ape Sub cerul vărgat. 11 Vântul prin iarbă – Pe ﬂori de romaniță Iubirea din vis. 12 Calea Lactee – În creștetul munților Drumul oilor. 13 Noapte de april – Flori de cais argintind Părul bunicii.

MICROPOEME

14 Erou neștiut – Toamna îngălbenită În jerbe pe cruci.

20 Noaptea ielelor – Prin borangicul iei, Sânii fecioarei.

15 Urbe pustie – Târându-se obosit, Ultimul tramvai.

21 Ziua de mâine – Sărbătoarea livezii De măslini din deal.

16 Ziua Morților – Doar licurici luminând, În iarbă, sub cruci.

22 Accident bizar – Pe Ulița Speranței Un dric răsturnat.

17 Ciuta la izvor – Bând însetată norii Din undele lui. 18 Desculț prin iarbă – Lacrima văzduhului Sărutând zorii. 19 Casă-n ruină – Pereții goi și-n colț Icoana mamei.

23 Luntraș în valuri – În albia stelelor Se scaldă luna. 24 Singurătate – Salcie plângătoare Pe malul apei. 25 Flori de liliac – Rujul tău de aseară Pe obrazul meu.

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Jocul §i Moartea sau ie§irea din timp niColeTA MileA e altceva este creația – fie ea epică, lirică sau dramatică – decât un joc al măștilor în perpetuă schimbare, o sursă neistovită de imaginar substituită realității? Când măștile se dau jos, lăsând la vedere fața tăinuită a realității, pe care o zărim fiecare din alt unghi, ochiul transcendent al poetului vede și văzând se vede. În acest sens, Mircea Teculescu aduce în fața cititorului proiecția lirică a unei puternice trăiri, a unui tonic sentiment de încredere în metafora cu o deosebită forță sugestivă. Jocul și Moartea. Editura Neuma 2022. Poezie, este o carte gravă, o meditație, cu multiplele ei meandre, ce revelează ipostazierea creației ca sens al existenței. Volumul se deschide cu motto-ul: Fie că Dumnezeu aduce peste noi foamete, război sau vreo altă nenorocire, El face aceasta dintr-o mare grijă și bunătate. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 7 La statui. Ne aflăm în fața unei construcții lirice de profunzime, unde totul este încărcat de semnificații. Sensul este rezultatul unor descifrări, dar și esența unei realități în sine, îndeosebi a unei realități uman spirituale:„Privesc conturul cu oameni al lacului, dintr-o zonă a sa țâșnesc, când și când, stropi ce urcă, agățându-se unul de altul, în trei coloane; pe o latură băieți și fete se mișcă, aruncând cu pietre spre acestea, pe cealaltă un navomodel țâșnește spre centru și apoi începe să săgeteze suprafața, oglindă a cerului cu nori alburii;”(Zilele măștilor) Perspectiva de profunzime a volumului se organizează pe două planuri, fiecare dominat de un specific anume. Pe de o parte, planul realității exterioare, dominat de repere spațio-temporale; pe de altă parte, planul interior, realizat ca lirică a eului rostitor, poetul identificându-se cu eul care vorbește, cele două planuri fiind într-un continuu echilibru. Tematic dezvoltă: jocul și moartea, precum și pe acelea ale unor motive și simboluri pe care se structurează viziunea poetică, ideile, reprezentările și sentimentele comunicate de eul liric: trup și suflet, lumină și umbră, cer și pământ, înger și Dumnezeu, timp și spațiu. Cuvânt și tăcere, toate asociindu-se cunoașterii și opțiunilor existențiale ale eului liric. Titlul volumului este construit printr-un raport de coordonare între două substantive ce transmit mesajul sintetizat în poemul omonim:„O, lume, arătată de simțiri/ înșelătoare,/ în care ea, Lumina necreată/ nu dispare,/ mă folosești ca pe-o mașinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie;// O, satul meu, cu oameni plecați/ în cimitire/ și în spitale, și în pierdute țări/ cu altă fire,/ te regăsesc ca pe-o mașinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie;// O, trup al meu, reînnoit prin ani,/ plimbat pe străzi/ cu semnele păcatelor trecute/ drept triste prăzi,/ te locuiesc ca pe-o mașinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie;// O, umbra mea, de soare însoțită-n/ locuire/ și înger veghetor trimis, o umbră/ la a mea menire,/ ei ne privesc ca pe-o mașinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie.” (Jocul și moartea) Câmpurile de semnificații ale simbolurilor interferează, generând o rețea de sensuri stratificate, a căror menire este aceea de a comunica, în regimul metaforei, experiențe ontologice și gnoseologice fundamentale. Interesantă este selectarea și organizarea sistemului de elemente ale Universului poetic (un sistem de motive, un tip de discurs liric, alternative ale eului, reconvertiri în structuri lirice cu adânci semnificații pentru cititor):„Câteodată o iubire/ poate continua într-un poem,/ la fel cum tu,/ într-o suferință de care toți știu;// într-o scriere, acolo țesă-

tura gândurilor/ poate fi expusă la vedere,/ o pânză despre inima stricată -/ în timp ce viața stă deoparte -/ un ocean de imagini cu tine/ în aburul clipei,/ în cioburi de eternitate/ trecătoare, gângavă”(Climate) Materie și spirit, trup și suflet, cu toate amplificările în timp, sunt sursele unui înalt orizont ce demonstrează marile straturi ale creației în termeni sugestivi:„trup și timp, acestea amândouă// niciodată n-or să ne mai scape/ deși peste noi o să mai plouă,/ până sufletul va mai încape”(Un sonet despre noi) Impresia de total, de viață trăită întocmai ca viața este resursa pentru a comunica înrudirile și șansa omologării depline a unui mister inițiatic: „Trupul stă/ în mijlocul ochiului/ care îl privește;// obișnuită cu el Lumina vine/ își pune o clipă mâinile albe/ pe conturul inimii,/ micșorează puțin ucigașii tăcuți,/ care într-o zi vor ieși înafară,/ și-l vor întinde pe patul de moarte;//îi prinde ca-ntr-un căuș sufletul;// îndată acesta se umple de vibrații,/ sunete indigo se desprind atunci/ în chip minunat,/ prezentul nu se mai clatină,/ încetează să-și arate/ adâncul mizeriei sale;//apoi trupul dispare;/ în mijlocul ochiului/ care îl privește” (Secvență) Mircea Teculescu începe brusc un poem cu versul:„Sunt și nu mai sunt”, enunț-cheie în raport cu existența. În forma:„Sunt și nu sunt”versul apare în volumul Umbra lui Midas,(N.M.) toate poemele fiind construite în jurul acestui vers, precedat și urmat invariabil de câte un catren. Adverbul mai schimbă aici sensul, în poemul lui Mircea Teculescu, altele sunt însă conotațiile dobândite în poemul volumului despre care facem vorbirea:„cum floarea de cireș invită în dimineață/ se deschide ochiul sufletului meu/ și vede oameni la sfatul inimilor,/ fiecare trebuie să găsească în fiecare,/ partea cea bună;// El a vrut să tai și să arunc/ de la mine/ mădularul ce mă smintea;/ vremea a stat atunci, acum/ aurele sfinților nu mai sunt negre;/când ceea ce este la vedere va muri/ tristețea va umple sufletele celorlalți,/ ei vor uita, un timp,/cât de minunat poate să țeasă cuvintele/ frumusețea gândului,// și că fiecare are cheia închisorii sale”(Despre zăbovirea în trup) Fără cuvânt, omul n-ar fi Om și nici poetul n-ar fi Poet. Ființă în Cuvânt, poetul„își zidește rotund cartea, pornind de la„un alt răsărit” până la înserarea în trupuri:„De-ai putea să te descotorosești de rostire, acum că, uite, se înserează în trupuri și nimeni, nimeni n-o să mai poată vedea ceea ce ascunde fiecare cuvânt”(Panoramare) Cuvântul și Cartea sunt legate în același destin. Aria reflecțiilor este și ea prezentă, confirmare a unei disponibilități pentru noi receptări valorizatoare, privite în devenirea lor, în determinările spirituale specifice:„memoria e o simplă epidermă/ de pe care recluziunea desprinde/ tot felul de amintiri”(Stau);„trupul – acea bucată de piele care înfășoară/ amalgamul de oase, carne și sânge,/ stă de vorbă,/ în sala de tratamente a îngerilor,/ cu chirurgul său”(Un chirurg, opasăre,oplecareamânată);„doar ceea ce nu vezi este veșnic”(Literele, nișteinsecte);„viața începe cu moartea”(Dacă);„dragostea nu este trup,/ cum Dumnezeu nu este trup”;„la exterior,/ frica s vede mult mai clar decât durerea” (Detașare, până la atomul de carbon); „trupul/ atragerespinge celelalte trupuri,/ prinse în straturile timpului”(Trecerea) Mircea Teculescu are darul de a ne oferi o certă formulă stilistică. El îi acordă poeziei cuvenita motivație și comunicativitate specifică. Acest lucru înseamnă nu numai determinări constructive, ci și cultivarea formelor orfice ale cuvântului, sinceritate autentică, gravitate profundă, adresare directă sensibilității, răspuns modalităților de catharsis.

Volume Neuma

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Melancolii §i triste\i în umbra poeziei AnA dobre ață în față cu imaginarul care i se propune, pe care-l traversează și-l investighează, Vilia Banța nu adoptă atitudinea provocatoare, gen Entre nous deux, maintenant!, ci una atinsă de melancolia trecerii, care-i permite contemplația înfrigurată. Ora târzie, crepusculară a melancoliei o situează într-un cronotop, în care relația EuAcela (natură-societate-Dumnezeu) pare mai importantă decât relația intrinsecă EuTu. Noaptea:„E noapte în Micul Paris,/ spune luna, cât s-o luăm în seamă,/ cafeaua e neagră, fierbinte,/ aburii se-mpleticesc în jungle de gânduri.../ Unde te-ascunzi, dulce pasăre a tinereții, întreb/ și printre cețuri dansează în alb/ umbra unei aripi”, pe care o constată poeta și asupra căreia atrage atenția în titlul noului volum, E noapte în Micul Paris, se conotează multiplu ca întunecare a lumii contemporane, cu decadența ei galopantă, iar în cercul concentric care o include, ca întunecare generată de oamenii care compun și populează Micul Paris. Tonurile întunecate obturează lumina, peste lume s-a lăsat o ceață deasă, un întuneric pe care Vilia Banța speră să-l poată îndepărta prin luminile aprinse ale metaforelor. Pe acest fundal citadin, atins de fantasmele întunericului, de „cavalcadele nopții”, se profilează copleșitor sentimentul tragic al trecerii.„Clipa ne-a atins în fugă ușa”,„Gândul și-a lăsat în prag cenușa,/ flacăra-i mai tremură-n pglinzi”, „Toamna-mi țese anii, înșirând pe ață/ vremuri după vremuri, cum le bate vântul”, constată cu tragism poeta, situându-se „între aduceri aminte și uitare”, pentru a se putea autodefini în autoportret aproximativ: „Sunt printre cei care încă mai sunt./ O literă insomniacă, încercănată,/ un zbor de libelulă într-o fotografie.”. Confesiunea merge când în albia lirismului subiectiv, cu sinceritatea spovedaniei: „Privesc cum își scutură ploaia/ lacrimile-n iarbă/ și pasărea ploii/ se re-ntrupează din ele./ Gândul meu/ se joacă de-a zborul/ pe culoarea dimineții, e numai zâmbet...”, când în cea a lirismului obiectiv, cu detașarea impusă de contemplarea lumii, intersectând impresia fugară („În fața mea singurătatea merge clătinându-se.”) cu observația lucidă: „Aștepta s-o întreb ceva,/ să-i țin de urât poate...”, și dialogul cu lucrurile care compun lumea în dimensiunea profanului și scarului: „Să facem popas, șoptește salcia/ atin-

VILIA BAN|A

Editura NEUMA 2022

gându-mi fruntea în semn de iertare,/ nu-i vina ta că se scutură invers lumea/ și se așterne praf peste statui,/ că ne-nvârtim în cerc/ și planeta scoate limba la noi/ înainte să plece definitiv în exil./ Să ne oprim, spune și îngerul meu/ obosit la roata întâmplărilor”. Cele trei coloane ale volumului: Un timp ce nu mai vrea să se mire, Verticala tăcerii și Realitate gonflabilă, aduc în prim-plan metafore clarificatoare pentru concretizarea relației eului în complexul micro- și macrocosmic, cu natura, societatea, Dumnezeu. Fundalul îl constituie realitatea cea aievea, sugestiile ducând spre realitatea dramatică a anilor pandemiei, traversată de verticala tăcerii. Absența cuvântului nu semantizează doar tăcerea, pauza pe care eul și-o poate lua pentru a asculta cântecele lumii, ci o muțenie impusă prin restricții arbitrare. De aceea, și cântecul poetei trebuie să fie „fără cuvinte”, un cântec în care tăcerile, absențele, muțeniile se întâlnesc și continuă să existe, căci universul își urmează implacabil mersul: „O pasăre înaltă arunca/ semne de-ntrebare./ Osia lumii se-nvârtea mai departe./ Lumina mi se lipise de trup/ și aerul se juca în nisip/ lângă poemul fără cuvinte.”. Ceea ce lipsește lumii, crede Vilia Banța, este iubirea, însă frumusețea care exultă peste tot, pe care o vede și o fixează în imagine ca atâta frumusețe fără nume, poate reînvia iubirea și, odată cu ea, sufletul îmbătrânit al umanității. Desenele lirice trasează liniile unui real visat ca recuperare a frumuseții: „Ceasuri oprite în prag./ Destramă un zbor rănită/ pasărea luminii. Încă respiră/ aceeași dimineață cu mine./ Aștept să treacă teama/ că voi rămâne aici,/ îngenuncheată/ în ultimul strigăt/ din ce mi-a rămas.”. În imaginația poetei, realul își ex-

tinde teritoriul, devine o realitate gonflabilă, ce înseamnă și presupune o dilatare, consecință a modului de a privi din perspectiva angoaselor timpului:„Se dilată clipa cu noi/ în această/ realitategonflabilă –/ limita răbdării explozive”. Realitatea gonflabilă delimitează o realitate concretă, cu istoricitatea ei, în care „timpul dă pe-afară, se dilată/ peste planeta confuză.”. În planul eternului, realitatea universului își urmează implacabil, inexorabil, propriile căi:„Ninge cu fulgi de cer îngândurat/ peste rană.../ risipă lină de alb,/ ca un vis de Crăciun...”, punând un văl peste toate grijile, incertitudinile, fricile. Poetei îi rămâne imaginarul poeziei, acolo unde își poate aprinde stelele, sporind frumusețea cu plusul de creativitate de care dispune: „Visăm într-un poem de lumină/ și-n sufletul mirosind a iarbă/ și-a pământ mai aprindem o stea.”. Sensul înaintării legitimează o existență și conotează un destin, orientând spre ieșirea din cerc, din cercul strâmt al realității dramatice, în care poeta, debusolată, își simte „umbra (mea) fonetică”, chiar fără „strategii de mișcare”, lăsându-se dusă și condusă spre aurore care strălucesc pentru ea, lăsând în lume doar strigătul femeii-cuvânt: „Doar strigătul femeii-cuvânt/ sparge tăcerea/ la masa de seară/ când măștile cad/ și mâinile se-ntind firesc/ spre porția de viață”. Vilia Banța este„femeia-cuvânt”,„în umbra destinului”, care, asemenea ursitoarelor, vede, înregistrează, constată și realizează ample tablouri în care realitățile fuzionează: „Așa stau clipele/ confuze, mirate,/ ca niște mătănii deșirate/ în prag./ Ziua și-a lăsat geamantanul/ la ușă, nu știe/ dacă să intre sau nu,/ așteaptă/ cu mâinile în buzunare, așteaptă...// Voi ce mai faceți,/ acolo în spatele zidului...”. E noapte în Micul Paris devine, la finalul acestei călătorii în labirintul lumii și al orașului, o constatare-concluzie în care Vilia Banța și-a sintetizat întreaga melancolie a existenței. Tristețea ei aude sunetele și ultrasunetele realului, aducându-le la cunoștința contemporaneității. Iar poezia o creditează pentru ca mesajul ei să fie primit și conștientizat în sistemul de referință al celuilalt, Acela, căruia i se adresează empatic și comprehensiv, înfiorat și cutremurat.

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Pe sub poarta cuvintelor, trece poezia... AnA dobre n 2020, Vilia Banța realiza, la Editura Neuma, prima antologie de autor, cu titlul Poarta felinelor, care reunea poezii scrise în perioada 1994-2018, selectate, într-o cronologie subiectivă, din volumele Timpul mareelor (1994), Orfeu printre himere (1994), Călătoria (2002), Alchimia sferelor (1998), Geometrie glisantă (2001), Dresorul de umbre (2009), Urcând colina fierbinte (2013), Invers numărând Niobe (2014), Departe de Shangri-La (2016) și Joia risipirii noastre (2018). Selecția și ordonarea poemelor este, în general, cronologică, dar poeta reordonează fluidul liric în funcție de o cronologie interioară, astfel că Alchimia sferelor (1998) succede poemelor din Călătoria (2002), întrucât ea urmărește relevanța unei cronologii interioare, singura în măsură să dea imaginea poetică a devenirii sale prin/în poezie. Reflexivitatea este o dominantă a acestei poezii, Vilia Banța acordându-și șansa de a medita asupra complexei relaționări a creatorului, în dubla ipostază de om și artist, văzut în fizica și metafizica realului, având, astfel, posibilitatea de a vedea dincolo de ce se vede și de a palpa, în acest fel, zona invizibilă a sacrului, lume pe care se străduiește să o transpună în arhetipurile proprii imaginarului său. Dualitatea este resimțită ca un firesc al creatorului, un creator care nu-și reprimă omenescul, dar îl canalizează spre spiritualizarea impresiilor și transcrierea lor în metafora revelatorie. Imaginarul îi apare ca un spațiu securizant, al posibilităților infinite de apărare a eului față de invazia oricăror forme care l-ar putea perturba sau deturna de la adevărata sa menire: „Poezia mea e-o cetate/ unde mă apăr de mine,/ cea din afară,/ așteptând la porți/ cu singurătatea de mână.”. Înăuntru și în afară se definesc doar în raport cu așteptările în ideal, iar idealul modelează un text în care se regăsește în multitudinea ipostazelor de virtualitate a potențelor pe dimensiunea increat-creat, actualizate în actul creatorului:„Înăuntru, cerul mi se lipește de pleoape,/ amețit de cerneală;/ peste tot miroase-a cerneală:/ pământul, aerul, gândul,/ noaptea, ziua și timpul,/ pasărea aceea imaginară/ și cântecul ei insolit.../ Acolo, întunericul face popas/ lângă zei și se subție/ printre fâșii de lumină./ Până se rănește clipa/ și sângeră pe mine.”. Lumea de cerneală a poetei este haosul de dinaintea genezei; doar spiritul creatorului se poate acomoda și îl poate ordona, despărțind lumina de întuneric. Timpul pe care-l presupune această relație este un timp mitic, reversibil, capabil să o întoarcă oricând în perimetrul lui. După creație, „dincolo de porți”, privirea trece pentru a semnala începutul unei dimineți ritualice, în eterna reîntoarcere a dialecticii dintre creat și increat: „Dincolo de porți,/ dimineața lustruiește vitrina/ aceluiași muzeu/ cu stele prăfuite”. Creația nu este definitivă, aspirația spre perfecțiune orientează spiritul spre noi orizonturi de ideal, de așteptare a unui ideal, pe care să-l poată concretiza. Uneori, poemul care încearcă sunetele și literele, în căutarea sensului revelatoriu, poate fi poemul absurd, „câinele meu de vânătoare/ pierdut, credincios/ până la epuizare”. Absurd, se confesează interogativ poeta, în raport cu care firesc – al unul cotidian stors până la banalitatea

copleșitoare? Absurd,„înflorind în tăcere”, până la a concura firescul în virtualitatea temporală a simultaneității, contemplată sub specie aeternas, din perspectiva finitudinii, resimțită acut, „sub pașii mei,/ din nopțile mele,/ când eu voi fi plecat/ demult, în alt anotimp...”. Condiția creatorului nu este privită de Vilia Banța în generalitatea ideatică, abstractă a unei meditații glaciale, ci raportată direct la propria condiție de om, supus rigorilor timpului care trece, de artist care trăiește în dublul balans al cuantelor. De aici, imperativul scrisului și/sau al tăcerii. Să scriu și să tac, decretează poeta pentru sine, reluând titlul în refren litanic, pentru a ajunge la suprema smerenie în paradigma profanului care aspiră la transcendere:„Să scriu și să tac.../ cine sunt eu/ să tulbur pământul/ cu propria-mi stare/ în plin asfințit?”. Starea de smerenie, de umilitate, admisă ca dat al ființei creează, dar neprețuit, iluminarea, întrevăzută, întâi, ca „lumina subțire a serii/ lustruind fereastra...”, pentru ca, apoi,„cuvânt după cuvânt”,„tot ce scriu,/ tot ce rămâne,/ din gândul aprins,/ din scrumul încă fierbinte”, să se lumineze „dinspre icoana celor nouă ceruri dantești”, să pună, așadar, aură peste lume și, răsfrântă, în interior, săgetându-i cerul „fântânilor din mine”, să producă iluminarea, revelația generatoare a stării de grație. În această stare de grație, poeta alege conștient doar poezia, pentru că totul este poezie: „...și totu-i poezie:/ ce vrem să vedem,/ să iubim, să rămână.../ E poezie/ chiar și puținul/ ce-a rămas din noi/ să ardăn veșnicie”. Pe acest fundal al idealității, se profileaază trecerile poetei,„la tâmpla serii”, unde„se ascute nimicul”, și lumina trece„prin el mai departe”. În aceste imagini („Mă acoperă-ncet/ întunericul, liniștea mea e o floare/ înroșind pereții.”), poeta apare în inefabilele determinărilor temporale conștientizându-și efemerul („Pasărea din ceas respiră netimpul/ deodată cu pagina albă.”), dar aspirând spre transcenderea fragilității umane, prin șansa faustiană de a crea frumuseți. Atunci își află clipa, clipa ta, cum o spune în autoadresare, dedublându-se în oglinda eternității, pentru a decela între partea efemeră și cea eternă a ființei duale, în înțelegerea acelei coincidentia oppositorum care presupune unitatea dintre materie și spirit, dintre sacru și profan. Revelația este hierofania ei, pe care vrea să o localizeze, prinzând-o în tabloul devenirii: „Erau seri în care te-ngropai de bunăvoie/ printre pahare golite; iz amărui/ umplea infinitul tăcerii/ și ochiul se închidea/ peste fereastra deschisă,/ obosind să-nțeleagă, să uite...”. Ca-ntr-un peisaj cu umbre și lumini, ea înaintează ca-n vis trecând peste frunze – simbolul efemerității, atentă la dresorul de umbre, poate un regizor universal, poate ipostaza de argint a virtualității sale ordonatoare. Având posibilitatea de a se privi în simultaneitatea dimensiunii temporale anulate în starea de contemplație, are, fulgurant, imaginea dramatică a trecerii/finitudinii: „ora mă târăște cu ea”; din punctul originar, acel aleph – punctum saliens, ea simte acum zecile de priviri care „mă taie-n felii”, tot atâtea ipostaze ale posibilităților de a se împlini fragmentar, deși intenția ei vizează perspectiva holistică, întregul.

