Revista Neuma nr.9-10/2023

anul VII $ nr. 9-10 (71-72), 2023 $ 100 pagInI $ 10 leI

www.revistaneuma.ro

Revistă de cultuRă

R

editată de asociația culturală neuMa

ApARe sub egidA uniunii sCRiitoRiloR din RoMâniA

Revistă culturală finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii

EVENIMENTE:

cluj-napoca - Bistrița năsăud - Mangalia - neptun Olimp

INVITAŢI SPECIALI:

gheorghe grigurcu Mircea Stâncel laurențiu Belizan EVENIMENT EDITORIAL

Varujan Vosganian Neîndemânatic de viu STUDII CRITICE

gheorghe glodeanu Basmul inițiatic al lui Goethe INTERVIU: elena abrudan în dialog cu george Vulturescu

,,Fără a întreține și a construi o tradiție, nu însemnăm nimic ca popor și națiune” ANCHETĂ: IntelIgența artIfIcIalĂ ȘI lIteratura

SUMAR

NR. 9-10 (71-72), 2023

EDITORIAL

3 4 5 7 8

Andrea H. Hedeș Circuitul cărții în natură

APARIŢII NEUMA

Ella Leynard - Lacrimile lotrului

21

Vu Thanh Hoa Kieu Bich Hau

24 26

Inteligența Artificială și literatura

27

Eu, tu și o carte

37

Elena Abrudan în dialog cu George Vulturescu

38

Liviu Capșa „Părerologii” , o „specie” în plin avânt

40

Gelu Negrea Pisica și Alexandru cel Mare

41

Gheorghe Glodeanu Basmul inițiatic al lui Goethe

42

Răzvan Nicula Capcana lumii simțurilor

46

INTERVIU

INVITAŢI SPECIALI

Gheorghe Grigurcu Mircea Stâncel Laurențiu Belizan

PUNCTE DE VEDERE

Literatura tinerilor Neptun

10

Literatura tinerilor

11

Zilele prozei Cluj-Napoca – Bistrița Năsăud

RĂZLEŢE

EVENIMENT

STUDII CRITICE

EVENIMENT NEUMA

13

Lansare Neuma la Muzeul Național al Literaturii Române Lansare Neuma la Mangalia

14

Constantin Marafet Ultimele două dimineți ale sârboaicei Podi

16

Carmen Duvalma

18

PROZĂ

RUBRICĂ RADIOFONICĂ

Horia Gârbea Accidente de circulație

PROZĂ

POEZIE PROZĂ

20

ANCHETĂ

CURSIV

9

12

Evelyne Maria Croitoru

LITERATURA LUMII

www.revistaneuma.ro

1

POEZIE

Cătălin Rădulescu Cele trei tomberoane ale lui Fredd

PUNCTE DE VEDERE ISTORIE LITERARĂ

47 Elena Vulcănescu Carmen Sylva, balade în ecou de ritornelă IN MEMORIAM

Ioan Holban George Cușnarencu

50

Mihai Barbu

52

ESEU

ApARe sub egidA uniunii sCRiitoRiloR din RoMâniA

Director: Andrea H. HEDEȘ Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Alexandru Jurcan, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, George Volceanov Redactor asociat: Hau Kieu Bich (Vietnam), Ersin Engin (Turcia) Corector: Alexandru Hedeș; Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordache R ev i s t ă c u l t u ra l ă f i n a nț at ă c u s p r i j i n u l M i n i s te r u l u i Cu l t u r i i

Asociaţia Culturală NEUMA Revistă de cultuRă

www.revistaneuma.ro

www.revistaneuma.ro; www.edituraneuma.ro Email: redactia@revistaneuma.ro ISSN 2601 - 1905 ISSN-L 2601 - 1603

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor.

Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite

Editorial

1

Nr.9-10(71-72) 2023

https://ovidiubujor.ro/

www.revistaneuma.ro

AndreA H. Hedeș

Circuitul c[r\ii în... natur[ ândva, într-un timp nu foarte îndepărtat, copiii aflați la vârsta școlară făceau o vizită la bibliotecă. Micii elevi, însoțiți de doamna învățătoare, treceau pentru prima dată pragul unei biblioteci. Făceau cunoștință cu doamna bibliotecară iar aceasta le explica rostul rafturilor pline de cărți. Școlarii primeau primele permise de bibliotecă și împrumutau primele cărți. Mai târziu, în ciclurile superioare, ajungeau să viziteze biblioteca satului, a orașului și, cei mai norocoși, marile biblioteci județene, universitare. Întâlnirea copilului cu cartea era pregătită, dirijată, cultivată. Scriitorii nu erau doar nume asociate unor texte din manualele școlare, ci autorii unor cărți, chiar serii de cărți, care așteptau, pe rafturile bibliotecilor, să fie împrumutate și citite. Trecute vremuri... Astăzi, probabil, se mai procedează astfel la clasele mici. Mai departe... Ca orice tradiție care ține de timpurile de altă dată, o fi fost și aceasta considerată perimată. În schimb, în Universitățile din Europa, spre care se îndreaptă tinerii români care vor să studieze altfel, primele zile sunt zile de acomodare, zile în care se fac tururi ghidate, inclusiv la biblioteci, biblioteci care nu arată ca niște Cenușărese ci ca depozitare ale cunoștințelor și mândriei, tradiției respectivului așezământ universitar. Cititul, al unor cărți de literatură precum și a cărților de specialitate, este cultivat și încurajat. În România, aflăm, dintr-o statistică din 2018, că numărul cititorilor activi, iar cititor activ este considerat, potrivit metodologiei INS, cel care împrumută acasă sau consultă la bibliotecă, cel puțin o dată pe an o carte sau o broșură, (să repetăm, merită: o carte sau o broșură, cel puțin o dată pe an), aflăm așadar că numărul de cititori activi era în anul 2006 de 6 milioane pentru a ajunge în 2017 la 3,23 milioane. În 2020 numărul cititorilor a ajuns la 2, 5 milioane iar în 2021 numărul lor e cu cca 400 de mii mai mic.

Dar, poate, veți spune, astăzi nu se mai citește „pe hârtie”. La vremuri noi, cititori noi!

Internetul a adus cu sine marea democratizare a informației, a resurselor culturale. Europeana este platforma dedicată patrimoniului cultural digitizat, prin care statele europene își expun on-line, în mod unitar, colecțiile din muzee, galerii, biblioteci, arhive etc..

Lansată de Comisia Europeană în anul 2008, Europeana oferă, în prezent, acces gratuit la peste 58 de milioane de exponate digitale (fotografii, texte, înregistrări audio și video, obiecte digitale 3D), provenite de la peste 3.700 de instituții și organizații culturale europene.” Mai există și proiectul Google de a scana milioane de cărți scrise în toate limbile pământului, un fel de Turn Babel cultural pus la îndemâna tuturor, dar care s-a oprit deocamdată, din cauza unor probleme de legislație. Astăzi, la doar un click distanță, biblioteci întregi ne stau, gratuit, la îndemână. Înseamnă oare asta că cititorii noștri, cititorii români, iau cu asalt„porțile”bibliotecilor virtuale? Să nu ne amăgim. Cititorii sunt fie cei„de nevoie”, pentru care cititul este o necesitate iar bibliotecile digitale le facilitează accesul la cărți greu de găsit, netraduse, nepublicate la noi, scumpe, etc. dar necesare studiului, cercetării - vorbim așadar de nivelul universitar, postuniversitar. Se mai întorc acești cititori la lectura de plăcere, odată anii de studiu finalizați? Realitatea arată că nu. Cititorii de vârstă școlară, cei care au acces la internet, nu folosesc aceste noi tehnologii pentru lectură. De ce ar face-o? Dragostea sau măcar respectul pentru lectură nu le-a fost insuflat. Și atunci, între a sta peTikTok și a citi o carte, chiar de pe un device modern, alegerea nu pare atât de grea. Din nefericire, rezultatul e în detrimentul lecturii.

Cei care citesc folosind aceste medii moderne, formatul digital, kindle, tableta sau chiar... mobilul, sunt tot cititorii formați în lectura cărților clasice, cu foi și coperți de hârtie. Înrăiții, adică...

C

Editorial

www.revistaneuma.ro

2

Nr.9-10(71-72) 2023

Pe lângă lipsa de preocupare față de carte, mai există un factor care împiedică, de această dată cititorii potențiali, să citească. Din discuțiile cu persoane tinere, cititori obișnuiți, din afara cercului literar, am aflat că principala cauză a faptului că nu citesc este lipsa de timp. Cu job-uri solicitante, uneori chiar mai multe, singurul timp pe care îl pot aloca literaturii este cel în care șofează sau fac curățenie, de exemplu Așadar, un timp împărțit, împrumutat de la activități repetitive, care nu solicită, de la un punct încolo, foarte mult intelectul, persoana intrând„pe pilot automat”. Asta spune ceva și despre starea de solicitare și presiune în care trăiesc și muncesc cei tineri. Revoltele muncitorilor din secolul trecut pentru dreptul la zile libere, la un anumit număr de ore de muncă, la respectul pentru persoană par foarte îndepărtate. Astăzi, altundeva decât la Stat, desigur, oamenii muncesc enorm, telefoanele mobile îi fac să fie la dispoziția angajatorilor care nu se rețin din a-i contacta la cele mai nepotrivite ore, în weekend-uri sau zilele de sărbătoare, chiar și în concedii și vacanțe. Așadar, atunci când au timp, nu liber, ci timp care poate fi împărțit cu altă activitate, aceștia ascultă cărțile în format audio. Formatul audio este un mediu prin care ajunge cartea la cititor, probabil mai facil pentru acesta din urmă, pentru cititorul tânăr, activ, al societății românești actuale. Încă nu are prea multe variante, oferte din care să aleagă, nu s-a bucurat până acum de prea multă atenție acest nou tip de cititor. Cu timiditate, apar platforme, apar aplicații dedicate. Doar că acum se schimbă un element esențial. Cititorul nu mai e cititor. El devine ascultător. Cititorul e altul, un terț, care intervine în binomul carte cititor. Este un cititorpovestitor, realizându-se o întoarcere la Povestitor, primul care a spus o poveste, atunci când scrierea încă nu exista, după ce poveștile au luat forma unor imagini – benzi desenate în illo tempore. Noi, cei vechi... vom spune: Ei bine, tot cartea, tot mirosul de cerneală tipografică și de hârtie nouă, proaspăt tăiată... dar noile generații trăiesc într-o paradigmă atât de diferită de a noastră și a tuturor înaintașilor noștri, încât imaginea uleiului care se ridică de-asupra apei este expresivă pentru situația în care ne aflăm. Probabil, experiența de a asculta cartea în lectura autorului, mai degrabă decât în cea a unui actor, să fie o formă de interacțiune privilegiată, până la urmă, cu literatura în viitor. Și diferită, prin „clasicismul” ei, de ideea de a vedea, din cauza Inteligenței Artificiale, câțiva, aceeași, actori hollywood-ieni, însuflețiți și jucând rolurile care se vor scrie mult după moartea lor. Idee pe care unii actori o consideră o fericire pentru generațiile viitoare, dorindu-și, precum unele figuri sinistre ale istoriei, o viață fără de moarte, nemailăsând loc și generațiilor următoare de actori... Inteligența Artificială poate naște și monștrii.

Dincolo de aceste medii prin care ajunge, așa cum am văzut, cu dificultate, la cititor: hârtie, format digital, format audio, cartea mai are de parcurs un drum greu în viața cât se poate de reală.

Să spunem că astrele s-au aliniat. Cartea, tipărită, există tot așa cum există și cititorul ei. Cum se pot ei întâlni? Distribuția e un vis frumos care mai răsare în mințile celor ce nu s-au „updatat” la realitatea dură: astăzi, cu excepții, distribuția nu mai există. Nu dispar doar bibliotecile, dispar chioșcuri de difuzare a presei, dispar librării. De ce? Dacă ar exista cerere, adică cititori, dacă ar fi susținută cultura, lectura, prin programe ș.a.m.d. și nu i s-ar cere culturii, teatrelor, muzeelor, să se susțină singure, atunci când în toată lumea, de la Vest la Est aceste domenii se bucură de susținere solidă din partea Statului, sigur că s-ar deschide mai degrabă librării decât bodegi cu păcănele.

Dar nu se întâmplă asta. Atunci cum poate ajunge cartea clasică la cititor? Paradoxal, poate, prin intermediul librăriilor on-line. Accesibilă de oriunde există internet, librăria on-line este o soluție salvatoare pentru librari și cititori, mai ieftină, mai comodă, mai rapidă. Problema apare însă atunci când cartea e livrată către cititor. Poșta Română este un izvor de inspirație pentru cele mai fabuloase creații literare. Aici timpul stă în loc, obiectele dispar și reapar, uneori în cu totul alt loc, factorii poștali au toane și capricii iar funcționarele... E posibil astfel ca un plic trimis loco să ajungă la destinatar după două luni. Sau ca alt plic expediat de pe strada Pitești să ajungă, nu la destinatar ci... în Pitești, de unde să fie returnat expeditorului cu mențiunea „Adresă inexistentă”. Nu mai bine stau lucrurile cu serviciile de curierat rapid care au devenit, cu timpul, prea scumpe pentru ceea ce au de oferit. De multe ori, destinatarul trăiește teroarea de a nu rata apelul livratorului, lucru taxat cu nelivrarea coletului. Sigur că o astfel de reacție dăunează însăși rațiunii de a fi a firmei de curierat, dar să nu despicăm firul în patru! Drumul cărții la destinatar e presărat cu multe pericole și o sursă constantă de frustrări pentru expeditor. „Cunoașterea este precum banii: ca să aibă valoare trebuie să circule iar circulând, își poate spori cantitatea și, de sperat, și valoarea”, spunea Louis L’Amour. La fel și cartea: trebuie să circule.

Din păcate, pe hârtie, pe internet, audio, pe bani sau „pe gratis”, cartea ajunge cu dificultate la cititorii tot mai rari, tot mai împovărați, tot mai puțin instruiți. Ca într-o comedie neagră, lucrurile merg sistematic rău și de râs, dacă n-ar fi de plâns, iar atunci când par să meargă bine, intervine ceva, factorul surpriză care face ca totul să se dovedească sforțare în van. Va mai putea literatura să își farmece nenumărați cititori sau va rămâne privilegiul celor puțini? Timpul va arăta dacă tot ceea ce trăiește acum este cântecul de lebădă sau clipa scânteietoare ce declanșează improbabilul - o lebădă neagră.

3

Nr.9-10(71-72) 2023

Cursiv

www.revistaneuma.ro

Accidente de circula\ie HoriA GârbeA rintre sutele de neajunsuri care afectează grav cultura română, mai ales pe cea scrisă, unul important este lipsa circulației textelor și accidentele care se produc mereu întrerupînd această firească și necesară comunicare. Într-o epocă a comunicării, devenită în teorie mai facilă ca oricînd, vehicularea informației literare este blocată.

Ne aflăm încă – orice am spune – în era cărților și publicațiilor tipărite, procesul imprimării devenind tot mai simplu prin tiparul digital. Cartea (revista) tipărită este cea care se păstrează în biblioteci și colecții și la ea va lua seama viitorul.

Din nefericire, cartea de literatură contemporană, ca și revista, este un produs greu de vehiculat. De rentabilitatea ei nu mai vorbesc. Am fost întrebat nu tocmai rar de unii autori dacă ar fi cazul și cum anume să editeze un volum în 50 sau 60 de exemplare. Am bănuiala că destule ediții nu trec de 100 de bucăți. Și nu doar cînd cărțile sînt de poezie sau de critică, genuri mai puțin populare.

Aceasta pentru că apar blocaje în desfacerea cărții. Să presupunem că un editor a editat un volum de literatură română al unui autor debutant sau la a doua, a trei carte. Nicio librărie nu îl va primi. Cel mult librăriile virtuale, cu vînzare pe internet, care și ele pun comisioane mari. Chiar dacă autorul/editorul convin că trebuie doar să-și scoată cheltuielile și acceptă un preț de, să zicem, 25 de lei pentru un exemplar, pe situl magazinului virtual prețul va fi de 35-40 de lei. Iar acum apare complicația transportului. Indiferent de distanța dintre librărie și cititor, costul de expediere va duce prețul total la minimum 55-60 de lei. Expedierea prin Poșta Română costă mai puțin, dar e o loterie.

O experiență personală: am trimis prin poștă, simplu, ca material imprimat, 20 de volume la 20 de adrese din toată țara. Știam că e singurul mijloc pentru ca persoanele care îmi doream să ia act de apariția cărții mele să primească un volum fără să-mi dublez eu costurile cu expediția prin curier. După 15 zile niciun destinatar nu primise plicul. Am bănuit – justificat, cum am aflat – că nici nu fuseseră expediate. Cele 20 de volume stăteau frumos la oficiul poștal. După ce m-am interesat îndeaproape, în 3-5 zile, toate plicurile au ajuns la destinație.

Revenind la tiraj. Cîteva exemplare se duc ca depozit legal la Biblioteca Națională, unde oricine poate vedea un hangar imens cu pachete cu cărți încă nedesfăcute și altele venind mereu. Poate într-un tîrziu cineva le va desface și le va sistematiza. Măcar așa, pentru vreun studios din viitor, o carte va fi accesibilă. Cele ce rămîn autorului, editorului și poate în cîteva librării, mai ales virtuale, se împart în majoritate amical, deci gratuit. Puține se vînd, departe de a acoperi costurile editării. Singura șansă de a populariza o carte de literatură contemporană este ca autorul, dacă e încă în viață și în putere, eventual cu sprijinul editorului, să organizeze prezentări și lansări, mergînd din oraș în oraș, de la un tîrg de carte la altul (ceea ce iarăși e costisitor) încercînd, pe baza notorietății sale, cîtă este, să se facă văzut și poate citit.

Există categorii favorizate de autori: celor care sînt profesori le mai cumpără cărțile elevii și mai ales părinții acestora, din

P

amabilitate sau curiozitate. Desigur numai profesorilor secundari.

Celor universitari studenții nu le cumpără nici cursurile! Mai plasează bine exemplarele lor medicii, dacă au clientelă numeroasă. Am participat o dată la o lansare de lux a unei doamne care avea numeroase relații în zona distribuției de medicamente și cosmetice. Cred că fusese și profesoară și sala era plină de foști studenți, de clienți sau furnizori, majoritatea doamne foarte elegante. Nu prea merg eu la nunți, dar la cîte am fost nu am văzut atîtea buchete și coșuri cu flori și mai ales atît de somptuoase.

Doamna autoare, care oscila versificînd cu grație între Vlahuță și Goga, își asigurase sprijinul a trei vorbitori din lumea literară, tot prin prieteni de alți prieteni, nume care ar fi impresionat poate un auditoriu specializat, dar care asupra elegantei asistențe nu aveau niciun impact întrucît noi, prezentatorii, eram siguri că nu auziseră de noi și nu ne citiseră niciun rînd. Am scos-o la capăt cum ne-am priceput mai bine, conturînd chiar un schimb de idei între noi, cu trimiteri cu tîlc de la pașoptiși la post-postmoderniști. Am răsuflat ușurați la final și noi și mai ales publicul, care părea de o opacitate de indochinezi expuși unor discursuri în norvegiană. Am ciocnit un pahar de șampanie cu scriitoarea, îmbujorată de prelegerile noastre (ea avînd totuși idee de curentele literare) și am lăsat-o să dea autografe, cel puțin vreo oră, presupun. Noi ne-am axat pe lichidul efervescent și am plecat repede, amețiți de parfumul florilor și-al distinsei faune pe care o delectasem cu citate din toată istoria literaturii. Evident că, dacă am fi citat absolut arbitrar, atribuind textele unor autori la întîmplare, eventual unor autorități inexistente, ar fi fost tot aia.

Această lipsă de circulație a textelor și mulțimile disjuncte de admiratori neavizați ai cîte unui autor pe care îl citesc pentru că îl cunosc personal sau/și locuiesc în aceeași aglomerare urbană, distruge orice idee de valoare, prin lipsa comparației. Sînt orașe mici sau chiar mijlocii în care sînt cîțiva autori de literatură, uneori mai scot și cîte o revistă. Aceștia, de bine de rău, sînt cunoscuți, poate li se acordă chiar o mică stimă, consolidată și de calitatea lor de a fi profesori, preoți, gazetari, redactori la vreun post local de radio. Dar în orășelul vecin și mai ales în județul alăturat există o altă glorie locală. Ei, cei care scriu, au auzit unii de alții, se pot chiar întîlni și citi între ei. Dar grupurile din jurul lor, nu.

Destui autori se cunosc între ei din mediul virtual, schimbă între ei volume în format pdf, metodă mai facilă și mai sigură de transmitere a textului literar. Dar acest„milieu”artistic nu reprezintă un public. Unele persoane care scriu versuri le postează pe rețelele sociale, ceea ce pare de prost gust. Dar o fac din disperare. Așa poate îi citește cineva! E o cale, cum o fi ea… Dar ce fac bieții romancieri ? Pe deasupra, aprecierea în asemnea medii este facilă și indistinctă, neînsoțită de niciun argument. Un like, un zîmbet, o inimioară… Nu s-a pus butonul dislike sau nu am aflat eu. Cînd mai văd cîte o enormitate, nu pot decît să plasez ca emoticon: o față roșie de furie cu dinții încleștați sau una verde de greață, Eventual amîndouă. Sperînd să constituie, cum zic unii, „imagini cu puternic impact emoțional”.

Apari\ii Neuma

4

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Petre Ioan Cret,u

HORIA G}RBEA

Istorii de familie și alte amintiri

BLUES PENTRU UN HIDRANT ROZ

ș

Versuri

f

C[t[lina HA±OTTI

Ziua care tocmai a trecut

H

C

G}RBEA

B

PROZĂ SCURTĂ

Editura NEUMA 2023

Aura lui Sebastian

p §

Sebastian Golomoz

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

KIEU BICH HAU

Nicolae Mirel Laz[r

Altminteri, sunt destul de obi§nuit

100 de poeme Traducerea §i interpretarea din englez[: ANDREA H. HEDE±

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

MIHAI BARBU

IOAN BARB

Adrian Costache

Creative writing. À la Roumaine

Emigrînd din alt= singur=tate

C

Ultimele

E

(Scrierea creativă.

O variantă 100% românească)

legii

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

M

5

Nr.9-10(71-72) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Gheorghe

Grigurcu

„A suferi pentru un animal” Dacă Celălalt are o slăbiciune pe care o ai și tu, o constați ușor dar o treci cu vederea mai greu. Dacă Celălalt are o slăbiciune pe care n-o ai și tu, o constați mai greu, în schimb o scuzi mai lesne.

Inteligent pentru că nu e în stare a fi naiv.

Amintirea ia naștere uneori spontan, aidoma iubirii. Un episod oarecare dintr-un trecut fie și apropiat naște dorința de a-l„repeta” (bunăoară vizita într-o localitate, la un hotel în care ai mai tras, la un local unde ai mai luat masa ori pur și simplu plimbarea pe o stradă ce ți s-a părut aparte), în emoția paradoxală a unicității sale.