Nr.11-12(73-74) 2023

Volume Neuma/Poezie www.revistaneuma.ro

Interogația retorică: „Cum să-mi apăr lacrima în care exist?”, urmată de invocația faustiană: „Oprește-mă, clipă,/ strig, în nebunia ta, îți dăruiesc/ gustul amar al trupului meu,/ ca o noapte de vară târzie...”, reține întregul tragism al ființei care-și presimte finitudinea. Luciditatea aduce rațiunea în amalgamul trăirilor până la limita de sus a exasperării, nu atât pentru a ordona haosul trăirilor, cât pentru a aduce pacea lăuntrică, împăcarea cu sine. Definirea nu este atât a morții, cât a stării de a muri, meditație tulburătoare în poezia A muri...: „A muri/ e un fel de-a te rătăci/ într-o singurătate nouă,/ căutându-te printre cuvinte,/ risipind ultimul strigăt/ în tăcere,/ acoperind mai departe,/ cu sângele tău,/ foaia albă,/ fără de care/ n-ai fi putut să exiști,/ să respiri, să cazi în genunchi,/ apoi să te ridici,/ iară și iară.// E doar un fel de-a pleca,/ lăsându-ți preaplinul iubirii/ să ardă/ Absența ta/ în absența ta.”. E o vedere/privire/revelare obiectivată, tradusă în lirism obiectiv, ce presupune povestea liric-epică a eului („Stătea așa aplecată...”), din spatele oglinzii, prin saltul „de la lumină până la cuvânt”, spațiu în care, după consumarea vieții, o voce misterioasă îi transmite că trebuie să învețe a muri: „iartă-mă, te-am învățat/ să trăiești... Să mori/ învață fiecare singur.”. Tot ce rămâne este un rest pus sub semnul imperfectului iterativ: verbul erá – omonimie omofonă cu substantivul éra, ce-ar coincide duratei personale, accesibilă pentru devenirea eului aspirând către sinele autentic, universal, al continuității, al repetiției, „o adiere de de înger/ și atât.”, un mit personal al eternei reîntoarceri. Spațiul străbătut în acest labirint este consumat până la capăt. În acel punct, are revelația propriului eu și poate, astfel, desena un posibil autoportret:„Eu, cea absentă la masa boemei,/ ascunsă aproape mereu/ după cortina fumurie,/ cu jocuri de umbre și lumini/ abia întrezărite,// eu, cea zămislită la vreme de seară,/ din aer și foc, ursită să ard/ în tăcere, până la capăt...”, sugerând, totodată, și devenirea – o călătorie de inițiere, cu depășirea obstacolelor care o așază în tiparul arhetipal al Păsării Phoenix: „De prea multe ori m-am ridicat/ din cenușa/ aripilor carbonizate.”. Imaginarul poetic al Viliei Banța este străbătut de motive și laitmotive: cercul, „cușca oamenilor”, clepsidra, oglinda, poarta, fereastra, asociate sau subordonate unei tematici care aduce în centru problematica tulburătoare a omului. Poeta se privește în particularitatea vieții și în generalitatea unui destin singular care-i lasă impresia concretă și dramatică a unui exil interior,„la intersecția cu mine însumi”. Ieșirea din cercul incertitudinilor este posibilă prin creație, moment în care eul liric se include în colectivitatea lui noi, prespunând nu numai relația eu-celălalt/ceilalți, ci contopirea în ideal, asumarea unui destin (de) creator, Noi scriem poezia: „Iarba nu-și mai cuvântă gândurile./ În megafoane urlă buruienile/ deasupra nepăsării./ Noi scriem poezie. Nu e rău./ S-a tot scris poezie/ și tot de dorul ei/ s-a-mbolnăvit cetatea./ Cerber de muzcava păzește speranța,/ îngeri de gips ne numără-ncet/ singurătățile spre seară.”. Peste toate acestea, se arcuiește curcubeul frumuseții, pe care Vilia Banța, asemenea tuturor gânditorilor de frumos, o creditează ca posibilitate de salvare a lumii: „Iubești frumusețea/ în splendoarea de verde./ Dar, Doamne, spinarea cuvântului/ s-a cocoșat sub cruce.”.

Alexandru Cazacu Pentru ce? Pentru ce roșul acestui Octombrie privește spre noi iar zmeii de hârtie prind viață și ne zâmbesc dincolo de geamurile care opresc păsările și câmpia să se așeze cu noi la cină când echinoxul îşi pierde jumătatea Pentru ce străzile au împietrit iar seara aceasta stă în dreptul ușii și nimeni nu o poftește în casă când prinse în cercuri concentrice lucrurile se adună uituce unul lângă celălalt iar dincolo de văruiala zidurilor auzi tic-tacul ceasornicului precum răsuﬂarea sacadată a unui animal rănit

Retrageri de gală La ceasurile acestea soarele a rămas un artefact încins aﬂat între cercevelele ferestrei prin sfertul dimineții ridurile oglinzilor cresc de câtă amintire au adunat întrânsele iar o trompetă se aude limpede din această împreună lucrare ca o machetă 1:1 a visului ce ar putea să se întâmple lângă un arbore devenit o torță pentru retrageri de gală Aburul de frig ce însoțește cuvintele relevă fresca ascunsă în chipuri și pare că verbul„a ﬁ“ deseori este egal cu verbul„a spune“

Pieziș Cine rămâne și cine pleacă din această zi atât de adevărată atât de neîntâmplată ploaia ce mărunțește cartierul ciocurile aurite ale păsărilor ca niște mici pumnale ﬂuturi ce se adapă din roua ivită pe tâmplă tăcerea ca o poțiune amestecată-n eprubete

Poezie

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro sau dorul de cineva ce te face să crezi că acela se gândește la tine când ﬂoarea soarelui se uită după un astru ivit între bătăile inimilor noastre și te pui pieziș între dreptatea sângelui și oricare altă dreptate

WHO’S WHO Alexandru Cazacu Născut: E-mail : Telefon :

Ceștile albastre Ceștile albastre de ceai asemenea ochilor tăi în iarna ce pândea intrările în lume dincolo de insomnia cocoșilor de tablă și a întunericului din venele serii în ținutul unde singurătatea modiﬁcă peisajele iar depărtarile se rostogolesc ca un ghem aruncat din turnul medieval al unei bresle Toate clipele ne moștenesc neliniștea când trupurile au rămas precum sperietorile peste câmpuri răvășite Brațul candelabrului luminează cu teamă un faeton de argint sosit la răspântii și ferestrele cât palma sunt ochii unei pisici uriașe ce privește apatică înainte

25.04.1975 oraş Olteniţa, judeţ Călăraşi alexandru.cazacu5@yahoo.com 0720868940

Debut literar: 1995 in cotidianul „Tineretul Liber” cu o poezie (prezentare Tudor Opriş)

O superbă străină În micul oraș ocrotit de brațul fluviului toamna sosește ca o străină superbă și misterioasă ce poate fi vazută la expoziția de pictură contemporană unde vizitatoriii adaugă pe rând cate o linie în plus tablourilor ori împărțind brandemburguri prin cartierele ce se termină în câmp deschis iar orizontul este o fâșie albă precum pielea abandonează a șarpelui Duminica la orele serii iese pe străzile mici și înguste arborând un zâmbet în care se amestecă siguranţă de sine și un fin amar Noi îi facem cu mâna şi gesturile seamănă puțin cu ale noilor născuți în primele clipe de la ieșirea din pântec

Versuri şi articole publicate în revistele literare: „Acolada”, „Actualitatea Literară”, „Alchemia”,”Algoritm Literar”, „Alternanţe” „Antares”,„Argeş”,„Ardealul Literar”,„Arena Literară”,„Arena Artelor“, „Arte“,,„Art Kibo“,„Ateneu”,„Astralis”,„Axis Libris“,„Banchetul”,„Boema”, „Bucovina Literară”, „Bucureştiul Literar şi Artistic”, „Cadran Cultural”, „Caietele Columna”,„Caiete Silvane”, „Cafeneaua Literară”,„Caligraf-Dr. Tr. Severin”,„Caligraf -Alexandria“,„Cronograf”, „Cenaclu de la Păltiniş”,„Cervantes”,„Climate Literare ,„Constelaţii Diamantine”,„Convorbiri Literare”, „Conta”, „Cronos”, „Contact International”, „CronicaVeche” ,„CronicaTimpului”, „Curtea de la Argeş“, „Destine Literare“, „Detectiv Cultural”, „Dimineaţa”, „Discobolul”, „Expres Cultural”, „Ex-Ponto”, „Familia”, „Feed-Back”, „Fereastra”, „Ficţiunea OPTm“, „Helis”, „Hyperion“ „Impact Cultural”, „Leviathan”,„Libris” ,„Literadura”„LitArt”,„Litera 13“,„Liter-Club”„Litere”,„Litera 13“ „Luceafărul”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Lumina Literară şi Artistică”,„Lumină Lină”,„Mantaua lui Gogol”,„Mărturii Culturale”,„Mişcarea Literară”,„Neuma”,„Nord Literar”,„Noul Literator“,„Oglinda Literară”. „Oltart“ „Paradox”, „Poesis”, „Poezia”, „Porto-Franco“, „Pro Saeculum”, „Plumb”, „Ramuri”, „Revista Nouă”, „Reşiţa Literară“, „România Literară”, „Rotonda Valahă”, „Scrisul Românesc”, „Sintagme Literare” „Sintagme Codrene”,„Spaţii Culturale”,„Sud”,„Surâsul Bucovinei“,„Jurnal israelian“, „Tecuciul Literar Artistic”,„Tribuna”,„Thymes“„Ulysses“,„Urmuz”,„Vatra”, „Vatra Veche”,„Viaţa Românească”,„13 Plus „ ş.a. Referinţe critice în periodice: TraianT. Coşovei, Dan Ionescu, Gela Enea, Florea Burtan, Florentin Popescu, Victoria Milescu, Ion C.Stefan, Marian Drăghici, Marius Chelaru, Grigore Chiper, Valeria Manta Tăicuţu, Alex. Ştefãnescu, Xenia Negrea, Dumitru Velea, Nicolae Rotaru, George Chirilă, Tudor Opriș, Teo Cabel, Gabriel Dragnea ş.a. Colaborări radio : Radio România Cultural, Radio România Actualități, Radio Shalom

Legitimă apărare „Je connue trop tard l'amour“ se auzea difuz pe terasa cafenelei în piața triunghiulară ca într-un muzeu in care stau expuse propriile noastre renunțări iar zgomotul de fond al urbei era înlocuit cu primele acorduri de pian auzite vreodată Crizanteme arămii înﬂoreau neiertătoare sub colții de lumină ai zilei când eram gata să ne privim în față propriul înger rătacitor bandajul devenea una cu rana și era mai ușor să vinzi decât să cumperi istorii ca și cum ai reduce totul la o legitimă apărare în fața iluziei

Volume publicate : „Tâlhari sau profeți”(2001); „Duminica în Est”(2017) „Mesaje pentru Iulia”(2019); „O cameră single”(2020) „Ora H „(2021) Studii: acultatea de Finanțe-Bãnci (2008) şi Facultatea de Electrotehnică (1998) -Bucureşti BursierTEMPUS-6 luni (1998) în Franţa la Université Science etTechnologie – Lille1 Master în Finanţe-Bănci(2012); Master în Electronică digitală(1999)Bucureşti Documentãri şi stagii :Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Elveţia, Ungaria, Germania

Cartea de poezie

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Poezia spa\iului intermediar ioAnA diAConeSCu n ultimul său volum de versuri, Gând în liman cu marea (editura Vasiliana, 2023), Silvia Curteanu lansează un manifest împotriva invaziei artificialului în lumea de azi: „Mai urcăm trei gânduri.../ Odată spălată mașina cerului trebuie lustruită/ căci sfinții nu uită proverbele cântărilor/ascunse în nori de hârtie albastră.” (Dă-mi Doamne albastrul cel de toate zilele) pe când “Metal și asfalt/se-brățișează-n derizoriu/iar eu privesc stingher/prizonier într-un calorifer” și iată-ne “integrându-ne letal/în asfalt și metal” cu “Iarbă și culoare/păgubite de existență.”(Metal și asfalt). Profesor Doctor Inginer la Universitatea Tehnica Gheorghe Asachi din Iasi la Facultatea de Inginerie Chimică și Protejarea mediului înconjurător, participant activ la proiecte stiințifice internationale și naționale ca partener și coordonator, Silvia Curteanu a dirijat și proiecte naționale privind inteligența artificială. Scrie cărți de poezie (Poezie cu ghimpi, Periferia orelor albastre și Eufonii colorate)ai proză scurtă (Castane matematice, pentru care a primit un important premiu pentru debut în proză) În volumul de față poeta alege spațiul intermediar de locuire, după evadarea de sub imperiul extremelor diafan / macabru care nasc imagini și situații surprinzătoare (cum de altfel surprinzătoare sunt asocierile stilistice din toate volumele publicate de autoare). Totul se petrece „la dublu”. Refugierea în spațiul intermediar salvator se naște din dorința dominantă a salvării. Acesta se plasează între rău și bine, alb și negru, fizic și metafizic, cu aceeași concluzie surprinzătoate: mișcarea alternativă între diafan și macabru. Se poate înțelege greșit acceptarea dihotomiilor, doar că avem de a face aici cu aprofundarea conștientă și ingrijorată a temei degradării Pământului ca loc de viețuire a tragediilor contemporane în contrast cu ceea ce visam să fie. Poetul va supraviețui cu greu aici, într-un spațiu agresiv. “Limanul” din sugestivul titlu al volumului, va fi, de fapt, același„spațiu intermediar”, nu ca „limitare”, ci ca locuire, chiar dacă strâmtorată, în reverberațiile Paradisului. Dincolo de „liman” începe spațiul vast al mării. O poezie a evadării, a transcenderii spațiilor înspre nelimitare - simbol al libertății totale. Adesea lupta este istovitoare în distanțarea de tot ce poate însemna răul

secolului, cu umbra lui întunecată amenințând Pământul. Percepția trecerii inexorabile a Timpului reface traseul vremurilor“cu natură”. Numele iubitului este “împodobit cu ramurile înflorite/ce-mi bat la fereastră” deși “ data calendaristică nu corespunde/nici unui anotimp cunoscut” (Destinații încătușate). Chiar și în Grădina Raiului pomul cunoașterii este ruinat “pentru că șarpele /nu mai poate tenta pe nimeni/cu un măr putrezit” (Sfârșit). Limanul mai este invocat și ca simbol al eliberării la limita supraviețuirii. „Se-ntind în dans spasmodic/ copacii încă-n floare,/ petale părăsite/ce nu mai pot să zboare” (Gând în liman cu marea) în timp ce robotizarea omului are ca urmare întunecarea Lumii.„Pe cele patru semne ale punctelor cardinale/ răsar atenționări ale vocalelor surde/ de autism concentrat în indiferență”.(Ezoteric) . Presimțirea apocalipsei în culorile florilor, imagine șocantă, violența imaginii șoarecilor care rod unitățile de timp, întregesc un tablou în culori sumbre. „[…]aș chema rozătoarele câmpului/să macine pereții moi din arealul timpului.” (Trecut, prezent și viitor). Cu o imagistică originală se configurează, nu se știe încă ce, sfârșitul, nimicul sau apoteoza – un “viitor alb”. Conturarea unei linii macabre surprinde cu o altă“facere a lumii”: “pe când cercurile polare se intersectau/și gurile de rai picurau lacrimi,/au răsărit primele flori carnivore/care au început să aspire lumina/și să împuțineze trupurile.” (Început de sinistră poveste). Și mai departe “literele alfabetului sunt moarte/ în lava stinsă de bruma dimineții”(Triptic); premoniția naște imagini frapante: „Peste lut am asternut/covor de cuvinte,/cu ligamente crescute.”(Cântec pentru noaptea timpului). O „ars poetica” adptată limitelor unui timp ostil poeziei, surprinde, de asemeni: “Hălăduim prin lumină , poezia și cu mine, pas după vers, vers după pas, în scrâșnetul aspru al dendritelor metafore.” (Călătorie pe pașii de poezie) și totuși speranța renaște, ca în această mică bijuterie de stil. „Pe porțile de jad zurliu,/un gând scăpat din lagăr de elanuri/trezește-n noi nuanțele de viu”. (Încătușare). Elemente de stilistică suprarealistă intervin frecvent în această carte a surprizelor: dorințele „se descompun algebric”,

“scoarța cerebrală“ este “lemnoasă“, stafiile vântului “plutesc pe coame triunghiulare/în uleioase culori plasmatice”cu “accent de aluminiu”, cu dexteritate:” Un crez dărâmat în mod neașteptat/de anarhia celulelor fusiforme/ajunse la surplusul declinului/își adună răsuflarea/schimbându-și înfățișarea.”(Eșecuri), “Dezvelind primul strat al imaginației/găsesc obiecte cunoscute/din vremuri trecute/amestecate/prin neglijența juxtapunerilor ambientale […]/iar covrigii din coada ochiului/sună metalic speranța dorințelor /neâmplinite” și într-un final codificat: “Destructurarea nu a fost în zadar /pe un drum secundar”. (Stratificare). Silvia Curteanu este la ea acasă pe domeniile poeziei, cu inefabilul ei cu tot. “În curgerea ondulată a răsuflării//În imagini destrămate și rarefiate/Îmi caut ochii[…]//Îmi ascut pielea[…]// Dar scoarța copacului își împlinește vârsta/în asprimea curburilor deformate[…].”(Amintiri din spații line). O nuntă macabră încheie un cortegiu deprimant”Sublimă melodie/de viață sau de moarte,/joc de contrarii în necesară sinergie:/alb și negru”(Desăvârșirea contrariilor). Și totuși, în acest peisaj sumbru surprinde lumina, până la urmă învingătoare, diafanul se întrupează în speranța unui viitor, unde“ în infinită puritate de apă și cer/pe spațiu prelins de nicăieri/ se întrupează-n simțire/fiorul iubirii.”(Intangibil) în timp ce o Mângâiere celestă salvează, printr-un singur semn divin, cerul, pământul și apele: „Mi-am înclinat capul pe umerii cerului/ cerând răgaz de alint norilor și azurului./ Mi-am scufundat privirea în adânc de ocean/să-mi înec setea de imaginație./Miam acoperit gura cu palmele pămîntului/ oprind gustul amar al suferinței./M-am înodat în rădăcinile florilor/să-mi crească petale pe umeri,/cerul să-și odihnească chipul ars de soare/pe florile albastre ale umerilor mei.”

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

MIHAI BARBU, Cartierul eviden\ia\ilor eVelyne CroiToru in perspectiva volumului supus astăzi lecturii, Cartierul evidențiaților, apărut recent la Editura Neuma, poetul Mihai Barbu se supune regulilor care îi servesc și îi potențează personalitatea creatoare. Profesor de limba și literatura română, doctor în filologie al Universității „Babeș-Bolyai” din anul 2011, membru al Uniunii Scriitorilor din România, de două ori premiat cu Cartea Anului (2020, 2022) – premiul Filialei Alba-Hunedoara, Mihai Barbu ne propune un nou volum de poezie confesivă, cum însuși autorul o numește. Într-un cartier din orașul supranumit Carbon City, cititorul va fi martorul-spectator al unui lung șir de monologuri ale unor personaje defuncte. Este o temă care duce cu gândul la Suflete moarte și la simbolistica lui Gogol, totuși tema este doar tangentă, personajele lui Gogol sunt oameni vii care doar mimează viața, pe când cele ale lui Mihai Barbu sunt morți de-a binelea și îngropați în cele două cimitire care delimitează orașul, morți care-și spun poveștile de viață, neîmplinirile, isprăvile ba chiar și unele întâmplări de după moarte. Autorul își definește textele ca fiind poezii, dar ele pot fi la fel de bine proze scurte, reportaje, ficțiuni. El își constuiește mesajul prezentînd soarta omului amprentat de o societate închisă. Omul ca ființă determinată, produs al societății, condiționat de aceasta; omul, în lupta sa pentru supraviețuire, pentru afirmare socială – într-un spațiu defavorizat al exploatărilor miniere; stahanovistul pemanent în întrecere cu planul lunar, anual, cincinal. Societatea este reprezentată de Evidențiații care se regăsesc cu obiceiuri și caractere, legate între ele și astfel, veridice. Cu fiecare monolog personajele dobândesc o nouă dimensiune, reacțiile lor exprimă dorințele, aspirațiile de dinainte de moarte, regrete... Interesante în poeme sunt formele, motivele, imaginile, structurile, stilul, sub aspectul semnificațiilor literare. Utilizarea persoanei întâi în discursul personajelor este liantul volumului, stilul adoptat de autor fiind suplu, amar-glumeț, insidios, mușcător sau blând, modelat după personajul întrupat. Subtilitatea ludicului, bogăția limbajului, sunt mijloacele prin care autorul redă complexitatea lumii descrise,

a experiențelor de viață, a caracterelor. Mihai Barbu fructifică experiența și contactul direct cu realitatea unei epoci trăite. Textele sunt puternic ancorate în problemele sociale ale unui trecut recent și dovedesc capacitatea autorului de a comunica prin intermediul unor personaje decedate adevăruri despre viața urbei, al sufletelor care, după moarte își spun poveștile vieții, împlinirile și neîmplinirile. Câmpul de desfășurare este Cimitirul, locul unde se dezvăluie secrete, moravuri, deprinderi, bucurii, dezamăgiri, glorie, decădere, trufie; cimitirul, prin evidențiații săi este participant activ, iar Mihai Barbu este „regizorul”acestui spectacol original în care personajele se impun ca și cum ar fi existențe vii, demonstrând preocuparea autorului pentru descifrarea existenței omenești. Personajele lui Mihai Barbu sunt tipuri umane vii, entități bine conturate prin sinteza, combinarea diferitelor procedee artistice permițând formarea unei realități artistice originale. Cititorul căruia i se adresează Mihai Barbu trebuie să fie unul cu imaginație, intuitiv, înzestrat cu simțul umorului. Autorul îmbină propria fantezie cu observarea atentă a realității, înfățișează personalitatea omului trăitor într-o comunitate cu bunele și cu relele ei, o face prin prisma firii umane înseși, a omului plin de contradicții, uneori ireductibile. Polaritatea substratului ludic cu cel empatic este evidentă iar prezența ambiguității reduce posibilitatea încadrării ideilor emise de poet într-un tipar anume; el amestecă elemente disparate în care diversitatea mișcărilor interioare întărește ideea de comple-

xitate a sufletului omenesc. Determinările de tip psiho-social ce oferă textelor forme superioare de încadrare structurală, sunt, de asemenea, purtătoare de valori estetice, menite să-l poziționeze pe Mihai Barbu într-o zonă de originalitate evidentă. În poeme există dominante ale imaginii artistice care se datorează exclusiv eului creator, empatiei autorului, afectivității sale. Simț, sentiment, idee, lucrează simultan susținând evocarea plastică a Cartierului Evidențiaților: Trudeam din greu în subpământul Văii dar duminica/ mă îmbrăcam frumos, și-i dădeam, cât mă pricepeam și eu, o mână de ajutor/ popii Moșic.[...]Niciodată n-am fost împins în față, până într-o zi de Paști când popa m-a ales pe mine să intru în vorbă cu el/ la slujba de Înviere. Rolul meu nu era prea complicat însă,/ în punctul culminant m-au copleșit emoțiile.Când am bătut/ la ușile închise ale bisericii și popa a întrebat „cine-i acolo?”,, eu trebuia să-i răspund: „Deschideți ușile, sunt Eu, Împăratul/ Măririi!” Nu știu ce s-a petrecut în capul meu c-am răspuns așa: „Sunt eu, Bidiga Constantin!”/La mină, ortacii mei au râs de mine până am ieșit la pensie. Mihai Barbu transformă banalul în forme expresive realizând un sistem semantic original. Poetul utilizează versul liber, de fapt putem vorbi despre poeme în proză, ce transpun gândirea și sentimentele autorului; îmbină imaginile cu temele și cu tonul, într-un raport bine dozat, realizează corelații între spațiu, personaje, lucruri, stări; există la autor afinități de substanță, de structură, ele fiind fondul din care se alimentează gândirea sa creativă. Subtile sunt corelațiile dintre idei, sentimente, senzații, sugerate. Mihai Barbu este un autor priceput, abil chiar, în organizarea acestui album de personaje, el adaptează conținutul poemelor temei majore, explorând totodată stările crepusculare ale sufletului. Putem vorbi despre o libertate a metaforei care își regăsește esența prin tendința către literalitate, prin permanenta ieșire din matcă. Ea, metafora, dobândește proporții accentuate, simbolul trece dincolo de sine și în ciuda aspectului uneori insolit al textelor se remarcă o consistentă precizie semantică; cuvintele satisfac condiția de bază cerută semnului, discursul liric urmând conținutul de idei într-un act poetic auten tic.

Poezie

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Clara Tîrc=

În patru Existența mea este simpla, se împarte în patru: zile de lucru, zile libere, seri în care se naște arta, nopți în care planific, tac, mă zvârcolesc. Nu am dimineți... viața începe direct ca o moarte care moare De plictiseală

Noaptea în deplasare nu are gust. Nu îmi cunoaște limba și nici eu nu reușesc să o înțeleg. Mă dor ochii încercând să îi descifrez limbajul nonverbal și cantitatea de întuneric din sânge, ca, în zori, să fim amândouă triste și fără vlagă. Ne privim politicos, dar ne dorim în secret să nu ne mai stăm niciodată Față în față

M-am trezit devreme (soarele mi-a făcut semn de pe geam, nu am avut cum să-l evit).

Mi-a luminat și cele mai adormite temeri, toată grija zilei de azi (știu că nu ar trebui să am grija zilei, ea este independentă și când nu primește soluții de sus)... Mă îmbrac și înving cele 4 etaje, cei 200 de m care mă despart de vară... Viața are destulă

E toamnă blândă în oameni, în fapte, în vorbe și îmi amintesc că noaptea e aici și că nu e înțelept să ne pierdem Prin timpuri

Sare

Déjà vu-urile mele dunt legate doar de banalități: de felul în care cade lumina pe frunze, de felul în care cade privirea pe lucruri. Știu dinainte ce culori, ce formă, ce gust au naturile moarte ale liniștii mele

Nu mai dorm. E prea frumoasă noaptea. Mă ține cu ochii pe geam ca s-o urmăresc defilând în rochii grele pe stradă ca într-un spectacol la care biletul a fost scump și în locurile din față stau vedete și actori, politicieni și oameni de afaceri... Dacă am dat banii, nu pot să nu stau până la sfârșit E logic...

Fără tine

Am timp de pierdut: mă uit în gol citesc etichetele de pe borcane, mestec îndelung înainte să înghit și tac, când ar trebui să vorbesc. E soare pe stradă, pe deal, pe fețe.

Dupa pauză, e greu să-ți reintrii în mână, să te reiei pe tine însuți din acelasi punct, unghi, să te apuci de guler și să te arăți cu degetul, să-ți dai palme și să nu plângi când constați

Poezie

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro că nu rămâne nimic din noi cei vechi... Suntem nou-nouți de fiecare dată, dar triști ca după O înmormântare

pe întuneric și pe lumină, pe geamul ferestrei și pe ușile de vagon... Cuvintele se nasc și cresc vesele, de parcă toate sunt verzi pe pământ. Copilăria are mereu dreptate să nu se

față (e mai luminoasă, mai primitoare) și apoi cine are răbdare să citească paginile din spate, scrisul mic? Cine mai are putere/ plăcere/ interes/ inteligență să se uite pe

Teamă Despic măruntaiele nopții cu un tren ce merge la mare în extrasezon, le aliniez însângerate ca să le număr (de oboseală, chircită ca-n burta mamei, nu pot dormi)... Au fost vremi când se citea viitorul în măruntaie de animal... Rărunchii nopții acesteia sunt tăcuți. Nici întunericul nu se mai teme de Apocalipsă

Sunt idei in mine care sufera de autism, nu socializează, nu se exprimă, nu fac nimic ca să supraviețuiască. Ar trebui ca cineva să le adune, să le dea mâncare și apă, să le spună când lumea iși stinge luminile și oamenii iși adorm neputința. Nu o va face nimeni... Ele vor rămâne mereu izolate și vor muri înainte de vreme ca toate speciile pe cale de dispariție care nu mai au motive să se înmulțească

Verso? Sunt de fiecare dată pe partea greșită a lumii, nu văd bine, nu prind finalurile: cineva trage cortina fix când eu mă pregătesc să devin sfătoasă, iar cuvintele mele, bine alese, bine îmbrăcate, își țin respirația de început... O să-mi încerc norocul și pe partea cealaltă sălbatică, neexplorată corectă... Îmi iau desaga și merg înapoi la ideile mele cand erau Copii

Nu am linii care să mă ghideze. sunt liberă să mă abat în orice direcție, să cad sau să urc, să mă împiedic sau să mă înalț de la pământ... De ce nu mă bucur? De ce inima îmi bate a pericol? Libertatea are mereu gust

Vreodată Stricat

Mi-am dat drumul la gura și scriu, scriu peste tot:

Nu pot scrie pe spatele zilelor. Îmi place mereu partea din

Zilele se cară din viața mea cu toată scârba celui care te părăsește, nu te iubește, nu te mai crede suficient, nu mai poate vedea binele în tine și frumosul în afara ta. Mă lasă să mă întreb unde n-am pus diacriticele sau punctele de punctuație, care cuvinte ale mele au ucis faptele și ce fapte au rămas doar Cuvânt

Se aud câinii lătrând în emisfera dreaptă a minții mele, (întotdeauna aici atmosfera a avut ceva rustic, ceva dintr-o carte cu sfârșit pozitiv și personaje plate), ciripesc păsări a primăvară și iarba e verde ca un smoothie bio. În emisfera stângă, bat vânturi și nopțile se îmbracă Second-hand

Poezia lumii

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Ngo Duc Hanh (Vietnam) Ngo Duc Hanh este poet și jurnalist. S-a născut la în 1960 în provincia Ha Tinh, în partea centrală a Vietnamului. Este licențiat în jurnalism. În prezent locuiește în Hanoi și lucrează ca redactor șef adjunct la revista Vietnam Bridge and Road Magazine. De asemenea, lucrează ca redactor-șef pentru ziarul Literatură și Arte. Este membru al Asociației Scriitorilor din Vietnam și al Asociației Scriitorilor din Hanoi. Cărțile sale publicate:„Cântecele populare ale patriei noastre”(2015), „Drum de fân” și „Balada noapții” (2017), „Concept” și „Cântec pentru a te găsi” (2019),„O altă baladă” (2020). Crez poetic: „Poezia este vocea contemplativă a fiecărui individ. Căci fiecare scriere înseamnă să începem conversația cu o asemenea așteptare, încât prin cuvintele sale, scriitorul să comunice cu cititorii”.

Traducerea din limba vietnameză în limba engleză Vo HoAnG lonG și Vu linH CHi Traducerea și interpretarea din limba engleză în limba română AndreA H. Hedeș Cerul Ea închide ușa poemului altfel decât închide țara comerțul cuțit depozitat în teaca de aer glonțul în urcar nu a desenat încă un curcubeu? inima nu mai e putredă împrejurimile se găsesc lipsite de soare iarba nu mai e verde sub urma rotunjită a pasului zăpada groasă a iernii ascunzând semințele tari ca sulițele Cine a spus că acul este ascuțit Nu necesită ascuțire Trebuie să fie rănit când înjunghie Tu Și cu mine Cerul nu are de noi milă!

Paradox Sunt proprietarul singurătății O ronțăi împreună cu mine De bună voie Confortul atât de greu de obținut Rana aceasta e diferită de altele Ne aparținem unul altuia Stuful cade din ce în ce mai gri Cine a confundat vreodată patria noastră cu un drum pierdut în viață,

dând mai departe un fel de umbră de mult plecată Perna de noapte șoptește urechea încă nu a crescut, dar ai auzit mai multe ca oricând înghiți un oftat gecko lovește peretele strigătul după mine se prăbușește în noapte Nu veni înspre mine Mă sperie când cineva se furișează Această singurătate a mea se golește brusc Sunt proprietarul singurătății Asta nu înseamnă că ești mai mult decât suficient.

El, care trece prin pereți Această poveste nu este ficțiune oamenii tocmai au trecut unul prin altul prin povești… Era IA Este posibil să nu te obișnuiești cu programarea Te întâlnesc în mijlocul câmpului umanității noastre În mijlocul sezonului recoltei încă nestrânse Treci prin mine Dincolo de cei singuri Atunci când suntem oameni.

Poezia lumii

www.revistaneuma.ro

Picăturile de ploaie ce încă plâng Deocamdată picăturile de ploaie încă plâng ruşinat praful fin Covid

vrei să scuipi în față frica asta care distruge.

Zboară cu soarele

Am întâlnit mulți bărbați și femei purtând nori mergând în tăcere tunetul nu se mai aude în est dar spre vest ridicând baghetele tobei pentru a face zgomot

Mă trezesc la ora cinci soarele ridică perdeaua mă ține de mână ies în spațiu

Oamenii diluează speranța în alcool fermentează limba mugurul primăverii ascunde cele patru anotimpuri

Privesc spre pământ frunza tânără de pe ramură se desface mugurii de floarea soarelui au încă roua dimineții martie păstrează roua

Nori grei pe umărul celui care călătorește neliniștit ploaia în șiroaie pe față așteaptă până se va zvânta

Îi spun soarelui roșu Să își dilueze culoarea să își reducă strălucirea verii transpirația de pe spatele mamei nu se va șterge sora mea nu va vărsa lacrimi

Pământul s-a separat argila are forma unei stele sub picioarele celui care vânează delta

Eu zbor aripile grele de atâtea întrebări astăzi mâine

Încă plânge ploaia canalul lacrimal s-a uscat stropii de ploaie își pierd inocența.

Soarele are adâncimea suferinței lacrimi revărsându-se în gaura neagră.

Adevărul

Împreună cu W.Szymborska*

Adevărul a fost eliminat Ciocănelul nu a bătut nici măcar o dată mâna încă nu s-a ridicat ochii goi caută în sus Adevărul se află la capătul sprâncenelor ca o tentație pe pielea groasă a nerumegătoarelor care ard talismane de hârtie și lințolii pentru lilieci?

Speriat Toată lumea urăște și condamnă războiul Majoritatea oamenilor sunt speriați condamnă războiul își iubesc sinele trecut

Nr. 11-12(73-74) 2023

Citindu-i poezia înțeleg fiecare lucru simplu citindu-i poezia înțeleg că nimic nu e simplu Felul în care privește simplitatea atât simplu și totuși nu atât de simplu Citindu-i versurile știu că există un destin în poezie există speranță și dezamăgire pe lângă credința plină de pasiune Felul în care privește adevărul Cu încredere şi neîncredere Citindu-i poezia știu că fiecare cuvânt are curaj să se înalțe purtându-i pe cei slabi! * Maria Wisława Anna Szymborska, poetă polonez, Premiul Nobel pentru Literatură 1996.

Nr.11-12(73-74) 2023

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

ULTIMUL MAGICIAN (II) ST{PÂNUL INELELOR MirunA drăGHiCi „Nu-i aur tot ce strălucește Nu toți sunt rătăciți în viață. Ce-i tare nu se învechește Și rădăcini adânci nu-ngheață.” vând în vedere faptul că în 1937 Hobbitul era deja un mare succes literar, în octombrie 1937, Stanley Unwin îi solicită lui Tolkien să scrie o continuare a aventurilor îndrăgitului personaj. Luna decembrie 1937 este consemnată drept dată de naștere a cărții care avea să devină cel mai de succes roman fantastic al tuturor timpurilor. În primul capitol, Bilbo își face din nou apariția, însă numai pentru a asigura conexiunea cu prima operă, rolul de personaj principal revenindu-i fiului său (numit Bingo), devenit văr adoptat (pe nume Frodo) în versiunea finală. Însă adevăratul liant și miez al poveștii îl va constitui inelul găsit de Bilbo: leit-motiv încărcat cu semnificații mitologice, Tolkien avea să-i acorde o atenție specială, atât în cadrul construcției narative, cât și a celei vizuale. Până la sfârșitul anului 1938, alte personaje legendare i se alătură lui Frodo: hobbiții care constituie grupul de prieteni credincioși, în frunte cu Sam Gamgee. Este o perioadă în care Tolkien precizează că opera sa „progresează și cam scapă din mână”, către „țeluri mai degrabă surprinzătoare.” În octombrie 1938, într-o scrisoare către Stanley Unwin, scriitorul mărturisește că opera sa „devine mai înspăimântătoare decât Hobbitul. S-ar putea dovedi destul de nepotrivită [pentru copii]. Întunericul acestor zile [aluzie la situația premergătoare celui de-al doilea război mondial] are un efect asupra sa.” Lucrul la noul roman devine tot mai anevoios în perioada care urmează, întrerupt de îndatoririle academice de la Oxford sau perioade de boală; porțiunile

rescrise sunt multe, Tolkien aflându-se într-o continuă șovăială și căutare. A doua parte a anului 1939 este un moment de cumpănă, scriitorul suferind de o acută lipsă de încredere în ceea ce privește cursul narațiunii. Face o schimbare majoră, deosebit de inspirată, stabilind că rangerul Trotter (inițial hobbit) este, de fapt, Pas Mare/Aragorn, regele pierdut al seminției omenești. Într-o scrisoare din luna mai 1944, adresată fiului său Christopher, Tolkien precizează că este timpul ca firele poveștii să fie adunate și atent sincronizate, având în vedere proporțiile epice, neanticipate, pe care le căpătase lucrarea. Este nevoit să întocmească cronologii ale evenimentelor, progresul fiind extrem de lent, până în toamna lui 1946, când scrie Cartea a-V-a. În vacanța de vară a anului 1948 elaborează finalul - Cartea a-VI-a, iar în 1949 ultimele revizuiri ale textului.

„Stăpânul inelelor” vede lumina tiparului în 1954-1955, împărțit în trei volume: „Frăția inelului”, „Cele două turnuri” și „Întoarcerea regelui”. Evident, și de această dată, motivele financiare sunt cele care au dus la publicarea pe volume. Descriindu-și procesul creativ, atât de laborios și anevoios, Tolkien mărturisește că s-a bazat în egală măsură pe „descoperire”, cât și pe „invenție”, astfel încât „adevărul poveștii” să fie revelat pe deplin, la momentul potrivit. Un adevărat romantic, atât ca fond ideatic, cât și în exprimare, Tolkien ni se prezintă atât în postura de creator al operei, dar și ca descoperitor de idei și motive artistice din filonul imaginației. Acestea sunt înzestrate cu o existență autonomă, undeva, în acel tărâm esențialmente spiritual, din care orice om de artă trage firele creației, aducându-le în concretul operei sale.

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro Cât despre ilustrații, tot din scrisori aflăm că nu avea nici timpul, nici energia necesară pentru a le face, rezumându-se la trasarea unei hărți. Vedem, din nou, marea sa nesiguranță și modestie, în ceea ce privește talentul grafic - în 1937 le spune editorilor săi că nu dorește „să pozeze” în calitate de ilustrator profesionist. Deși nerăbdătoare să publice „Stăpânul inelelor”, editura Allen&Unwin declară că, din cauza costurilor de tipar extrem de ridicate, în ceea ce privește elementele grafice, se va rezuma la includerea hărților, inscripțiilor, tabelelor cu alfabete și design-ul supracoperților. Ca și la precedentul roman, aceste elemente grafice au darul de a oferi operei scrise un veșmânt vizual devenit o adevărată marcă identitară. Sunt deja clasice hărțile Pământului de Mijloc, cea a Comitatului, iar la Tolkien putem considera arta desenului cartografic ca fiind de nivel profesionist (în ciuda modestiei scriitorului!). Din propriile scrieri, aflăm că hărțile și determinarea distanțelor i-au fost de mare ajutor în elaborarea procesului narativ, astfel încât nici firul poveștii, nici personajele, nici autorul să nu se rătăcească în labirintul de evenimente și locații din Pământul de Mijloc. Este, poate, una dintre cele mai frumoase atitudini pe care creatorul le poate asuma - cea de călător și descoperitor, alături de propria sa creație, propriile personaje, în tărâmul (necartografiat!) al artei. Ulterior publicării celor două opere majore ale lui Tolkien, arta cartografică în stil decorativ/pictorial a cunoscut o proliferare uluitoare, majoritatea autorilor de literatură fantasy utilizând hărți pentru fixarea cadrului narativ, acesta dovedindu-se un procedeu de mare succes în procesul de worldbuilding, atât de drag acestui gen literar. Caligrafia joacă un rol important și în „Stăpânul inelelor”- amintesc doar inscripția de pe ușa din Moria sau inscripțiile runice de pe mormântul lui Balin, precum și tabelele explicative pentru grafia elficăTengwar și Cirth. Însă inscripția de pe inelul puterii este cea care a devenit un adevărat clișeu vizual: simbol al artei magice înseși, într-un proces de alchimie literară, inelul se naște din combinația a două forțe majore: cea a cuvântului și cea a imaginii. Poemul de opt rânduri, devenit clasic și emblematic pentru întreaga operă tolkieniană, este reprodus în facsimil (fictiv, evident), atunci când Gandalf îi relatează lui Frodo povestea acestui artefact mistic. Profesorul a lucrat mult la caligrafia acestor rânduri (în limbajul întunecat din Mordor), în timp ce se lupta cu o inflamație reumatică a încheieturilor mâinilor.

Simbol și vehicul al puterii absolute, inelul contaminează fizic și moral pe toți cei care-l ating. În construcția narativă a acestuia vedem sursa de inspirație alchimică, pe care profesorul a actualizat-o și folosit-o cu o măiestrie ieșită din comun. Unul dintre principalele simboluri alchimice este inelul sub formă de Ouroboros - șarpele care-și mușcă coada, simbolizarea timpului ciclic, primă formă ieșită din apele haosului, încolăcindu-se și dând naștere dimensiunilor spațiale și temporale ale lumii. În multe cul-

Nr. 11-12(73-74) 2023

turi tribale, fierarul este considerat a fi înzestrat și cunoscător al artelor magice, singurul care poate manipula și combina elementele naturii; produsele artei metalurgice sunt, de multe ori, obiecte magice (ciocanul Mjölnir, sabia Excalibur, lancea Gungnir, inelul Nibelungilor). Cele două laturi vrăjitorul și fierarul, se combină în personajul lui Sauron, creatorul inelului puterii. Forjat din aur alchimic, în focul mistic din măruntaiele muntelui lumii, inelul creat de maleficul vrăjitor-fierar este inscripționat cu litere vii. Acesta adună în sine pu-terea focului fizic și cea a flăcării spiritului, fiind singurul instrument care poate determina transformări ale lumii naturale - cu el, Sauron își clădește fortăreața și modelează peisajul ținuturilor pe care le stăpânește. Gestele scandinave și celtice sunt principalele surse de inspirație pe care eruditul profesor și-a bazat construcția narativă. Dintre acestea, se remarcă Völsunga saga, creație epică versificată din sec. XIII, care conține circa 40 de legende individuale, transmise pe cale orală, de-a lungul timpului. Cei mai mulți exegeți consideră azi că Völsunga saga fixează în canonul literar atât arhetipul legendelor despre inel, cât și figura standard a eroului tragic nordic - Sigurd, ucigașul dragonului. Nibelungenlied (cca. 1200, autor anonim) este cea de-a doua sursă majoră teutonă, ambele creații consemnând

Nr. 11-12(73-74) 2023

evenimente istorice legate de anihilarea regatului burgund în anul 436 d.Hr., combinate cu elemente mitologice. Și această creație aduce consacrarea unui arhetip Brunhilda, regina războinică par excellence. Personajul istoric real valorificat este regina vizigotă Brunhilda, născută probabil în jurul anului 540, soția regelui Sigebert al francilor de sud. O adevărată forță în arena politică a volatilei societăți tribale teutone, timp de 30 de ani, Brunhilda iscă războaie, este captivă, ucide întregi linii regale, răvășind lumea vremii sale. În 613, este executată prin sfârtecare (trasă de cai) și ardere pe rug. Turbulentele secole V și VI constituie câmpul de desfășurare al intrigilor, perioadă în care autoritatea Imperiului Roman este într-un declin rapid, confruntată cu migrația popoarelor teutone. Probabil ciocnirea acestor două tipologii civilizaționale este cea care a imprimat operelor nota de tragism și fatalism, atât de pregnantă. Evident, soarta celor două clanuri - Völsung și Nibelungen este legată de un inel magic - Andvaranaut, al cărui blestem se va împlini, implacabil în desfășurarea-i. Trecând către spațiul celtic, Tolkien valorifică o altă sursă majoră - legendele arthuriene. Cea mai evidentă apropiere o avem în figurile a doi dintre protagoniști regele Arthur/Aragorn și vrăjitorul Merlin/Gandalf. Aici intervine însă o schimbare majoră de optică morală, căci universul arthurian este unul de factură creștină, la care se adaugă apariția idealurilor cavalerești. Ferocitatea, fatalismul și moralitatea diferită a societății și eroilor nordici păgâni se cereau remodelate literar și adaptate sensibilității moderne - iar Tolkien reușește acest lucru în remarcabila construcție a regelui pierdut și regăsit, Aragorn. În această figură regală, scriitorul britanic reunește și valorifică în mod creativ două fire de tradiție literară și istorică - Sigurd și Arthur, la care își adaugă propria contribuție - Aragorn. Toți cei trei eroi sunt orfani și moștenitori de drept ai unor regi uciși în luptă (de ce mă duce gândul la noțiunea de„fiul văduvei”?), pribegi în primejdie de a fi ultimii dintr-o linie dinastică. Toți trei beneficiază de o creștere aleasă în căminul unui figuri paterne surogat, unde au posibilitatea de a-și afirma valoarea; toți trei se îndrăgostesc de o domniță specială, de care îi desparte o serie de obstacole aparent insurmontabile, dragoste a cărei împlinire va solicita fiecăruia dintre cupluri un preț tragic. Sigurd, Arthur și Aragorn mânuiesc o sabie cu însușiri magice, simbol al regalității pierdute și regăsite, dar, mai ales, toți trei sunt călăuziți de un mentor cu însușiri ieșite din comun.

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

Dacă figura eroului este înzestrată mai ales cu virtuți marțiale, specifice atât societății pre-creștine, cât și celei feudale, personajul mentorului (Odin/Merlin/Gandalf) este exponentul puterilor magico-spirituale, fără de care nicio încercare nu poate fi dusă la bun sfârșit. Nicio analiză, oricât de modestă, a operei lui Tolkien n-ar fi completă fără luarea în calcul a celeilalte mari opere a inelului - ciclul wagnerian, care, evident, are surse comune cu „Stăpânul inelelor”. În tetralogia„Inelul Nibelungilor”, Wagner își exprimă concepția potrivit căreia arta constituie atât un act de afirmare politică, cât și un act estetic; mai mult, mitologia națională este sursa legitimă a actului artistic autentic, amprentele identitare ale națiunii găsindu-se în creațiile și tradițiile mitologice colective. Cu ciclul Nibelungilor, compozitorul face o adevărată declarație a identității naționale germane, a cărei origine pură se află în saga inelului. Poate că cel mai însemnat merit al operei wagneriene este faptul că redă pe

deplin eroicul, întunecatul și tragicul suflu al spiritului nordic, aducând în corupta și industrializata lume modernă o creație de proporții epice, atât în ceea ce privește dimensiunea lirică, cât și cea estetică. Însă, la o atentă examinare, putem vedea marea diferență între opera lui Tolkien și cea a lui Wagner, care, deși își au rădăcina în același sol, își găsesc expresia și împlinirea în mod total diferit. Probabil că, scriind „Stăpânul inelelor”, Tolkien a dorit să recâștige marea saga a inelului, ca specie literară, din marasmul ideologic în care ajunsese. După cum bine se știe, regimul nazist a folosit opera lui Wagner drept brand cultural absolut, iar Tolkien l-a acuzat pe acesta de o întunecare a„adevăratei lumini”. Cu siguranță, o adevărată prăpastie ideologică îl separa de marele compozitor german care, din nefericire, alesese să-și dedice geniala operă lui Arthur de Gobineau, părintele teoriei supremației rasei ariene. S-a speculat mult în privința unei posibile alegorii a conflictului din „Stăpânul inelelor”, ca fiind o reflectare a războiului cu Germania nazistă. Cred că doar parțial este posibilă o paralelă, căci conflictul literar se naște din ciocnirea marilor idealuri ale celor două părți implicate: expo- nentele forțelor creației, în încleștarea cu forțele haosului, pe când războiul din lumea reală a avut cauze politice și economico-sociale. Într-o scrisoare către fiul său Michael, Tolkien și-a exprimat clar poziția în această privință: „Mi-am petrecut cea mai mare parte din viață […] studiind chestiunile germanice […] În idealul germanic există mult mai multă forță și adevăr decât își imaginează cei ignoranți. Oricum, în acest război am o arzătoare ranchiună: […] împotriva acelui mic congestionat ignorant Adolf Hitler. Ruinează, pervertește și face să fie blestemat acel nobil spirit nordic, o supremă contribuție europeană, pe care am iubit-o întotdeauna și am încercat s-o prezint în adevărata-i lumină.” • Veteran al primului război mondial, profesorul din Oxford ne transmite o învățătură pe care, se pare, societatea umană nu reușește încă s-o asimileze: că urmărirea puterii (mai ales doar de dragul ei înseși) este esențialmente malefică, ducând inevitabil la corupție fizică, morală și spirituală. Poate că, privind la actuala înfățișare a lumii, asemeni altor mari opere, și „Stăpânul inelelor” ne oferă o viziune profetică, un avertisment și o soluție, pentru cei care sunt dispuși s-o caute, să lupte pentru ea și să plătească prețul. Însă, cel puțin deocamdată, Sauron are inelul pe deget.