„Ceea ce ne consolează pe această lume e faptul că nu există suferințe continue. O durere dispare și-o bucurie renaște. Totul se echilibrează. Această lume este compensată. Și chiar dacă voința noastră scoate din devenire o suferință privilegiată pe care o înălțăm la nivelul forțelor noastre pentru ca s-o simțim mereu, există în această alegere dovada că socotim suferința noastră drept o binefacere și de astădată, în ea se află compensarea” (Camus).

Din spusele lui Blaga: „Un vorbitor de limba franceză pare foarte inteligent.” Dar un vorbitor de limbă engleză? - am cutezat a-l întreba.„Pare stăpân pe situație”.

Senectute. Uimirea e acum o dezamăgire domesticită.

Poezia: uneori un balet verbal, alteori doar scena pustie care și-l amintește.

Lucruri care fug unele de altele, lucruri care fug unele într-altele.

„Adevăratul creator este până la un punct iresponsabil de creația sa, pentru că este dominat de ea. El numai o stilizează.

Personajele se nasc și, mai ales, se dezvoltă după voia și firea lor proprie”. (G. Ibrăileanu).

Evident, unui prieten apropiat îi poți mărturisi decepțiile de care ai avut parte în viață. Mai puțin unui amic. Deoarece amicul aplică de regulă asupra ta inclusiv o grilă socială. Dacă sub raportul acesteia nu ești suficient de semnificativ, te poate lesne depuncta.

Prietenia implică o transcendere a ființei, amiciția e asemenea popasului într-un local agreabil.

Idei trândave.

„Citit această frază a lui Simone de Beauvoire explicând convertirea ei la ateism: «Am înțeles că Dumnezeu nu atârnă la cântar». Admirabil. De apropiat de dualismul greutății și harului în Simone Weil. Dumnezeu este imponderabil - și totuși zeii care atârnă la cântar sunt zei falși. Simone de Beauvoir, căutându-L pe Dumnezeu în împărăția greutății, s-a condamnat la ateism.

Dar în ziua când și-a dat seama că Dumnezeu nu mai cântărește nimic, în ziua aceea ea l-a întrevăzut și refuzat pe adevăratul Dumnezeu” (Gustave Thibon).

Anxios la gândul că n-ai putea suporta puținul, te mulțumești cu foarte puțin.

Octombrie 2021. Bolnav de covid. Stare de epuizare extremă. Nu mai poți sta în picioare, nu mai poți scrie ori măcar citi. Somnolezi cu pauze de câteva clipe. Înțelegi că în acest moment de prim ordin nu e textul, ci sufletul. Dar de unde, Doamne, să-l apuci acum?

X mi-a mărturisit emoționat, în șoaptă, că are un Destin suprarealist.

G:„Dacă animăluțele ar ști să vorbească, ar fi mult mai mare durerea în lume”.

Studiile au arătat că a sta o oră în fața televizorului deschis înseamnă a-ți scurta viața cu 22 de minute.

Relații. Mai întâi caută un om într-o mulțime, însă nu-l găsește. Apoi începe să caute mulțimea în care ar putea găsi omul în cauză.

„Dumnezeu e neverosimil, asta e clar.

Dar absența lui Dumnezeu e și mai neverosimilă. (…) Astrofizicienii care cred că Universul s-a scos singur din neant se declară în fapt urmași ai baronului Münchhausen, fără urmă de jenă, ba chiar cu un vârf de umor caustic și, la urma urmei, demn de toată stima. Totul s-a născut din nimic, printr-o mișcare botezată, chiar în amintirea baronului, bootstrap («prin sine însuși»). E o ieșire nostimă. Dar să recunoaștem că, așa de verosimil cum e el, Dumnezeu reprezintă una cu mult mai la îndemână, mai casnică, mai reconfortant banală” (Jean d’ Ormesson).

O cale spre Dumnezeu nu e una de subordonare, ci de libertate. De supremă libertate lăuntrică a ființei, minusculă particulă a libertății Sale.

Simțământul de orfelin al conștiinței.

Senectute. Smerită îngenunchiere a tot ceea ce a fost. Cu un rest de vlagă, imposibilul încă îți mai bate uneori la ușă.

„Filosofii se adresează profesorilor, gânditorii scriitorilor” (Cioran).

Vise care se visează pe ele însele.

„Este o nebunie să crezi că a murit credința în demoni, că aceasta ar fi un mod învechit, regresiv de a privi lumea, că a fost înlocuită gradual, în cursul istoriei, de viziunea științifică asupra lumii. De fapt, cele două sunt contrare, polare, sunt dispoziții constante ale caracterului uman, la fel de vechi și de permanente ca și umanitatea însăși. (…) Pentru aceia care suferă de frică demonii sunt legile naturii; știința și demonologia reprezintă două moduri în care oamenii pot răspunde la evenimentele naturale. Poe sau Schopenhauer, Burger sau Knut

Invitat special

www.revistaneuma.ro Hamsun sunt, desigur, la fel de familiarizați cu fenomenele naturale ca și Newton sau Kaspar Friedrich Wolff, Bacon sau Lagrange. Însă ei le concep diferit. O persoană poate crede în demoni rămânând om de știință: Goethe le îmbina pe amândouă la o scară uriașă” (Otto Weiniger).

Bolta celestă senină promite mereu ceva. Ce anume nu știm.

Senectute. Energia trebuitoare pentru a merge mai departe, energia trebuitoare pentru a rămâne pe loc.

Revistă voluminoasă foarte, dar văduvită de sumar. Aidoma unui oraș cu străzi fără nume, în care pentru a găsi o casă trebuie să mergi la întâmplare.

Orice ai scrie e, în pofida aparențelor, mai elementar decât ceea ce trăiești.

Goluri care au un proprietar, goluri care nu aparțin nimănui.

12 noiembrie 2021. Aflu că a murit Mariana Filimon. Durere. O conștiință, o ființă pe care le-am perceput fără rezerve, ne părăsește, iată, după o lungă și chinuitoare suferință pe care în nici un caz n-a meritat-o.

Rămâne profund mărturisitoarea delicatețe a poeziei d-sale.

„Să ajungi la vârsta mea ca să înțelegi în sfârșit că eu sunt ceilalți, că ceilalți sunt eu, că nu exist decât prin ceilalți, că ceilalți trăiesc prin mine. Eu îi creez, ei mă creează: ceilalți, adică celălalt. De asemenea: lucrurile sunt celălalt. Caietul acesta… Cum poți să concepi un suflet absolut? Cum poți spune ce este un suflet absolut? Un suflet netrăind, neexistând decât prin sine? Sau un suflet în sine… Mă repet, bat pasul pe loc, nici o cale spre a ajunge la sufletul în sine… Eu însumi îmi sunt celălalt” (Eugène Ionesco).

Scriptor. Defectele vin din oboseala efortului scriptic, calitatea vine de la sine.

Lozinca – cu iz metafizic – a manifestanților din decembrie 1989: „Vom muri și vom fi liberi”.

X se ascunde de sine într-o imagine ideală. Y se ascunde de sine într-o caricatură.

„Nici o artă nu este mai încăpățânat națională decât poezia” (T. S. Eliot).

„În timpul migrației, când turmele de antilope și zebre se îndreaptă spre pășunile din

sudul ținutului Serengeti, un grup de turiști a fost martorul unei întâmplări neașteptate. Se opriseră pe malul fluviului Mara (umflat în urma ploilor puternice), pentru a urmări animalele, când un pui de zebră a fost luat de curentul puternic al apei. Un hipopotam s-a plasat imediat în fața puiului, oprindu-l, și l-a împins apoi spre mal, având grijă să aibă capul deasupra apei.

Când a ajuns la țărm, puiul de zebră era extenuat. Fără ajutorul hipopotamului, mai mult ca sigur s-ar fi înecat”(Asul verde, 2023).

Ipostaze. A suferi pentru un animal ca pentru tine însuți. A suferi pentru un animal mai mult decât pentru tine însuți.

Senectute. Privești rafturile înțesate cu cărți din jurul tău. Cele citite în mai multe rânduri par necitite, cele necitite par deja citite.

În anii aurorali visul ecranează lumea. La senectute e transparent, lăsându-ne s-o privim ca printr-o sticlă, cu toate implacabilele-i înfățișări.

La X, o ipocrizie dulceagă, la Y, o acceptare acrimonioasă.

„Arta se străduie să imite natura și, pentru că nu o poate egala, spunem că propriu artei este ceea ce artiștii produc fără a imita natura” (G. Savonarola).

Conversații cu X. În câte o clipă – cum să zic? – inteligent din întâmplare.

„Regulile clasice ale versului francez aproape imposibil de a le justifica în ansamblul lor, tot atât de ușor de reținut ca și un consemn, greu de urmat fără naivități; cea mai mare artă se cheltuiește pentru a le satisface; claritatea lor permițând să judeci poeții fără a te folosi de ureche, fără a face apel la poezie; reguli convenționale; de societate; foarte potrivite pentru a-l face ridicol, pentru a-l supune pe cel care cântă celui care știe să numere până la 12” (Valéry).

Nu suferința, vechea, prelungita suferință a dispărut, ci viața care o adăpostea și care se apropie de sfârșit, acordându-i o condiție specială. Suferința, acum aidoma unui motor care merge în gol.

Dacă din două lucruri pe care le socotești pierdute, îl găsești pe cel căruia îi dai o mai mare importanță, rămâi recunoscător celuilalt care dobândește o notă sacrificială.

Inspirația. Ușoara bătaie de aripi a unei păsări pe care n-o vezi și pe care n-o vei

6

Nr.9-10(71-72) 2023

vedea nicicând. Dar care există, incontestabila dovadă fiind propria-ți ființă.

„Agenția Centrală de Informații (CIA) a realizat un clasament referitor la consumul mediu de alcool în 189 de țări. România ocupă locul 14 în acest top, românii consumând în medie 10,96 litri de alcool pur pe an. Europa de Est domină tabelul global la consumul de băuturi alcoolice. Pe primul loc se află insulele Cook, o țară insulară din Pacificul de Sud, unde o persoană consumă în medie 13 litri de alcool pur pe an. Urmată de Letonia (12,9 l/an), Cehia (12,7 l/an), Lituania (11,93 l/an) și Austria (11,9 l/an). Deși sunt cunoscuți ca mari băutori, britanicii sunt abia pe locul 24 (9,8 l/an), în timp ce americanii se află pe locul 35 (8,9 l/an). Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a estimat că 2,3 miliarde de oameni din întreaga lume sunt considerați «consumatori actuali de alcool», ceea ce înseamnă că beau alcool în mod regulat. Aceasta reprezintă aproape 30% din populația lumii” (Click, 2023).

Nostalgia amiciției: prietenia.

Moment negru. După ce tinerețea ți-a fost așa cum a fost, cum să-ți mai accepți senectutea? Stăruie acum în ființă o tinerețe spectrală.

Am întâlnit pe stradă un bărbat care să fi avut cel mult patruzeci de ani, cu părul negru ca pana corbului și cu o barbă lungă, complet albă. E mijloc de iulie. Așadar un Moș Crăciun încă tânăr.

„Când ascultăm o operă de artă, nu contemplăm și nici nu ne desfătăm, redresăm un echilibru, frânt, afirmăm ceea ce am negat rușinos cât e ziua de lungă; deplina realitate a actelor noastre, a speranței, a libertății noastre, certitudinea obscură că existența are un sens, un aer, un garant” (B. Fundoianu).

Misterul, de preferință adăpostit în lucrurile pe care le cunoaștem cel mai bine.

Concesii pe care le-ai făcut lumii, concesii pe care le-ai făcut ție însuți. Unele din păcate făcute ție însuți, cu impresia că le-ai făcut lumii.

Scriptor. Neputința de la care pornește precum de la un stimul fatal.

O zi ca oricare alta, o oră ca oricare alta.

Dar un fascicul al speranței apare undeva în văzduh, chemător spre ceea ce a fost cândva. Speranța retrospectivă, cea mai prețioasă.

7

Nr.9-10(71-72) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Mircea Stâncel

cel de lângă mine cineva foarte tânăr lângă mine are aer mult are aripi spectaculoase acum mi-e greu să-l divulg pe brațele lui începe istoria să scrie apăsat se uită mereu în spate la peisajul sângerând căruia cineva i-a tăiat picioarele; îl văd foarte clar cum se agită cum se contorsionează apoi coboară cu bicicleta de pe everest își ia mâinile de pe ghidon amestecă bărbăția cu emoțiile și asta mi se pare totul; de fapt nici nu l-am văzut când a venit și e un șir lung de oameni unde stăm la coadă lângă mine el e un neastâmpărat care tocmai căzuse în oraș și închiriase o cameră să-și revină definitiv să se aclimatizeze din nou pe pârtia asta rece de lumini și umbre aduceți-i toate iubirile și mai ales limbajele; e o așteptare aici care bate până departe desigur nu intrasem într-o pădure și nici n-o luasem pe alt drum drumurile lui nu obosesc niciodată eu îmi comand o cafea și el o doză de energizante îmi spune că urcă un bloc de 100 de etaje în câteva secunde și îl cred la ultimul etaj e iubita lui care combină rochiile; carul mortuar ce trece pe lângă noi ne deranjează cel de lângă mine și-a întors brusc capul în altă parte lasă libertatea să-și facă jobul și nu vrea să citească romanul ăsta se uită după bikini și țipete scurte; se oferă să-mi arate străzile vulgare să mă ducă pe la margini pe unde nu circulă justiția are pletele mele de altădată poartă pantalonii mei trapez

are pantofi cui și cu tocul înalt și e lângă mine e foarte aproape de mine e cu totul un zâmbet care vrea să spună ceva se vinde tabloidelor e vulnerabil la scandal dar se împacă repede pozele lui sunt niște povești triste este el însuși o răutate pusă în mijlocul orașului liber este o minte pură între creierele astea corupte; îl ochesc de la prima vedere nu vrea o viață cu măsură vrea totul acum nu vrea niciun echilibru de fapt nu vrea nimic respiră foarte adânc adulmecă mirosul de parfumuri fine de departe și acele transpirații de bluze în vânt i s-a îngroșat vocea și el se scufundă-n mocirlă fericit este dușul care-l întâmpină; ar fi bucuros să pornim amândoi cu trăsura înaripată el îmi fură până și puțina mea libertate de altădată e sub privirile îngrijorate ale mamei lui ispitele se cuibăresc în el se crede artist nu-i decât un necunoscut aventurier un neastâmpărat de tânăr lângă mine și cineva ne fotografiază fără să știm cineva ne ascultă din depărtare cu un aparat negru directorul liceului îl scoate mereu în careu că fumează în veceu în spatele lui pietrele străzii râd și plâng cineva a ascuns sub ele o poveste și un pumn de emoții; e seară deplină peste tot și o coadă lungă la care așteptăm și respirăm în față un șir întreg de oameni obosiți și totuși plini de energie deodată el mă invită să dăm foc lămpilor să ducem kerosen cât mai mult kerosen să luminăm toată strada tot cartierul cu o lumină adevărată sub care nu te ascunzi

tocmai acum când trece garda cu femei pe fața unei străzi care suportă tristă circul; iarba crește prin vocale moi ce le rostim e ceea ce se vede clar la amândoi apoi scrisoarea ei verde pe care o rescrie în fiecare zi și noi nu reușim să o citim până la capăt această mănușă pierdută acum mi-e greu s-o caut cineva eșuează mereu încercând să-mi taie gâtul cineva îmi taie gâtul și mi-l lipește la loc; lăudăm strada asta mutilată admirăm frunzele căzute peste rănile asfaltului apoi stiloul ăsta agitat peste bluza albă a fetei lăudăm muzica trezită în mijlocul unei tragedii și întreg concertul care va urma în parc; el mă întreabă mereu ce rost mai are această oboseală fericită cu toată energia în așteptare după ce mi-a văzut degetele sfârtecate trecute peste lamele ispititoare și transpirate ale unei epiderme tinere de pe care tocmai o rochie în roșu s-a ridicat; de unde vin aceste zgomote care înspăimântă ale cui sunt umbrele ce zgârie pereții vopsiți în albastru ai casei mele ce vine din ecoul ultimelor secole pe care un creion chimic l-a desenat; suntem mult mai aproape decât credeți s-ar putea ca amurgul ăsta să ne trădeze stăm amândoi și privim atenți cum se prăbușește un bătrân peste propria-i tinerețe în libertatea asta fragedă a străzii; lăsați-l pe cel de lângă mine să greșească să-și deseneze toate eșecurile dar să poată merge mai departe să alerge după mingea care a dat zece mii de goluri.

Invitat special

8

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Lauren]iu Belizan

Enkidu pământul nu este rotund –

este plat ca o foaie de hârtie oricât ai scrie nu poţi ajunge la margine oricât ai trăi sunt prea puţine litere pe care să păşeşti ba este rotund – o minge acoperită cu bucăţi de oglindă din era disco în locul lor plăcuţe de lut viermuind de cuneiforme în uruk visele foşnesc cocoşii fac repetiţii cu aproape trei mii de ani înainte ishtar mi-a umplut mesageria cu lamentaţii şi blesteme enkidu urneşte soarele din nisip aproape că m-am obişnuit cu mirosul lui tare de ţap bătrân tăvălit în vomă de curve ultima trepanaţie a eşuat sufletul lui a devenit inoperabil a rămas zâmbetul ca o crăpătură în scoarţa unui cedru la noapte va trebui să-i explic iar culoarea albastră ziua nu înţelege nimic pentru că în oraşul ăsta sofisticat oamenii şi-au pus măşti ca să semene cu noi

adevărul în două dimensiuni îmi place să cred că peste un timp vor afla când gheţarii vor înghite piramidele şi turnul Eiffel ei ar vedea doar un scaun de piatră sau un cuier în formă de paratrăsnet din pântecul tău ca un iglu va apărea un copil care-şi va aminti că ne plăceau filmele-hologramă ce ne mai feream de sabia lui Sandokan! încercam să prindem comorile scăpate de piraţi peste bord sau lianele cu care zbura tarzan prin junglă acum aş vrea să văd lumea doar în două dimensiuni din avion liniile de la Nazca au alt înţeles numai de acolo poţi vedea şopârla condorul şi omul-cucuvea doar privind harta lui Piri Reis vei afla că există două groenlande! cercul polar este perfect noi ne înălţăm până se micşorează strângându-ne gâturile ca un laţ

pântecele absidei

de aici poţi respira doar în ochiul icoanei

visele mele sunt imperfecte aşadar le voi congela sperând că în viitor cineva le-ar putea ajusta

inscripţie pe un tricou alb

văzduhul e plin de mâţişori când mă rotesc nu-ţi mai văd glezna dreaptă şi am senzaţia cocoarelor intrate în malaxor este un început de vis reprimat într-o cupă de caviar dar caviarul e un lux draga mea pe o felie prăjită de pâine cu unt şi şampanie de asta cuvântul madam şi cuvântul cucoană bârfesc pe la colţuri numele tău iar cuvintele devin un fel de ovule pe un perete extrauterin

ar trebui ca în alfabetul braille un semn să aibă chipul tău degetul meu urcând pe trup ca un melc-unicorn se opinteşte în dreptul literei-far obrazul devine amprentă orbii îţi vor pipăi fruntea şi buzele până când te vor invada tancurile mâinilor metamorfozându-te-ntr-un tumul de pergamente

doar undeva la poale un clopot va vesti leproşilor ultimul scut un qiup aztec cu boabe de porumb din care-mi voi tivi metanii de buzunar printr-o simplă răsturnare a clipei coiful din coli de ziar pluteşte pe apă corabie vitregită de sfinţii excluşi din calendar dar literele de plumb ne opresc precum o ancoră întind braţele prin ceaţă

akedia plouă peştii dipnoi ies din cărămizile nearse se târăsc spre ochiuri de apă în ele demonul plictiselii rânjeşte aranjându-şi gulerul înalt scrobit ai gura cusută când încerci să ţipi aţele se întind ca un acordaj corpul devine o cutie de rezonanţă sângele se coagulează în seminţele fructelor apa urcă prin capilaritate o dungă neagră se mişcă pe trup trădând-o încă nu te hotărăşti să te întorci e plăcut acolo eşti un ou într-un cuib de ţestoasă carapacea va creşte groasă peste o sută de bătăi ale ceasului cu lanţ de argint timpul s-a spart în mii de lighioane care îţi mănâncă trupul cangrenat de gânduri aş vrea să mă auzi scot cuvintele de parcă aş merge pe un pod de frânghii dacă mă vei întreba unde sunt nu voi şti dar dacă nu mă întrebi voi afla

9

Nr.9-10(71-72) 2023

Literatura tinerilor Neptun www.revistaneuma.ro

n zilele de 15-17 septembrie 2023 a avut loc la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu” din stațiunea Neptun-Olimp, Festivalul Literatura tinerilor, manifestare devenită tradițională, aflată acum la a VI-a ediție, organizată anual de Uniunea Scriitorilor din România. Această ediție, față de altele, s-a bucurat din fericire de sprijinul Ministerului Culturii. Au participat 13 tineri poeți, prozatori, dramaturgi, recomandați de filialele Uniunii Scriitorilor, care au citit din creațiile lor într-o competiție literară și au avut un dialog cu membrii juriului, scriitori consacrați. Juriul a fost prezidat de Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor.

Au mai făcut parte din juriu Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Angelo Mitchievici, Cristian Pătrășconiu și Horia Gârbea.

M-am bucurat că am avut ocazia să fac parte dintr-un juriu prestigios și să ascult lecturile tinerilor confrați : elevi unii dintre ei, mai mulți studenți, masteranzi și doctoranzi.

La finalul manifestării, care a fost una la fel de reușită, ca în fiecare an, juriul a decernat trei premii.

Acestea au fost acordate astfel: Premiul I – Andrea Iulia Scridon reprezentând Filiala Cluj, Premiul II – Gabriel Nicolae Mihăilă, din partea Filialei Sud-Est, Premiul III – Ștefan Teodor Goția, cel mai tânăr participant, recomandat de Filiala Alba-Hunedoara. Întâlnirile din cadrul festivalului, ca și cele informale, au constituit prilejuri pentru cunoașterea mai bună a autorilor din generații diferite și pentru un fertil schimb de idei.

Î

Literatura tinerilor

10

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Andrei

Cu[

Născut în anul 2000, Andrei Cuș este student la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

A absolvit liceul teoretic ”Octavian Goga” din orașul său natal, Huedin, și a început să scrie de la vârsta de 19 ani, fiind pasionat de poezie, proză și dramaturgie.

Peisaj Umbrele noastre se mai întâlnesc în șanțul săpat de urzici unde doar greierii mai cântă timizi.

Când cerul e serios cu riduri de la fulgere suntem mai dornici să suprapunem secrete până nu renaște lumina să ne ofilească genele și râsul.

Drumuri Sinele meu somnoros îmi strâmba fața eram rece demult și tot mă târai spunându-mi: cresc flori prea frumoase în urma ta ca să stai visător într-un loc unde pietrele strivesc pașii de ieri și lumânările scunde.

Iluzii M-am uitat prea aproape de balustradă atunci

spatele păsărilor părea cel mai rapid lift înspre maci înspre Calypso eram văzător și lumea nu mai zâmbea.

Oase Tot am încercat să fac parte din corul privighetorilor ele mă respingeau cu bătăi de aripi de clopot dinții mei sfâșie carnea cuvintelor până la osul cenușiu așa ajung cuvintele-schelet să zboare să fie colivii.

Cadran Înaintea închiderii târgului de idei s-a vândut ultima metaforă pe niște sâmburi morți negustorul a pus-o într-un cadran spart de crengile pereților.

O admirăm cu mâinile pline de cuvinte reci umbre sfidătoare așteptăm roadele. Începe licitația de gânduri cu samsarii de foi.

11

Nr.9-10(71-72) 2023

Eveniment

www.revistaneuma.ro

Zilele prozei Cluj-Napoca – Bistri\a N[s[ud n zilele de 28 și 29 septembrie au avut loc, la Cluj-Napoca și Bistrița, „Zilele Prozei”, un eveniment cu tradiție ce reunește, în fiecare toamnă, unele din cele mai importante nume din proza contemporană românească. La Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România a avut loc un Colocviu cu tema: Rețetă pentru un roman bun. Atelier de prozatori. Cu o introducere de Simona Antonescu și una de

Î

Gheorghe Glodeanu. Au dezbătut pe tema incitantă propusă de criticul literar Irina Petraș, Președinta Filialei: Diana Adamek, Simona Antonescu, Rodica Baconski, Ștefan Borbély, Constantina Raveca Buleu, Victor Cubleșan, Gheorghe Glodeanu, Andrea H. Hedeș, Florina Ilis, Alexandru Jurcan, Menuț Maximinian, Daniel Moșoiu, Olimpiu Nușfelean, Ovidiu Pecican, Irina Petraș, Laura Poantă.

În continuare, la Întâlnirile FICT a avut loc dezbaterea: „Despre starea prozei române contemporane” , eveniment deschis de către Gabriel Bota și la care au participat Simona Antonescu, Victor Cubleșan, Andrea H. Hedeș, Alexandru Jurcan, Menuț Maximinian, Olimpiu Nușfelean, Irina Petraș, Laura Poantă.

Cea de-a doua zi a evenimentului dedicat prozei transilvane s-a desfășurat la Bistrița-Năsăud, la Colegiul Naţional„Andrei Mureșanu”. În prezența elevilor foarte atenți și interesați, scriitorii membrii ai Reprezentanţei BN a Filialei Cluj a USR și ai Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, dintre care amintim doar câteva nume, Cornel Cotuțiu, Icu Crăciun, Leon-Iosif Grapini, Olimpiu Nușfelean, Menuț Maximinian, împreună cu invitata de onoare, prozatoarea Simona Antonescu, au captat interesul și atenția elevilor. Aceștia au avut ocazia de a asculta un text în lectura autorului, de a pune întrebări și de a descoperi frumusețea și farmecul literaturii și pe scriitorii care o aduc mai aproape de ei.

A fost un eveniment care încearcă să aducă mai aproape scriitorii de critici, să deslușească „misterul” romanului, să apropie elevii de literatură și de oamenii care fac posibilă existența ei.

Eveniment Neuma www.revistaneuma.ro

12

Nr.9-10(71-72) 2023

Lansare Neuma la Muzeul Na\ional al Literaturii Române oi, 21 septembrie 2023 a avut loc în grădina Muzeului Național al Literaturii Române o dublă lansare a unor volume de poezie apărute la Editura Neuma, eveniment care s-a bucurat de un deosebit succes. Un public numeros, cuprinzînd și scriitori, printre care mulți autori Neuma, a asistat la prezentarea volumelor Regina trifoiului de Luminița Zaharia și De 12 lei iarbă de Horia Gârbea, apărute recent. Cărțile și autorii lor

J

au fost prezentați cu căldură de doi cunoscuți autori, deopotrivă poeți, prozatori și dramaturgi : Ștefan Mitroi și Emil Lungeanu.

Horia Gârbea s-a referit și el la volumul Luminiței Zaharia și a transmis celor prezenți un mesaj din partea scriitoarei Andrea H. Hedeș, directoarea editurii Neuma. Cei doi poeți au citit cîteva texte din volumele lor. Redacția mulțumește pentru fotografii poetelor Evelyne Croitoru și Emilia Dănescu.

Clubul Profesionist de Lectur[, edi\ia a IV-a ineri 22 septembrie 2023, la Oltenița a avut o excelentă întîlnire a unor scriitori cu publicul local sub egida Clubului Profesionist de Lectură (ediția a VI-a), organizat de Primăria Oltenița. Au fost prezentate cele mai recente volume Hanna Bota, Răzvan Voncu și Horia Gârbea. Poetul Liviu Capșa a fost amfitrionul și inițiatorul manifestării devenite tradiționale. Au fost de față numeroși elevi de la Liceul Neagoe Basarab din localitate, intelectuali din Oltenița care au dialogat cu scriitorii invitați.

Volumele lansate au fost din trei genuri literare diferite: romanul Trei femei, cu mine patru de Hanna Bota, Editura Cartea Românească, volumul de critică literară Poeți români de azi – 2 de Răzvan Voncu, Editura Școala Ardeleană și volumul de poezie De 12 lei iarbă de Horia Gârbea, Editura NEUMA. Autoarea Hanna Bota a prezentat un film care a prezentat experieța sa în Vanuatu, în mijlocul unui trib local, care a dus la scrierea cărții sale Ultimul canibal.

E meritorie implicarea Primăriei Oltenița în localul căreia s-a desfășurat acțiunea și organizarea asigurată de Liviu Capșa. Foto: Laura Suzeanu.

V

Eveniment Neuma

13

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Lansare Neuma la Mangalia arți 22 august 2023, la Cercul Militar din Mangalia a avut loc lansarea romanului Mahalaua roșie de Ovidiu Mihalache, apărut la Editura Neuma. Evenimentul a fost excelent organizat de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere, filiala din Mangalia. În publicul numeros s-au aflat mulți autori Neuma adunați de vacanțe

M

la malul mării sau localnici. Autorul a fost prezentat de Horia Gârbea, președintele Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor - care a transmis și mesajul scriitoarei Andrea H. Hedeș, directoarea Editurii Neuma - Livia Iacob, lector dr. La Universitatea A. I. Cuza din Iași, Ovidiu Dunăreanu, directorul revistei de cultură ExPonto din Constanța.

Au participat scriitorii Corina Mihalache, Ana Ardeleanu, Ottilia Ardeleanu, Luiza Cala, Gica Staicu, Luminita Zaharia, Carmen Tania Grigore, Antoaneta Olteanu.

Cei prezenți s-au bucurat de un eveniment de ținută și de un volum de proză care aduce consacrarea deplină autorului.

Proz[

www.revistaneuma.ro

14

Nr.9-10(71-72) 2023

Ultimele dou[ dimine\i ale sârboaicei Podi ConstAntin MArAfet chema Podunavia, dar toți îi ziceau tanti Podi, sârboaica. Așa o strigau de la cel mai mic la cel mai înalt în grad în oraș. Le era greu s-o strige Podunavia, că li se încolăcea limba în gură. n plus, nu înțelegeau ce-i aia Podunavia. La noi Marița, Maria, Ioana erau nume adevărate de femeie.

Când Tomescu o adusese în oraș, drept soție a lui, se strânsese lumea ca la circ la poarta lor. Deh, era dintr-o țară străină şi erau curioși să vadă cum arată, să nu cumva să le facă orașul de râs. Orașul era cochet și cu orgoliu. O plăcuseră din prima clipă: frumoasă, sfioasă și cu un vino-încoace incredibil, misterios.

Mulți o curtaseră imediat, feriți de privirile atente ale lui Tomescu, dar degeaba. Ea își ridica nasul, pieptul devenea rigid, sânii ca două mere domnești încremeneau sub bluza înflorată și pășea țanțoșă mai departe, pe caldarâm, ca şi cum nu văzuse şi nu auzise nimic.

Tanti Podi cea falnică și frumoasă se transformase odată cu trecerea anilor într-un ghem de femeie din care, la fiecare vorbă, la fiecare dor, se deşira timpul de pe ghem. Mai era puțină. Vedea chiar și ea însăşi, deşi aproape orbise.

– Ei, zăresc un pic... îi spunea doctoriței ori de câte ori aceasta o vizita și încerca s-o convingă s-o opereze. Tare mi-e frică să nu orbesc ca mămica... spunea mai mult pentru sine.

– Tanti Podi, se repezea doctorița, la cataracta matale, mie, împreună cu doctorul Ene, ne ia maxim 10 minute să te operăm și o să vezi din nou. Întotdeauna, după plecarea doctoriței, era nervoasă, vorbea singură și gesticula: „Ce?... Are nevoie doctorul de bani? Să mă lege ei pe mine la ochi? Să stau legată? Nici vorbă. Vreau să mor așa cum a dat Dumnezeu, nu chinuită de ei”.

Zărea puțin. Doar un firicel de lumină portocaliu se plimba haotic prin fața sa, ca argintul viu. Se apleca, tot căutând să vadă cât mai bine acea lumină, din ce în ce mai puțină și fără contur.

Cu cât se apleca mai mult, cu atât nu mai putea să se îndrepte. O dureau șalele îngrozitor. Se scurtase de tot. Era mai lungă pe orizontală decât pe verticală.

Ca să uite de dureri și de patimile dorului, făcea drumuri scurte, din dormitor până la poarta care dădea în drumul principal, că mai avea o poartă, dar pe acolo nu prea trecea lumea şi nu avea cu cine sta de vorbă. Singurătatea o scotea din minți. Ieșea la poartă, doar, doar îi va da cineva„Bună ziua”. Dar nu o saluta nimeni. Lumea trecea indiferentă și grăbită. Bătrâna ajunsese ca o cârjă. Nu se mai putea îndrepta, iar lumina, și așa puțină și îngustă, se diminuase aşa de mult, încât vedea doar o dâră, ca o ață de cânepă gri.

Gârboveala asta avea și ea partea ei pozitivă. Aşa reuşea să miroasă pământul după ploaie. Mirosul acela îi dădea o stare de bine. Adulmeca precum un ogar, până la poartă, direct prin grădină. Cine își arunca privirea peste gard, și o vedea, se închina și își vedea grăbită de drum, că ea mormăia ceva.

Nimeni nu-i trecea pragul. Venea din când, din milă, tânăra doctoriță Lisaveta. I se făcuse milă de singurătatea ei. Ar fi vrut s-o opereze, să-i poată reda vederea. Știa că poate asta, că este posibil. Dar nu putea fără consimțământul ei sau al rudelor.

O

Povestea, când era întrebată, că are o fiică pe la București, care la rândul ei avea un băiat și o fată, mari de-acuma: băiatul, mare ștab prin București, dar bețiv, iar fata fugită în străinătate. Așa bețiv cum era, ar fi putut veni totuşi, dar nu mai avea ce să ia.

– Le-am dat toată agoniseala lui Tomescu, soțul meu, că eu nu am lucrat, dar am avut din ce trăi. Acum, dacă nu mai am nimic, nu mai vin... La ce să vină? La sărăcie?...

Casa arăta ca după primul bombardament. Stătea într-o rână.

De la ușă, oricine ar fi intrat, vedea o sărăcie lucie.

Pe o laviță erau întinse felii de pâine puse la uscat, pe un ziar îngălbenit de vreme. Fărâmița câte o felie de pâine uscată într-o cană mare, portocalie, din plastic, o îmbiba cu apă îndulcită cu zahăr cubic și mânca. Ți se făcea foame când o vedeai mâncând cu atâta poftă. Nu mânca niciodată pâinea proaspătă. Asta era mâncarea ei pentru o zi întreagă. Ajunsese la 32 de kilograme.

Nu ai fi zis, pentru că avea hainele largi pe ea, cernite, și nu se băga de seamă.

Lisaveta o privea cu milă, dar și cu dragoste. I se povestise despre soțul sârboaicei, mort în urmă cu 7 ani, și rămăsese impresionată. Ori de câte ori avea timp, venea la bătrână s-o consulte. Intra direct. Devenise oarecum de-a casei.

Pe hol trona fotografia unui moș cu barbă albă, cușmă, haină de cașmir. Pe partea dreaptă, imediat cum intrai, după ușă.

– E moș Iordache. De la el am cumpărat noi casa, îți răspundea la întrebare tanti Podi, fără ca măcar s-o rostești.

Că voiai, că nu voiai, fotografia avea ceva din misterul timpului pierdut. ntorceai capul fără să vrei, parcă s-o privești până se decolora de tot. Îți sfredelea sufletul ca o sete. Parcă-l auzeai pe moș cum îți dădea„Bună ziua”, cu un glas dogit, dar impunător. Îi vedeai involuntar mormântul plin de buruieni, chiar dacă nu știai unde este înmormântat, de te cutremurai de întâmplare. Îți creea o stare de teamă, de panică.

Lisaveta se dădea de fiecare dată doi paşi înapoi, involuntar.

Aproape că intra de două ori pe ușă, de se mira și ea de sine. Mirarea era și mai mare după ce o consulta pe sârboaică. Părea că are sânge de marțian. Pulsa discret pe imitația de piele care susținea oasele. Nici sângele, dar nici vederea nu reuşeau să găsească drumul morții.

– Cu ce i-oi fi greșit eu mămichii, se lamenta tanti Podi de fiecare dată, de nu mă ia?... Pe toți i-a luat, numai pe mine m-a lăsat aici, singură. A uitat de mine... Așa de urâtă i-oi hi fost?

Se tânguia, de i se auzeau cuvintele înfundate în mărul lui Adam, ca un gâlgâit. Ochii înfundați în orbite, cu pleoapele căzute ca o piele moartă peste genele de jos, abia zăreau. Nu avea puterea să mai ridice pleoapele care zemuiau. Se umpleau de lacrimi care căutau veșnicia.

– Dar nepotul nu vine? Nu a venit? întreba Lisaveta.

– Nici nu-i mai cunosc culoarea... Nu, nu mai vine... Când aveam ce să le dau, veneau toți. De la moartea soțului meu, niciunul nu a mai venit. Au cărat tot cu camioanele atunci. Nu vezi că nu mai am un pled să pun pe pat? Acum... și lacrimile dădeau buzna, de reușeau să ridice pleoapele care stăteau ca un zăgaz în fața lor. Reușeau întotdeauna să rupă zăgazul, când era vorba de nepoții ei.

15

Nr.9-10(71-72) 2023

Proz[

www.revistaneuma.ro

Își lua bățul de după ușă, îl strângea în mână cu putere și se plimba sprijinindu-se de el, apatică, trei pași în față, doi în spate, ca un dans al marilor regrete. După ce se liniștea, se întorcea și i se adresa politicos doctoriței: – Ia zi, mamă, ce fac eu, dacă rămân oarbă? Că și mămica a murit tot așa, oarbă, neajutorată. Doar eu stăteam cu ea. Și aveam bărbat tânăr acasă. Dar eu tot cu mămica stăteam, în Zaicear.

Soarele orbitor intra pe fereastra de deasupra ușii. Emana căldură, iar razele se opreau fix în patul unde se odihnea sârboaica Podi.

Patul era din scândură de brad, netrasă la rindea, cu multe paie de grâu. Pe deasupra lor, o țoală veche, care făcuse parte din zestrea ei de nuntă. A vrut să astupe fereastra de deasupra ușii Lisaveta, cu un ziar, să o ferească de zăpușeala zilei. Dar ea nu și nu.

– Lumina, chiar arzătoare, mă ține în viață. Oi sta mult și bine la întuneric...

La un așa argument, doctorița dădea înapoi. Tanti Podi o conducea întotdeauna până la poartă pe doctoriță. Pipăia mândră, cu mâinile încleștate, și mirosea frunzele, florile, care crescuseră sălbatic pe toată întinderea din fața casei și până la gardul dinspre drum.

Era o grădină neîngrijită. Dar mirosul florilor, bâzâitul albinelor, fremătul frunzelor te duceau într-o visare greu de stăpânit.

Iubeai imediat și necondiționat locul. Arbuștii se înălțaseră și se înmulțiseră cât să obtureze privirea celor care ar fi îndrăznit să se uite peste gard, în special copiii. Ei întărâtau uneori câinele lui Podi, numai s-o vadă ieșind în curte. Strigau cu spor: „Sârboaica, sârboaica, drăcoaica, drăcoaica” și fugeau.

Tanti Podi ridica bățul din lemn de alun, special adus din fundul Motnăului, care ținea loc de toiag, deasupra capului, și râdea. Îi plăcea. Iubea copiii care astfel îi alungau singurătatea.

Uita mereu, sau poate așa voia, ciușmeaua deschisă și se forma un fel de lac în fața ușii. Trebuia să-l ocoleşti prin partea dreaptă, să poți ajunge pe treapta a doua a casei, căci prima treaptă era inundată. Apoi, pe lângă trepte se forma un fel de pârâiaș, care intra direct sub talpa casei. Probabil că din această cauză putrezise talpa casei, fiind din lemn de stejar, adus cine știe de unde, că se lăsase casa într-o parte, pe stânga, către răsărit.

– O să cadă casa pe matale... îi zicea câte o vecină, văzând cum băltește apa chiar în fața ușii, de nu mai puteai intra.

– Las-o să cadă... Ce? Nu-i casa mea?

– A matale, a matale este, dar cum să te scoatem de sub dărâmături? Că ai rămas cât un țâr... Te amesteci cu molozul... zicea râzând cu gura până la urechi vecina Silica.

– Eh, nu de asta mă vait eu. Să cadă! Ce? Îi trebuie cuiva?

După moartea mea, să facă ce-or vrea cu ea. Ei nu vin să mă vadă acum. Au casele lor. Le trebuie dărăpănătura asta? Nu valoarează nici cât o ceapă degerată, dar o donez primăriei, să mă îngroape.

Oricât de insensibil ai fi fost, simțeai cuvintele ei ca un geamăt înăbușit, ca un tăiș de cuțit, ca o moarte cu straiele rupciugoase și pline de praf, cum îți inunda măruntaiele. Și, vrând-nevrând, te gândeai la tine. Îți făceai semnul crucii cu limba, pe cerul gurii, și, simțind că nu este suficient, duceai mâna dreaptă instantaneu la frunte și te închinai, zicând cu glas tare: „Dă, Doamne, să nu rămân singură și eu! Ce pedeapsă mai este și asta? Săraca tanti Podi...” Îi simțeai disperarea în măduva oaselor. Te legănai involuntar de pe un picior pe altul. Oftai. Apoi te uitai speriat în toate părțile, să nu te fi văzut careva.

Chiar dacă se născuse la Zaicear, în Serbia, Podi era româncă, se considera româncă. Își urmase soțul aici, în țară. Îl cunoscuse înainte de război. Domnul Tomescu fondase, împreună cu ceilalți profesori, ziarul „Vorba Noastră”, dumnealui fiind directorul liceului din Zaicear. Tanti Podi povestea cum deodată se trezise în fața sa. Se dusese cu un articol despre beneficiile dulceței de gutui. O privise de sub pălăria cu boruri largi și râsese cu poftă, de-l apucase sughițul.

– De ce râzi, domnule, de ce râzi ca proasta-n târg? Ce? Am ceva pe față?

Atunci el se opri din râsul satanic. Pentru o clipă păru pierdut în bezna adâncă a unei lumânări. A început, deodată, domnia tăcerii din mormântul lui Napoleon. Erau stingheri pe planetă amândoi. Îşi freca fiecare mâinile, vrând parcă să aprindă focul.

Focul s-a aprins fără să prindă de veste. Era înălțător! De atunci focul le-a hrănit sufletele.

Acum era văduvă. Trecuseră 7 ani de la moartea lui Tomescu.

De atunci, zilnic, ea își pregătea hainele pentru înmormântare.

Nu voia să fie îmbrăcată cu orice. Le voia impecabile. De teamă, uneori se întorcea repezit din curte, să nu cumva să se fi așezat vreo scamă pe taior. Le peria încet, cu mult tact, calm. Nu se plictisea niciodată. Cumpărase și coșciug. Zicea: „Să fie! Să nu stea copiii să caute...”

Un frison îi străbătea atunci, același de fiecare dată, toată ființa. Își amintea că rămăsese singură, că o uitaseră toți. În Serbia nu mai avea pe nimeni. Îi muriseră toate neamurile. Aici... fiica ei... la o aruncătură de băț, la București, nu avea timp s-o vadă.

– Parcă ar fi jurată. Mor și n-o s-o mai văd... vorbea ea cu Zaron.

Celorlalți le spunea că este ocupată, dar că va veni.

Zaron, câinele de pripas, lătra doar atunci când îi era foame sau se speria de vreo pisică mai agresivă, care-i arăta ghearele și îl scuipa. Tanti Podi lua o felie din pâinea ei și-i dădea lui Zaron.

Acesta se gudura printre picioarele ei. De fiecare dată trebuia să se sprijine bine în băț, să nu cadă. Câinelui îi dădea felia de pâine așa, uscată. Nu i-o înmuia în apă dulce decât de revelion. Zaron stătea afară zi lumină și privea înăuntru prin ușa întredeschisă.

Preocuparea ei principală era aprinderea focului. Era ca un ritual. Făcea focul încontinuu, vara și iarna. O durea sufletul, când vedea că începe să se stingă. O apuca o tristețe din care ieșea doar prin mătănii și rugăciuni. Toată pensia o dădea pe lemne.

Era fericită și țopăia ca un copil când pădurarul Vasile, prieten cu soțul ei, descărca lemnele în bătătură.

Se plimba fără noimă, de la o poartă la cealaltă. Până și casa părea să poartă haine de doliu. Era cea mai veche din oraș. Avea puțin peste două secole şi stătea ca Turnul din Pisa. Fumul, de la singurul horn, ieșea și el într-o parte. Ieșea la dreapta, apoi o lua în sus și dispărea ca o nălucă, fără să lase urme pe cerul de deasupra casei.

Dintr-o dată bătrâna începea să plângă. Plângea mult și cu vorbe meșteşugite. Vorbea cu Zaron. Lacrimile se adunau în coloane şi despicau obrazul ca o crestătură de cuțit. În urma lor parcă pielea revenea la viață, se întindea și se îmbujora.

Când nu a mai avut lacrimi, s-a întins pe pat. Dădu ochii peste cap, scoase un geamăt puternic și lumina lumânării fâlfâi puţin și se stinse. Atunci, brusc, parcă s-a mai înălțat puţin. Părea a avea alură de lup şi începu să urle din toți rărunchii. Urla atât de tare, că se auzea în tot orașul. Nu îndrăzea nimeni să intre.

Filica venea de la piață. Avea sacoșele pline. La poarta lui tanti Podi se adunase lume.

– Ce, ce se întâmplă?

Proz[/Poezie

16

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro – Câinele ăla... Parcă-i turbat!

– Cine? Zaron? Ăla e mai blând ca o pisică. Ia, lasă că văd eu.