Evoc[ri

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Un laborator al vie\ii §i al artei SiMonA-GrAziA diMA enaclul „Pavel Dan” a însemnat pentru mine intrarea în viața literară așa cum este ea, abruptă și stihială, plină de neprevăzut, aidoma vieții obișnuite, dar în alt plan. Experiența paveldanistă mi-a sugerat din start un act romantic, aventuros, de bravură: intuiam că un grup scriitoricesc deține un cert potențial transformator, cu urmări nebănuite. Momentul intrării mele în rândurile cenaclului timișorean, prin care trecuseră de-a lungul timpului scriitori autentici, a sosit ca o surpriză: am fost invitată acolo în anul întâi, în primele luni de studiu universitar, spre a citi din versurile pe care tocmai le prezentasem la cenaclul„Hyperion”al Facultății de filologie, unde studiam. Doamna lector dr. Stela Mirel, responsabilă cu lucrările acestuia din urmă, mi-a comunicat dorința confraților de la„Pavel Dan” de a mă asculta, la rândul lor, după ce aflaseră de lectura mea de la facultate. Asta demonstrează eficiența zvonurilor: se auzea imediat despre un fapt nou, interesant, erau excluse blazarea, plictiseala. Intrarea mea fulger în rândurile paveldaniștilor a avut prospețime, fragranța unui eveniment pur, deschis, fără aranjamente speciale. Am făcut cunoștință cu o lume colorată, diversă, deloc cu ștaif, ceea ce mi-a plăcut de la început. Accentuez asupra acestei idei, întrucât nota distinctivă a cenaclului „Pavel Dan”era tocmai naturalețea, preferința arătată scrisului animat de un fior existențial. Atmosfera, complementară, de la cenaclul „Hyperion”, cuprindea și o tendință mai tehnică, cvasiscientistă. Acolo veneau tinerele somități studențești, care curând au confirmat cu brio (trei exemple: Mircea Mihăieș, Vasile Popovici, Marcel Tolcea), înarmate cu cele mai noi cuceriri ale stilisticii, semioticii, ale scriiturii la nivel mondial (din Franța, Marea Britanie și SUA, îndeosebi), pe care le aplicau cu folos și competență textelor ascultate – încât de un veritabil regal exegetic am avut parte cu acești colegi în jur analizându-mi poemele. Marcel Tolcea mi-a fost cel mai empatic și mai deschis auditor, Vasile Popovici, cel mai conștiincios și inspirat referent (am și acum textele prin care îmi caracteriza fiecare fază de creație), Mircea Mihăieș, cel mai spiritual și sagace analist. La„Pavel Dan” exista mai puțină vervă teoretică, dar interesul față de scris ca fenomen uman definea o tendință constantă, iar cele două cenacluri, aidoma vaselor comunicante, aveau puncte de contact prin unii membri ai lor. Alți tineri scriitori puteau fi

găsiți numai la „Pavel Dan”, precum Eugen Bunaru, un prieten fidel, ardent paveldanist, sau Ion Monoran,„mascotă”(ori, spus în alt registru, mai sobru, o voce emblematică) a cenaclului – el a arătat ab initio o încredere deplină în scrisul meu, ca și o prietenie nicicând diminuată, de aceea îi păstrez o amintire sacră. Concentrarea lui la tot ce ținea de activismul nostru literar, precum și viziunea lirică, remarcabile, îi probau maturitatea, mai ales întrucât, experimentat fochist, doar plănuia să urmeze studii superioare, fără a-și împlini vreodată visul. Cu toate acestea aborda textul scris cu o intuiție inegalabilă, luările sale de cuvânt erau mereu judicioase, iar în ceea ce mă privește, mi-a perceput îndată nucleul preocupărilor. M-a făcut să mă simt susținută și înțeleasă, mai mult decât era în stare orice cadru didactic universitar. Purtam, în plimbări, lungi discuții, i-am împrumutat cărți, între care De la Zalmoxis la Genghis-Han, pe care le-a citit cu fervoare. Programul paveldanist, deși neformulat în mod explicit, manifestat însă elocvent prin acțiune, a datorat mult componentei sale culturale inerente, de aceea ofer cu nostalgie și afecțiune detaliile de mai sus. Se citea intens, se discuta pe marginea celor aflate de la autori prestigioși. A existat în gruparea noastră o strădanie de recuperare (chiar de reconstituire in vivo) a interbelicului, a filosofiilor dezvoltate atunci (și nu numai), sau măcar a efervescenței intelectuale specifice acelor timpuri. De aceea, pot spune, noi am sărit decis peste fruntariile înguste ale realităților ideologice de tip socialist. Trăiam într-un spațiu imaginar și imaginal vast, descătușați. Pe Mircea Eliade îl citeam nu numai în traducerile ce abia se editau, ci, deopotrivă, în original, în copii xerox trase în multe exemplare, de primii dintre noi cu acces la operele respective. La fel, ne familiarizam cu universul lui Cioran, ne captivau și Nichifor Crainic, cu Nostalgia paradisului, o operă mistică impresionantă, Pitagora sau Matila Ghyka. Pe o altă filieră, destul de restrictivă și ea, departe de populism, eu devoram scrieri teozofice și texte clasice despre maeștrii Zen, stimulată de poetul Petru Ilieșu, posesor al unei impresionante colecții. Componenta spirituală (și vizionară) a cenaclului trebuie luată în considerare negreșit, deși ea a însemnat, cred, pentru fiecare, altceva. Exista și componenta istorică, prin care ne inițiam într-o societate românească ideală, parlamentară, una cu Europa și, totodată, pronunțat contemplativă, conform

Nr.11-12(73-74) 2023

Evoc[ri

www.revistaneuma.ro

unei tradiții pământene. Aici influența cărților lui Pompiliu Eliade (Influența franceză asupra spiritului public în România) și Ion Bulei (Lumea românească la 1900), se cere mărturisită, căci volumele erau comentate furtunos. Ne manifestam asemeni unor suavi utopiști, cu ochii spre viitor și, totodată, spre înfloritorul trecut, nu ne raliam prezentului, fără a ne sustrage lui, ci depășindu-l. Totuși, nu puteam fi trași la răspundere, fiindcă topeam aceste meditații în imagini, în inefabil. Nu eram declarativi, credințele noastre imprimau semne literare, nu și agitatorice. Publicul acestui cenaclu al Centrului studențesc timișorean, variat și pestriț, așa cum am menționat, nu era compus integral din filologi, unii studiau altceva (istoria, ingineria) și destui locuiau la cămine, nefiind timișoreni. Ne frecventau statornic, nu se prezentau neapărat, ascultau relaxați. Ulterior, spre finele anilor ‘90, am fost abordată de unii dintre aceștia cu familiaritate. Mi-au spus că mă cunoșteau de când eram deja președintă, iar ei ne vizitau cu entuziasm. Unii au devenit scriitori între timp, dar nu-mi aduc aminte să fi citit la noi. Audiența cenaclului, destul de largă, îi demonstrează ospitalitatea – trasătură elocventă pentru rolul și valoarea sa. Se vedea că tinerii locvace sau tăcuți din jur participă sufletește la cele auzite, însetați de un contact cu scrisul congenerilor, astfel încât„paveldanismul”îndeplinea un deziderat cultural și pentru autorii in spe, nu numai pentru cei manifestați până atunci. Poate și unul de socializare superioară. L-am considerat un factor benefic climatului orașului, în genere. Adaug că ștacheta era și aici, la „Pavel Dan”, destul de înaltă (fie și nu la fel de sofisticat precum la „Hyperion”), pentru că nu lipsea patronajul universitar empatic (în persoana distinsei doamne lector dr. Rodica Bărbat), în vreme ce mentorul oficial (metodistul) din partea Casei Studenților, prozatorul Viorel Marineasa, a reușit performanța de a fuziona cu cenacliștii îndrumați, devenind„unul de-ai noștri”. Din primele zile petrecute între noii colegi, i-am remarcat strădania de a găsi referenți pentru lecturile proxime, un atu al grupării, indiciu al standardelor sale teoretice ridicate. Oficiul acesta critic l-am făcut, de foarte multe ori, chiar eu. Citeam dinainte textele și expuneam un comentariu scris. Daniel Vighi, cap critic dotat, a jucat același rol în nenumărate rânduri, cu multă competență și har narativ. Prin atari detalii organizatorice ne încadram, victorioși (conștientizez asta acum), în lupta generală contra entropiei sociale. Cenaclul (prin urmare și scrisul, la ora sa tânără) nu era lăsat în seama forțelor destrămării, a lâncezelii în planul cugetării și al acțiunii, întrunirile lui degajau o luminozitate aparte. Ca președintă (în intervalul 1980–1983), preocupările mele vizau, primordial, calitatea lecturii, dar și stabilirea unei atmosfere destinse, nobile, spre a se evita orice manifestare neproductivă, deviantă (din partea unor necunoscuți). Ședințele cenacliere se desfășurau cu echilibru, profesionalism și rigoare. Voi rememora momentul când am fost rugată de membrii de frunte ai cenaclului, între care, contopit, îndrumătorul Viorel Marineasa, să accept să fiu președintă. Nu mi-o doream, aveam oroare de funcții. Dar au insistat, cu atâta prietenie și încredere, strânși compact în jurul meu, formând un zid al solidarității frățești, încât scena a devenit o consacrare a rodului spiritual al scrisului, maturat prin eforturile noastre comune. O păstrez, nemuritoare, în lăcrița sufletului. Mai precizez că am fost președintă cu limită de vârstă, ceea ce însemna că urma să conduc adunările vreme de încă un an universitar după absolvire – mandatul maxim. L-am onorat într-adevăr până la capăt. Ce timpuri dulciamărui, când, șefă de promoție națională (și locală, desigur), dar neputând activa în marile orașe (nici în cel natal, Timișoara, unde absolvisem și îmi aveam părinții, locuința, amicii, bibliotecile!),

deoarece ele erau închise prin decizie politică, soseam cu fidelitate din comuna Variaș, unde funcționam ca profesoară de română și engleză, prin decizia mea – putusem alege de pe lista guvernamentală, dar nu prea avusesem ce! –, în urbea mea de baștină, la fiecare două săptămâni, duminicile, ca să conduc ședințele cenaclului. Era o bucurie, dar și o încordare, o jertfă aproape, fiindcă a doua zi dimineața trebuia să fiu la clasă (o navetă deloc comodă). Duminica devenea astfel o zi sacrificială. Am primit la finele mandatului meu două acte de mulțumire pentru activitatea de președintă a cenaclului, semnate de Viorel Marineasa și de Valeriu Panasiu, directorul Casei de Cultură a Studenților, om fin, cu studii înalte la Universitatea din București. Mai punctez câteva elemente tipice vieții de cenaclu, așa cum se oglindeau la întâlnirile periodice. Nu se chiulea, nu se ironiza excesiv, se citeau textele, răspândite în sală în mai multe exemplare dactilografiate de angajații Casei Studenților, referatul, apoi porneau discuțiile pe marginea celor citite. Participanții exprimau opinii și observații pe marginea textelor parcurse atent. Scopul, de fiecare dată pozitiv, țintea realizarea estetică optimă. S-a scris mult despre bogăția manifestărilor cenacliere, așa că voi aminti doar în treacăt de schimburile noastre de experiență cu alte grupări literare, ca și de Tabăra de la Crivaia, la a cărei primă ediție, din august 1980, am participat. Am citit cu acel prilej ciclul poematic Calea crinului, care s-a bucurat de succes și a fost publicat în întregime în suplimentul literar al revistei„Forum studențesc”. Suplimentele acestea reflectau mult din activitatea cenaclului și erau așteptate cu sufletul la gură de comunitatea studențească. Substanțiale au fost lectura noastră la cenaclul revistei „Amfiteatru” de la București (1981) și primirea la noi a „Cenaclului de luni” (1983). Pitorești și nelipsite erau continuările pasionate ale ședințelor literare la restaurantele sau terasele din apropiere (cartierul Iozefin). Acolo se cimentau prietenii, dar se și puneau la cale strategii de promovare. Încrâncenarea nu lipsea, știindu-se că la noi e un limes, în vreme ce în alte părți se petreceau evoluții decisive. Adevărul este că gruparea „Pavel Dan” nu a beneficiat de atuurile sinergice ale unui centru universitar cu tradiție, încât comparația cu„Echinoxul”clujean, cu„Cenaclul de luni”sau cu cenaclul „Universitas” din București e grăitoare, cu precizarea că și cenaclul nostru, autentic în spirit și degajat, făcea o figură absolut onorabilă în contextul scrisului tânăr al epocii. Desigur, nu idealizez circumstanțele: îmi aduc aminte de poziția lui oarecum periferică. Într-un fel, oficialitățile culturale ale urbei nu ne-au prețuit prea mult, eram lăsați în voia noastră, să creștem precum buruienile; un avantaj în cele din urmă, fiindcă nu lăsa loc niciunei imixtiuni în treburile proprii. Formam, astfel, fără ostentație, un excelent laborator de creație, unde, nerăbdători, abia așteptam să ne îndreptăm producțiile tocmai ieșite la lumină spre confruntarea cu opinia amicilor literari. Presiuni exterioare asupra scrisului nostru comunicat în ședințele de cenaclu cutumiare nu s-au exercitat, cel puțin nu unele notabile, iar cele, sporadice, înregistrate (ce vizau cu precădere textele publicate ulterior în „Forum studențesc”) se rezolvau îndată prin abilitatea redactorilor revistei. În Timișoara, la conducerea treburilor studențești, trebuie spus, au existat și intelectuali veritabili, iar ei dovedeau o anume civilitate. Predomina o atmosferă urbană – cred că am fost norocoși. Sintetizez, în final: cenaclul „Pavel Dan” a însemnat pentru mine, în pofida vremurilor tulburi, un loc al păcii, al sincerității și al armoniei, al genezei unor prietenii durabile, esențiale. Un tărâm aproape neatins de urâtul epocii, unde am putut crea și dobândi indispensabila știință a textului.

Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

În jurul romanului istoric rAdu-ilArion MunTeAnu storicii de profesie scriu rar literatură. Există scriitori care, fără să fie istorici de profesie, au scris romane istorice. Cred că cel mai la îndemână exemplu al celei de-a doua categorii e Paul Anghel. Romanul său fluviu, cuprinzând zece volume relativ autonome, centrate pe Independenţa României, în dublă ediţie, a fost elaborat ca urmare a scenariului serialului TV pe această temă, difuzat în 1977. De altfel Sergiu Nicolaescu, unul din cei trei regizori ai serialului, a realizat ulterior, un film de lung metraj, pe aceeaşi temă. În care regizorul îl joacă pe domnitorul Carol I personaj ce, evident, nu putea apărea în 1977 pe micul ecran. Sigur, Paul Anghel nu e singurul autor de romane „istorice”. Probabil scriitorul care a oferit publicului cantitatea cea mai mare de text istoric e cunoscutul publicului larg, foarte în vogă la un moment dat, chiar printre amatori de literatură mai rafinată, Vintilă Corbul. Numele complet al acestuia este Vintilă Dumitru Corbul Economu Popescu. Primele sale scrieri, Babel Palace, (la 16 ani), şi Sclavii pământului, (la 18 ani), sunt singurele înainte de a fi interzis de regimul postbelic. După inevitabili ani de mizerie, în care a tradus din franceză şi engleză, i se publică, în 1967, prima ediţie a trilogiei Dinastia Sunderland-Beauclair, (sau cel puţin primul ei volum). Un roman de ficţiune social-psihologică pe fond istoric. Se lansează și intră, cum arătam, în atenția unui public larg, cu romanul Căderea Constantinopolelui, un foarte mare succes de public şi de piaţă. Alte scrieri cu fond istoric, (nu neapărat în ordine cronologică): Cavalcadă în iad – dedicată tatălui său, general participant la cel de-al Doilea Război Mondial; Asediul Romei 1527, în colaborare cu

George Stanca; Uragan asupra Europei, în colaborare cu Eugen Burada. Mai există și alte romane ale prolificului scriitor. Acesta a fost și longeviv, a trăit până la 92 de ani. Majoritatea au elemente de fundal istoric, dar nu îndeajuns ca să-si aibă locul în această trecere în revistă. Interesant, nu foarte multă lume ştie că scriitorul a realizat scenariile a patru filme regizate de Sergiu Nicolaescu. El a colaborat la scenarii, alături de Eugen Burada pentru: Un comisar acuză, Revanşa, Nea Mărin miliardar, (succesul maxim al filmelor româneşti), şi Duelul. Desigur, Sadoveanu nu poate lipsi din areopagul scriitorilor care au valorificat istoria. Nu citez titluri, sunt arhicunoscute. Din străvechea bibliotecă neagră, cert centenară, mai am doar un roman al Ceahlăului literar românesc. Aproape ferfeniţă, o relicvă stricto sensu. Dar, un roman, à mon avis, aproape mai important decât popularul Fraţii Jderi. Anume Zodia cancerului, sau vremea Ducăi vodă. Cu intarsii vag aventuroase şi mai ales gastronomice. E bine că s-a făcut film după Fraţii jderi. Ca un cinefil, (care n-are cuvântul în articolul de faţă), eu îmi menţin credinţa că după Zodia cancerului se putea face un film bun. Dintre clasici, îl avem pe Nicolae Filimon. Deşi Ciocoii vechi şi noi e mai degrabă un pitoresc roman social decât unul istoric. La rigoare, romane ca Răscoala și Pădurea Spânzuraților de Liviu Rebreanu, ca și, mai tîrziu, capitole întregi din Cronică de familie de Petru Dumitriu sunt romane de reconstituire pentru evenimente istorice precis determinate. Să nu o uităm în context nici pe Dana Dumitriu. Un website (Lista Anuței) numeşte zece autori români de romane istorice autori din care, spre ruşinea mea, nu cunosc decât trei. Chirovici, cunoscut și pentru aprtenența lui la o lojă de tradiție, Bogdan Hrib, o forţă a noului mileniu, şi Agatha Christie a noastră, Rodica Ojog-Braşoveanu. Care-şi plasează jocurile enigmelor aventuroase în vremea lui Brâncoveanu. Numit în titlu după cum îl cunoşteau turcii: Altîn Bey. Prinţul de aur. Lista „Anuței” cuprinde Ambasadorii lui Ion Mihai Cochinescu care nu este tocmai un roman istoric, dar omite (este opțiunea autoarei) Asediul Vienei de Horia Ursu (2007) și romanele Simonei Antonescu, autoarea care sa ocupat explicit de această sub-specie narativă: Fotograful Curții regale, Hanul lui Manuc, Ultima cruciadă și mai recentul Chiajna din Casa Mușatinilor. Multilateralul personaj Corneliu Leu, (romanicer, nuvelist, dramaturg, cineast etc), a publicat în 1979 Romanul unei zile mari (dedicată exclusiv zilei de 23 august 1944). Ediţia a doua a urmat relativ repede, în 1984, iar ediţia a treia în 1989. Ceea ce presupune un oarece succes de public. N-am citit romanul, instinctiv îmi suna diferit faţă de ce tocmai începusem să aflu via Europa liberă. Care post de radio îl şi comentase, în 1985. Colonelul în rezervă Dr. Mircea Dogaru este istoric şi scriitor. N-am găsit lucrări de ficţiune. Nici nu s-ar potrivi firii sale. Sfera cărţilor sale, mai mult de istoriografie decât de istorie, explorează amănuntul. Cu cât mai controversat, cu atât mai interesant. De la Esculeu la Alba Iulia, un mileniu de istorie românească în cronistica şi istoriografia ungaro-germană (1993), în coautorat cu Comisia Română de istorie militară. De presupus că, dincolo de contribuţia

Nr.11-12(73-74) 2023

Col\ul lui Yorick

www.revistaneuma.ro

factuală, principalul rol al istoricului va fi fost de coordonare. Acesta e opul Domniei sale princeps. Aplicat povestitor, a ţinut cu ani în urmă un serial pe Radio România Actualităţi, în episoade de câteva minute. Pandant al ştirilor matinale. Din care am aflat o cantitate surprinzătoare de date ce-mi fuseseră necunoscute. E cunoscut public ca lider al Sindicatului Militarilor în rezervă şi în Retragere. Participă la un serial TV, alături de colonelui Valeriu Pricină, jurnalist militar de notorietate. Personal, nespecialist, mă regăsesc în dezacord cu nu puţine teze susţinute temperamental de Domnia-Sa, dar îl ascult cu plăcere. Alex Mihai Stoenescu e un personaj controversat. Inginer, absolvent de Utilaj Tehnologic, a fost atras din primii ani de viaţă de istorie. L-am descoperit întâmplător, într-o serie de dialoguri televizate, de prin anii 2017. Discursul – de istoric profesionist. L-aş considera, deşi informaţia publică despre el nu foloseşte termenul, un istoric autodidact. Nu cred că amănuntele biografice, destul de diverse şi mobile, au relevanţă în textul de faţă. A realizat, între altele, un documentar istoric de televiziune. Pe care l-a intituat Naşterea unei naţiuni. Pentru mine, cinefil vechi, nu doar cunoaşterea titlului unui film fundamental al istoriei cinematografice (David Wark Griffits, 1915), ci, mai ales, folosirea lui într-un context modificat, este inadecvată. Este un titlu care a fost adjudecat în urmă cu mai bine de un secol și nu mai poate fi utilizat. Totuși e vorba doar de o lacună de informație a autorului, care a căzut pe aceeași sintagmă. Ţinuta riguroasă a revistei ce găzduieşte rubrica intitulată Colţul lui Yorik impune o rezervă faţă de o deloc scurtă serie de subiecte. Revenind la personaj, notez că a scris o serie de proze dar și un roman dramatic: Dinastia Brătianu. Discursul oral, de la care am început, nu doar abundă în informatii punctuale de gen, dar stilistica e cursivă, chiar cu un vag parfum literar. Alex Mihai Stoenescu a scris cărţi de istorie deloc poticnite. Iată doar câteva. Dar, Doamne, înainte nu trebuie să omit că în 2006 a fondat Centrul de istorie a Românilor Constantin C. Giurescu. Şi acum cărtile. Primo: Armata, mareşalul şi evreii, 1998; Istoria loviturilor de stat în România; vol. 1 – Revoluţie şi francmasonerie, 2001, Ibidem; vol. 2 – Eşecul democraţiei române, 2001, (trei ediţii), Ibidem; vol 3 – Cele trei dictaturi, 2002, 2010, Ibidem; vol 4 – Revoluţia din decembrie 1989, o tragedie românească, 2004, 2006, 2012,

Dinastia Brătianu, 2002, Din culisele luptei pentru putere 1989-1990: prima guvernare Petre Roman, 2006, 2007, Istoria Olteniei, 2011, Mari olteni, 2014, Ţiganii din Europa şi din România, 2015. Toate titlurile de mai sus sunt produse de Editura RAO. Singura carte produsă de Editura Lumea Magazin este Afacerea Carol: intrigi şi iubiri, 2004. Am omis câteva titluri pe care le-am considerat mai puţin semnificative, tot aparţinând editurii RAO. Secundo, beletristică: Drumul Olandei, 1991, Căinii regăsiţi, 1992, Patimile sfântului Tommaso D’Aquino,1995, dramatizat și pus în scenă de Teatrul Național București, la care autorul a fost o vreme director-adjunct, cu Marius Bodochi Tommaso și Maia Morgenstern în rolul… Papei Urban al IV-lea, Misiunea dominicană, 1997, Noaptea incendiului, 2000. Editura nu e notificată. Aş fi vrut să le citesc. N-am găsit căi de acces. Proza unui astfel de autor nu poate fi decât interesantă. Sunt chiar sigur că autorul ştia că teza de doctorat a fostului cleric Karol Wojtiła, devenit Papa Ioan Paul al doilea, se bazase pe opera sfântului Tommaso D’Aquino. Nu comentez cărţile. Socot că cititorii eseului vor fi astfel mai interesaţi să cerceteze opera unei persoane deloc banale. Şi, desigur, să-şi formuleze propriile concluzii. Mi se pare probabil ca spectrul acestor concluzii individuale să fie larg.

Istorie teatral[

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Recitirea dramaturgiei române§ti AlexAndru JurCAn oan Cristescu e critic literar, profesor universitar și director al Muzeului Literaturii Române din București. Dintre lucrările sale am citit doar Dramaturgia lui Radu Stanca, unde autorul încearcă o justă reabilitare, fixându-l pe Radu Stanca în categoria inovatorilor teatrului modern. Iată acum cartea Drama uitată, apărută la editura Tracus Arte în 2020. În Argument, Ioan Cristescu se referă la un amplu program de recitire a dramaturgiei românești din perspectiva uitării. Istoriile literare s-au apropiat cu reținere de dramaturgie, iar adesea se producea blamarea literaturii dramatice în ansamblu. Un amplu capitol se ocupă de poezia dramatică eminesciană, de interferența dramaticului cu liricul. Se constată importanța sensibilității, a sentimentului. Dramaturgia eminesciană - crede autorul -„a fost pentru istoria și critica literară un fel de cenușăreasă a operei marelui poet, o ciudățenie”. Drama Decebal tinde spre universalitate prin mesaj. Situația e dramatică, iar lirismul o umple de mister și de fior metafizic. Concepția de bază stă sub

semnul antitezei, care impune ordonarea discursului sub formă dialogală. În piesele sale, Eminescu descrie stări paroxistice, cu bogăție lingvistică și concizie. E preocupat de geneza neamului, dar și a statului (a se vedea Petru Rareș, Mira, Gruie Sânger). În Alexandru Lăpușneanu antiteticul e înlocuit cu dualitatea individului. Lăpușneanu - subliniază I. Cristescu - „nu e un individ marcat de lupta contrariilor, ci un individ care prin el însuși e dual”. Interesante sunt și personajele secunde, purtătoare de valori morale și etice. Sunt cele mai pitorești, construite cu elemente din folclor, semnificând o continuitate de mentalitate. Referitor la personajul Decebal, el transmite ideea supraviețuirii prin legendă. I. Cristescu vorbește și despre dodecameronul dramatic al lui Eminescu, adică o saga dramatică a tronului Moldovei în 12 piese, ce s-ar fi jucat în 12 zile. Din păcate, unele au fost doar începute, dar, cu toate acestea, talentul poetului transpare convingător. Literatura dramatică românească respectă tradiția dramei istorice, cu realizări notabile în plan tematic, dar și în cel stilis-

tic. Autorul se ocupă mai apoi de dramaturgia lui Nicolae Iorga, creionând modul de receptare a operei lui Caragiale. Pentru Iorga, istoria are o funcție educativă, chiar dacă e vorba de istoria unui personaj sau a unei teme. Dramaturgia sa „este un joc al minții” - conchide I. Cristescu. Are o rigoare a retoricii, care vine parcă de la Vergiliu. Urmează capitolul Dramaturgia lui Dan Botta. Paradisul eleat și stratul nostru arhaic, iar I. Cristescu afirmă clar că „rezistența tehnică a dramei se frânge sub povara șubrezeniei structurii dramatice, insuficient clarificată, atât la nivelul personajului, cât și la cel al conflictului”. Ultimul capitol abordează opera lui Gellu Naum, un avangardist „de unul singur”. Dramaturgia sa trebuie privită ca o „realizare personală”, cu un subtext demitizant, propriu suprarealismului. Drama se schimbă în melodramă, iar prin intermediul umorului, în farsă. Volumul lui Ioan Cristescu e impresionant și necesar, scris cu minuție, tinzând spre exhaustiv, cu o acribie ireproșabilă.