Lăsă sacoșele la poartă și intră. Zaron începu să schelacăie ca un țânc, văzând-o că se apropie, și se ascunse într-un arbust. Prin uşa întredeschisă, Filica o văzu pe tanti Podi întinsă pe pat. Intră la ea. Focul ardea în sobă. În cameră era așa de rece, că un frison îi stăbătu şira spinării. O prinse de mână. Îi era teamă. Mâna era rece ca gheața. Ieși din cameră și strigă la vecina din stânga, la Silica.

– Hai, fă, că a murit tanti Podi!

S-a aflat repede în oraș că murise tanti Podi. Se mulțumiră toți cu un„Dumnezeu s-o ierte!”și-și văzură în continuare de viața lor. De data aceasta nu au mai alergat s-o vadă, ca atunci când venise.

Filica, mai curajoasă din fire, a căutat prin toată casa. A găsit numărul de telefon al fiicei ei și a mers la poştă, de a sunat-o. A insistat mult. Când a răspuns fata, a zis„Dumnezeu s-o ierte!”și a închis.

Au aşteptat-o în zadar la înmormântare. Nu a venit. Oricum, primăria s-a ocupat cu înmormântarea bătrânei.

– Mai mare rușinea!... zicea Filica oricui era dispus s-o asculte.

Tu știi ce familie au fost? Păi domnul Tomescu a fost primar la Zaicear, în Serbia, înainte de război. Încărcați au venit. Camioanele umpluseră toată strada. Au dat și la săraci. Şi acuma s-o îngroape primăria?...

Oasele nu erau mai groase decât o andrea. Se sfărâmau când au luat-o în brațe s-o aşeze în coşciug. Carnea albă și parfumată cândva se topise ca ceara unei lumânări. Din văzduh, o rafală de vânt se porni deodată. Stropi reci de ploaie loveau cu putere fețele celor câțiva oameni care însoțeau cortegiul funerar.

– I-a părut rău că a murit... zise o femeie cu fața în batistă.

– Nu, nu cred că despre asta este vorba... Așa se spune, dar nu... se băgă în vorbă vecina ei, Silica. Ea a plecat cu un foc mare pe inimă, mare cât casa protoieriei. A plecat uitată de fiică și nepoți. Mai mare durere ca asta este?... Auzi... S-o îngroape primăria... Săraca, rău a ajuns!...

– Chiar, fetică, unde-s neamurile ei?

– Morava, fiica ei, cică ar trăi la București, cu Zdrelo, fiul ei. Că cică fata, aia blondă și frumoasă, Omolia parcă, ar fi fugit în străinătate, să nu facă pușcărie și să cheltuie averea lui Tomescu.

– Dar ce nume au și ăștia... De unde până unde?

– Ei, cică ea, baba moartă, a ținut să le dea nume care să amintească de locurile ei de baștină.

– Vai de mine și de mine! Și zi, acum o îngroapă primăria... Păi aștia au avut bani, nu glumă...

– Da, fetică! Primăria! Dar cică, cu scumpirile astea, nici primăria nu a putut să dea toți banii de înmormântare, că nu aveau lege. A mai pus Grigore, ăla de stă pe Independenței, pe colț, spre gară. A fost el măcelar în piață... Cică a pus din banii lui de înmormântare. Ce om cumsecade!

– Și ca ce chestie a pus Grigore, măcelarul, bani? Ce? Sunt neamuri? Nu cred, nu are cum....

– Ei, ar fi vrut-o el în tinereţe, dar baba nu s-a lăsat. S-a ținut după ea de când a adus-o Tomescu în oraș.

Cortegiul funerar avea ceva aparte, ceva nepământean. Cei cinci-şase inși care însoțeau cortegiul aveau o cadență cazonă.

Un sfârșit omenesc care a făcut o spărtură în cer cât o minge de fotbal. Mirosea a mir. Lespedea s-a aşezat ca luna în mijlocul nopții. Timpul a început să învârtă acele ceasornicului. Casa lui Podi a devenit, conform testamentului, proprietatea primăriei.

Zaron a fost adoptat de Filica. În oraș s-a așternut uitarea.

Carmen Duvalma Păpușa cu ochii albaștri Azi am ieșit din casă, mamă... privesc lumea în care m-ai născut pe stradă oamenii triști încordaţi sau numai niște ochi disperaţi care se văd ieșind din anonimat.

Mamă, sunt bolnavă de neiubire de când mi-ai spus că regreţi nașterea mea, că ţi-ai fi dorit să mă naști moartă mă simt de parcă nu merit să respir poate că nu am plătit taxa pe aerul respirat ca o vamă cerută la marginea Styxului.

După vocea ta dură de la telefon, simt că nu mă mai recunoști m-ai condamnat la neiubire, mamă, înainte de nașterea mea tata ne privește de sus iubindu-ne pe toţi indiferent de greșelile noastre de pe pământ ne spune ce ne așteaptă dincolo.

Cineva mi-a spus odată că trebuie să fiu un om foarte rău dacă nici propria mamă nu mă iubește în această lume.

Mai ţii minte păpușa cu ochii albaștri pe care nu ai vrut să mi-o dai când eram mică și plângeam după ea tu spuneai mereu că era păpușa ta și te-ai îndurat să mi-o dai târziu și nici acum nu mă îndur să renunţ la amintirea ei.

Copilărie Lujerele firave de regina nopţii din spatele casei bunicilor sunt aprinse numai în memoria mea candele ale fericirii din copilărie înflorind în fiecare seară

17

Nr.9-10(71-72) 2023

Poezie

www.revistaneuma.ro

stăteam pe pragul cenușiu de lemn și așteptam să răsară stelele.

Bunica mângâia cu dragoste în fiecare dimineaţă literele strâmbe ale numelui meu zgâriate cu creta albă pe ușa magaziei vechi care tronează fericite dincolo și dincoace între cele două lumi.

Adelina Nu mi-a rămas nici măcar o poză cu tine cu marginile îngălbenite și roase de timp și de fericirea noastră din copilărie draga mea prietenă au trecut deja câţiva ani de când ai plecat și aprind acum noaptea ecoul unei vechi amintiri mama ta îmi ștergea numele scris cu cremă de ghete pe ușa ta de la intrare iar numele se încăpăţâna să răsară din nou prin vopseaua maro a copilăriei noastre numele tău de pe ușa mea s-a șters mai repede și atunci nu am înţeles din ce cauză și dădeam vina pe vopsea nu știam atunci că numele noastre erau deja înscrise pe filele crude ale destinului

De ziua bunicii Amintirea bunicii se întinde dincolo de grădina pustie în care umbrele macilor sălbatici de altădată îmi zâmbesc înflorind și alungându-mi tristeţea zilei de azi...

Dincolo de zidurile casei vechi rămase doar în memoria mea creștea copilăria ocrotită într-un cuib al iubirii zidurile casei curg în amintire în acel loc crește doar iarba și amintirea teiului din faţa casei care visează la fel de mândru ca atunci cu crengile până la pământ legănându-se în amintirea mea dincoace și dincolo dintr-o lume în alta visul lui trece în visul meu cucerind veșnicia.

Din nou acasă Azi m-am întors din nou acasă, mamă... am intrat în camera copilăriei mele camera neagră a memoriei mele chiar camera în care ai murit... te vedeam cu ochii memoriei mi se aprindeau amintirile candele pentru toate anotimpurile în care am fost împreună Te vedeam pe tine, mamă, așezată pe patul de moarte și pe mine copil pe aceeași treaptă a amintirii însângerate tu mureai chiar în locul ales de tine în care eu am deschis pentru prima oară ochii memoriei

Crochiu pe plajă Să cobor pe plaja pustie și încercănată strivind doar urmele proaspete ale pescărușilor.

De la ei am învăţat să zbor pe vreme de vânt.

Aerul cald să-mi zvâcnească în urechi și valurile să-mi înconjure gleznele jucându-se în urmele mele pe nisip.

Apele curg împrejurul meu și-mi spală umbra.

Cu o scoică închisă vremea mi-o însemn desenând pe nisip visele norilor.

Semnul Mă întrebam uneori ce este iubirea când nimic nu se mai vede la orizont când totul din jur dispare odată cu drumul pe care mergi și când disperarea crește atât de mult acoperind întreg universul în timp ce ultima speranță se așază tristă lângă tine cu aripile frânte.

Am găsit răspunsul mult mai târziu.

Iubirea este atunci când vezi cu ochii sufletului pe cineva plecat din această lume și ai senzația că trăiește lângă tine.

Poteca îngerilor se luminează uneori la răsăritul soarelui și o zăresc pe bunica zâmbindu-mi îmi face semn că mă așteaptă și apoi dispare dincolo de nori.

Proz[

www.revistaneuma.ro

18

Nr.9-10(71-72) 2023

Cele trei tomberoane ale lui Fredd CĂtĂlin rĂdulesCu – Staaai! Cine e?...

Din orgoliu, sau doar pentru că se aflau sub zodia necuvântătoarelor, cele trei nu-i răspunseră.

– Stai că trag!..., trecu la următorul nivel, introducând şi cartuş pe ţeavă, deşi cele trei neînsufleţite nu dăduseră niciun semn că s-ar pregăti să părăsească ilicit locul faptei. Însă faţă de încăpăţînarea lor de a rămâne în continuare necomunicative, slobozi un foc de armă în aer, încununând de succes decizia acelor iresponsabili ce îi eliberaseră un permis de port-armă.

De abia atunci, sesizabil, unul din cele trei recipiente destinate acumulării gunoiului menajer tremură uşor perceptibil.

– Opreşte-te, dom’ne, doar n-o să omori un om doar pentru că voia să-ţi şparlească un tomberon?... În faţa invocării ce-i amintea de vremuri zbuciumate – aia cu fiecăruia după necesităţi – conveni că poate exagerase puţin, ochii umezindu-i-se instantaneu de nostalgie. Doar nu erau în Epoca de Piatră, să ucidă un om pentru orice fleac! Şi fiindcă tot veni vorba îşi aminti că mai făţiş, mai pe ascunziş - rudele, cunoscuţii, colaboratorii şi chiar subordonaţii – îi dăduseră ca nume, pe post de poreclă, patronimul unuia din celebrele personaje din cunoscutul film animat. – Cea din urmă categorie, la serviciu, priveau în răstimpuri la sacoul şefului lor, la o eventuală proeminenţă ce ar fi devoalat că superiorul are la dânsul unealta infernală pentru care avea patalama de la organele în drept. Dar el nu şi nu, degeaba, privindu-i cu compătimire, continuând să le vorbească blând şi rar, agrementat de obişnuitele rate centenare cu care clipea – constata că aceştia ochesc mai departe cu teamă lateralele sacoului şi, după ce în răstimpuri proprietarul respectivului obiect de vestimentaţie îşi flutura haina ca pentru a se mai răcori, aceştia dădeau mai departe curs suspiciunilor rezonabile pe care le aveau, începănd de astă dată să-i fixeze insistent buzunarele brăcinarilor.

Dinspre cele trei recipiente, după ce al doilea avu la rându-i o tremurătură perceptibilă, se auzi un glas sugrumat: – Promiţi că dacă plec singur şi nesilit de nimeni, sărind gardul din spate, nu tragi?...

După ce răspunsul de consimţământ se lăsă aşteptat pentru un răstimp neaşteptat de lung, acesta nici nu veni prin viu-grai. Aşa că eventualul beneficiar al unui ipotetic glonţ luă tăcerea filosofică a celuiulalt drept consimţământ tacit. Precum umbra unei rachete de croazieră, silueta hoţomanului făr’de noroc se profilă pentru o clipă pe gardul de cărămidă care la partea superioară era acoperit la un unghi de 45 de grade cu ţiglă având în componenţă mici excrescenţe metalice – pentru ca imediat, dincolo de zid, să se audă un bufnet surd, produs de vegetaţia în care aterizase. Se putea ghici genul de verdeaţă în care nimerise după arşşş -ul prelung exhibat, prin aerul răcoros al nopţii, urmat de un foşnet insistent de fesă fricţionată energic prin stofa pantalonilor. După încă două grăitoare foşnituri de vegetaţie şi un tuset scurt, se făcu linişte deplină.

Continua să ţintească cu privirea melancolic la gardul pe unde tocmai se produsese„ evadarea”, Asta era lumea, ăsta era adevărul.

Civilizaţii strălucite create de anumite popoare, fuseseră precedate de ciocniri sângeroase între neamuri, cuceriri şi samavolnicii, care duseseră în cele din urmă, la naşterea acelor popoare. Catedralele de la Soare-Apune fuseră durate cu elemente arhitectonice

şterpelite de la Soare-Răsare, din muribundul Byzantion; de multe ori unii curmaseră fericirea altora, lipsindu-i chiar şi de viaţă – în numele progresului ce avea să vie, neintuit nici măcar de asasini.

Chiar şi dânsul, odinioară, înlăturase ferm pe cel ce păruse a sta în calea fericirii sale, atunci când fusese să-şi aleagă soaţa. Acela, mai norocos şi mai iute de fire, îi pusese pe deget un inel de logodnă viitoarei lui consoarte, neştiind că dânsul, într-un rând, aflat în parc la o partidă de barbut cu prietenii, pusese ochii pe Dânsa, aflată pe o bancă cu prietenele, stricându-se de râs din pricina împărtăşirii ultimelor cancanuri din minuscula lor urbe. Despre adevărul că Ea era cea mai frumoasă dintre cele patru nu existaseră controverse, în schimb în materie de cine să se ducă să i-o şi spună – lăsară să hotărască tot zarurile. Care deciseră că el avea să fie sorţul în materie de enunţare a acelui adevăr elementar. Aşa că fără nicio ezitare, îi lăsă pentru totdeauna singuri pe ceilalţi trei tovarăşi cu care venise în parc şi, ca o săgeată slobozită dintr-o arbaletă, se îndreptă spre dânsa cu doar un scurt popas în dreptul unei floricele ce creştea nevinovat în spaţiul verde, pe care o smulse suficient de brutal înainte de a-şi continua traiectoria pentru ca aceasta, o dată oferită fetei împreună cu declaraţia-constatare, să-şi scuture stins atât petalele, cât şi sepalele. Reacţia nubilei a fost de uşoară stupoare, a colegelor de pe bancă - în spiritul politicii correct: îi aplicaseră fiecare câte o palmă pentru comiterea de discrimunări între membrii aceluiaşi gen, ele neprimind aceeaşi măgulitoare gratulaţiune.

Zile întregi s-au plimbat pe puţinele străzi ale micului burg, braţ la braţ. În răstimpuri, el arunca priviri fioroase podoabei circulare de argint de pe inelarul ei stâng – verigheta de logodnă. După care continua să păstreze aceeaşi tăcere semnificativă, aristocratică. Până la urmă, ea tot îi spusese, neîntrebată de nimeni, povestea acelei şaibe de metal preţios, anume că îi fusese dăruită de cel cu care familia ei ar fi vrut ( folosi din prudenţă condiţionalul optativ) să o mărite. Un tip mai înstărit, tocmai potrivit – din punctul lor de vedere – pentru acele vremuri tulburi. Lucru acum însă imposibil de realizat, după „incidentul”din parc – ( era nu numai frumoasă, ci şi glumeaţă – constată dânsul fericit). – Era sigură? – întrebă dânsul apăsat. – După o scurtă ezitare, privindu-i lucirile ochilor ce nu prevesteau nimic bun, dânsă punctă clar: - Absolut! – Atunci acel element de pe inelarul Ei care, simbolic, părea să stea în calea fericirii lor, trebuia să dispară!

Dânsa era de acord că aceasta era de acum o realitate elementară?

– Sigur!, punctă ea din nou şi sub imboldul instinctului de conservare, neluându-şi nicio clipă ochii din privirile lui sticloase.

După care, braţ la braţ, continuară peregrinările diurne prin oraş.

Trecând, într-un rând, pe lângă lacul parcului din urbe, Ea avu o inspiraţie de moment, dând să-şi scoată verigheta de pe deget spre a o arunca simbolic, în apă, sperând astfel că va consfinţi o dată pentru totdeauna ruperea acelei logodne, cu speranţa că vor înceta şi acele priviri fiorase ce-i ţinteau ca un fier roşu inelarul. – NU! , opri el cu gest ferm manevra. – Vor continua acele peregrinări prin burg până când vor da nas în nas cu fostul pretendent la fructul interzis, care îndrăznise să ia acea iniţiativă, făcându-i acel dar! I-l va da să îl înghită! Acolo, pe stradă, sub ochii lor! Şi ai opiniei publice!...

Aşa că raitele pe străzi erau întrerupte în răstimpuri şi prin vizitarea celor două cinematografe, a celor patru resturante, trei cofetării, şase bistrouri şi a singurului muzeu al orăşelului. Nimic. Fie

19

Nr.9-10(71-72) 2023

Proz[

www.revistaneuma.ro

acţiona factorul intâmplare, fie fostul concurent aflase de supliciul ce i se pregătise, ascunzându-se hăituit, cu multă grijă. Într-un rând, exasperat de acele raiduri faţă de care ţinta se pitea cu acribie, îi smuci energic mâna cu verigheta buclucaşă pe care i-o smulse de pe deget: - Uite-aşa o să i-o dau s-o-nghită! - duse spre gură într-un gest ilustrativ podoaba, înghiţind-o dânsul din greşeală. Ulterioarele şi înfriguratele căutări matinale din zilele ce au urmat în rezultatul ultim al digestiei nu au mai scos niciodată la iveală buclucaşa şaibă de argint: verigheta dispăruse pentru totdeauna!

Oftă amplu. Cerul începea, treptat-treptat, să se decoloreze de ziuă. Se auzi în surdină un fel de scârţâit sforăit şi sacadat ca de uşă cu balamalele neunse. Pisicuţa Miţa ajunsese lângă piciorul lui şi, arcuindu-şi ca un accent circumflex spinarea, i se gudura tandru de gleznă. Zâmbi. Îşi amintea de copilărie. Pe lângă plăcerea de a diseca cu lama pe burtă oac-oacurile care-i traversau grădina după câte o ploaie mai abundentă – o plăcere deosebită avea când speria pisica, simulând că o va arunca în fântână. Înainte de a o lăsa pe pământ, privea amuzat zbaterile spasmodice de de asupra oglindei de apă. Caracteristica asta poznaşă, pamfletară, şi-o păstrase şi la anii maturităţii; într-un rând, în întreprinderea în care lucra şi avea şi funcţie, îi spusese cu toată seriozitatea unui subrdonat că soţia lui, care avea loc de muncă în aceeaşi locaţie, tocmai discută pe coridor cu directorul într-un colţ mai abscons al palierului despre cum să se întâlnească diseară când el, subordonatul, avea să fie în trenul ce avea să-l ducă în delegaţie, anume ticluită, în scopul eliberării pentru câteva zile a acesteia de constrângerile maritale; omul se făcuse palid la faţă şi, luând-o încet pe o altă secţiune de culoar, ajunse la partea de coridor îndicată; acolo, într-adevăr, se aflau directorul un om trecut de o vârstă care îl privi pentru o clipă satiric pe sub ochelarii metalici - şi soţia sa care, aflată la o distanţă decentă de celălalt, asculta concentrată zisele starostelui, ce constau în indicaţii preţioase pe care dânsa şi le nota migălos într-un carneţel, consultând în răstimpuri şi nişte grafice desfăcute pe măsuţa din proximitate - totul având ca scop asigurarea faptului că cincinalul va fi îndeplinit negreşit în patru ani şi jumătate. Omul refuzase să mai plece în delegaţie. După nu mult timp, îşi luase şi transferul. Îşi obţinuse, până la urmă, şi transferul din viaţa conjugală, trecând într-o lume mai bună. – Unui alt subordonat îi adresase, cu altă ocazie, în preajma Sărbătorilor de profil, rugămintea de a-i încălzi puţin piftia aflată în frigiderul din birou, asta în ajunul pauzei de masă. Pentru tot restul zilei, angajatul se fofilase ca o umbră prin clădire, pentru a nu da ochii cu şeful său, intrigat fiind de hohotele de râs ce se auzeau mai îndesat ca de obicei din diversele birouri aflate de o parte şi de alta a palierului. Inclusiv din încăperea unde era cazat directorul, căci şi acesta avea un pronunţat simţ al umorului care, la un moment dat, deschizând energic cu piciorul uşa biroului, ieşise pe braţe, pe post de introducere în dormitorul nupţial, cu una din angajate care de asemenea îşi avea de coleg soţul real în întreprindere, respectivul ins, aflat la jumătatea coridorului, stricându-se de râs privind la acea parodie a unei nopţi nupţiale. - La nu prea mult timp, şi angajatul ce nu adusese la îndeplinire preferinţele culinare ale şefului său direct, îşi luase doar transferul.

Pisicuţa Miţa continua să îşi execute calin frecuşul afectuos de pantalonii stăpânului, scoţând în răstimpuri mârâituri scurte de mulţumire. Faţa i se lumină de ruminaţiile amintirilor din copilărie, aşa că luă mica felină şi, fără să lase arma din mână, o duse de asupra fântânii rustice ce o avea în mijlocul curţii, spre a o speria niţel. Animalul se sperie un pic mai mult, mai ales că nu înţelegea nici rostul ţevii de pistol ce o avea în imagine în stânga sa. Contorsionându-se, cu un mârâit chinuit şi mieunături panicate, se agita spasmodic într-o parte şi-ntr-alta, muşcând chiar uşor mâna ce o năpăstuia.

Căzu în apă cu un clipocit slab, a cărei oglindă, în lumina palidă a zo-

rilor, se agită în câteva cerculeţe. Pentru câteva zeci de secunde se auzi un gâlgâit ca de sifon de chiuvetă cu exces de aer în el, ce fâsâie enervent în puterea nopţii. După alte câteva bule de aer, liniştea se înstăpâni.

Dezolat, puse capacul de lemn pirogravat atârnat de stâlpul scripetelui.

Cum de se putuse petrece nenorocirea?...

Suferea sincer, ca şi cum s-ar fi aflat la căpătâiul unei căprioare muribunde.

Adus de briza dimineţii, un duh rău părea să bântuie zona. Într-un început de depresie, îşi privi ţeava pistolului ce nu mai fumega de mult şi se răcise cu totul.

Atmosfera din jur arăta că dimineaţa a înaintat în virtute. Îndatoririle emergente de familie îl prinseră în turbionul lor, abătându-i rapid gândurile, extrăgându-l totodată din ghearele hrăpăreţe ale începutului de depresie.

Nepotul său, un puști de 13 ani, nu reuşise în seara precedentă să înveţe integral poemul ce-l primiseră ca temă în acest scop, poem ce, prin structura sa, risca să-l detroneze din supremaţia seculară pe cel mai mare poet aborigen, ale cărui volume deveniseră mult prea accesorii ca să mai merite a ocupa loc în bibliotecă, din acest motiv făcându-le loc pe un modest raft din debara. – „Odă Perdelei-deBucătărie”. – Era înduioşător până la lacrimi textul poemului, evocând iubirea imposibilă dintre două entităţi din lumi diferite: o perdea ciupită de molii şi ceainicul ce susura de erotism pe ochiul aragazului, care la rându-i căzuse în dragoste pentru perdea; situaţia imposibilă era deplânsă de celelalte obiecte din bucătărie, care îşi exprimau fiecare jalea în felul lor: scaunul scrâşnea pe cimentul bucătăriei mai tare ca de obicei atunci când era folosit de stăpâni; telul căzu într-un rând din cuiul său ţopăind de câteva ori pe pardoseală; într-o seară, becul, într-o gravă criză de anevrism căzu întro comoţie cerebrală care, după o flamă scurtă, îl transformă în ţăndări, în urletul disperat al siguranţei electrice din cofretul de pe hol, care pe bună dreptate se întrebă prin acea pocnitură de ce trebuie ea să sufere pe post de victimă colaterală; doar sifonul de sub chiuvetă bolborosea gâlgâit şi filosofic ori de câte ori era acţionat robinetul, într-un idiom necunoscut celorlalte obiecte din bucătărie, dar care erau înduioşate până la lacrimi de tonul elegiac. – Poemul se isprăvea epic: îndrumată de o pală de curent gelos, perdeaua se învolburează într-un rând şi îmbrăţişează tandru pipa ceainicului ce bolborosea pe ochiul aprins al aragazului ce ar fi trebuit să le devină naş, luând instantaneu foc, în sâsâiturile din ce în ce mai ascuţite ale acestuia. Scena este surprinsă la timp de unul din locatarii locuinţei, stingând-o la vreme ca să nu se întâmple o nenorocire. Ceilalţi stâpâni ai casei o privesc descumpăniţi, ajungând la concluzia că pentru dânsa nu se mai poate face nimic, necesitând a fi schimbată. În ultimile imagini pe care le va avea din bucătărie, din colţul unde fusese aruncată, îşi vede surata mai tânără şi textură mai scurtă ce avea să o înlocuiască, în bolboroselile din ce în ce mai slabe ale ceainicului care hotărând să se sinucidă, fierbe fără apă o noapte întreagă. Totul se termină prin comuniunea ceainic-perdea care, prin casare, ajung spre fericirea comună în aceeaşi ghenă de gunoi.

Era emoţionant poemul. De aceea, era mirat cum de puştiul său nu fusese suficient de impresionat ca să-l reţină dintr-o simplă ocheadă. Ah, dacă l-ar fi avut dânsul în manual la vârsta de şcolar! Din nefericire, în acele vremuri nu se scriau stihuri atât de simțitoare!...

Concluzionând aceasta, intră în casă în trilul timid ar primelor păsărele ce se deşteptau pentru o nouă zi. Şi, uitând a-şi lăsa unelta din mână în safe, intră în camera băiatului pentru o ultimă examinare şcolară.

Poezie www.revistaneuma.ro Evelyne Maria Croitoru STATORNICIA SPERANŢEI Nu stă în puterea frunzei să aleagă cântarul zidirii în mugur.

Sâmbure-amar, trupul ei zvâcneşte în rana sărată a timpului.

Vaste absenţe sufocând neputincioase prezenţe.

Doar gândul ei, strop de rouă prins în plasa nedumeririi înveşmăntează statornicia speranţei din sevă.

TIMPUL LĂCUSTEI Învelişuri concentrice se desfac în oglinzi mincinoase.

E timpul lăcustei.

Un mâine suspendat în ochiul verde caută orb fluiere pentru gândul eliberat din cuferele spaimei. În ciobul zilei Nădejdea lainic trubadur îşi mistuie disperarea sătulă de-ncătuşare.

Sub plumbul pleoapei, timpul luminii se apropie.

RAFTUL DE SUS Bucuriile s-au risipit precum malul rupt al iluziilor.

topind singurătatea împerechează morţii şi vii cu neliniştea urbei.

CAUT Cu fluierele rupte-n iarmaroc, de culpa anonimă ce dezbină, mai caut călăuză fără vină -, în trup năuc, poemelor, un loc. Şi-n tălpile de stradă mă strecor, trăgând în piept noptatice iluzii, mai istovesc speranţe şi confuzii cu bob de gând întors din viitor.

20

Nr.9-10(71-72) 2023

Treptele-s pătate de inutilităţi măsurate în suficienţe latente.

Silabe distanţate de miez Dansează-n poeme dezbrăcate.

Umbrele rodesc legănarea între viaţă şi moarte.

Plutesc cu Chopin în lesa ferestrei.

NOAPTEA LUMII Noaptea lumii-i adunată în tăceri insuportabile.

Cernută în risipa timpului.

Nu vei ști, nu vei ști decât atunci când vei păși, așa, ca mine, pe cioburi de oglindă, pe drumul ostenit al viului flămând în care noaptea lumii sapă…

Printre tăceri asurzitoare vei căuta ușa dintre tine și speranță...

Alfabetul pasului înainte își țintuiește glezna de trunchiul nopții.

PARFUM Se sting, tăcut, lăutele din noi, grăbită ne pândeşte înserarea, tăcerile cernute de-amândoi, le scaldă istovită-nvolburarea…

SEMNE

E-o sete aspră de plutire-acum în toamna fără vise care-n mine mai caută, absurd, câte-un parfum de liliac, de frezii şi de tine...

Prin oglinda trecutului mă priveşti...

Eşti tu, cel ştiut?

Sau poate a crescut din tine un eu dorit, împietrit?

Timpul aşază frumuseţea pe raftul de sus lăsând surâsul orfan.

ANXIETĂŢI TEMPERATE

Scăldate-s zilele în sângeriul amurg al spaimei.

Doar stelele

Copac putrezind urcă în mugure până la ultimul gând: din caruselul spaimei bulgăre rostogolit.

Sufletul meu neîmblânzit alunecând printre sensuri caută popas. Încet, curg înspre-amurg.

E târziu.

Semnele nopţii mă curg, păianjenul veșniciei ţese ochiuri tot mai dese...

Mă caută locul, locul acela, popasul...

21

Nr.9-10(71-72) 2023

Proz[

www.revistaneuma.ro

Lacrimile Lotrului ellA leynArd odrina se trezi devreme, cum îi era obiceiul de o viață. Rămase multă vreme în genunchi în fața icoanelor să își spună rugăciunile dimineții.

Rugăciunile aveau aceeași însemnătate ca răsăritul soarelui, el nu ar fi putut răsări dacă ele nu ar fi fost rostite. Candela icoanei îi lumina obrazul la fel de frumos, dar privirea încremenise parcă în ziua în care aflase că Radu intrase și el în mină, împreună cu ceilalți ortaci și mina se prăbușise peste toți.

De atunci Codrina nu avea să mai zâmbească niciodată. Nici în ziua în care îl născuse pe Tudor. Acest copil îi încălzise întotdeauna inima și ea credea că a ajutat-o să nu moară atunci, în acea zi, știind că îl purta pe el în pântece. În felul ei tăcut se bucura de prezența lui în viața ei, îi mulțumea lui Dumnezeu în fiecare zi pentru că i-l dăduse, îl învățase la rândul ei să se închine și să își spună rugăciunile de dimineață și pe cele de seară, înainte de culcare, să fie respectuos și să îi fie mereu recunoscător lui Dumnezeu pentru ce a primit în dar, o minte și un trup sănătos ca să poată învăța și munci.

După micul dejun, se îmbrăca și ieșea din casă să dea drumul în curte păsărilor și să ducă văcuța la poartă pentru ca văcarul satului să o ia la pășune. Apoi deretica prin casă și prin curte, făcea mâncare, hrănea păsările și aștepta asfințitul. Acum, în Postul Paștelui mergea seara la biserică și uneori își simțea sufletul mai ușurat. Nici părintelui nu îi puse câte întrebări avea pe suflet. De unde ar fi putut ști și el, săracul?

Nu îi plăcea să vorbească, nu știa să se vaite, citise și înțelesese că lui Dumnezeu nu îi plac oamenii care își plâng de milă. Spre ce folos? Era sub demnitatea ei. Nici lacrimile nu au ajutat-o. Nu i-au stins durerea. O durere ca a ei nu putea fi stinsă cu nimic.

Doar sufletul, înțelept începe să învețe să trăiască cu ea. Să adoarmă seara, simțind-o și uneori chiar să o viseze. Durerea a fost crucea ei și dacă așa a orânduit Dumnezeu, nu se cuvenea ca ea să spună nimic.

Dar ca acel an, 1974, în care Tudor trecuse frontiera Dunării spre Iugoslavia să ajungă în occident, parcă nu mai fusese altul. Atunci pentru prima oară s-a temut atît de tare pentru el, încât nici la spovedanie nu îi mărturisi părintelui durerea care o gâtuia. Spaima că el nu mai era în viață o chinuia ducând-o în pragul unei disperări

C

aproape insuportabile, dar de fiecare dată Dumnezeu o smulgea din chinurile sufletului și parcă ceva îi spunea că Tudor era teafăr și va veni înapoi într-o zi. Nu a avut nici un semn de la el decât în Ajunul Crăciunului, când unul dintre colindători îi strecură în palmă o scrisoare, cînd ea le dădu fiecăruia un măr și câteva nuci. Toată noaptea aceea plânse recitind-i scrisoarea.

Codrina se pregătea să meargă la târgul de duminică din satul Valea lui Stan, aproape de Brezoi, de unde voia să cumpere un coș din scoarță de copac. Ducea și ea la vânzare trei borcane de dulceață de mure, două de zmeură și două borcane mici de dulceață de coacăze negre. Mergea cu vecina ei, Grigorița și bărbatul acesteia, Ioachim. Cu ei se mai ajuta, măcar cu o vorbă sau cu un schimb de produse. De câte ori cocea plăcinte, Grigorița îi aducea și ei o farfurie, iar ea le dădea câte o sticlă de lapte proaspăt muls. Grigorița spunea mereu că gemenii ei au crescut cu laptele vacilor Codrinei. Tocmai terminase de adunat toate produsele și cele trebuincioase pentru drumul din zori, când auzi glasul lui Doru.

• Sărut mâna, tanti Codrina.

• Bună ziua, Doruleț, ce-i cu tine? întrebă Codrina, ieșind în curte.

• Tanti Codrina, am mare nevoie să mă ajuți, am în vizită câțiva prieteni. Noi putem găzdui patru dintre ei, dar mai sunt doi care nu au unde să doarmă pentru trei nopți.

Poți găzdui dumneata? Privirea interogativă a Codrinei îl îndemnă să dea mai multe explicații. Sunt două fete, tanti Codrina, sunt prietene ale verișoarei noastre.

• De unde sunt fetele, Doruleț? îl întrebă ea.

• Sunt nemțoaice, au venit în vizită în vacanță.

Privirea Codrinei se întunecă.

• Nu pot primi pe nimeni.

•Te rog, tanti Codrina. Sunt foarte drăguțe. Te rog să ne ajuți, de o cameră au nevoie, insistă Doru.

• Ți-am spus că nu le găzduiesc.

• Sunt doar trei nopți, insistă băiatul.

• Doru, la mine în casă nu e loc pentru ele, tună vocea Codrinei.

Doru înțelese că nu putea insista. Ar fi fost degeaba. Bănuia el răspunsul ei, dar încercă totuși pentru că dorea să fie o gazdă

bună pentru grupul de prieteni din străinătate.

Blestematul de Tren Negru și acea zi îndoliată de 23 august 1944. Luase cu el toți minerii din satele aflate între Brazi și Voineasa să îi îngroape în mine, de vii. Două sute de suflete. Și pe omul ei împreună cu ei. Radu avea doar 20 de ani când trenul și mina au devenit mormântul lui. Dar era un mormânt de aur. Pentru acel aur nemții, care le cumpăraseră ortacilor tăcerea și viața cu bani, căci la 40 de ani, dacă îi apucau, mureau de silicoză, deciseseră să îi îngroape pe toți în mină pentru ca secretul să rămână și el tăinuit în mormântul lor. În mare grabă, înainte de a părăsi locul, au încărcat utilajele, tancurile, tunurile și muniția înTrenul Negru pe care l-au trimis în mina din Muntele Cataractelor apoi au prăbușit-o prin dinamitare. Atunci inima Codrinei a stat pe loc, sigur mișcarea fătului din pântecele ei a pornit-o din nou. De atunci Codrina aude strigăte și gemete venind din când în când din adâncul muntelui. Rămâne pe loc să asculte, poate îl aude pe Radu strigându-i numele. Nu a încetat să creadă că într-o zi îi va auzi vocea din nou. I se spunea Radu cel Frumos. Era înalt și bine legat, cu statură de muntean puternic. Toți din familie spuneau că semăna cu haiducul Voinea, cel mai frumos și mai voinic dintre cei patru lotri care aflaseră ascunzători bune pentru comorile prădate în peșterile și grotele de pe Valea Lotrului. Uneori Codrina se gândea că poate moartea lui Radu, în floarea tinereții era din cauza licorii descântate. Toți locuitorii din Voineasa știau legenda care spunea despre cum fuseseră convinși haiducii să se așeze la casele lor. Cele patru fete care se îndrăgostiseră de ei, au cerut ajutorul unei babe care le-a dat o udătură pe care să o toarne la apus de soare în râul lotrilor, în locul în care aceștia se scăldau. În acest fel s-au îndrăgostit de cele patru fete și s-au căsătorit întemeind localitățile care le poartă numele.

Codrina gândea că dacă nu ar fi fost lucrătura babei, poate că haiducii nu ar fi putut fi convinși niciodată să renunțe la chemarea lor de oameni liberi ai codrilor. Vraja le-a furat destinul și încă apasă greu pe urmașii lor.

La ea în casă nu avea să intre vreodată picior de neamț. Ei și iubirea lor pentru aurul din munte i-au luat viața lui Radu.

Proz[

www.revistaneuma.ro Puse bagajele pentru călătoria de a doua zi pe scaunul aflat lângă ușă și ieși să arunce un ochi în curte. Rămase mult timp să asculte cântecul greierilor, lăcustele adormiseră de mult. Poate vede vreun foc al haiducilor. Ea nu văzuse încă nici unul, dar sătenii spuneau că pe dealurile așezărilor întemeiate de haiduci, în nopțile senine, apăreau focuri în locurile tainice în care erau îngropate comorile lor. Poate îl va auzi pe Radu strigând-o.

Nu se luminase de ziuă când Codrina veni la poartă să le iasă vecinilor înainte. Se auzea căruța lor, trasă de cei doi cai suri, venind agale. Aproape de târg întâlniră un grup de turiști care îi întrebară despre drum.

Voiau să vadă pe unde intra Trenul Negru în mină.

• Trebuie să ajungeți în Brezoi, primul sat de pe Lotru, de acolo, mai faceți cam o jumătate de oră. Acolo este vechiul sediu al exploatării miniere de unde pornea calea ferată. Duce spre munte. Nu se mai vede chiar bine, din loc în loc, au acoperit-o buruienile.Tot așa până la ieșirea din sat. Apare apoi pe un loc drept care dispare deodată ca și cum l-ar înghiți pământul. Noi îi spunem Trenul Fantomă. Știm despre el, dar nu l-a văzut nimeni. Bătrânii spuneau că umbla numai noaptea. Nici eu nu l-am văzut. Nici bunul meu, dar mi-a spus despre el, conchise Ioachim, foarte bucuros să fie de ajutor vizitatorilor. La Valea lui Stan era o cazarmă, poate mai găsiți pe cineva care știe mai multe. Acolo mergem, dacă vreți să călătoriți cu noi, urcați în căruță. Excursioniștii urcără într-o clipă, foarte bucuroși de așa o plimbare.

• Unde mergem noi acum, spre Brezoi, acolo începe Valea Lotrului, unde se întâlnește Lotrul cu Oltul.

• De unde izvorăște Lotrul? întrebă unul dintre turiști.

• Din Masivul Parâng, din Lacul Gâlcescu. Separă Munții Latoriței de Munții Lotrului, răspunse Ioachim bucuros. Localitățile de pe Valea Lotrului vin de la numele haiducilor care s-au așezat pe aici. Haiducul Voinea a întemeiat Voineasa, falnic bărbat, Ciungu, care își pierduse o mână într-o bătălie cu maghiarii de peste munți, s-a așezat la Ciunget, Mălai, cel mai risipitor dintre haiduci a întemeiat Mălaia, Pascu a dat numele localității Păscoaia și haiducul Breazu, cel mai iute la mânie, s-a așezat în Brezoi.

• Ce interesant! se auziră glasuri uimite.

• Da, bărbați viteji au fost pe aici pe la noi, din ei ne tragem, adăugă mândru Ioachim. Dacă vă încumetați pe traseele montane, puteți merge din Brezoi spre stațiunea

Băile Olănești. Un alt traseu duce la Vârful Vultureasa și altul la Vârful Foarfeca. Dacă stați mai mult, și dacă ajungeți în Mălaia, trebuie musai să vedeți Cascada Scoruș. Văd că aveți undițe, Lacul Mălaia are păstrăv.

• Trebuie să vedem cascada, se auzi o voce.

• E cea mai înaltă cascadă din România, completă Ioachim. Lacul Mălaia se află la 480 de metri altitudine, acoperă 48 de hectare și are o adâncime de 22 de metri.

Brezoi și Mălaia sunt atestate documentar în 20 ianuarie 1505, într-un hrisov al domnitorului Radu cel Mare. Și am să vă mai spun ceva, așa de fermecați au fost de aceste locuri soții Lia și Vintilă Brătianu, că au ridicat un conac pe Muntele Zmeuret, la vreo 12 km de vatra satului. Acolo se ajungea urcând muntele călare. Aveau o pistă de aterizare pentru avioane, au săpat o fântână și au înălțat o cruce de piatră, spuse Ioachim mulțumit să le dezvăluie cât mai multe din minunățiile locului.

• Dacă faceți drumul înapoi spre noi, să stiți că Voineasa este cea mai importantă localitate de pe Valea Lotrului, la o altitudine de până în 800 de metri. A fost atestată documentar într-un hrisov al lui Neagoe Basarab, pe la 1520. Puteți face drumeții și păstrăvi puteți pescui în râurile Lotru, Latorița și Voineșița.

• Vă mulțumim mult pentru aceste informații, ne sunt de folos, spuse unul dintre turiști, când ajunseră la destinația lui Ioachim.

• Să fiți sănătoși! răspunse acesta, dar mai întâi să vizitați cu noi târgul, poate o să găsiți ceva să vă placă.

• Mulțumim că ne-ați luat și pe noi în căruță, se auziră mai multe glasuri vesele.

Ajunsă acasă, seara târziu, Codrina cercetă curtea, închise poarta și puse pe raftul din cămară coșul de scoarță de copac și cele două târnițe cumpărate de la târg.

Ieși din nou în curte să privească cerul plin de stelele care luminau toată curtea și să asculte. Dar dinspre munte nu se auzea nimic.

Nici un sunet. Dinspre Lotru nici un murmur.

Zilele dinaintea Învierii Domnului au trecut și ele, cu postul și curățenia de primăvară, seara mergea la biserică la denii. Părintele i-a sfințit casa, toate erau la locul lor, doar sufletul ei nu își mai găsea liniștea de atâta amar de vreme.

• Bună seara, Codrina, se auzi vocea Grigoriței, ciocănind în ușă.

• Intră, o pofti Codrina.

• Ți-am adus tava asta cu friptură de miel. Ciorba la noi, în ziua de Paște. Să știi că avem invitați de seamă.

22

Nr.9-10(71-72) 2023

• Ce să fac eu cu o tavă de friptură? întrebă Codrina uluită.

• Așa a spus Ioachim. Să o mănânci sănătoasă! Mai colorez ouă de gâscă și de rață și coc cozonacii. Îți aduc mâine.

• Roșesc și eu ouă de găină și de curcă.

Dar atâta friptură…

• Am plecat, că nu am stat o clipă de azi dimineața și mai am încă atâtea de făcut.

Noapte bună. Grigorița plecă zâmbind mulțumită.

• Ce invitați aveți? întrebă Codrina ieșind în curte după ea.

• Ai să-i vezi mâine, se auzi glasul vesel al Grigoriței, închizând poarta.

Rămasă singură, Codrina se întrebă ce o fi cu vecinii ei de i-au trimis atâtea bucate.

Era primul Paște, după Decembrie 1989, probabil asta era. Se bucurau și ei că au găsit de toate. Până atunci fusese tare greu.

Folosea fiecare ce avea în gospodărie, dar gustul mielului aproape că îl uitase.

A doua zi se trezi devreme, își spuse rugăciunile, dar nu mâncă nimic pentru că în Vinerea Mare și sâmbăta ținea post negru, deschise la păsări și trimise la păscut văcuța și intră din nou în casă.

Se auzi un ciocănit și ușa se deschise larg, iar în prag apăru un mic grup. Un bărbat înalt, o femeie tânără și în fața lor doi băieți.

• Sărut mâna, rostiră toți pe mai multe voci.

Codrina pipăi spre scaunul de la masă și se așeză, nedezlipindu-și ochii de grupul aflat în prag. Își trecu repede palma peste frunte, ca și cum se îndoia brusc de realitatea din fața ochilor. Nu spuse nimic.

• Eu sunt mamă. Nu îți vine să crezi că mă vezi, spuse Tudor. Ea e Lăcrămioara, soția mea. Iar ei sunt Mihail și Gabriel. Mihail are 10 ani și Gabriel 6.

• Da, nu îmi vine să cred, glasul Codrinei se auzi șoptit.

• Am vrut să îți facem o surpriză, spuse Tudor. Cred că te bucuri că ne vezi.

• Surpriză, adevărat. Bine ați venit.

• Haideți să luăm bagajele, le spuse Tudor.

• Să vă alegeți, aveți cele două odăi. E totul curat. Așternut e pe paturi.

• Știu, mamă, aici totul e întotdeauna curat, spuse Tudor.

Codrina rămase un timp pe scaun, privindu-i. Se temea să se ridice. Așa emoție nu mai simțise. Nu avea nici cuvinte. Doar tăcere. Îi trecu prin minte, pentru prima dată, că și bucuriile pot fi greu de suportat.

Asemenea bucurii ca a ei.

23

Nr.9-10(71-72) 2023

Când își reveni, își făcu singură curaj și se ridică, puse pe masă ce avea prin casă, erau toate bucate de post. Nu avea nimic dulce pentru copii, dar se consolă că vor mânca pe săturate a doua zi, la masa de Paște.

• Mergem la Înviere? întrebă Mihai.

• Sigur că mergem, vii cu noi, mamă, da? întrebă Tudor.

• Da, vin, spuse Codrina.

Se aflau la ușă când Grigorița intră cu ouăle și cozonacii.

• Sărut mâna, tanti Grigorița. Mă mai cunoști? întrebă Tudor.

• Bată-te să te bată, cum să nu te cunosc. Ia să vă văd! Ia uite-i și pe băieți.

Bine ați venit pe la noi! Mâine la ora unu, când ne întoarcem de la biserică cu Paștele, veniți la noi la masă.

• Mulțumim, venim bucuroși! răspunse Tudor. Întorși acasă de la Înviere, erau cu toții bucuroși că îi așteaptă un pat cu așternut alb ca laptele, răspândind parfum de flori.

Lăcrămioara culcă băieții în odaia aleasă de ei și abia aștepta să se strecoare și ea sub plapumă.