Teatru

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Întâlniri în oglinzi – Mirrors 2023 AlexAndru JurCAn diția a XII-a a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj s-a desfășurat între 12-15 octombrie, 2023, sub genericul Mirrors/Oglinzi. Spectacole, mese rotunde, dezbateri, conferințe și dialog - totul într-o efervescență creatoare și creativă, în spațiul magic al Teatrului Național. Parcă simțeai pretutindeni metafora Teatrului ca oglindă a vieții. Să vorbim despre câteva spectacole... Oglinda neagră e realizat după nuvelele lui Pirandello Roaba și Suflul (traducere de Maria Rotar), în regia lui Roberto Bacci. Un one-man show cu Ionuț Caras. Să fie nuvelele o oglindă a autorului? Ionuț Caras evoluează într-un spațiu minimalist, în care tronează un fotoliu, ilustrând două ipostaze ale mediului ostil. Registru fantastic, apoi tanatic, boli și luciditate, dar, mai ales, oglinda invadată de măștile sociale. În Roaba, avocatul încărcat de titluri, ridicol și tragic deopotrivă, are revelația unei existențe sisifice. Într-un acces de autoscopie, se vede pe sine din afară, ca pe un străin. Da, „omul acela nu eram eu...fusesem absent din viața aceea”. Un străin notoriu în propria existență, prizonier într-o formă construită de ceilalți, obligat să poarte masca socială. Cu toate acestea, avocatul copleșit de probleme simte refuzul robotizării, iese din schema fatidică în momentele când își obligă cățeaua să se deplaseze în cameră în stil „roabă”, ridicându-i picioarele din spate. E, totuși, o mică revoltă revanșardă. În Suflu, ritmul e și mai dinamic, frazele potențează suspansul. Personajul are puterea de a ucide, de a declanșa o pandemie, suflând peste toate chipurile, cu o forță malefică, distructivă, identificându-se cu Moartea însăși. Regizorul adaptează situația, actualizând-o, mai ales când vedem în ziarul Adevărul un titlu ca România se zbate între viață și moarte (pandemia...). Discursul lui Ionuț Caras e fără fisură: nuanțe credibile, mimică versatilă, mișcare studiată. Mereu imită pe cineva (sora, cățeaua...), cu umor involuntar, apoi fumează, se dezbracă, se îmbracă, deplasează fotoliul, focusat pe detalii credibile, provocatoare. Un adevărat slalom fluid, care probează talentul finisat al actorului. În ultimul timp s-au „îmblânzit” multe scorpii shakespeariene la teatrele noastre

(Iași, Timișoara), iar acum vine Leta Popescu și îmblânzește nu numai scorpia, ci și textul lui Shakespeare. Premiera cu Îmblânzirea scorpiei a avut loc la Teatrul Național din Cluj, în 8 martie, 2023 (data a fost bine studiată...). Regizoarea a pornit de la adaptarea Mariei Manolescu. Traducerea textelor shakespeariene aparține Violetei Popa. Scenografia: Bogdan Spătaru (simplă, sugestivă și funcțională). Leta Popescu a profitat „de rama pe care o dă Shakespeare în varianta originală, aceea de teatru în teatru”. E vorba de spectatorul nedus la teatru, care reacționează „neîmblânzit” la ceea ce vede. Pornind de aici, regizoarea a creat două straturi/variante de interpretare, operând o deconstrucție ingenioasă, alături de accederea în spațiul reinterpretării. Cu interacțiune dinamică, variantele oferite de text sfidează paradigme învechite, au fluiditate scenică, incită, resetează, mută accente, într-un act asumat de transgresare a tiparelor. Am remarcat la finalul spectacolului fețe intrigate, nemulțumite, care nu suportă demitizări, fracturări de text, aderând doar la regie clasică, corectă, cuminte, fastidioasă, respingând orice tendință de iconoclasm. Cândva, în alte epoci, unii ar fi aruncat cu roșii pe scenă (iar mai apoi, timpul a declarat genial acel spectacol!). Se râde tot timpul la spectacol, după ce convenția a fost depistată. Spectatorul beat (Adrian Cucu) stă în sală, la fel și spectatoarea Virginia (Irina Wintze). Poate că sarea și piperul se află în traista șugubeață a lui Adrian Cucu, care devine în final un spectator...îmblânzit, care încearcă să priceapă ițele poveștii. Urcă pe scenă în chip de porte-parole și îndulcește oarecum tendințele feministe, răsucind în altă direcție problema: femeia poate fi fluture sau gândac, admirată sau supusă, umilită. Așadar orice spectacol „îmblânzește” fiara inculturii. Necesitatea acută a teatrului, care poate schimba idei preconcepute. Realitatea năvălește pe scenă...regizor, sufleur, regizor tehnic ,plasatoarea, instaurând personaje în „căutarea” unui mereu alt regizor. E bună prima variantă, cu sugestii mirobolante? Bine zice cineva „dați jos comunismul de pe Shakespeare!”. Nici chiar așa, nu totul se pretează la orice, însă nici o

interpretare facilă, schematică, rezumativă, nu aduce folos. Care variantă convine? Dezbaterea rămâne deschisă, îmblânzirea crește exponențial în multe sensuri, categorii, iar parodia naște o „explozie de idei” (bine crede Leta Popescu). Dacă Adrian Cucu consfințește carnația comică, Radu Lărgeanu (actorul-vedetă) e captivant, histrionic. Cecilia Lucanu-Donat creează două variante la fel de credibile, trecând de la caricatură, șarjă, la fragilitate și feminitate inteligentă. Diana Buluga (regizoarea din spectacol) face un rol suculent, iar jocul Irinei Wintze se înscrie în acuratețe și virtuozitate scenică. Revelația și surpriza: Cosmin Stănilă (Mihai - actorul care-l joacă pe Petruccio), într-un rol complex, dual, de întindere, susținut cu forță artistică – frust și burlesc, relevant cu rigoare, în perfectă relaționare scenică. Prevalează în spectacol subtextul populat de idei în mișcare. Nimic nu se diluează, iar gradația e bine strunită. Un spectacol captivant, provocator, revigorator. Ne place să cotrobăim în orice culise. Să știm ce se ascunde în spatele eșafodajului. Să asistăm la facere, fără să ni se ascundă detalii. Prăjitura fabuloasă înseamnă o trudă culinară. Admirăm un spectacol, uitând adesea munca celor care au pregătit decorul și alte accesorii. Iată o surpriză: piesa Mașiniștii de George Lungoci tocmai despre asta vorbește, umplând oarecum un gol între temele neglijate. Premiera cu Mașiniștii a avut loc la Teatrul Național din Cluj (21 mai, 2023) în regia actorului-regizor Dragoș Pop. Cele două personaje Șeful și Cornel – sunt interpretate de Ovidiu Crișan și Sorin Misirianțu. Cei doi mașiniști din piesă pregătesc un spectacol. Decorul se naște gradat (scenografia: Cristian Rusu), în acumulări de vorbe și opinii, integrând balconul, scările, culminând cu luminile feerice de la apariția lui Henric. După atâtea spectacole, cei doi sunt virusați cu teatru, contaminați cu artă teatrală, au o oarecare experiență, așadar se erijează în regizori, actori, critici, conștienți că „fără noi nu există teatru”. Ei sunt partea invizibilă a aisbergului, trăind în culisele vivante, euforici, cu obsesia teatrului în sânge. Șeful recită mereu din Îngrijitorul lui Harold Pinter, iar celălalt ia rolul regizorului. Mi-am

Teatru

www.revistaneuma.ro amintit și de sufleurul bătrân cehovian din Cântecul lebedei, viețuind în teatru chiar și noaptea. Cei doi critică spectacole, refac, se perfecționează, mereu în sfera unui cabotinism duios, tragi-comic. Ei știu că „regizorii dau indicații tâmpite”, că atunci când n-au idei „bagă o rampă”. În aspirația lor spre roluri („am dat de două ori la teatru”), asistăm la tirade asezonate cu covrigi, bandă rulantă, inovând cu patimă, convinși că „doar actorii proști se fac că se fac”. Cornel devine...regizor, filmează, se agită („dați-mi o scară!”), în timp ce Șeful se lamentează că„nu găsesc forța interioară”. Regizorul a mizat pe talentul celor doi actori, dar și pe factualul bine dozat, construind un spectacol memorabil,„necesar” („avem nevoie de mașiniști”), cu rigoarea ce-l caracterizează, cu remodelarea umorului și simțul esențial al măsurii. Ovidiu Crișan e o prezență dezinvoltă, cu mimica sa proteică, în nuanțe incredibile, cu gesturi concordante, secondat admirabil de Sorin Misirianțu, în posturi multifuncționale, versatile, construind unul din cele mai bune roluri ale sale. Piesa are și pasaje de o densitate existențialistă, cu trimiteri spre vocație, ratare, diletantism, în registru fluid de râsu-plânsu. Un spectacol-omagiu, de revăzut și aplaudat. Cine a fost prieten cu Urmuz nu putea să scape de briza timpurie a teatrului absurd. Mă refer la actorul și dramaturgul George Ciprian, născut la Buzău și școlit la București, unde l-a avut coleg de liceu pe Urmuz, un „Jarry al României”. În 1938 G.Ciprian (G.Călinescu l-a numit „un mic Calderon al nostru”) a scris piesa Capul de rățoi, unde își descrie adolescența și prietenia cu Urmuz. Patru prieteni se regăsesc pentru a instaura diverse farse, nesuportând societatea ipocrită, vrând să smulgă măștile sociale fățarnice, pentru a da la iveală omenescul strivit de convenții și de o logică absurdă .Cei patru nonconformiști sunt: Ciriviș (să fie Urmuz al avangardei?), Macferlan, Bălălău și Pentagon. Ei cumpără mărul din grădina lui Mușat și se instalează acolo. Casa lor, oaza lor. Succesul piesei n-a întârziat. De la premiera din 1940, numărăm alte și alte adaptări, chiar filmul din 1992, realizat de Constantin Dicu. În 1966, la București, jucau în piesă Radu Beligan și Marin Moraru. Acum, la Teatrul Național din Cluj, premieră cu Capul de rățoi (15 iulie, 2023) în regia lui Alexandru Dabija. Joacă aproape toți actorii trupei. Scenografia: Andrada Chiriac. Lăptăria lui Enache, vaca uriașă, ugerul hiperbolizat, găleata în care mereu picură... lapte. Apoi, deodată, POMUL cu fructe, o

apariție de basm, o pată fosforescentă în rigiditatea celor cariați moral. Mișcarea scenică: Andrea Gavriliu. Adică grupuri compacte umane care respiră uniform, în coregrafii cvasi-statuare, neliniștitoare. Muzica: Ada Milea. Cor subversiv – „să nenchinăm la rața din noi”. Adică? Să mergem înainte, dar spre uman. „Mirosiți a om!” – spune cineva. Dincolo de orice cecitate politică, departe de derapajele sistemului, pentru că„a conduce înseamnă a radia lumină și căldură, iar dumneata ești un copac opac și refractar”. Se știe că un organism „care nu digeră și e în continuă febră” nu poate fi sănătos. Punctul forte: apar oamenii legii într-o coloană sinistră, suspicioasă, îmbrăcați în negru, precum niște ciocli. Poartă pene albe, pene de scris uriașe, unelte ale birocrației. Comisarul (excelent Adrian Cucu, irezistibil) răcnește în fața ecranului, unde domină chipul superiorului. Nu, nu pot comunica, totul seamănă vacuitate, iar scena respectivă devansează în modul cel mai convingător teatrul lui Ionesco. O noncomunicare acută, care naște întrebarea: oare mentalul colectiv s-a schimbat? Noi ne-am schimbat? Mai vibrează rața nonconformistă din noi? Dar dacă„barba dumitale țipă la vedere” e neapărat inutilă? Riscul uniformizării. Asociația „Capul de rățoi” se extinde, vedem tot mai multe uniforme colorate – ale„salvării”de orice fel. Unde se îndreaptă satira? Copacul a murit? „Un trunchi retezat, un om doborât...câtă durere!” Un rol absolut memorabil : Dragoș Pop (Dacian). Mai joacă Ionuț Caras (mereu în rol, mereu surprinzător), Radu Lărgeanu, Miron Maxim , Cătălin Herlo, Matei Rotaru, Ramona Dumitrean, Anca Hanu, Irina Wintze, Ruslan Bârlea, Romina Merei, Silvius Iorga, Adriana Băilescu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Patricia Brad, Dan Chiorean, Diana-Ioana Licu, Cecilia Lucanu-Donat, Mihai-Florian Nițu, Radu Dogaru etc. Fiecare merită aprecieri pentru implicarea în mișcarea perpetuă, în grupuri pitorești, sugestive. Gândindu-mă la Radu Stanca, nu pot uita că a încercat să salveze tradiția literaturii române prin Cercul literar de la Sibiu, că a fost asistent al lui Blaga la catedra de filosofie a culturii, că a avut o bogată corespondență cu Ion Negoițescu. În 1947 a scris piesa Dona Juana, care a fost jucată abia în 1968. Acum, la Teatrul Național din Cluj, se poate vedea ambițiosul spectacol realizat de Tudor Lucanu după piesa menționată, cu reducție de personaje, astfel încât Matei Rotaru e Don Fernando, Don Juan, Fiorelo și Don Morte, iar Cecilia Lu-

Nr. 11-12(73-74) 2023

canu-Donat e Dona Juana și Fiorela. Mitul devine aici reconsiderare, polemizare, resetare, în simbioză expresionistă, într-un diapazon al schimbării măștilor. Ion Vartic crede că piesa e „cea mai ingenioasă soluționare a unui motiv tradițional”. Radu Stanca favorizează forma, optând pentru un sindrom al măștii, al travestiului. Avem teatru în teatru, cu alură de carnaval, o reluare a arhetipului mitic în dinamica mască-personaj. Autorul dorea ca spectacolul să se încline în partea „exhibării, a teatralității, nu în cea a trăirii”. La originea mitului e imaginea bărbatului cu succes la femei. Dublul său feminin îl provoacă pe Don Juan din vanitate, crezându-se în stare să-l seducă pe seducător. Ea pune pariu cu Don Fernando, cel care îi dă mereu târcoale. Știm bine că pentru Don Juan victoria supremă e fuga. Scenografia e semnată de regizorul însuși, de Tudor Lucanu. Adică un cub de sticlă precum o cușcă, un cub de oglinzi în care-ți poți vedea mereu chipul. Costumele semnate de Zsὀfia Gάbor nasc valuri mătăsoase, într-un vertij poetic. Soclu, văluri, oglinzi, culori înșelătoare, într-o auto-izolare a identităților oglindite. Scrie Tudor Lucanu: „Care este locul în care te refugiezi? ...locul acela în care, oriunde te-ai întoarce, tot de tine dai”. Actorii reușesc un tur de forță artistică de înalt nivel ,trecând de la tăceri la cuvinte, apoi la interjecții strigate, terminând cu limbajul visceral al trupului, în zvârcoliri cvasi-animalice, dar și subtile, în gesturi lascive, într-o coregrafie eterică. Rodica Grigore descoperă o eternă instabilitate, un sentiment al confuziei, convinsă că „prin jocul iluzie-realitate, aparențăesență, piesa lui Radu Stanca indică foarte clar utilizarea unei viziuni carnavalești”. Am asistat la un spectacol echilibrat, concentrat, magic, fără lungimi inutile, într-o gradație a ...dezvelirilor vălurilor, marcând sensuri și simboluri nebănuite. Dacă „picioarele vor să umble singure”, atunci revolta se traduce prin peturi aruncate violent pe pereții insensibili, desenând vâscozități stridente, potențând ingenios o realitate interșanjabilă. Despre Amphitryon-ul lui Silviu Purcărete am scris în Neuma 5-6/2023. Am asistat la întâlnirile de dimineață cu echipele spectacolelor jucate în ziua precedentă, acolo în foaier. M-am bucurat s-o aud pe Marina Constantinescu, îndrăgostita de teatru, trăind într-o „insulă” artistică. Vernisaje, lansări de carte, întâlniri în... oglinzi, dar și într-o realitate empatică.

Nr.11-12(73-74) 2023

Ecran literar

www.revistaneuma.ro

Aproape totul despre Almodovar AlexAndru JurCAn edro Almodovar reprezintă cineastul numarul unu al Spaniei, copilul teribil, dar și ambasadorul ei de valoare. Al cincisprezecelea film – Proasta creștere( La Mauvaise Education) – a deschis festivalul de la Cannes în 2004, iar filmul Totul despre mama a fost recompensat în 2000 cu Oscar pentru cel mai bun film străin. În 2002 filmul Vorbește cu ea a primit Oscarul pentru scenariu. Recunoașterea internațională are loc în 1988 cu Femei în pragul unei crize de nervi. Almodovar nu cunoaște subiecte tabu. Îmbinând tandrețea, violența, pasiunea, satira, el vorbește despre biserică, naționalism, homosexualitate, pedofilie în școlile religioase, transexualitate, lesbianism. Regizorul e un creator incomod, care nu-și propune să placă, sondând o lume marginală, bizară, frivolă, ba chiar cufundată în spaima abrogării libertăților (în 1970 Franco a decretat starea de excepție). Între 1970 și 1975 lumea aștepta moartea lui Franco și lucrurile începeau să se miște în interiorul locuințelor, la adăpost de privirile rigide. Au trebuit câțiva ani până când spaimele s-au disipat. În filmul În carne și oase băiatul se naște într-o Spanie veselă, cu oameni destinși pe străzi. În Proasta creștere Almodovar arată clar diferența dintre începutul anilor ’60 și începutul anilor ’80, când personajul lui Enrique – devenit cineast – își trăiește viața cum dorește. Almodovar a atins valoarea lui Bunuel, numai că temele sale șochează, distrugând radical mitul spaniol al masculinității„macho”, încețoșând imaginea Bisericii prin ravagiile pedofiliei în sânul unei școli religioase. În Franța, filmele lui Almodovar sunt foarte gustate, iar în România există multe reserve, nu neapărat referitoare la problematică (deschiderea s-a produs), cât la maniera de tratare. Regizori precum Woody Allen, Tarantino, Altman, Almodovar împart spectatorii în două categorii bine distincte. Multe voci afirmă:„Nu-mi place Almodovar”, fără să poată, în schimb, să deceleze coordonatele creației sale. Nu-ți place un anumit fel de mâncare, însă cunoști compoziția lui. Așadar, care este compoziția filmelor lui Almodovar? Regizorul și-a plantat stilul pe o graniță friabilă, între kitsch și melodramă, atingându-le prin coarda unei satire atenuate. Lumea e plină de melodrame, de tristețe, însă Almodovar știe să plaseze totul „în abis”, să le salveze în perimetrul artei. Într-o lume a marginalizaților, femeia devine forța primordială. În Totul despre mama, singurul bărbat“adevărat”moare și rămân transexualii, lesbienele. Bărbatul-tată e o parodie a masculinității și se numește Lola. O lume în derivă? Efectele melodramei? Opusul atitudinii misogine? Almodovar nu filmează peisaje, el se apropie de peisajul uman cu o lupă generoasă, hâtră, sofisticată. Femeile sporovăiesc pe canapele încăpătoare, de parcă ar sta în culisele vieții. Verbiajul lor scoate la suprafață insondabilul, lacrimile lor fac parte din decor. Lucid, Almodovar ignoră strigătele extremei de dreapta: „Înapoiază Oscarul, căci este american!”. Adorat, neînțeles, huiduit, ignorat etc., Pedro Almodovar rămâne un regizor original, de neînlocuit, un exponent al mulțimii ce-și târăște subteranele sufletului prin teritorii kafkiene, mascate de culorile melodramei. La un moment dat, prin 2011, Almodovar abordează romanul negru al lui Thierry Jonquet și realizează filmul La piel que habito, unde doctorul Robert îl răpește pe agresorul fiicei sale, făcând din el creatura sa, testând o piele artificială. Desigur, el încalcă orice etică, iar laboratorul secret creează suspans și teamă. La 20 de ani de la ultima colaborare, Almodovar îl distribuie pe Banderas în Pielea în care

locuiesc. Regizorul face aici un viraj hitchcockian, într-un thriller în care urcă mereu o răzbunare rece și tăioasă, sintetizându-și astfel propriile obsesii, într-o porozitate de genuri și sexe. Banderas ne spune:„Joc un monstru care nu seamănă cu un monstru – e politicos, rezervat, e un doctor strălucitor, care avansează fără a fi demascat”. Pentru prima oară la Almodovar, sexul se detașează de afectiv. Zice Banderas: „doctorul Robert nu e îndrăgostit de creatura sa, ci de capodopera pe care a creat-o”. Filmul Julieta de Almodovar (2016) se numea inițial Silencio, după unul din cele 3 capitole ale trilogiei Runaway (Chance, Soon, Silence) de Alice Munro (premiul Nobel, 2013). Almodovar a cumpărat drepturile de ecranizare încă din 2009. Scriitoarea canadiană s-a născut în 1931. Premiul Nobel a numit-o„maestră a nuvelei contemporane”. După premiu, lumea s-a înghesuit în librării. Prima carte pe care am citit-o a fost Prea multă fericire . Mi-amintesc de un citat demn de Almodovar, care alege mereu personaje feminine complexe:„Când bărbatul iese dintr-o încăpere, trage ușa după el, pur și simplu… Atunci când pleacă o femeie, ia și amintirea tuturor întâmplărilor trăite în acea încăpere”(traducere de Dan Costinaș). În filmul Julieta joacă Emma Suarez (Julieta adultă), Adriana Ugarte (Julieta tânără), Daniel Grao (Xoan) și, bineînțeles, Rossy de Palma în rolul guvernantei. Nu pot uita că Almodovar a descoperit-o pe Rossy într-o cafenea, unde ea era serveuse de café . Nu e ciudată viața? De atunci, o distribuie în filmele sale. Filmul excelează prin poveste, culori, muzică și peisaje. Abordarea specifică lui Almodovar e clasică, dar există sublinieri metaforice neostentative (vezi cerbul ce fuge pe lângă tren). Aici vocea din off e un liant necesar, pe lângă faptul că anulează orice tentă de melodramatic. Un film despre complexul vinovăției, despre incertitudini, cu întrebarea mai mult sau mai puțin retorică : de ce îi abandonăm pe cei pe care îi iubim? Julieta se întreabă mereu de ce n-a discutat cu omul din tren, care s-a sinucis mai apoi; de ce i-a făcut reproșuri lui Xoan înainte de furtună și de moartea lui pe mare. Și-a înțeles tatăl, care, copleșit de boala soției s-a lipit de o tinerică? Dar cu fiica ei, cu Antia, a empatizat mereu? Culpe, culpe, femei bolnave, absențe ucigătoare. Antia a plecat fără adresă, iar Julieta face în fiecare an un tort de ziua ei, după care îl aruncă la pubelă, gândind: „absența ta îmi umple complet viața și mi-o distruge”. Vine șocul, accidentul, dar și lumina de la capătul tunelului : Antia îi scrie și îi trimite adresa. Poate că„tunelul”a fost necesar spre purificare totală. Umanitate profundă în acordurile unei muzici subtile, care rezonează cu subiectul până la contopire hipnotică. Refuzând orice nuanțe calofile, Almodovar a realizat un film care curge dezinvolt printre rănile umane spre exorcizare plauzibilă. Nu uităm filmul Mame paralele (2021), cu Penelope Cruz și Milena Smit. Despre maternitate, femei puternice, devotament matern. Recunosc: dacă l-aș povesti, ar ieși o zăpăceală, o melodramă, doar că regizorul recreează, reconfigurează cu mare știință, chiar dacă amestecă mai multe teme în canavaua narativă. Penelope Cruz e la fel de radioasă, sublimă. Almodovar amestecă istoriile personale cu istoria națională, oprindu-se în final la moștenirea otrăvită a Războiului civil, subliniind ideea că istoria nu e mută, că gura umanității nu poate fi acoperită. Almodovar rămâne fidel propriului stil. Demontând angrenajul melodramei, el își afirmă necruțătoarea luciditate.

Cinemateca

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Smoke/ Fum de \igar[ (1995) rAluCA FArAon moke este considerat de Roger Ebert o capodoperă cinematografică, remarcabilă prin finețe. Reprezintă, în principal, un film care evidențiază relația dintre criza de inspirație și raportul scriitorului cu lumea, dar nu numai, pentru că dincolo de problemele sensibile ale acestei crize generate de o traumă familială, scriitorul rămâne un om complex, capabil să observe ceea ce este special în jurul său sau să determine o schimbare existențial profundă în tânărul care l-a trezit din inerția în care se obișnuise să trăiască. Este clar faptul că în lipsa scenariului sclipitor și fără William Hurt și Harvey Keitel care au făcut un tandem de zile mari, filmul ar fi pierdut din tandrețea indescriptibilă care îl definește, nu e neapărat o creație regizorală (dar rămâne un etalon în categoria sa, de film independent). Dar Wayne Wang a respectat linia scenariului (creat de un romancier de mare anvergură, care a cochetat de câteva ori și cu regia de film), a ținut cont de tihna pe care o generează replicile spuse cu profunzime, a lăsat spațiu generos tăcerilor și privirilor cu înțeles ale personajelor, astfel încât ai impresia că ești absorbit de acest microunivers pe care îl dezvăluie filmul: tutungeria pe care o deține Auggie (Harvey Keitel), apartamentul lui Paul Benjamin (William Hurt), garajul lui Cyrus Cole (Forest Whitaker), populat de oameni simpli, dar cu psihologie complexă. Ideea din film l-a inspirat pe Jim Jarmusch pentru Coffee and Cigarettes (2003). De altfel, s-a făcut, ulterior, un lung-metraj, omagial, același regizor, același scenarist, Blue in the Face, în care regizorul Jim Jarmusch, de data asta, actor, discută în localul din Smoke cu Auggie, printre alte secvențe. Scriitorul Paul Benjamin nu mai scrie din cauza unui eveniment nefericit: și-a pierdut soția – la vremea aceea însărcinată –, împușcată mortal. Se închide în sine, abia trăiește. Din când în când coboară la tutungerie și își cumpără țigări sau vorbește cu cei care pierd vremea pe acolo. Va spune o istorioară la începutul filmului care e o metaforă, până la urmă, a rostului artei. La curtea reginei Elisabeta a Angliei, Sir Walter Raleigh (cel care a adus tutunul în Irlanda) a fost întrebat cât cântărește fumul. Ingenios, acesta a așezat pe cântar un trabuc, l-a cântărit, l-a fumat, iar pe taler a pus scrumul. Răspunsul: diferența dintre greutatea trabucului inițial și scrumul care s-a adunat. Interesant e că Raleigh era și scriitor, poet, nu numai explorator, așa că nu întâmplător este evocat în film. Cumva, Paul Auster sugerează că nu poți măsura, cuantifica ceea ce pare fum. Fumul de țigară reprezintă, până la urmă, sufletul, emoțiile personajelor și acel nu știu ce care e factorul estetic. Paul Benjamin va da întâmplător peste un tânăr care îl va motiva să trăiască din nou. Implicit, să scrie din nou. Tânărul de culoare furase de la niște gangsteri și se ascundea de ei. Îl trage pe Paul din fața unui automobil care era să dea peste el, astfel încât scriitorul se simte dator să îl găzduiască o vreme. Se înțeleg bine, până Benjamin dă peste banii furați. Thomas Cole (Rashid, în fața lui Benjamin) se duce apoi să își caute tatăl care l-a părăsit după ce a cauzat moartea mamei sale într-un accident de mașină, în urma căruia își pierde o mână. Deși nu știe că este fiul său (va afla ulterior de la Paul și Auggie), Cyrus se va apropia de puști, vor crea o relație de durată. Scriitorul a fost factorul declanșator al reunirii unui tată (care și-a făcut o nouă familie) cu fiul său pe care îl neglijase. Asta îi aduce așa un sens în viață, încât trauma personală este depășită.

Însă adevăratul scriitor din film, ca viziune și vitalitate, este Auggie Wren (Harvey Keitel), proprietarul de tutungerie, pentru care localul este un centru al lumii, în care se discută de la filosofie până la componența echipei de fotbal american. Auggie e un poet, de fapt. Lucrează la un proiect care are, în felul său, valoare mistică. În fiecare zi, la ora opt dimineața, Auggie fotografiază același cadru dintr-un cartier din New York. Nu pleacă, din această cauză, nici măcar o dată în vreo vacanță. Când îi arată scriitorului Paul Benjamin albumele cu fotografii, superficial, acesta îi reproșează că sunt toate la fel și le răsfoiește grăbit și blazat. Cu răbdare, Auggie îl învață că fotografiile sunt o metaforă a vieții. Spunem grăbiți,„mâine”,„mereu”, dar nu conștientizăm ce înseamnă acest lucru. Albumul său e reprezentarea concretă a filosofiei perpetuum mobile. Apoi, fiecare imagine nu era, de fapt, asemenea alteia, în ciuda cadrului fix; mereu erau alți trecători, alt cer, altă lumină etc. În timp ce Paul va relua cu atenție, în lumina celor spuse, albumul de la început, va da peste fotografia soției sale. Copleșit de emoție, va înțelege munca, aparent fără sens, a prietenului său. Tot Auggie îi povestește cum a achiziționat primul aparat de fotografiat, o poveste de Crăciun emoționantă, pe care i-o dăruiește lui Paul când acesta, lipsit de inspirație, trebuia să predea o povestire scurtă la New York Times. Titlul e o metaforă a vulnerabilității sufletului, a fragilității emoționale și a celei din relațiile de familie sau amicale. Totul pare fum, inconsistență. Cum poate fi măsurată o emoție? E un truc care pare că are greutate, dar ce sfâșietor ar fi să nu existe arta care generează astfel de emoții!

țigară (1995) Smoke/ Fum de ang Regie: Wayne W ster Au ul Pa : iu Scenar Holender Imagine: Adam Portman Muzică: Rachel l, H t, arvey Keite Cu: William Hur u ea r, Harold Perrin Forest Whitake

Nr.11-12(73-74) 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

±apte r[spunsuri la §apte întreb[ri din cele §aizeci §i cinci adresate lui Constantin Chiriac în 2012, Sibiul §i gustul miracolelor, Reperul Vi§a, Prietenul Virgil Flonda §i Un spectacol în imagini: Jocuri, vorbe greieri… ion CoCorA 25 iunie 2023. Galop epuizant la Sibiu. Am sosit direct de la Timișoara unde am văzut Exod un spectacol de un regizor, Oskaras Korsunovas, despre care se vorbește în lumea teatrală. Nu știu de unde mi se trage atâta foame de teatru, dar recunosc că mi-e greu să mă potolesc. Altfel nu-mi explic cum de în Festivalul lui Chiriac am ales să văd trei-patru spectacole pe zi, deși rareori am reușit să depășesc cifra de două. Astăzi, iată, alerg către Fabrica de cultură unde fabulosul Silviu Purcărete și echipa sa de aur (Dragoș Buhagiar și Vasile Șirli) ademenește cu Jocuri, vorbe, greieri, un spectacol care îl are protagonist pe însuși Constantin Chiriac. Nu însă neaparat în accepțiuunea că interpretează un personaj anume, ci mai degrabă în aceea că el se confundă până la identificare cu starea de teatru. Spectacolul e poezie și visare, actorul interpret și subiect de personaj. Acesta e motivul pentru care îmi permit să reproduc pe spațiul rezervat Jurnalului, folosindu-mă de binefacerea calculatorului, fragmente inedite din răspunsurile lui Chiriac la cele șaizeci și cinci de întrebări adresate cu vreo zece ani în urmă. Se cuvine să fie cinstit și onotat, nu-i așa?, acum când se află în plină desfășurare cea de a treizecea ediție a celebrului Festival al cărui creator este. După 1989, Vişa s-a întors în ţară. În teatrul din Sibiu au reînviat speranţele. Grupul vostru s-a refăcut şi a dat semnele renaşterii. Vişa a devenit director. Din nou aţi fost potopiţi de un entuziasm debordant. Spectacolele de excepţie nu întârzie să apară. Amintesc doar „Decameronul“. Şi iar s-a ivit o neşansă. Plecarea, fără ca întoarcerea să mai fie posibilă, a lui Vişa. Dar la Sibiu s-a prins deja gustul miracolelor. V-aţi eliberat de orice complex provincial, s-a instaurat o anume stare de spirit, un climat favorabil creaţiei adevărate. Am dreptate? Ei, bine, în 1988 s-a creat la Râmnicu Vâlcea, pe structura teatrului popular condus de Goange Marinescu, un foarte bun

animator şi un foarte bun regizor, împreună cu care, de altminteri, am făcut un spectacol absolut extraordinar, Zoostory. Acesta a însemnat un moment de referinţă în teatrul românesc la începutul anilor 90. Am fondat, astfel, la Râmnicu Vâlcea, ca să-i dăm profil de teatru profesionist, o secţie a Teatrului din Sibiu. Silviu Purcărete, bun prieten cu Goange Marinescu, montase câteva spectacole acolo, inclsiv Piaţeta, un spectacol absolut extraordinar, venise la Sibiu în 1989 să pună în scenă Arca bunei speranţe, text interesant de I.D.Sârbu, un mare scriitor, de altfel, un atare epitet confirmându-se din plin prin opera sa de sertar. În asemenea împrejurări ne-au găsit evenimentele din decembrie. Avem deci în repetiție, la data respectivă, două piese de autori români autohtoni, Arca Bunei Speranţe a lui I.D. Sârbu și Noaptea marilor speranţe de Ion Brad, un text scris special pentru noi, ambele având cuvântul speranță în titlu. Cum însă la Sibiu a izbucnit„războiul”, premierele un au mai ieşit niciodată. Un motiv la constituit și faptul că toate magaziile și atelierele teatrului au ars. Goange şi Silviu au stat vreo patru-cinci zile în hotelul Continental, actualul Ibis, iar cum se trăgea din toate părţile deseori se refugiau la subsol. În ceea ce mă privește, la puține zile după Anul Nou, în 12 ianuarie, eu mă aflam deja într-o călătorie pe cont propriu la Berlin. M-am dus acolo din proprie inițiativă, ca persoană privată, să solicit ajutoare pentru un teatru de tradiție, aflat într-o situație dezastruoasă. În nunmele unei structuri fictive, așadar, inexistentă în acte, ci doar în capul meu, „Renaşterea teatrului sibian“, prima născocită în viața mea, am făcut un apel în scris la toate teatrele din Berlinul de Est, pentru că la vremea respectivă Germania era încă divizată, deși monstruosul zid ce despărțea marea capitală europeană căzuse, prin care ceream ajutor, spunând că este teatrul cel mai vechi din România, cu secţia germană cea mai veche, construit la 1788. Scrisoarea pe care o trimisesem înainte de sosirea mea a fost mărită şi expusă în

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro holurile tuturor teatrelor. Călătoria mi-a fost facilitată, desigur, și de faptul că pentru Germania de Est nu aveai nevoie de vize, iar linia aeriană Inteflug asigura zborul în condiții materiale pe care mi le permiteam. Ce nebunie! Ceea ce a urmat a fost pentru mine o veritabilă revelație. Cererea mea a provocat un interes uriaș. S-au adunat bani, s-au adunat decoruri, s-au adunat costume, s-au adunat materiale care au fost trimise la Teatrul din Sibiu. Cum am spus, nouă ne-a ars totul. Numai sala a rămas în picioare. Şi aşa, treptat-treptat, am început să refacem teatrul. I-am scris lui Iulian Vişa în Danemarca unde se afla în momentul acela și înființase în Copenhaga, după despărțirea de Eugenio Barba, un teatru propriu, care se numea Cassandra, după titlul Cassandrei, spaţiul IATC-ului de la Bucureşti, unde se produceau toate spectacolele anilor de absolvenţă. Răspunsul prietenului meu nu a trebuit să-l aștept să-mi sosească în scris, ci a venit prompt la telefon. Atunci i-am propus să se întoarcă în țară și să fie de acord să preia funcția de director al Teatrului din Sibiu. Am sunat imediat la dl. Andrei Pleşu, ministrul culturii în acea perioadă, rugându-l să accepte propunerea în cauză. Nu a avut nimic împotrivă. Așa că în 1991, Iulian Vişa devine noul director al Teatrului de Stat din Sibiu. A fost un moment extraordinar. Toţi actorii tineri care erau angajați - au venit şi alţii apoi - s-au trezit la viaţă. Iulian a reuşit să monteze într-un timp record trei spectacole care au făcut revoluţie în teatrul românesc şi care şi astăzi ar fi foarte vii şi foarte importante. Păcat că nu le mai avem în repertoriu. Păcat. În primul rând, fiindcă nu mai există nici Virgil Flonda pentru care am dorit să le reiau, iar fără el, în clipa asta, chiar nu se poate. Primul a fost Decameronul, după Boccacio, un adevărat un eveniment teatral de anvergură la începutul anilor‘90, un spectacol extraordinar, cu care am călătorit peste tot. Aici îmi îngădui o paranteză. (La niciun an distanță, Silviu Purcărete e ademenit și el de textul lui Boccacio și realizează la Râmnicu Vâlcea o versiune scenică a Decameronului total altfel, în altă viziune, în alt perimetru ideatic și stilistic, cu alte mijloace, dar la fel de uluitoare, lăsând să se înțeleagă că participăm la una dintre cele mai creatoare și semnificative competiţii în teatrul românesc). Revenind la Iulian Vișa, următorul spectacol al său, de o originalitate pregnantă, singular și provocator din multe puncte de vedere, e Carcoteca, după Rujevici. În fine, seria se încheie cu un triumf, Chang-Eng, poate cea mai stranie reprezentație din arhiva teatrului românesc al momentului, în care se relatează o istorie pe cât de insolită, pe atât de incredibilă. Goran Tungstrum, unul din cei optspreze membri ai Academiei Suedeze, care decernează anual premiile Nobel, este un scriitor absolut extraordinar, un mare romancier, un nuvelist, un autor de scenarii, foarte jucat la Hollywood, încât nu numai prezența lui la premieră, dar și faptul că ne-a iubit foarte mult spectacolul, considerându-l fascinant, a însemnat pentru noi

Nr. 11-12(73-74) 2023

o onoare. Piesa lui se întemeiază pe un fapt real, petrecut la începutul secolului douăzeci, și anume pe „povestea” fraţilor siamezi, născuţi în Siam, Chang și Eng, care devin actori de circ celebri și foarte bogaţi. Amândoi sunt legați unul din altul în zona şoldului. În ciuda acestui handicap, ei se căsătoresc cu doua fete normale, surori, cu care au avut primul paisprezece copii, iar al doilea zece. Vișa a apelat pentru interpretarea lui Chang, beţiv şi intuitiv, la Virgil Flonda, iar pentru aceea a lui Eng, ceva mai reflexiv și interiorizat, la mine. Am reușit împreună, cred, să realizăm prestații de show memorabile, demonstrând o tehnică actoricească absolut incredibilă. Într-o secvență de spectacol am executat timp de aproximativ douăzeci de minute, legați fiind unul de altul, un număr de circ în care, cu eforturi fizice epuizante, făceam rostogoliri pe spate, dansam Cancan și Charleston, recurgeam la tot felul de jonglerii. În niciunul din spectacole, nu ne-am dezlipit niciodată corpurile, dimpotrivă, i-am cerut lui Iulian Vişa chiar să ne lege în jurul bazinului cu o funie, aducându-i drept argumentul faptul că suntem buni sportivi și avem condiție fizică. Sigur, el ne-a replicat pe loc: „Performanța artistică nu are nevoie de artificii, deși orice exercițiu e util și o facilitează. Ceea ce trebuie voi să aveţi, ca să o atingeți, e conştiinţa că mental şi energetic sunteţi chiar legaţi.“ Nu a fost ușor, dar până la urmă ne-am convins că Iulian a avut dreptate. După Chang-Eng, spectacol de trei ore şi jumătate și două pauze, a umat marea aventură Jarry, Ubu rege, Ubu înlănţuit şi Ubu se întoarce de la război. Iulian Vişa a imaginat un scenariu intitulat Ubu rege superstar. Am început repetiţiile cu entuziam, dar în timpul lor, la vârsta de patruzeci și doi de ani, Iulian a plecat la cel senin. Din păcate, odată cu dispariţia prematură a lui Iulian Vişa, teatrul s-a scindat din nou, reeditând scindarea din 1987, când o parte din actori au plecat la Târgu-Mureş, iar eu cu Virgil Flonda la Craiova. Atunci a intervenit Nicu Ceauşescu, prim secretar de partid la județului, şi mie şi lui Virgil Flonda ne-a anulat transferurile. Nu le-a anulat însă pe cele ale altor actori importanți. Așa că, de pildă, Nae Floca și Radu Basarab au plecat în cele din urmă. Atunci, în 1987 a fost primul moment de scindare, apoi a fost refacerea care s-a instaurat cot la cot cu Iulian Vişa și susținătorii săi. Nu a fost suficient. Căci odată cu moartea lui s-a produs un dezastru. Prostia, lenea și manierismul au revenit acasă. Or, el a fost unul dintre cei mai talentaţi regizori pe care i-a avut teatrul românesc. Friza geniul, ştia vreo zece limbi, orice inițiativă a lui era dublată de cultură, inteligență, de imaginaţie, dar și de ordine și rigoare, de obsesie a perfecțiunii. Mi-a marcat definitiv existenţa. Mai târziu, din nou într-un acut moment de criză, preocuparea mea de bază a fost, chiar din clipa când am preluat conducerea teatrului, să nu-i trădez aspirațiile. În consecință, am transformat sala așa cum își dorea, am prelungit scena, am regândit felul de a face teatru în Sibiu, implicit

Nr.11-12(73-74) 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

în România, impunând câteva reguli draconice. Am obligat toţi actorii să vină în instituție cu trei ore înainte de spectacolul în care urmau să joace şi să facă o repetiţie integrală. Am adus câţiva antrenori, în aşa fel încât să facă zi de zi câte un ceas de antrenament corporal. Programul pus în practică împreună cu Vişa şi Flonda, odată devenit director, ai avut ambiţia să-l continui (mă înşel?) şi să socoţi că lumea nu începe cu tine aşa cum socot destui măscărici devoraţi de vanităţi deşarte ce ating limita patologicului, dar şi a propriei lor micimi. Deci, cum a început „noul început“? Vişa a mai continuat să reprezinte ceva pentru tine, pentru cei din jurul tău? A mai continuat să reprezinte un reper? În perioada cât Vişa a fost director, am gândit primul festival. Părerea lui era să facem un festival în curţile interioare ale spaţiilor istorice din Sibiu. A fost un gând foarte bun de care am ținut cont și l-am urmat cu consecvență. De fapt, nu mult mai târziu, ci începând cu 1997, am transferat festivalul din perioada martie, aleasă ca să coincidă cu Ziua Mondială a Teatrului, în final de mai și început de iunie tocmai pentru a nu fi împiedicați de vreme să folosim spații noi, neconvenționale, de obicei fără posibilități de încălzire, unele chiar în aer liber, inițiind totodată o secţiune specială denumită Iulian Vişa, spectacole, cetăţi şi situri istorice. De altfel, Vişa a fost un model pentru noi toţi. Discutam foarte mult, eram prieteni, jucam tenis împreună, imaginam proiecte de spectacole : Mario şi vrăjitorul, după Thomas Mann, O dare de seamă către Academie, după Kafka, un trăsnit one man show… Atunci când Goran Tungstrum a venit să-și vadă spectacolul, ne-am împrietenit cu el. Mi-a spus că aş putea să fiu fiul lui din flori şi că dacă şi-a ales un fiu atât de mare din flori, trebuie să fiu conştient ce mamă frumoasă mi-a ales. M-a întrebat ce mi-aş dori, că poate să-mi satisfacă aproape orice dorinţă. I-am spus că e nebun şi că o să-i cer un lucru pe care n-o să poată să-l satisfacă. Şi el mi-a spus: Încearcă. Şi i-am spus: Aş vrea să joc în teatrul lui Ingmar Bergman. În momentul respectiv Ingmar Bergman era directorul Teatrului Dramaten din Stockholm şi el mi-a spus: Da, vorbim peste o săptămână. Şi peste o săptămână, după ce a plecat la Stockholm, am primit o invitaţie să joc în teatrul lui Ingmar Bergman zece reprezentaţii cu one man show-urile pe care le făcusem de-a lungul timpului. Iată cum aceste one man showuri pe care le-am făcut apoi în alte limbi: în rusă, în engleză, în franceză şi, bineînţeles, în română, au început să circule peste tot în lume. În 7 august am primit viza şi am stat până în 31 august 1992. S-a întâmplat un miracol. Am mers cu două recitaluri: un recital după Sorescu De-a viaţa, cu care luasem Marele Premiu la Festivalul de la Bacău şi, de asemenea, m-am dus cu Carl Sandburg, Oamenii, da, oamenii, pe

care îl făcusem de data asta în engleză, având ca fundal muzică de jazz. Erau două spectacole total diferite. Era pentru prima dată că jucam într-o altă limbă. Am repetat mai mult de o lună câte douăsprezece ore pe zi, fiind asistat la pronunţie de trei-patru profesoare, fiindcă niciuna nu rezista mai mult de patru ore. După o lună m-am urcat în avión și am zburat la Stockholm. Evident, nu era prima dată când călătoream în occident. Cei din Berlin mă adoptaseră și aveam o relaţie extraordinară cu ei. În 1991 mă invitase însuși Helmuth Kohl la sărbătoarea reunificării Germaniei şi la inaugurarea primului târg de aparatură de tehnică de teatru din Berlinul de Est. Eu am fost invitat special, am reuşit să aduc alţi doi oameni din staff-ul Teatrului din Sibiu de atunci. Vezi, sar de la una la alta. Odată ajuns la Stockholm, Teatrul Dramaten mi-a pus la dispoziție scena amfiteatru cu 320 de locuri, asigurându-mi condiţii incredibile. Toate biletele pentru cele zece reprezentaţii au fost vândute. Am fost plătit regeşte. Am avut două zile de hooting, nu ştiam ce reprezintă asta, în care am avut întâlnire cu presa, cu televiziunile, cu ziariştii. M-am trezit cu articole pe primele pagini în toate jurnalele din Stockholm. Pe primele canale de televiziune şi de radio era o publicitate fantastică, iar la primul spectacol, la premieră, a venit Ingmar Bergman şi Goran Tungstrum şi au vorbit. Probabil că eram mult prea tânăr, pentru că foarte puţin artişti, actori din lume au avut asemenea şanse. Era şi o sfântă inconştienţă în mine. Eu stăteam în spatele publicului, întrucât pe acolo intram în scenă în spectacolul De-a viaţa în care aveam un fel de partidă de şah cu destinul pe care o jucam şi la propriu şi la figurat. Era o parabolă, vrând nevrând, în care fiecare spectator putea să joace o partidă de şah cu destinul, pornind de la felul cum omul se dezvoltă, crește, se înfiripă în el dragostea, cum se maturizează. Cum apoi încep înstrăinările, singurătatea, despărţirile, bătrâneţea, apropierea de moarte, totul sub semnul poeziei şi al hazului de necaz extraordinar. Ei bine, când am auzit ce spuneau cei doi corifei ai culturii suedeze şi mondiale despre mine, am intrat în panică și am avut senzația că am uitat tot. Că nu mai ştiu nimic în engleză. Şi am vrut să fug. M-am rugat la Dumnezeu să se crape pământul. Nu s-a crăpat. Şi atunci m-am întors şi am vrut să fug. Numai că în faţa uşilor erau trase nişte draperii uriaşe şi mai multe doamne care mie mi se păreau că sunt nişte cerberi de care nu pot să trec. Iar când, după discursul celor doi, a încetat vacarmul de aplauze, ca prin minune, m-am îndreptat pe scenă, simțind deodată că sunt stăpân pe mine, că-mi aduc aminte ceea ce credeam că uitasem, că-mi controlez în acelaşi timp corpul și că acesta funcţionează. Împreună cu dl. Rădulescu, care m-a însoţit, am pus piesele de şah în ordine fără să-mi tremure mâna, apoi el a pregătit banda muzicală, luându-și în serios rolul de destin. Spectacolul era compus din următoarea suită de secvențe: Aş vrea