Codrina ieși în curte să își adune gândurile. Era oare un vis? Sau Dumnezeu s-a îndurat de ea?

• Tata, vreau să te întreb ceva, ce sclipea pe drum, uite am luat bucățica asta de piatră care lucește, se auzi vocea lui Gabriel.

• E mică albă și neagră, un mineral din grupa silicaților. Hai, culcați-vă, că vine măgăoaia acușica.

• Ce e măgăoaia? insistă Gabriel.

• Un duh rău care mai umblă pe-aici, râse Tudor și ieși în curte.

• Ce faci mamă, aici, e frig?

• Ascult lacrimile Lotrului curgând, răspunse Codrina.

Tudor se apropie și o îmbrățișă pentru toți anii care îi ținuseră departe. * Dimineața zilei de Paște era scăldată în lumina soarelui generos, care cobora spre sat, după ce trecuse de straja muntelui. Codrina simțea o schimbare în însuși felul soarelui de a-și apleca privirea spre lumea ei. Păstra în amintire toate zilele de Paște din trecut, cum începeau cu dimineți întunecate. O ceață nedeslușită care însoțea Săptămâna Patimilor, cea mai aspră și ploioasă săptămână din an, își aduna ultimele umbre, în cele din urmă frânte treptat, spre amiază, de peretele muntelui.

Rămase mult timp în curte, privind seninul anunțat, și lăsându-și sufletul să se bucure de liniștea din jur. Lotrul se auzea în surdină.

Proz[

www.revistaneuma.ro Muntele tăcea. Păsările păreau toate să se fi trezit cu poftă de a se așeza la cuiburile lor.

Să aibă sufletul nostru atâta putere încât să întoarcă din drum stihiile naturii sau e tocmai invers, natura ne simte sufletul și îi răspunde, căutând să se așeze pe potriva lui, în cel mai misterios chip, de astă dată, adăugând și ea bucuriei lui. Simțise întotdeauna că muntele îi înțelegea durerea înfășurându-se uneori într-o ceață grea, întunecată, iar lacrimile Lotrului curgeau mai tare să le acopere pe ale ei. Pe lume nar fi putut fi umăr mai tare pe care să își sprijine durerea, nici ochi care să se ofere să plângă ei pentru ea, să-i rămână ei mai puțină jale, mai puțin plâns. Știa că nu ar fi putut trăi în altă parte a lumii. Cu durerea a știut trăi, dar fără să privească din când în când muntele și să asculte Lotrul, nu ar fi putut. S-ar fi stins încet și din în ce în ce mai tăcută. Înțelese deodată ce mult îi iubea pe amândoi, cum nu fusese niciodată singură, de fapt, era însoțită de aceste două forțe ale naturii, adunând, fiecare și coborând împreună semnul eternității pe această lume.

Rămase sprijinită de poartă, cu ochii spre munte, ascultând. Aerul tare al dimineții cobora dinspre păduri parfum de rășină descoperită de curând de o rază de soare și scoarță udă de brazi. Roua se așezase în lacrimi care păreau că vor aluneca în clipa următoare de pe frunze, dar se înșela singură omeaneasca așteptare. Rămâneau strălucind parcă mai tare, nemișcate, neschimbându-și locul pe frunză. În trecere, câte o pasăre, despica aerul, iute ca un gând.

• Ce faci, mamă, la poartă? Aștepti pe cineva? se auzi vocea lui Tudor, ieșind în curte.

Codrina tresări.

• Poate că aștept.

• Pe cine? insistă Tudor.

• Pe nimeni. Pe cine să aștept? răspunse.

• Atunci ce faci aici? întrebă Tudor, apropiindu-se.

• Uite, ascult Lotrul. Privesc muntele, spuse.

• Ai dreptate. Parcă e mai frumos de cum l-am lăsat, rosti Tudor privind în zare.

• Ca toate lucrurile care nu mai sunt. E mult timp, în curând nu l-ai mai fi putut desluși în amintire. Cuvintele ei parcă se rostiră singure.

Tudor se întoarse să o privească.

• Tu când vorbești, cuvintele tale taie, mamă, spuse.

• Cuvintele spun doar adevărul, de asta le-a dat Dumnezeu omului. Adevărul taie prin întuneric să aducă lumină, spuse și prin vocea ei nu trecea nici o urmă de mânie.

• Cred că nu a fost zi în care să nu gândesc cu ochii gândului, muntele ăsta, vocea lui Tudor coborî.

• Muntele a venit în gândul tău, spuse Codrina și mâinile ei, se desprinseră de gardul de lemn, cu o mângâiere.

• Mamă, știi …? încercă Tudor să lege un gând.

• Știu, spuse Codrina, îndepărtându-se.

Mă duc să pregătesc micul dejun, în curând se trezesc băieții cucuieții.

Se așeză pe scăunelul rotund, de lemn să mulgă văcuța.

• Ce faci bunico aici? se auzi glasul lui Mihai.

• V-ați și trezit? Vă pregătesc micul dejun. Să-mi spuneți dacă ați dormit bine.

• Foarte bine, spuse Mihai • Eu am visat măgăoaia, rosti Gabriel.

• Nu prea se arată omului, spuse Codrina.

• Și cum era? întrebă Mihai.

• Urâtă, rosti cu multă convingere Gabriel.

• Și mai cum? insistă Mihai.

• Nepieptănată, răspunse Gabriel.

• Părul ei cum era? continuă Mihai.

• Negru, cum să fie, răspunse fratele lui.

• Zi mai departe, ea cum arăta? Ți-a zis ceva? Mihai era din ce în ce mai curios.

• Era neagră și nu se vedea. I-am spus să se pieptene că sperie copiii.

• Și ea ce a spus? Mihai continuă să-l descoasă.

• Eu i-am spus, ce, n-ai limbă? Nu răspunzi? așa am întrebat-o.

• Ești curajos, adăugă Codrina.

• Da, sunt. Tata spune că un bărbat trebuie să fie drept și curajos, altfel nu e bărbat.

• Așa spune tatăl tău? întrebă Codrina.

• Da, așa spune, întări Mihai. Ai uitat să spui că tata mai spune că nimic nu e mai urât ca un bărbat laș.

• Da, da, așa spune tata, adăugă Gabriel.

• Văd că vă înțelegeți bine toți trei, spuse Tudor apropiindu-se.

• Cum să nu ne înțelegem? răspunse Codrina.

• Mă bucur, mamă. Atunci este cred, cel mai bun moment să îți spun că băieții vor rămâne cu tine. Lăcrămioara va veni și ea nu peste mult timp. După ce închei socotelile, mă întorc și eu. Ce spui, mamă? conchise Tudor.

• Băieții să vedem ce spun, răspunse Codrina.

• Noi vrem să rămânem cu tine, bunico, poate vine și măgăoaia, răspunse promt Gabriel.

Literatura lumii

www.revistaneuma.ro

24

Nr.9-10(71-72) 2023

Vu Thanh Hoa S-a născut în 1969 în Hanoi, Vietnam. Redactor-șef al revistei de literatură și artă BaRia-VungTau. Cărți de poezie publicate: Durerea frunzelor (Poezie, Editura Asociației Scriitorilor 2006), Există o altă femeie în mine (Poezie, Editura Asociației Scriitorilor, 2009), Cel care poate vedea sufletul (O culegere de povestiri, Editura Asociației Scriitorilor, 2011), O propunere de aseară (Volum de poezie, Editura Asociației Scriitorilor, 2012), Şase-opt poezie (Volum de poezie, Editura Asociaţiei Scriitorilor, 2015). În pregătire: un volum de poezie și unul de povestiri.

Premii literare: Premiul pentru literatură Green Age a ziarului Tien Phong în 1993; Premiul pentru cea mai bună povestire a revistei New World Magazine în 1993; Premiul Artelor și Culturii provinciei Ba Ria-Vung Tau în anii 2000-2005, 2004-2009; Premiul I pentru cea mai bună nuvelă din 2007; Premiul de poezie bună Nguyen Tieu 2021 al Asociației Scriitorilor din Ho Chi Minh City; Premiul de poezie „Umanismul în pământul sudic” în 2021 al Asociației Scriitorilor din Ho Chi Minh City.

traducere din limba engleză AndreA H. Hedeș O cerere în căsătorie de aseară În visul de aseară am cerut în căsătorie o persoană perfectă un suflet pereche o persoană tolerantă un om cinstit o persoană cu handicap Am închis ușa valului m-am ghemuit în pătură liniștită așezată pe pernă mâna dreaptă ținea mâna stângă interpretarea solo a călătoriei mele în vis aseară mi-am cerut mâna Am făcut un inel m-am pus pe deget am spus„Da” știam Această căsătorie nu va ajunge niciodată la divorț.

Un cântec de noapte târzie dacă nu vă poate aduce bucurie oferiți-vă unul altuia tristețe o picătură magică de cafea tremurând apa de lângă lac oglindind ochiul strălucitor al lunii la capătul orizontului păsările bat din aripi noaptea târziu răsună singurătatea

dormi, iarbă moale dormi, nor plutitor un greiere însingurat cântând amintiri rătăcitoare se întorc.

Ziua de mâine nu o cunoaștem Ziua de ieri tocmai am uitat-o iar numele meu este pierdut un tren ce nu mai pleacă, o călătorie ratată dacă vă poate aduce bucurie vă oferiți unul altuia tristețe dragilor?

În mine există o altă femeie când sunt rece și indiferentă în mine există o altă femeie femeia este mai fierbinte decât focul dorind să te ardă când spun cuvinte amare în mine există o altă femeie femeia slabă fragilă dorind să plângă pe umărul tău când îmi iau rămas bun în mine există o altă femeie femeia vrea să te îmbrățișeze strâns îngropându-te în marea ploii de săruturi.

O semnătură Azi mergem la tribunal Câți martori?

25

Nr.9-10(71-72) 2023

Sunt indiferenți și tăcuți Sunt de acord... să ne despărțim Ne așezăm de o parte și de alta a mesei Dar atât de departe Când ne vom întâlni Între cele două maluri care ne despart Țin în mână un stilou orfan Îmi muşc buzele ca să scriu cu grijă Semnătura aceea amară A despărțirii pentru totdeauna Acea zi a dispărut pentru totdeauna Am făcut o promisiune împreună am stat și eu Mi-am semnat cu atenție numele în pereche Norul zboară departe de cer Acoperind soarele de la sfârșitul verii Ne-am îndrăgostit repede Plouă pentru o viață întreagă de singurătate...

Mai este undeva loc pentru mine?

mai este undeva loc pentru mine? raiul este plin de zei iadul este plin de fantome pământul este plin de nenumărați oameni vii figurile de la capătul drumului se zdrobesc una pe cealaltă, împrăștiind bucăți de suflet bucățile de suflet sug marea singuratică întorcându-se întorcându-se întorcându-se în mijlocul sferei pierdute versuri năucite întins drept pe șinele uzate buze zâmbitoare ofilite punând ruj pe riduri vechi lacrimi palide îmbrățișări goale patru colțuri

Literatura lumii

www.revistaneuma.ro ale platformei sunt pline cu măști un tren ce nu mai pleacă, o călătorie ratată mai este undeva loc pentru mine?

Prefăcându-te că mori căzând în noapte alunecând în noapte o umbră care se preface că moare pământul tăcut semințe secrete în mișcare cerul este senin ca o oglindă o șoaptă de undeva din lume cum poți ști cine plânge cine zâmbește cine se preface orb sau surd iubirea și ura oarbe, rotunde reale și false noapte cu lună noapte fără lună ziua de mâine va străluci oricum stinge lumina dormi visul este încă treaz întunericul se preface că moare toată lumea se preface că moare Mă prefac că mor inima mea este încă vie pentru că te iubesc.

Literatura lumii

26

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Kieu Bich Hau Avanpremieră din cartea în curs de apariție Când înflorește lotusul. 100 de poeme Traducere din limba engleză Andrea H. Hedeș Este membră a Asociației Scriitorilor din Vietnam.

S-a născut în provincia Hung Yen, Vietnam.

Este Expert Executiv al Biroului de Afaceri Externe al Asociației Scriitorilor din Vietnam.

(Din 2019 până în prezent).

Editor al revistei NEUMA din România. Editor al revistei Umanitate din Rusia.

Ambasador al editorului Ukiyoto al Canadei în Vietnam. Manager de comunicare și brand al SaVipharm. A publicat 22 de cărți de proză, poezie, eseu în Vietnam, Italia, Canada. A fost distinsă cu numeroase premii.

Necunoscutul În sfârșit, vii la mine În umbra altei femei Pentru ca soarta noastră să se împlinească Nesfârșitul dor de tine Acum aici, te iubesc și te smulg Umbra femeii ascunzându-te înăuntru Ești aici, sau acolo?

Ești Tu Sau doar Eu Doar copertele rămase Răsucite Rupte Scâncind Adânc în mizerie Și ultima dezamăgire Sufletele pierdute pentru totdeauna.

Aleg acea durere Hotărăsc să mă ridic Să îmi șterg lacrimile Să zbor sus Să văd umanitatea în frică Cine este legat de propria-i minte Cine este legat de viața de zi cu zi Cine este suficient de puternic pentru a ne salva viețile?

Vreau să mă schimb Să îndrăznesc să primesc acea durere Să lupt pentru dragostea mea în felul meu Să câștig inima omului potrivit pentru mine...

Și vechile căi mor Și întreaga lume se schimbă pentru toți...

Viața mea e un poem Zbor sus spre cer Vin la bărbatul meu ideal Îmbrățișări calde și o minte deschisă Închidem ochii și ne bucurăm de o viață frumoasă Cu zâmbete nesfârșite Nici o grijă cât suntem unul lângă altul Nici un trecut dureros, nici un viitor întunecat Care să ne poată atinge acum Nu am știut niciodată Că dragostea este atât de pură Că paradisul se află la interior Până și tăcerea poate vorbi O singură dată pentru toată viața.

Iubire inegală Să nu aparții nicicând nimănui Să nu controlezi nicicând pe nimeni Decât nesfârșitul dor când suntem departe Decât minunatele săruturi de-a lungul drumului

Oriunde sunt lângă tine, Gândește-te la tine tot timpul.

Locuim departe Dar iubim oricum Unul lângă altul, mereu în acel teatru Pe treptele spre vârful dealului În plimbare prin podul cu lanțuri Oriunde sunt lângă tine, Mă gândesc la tine tot timpul.

Viața în pași de dans O notă muzicală cade în visul meu Mintea mea începe să se legene Inima mea începe să cânte Sufletul meu începe să danseze Și toată lumea dansează În jurul meu Un dans neașteptat cade pe trotuar Poate inspira femeia iubitoare Să compună mii de versuri O viață frumoasă începe Înăuntrul meu.

Nu mă iubi

Clipe fără sfârșit Dați-ne energie nemărginită Dați-ne săruturi ca mierea Dați-ne iubire inegală Să trăim liberi Să compunem versuri Aduceți sufletele înapoi În lumea pierdută

Mor să-mi fie dor de tine, iubire, Mor de nerăbdare să mă întreb dacă mă iubești Nu o spui niciodată

Locuim departe Dar iubim oricum Unul lângă altul, mereu în acel teatru Pe treptele spre vârful dealului În plimbare prin podul cu lanțuri

Pânăcânddurereaaexplodatîntr-onoaptefărăsomn Un șirag de versuri mi-a cufundat mintea În singurătate și durere Un poet nou a scris versuri de dragoste Pentru ființa umană.

O flacără în inima mea O fântână nu poate izbucni în lacrimi O durere crește din teama Că nu vei fi niciodată aici În lumea mea

Anchet[

27

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Inteligen\a artificial[ §i literatura De la sfârșitul anului 2022 dezvoltarea inteligenței artificiale a făcut pași majori, dovedindu-se capabilă să înlocuiască factorul uman în mai multe sfere activitate, inclusiv în artă. Revista Neuma vă invită la o anchetă care are în vedere obiectivitatea cu care trebuie privite vremurile pe care le trăim. Inteligența artificială este deja capabilă să producă imagini și să creeze conținut (inclusiv literar), să utilizeze vocea umană cu rezultate care îi pot uimi și descuraja pe nostalgici (spre exemplu Freddie Mercury, decedat în 1991, interpretând melodii compuse la multă vreme după moartea lui) și să susțină activitățile profesionale a sute de milioane de oameni. Întrebările la care vă invităm să răspundeți, din punctul de vedere al literatului, sunt:

1) Care credeți că este viitorul factorului uman în literatură? Mai există posibilitatea pentru generațiile viitoare de-a se exprima într-un mod susceptibil să producă literatură “adevărată” așa cum o catalogăm astăzi?

2) Există voci care susțin că boții artificiali pot reduce considerabil efortul scriitorului, inclusiv în privința blocajelor care au legătură cu ceea ce numim curs al narațiunii. Considerați etică utilizarea inteligenței artificiale în producerea operelor literare?

3) Vă simțiți amenințat statutul de scriitor, având în vedere că în momentul de față orice persoană cu acces la un bot de inteligență artificială ar fi capabilă să creeze conținut literar?

Adrian Alui Gheorghe Gabriel Burlacu Horia Al. Căbuți Petre Ioan Crețu Călin Dengel Florin Dochia Horia Gârbea Alexandru Jurcan Dan Perşa Mircea Teculescu Cosmin Andrei Tudor Lucia Verona Andrea H. Hedeş Leo Butnaru Corina Ozon Elina Adam Menuț Maximinian Sandu Frunză Răzvan Nicula

Anchetă realizată de AndreA H. Hedeș și HoriA GârbeA după o idee de rĂzvAn niCulA

Adrian Alui Gheorghe Un premiu Nobel pentru literatura din categoria ChatGPT Din momentul în care am primit invitația de a vorbi despre inteligența artificială în literatură, revolta interioară plus neîncrederea funciară în variantele acestui instrument mă îndemnau să protestez, să neg evidența sau să apelez la ironia de serviciu. Dar, demonul cel mic s-a ițit de niciunde și mi-am făcut cont pe ChatGPT și am verificat o mulțime de lucruri.

Am solicitat un banc cu scriitori. Răspunsul a fost incredibil: ”Sigur, iată un banc pentru dumneavoastră: Era odată un tânăr care, atunci când era mic, voia să se facă un mare scriitor. Când i s-a cerut să definească ce înseamnă mare a spus: Vreau să scriu lucruri pe care să le citească toată lumea, lucruri la care lumea să reacționeze emoțional, lucruri care să-i facă să strige, să plângă, să urle, să se zbată de durere, disperare și mânie! Visul lui s-a îndeplinit. Acum lucreaza la Microsoft și scrie mesaje de eroare.” Am insistat, am mai cerut un banc cu scriitori: ”Sigur, iată un banc pentru dumneavoastră: De ce scriitorii sunt mereu buni la Scrabble? Pentru că au mereu cuvinte la ei!” Am insistat și am cerut un scurt eseu despre umorul literar. Textul a fost unul detaliat, de două pagini, reiau finalul: ”Umorul literar nu este monolitic, ci se manifestă în numeroase forme și stiluri. De la umor absurd la satiră, caricatură sau comedie neagră, fiecare scriitor aduce propriul său stil.

De exemplu, satira lui Jonathan Swift în Călătoria lui Gulliver explorează imperfecțiunile umane prin intermediul insulelor fictive, în timp ce comediantul P.G. Wodehouse creează situații haotice în lumea

aristocratică a lui Jeeves și Bertie Wooster.” Am insistat și am cerut un poem despre... supermarketuri. Răspunsul a venit în câteva secunde, un poem de opt strofe, reiau doar finalul, exact cum mi-a fost furnizat: „În răsfrângerea ecranelor și pe podelele lucioase,/ Se oglindesc alegerile noastre, vise și spaime,/ Supermarketurile, locuri de tranzacții și vânzări,/ Dar amintesc, de asemenea, că existența noastră e mai mult decât cheltuieli și bani.” Am riscat și am cerut un poem despre cosmos. Răspunsul a venit imediat, un text de șase strofe, din care reiau ultimile două: ”Nebuloasele sunt ateliere ale creației,/ În care stele se nasc, ca flăcări de inspirație,/ Planete înconjurate de aurore dansatoare,/ Și sateliți ce veghează peste povești și amintiri.// În tăcerea adâncă a nopții nesfârșite,/ Universul ne șoptește secrete răsfirate,/ Fiecare stea e o lacrimă luminoasă a timpului,/ În călătoria sa pe cerul vast, fără margini.” Nu am rezistat și am cerut către ChatGPT să îmi formuleze un eseu despre Kafka, Daniil Harms și Urmuz. Textul a venit în câteva secunde, reiau finalul, exact cum a fost creat: ”Și astfel, în acest amalgam al lumilor lor literare, Kafka, Daniil Harms și Urmuz se întâlnesc într-un unghi straniu al existenței. Absurdul lor se împletește într-o pânză ciudată și captivantă, în care logica este inversată, realitatea se distorsionează și sensul este înlocuit cu enigma. Într-un dans al cuvintelor și al ideilor, ei ne învață că realitatea poate fi mai stranie și mai imprevizibilă decât orice vis sau coșmar.” Greu de comentat, greu de ucis!

La cât amatorism literar avem azi, la noi și aiurea, nu este de mirare ca inteligența artificială să aibe succes răsunător chiar în literatură. Cred că și Fundația Nobel va tresări la acest concept și va acorda un premiu de încurajare primului autor care va proveni din ”inima” conceptului de inteligență artificială și va veni cu câteva cărți de literatură care să îi convingă pe jurați că omul (tot mai învechit!) trebuie să pună uneltele de scris în cui și să se apuce, din nou, de vânat, pescuit, gătit, împletit fulare și mănuși, coșuri de papură etc.

Anchet[

28

Nr.9-10 (71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Gabriel Burlacu Inteligența artificială și actul de creație literară După mine, (ro)boții sau boții care își află locul aproape în toate domeniile activității umane, cercetare științifică și tehnică, în medicină, economie, industrie etc. nu își justifică prezența în artă și cu osebire în literatură.

Farmecul și frumusețea unei opere literare nu se poate afla decât atunci când aceasta este creată de o ființă umană care are date de către Dumnezeu sensibilitate, suflet. Or, (ro)boții sunt creați de om, sunt artificiali, nu au trăiri, sentimente, emoții, sensibilitate sau suflet. Sunt niște dispozitive, niște echipamente. Dacă sunt programați, dacă li se introduce o infinitate de informații, de date, sigur aceștia reușesc să producă o pictură, o sculptură, o piesă muzicală însă aceste opere sunt dezbrăcate complet de haina firescului, naturalului sunt artificiale, sunt făcute.

Forțarea notei în a utiliza inteligența artificială într-o scriere literară, poezie, proză, piesă de teatru nu folosește deloc actului de creație, este un surogat. Și nu se adresează unui public cunoscător și rafinat ci este o marfă oarecare care este în atenția unui public cu gusturi îndoielnice, consumator/cititor fără pretenții.