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro să te rog ceva, se poate? Hai să credem tot ce spunem. E un joc minunat. Tu să-mi spui te iubesc şi eu să mă bucur copilăreşte ş.a.m.d. Deci, simplu, cu sinceritate, am adresat publicului întrebarea: Aş vrea să te rog ceva, se poate? Și în clipa în care am spus: I’d like to tell you something, may I? în mine s-a declanșat atâta nevoie de a comunica, de a fi înţeles, de a exprima în altă limbă toate gândurile şi frământările pe care le aveam, încât spectatorii, la rândul lor, impresionați de necesitatea mea lăuntrică de dialog, de energia pe care o degajam, au reacționat prompt: Yeeeeeesss. Şi atunci am avut una din marile revelaţii, că nu contează limba în care joci, un contează felul în care spui, ci contează energia ta şi dorinţa de a comunica şi de a avea o relaţie vie cu publicul. Am jucat cu o energie şi cu o forţă teribilă, într-un ritm nebun, astfel că spectacolul a durat cu cinci minute mai puţin. A fost un moment de mare graţie, un moment care a însemnat unul din jaloanele foarte puternice ale existenţei mele şi care s-a constituit în reper de referință. Dacă de mâine, să zicem, te-ai afla în situaţia de a nu mai trăi în teatru şi pentru teatru, ce ai face? Ai fi capabil să făptuieşti ceva pe măsura personalităţii tale sau te-ai simţi un ins lovit de soartă, marginalizat, incapabil să îți mai găsești rostul? E o întrebare care provoacă, dar care provoacă în suprafaţă, pentru că, tot ce am construit eu, am construit nu sub zodia întâmplătorului, am construit pe o suprafaţă foarte mare, cu o bază foarte mare, în aşa fel încât, vârful spre care te duci să nu fie niciodată lipsit de structura de rezistenţă. Un munte nu se dărâmă niciodată, el are o structură puternică. Numai în zonele în care au funcţionat vulcanii şi au fost erupţii, acolo se reconfigurează, dar zona serioasă, puternică de munte, care nu este contorsionat, nu are cum să aibă un mâine care să îi dea destinul de groapă. De aceea cred că eu voi trăi prin teatru şi pentru teatru, dar voi fi capabil să înfăptuiesc în jur nenumărate alte lucruri, pentru că zona academică, zona socială, zona de cercetare, zona de management, zona de relaţii internaţionale, toate astea se construiesc împreună cu tot ce am făptuit până acum. În general, cine ajunge să se victimizeze că e fie lovit de soartă, a avut momente în care a fost favorizat de soartă, iar devenirea i-a fost graţie unui noroc. Eu am construit acel noroc. Aşa am mai spus şi în alte locuri, eu nu am primit nimic de-a gata, totul a fost construit, totul a fost făcut cu muncă, cu transpiraţie, cu seriozitate. De fiecare dată de aceea ori de câte ori se ivea câte ceva extraordinar nu am ezitat şi îmi ziceam „hai să o luam de la capăt”! Niciodată nu am considerat că e demn să te mulțumești cu o pleaşcă. Totdeauna ceea ce am realizat am realizat cu muncă, cu seriozitate, cu transpiraţie, strângând din

Nr. 11-12(73-74) 2023

dinţi, bucurându-mă de fiecare împlinire. Din această cauză nu cred că voi ajunge în situația celor ce primesc totul de a gata și atunci când mi se ia darul mă consider o persoană frustrată, lovită de soartă ş.a.m.d.. Bineînţeles că Dumnezeu, drăguţul, ne poate ajuta sau ne poate pedepsi, pedeapsă care, de multe ori, înseamnă autocunoaştere, de multe ori înseamnă destin care trebuie altfel împlinit şi, de fiecare dată, orice lucru pe care încerci să îl înţelegi, care vine de dincolo de fiinţa ta, de dincolo de gândirea ta şi de ceea ce tu poţi să hotărăşti, trebuie căutat şi înţeles şi dus mai departe. Trebuie să existe acea zonă pozitivă de gândire şi de împlinire şi de înţelegere, care să nască şi să construiască, să zidească. Dacă stăm şi ne plângem nu rezolvăm nimic. Nu, nu rezolvăm nimic dacă atunci când ne este greu alegem să ne dăm capul de pereţi. În clipa în care îi mulţumim Domnului că suntem sănătoşi, că suntem întregi, că ne îngăduie pe Pământ şi că putem să dăruim, în clipa aia vom avea lumină în ochi şi bucurii. Care a fost ultimul tău vis, Constantin Chiriac? Visez, din când în când, că zbor. Probabil că sunt unul din oamenii care a zburat cel mai mult cu avioane. Numai anul trecut am avut o sută şaptezeci şi patru de zboruri. Dar cel mai frumos zbor, şi de obicei asta mi se întâmplă când am împliniri foarte mari sau când sunt mulţumit şi cu bucurie interioară, când mi se întâmplă să descopăr un sentiment frumos, când am o împlinire care vine şi de care nu ştiu. Mi se întâmplă să visez că merg pe stradă şi că, la un moment dat, invariabil în faţa mea e o băltoacă, mare, murdară, urâtă şi nu am cum să o ocolesc. Şi îmi iau avânt şi sar. Şi pe la mijlocul băltoacei, chiar puţin înainte de mijlocul băltoacei, constat că nu mai sunt în zona aceea de ascensiune şi că voi pica în baltă şi nu mi-e că mă voi murdări, dar am sărit în zadar. Mai bine treceam prin noroi. Și atunci se întâmplă un miracol. Nu ştiu cum mişc unul din picioare, fiind vertical în echilibru şi din clipa aceea nu mai cobor. Rămân la un nivel constant şi încep să înaintez, şi înaintez firesc pe lângă oameni şi mai dau o dată, nu ştiu cum, din mâini şi mă înalţ şi trec cu o viteză; câteodată mă înspăimânt că mi se pare puţin că sunt prea sus şi că s-ar putea să fie curenţi prea mari de vânt, după aceea mă repoziţionez, şi nu ştiu, de undeva din lăuntru, am şi un fel de a schimba vitezele. Nu există bucurie mai mare, decât această plăcere a zborului. Numai că nu îl visez mereu. Ce rol a ocupat şi ocupă iubirea în viaţa ta? Evident, nu mă refer la iubirea pentru teatru, ci pentru femeie. Ţi s-a întâmplat vreodată să rupi frunze de salcâmi, să te întrebi mă iubeşte, nu mă iubeşte? Credinţa mea este că nu se poate trăi fără iubire. E o întâlnire anume sau o permanentă căutare?

Nr.11-12(73-74) 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Eh! Iară scriem cărţi! După ce ne-au deposedat de avere, am avut o bucată de vreme când mergeam la păscut cu vaca. Duceam vaca la păscut şi trebuia să o ţin de lanţ, întrucât păştea pe margini de recolte şi nu trebuia să intre în porumb sau lucernă. Cum mergeam cu ea, şi ea păştea, eu spuneam poezie, cântam, dansam. Sora mea e cu trei ani mai mare, totdeauna fetele sunt mai precoce. O fată în clasa a opta este domnişoară. Un băiat prin clasa a opta încă e imberb. Ei bine, ea, când era în clasa a şaptea, a opta, deja mergea la dansuri, la reuniuni. Eu, în clasa a patra, a cincea, spuneam poezii, eram extraordinar, dar, cum să spun, visam la tot felul de iubiri din astea ascunse, ca fiecare băiat. Bineînţeles că ai mei nu o lăsau nicăieri, decât cu mine. Şi atunci, fetele, care erau colegele ei, cu trei, patru ani mai mari decât mine, şi băieţii care îi făceau curte, toţi erau prietenii mei, şi mă favorizau, aveau grijă specială. M-a învăţat să dansez, foarte repede, şi primele mele iubite, simpatii, au fost toate fete mai mari. E fiorul acela pe care nu avem cum să îl numim, care este absolut incredibil şi care, probabil, este esenţa vieţii. Fără iubire omul este uscat, este mort. Aici nu vorbesc de depravare, nu vorbesc de a face din relaţia cu o femeie un exerciţiu şi o gimnastică; ci vorbesc de sentimentul acesta puternic, dragostea, al iubirii. Dumnezeu, în fond şi la urma urmei, ce este? Este credinţă şi iubire. Că ea se particularizează în iubirea pentru femeie, în iubirea pentru frumos, în iubirea pentru necunoscut. Este, bineînţeles, eternul acesta feminin. După ce am depăşit această primă fază, în care mă duceam cu sora mea la toate reuniunile şi aşteptam în cerdacul casei până stătea ea de vorbă la poartă cu băiatul care o conducea, şi mă enervam şi mă gândeam ce dracu mai are să îi spună, măi frate, nu şi-au spus pe drum? Mai stau un ceas să vorbească despre ce? Şi trebuia să stau să o aştept în cerdac. De multe ori adormeam, pentru că, dacă ai mei auzeau uşa deschizându-se de două ori, era clar că am venit în timpi diferiţi şi o luam cu cureaua la fund. Trebuia să fiu un bun camarad. Ei, perioada asta a ţinut aşa, cum spuneam, vreo doi, trei ani, după aia, când am ajuns printr-a şaptea, a opta, le consideram babe pe alea. Deja dintr-a şaptea, a opta nici pe sor-mea nu o mai primeam la reuniunile noastre. Erau prea mari, erau bătrâne. Şi inventam tot felul de petreceri. Era frumos!Ţin minte, când am sărutat prima fată, aveam vreo 12 – 13 ani, ţin minte era o noapte cu lună, poleia luna pe acoperişurile de tablă ale satului. Era o lună mare, cât o mămăligă pe care să o tai aşa, cu sfoara. Şi era o fată cu un păr roşu, până aici, aproape de fund, şi când am sărutat-o s-a tăiat filmul, am ameţit şi am căzut în fund. A fost extraordinar! După aceea, fiind cel mai bun copil din sat, bineînţeles că toate fetele erau şnur, acelaşi lucru a fost şi la liceu, acelaşi lucru a fost şi la facultate. Au fost

tot timpul multe frumuseţi în jur care au inspirat munca mea, care mi-au dat tărie. Asta nu înseamnă că am fost un fluturaş. Totdeauna a existat profunzime şi raport frumos cu fiinţa care mă inspira, care era aproape. Bineînţeles că, ea este şi întâlnire, dar e şi căutare permanentă. Pentru că fiecare etapă a vieţii presupune o altfel de iubire şi cine are înţelepciunea să păstreze acest exerciţiu ca pe un miracol şi ca pe un lucru pe care nu îl ştii şi nu o să îl ştii niciodată, asta îţi va da prospeţime şi putere de a trăi şi de a înfrunta greutăţile. Pentru că în clipa în care eşti singur şi eşti fără iubire, probabil că ceva în tine s-a uscat. E o mărturie a unui poet important, în care spune rugăciunea mea e o mărturisire că nu ştiu. Că aş voi să ştiu, dar de vreme ce poate nu trebuie să ştiu, rodesc în neştire ca vişinii care scot flori albe şi gingaşe din beţe, ies florile din lemne şi gândurile din oase, ale cui sunt? Ale mele! Atâta timp cât vom putea să scoatem din noi aceste flori, vom fi capabili de iubire. În clipa în care nu vor mai ieşi flori, ne-am uscat, am îmbătrânit. Fă-ţi un autoportret, caracterizează-te singur. Un om incomod. Un om incomod cu mine; un om incomod cu toţi colegii, partenerii, toți cei ce sunt în echipă și lucrez. Dar, cred eu, sunt un om drept, un om judecând cu aceeaşi măsură atât faptele lui, cât şi faptele celorlalţi, cu o putere de muncă uriaşă şi cu o voinţă moştenită probabil de la mama. Ea era singura femeie, singurul om în măsură să mă poată înfrunta şi m-a înfruntat. Când a plecat, mi-a demonstrat că face cum vrea ea, nu cum vreau eu. Când s-a hotărât să moară, a plecat. Nu a vrut să fie sub nivelul pe care ea și-l impuse și atinsese. Şi a refuzat să mai trăiască. A spus gata! Numai că, nu a făcut gestul necugetat al sinucigaşului. S-a împăcat cu sine și a decis: Tată, vin la tine. A refuzat să mai mănânce, a refuzat să mai bea şi mi-a demonstrat că face cum dorește, nu cum vreau eu. Probabil de la ea am această voinţă şi această capacitate de a mă duce uneori în proiecte care par aberante, care multora li se par irealizabile. Am foarte multă exigenţă şi foarte mult control şi un program serios pe care îl urmăresc zi de zi. Este un autocontrol, o muncă dusă cu mine însumi, în domeniul corporal, în domeniul energetic, în domeniul organizării, în domeniul artistic. Nu trece nicio zi fără să nu-mi fac exerciţiile de care am nevoie, în aşa fel încât, sistemul energetic, sistemul limfatic să fie la punct. M-am autoeducat ca să pot să muncesc, uneori, optsprezecedouăzeci de ore. Acesta e ritmul susţinut, căruia mă conformez. O atare exigenţă nu aduce însă întotdeauna iubire, aduce respect, aduce admiraţie, aduce apreciere... Nu aduce totuși neapărat și iubire. E ceeea ce am înţeles ceva mai târziu. Din cauza asta încerc să îmi creez în jurul meu oaze.

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro Descrie-mi climatul cultural al Sibiului. „Nebuniile” tale de artist şi manager, pururi tânăr şi plin de energie, de ce sprijin se bucură? Presupun că nu e vorba numai de energii, idei şi stăruinţă, ci şi de bani. Cum te descurci de la o ediţie la alta a festivalului, dovedind că eşti deasupra vremurilor şi nu sub ele? Sibiul e un oraş cu stea. E un oraş hăruit, e un oraş care a fost la răscrucea drumurilor și intereselor culturale, economice, ale marilor puteri. Oraşul care a avut a patra lojă masonică din lume, un oraş multicultural, un oraş sever, auster, pe care l-am cunoscut după ce am petrecut o adolescenţă plină de minunăţii în Iaşi, unde toată lumea era plină de energii şi de entuziasm. În Sibiu domină o arhitectură puternică, cu porţi înalte, cu mister în spatele lor, întotdeauna cu multe acumulări şi mult respect. După 1990 a devenit un oraş trist, din care plecau saşii pe capete, cum s-a întâmplat şi în perioada anilor ‘80, atunci când am venit la Teatrul Naţional din Sibiu, Teatrul German era unul din teatrele foarte bune, cu aproape treizeci de actori angajaţi, dar la începutul anilor ‘90 cred că erau mai puţin de zece. Practic nu au plecat decât cei care nu au putut. Un oraş care nu mai avea viaţă după ora opt seara, care trăia din amintiri, din arhive, din biblioteci, din istorie, din tradiţie. Avea o nevoie vitală de o regenerare prin cultură, pe care am intuit-o, am gândit-o, de multe ori din mers, în virtutea unei nebunii, dându-mi seama că e necesar un program care să traseze pe termen lung ceea ce urmează să se întâmple. Treptat, treptat, acesta a început să se lumineze, iar dintre neguri să se contureze perspectivele. Dacă între ‘80 - ‘90 nu era crâşmă, restaurant, masă pe care să nu mă fi suit să spun poezie, acum manifestările spontane de artist se îndreptau către zona managementului, a organizării, către o etapă ziditoare. Bineînţeles că fiecare ediţie a festivalului nostru presupune o desfăşurare de forţe logistice, umane şi financiare, dar nimic nu e gândit de pe o zi pe alta; totdeauna proiectele se derulează concomitent, se urmărește permanent continuitatea, nicio ediţie nu este organizată separat, lucrăm totdeauna simultan la mai multe ediţii, în aşa fel încât să existe evoluție și

Nr. 11-12(73-74) 2023

progres, calitate, diversitate, dezvoltare a oportunităţiilor de idei, de programe şi, mai ales, de finanţări. În pofida tuturor crizelor cu care ne confruntăm, și încă destul de dur, din 2008 încoace festivalul nu a dat niciun pas înapoi. An de an, fiecare ediţie a fost mai bogată, mai importantă, respectând tradiţia și imperativele creşterii pe care am impus-o. În acelaţi timp, urăsc verbul mă descurc, este un verb care vine din sud, este un verb al miticilor. În general, zona Sibiului şi zona Mărginimii în general e o zonă străină de mentalitatea de azi pe mâine. Dacă bunicul a făcut un şurub, băiatul, tatăl, îl preia, îl dă copilului ş.a.m.d.. Ritualurile, din comunităţi, s-au păstrat cu sfinţenie, s-au dezvoltat, există respect. Verbul mă descurc nu îşi are locul în această zonă. De altminteri, una din regulile cele mai importante, pe care noi încercăm să o aplicăm la festival este să nu spui niciodată nu, pentru că în clipa în care spui nu închizi o uşă, frângi un dialog. Să nu spui niciodată da, fără suport, pentru că te duci într-un loc în care îţi rupi gâtul. De fiecare dată când vine o propunere nouă e bine să spui poate. Este o formulă de a dialoga, de a duce mai departe un program şi de a cumpăni, de a nu refuza, dar nici de a te aventura într-un loc fără sprijin. Este felul în care festivalul se dezvoltă an de an. Eu am fondat în 1992, fiind directorul Casei de Cultură a Studenţilor, prima ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Tânăr Profesionist, dorind să rup definitiv cu tot ceea ce înseamnă în urbe mentalitate consevatoare. La acesta am invitat și trupe profesioniste, punând față în față, ca într-o oglindă, cele două spectacole Decameronul, aparținând lui Iulian Vişa şi Silviu Purcărete. Am inclus pe afiș, de asemenea, spectacolul lui Goange Marinescu Zoostory, cu mine în rolul principal, jucat în braseria restaurantului Împăratul romanilor, cum și Regele moare al trupei „Puck“ din Chișinău, avându-l ca regizor și interpret principal pe Petru Vutcărău. În pauză, spectacolul avea două acte, am aflat de la radio vestea că Eugen Ionescu a murit. Deci, la începutul actului II, am urcat pe scenă şi le-am spus, profund marcat, spectatorilor că de puține clipe Regele a abdicat și că spectacolul pe care îl văd va rămâne emblematic pentru istoria mondială a teatrului.

Rock

Nr.11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Raport de scriitrocker duMiTru unGureAnu

m debutat în toamna lui 1976 în revista Flacăra, cu o Scrisoare deschisă către Eugen Barbu. Acolo „luam apărarea” trupei Phoenix, acuzată de omniprezentul autor că deformează folclorul românesc. Șef la revistă era Adrian Păunescu, iar eu exploatam disensiunile dintre el și Barbu. Fusesem la 2-3 spectacole ale Cenaclului Flacăra. Nimeni nu mă prevenise de insidioasa lor manipulare. Am simțit-o personal, în noaptea când, la Polivalentă, Păunescu l-a obligat pe Nicu Alifantis să schimbe un vers din Imnul scris de Ion Nicolescu. În loc de: Trăiască Alma Venus, Măria Sa, Poporul!, au cântat: Trăiască Ceaușescu, Măria Sa, Poporul! Ideea că asistasem la ceva inacceptabil, ca o măgărie făcută unui copil inocent, m-a fulgerat instantaneu și-am plecat cu senzația că sunt murdar, senzație care nu mi s-a șters din cuget nici azi. Am mai fost o singură dată la manifestare, prin 1982-1984. De curiozitate. Atunci l-am văzut pe Valeriu Sterian, cu Compania sa. Preluaseră un cântec al trupei The Band, adoptându-i și atitudinea de scenă, inclusiv costumația. Oricât de bun muzician era Sterian, n-am putut să-l mai ascult. Îi păstrez discurile, fiindcă sunt niște documente, dar nu le scot din raft. Nici pe-ale șeicarilor Cenaclului, inclusiv alde Pro Musica. Despre concerte rock formatoare, altă dată. La un spectacol dat tot de Cenaclul Flacăra, la Circul de Stat, prin mai 1975, am vorbit vreun sfert de oră cu Nicu Covaci. Întâlnire memorabilă, din cele pe care nu le uiți toată viața. N-am talent să cânt la vreun instrument, însă am comis ceva asemănător cu prestațiile vocaliștilor punk începători, chiar în anii când curentul acela contestatar dibuia oportunități de exprimare, răvășind Anglia și lumea. Am debutat într-o revistă literară cu proză în noiembrie 1983. Mai înainte retrăsesem de la Cartea Românească un volum de povestiri: mi se ceruse să elimin una, în care niște oameni îl înjurau admirativ pe Ceaușescu, la un pahar de țuică. Abia la 40 de ani am tipărit două cărți, la fel ca mentorii din Școala de la Târgoviște, voluntar asumați și contestați. Și cunoscuți târziu, în amurgul lor.

Am scris după 1989 despre rock, pop, blues în diverse ziare. Cele mai năstrușnice articole le-am publicat în Vox-Pop-Rock, revista lui Andrei Partoș, căruia îi mulțumesc și aici pentru încredere, colegialitate și corectitudine (nu politică; numai redacțională: nu mi-a cerut niciodată să scriu despre cineva anume și n-a refuzat nici un articol pasibil să-i afecteze prietenia cu diverși muzicieni). Acolo am semnalat noutatea radicală a primelor compoziții editate de Thy Veils. Probabil e singurul artist român ajuns în top 5 la mp3.com, pe vremea când siteul plătea descărcările de piese, iar Daniel Dorobanțu (a.k.a. Thy Veils) a putut să-și cumpere, cu banii câștigați, hardware pentru muzica lui computerizată. În Vox-Pop-Rock am lansat o cronică de videocasete muzicale, găsind formulări jucăușe pentru producții altfel banale. De acolo mi-au fost șterpelite titluri de rubrici și preluate pasaje din articole, fără necesarele ghilimele. Am scris gratuit în Observator cultural, revista universitarilor bucureșteni. Un articol pătimaș l-a determinat pe valorosul chitarist George Baicea să-și facă propriul grup de blues. Timp de 17 ani am ținut rubrica săptămânală Rockin’ by myself, în publicația Suplimentul de Cultură, girată de Editura Polirom. Texte sunt adunate în trei volume, programate la reeditare. Am publicat, în 1997, 10 le-gende ale bluesului (cea mai bine vândută carte a mea). Am cumpărat magnetofon Maiak în 1979, înainte să iau mașina de scris Erika, și cheltuiesc pe viniluri (+ alte medii de păstrat și transmis muzica) jumătate din pensia de fost electrician operativ în Sistemul Energetic Național. Nu am studii de specialitate, nici n-am activat în showbiz, ca să emit„opinii avizate” despre ce ascult. Nici nu pretind. Încerc să exprim prin cuvinte nepretențioase ce simt atunci când muzica îmi inundă sufletul, prefăcându-l într-o oază de fericire a nisipoasei vieți. Ascult tot felul de genuri, predominant rock, pentru că este muzica epocii în care s-a nimerit să trăiesc. Sunt născut în anul în care Elvis Presley „a spart” cu hitul Heartbreak Hotel și mi-am câștigat conștiința de sine în 1977, când Sex Pistols devastau lumea cu Anarchy in UK. Așa se poate înțelege și admite de ce

mă consider „copil al clasei proletare” (îl parafrazez pe Mircea Nedelciu, scriitor vizionar al ge-nerației mele, mort în 1999). În scrisele despre rock, subliniez ideea că important mi se pare să simți acut nevoia de a pune pe platan discul favorit atunci când ești singur. Entuziasmul mulțimilor la concerte e trecător sau fals indus. Nu mă încântă valoarea unui cântec doar pentru că este ilizibil. Îl cred pe bătrânul Haydn:„Melodia este esența muzicii”. P.S. Am fost întrebat cu ce drept emit „judecăți” despre rock. A ieșit acest text pentru o carte nouă. Nu judec. Ascult și scriu ca, vorba cuiva, un scriitrocker.

C[l[torii

www.revistaneuma.ro

Nr. 11-12(73-74) 2023

Diavolul arhitect rAMonA Müller Cuvintele sunt piticii, faptele sunt uriașii. Proverb elvețian

lveția, magnifică și răscolitoare, țară de poveste...Plecăm din Andermatt, lăsăm mașina într-o parcare grandioasă și ne îndreptăm pe drumul principal spre defileul Schöllenen. Facem ușor dreapta înainte de a ajunge la Podul Teufelsbrücke spre Memorialul Suvorov (1405 m). Obiectivul nostru de astăzi este via ferrata Diavolo. Via ferrata (Klettersteig în țările germane) este un traseu protejat de drumeție și cățărare care își are originea în Alpii Italieni, din timpul primului Război Mondial. Soldații au construit la altitudini foarte mari rute prevăzute cu scoabe și scări metalice pentru a permite trupelor o mobilitate mai bună și mai rapidă. În prezent aceste drumuri de fier nu mai sunt folosite de către militari, ci de turiști. Situată în Alpii Glaurus, pe muntele Tüfelstalboden, via ferrata Diavolo are o lungime de 500 metri. Traseul de cățărare se efectuează pe versanți cu pantă destul de înclinată, fiind asigurat cu 700 metri cablu, 300 cârlige de fier, trepte artificiale și două scări metalice. Elementele naturale și istorice din jur vorbesc despre trecutul vibrant și violent al zonei. Monumentul memorial sculptat în piatră este dedicat generalului rus Alexander Suvorov și soldaților săi căzuți în anul 1799. Elveția a cedat Rusiei un teritoriu de 563 metri, unde a fost construită o cruce pentru cei 700 de militari ruși decedați în timpul traversării Alpilor. Această bucată de pământ este o exclavă rusă. Exclavele sunt teritorii care nu comunică cu statul de care aparţin, fără a fi insule. Ne înhămăm pentru traseul de via ferrata. Ziua este destul de senină și promite multe satisfacții ascensionale. Parcurgem o zonă orizontală înierbată până la începutul propriu zis. Traseul se ridică abrupt odată cu treptele metalice destul de late și dese. Mă înfioară însă verticalitatea peretului. Stânca de granit mi se lipește de corp. Adrenalina mă inundă. În spatele meu, Dimi vorbește neîntrerupt despre frumusețile canionului. Nu îl aud, încerc să-mi potolesc senzația de teamă și să îmi controlez bătăile inimii. Mă gândesc câte ferate am făcut în România și în Europa, dar niciuna atât de lungă și abruptă. Nu știu dacă bucuria efortului sau nebunia vârstei sau poate a sălbăticiei naturii ne face să dorim să gustăm și să simțim emoția ascensiunii. Cutreier cu privirea imensitatea minerală deasupra căreia mă înalț. După aproximativ o oră de urcare și acomodare poposim pe o treaptă naturală. Ne delectăm cu imagini de o măreție incredibilă, ce ne înconjoară din toate părțile. Jos în albia tumultoasă, râul Reusse își deapănă cursul cu viteze amețitoare. Cheile Schöllenen lungi de 3 km au constituit mereu o cale de acces importantă. Împletitura căilor de transport – feroviar și rutier – demonstrează capacitatea inventivă a elvețienilor. Străpungerea Alpilor a fost dintotdeauna pentru națiunea helvetică un act de îndrăzneală și curaj. Defileul sălbatic și accidentat a fost mult timp impracticabil. Twärnbrücke, primul pod peste râu s-a construit în 1220, fiind o pasarelă lungă de 60 metri peste Reuss. Structura a durat până în 1707, când a fost distrusă de o inundație. Stiebender Steg,

faimosul Pod al Diavolului a fost construit în 1230. În 1595 a fost înlocuit cu unul de piatră. Când este vorba despre poduri diavolul rămâne cel mai bun architect. Ptiu, drace! Într-un mediu impropriu, în creierul munților diavolul așteaptă doar să fie invocate pentru a fi angajat. Nu participă la interviuri, nici nu depune vreun CV. Localnicii, săraci la acea vreme, solicită ajutorul diavolului, care se înfățisează imediat la locul faptei. Pentru construcția și finalizarea lucrării, Satana cere la schimb viața primei făpturi care va trece podul. Când primește, conform târgului încheiat, o capră și nu o viață omenească, diavolul vrea să se răzbune. Ridică o piatră de 250 tone, dorind să spulbere podul cel nou. În acea clipă o bătrână apare pe neașteptate cu o cruce pe care o ridică înspre el. Diavolul se sperie și scapă stânca din mâini, lângă pod, fără a-i produce strică-ciuni. În secolul al XVIlea, podul de lemn a fost înlocuit cu un pod de piatră folosit pentru transportul de mărfuri pe catâri. În 1708 Pietro Moretini construiește aici primul tunel rutier din Alpi, prin Unerloch. În secolul XX, a fost construit Podul Diavolului de astăzi (19551956), drumul a fost extins și siguranța sa în timpul iernii a fost îmbunătățită. Farmecul alpin al regiunii este sporit de arcadele torsionate și de trenul roșu cu cremalieră care intră și iese prin pereții canionului de unde nu nici te aștepți. Infrastructura modernă de azi, chiromanția Masivului Ghothard, trecut și prezent. Îmi revin din contemplare și pășesc din nou pe drumul de fier. Râul spumant mușcă feroce din stâncă. Atât de mult fier presărat pe traseu – pitoane, știfturi, scoabe – încât ai putea ajunge pe vârf cu un magnet. După o proeminență verticală, urmează o secțiune mai domoală unde găsim o băncuță. Apoi traseul devine și mai abrupt, perpendicular chiar. Panorama se deschide fascinant asupra masivelor Sustenhorn și Gemsstock. În partea de sus a via ferratei găsim un robinet simbolic și un butoiaș de bere Eichof. Conținutul nu este berea, ci caietul de impresii montane ale turiștilor. Dar nu ne-ar fi deranjat o bere bună! Urcăm o scară verticală și urmăm poteca printre arbuști până la steagul cantonului Uri. Suntem la 1860 metri pe Tüfelstalboden. Ne așteaptă o coborâre în zig-zag de trei ore prin Chilchenberg, pe lângă parapeți imenși de avalanșă până în Andermatt. Prilej pentru mine să mănânc pe săturate afine suculente. Avalanșă de plăceri gustative! Drumuri bune!

Nr.11-12(73-74) 2023

Contre-pied

www.revistaneuma.ro

Speran\a moare ultima Gelu neGreA n politician român de mare calibru, pe nume Petre P. Carp, a rămas în memoria conaționalilor săi, printre care cu onoare ne numărăm, prin următoarea sentință istorică cu valențe de brand de țară: România are atât de mult noroc încât nici nu mai are nevoie de politicieni. Coborând oarecum nivelul discuției de la istorie la fotbal, trecând sau nu duios prin istoria fotbalului, putem pentru ca să zicem la rândul nostru patru, banca de la geam, că România (în sensul de Naționala de fotbal a României), are de la un timp atât noroc încât nici n-a mai avut nevoie de selecționer. Dovada cea mai bună o reprezintă faptul că a ajuns pe locul întâi în capricioasa grupă I a preliminariilor EURO 2024 – ba încă și neînvinsă înaintea ultimelor două partide pe care le mai are de disputat. Asta echivalează cu a avea atât șanse teoretice, cât și practice de a ajunge la turneul final al competiției continentale sus numite de pe primul loc – ăla la care, la ora începerii întrecerii, nu visa nici în visurile ei cele mai visătoare, pentru că, vezi Doamne, cununița de premiant era întotdeauna rezervată altora – în cazul de față formației Elveției – în virtutea obișnuinței etnice ancestrale de a vedea fluturând deasupra acoperișului building-ului nostru fotbalistic rural măcar încă unul, dacă nu mai multe, steaguri pe turnuri (vezi în acest sens, precum și în altele congruente, opera pedagogică și literară a domnului A.S. Makarenko). Când vorbim de o absență a selecționerului ne gândim, firește, la împrejurarea deloc binecuvântată că pe banca tehnică a echipei noastre a figurat un cetățean numit Eduard Iordănescu (pe scurt Edi) ale cărui legături cu fotbalul, în general, și cu meseria de antrenor, în special, s-au dovedit de-a lungul și de-a latul timpului pe cât de evazive în formă, pe atât de aproximative în fond. Jucător de o strălucită mediocritate pe la formații gen FCM Focșani, domnul Edi și-a dat seama rapid că statutul de jucător nu e de el și cu atât mai puțin viceversa. A trecut, prin urmare, în banca încăpătoare a antrenorilor, prestând sârguincios mai întâi pe la câte o echipă gen FCM Târgu Mureș pe care a preluat-o din divizia secundă (aia în care se joacă la matineu, adică la ora 11 ante meridian) și tot acolo a lăsat-o. Ulterior, a urcat meritat pe scara ierarhică a patriarhului Iacob, preumblându-se pe la câteva formații de prima divizie care, după contactul cu multilaterala lui competență, s-au dus cu toate de-a berbeleacul prin ligile inferioare, unde așijderea au rămas (Pandurii Târgu Jiu, Astra Giurgiu, Gaz Metan Mediaș...). Posesor al acestui palmares triumfal și băiat de familie bună fiind, Edi a reprezentat opțiunea firească pentru fotoliul de selecționer a unei instituții (Federația Română de Fotbal) conduse de un președinte cu tot atâtea tangențe cu sportul rege câte agonisise în biografia sa greu încercată și tehnicianul în cauză. Cam acesta ar fi, pe scurt, problema shakespeareano-hamletiană cu selecționerul pre numele său întreg, adevărat și englezesc Edward Iordănescu. Așadar, to be sau a nu fi – aceasta-i întrebarea pe care continuă să și-o pună cei mai aprigi dintre susținătorii săi, deși până și ei știu foarte bine răspunsul... În ceea ce privește povestea cu norocul, aici lucrurile sunt infinit mai complicate, aglutinând elemente dintre cele mai diverse

și mai bizare, începând cu goluri marcate împotriva cursului jocului și continuând ca faste alinieri ale planetelor la tragerea la sorți sau cu declanșarea, la momentul oportun, de războaie continentale sau pe care unii le numesc de-a dreptul mondiale. Păi, luând-o pe rând și fiind în egală măsură adepți ai caragialianului patriotism național, dar și cât de cât sinceri cu noi înșine, răspundeți, rogu-vă, cum se poate numi altfel decât noroc chior întâmplarea de a pica în preliminarii într-o grupă de, pardon de impresie, orbeți fotbalistici precum Andorra, Belarus, Kosovo, Israel, chiar – ca să nu mai vorbim de faptul că, la o adică, nici elvețienii nu sunt niscai faruri luminoase prin soccerul european. Dar cum, pentru consfințirea mezalianței șansei cu norocul, n-ajunge niciodată o singură sindrofie, bucuriile au început să curgă ca dintr-o fântână nesecată. Exempli gratia: În meciul penibil în care adversarii din țara cantoanelor se distraseră cu noi după posibilități, adică timid spre copios, dar în care tabela de marcaj arăta doar un neverosimil 2 – 0 în locul unui incocoșabil 7 sau 8 – 0 care n-ar fi mirat pe nimeni (cel mai puțin pe ai noștri!...), timpul părea a se scurge moromețian pe stadionul din Lucerna, având nesfârșită răbdare cu ambele teamuri. În ultimele 10 minute de joc, însă, se petrece subit ceva din categoria filozofică vedeam, credeam, dar nu-mi închipuiam: doi inși care picoteau cu spor pe banca de rezerve a formației noastre sunt trimiși în teren așa, pentru ca staff-ul tehnic al tricolorilor în galben să se afle în treabă. Și ce să vezi?! Din câte două atingeri de balon de persoană, respectivii probează încă o dată fără jenă adevărul idioțeniei conform căreia 2 – 0 este cel mai periculos scor, întorcând pe dos rezultatul firesc al întâlnirii și transformându-l într-un egal pe cât de stupefiant, pe atât de mincinos. A venit apoi sancțiunea aplicată de UEFA reprezentativei Belarus pentru implicarea mai directă sau mai ocolită a statului cu pricina într-un conflict armat care tulbură de doi ani Europa – sancțiune care i-a trimis pe fotbaliștii rușilor albi să-și dispute meciurile programate pe teren propriu pe tot felul de stadioane, unul mai străin ca altul. Chestia asta s-a dovedit și ea norocoasă pentru noi – cel puțin în partida sancționaților în cauză cu aceiași elvețieni, cărora era cât p-ați, dar stii, cât p-ați, neicusorule, să le înhațe toate cele trei puncte puse în joc și să le transfere inclusiv în contul nostru. Războiul israeliano-palestinian a adăugat și el formației României unele șanse suplimentare de a câștiga grupa I a preliminariilor EURO 2024, fie prin posibila retragere din competiție a echipei Israelului, fie prin aglomerarea peste măsură în timp a celor patru jocuri restante pe care aceștia le mai au de disputat în numai zece zile, ceea ce ar presupune o cumplită oboseală la care ar fi obligați fotbaliștii evrei. De-o fi una, de-o fi alta, și chiar de-o fi scrisă pentru noi o confruntare decisivă cu Elveția se cuvine să ne încredem în continuare în destinul nostru norocos. Am avut până acum destule ghinioane – inclusiv pe terenurile de fotbal – ca să nu credem că într-o bună zi se va întoarce roata, iar vorbele lui Petre P. Carp se vor împlini. Speranța moare ultima, nu-i așa? LA MULȚI ANI!

Culinar

Nr. 11-12(73-74) 2023

www.revistaneuma.ro

Amintiri §i pohte copil[re§ti FloriCA bud

mu că „Sărbătorile de Iarnă” bat la poartă cu bota (bățul), vin, dară nu le zărim, „Vin cu bota”, cum se zice pe la noi. Ar trăbui să mă întorc îndărăpt la zilele, uitate ori doar rătăcite. De le voi regăsi, mă vor inunda cu amninosurile (aromele) copilăriei. Pentru început voi trânti o zicere din pruncie, până nu o uit, „uitamar relele”. Cugetarea sună așa: ”Nici puthe nici amninoasă”. O fi fost scornită de vreo viitoare soacră mare, nemulțumită de ce îi aduce ficiorul, în odor. Posibila soacră, „Soacră, soacră, poamă acră!” ar putea fi năcăjită: „Ce-o fi văzut„mutu astă de copthil”al meu la tuta aia, că nici „puthe nici amninoasă”, adică, „Nici de rugă, nici de fugă”. Multe ziceri am auzit din gura mamii, le mai uit, apoi îmi vin în minte ș-apoi iară îmi ies, dacă nu le folosesc. Mamica era hâtră și uneori ciufoasă. Dacă mai ciufulea pe unu-altul nu o făcea cu răutate. Era săritoare, când era vorba de a da o mână de ajutor și mai cu samă era primitoare. Oricine întra în odorul nostru, primul lucru era întrebat, dacă nu îi flămând. Nu aș vrea să mă repet cu înșiratul calităților mamei. Arătoasă, ocoșă, nealcoșă, am mai spus. Bună de gură, dar cum îi mergea gura, îi mereau și mânurile. Veseloasă, glumeață, danțăușă și cu o voce ce ieșea în evidență în corul bisericii, căci de alte coruri nu ave vreme. Nu cred că îmi fac păcate, chiar de suntem în postul Crăciunului, dacă scap un secret, „Secretele voostre în urechile noostre”, despre cât a fost de dorită mama ca parteneră de dans. Cred că v-am spus, bunica Valeria, cea înțeleaptă, soacra ei, o ducea pe mama la danțurile de la șură. Făcea lucrul acesta bizar, adică soacra să margă la danț cu nora, tomai, ca cei doi tineri (mama, 15 ani, tata 24) să nu se certe, pentru că tata nu voia să margă, Bunicii mele, sigur nu i-a plăcut veselia, nici nunțile, nici ospățurile. Cu cine să samene tata, dacă nu cu dânsa? Să divulg secretul, la nunta mea, bărbații de seama ei așteptau să le vină rândul să o ieie la dans pe mama. De altfel mama nu a stat nici un minut jos, urmărea ca felurile de mâncare să ajungă la timp și la toți nuntașii. O vedeam printre mese și imediat o vedeam în danț. Pe vremea aceea încă mai era obiceiul ca bărbații să

danseze și cu alte femei, fără ca soțiile, cel puțin de othii lumii, să se arete geloase. Domnul să îi aibă în pază pe toți cei plecați dintre noi! Fie-mi iertat ocolitura veseloasă, pentru o zi de post, ce m-a deturnat de la subiectul pe care am pohtit a vi-l propune. Este vorba de ajunul Sărbătorii Sfântului Nicolae, sară în care umbla Moșu la pruncii cuminți și nu numai. În acea seară, am rămas stană de piatră, exclamând: a vinit moșu! A venit pentru prima și pentru ultima oară. A bătut și la noi în ușa de la cohee (bucătărie). Privesc spre Moş Mniculaie, încercând să articulez: „Bine ai venit, moşule!”, dar renunţ simțând că timpul s-a scurs în defavoarea mea şi moşul regretă că a ales prost hornul. Mama vorbeşte în neștire, în timp ce aşază blidele pe masă. Scoate oiaga cu ţuică şi o aşază lângă Moşu’. Se aud apoi clinchetele păharălor. Bunica pthicură oloi (ulei) pe picioici, din oiaga cu oloi de floare, de a cărei existenţă nu ştiam. De când au intrat ai mei cu pământul în colectivă (C.A.P.), nu mai aveau unde să samene flori de soare şi se ciuntase(tăiase) şi oloiul. Bunica se îndreaptă spre lampa cu fotoghin. Feşthila neuniformă dădea o flacără ce pâlpâia din când în când, aruncând, pe plafon şi păreţii văruiţi cu voar, umbre hilare. Acum, de îmi voi ridica privirea, se va vedea că plâng. Mamica se va văita: Oare cu cine samănă fata asta? Bunica, între timp, a terminat de hroşnit şi sfecla, adăugându-i hirean. Repet în gând, vom mânca picioici coapte în ler, amestecate cu ceapă şi ăuă, alături de sfeclă. Mama pune în mijlocul mesei coşarca mnică cu pthită şi

un blid din lut, cu ciurigăi (minciunele). Mâinile ei erau pătate de voşpor, tocmai terminase de frecat șporul. Degeaba îşi spălase mânurile cu soponul fier în căldare. Voşporul i se împistrise în pthiele. Nu ştiam că mai rămăseseră ciurigauă de la amiază. Mă strâmb: şi aşa nu îmi plac, sunt fripte în unsoare de porc. Mamica se întreţine cu Moşu, îndemnându-l să beie o ţuică făcută din poamele nostre. Între timp intră şi taticu, salută scurt şi iese. Îmi ridic privirea cât să văd blidul din faţa mea. Bunica mă îndeamnă să mânânc, dar nu pot să îmi casc gura, ar însemna să recunosc oarecum că... o am. Moşul mânâncă cu poftă. Mă gândesc că sigur va cușthiuli (gusta) şi din clisa porcului de anul trecut. Bine că au uitat de mine! Acum bunica pune pe masă ludăul tăiat felii. Chinul meu se apropie de sfârşit. Într-un târziu, după ce bău şi din litra cu dhin roşu, Moșu a plecat cu straița goală. Bunica îmi va lua din nou apărarea în faţa mamei. Nici eu nu pricepeam de ce am pierdut ocazia să îmi trăiesc bucuria pe care o aşteptasem atâta, preferând să joc un rol urât din răsputeri de mama, cel de Muta-Fărinii. Darul Moşului îmi făce cu ochiul de pă credenţ (bufet). Am aflat că Moşu fusese bunicul Mniculaie, tatăl mamei. Homotheala (zăpăceala) mea din ace sară a fost dată uitării, căci urma să tăiem porcul. Au trecut şi tezele... cu foarte bine. Data tăierii porcului a fost fixată într-o sâmbată, 13 decembrie. Nimeni nu a băgat de seamă că ar putea fi o zi cu ghinion. Vacanţa urma să o primim pe 21 decembrie şi ţinea până pe 10 ianuarie. Porcul, care departe de a fi hithiuan (slab), urma să fie tăiat de unchiul Florea. Mă îngrozea gândul că ultima zi a bietului animal se apropie cu repeziciune. Îmi era milă de el şi nu îmi plăceau mirosurile care persistau în bucătărie mai multe zile. Nu eram prietenă cu pthişca nici cu călbazul (caltaboşul). În schimb, nu îmi displăceau cărnaţul şi jumerile. Rămân recunoscătoare familiei pentru episodul cu Moş Mniculaie, un moş care trecea rar pe uliţa noostră, din motive obiective. Iar vouă, vă urez călduros: „Sărbători fericite!” și„La mulți ani!”.

Nr.11-12(73-74) 2023

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

Aceste volume se aﬂă în atenția cronicarilor noștri pentru eventuale recenzii extinse. Mulțumim autorilor și editorilor.

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

NEUMA? NEUMA? NEUMA?

De ce

emnul vizual sub care stă NEUMA este un trandafir, această floare care transcende graniţele culturale, religioase, etnice, deoarece frumuseţea și armonia semnificaţiilor sale sunt un symbolon care are puterea de a ne aduce împreună. Trandafirul NEUMA este un trandafir înflorit, rosa centifolia, trandafirul cu o sută de foi, metaforă a cărţii și a revistei și vorbește despre curajul de a înainta crezând până la capăt într-un ideal. NEUMA este un semn de notaţie muzicală fără portativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi NEUMA este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunităţile monastice. Dincolo de această semnificaţie, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un proto semn care, în funcţie de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și disponibilitate de dialog cu

celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pierde pe sine, dimpotrivă, îmbogăţindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă. Revista NEUMA este o revistă cu profil cultural. La fiecare două luni veţi putea citi un număr dublu care va acoperi teme de la literatură la istorie, de la teatru la filosofie, de la sport la educaţie, veţi putea urmări viaţa

100

Nr. 11-12(73-74) 2023

culturală a românilor din diaspora și veţi putea descoperi împreună cu noi adolescenţi talentaţi la rubrica „Teen Spirit“, veţi afla care sunt cele mai recente cărţi ale Editurii NEUMA și îi veţi putea cunoaște pe autorii lor, iar despre complexa și bogata dramaturgie contemporană românească veţi putea citi în paginile consacrate teatrului, veţi afla despre cele mai noi apariţii editoriale prin recenzii ale celor mai recente și valoroase cărţi din literatura română contemporană și din literatura străină iar oameni de cultură din ţară și din străinătate vor fi mai aproape de cititorii noștri prin interviuri. Credem cu tărie în importanţa și în necesitatea culturii, în rolul ei formator esenţial. Răspândind lumina culturii în întunericul ignoranţei putem să ne aducem contribuţia - o picătură - de armonie într-o lume frământată. (Extras din Editorialul primului număr al Revistei NEUMA – 1-2/2017)

CARTEA DE POEZIE

43 Elina Adam - Templul din sinele poetului VOLUME NEUMA

Ana Dobre Fețele lumii în dansul luminii cu umbrele CARTEA DE DEBUT

46 Codruț Radi - Codurile imposibilei respirări PRIVELIȘTI

Ana Dobre Pe sub poarta cuvintelor, trece poezia

POEZIE

Alexandru Cazacu

CARTEA DE POEZIE

67 68 69

Ioana Diaconescu -Poeziaspațiuluiintermediar VOLUME NEUMA

Evelyne Coroitoru Mihai Barbu, Cartierul evidențiaților

Bodea Jacob 47 Delia Am străbătut Țara Sfântă

POEZIE

51 Rhea Cristina - Autenticitatea,

Ngo Duc Hanh - Vietnam

ESEU

acest concept de existență a vieții umane TRADUCERI

52 Adina Alexandrescu

José María Arińo Colás El mar es precioso como tú Ovidiu Constantin Cornilă

53 The Sea is as Magic as You ETNOLOGIE

54 Menuț Maximinian - Povestea mămăligii RĂZLEŢE

57 Gelu Negrea - Biblioteca și Inteligența CARTEA STRĂINĂ

Lăzărescu 58 Gheorghe Arta romanului de Milan Kundera

NEUMA 59 VOLUME Ana Ardeleanu - Nici un moment de plictiseală!

Nicoleta Milea - Viața și Moartea, două teme fundamentale în Caution

60 POEZIE Tocală 61 Caliopia Ioana Diaconescu 62 Mihaela Oancea ANCHETA

63 Vilia Banța - Codruț Radi 64 POEZIE Vilia Banța

VOLUME NEUMA

65 Nicoleta Milea

Jocul și Moartea sau ieșirea din timp

66 Ana Dobre

Melancolii și tristeți în umbra poeziei

Clara Tîrcă

POEZIA LUMII

VIAŢA CĂRŢILOR

Miruna Drăghici Ultimul magician (II) – Stăpânul inelelor

Simona-Grazia Dima Un laborator al vieții și al artei

EVOCĂRI

COLŢUL LUI YORICK

Radu-Ilarion Munteanu - Înjurulromanuluiistoric ISTORIE TEATRALĂ

Alexandru Jurcan Recitirea dramaturgiei românești TEATRU

84 85

AlexandruJurcan-Întâlniriînoglinzi-Mirrors2023 ECRAN LITERAR

Alexandru Jurcan Aproape totul despre Almodovar

CINEMATECA

JURNAL TEATRAL

Raluca Faraon - Smoke/Fum de țigară Ion Cocora ROCK

Dumitru Ungureanu - Raport de scriitrocker CĂLĂTORII

CONTRE-PIED

CULINAR

Ramona Müller - Diavolul arhitect Gelu Negrea - Speranța moare ultima Florica Bud - Amintiri și pohte copilărești VITRINA CU CĂRŢI DE CE NEUMA?

99-100

edituraneuma.ro revistaneuma.ro

2601

1608