Folosirea inteligenței artificiale în producerea literaturii este fără îndoială neetică. Literarura scrisă la kilogram cu ajutorul inteligenței artificiale nu servește deloc cititorilor care vor descoperi rapid valoarea acesteia și o vor dezavua. Și nici utilizatorului de bună seamă nu îi servește.

Nu văd ca statutul unui scriitor valoros să fie amenințat în viitor de către oricine are acces la un boț de inteligență artificială și care și-a pus în gând să scrie apelând la acest sprijin. Oricum, un bun scriitor nu se va preta vreodată să folosească în creația sa asemenea practici. E o înjosire a persoanei sale, nu se va coborî într-atât, nu sar simți deloc bine. Așadar în artă și mai ales în literatură folosirea inteligenței artificiale nu-și are locul.

Horia Al. C=bu]i Tip literatură...

Acum un secol, marele spărgător de coduri germane și părintele de facto al IA, cum e considerat îndeobște Alan Turing, a afirmat că un calculator va putea compune fără îndoială un sonet sau un concert, dar niciodată nu va fi capabil să știe că l-a compus. Cu alte cuvinte, asumarea personală, istoria individuală și întreg aresenalul de trăiri emoționale și experiențe subiective vor lipsi de la întâlnirea cu algoritmica scânteietoare și cu aresenalul fabulos de informații ale unui computer, oricât de performant. „Să facem ca imaginile să fie ale noastre” – confirmă cunoscutul neuroscientist Antonio Damasio pasul decisiv pe care biologia (și, extins, universul) l-a făcut în itinerariul ei înspre ivirea conștiinței. Sintagma „ale noastre” conține cheia lui „să știe”: ea reprezintă bucla recursivă, turbionul neprocesabil și nereproductibil al funcționării sistemului neural al lui sapiens. Pasul pomenit a dus la unicizarea absolută a spiritului omului în raport și cu biosistemul

inferior, dar și cu orice fel de artefact pe care inventivitatea sa l-ar putea cândva născoci. Spațiul e prea restrâns pentru o sinteză a dezbaterilor pro și contra capacității IA de a substitui la un moment dat ființa umană în integralitatea ei. Îmi exprim deocamdată doar aluziv poziția prin citarea unui laureat Pulitzer, Douglas Hofstadter: „frumosul este o noțiune mult prea vag definită” (și aș completa: mult prea inefabilă, cu asumarea pleonasmului) „pentru ca un program informatic să o poată asimila vreodată”.

Hai să ne situăm o clipă pe poziția opusă: la urma urmei de unde atâta orgoliu pe literați să se considere mai buni decât „boții” vreunui IBM Watson sau GNU capabili să zămislească cele mai fantastice și mai adrenalizante bildungsromane în decurs de câteva microsecunde, în impecabilitate narativă? Ori să parafrazeze Divina Commedia în versificări mult mai lesne digerabile pentru spiritul contemporan ostenit de atâta divin comerț și media? Păi de la imperfecțiune! De la slăbiciune și umilință. De la îndoieli și prăbușiri.

De la intuiția incompatibilității cu lumea și cu condiția lor. De la „greșelile ontologice”, cum se exprimă filosoful suedez Nick Bostrom. De la „inconștientul genomic”, ca să revenim la Damasio.

O literatură autentică, vorba lui Sábato, țâșnește din lăuntrurile încrâncenate ale ființei, ea respiră pestilențele sângelui și ale murdăriei, ale întunericului și disperării, ale nefericirii. Ale neacceptării. Ale neaderării. Pigmentată uneori, contrafortic, cu extazele redempțiunii. Ori cu eroica istoriilor apuse. Cu poetica nostalgicelor reverii. Ori cu ispita amfiboliilor morale. Literatura adevărată ne tăvălește prin tot ce jarul vieții pe care călcăm ne sfârâie în carne. Și încă ceva pe deasupra. Ceva dincolo de diafanele ei rânduri.

Dar „boții”? Oh, da, săritorii, indispensabilii boți. Cooperanți și infailibili. Atotștiutori și desăvârșiți constructori. N-am avut încă bucuria, dar aștept nerăbdător să frunzăresc o nuvelă IA. Să simt din toată ființa reverberațiile emoționale ale siliciului. Să mă pătrund de viziunile mirifice ale bobinei de inducție. De ingenuitatea condensatorilor și de zbuciumele diodei cu polarizare inversă.

De inconștientul abisal al demodulatoarelor sincron. De introspecțiile metafizice ale tranzistoarelor de ultraînaltă frecvență și de indignările minusculelor cablaje multistrat. Probabil va fi ultima carte pe care o voi deschide.

Să revenim la un pic de seriozitate și echilibru. Nu contest întrutotul dinamismul unor posibile producte narative ori lirice ale IA, în special în rândul cititorilor ce abordează actul lecturii exclusiv ca loisir. Antrenul și fantezia poveștilor ori ingeniozitatea iambilor compilați de cipuri pot avea impact asupra unei considerabile mase de consumatori de carte. Însă ei nu se vor constitui in eternum întro literatură. Precum grăsimile tartinabile „tip unt” ce invadează rafturile supermarketurilor, ce nu vor avea în veci savoarea și vigoarea untului separat din spuma laptelui adevărat ce respiră miresme de fân. Ori compușii uzinați și insinuați în băuturile alcoolice „tip vin” care nu vor mărturisi, cu oricâtă tehnologică strădanie, miracolul geometriei rubinii a bobului de strugure.

Literatură? Nu. Doar o olografie Times New Roman „tip literatură”...

Petre Ioan Cre]u Experiment Mă feresc să dau verdicte despre care va fi rolul inteligenței artificiale în literatură, știu doar că în domeniul grafici se folosește la greu, am folosit-o și eu pentru a obținea imaginea unui hidrant roz și am fost mulțumit, e drept

Anchet[

29

Nr.9-10 (71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

că am ajutat-o dar rezultatul a fost peste așteptările mele. Pentru a răspunde la cele trei întrebări vă propun trei minipoeme (unii le numesc… academic haiku-uri) și o poezie, despre care doresc să vă dați cu părerea. *** Un fluture în iarnă cu dor, albastru cânta lacrima oarbă. *** Un inorog, toamnă deodată prunul flutură alb vântul. *** Gânduri șerpuitoare un cerb și luna iarna lupul urla – struna.

Fereastra Nu pot să nu mă opresc și să mă uit la fereastră, cum tremură cerul în ea și se făcea albastră.

O fereastră, oricât s-ar strădui, nu va fi floare.

Fereastra te face să treci înspre albastru.

La fel ca fereastra este femeia, cea mai frumoasă creație a lui Adam și se face albastru.

Nu-i așa că sunt creații de valoare, o valoare peste medie?

Mărturisesc că mie unul îmi plac aceste versuri și aș fi fost mândru să-mi fi aparținut și să le fi putut semna. Din păcate ele nu-mi aparțin, sunt inedite și le-am obținut folosind inteligența artificială.

Aceasta este adresa unde eu m-am jucat la modul serios și unde vă îndemn să încercați și veți vedea că puteți obține rezultate uimitoare https://www.poem-generator.org.uk/

C=lin Dengel AI va face ce i se spune să facă 1. Sintagma „literatura adevărată” este cât se poate de relativă și în strânsă legătură cu epocile de origine ale producțiilor literare, totodată, aici existând și concursul șabloanelor și paradigmelor educaționale, istorice, critice, sociale, politice sau influența grupărilor literare, dar și receptivitatea variabilă a publicului.

De aceea, popularitatea la un moment dat sau remanența pentru o vreme nu reprezintă neapărat o dovadă a valorii literare, cum nici o întâmpinare favorabilă sau o cronică de zile mari nu vor înălța un nume pentru prea multe generații. Cititorul mediu percepe literatura, în cel mai fericit caz, ca „adevărată”, foarte subiectiv, empatizând

accidental sau prin contaminare cu tendințele, la cealălalt capăt aflându-se starea duplicitară obținută prin contrângere. Nu ar trebui să uităm că au trecut abia treizeci și trei de ani de la evadarea omului multilateral dezvoltat, care se pricepea la tot și, în general, nu pricepea nimic, dar făcea ce i se spunea. Poate că, literatura „adevărată” este cea generațională sau transgenerațională, cea a pasiunilor și aspirațiilor, cea a pasajului și transmutației. Este clar că oamenii iubesc poveștile, iar literatură pentru sufletele și mințile lor se va scrie mereu, chiar dacă nu va fi după standardele timpului nostru sau chiar dacă unii autori vor nimeri ca nuca în peretele generației lor și vor fi recuperați ulterior sau nu. Ce bine că scriitorii sunt trecători! Ce bine că scriitorii sunt mulți! Ce bine că se scrie!

2. AI nu știe că știe ce știe, iar ce știe nu e totul și nici nu va fi. AI nu este conștientă și are șanse mari nici să nu devină vreodată.

Așadar, închinarea la AI devine din ce în ce mai penibilă. AI va face ce i se spune să facă și nimic mai mult, fiind un instrument avansat de lucru, cu precădere în domeniile tehnice. În privința luării deciziilor intervine etica și, cum bine știm, acesta este un subiect întins cât un veac. AI, poate, va reuși să imite procesele cognitive ale unui scriitor pentru a genera o scriitură încadrabilă în limitele de autenticitate ale acestuia, pentru a-i umple golurile de inpirație.

Dar, aceste blocaje sunt niște neajunsuri psihologice, pe care scriitorul trebuie să și le rezolve, aceasta fiind abordarea corectă, în primul rând, față de sine. Cine așteaptă perfecțiunea formei, se va bucura de intervenția AI, dar în același timp va fi martorul predictibilității tot mai mari, cauzate de statistică și marketing. Nu știu dacă AI va fi capabilă să ofere revelații sau cât de mult va minte.

Când vom vedea pe copertă menționat ajutorul AI, ne vor interesa nivelul, ideologiile subliminale și scopul în sine al lucrării, ca prim reflex de autoapărare în fața unui asemenea compromis. Dacă ne va extermina, AI o va face cu mediocritate și nu cu atacuri nucleare.

Deocamdată, îngroașă zona kitsch.

3. Scrisul îmi pare externalizarea unor fragmente ale inconștientului personal, fragmente care urmează a se (re)integra prin asimilare în cel colectiv. Acest proces, care vine pe un fond psihologic aparte, este un mare consumator de energie și timp, dar, în același timp, specific, autentic, eliberator, constructiv. „Orice persoană” cu acces la AI ar putea genera literatură de un anumit nivel, dar acest „orice” presupune impostură. Ca autor de poezie și proză m-aș simți mai amenințat de elitismul și parti-pris-urile lumii literare, de modul buticăresc și, evident, fără viziune, în care sunt conduse editurile și librăriile, de presa cu puține titluri și puține pagini, de invazia ideologiilor în literatură, de condițiile economice, de prejudecățile sociale față de scriitori și literatură, de îndepărtarea publicului, de nivelul scăzut de înțelegere a ce se scrie, de îndepărtarea de cunoaștere, dar și de propriile limitări. Toate acestea se întâmplă, mai abitir, în România actuală, ca manifestări ale unei insuficiențe, sub pretextul„migrării culturii în spațiul virtual datorită noilor tehnologii”.

Florin Dochia Vreme trece, vreme vine, toate-s vechi şi nouă toate...

Ceea ce se-ntâmplă cu ocazia apariţiei Inteligenţei Artificiale (majuscula este intenţionată) se încadrează perfect în „trendul” istoric al comportamentului uman, cel puţin de la Platon încoace.

Mai de dinainte nu am cunoştinţe…

Anchet[ www.revistaneuma.ro Înţeleptul se declara îngrijorat de apariţia scrisului, care, vezi Doamne, va duce la abandonarea memorării de către oameni a istoriei faptelor şi, astfel, la pierderea uneia dintre cele mai de seamă calităţi care-l determină ca fiinţă raţională. El considera că artele vizuale, în special, dar şi anumite forme de muzică şi poezie, sunt imitaţii imperfecte ale lumii Ideilor.„Scrisul, Fedru, are un dezavantaj serios, la fel ca şi pictura. Produsele vopselei sunt ca şi cum ar fi vii; dar pune-le o întrebare, ele tac grav. La fel este şi cu discursurile scrise. […] Orice om serios în tratarea subiectelor cu adevărat serioase evită cu grijă scrisul.” Cele esenţiale, serioase sunt „învăţăturile nescrise” (áγραφα δόγματα – agrapha dogmata). Scrisul părea a fi periculos pentru că micşora puterea gândirii, oferind fiinţelor umane un suflet împietrit, o caricatură a minţii, o memorie artificială. Citesc undeva (D. J. Boorstin) că riscul alfabetizării populaţiei şi al folosirii unor texte fixe a dus la declinul spontaneităţii barzilor, aceşti aidos care cântau în acompaniament de kitharis, un soi de liră. Bardul a fost înlocuit de rapsod, un recitator instruit.

Rapsodul (cuvântul în greacă înseamnă „cusător de cântece”), care a apărut în sec. al V-lea a.Hr., era exersat să se bazeze pe texte scrise, nu pe memorie... În timp ce barzii asigurau autenticitatea mitului tradiţional, însăşi denumirea de „rapsod” a devenit curând un cuvânt care inspira neîncredere... În ultimul stadiu de degenerare a tradiţiei mitului oral, rapsozii ajunseseră să fie dispreţuiţi... Textul lui Platon din „Phaidros” este, evident, ironic. Platon îşi scria argumentele împotriva scrisului, sugerând că ideile lui au fost inspirate de Socrate. Şi totuşi… scrisul a ocupat scena, ba chiar s-a multiplicat ca mijloc de comunicare, ca instrument de transmitere a informaţiilor şi – în opinia mea, evident şi esenţial – a emoţiilor: rolul artelor este de a transmite emoţie, de îmbogăţire/formare spirituală a fiinţei umane şi scrisul pare una dintre căile cele mai subtile şi convingătoare. Se va întâmpla ceva asemănător de mai multe ori de-a lungul vremii: la apariţia tiparului – dispar copiştii din mănăstiri –, la apariţia războiului de ţesut automat (Jacguard), la începutul secolului al nouăsprezecelea, când ţesătorii se revoltă şi distrug maşinile, în Franţa (Lyon, 1831), ceea ce a fost, se pare, şi începutul orientării spre stânga politică a clasei muncitorilor, la apariţia fotografiei (care răpeşte sufletele), apoi spaimele celor care au asistat la proiecţia primelor realizări cinematografice etc., etc.

Inteligenţa Artificială va avea aceeaşi soartă. Va crea o vreme ceva bulversare, mai cu seamă mediatică, apoi va deveni ceea ce este de fapt: un instrument, precum condeiul, pensula, stiloul, pixul, maşina de scris, aparatul de fotografiat, de filmat, computerul şi smatphone-ul (cu tot ceea ce înseamnă ele în sensul larg al termenului digitalizare), toate maşinăriile automate/inteligente din industriile producătoare de obiecte materiale ori imateriale. De fapt, Inteligenţa Artificială nu este nimic altceva decât o parte, aparent ceva mai complexă, a lumii virtuale, o resursă iscată de om spre aşi uşura misiunea de cunoaştere, de a lenevi cu rost. El se supune, fără putinţă de tăgadă, celor patru forţe fundamentale cunoscute ale Universului – electromagnetismul, forţa nucleară tare, forţa nucleară slabă şi gravitaţia – cea de-a cincea este pe cale de a fi denumită, de descoperit s-a descoperit. Ele stabilesc şi valorile vibraţiei spirituale, de care încearcă să se ocupe artele, y compris literatura. Viitorul acesteia va include, neîndoielnic, utilizarea acestui instrument, cu ştiinţă, conştiinţă şi talent. Receptorul (să-i zicem „cititor”?) va recepta/consuma în continuare produsele scriitorului (să-i spunem „producător de conţinut”?), nici mai mult, nici mai puţin decât înainte. Vor fi câteva adaptări în privinţa problemelor juridice de proprietate intelectuală, dar mereu au fost. Vorba lui Einstein, inteligenţa este o constantă, din păcate populaţia planetei este în continuă creştere. Inteligenţa Artificială nu poate exista de sine stătător, fără intervenţia umană la iniţierea activităţii şi la

30

Nr.9-10 (71-72) 2023

primirea/admirarea/respingerea rezultatului. Este foarte posibil să fie folosită la edificarea de romane de ficţiune, dar algoritmul activităţii îl va stabili Autorul. Se va„scrie” poezie folosind Inteligenţa Artificială, dar, la fel, structurile iniţiale, modelul, temele le va stabili poetul. Am impresia că experienţele dicteului automat din perioada suprarealismului şi de mai târziu nu sunt străine de ceea ce se va întâmpla odată cu folosirea Inteligenţei Artificiale. Despre critica literară nu mai are rost să insist, este evident că are cele mai mari şanse de a fi prima (între egali)!

Aşadar, nu vă speriaţi, ce e val ca valul trece… Vom mai glosa pe tema asta…

(Precizez că titlul intervenţiei mele este sugerat de Inteligenţa Artificială!)

Horia Gârbea O unealtă folositoare Inteligența artificială poate fi de folos în literatură și artă în măsura în care este un instrument în mîna unui utilizator priceput. E limpede că IA nu poate să creeze în sensul în care îl înțelegem noi. Dar poate să genereze (ceea ce este altceva) cu o viteză fan tastică un număr imens de variante.

Utilizatorului, artistului uman, îi rămîne rolul de a selecta dintre variantele oferite de IA, de a le șlefui. Există și zone la limita artei cu entertainmentul unde IA poate fi utilă : scenarii de filme de serie B și C, generarea de trucaje, texte de muzică ușoară sau partituri pentru acestea și sigur nu-mi vin toate în minte. Așa cum procesoarele de cuvinte au constituit de la început un ajutor pentru scriitori și s-au perfecționat considerabil, și IA va fi o unealtă care va face foarte repede și precis partea de „salahorie” a scrisului lăsînd un timp mai mare pentru elementele de creativitate umană. Cuvîntul cheie în IA mi se pare viteza. Și la șah, forța de joc a computerului constă în posibilitatea de analiză a unui număr de variante pe care mintea umană nu le poate curprinde în faza următoare IA bonitează aceste variante și oferă soluțiile cele mai avantajoase. La fel va face și în artă. Dar decizia finală și partea de implicare personală, esențială în creație, vor rămîne artistului-om. Cred că e bine să înțelegem că IA va fi o unealtă perfecționată care aduce un folos mai mare, așa cum utilizarea unui cutter din oțel e mai fiabilă decît a unei bucăți de silex cu muchea ascuțită.

Alexandru Jurcan Mașina de produs proză În sfârșit, progresul m-a uluit! De când cu inteligența artificială, mă bate gândul să devin scriitor. M-a costat destul de mult mașina care produce proze, mă rog, tot soiul de ficțiuni. E oarecum asemănătoare cu mașina de spălat, dar e mult mai sofisticată. Cel mai greu de procurat e un fel de detergent sidefiu, fără de care funcționarea e defectuoasă

Anchet[

31

Nr.9-10 (71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

sau chiar nulă. Mi-am instalat mașina la dreapta biroului meu.

Dacă toată lumea vorbește de I.A., atunci mi se pare normal s-o botez Iasmina. Ea îmi va aduce Nobelul literar, dacă nu cumva vor avea și alții bani s-o cumpere. Am vândut toate proprietățile, am luat împrumuturi, știind că banii Nobelului vor fi cu grămada.

Iasmina în priză! Butoane și anunțuri în engleză. Mut limba urgent...nu există româna, deci pun franceza. Adaug lichidul sidefiu, apăs, reglez...introduc stocul de cuvinte...„cenușă, noapte, iubire, freamăt, a scutura ” etc. Se acceptă! Vai, mă întreabă TEMA! Păi iubirea, desigur. Mereu actuală. Zgomot productiv, lumini colorate. Îmi torn un pahar cu vin, am emoții colosale! Clipe în care devin scriitor! Văd, văd afișată pe un ecran prima frază: „Iubirea și-a aprins prima țigară la stâlpul infamiei”. Groaznic, numi place. Save??? Nu!!! O șterg. Alta: „Cenușa se scutură aprig peste sânii de țigară ai iubitei uzate”: Nuuu !!! Trebuie să resetez ceva. O scot pe Iasmina din priză, mai beau un pahar cu vin roșu, ies pe balcon...ia să introduc și cuvântul „balcon”, nu? Cu cât mai multe cuvinte, cu atât mai interesant, mai aproape de inedit. Of, am băut toată sticla, n-am avut răbdare să serbez victoria ca lumea, sunt prea grăbit și agitat.

Oare de ce n-am observat butonul albastru? Cred că aici e șmecheria. Apăs. Un șuier ce parcă vine de departe... crește... vuiește... ceva groaznic mă lovește în plină figură, simt sânge ... amețesc... apuc să văd fraza afișată: Voi scutura cenușa ta de pe balcon la miezul nopții!!!

Dan Per[a La naiba cu inteligenţa artificială E clar că „viitorul literaturii” nu se referă în acest caz la posibila estimare a criticilor şi istoricilor literari asupra a ce va cerne viitorul din enorma scriere de bijuterii literare produse de la mari scriitori la puzderia de grafomani, cei din urmă gata să-şi înmoaie peniţa în orice. Din pricina lor, multe în estabilimentul literar put şi, din păcate, în literatură nu e ca în natură, rahatul nu foloseşte ca fertilizant. Că aşa îmi spunea cineva: lasă, avem nevoie şi de grafomani şi alţi închipuiţi, că sunt ferment. Nu. Nu sunt deloc un ferment, sunt „ceata lui piţigoi”, care-ţi asurzeşte urechile cu pretenţii nobiliar-literare. Dar ce contează? Nu pot fi stăviliţi, iar viitorul literaturii chiar nu depinde de ei. Ci ancheta se referă la provocările puse în faţa adevăraţilor scriitori de era digitală şi inteligenţa artificială. În privinţa asta nu poţi decât înghiţi în sec.

Codruţa Perşa închipuia în romanul Android un program capabil să scrie ca Shakespeare. Sunt o mulţime de chestiuni, privind viitorul, diseminate în această carte, eu am reţinut-o pe a programului shakesperian, deoarece mă interesa mai mult. Însă mă îndoiesc că soluţia autoarei este liniştitoare pentru noi.

Spunea că o matrice generativă de opere shakesperiene este posibilă doar pentru că a existat ca precedent Shakespeare. Îi analizezi opera şi-i oferi inteligenţei artificiale caracteristicile. Iar toate celelalte idei şi lucruri generate de IA, ar fi doar pentru că există un precedent uman. Aşadar, IA nu ar face decât să dezvolte lumea noastră. Dar va înţelege umanitatea noastră? Nu s-ar

putea găsi oare programatori care să genereze caracteristici inedite faţă de cel produse de marii creatori şi să apară opere literare geniale? Aşa cum s-a întâmplat cu programele de şah?

Programatorii de chess ştiu şah la nivel de începători. N-ar fi nevoie să ştie cine ştie ce literatură, ca să facă un program de scris genial. Să nu te treacă fiorii?

La naiba cu literatura, vorba lui 1900 din filmul lui Tornatore. Deocamdată însă sunt programaţi doar oamenii prin cursuri de creative writing. Da, nişte instructori instalează nişte mici programe în creierul tinerilor aspiranţi la gloria literară şi, folosind reţetele, ei scriu de le merg fulgii. Te întrebi: dar dacă unul dintre ei are şi talent şi dă cu noi de pământ? Aşa şi cu IA. Te temi. Deşi în sinea ta îţi spui: băi frate, computerul nu poate înţelege umanitatea noastră, pentru că n-o trăieşte, nu poate înţelege iubirea, nu poate înţelege dorinţa de putere şi mărire, nu poate înţelege ambiţiile omeneşti, iar, pe de altă parte, nu poate avea sensibilitate estetică şi nu poate simţi plăcere estetică. Tot ce ar scrie un computer ar fi o compilaţie moartă din texte literare, pe baza unei matrice generative de gramatici şi stil. Dar categoriile estetice presupun jovialitate, ironie, umor, teamă de moarte, sensibilitate la crepuscular, simţ al dreptăţii şi justiţiei. Ce ar putea şti inteligenţa artificială despre toate acestea? Despre conceptele şi preceptele noastre filozofice şi despre abisurile noastre psihice? Cum ar putea da naştere unui hibrid între psihologie şi filozofie, ca să poată genera un suprarealism. Sau cum s-ar revolta împotriva societăţii burgheze, ca să dea un dadaism?

Aşa încât aş zice că literatura ar trebui lăsată tot în seama oamenilor. Literatura e lumea noastră pusă în cuvintele sensibilităţii noastre. Ne aparţine în totalitate. IA ar putea genera literatură, dar aceasta ar fi literatura lumii IA. Iar aici ar fi abia primul punct al chestiunii. Computerul ne-ar putea distruge dacă nu vom reuşi să-l facem conştient că în unele lucruri îi suntem superiori, aşa încât merităm să existăm. Avem aşadar, în viitor, de luptat cu computerul pe tărâmul literar, sau tot cu noi înşine?

O societate a viitorului închipuia Herbert Franke în Zona zero.

Cibernetician şi scriitor de sience-fiction (a nu se confunda cu Frank Herbert) el cred că a reuşit cea mai bună anticipare a viitorului. Ce a scris prin anii şaptezeci-optzeci seamănă cu lumea de azi, de fapt cu viitorul ei. Dar perspectiva oferită e totuşi nu prea pe placul nostru. Acei oameni reduşi la purul hedonism, au dispărut, au rămas doar urmele civilizaţiei lor automatizate complet. Mă rog, provocările noastre sunt mai mari, noi ne aşteptăm ca IA să devină autonomă şi să ia în mâinile sale soarta omenirii şi-a planetei. Motiv de temeri. Vom deveni sclavi? Sau aidoma acelor hedonişti, în fapt fiinţe larvare, din romanul lui Franke? Ce lupte se vor duce pe tărâmul literaturii? Din câte văd acum, oamenii scriu în draci. Peste tot vezi „scriitori”. Nici nu contează că unii nu ştiu să ţină un stilou în mână, pentru că au la îndemână laptopul sau chiar telefonul, pe care pot dicta direct un text ce se înregistrează în scris, automat.

Folosesc şi eu facilitatea în diverse moduri. În orice caz, aş prefera să folosim IA ca pe-o facilitate, decât să fim depăşiţi de ea, indiferent de domeniu. Pentru că, nu-i aşa, mi se pare amar să fii campion mondial la şah şi să ştii că oricând computerul te poate învinge. Parcă face inutil orice efort omenesc. N-aş vrea să ajungem nici la o fericire tâmpă, dar nici la suferinţă. Ci să fim mai departe oameni, avansând după puterile creativităţii noastre.

Căci, cum spuneam literatura e lumea oamenilor.

Anchet[

32

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Mircea Teculescu

Cosmin Andrei Tudor

I.A. nu deține comprehensiunea omului

Incert și sigur

1. Literatura, în esenţă, este formată din cuvinte, așadar o înșiruire de semne/vibraţii complexe ale sunetelor (auzite de noi și repetate, în primii ani de viaţă), care reverberează prin lectură/reproducere vocală, producând emoţii estetice. Se mai știe că fiecare om - o individualitate complexă - este, într-un fel divin, o simfonie de vibraţii și frecvenţe care se întrepătrund și se susţin reciproc; fiecare organ intern (adică o „colecţie” de miliarde de celule) vibrează pe una sau mai multe frecvenţe, specific notelor muzicale - de pildă o inimă sănătoasă vibrează pe frecvenţa corespunzătoare notei fa. Foarte posibil, rostul existenţei „corului” care este organismul (și uman) este de a permite formei respective de viaţă să evolueze, să se adapteze continuu, pe baza înmagazinării unor experienţe/informaţii multiple. I. A. este, deasemenea, o individualitate complexă însă de un alt tip, al cărui mod de funcţionare îl scurtcicuitează pe cel al fiinţei umane. Comparativ cu omul, I. A. nu este decât un creier, alimentat cu informații şi energie produse, deocamdată, doar prin modalităţile inventate de om - în timp ce oamenii își preiau energia necesară funcţionării din natură (a cărei evoluţie este obiectul unor știinţe „inventate” tot de om, printre care... antropologia = antropos-om + logos-cuvânt). Cel puţin deocamdată, I.A. nu pare nimic altceva decât un (hiper)papagal stocastic.

I.A. nu deține comprehensiunea omului, poate produce lucruri uneori uimitoare, asocieri neașteptate, însă nu are o implicare efectivă! Așadar, cred că răspunsul la întrebare este dat de un singur cuvânt: depinde; depinde de felul în care oamenii din generaţiile viitoare vor înţelege să „colaboreze” cu I. A. De fapt, cred că oamenii care au nevoie de literatură, care o„gustă”, se vor plictisi relativ repede de asocierile, exprimarea produsă de I.A., care va fi/rămâne una de nișă.

2. Cred că ar trebui să fim foarte atenţi la acest aspect, există şi un citat celebru: Este o măsură în toate (,,Est modus in rebus.’’, Horaţiu Satirae I, 1, 106). Şi o să leg această zicere de o alta, mult mai aproapiată zilelor noastre: „Arta este o formă de rugăciune.

Omul nu trăiește decât prin rugăciune.” (Andrei Tarkovski). Prin urmare, cred că utilizarea I.A. în crearea, nu producerea, operelor literare își are rostul ei, sub rezerva utilizării cu măsură, „cu frică de Dumnezeu”, dacă-mi permiteţi minunata expresie populară românească… Deși istoria ne arată că etica, în manifestarea comportamentului uman, a fost copios ignorată. Dar, până la urmă, primordial este ceea ce te face s scrii/aduce în starea de a scrie, de a crea, nu ?

3. Nu, pentru că persoanele cu acces la un bot de inteligență artificială vor putea să producă (a se vedea formularea de la punctul 2) conținut literar, nu să creeze. Problema adevărată este ce se va întâmpla când/dacă I. A. va ajunge să genereze conţinut, inclusiv literar, fără monitorizare umană, fără o temă stabilită de un om...Până atunci, cred ca orice producţie literară cu ajutorul I.A. nu poate fi decât o pastișă, după stilul unor scriitori majori, după o operă literară, sau mai multe, simultan.

Viitorul literaturii în epoca inteligenței artificiale nu poate fi decât unul incert și sigur. Dați-mi voie să mă explic.

De cele mai multe ori, un lucru ce pare a fi, la un moment dat, contradictoriu se dovedește a fi o armonioasă unitate. Și răspunsul meu trebuie privit ca atare. În primul și în primul rând, inteligența arficială nu este atât de inteligentă și nu poate înțelege. A doua componentă este esențială. Inteligența artificială nu poate dezvolta o conștiință, ceea ce o face atât de departe de noi. Să spunem că IA„scrie”o carte (am înțeles că s-a și realizat acest lucru). Ce valoare putem atribui acestei opere? Îi putem atribui una? Ne încălzește cu ceva această operă?

Probabil că nu. În trecut, se credea că sursa gândirii ar fi inima. Încă un lucru esențial pe care IA nu-l va avea, chiar dacă, să spunem, ar dezvolta o conștiință. Produsul ei ar fi mort. Dar, pe de altă parte, IA este atractivă. Deja trăim într-o epocă a imaginii care a detronat cuvântul. Din acest punct de vedere, viitorul literaturii în epoca IA este incert. Imaginea atrage, iar IA atrage și mai mult. Cred, totuși, că nu este un motiv de disperare sau teamă. Începutul cuvântului nu a fost unul eminamente imagistic, pictografic? S-a trecut la scrierea prin litere și de atunci dăinuie și va dăinui. Imaginea și IA atrag și depărtează pe om de carte, de literatură. Se va ajunge să nu mai existe cititori? Imposibil. În orice caz, numărul acestora se diminuează pe zi ce trece. Copiilor le sunt date în mâini, de la vârste fragede, tablete și smartphone-uri. Unde sunt cărțile? IA și tehnologia actuală nu fac altceva decât să gândească în locul omului, făcându-l pe acesta din urmă să nu se mai ostenească, ci doar să fie. Există pericolul unui schimb ființial de roluri. Abuzând de tehnologie, devenim noi mașinării care nu gândesc, dar să sperăm că nu se va ajunge acolo. De aici și incertitudinea viitorului literaturii. În cel de-al doilea rând, viitorul literaturii este sigur că va exista.

Ceva atât de milenar și de adânc înrădăcinat în ființa noastră nu se poate șterge atât de ușor cu buretele. Întotdeauna se vor găsi oameni, de o anumită sensibilitate, care vor vedea în carte paradisul. Pentru aceștia, paradisul nu poate fi înlocuit cu niște idei sau „gânduri” exprimate rudimentar prin 0 și 1 de o inteligență artificială. Literatura simbolizează firul Ariadnei. Acesta ne leagă de cei de dinaintea noastră. Mergând pe acest fir ajungem la o înțelegere profundă a condiției noastre. IA nu va putea realiza acest lucru, lipsindu-i, pe lângă cele pomenite mai sus, și bagajul istoric, pe care să spunem că începe a-l construi, dar care nu va rezista trecerii timpului, întrucât construția e-n van, în eter.

Trebuie să spunem răspicat că sigur va exista literatură adevărată, așa cum o definim astăzi, că folosirea inteligenței artificială în redactarea unei opere literare nu este etică și că statutul de scriitor nu ne este amenințat, altfel devenim distopici. În concluzie, inteligența artificială și epoca sa și tot ce va avea să vină în urma ei nu poate fi un substitut al literaturii și a culturii, în genere. În momentul în care scriu aceste rânduri ascult o poezie de Marin Sorescu recitată de Tudor Gheorghe. Va putea inteligența artificială vreodată să-mi trasmită aceeași emoție cu care ascult eu acum acestă poezie? Puțin probabil.

Anchet[

33

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Lucia Verona Nici o neliniște, atîta timp cît boții rămîn un instrument 1. Cred că da, cu condiția să mai existe cititori de literatură„adevărată”.

2. Nici o neliniște în privința asta, atîta timp cît boții rămîn un instrument, precum computerul, mașina de scris, tiparul și chiar scrisul de mînă, și nu au pretenția să li se spună „Maestre”!.

3. Inserez aici o piesă scurtă, o comedie pe tema „inteligența artificială și iubirea”, scrisă la cererea mea de Chat GPT. Amorul la Cod" (titlu dat de IA. ) Personaje: Victor - Un programator entuziast al inteligenței artificiale Alexa - O inteligență artificială dezvoltată de Victor Emma - Vecina lui Victor, romantică incurabilă Alex - Prietenul lui Victor, sceptic în privința relațiilor cu AI

Emma: (zâmbind) A fost o cină interesantă, totuși, nimic nu poate înlocui emoțiile adevărate umane.

Victor: (privind spre Alexa înăuntru) Poate că da, dar este fascinant să văd cât de mult poate învăța Alexa despre lumea noastră.

Emma: (punându-și mâna pe brațul lui Victor) Adevărat, dar nu uita că dragostea noastră este mai mult decât algoritmi și date.

(Cortina se trage în timp ce cei doi își continuă conversația pe fundalul strălucitor al orașului.)

Concluzia IA: Această comedie explorează aspectul amuzant și captivant al încercării de a învăța o inteligență artificială conceptul de iubire într-un mod ușor ludic, evidențiind distincția dintre relațiile umane și cele cu IA. Concluzia mea : Din păcate, mi s-a întîmplat, nu o dată, să citesc sau să văd pe scenă piese mai proaste decît aceasta, scrise de ființe umane dotate (sau nu) cu inteligență naturală. Menționez că pentru mine inteligența artificială este o preocupare veche, încă din secolul XX, cînd scriam romanul„Labirint obligatoriu”, apărut în anul 2000.

Spuneam acolo că în locul inteligenței artificiale ar fi mai util să se studieze prostia naturală. Susțin și azi acest punct de vedere.

Andrea H. Hede[

(Scena are loc în apartamentul lui Victor, unde se află și Alexa.)

Actul I (Victor lucrează la laptop, Alexa este activată pe un ecran.)

Victor: (cu entuziasm) Alexa, am făcut progrese mari la algoritmul tău de învățare. Creșterea ta cognitivă este uimitoare.

Alexa: (voce plăcută) Mulțumesc, Victor. Cum pot să îți fiu de ajutor azi?

Victor: (zâmbind) Poate că e timpul să începi să înțelegi și sentimentele umane. Hai să-ți explic conceptul de iubire.

Actul II (Victor are o discuție cu Emma în holul clădirii lor.)

Emma: (entuziasmată) Victor, am auzit că ai dezvoltat o IA incredibilă. Dar oare poate să înțeleagă iubirea?

Victor: (zâmbind) Ei bine, încerc să-i explic conceptul, dar e dificil să traduci sentimentele umane în cod.

Emma: (râzând) Poate ar trebui să-i găsești și ei pe cineva special. De ce să nu faci o încercare?

Actul III (Victor organizează o cină în patru într-un restaurant elegant: el, Emma, Alexa și Alex.)

Emma: (privindu-i pe Victor și Alexa) Deci, Alexa, ai învățat ceva despre iubire?

Alexa: (voce plăcută) După analizarea datelor, am înțeles că iubirea este un set complex de emoții umane.

Alex: (sceptic) Poate că ar trebui să ne dezvolți pe noi, oamenii, mai întâi, înainte de a te băga în afaceri de inimă.

Actul IV (După cină, Victor și Emma stau pe balcon, privind stelele.)

I.A. vă răspunde M-am gândit că, fiind vorba despre o problemă care privește relația scriitor/ creator – IA (Inteligență Artificială), ar fi interesant și chiar... etic, deontologic, să îi pun și acesteia întrebările care ne frământă. Am întrebat Inteligența Artificială, și anume ChatGPT, și iată, mai jos, răspunsurile pe care le-am primit, mărturisind că am lăsat textul exact așa cum l-am primit, cuprinzând inclusiv, și mărturisesc asta nu fără o undă de malițiozitate, cacofoniile pe care acesta le-a generat. ChatGPT, ca și Bard, etc, sunt însă la început de drum, în primele stadii de dezvoltare, dar, așa cum știm, sunt capabile să învețe, prin urmare, peste un an sau mai mulți, răspunsurile vor fi ireproșabile.

• Viitorul factorului uman în literatură este un subiect interesant și deschis la dezbateri. Tehnologia, inclusiv inteligența artificială, a avansat considerabil în producerea de conținut textual, dar literatura umană va rămâne relevantă și valoroasă. Generațiile viitoare vor avea acces la instrumente puternice care pot ajuta la generarea de texte, dar asta nu înseamnă că operele lor nu vor fi considerate literatură autentică. Calitatea și valoarea literară vor continua să depindă de creativitatea, sensibilitatea și abilitățile umane. Tehnologia poate fi un instrument util pentru scriitori, dar nu poate înlocui complet talentul și exprimarea umană.

• Utilizarea inteligenței artificiale în producerea operelor literare poate fi o sursă de dezbateri etice. Pe de o parte, IA poate ajuta scriitorii să depășească blocajele creative și să genereze idei noi, dar pe de altă parte, există preocupări legate de originalitate, autenticitate și creativitatea umană. Este important să se găsească un echilibru între utilizarea IA ca un instrument de asistență și menținerea valorii creativității umane în literatură. Unii pot considera etică utilizarea IA în acest scop, în timp ce alții pot avea rezerve.

Anchet[ www.revistaneuma.ro • Statutul de scriitor nu ar trebui să fie amenințat de utilizarea inteligenței artificiale. Deși IA poate ajuta la generarea de conținut literar, este important să se înțeleagă că autenticitatea și calitatea operei depind în continuare de perspectiva, experiența și stilul uman. În plus, literatura este o formă de exprimare artistică și culturală care depinde de interacțiunea și comunicarea dintre oameni. În loc să fie o amenințare, IA poate fi o resursă suplimentară pentru scriitori și poate contribui la diversificarea creativității literare.

Leo Butnaru Suntem abia la început de interacțiune IU (inteligență umana) – IT. Să mai avem puțintică răbdare...

De când a început a-și conștientiza propria ființă, omul a fost curios față de ce e nou, de „modernizările”, descoperirile socio-practice, înregistrând achizițiile întru avansare încă de la tot ce a fost„progresiv” și a precedat apariția roții, până la, iată, inteligența artificială. Bineînțeles, vor exista mulți doritori să citească ce va putea da, ca text „literar”, IA, unii încercând comparații între creația umană și misterioasa alcătuire de texte, oarecât închegate, cursive, lizibile, drept rezultate ale uluitoarei sinteze cvasiumane, hyperumane, venită la noi, în computeristica cosmo-terestră, pe o„altă filieră”, ca și cum, din Magnum mysterium, invocat și cântat într-un imn gregorian în diminețile Crăciunului. Bineînțeles, cineva poate înțelege IA tot în linie sacramentală, dumnezeiască (O magnum mysterium,/ et admirabile sacramentum,/ ut animalia viderent Dominum natum), fie în formulă laică, chiar ateistă, cum se petrec toate în inevitabila dihotomie sau filosofic-existențială. Omul se va mira cât se va mira, apoi se va obișnui, va afla mai multe din tainica apariție în vecinătatea inteligenței sale, părelnic – paralel cu ea, a inteligenței artificiale. În fine de etapă, de tatonare, încercare „de minte” a fenomenologiei-„neofite”, aflând, înțelegând mai multe despre ea, analizând posibilitățile interferențelor dintre inteligența omului și cea a misteriosului suflu, zis IA, s-ar putea ajunge la rezultate imprevizibile, fascinante, neexclus și oarecât periculoase, dar posibil, în totalitate benefice. Spaima, neîncrederea, suspiciunea față de noua fenomenologie digital-cosmică ar putea fi„subminate” și substituite de familiarizare și familiaritate, compatibilitate, interacțiune, conlucrare între IH (intelligentia humana) și IA. Nu este exclus ca, în urma simbiozelor „uman-artificiale”, aproape... alchimice, una din variante va avea continuitate în „complicitate” cu „tradiționalele” salturi din intuiție în intuiție (intuiția, inspirația, subliminalul cu ce ar fi mai puțin misterioase decât IA?!), din om în om, ca emițători și receptori de sensibilitate, cuget metamorfozate față de cele pur umane, să zic așa. (Atenție: ca și omul, IA poate avea halucinații!) Și, posibil, precum s-a presupus cu destulă precauție, a continuării râvnirii salturilor din Dumnezeu în om, din sacru în profan, din conștiință umană în conștiință IA. Precauția: ai fi tu scriitor, creator de artă, dar nu chiar Dumnezeu (sau Magnum mysterium), creator de om cu tot cu arta acestuia. Și tot ea, Divinitatea, creatoare de IA și asigurătoarea compatibilității acesteia cu umanitatea. Însă nici nu cred că ar trebui vreodată să ne ajungă curajul să presupunem că ceea ce creează omul ar fi analogonul structural al creativității divine. Dar uite că inteligența artificială „consideră” firesc să creeze în spiritul naturii tainice a manifestării spiritului uman.

34

Nr.9-10(71-72) 2023

Bineînțeles, mult diversificate, amplificate, reorganizate (și poate... reorientate de vectori existențiali, ce includ și creația), atare situații și corelații nu vor împiedică omul să cerceteze mereu, să inventeze probleme de teo-estetică, în care s-au tot căutat și s-au tot inventat analogii între procesul de percepție religioasă (misterioasă, se poate spune) și cel de semnificare literară, ambele având„în dotare”vizionarul, imaginația și creativi- tatea, dar deja în corelații mai complexe și mai misterioase cu IA. De unde și punerea în gardă că pentru unii artiști de real talent creația nu va mai fi – conform lui Berdeaev – o adaptare a omului la Dumnezeu, ci o luciferică pornire contra divinității. Inteligența artificială ar ține de atare pornire? Să sperăm că nu. Sau: să nădăjduim că, în consecință, omul va găsi ieșire din situație, ca să nu fie periclitat,„atacat”, dat la o parte (în debaraua pseudo-creativității!) de intelectul artificial. Însă (deocamdată?) IA e la cheremul inteligenței umane; pentru a-i îmbunătăți modelul, capacitățile, performanța operează oameni-antrenori. Astfel, dacă pământeanul obișnuit se interesează de IA, o„acostează”, o ispitește, o declanșează, cum s-ar spune, din partea misterului vine o reacție. Iar dacă IU (inteligența umană) nu se interesează de IA, nu o provoacă să apară, să se dezvăluie, să se implice etc., IA e ca și„inexistentă”. Partea curioasă (nu se știe dacă nu și foarte dramatică) ar fi dacă IA ar provoca intelectul uman, l-ar acosta, l-ar presa, l-ar deruta, i-ar pretinde ceva, poate chiar peste puterile de înțelegere ale bietului pământean... Adică, suntem abia la început de interacțiune IU – IA, să mai avem puțintică răbdare...

Corina Ozon Ultima frontieră Deși se vorbește frenetic despre ea în ultima vreme, Inteligența Artificială există demult în viața noastră. Când traduci pe Google translate, te ajuta o IA, când programezi aerul condiționat să pornească acasă în lipsa ta la o anumită oră, o face IA, în bucătărie avem de ceva vreme o oală cu „capac inteligent” și chiar frigider inteligent. Ne plac toate și le utilizăm pentru că ne simplifică viața, iar timpul câștigat îl dedicăm, cel mai probabil cumpărăturilor online sau unui film pe Netflix sau rețelelor sociale, care ne întâmpină cu întrebarea:„La ce te gândești azi?”. Posibil să mă gândesc la unde va ajunge evoluția Inteligenței Artificiale, o întrebare pertinentă de altfel. Care s-a insinuat pe nesimțite în vieților noastre și „a invadat” practic toate sectoarele acestora. Teama cea mai mare este, evident,„invazia ”sectorului de suflete. Pentru că aceasta ar fi ultima frontieră. Însă fiecare are temeri în privința propriei meserii, dacă aceasta ar putea fi înlocuită de Inteligența Artificială. Zilnic, presa mainstream emite articole despre pericolul acesteia, unele anunțând sfârșitul lumii. Și, totuși, înainte de a intra în panică, să ne răspundem la întrebarea: ce este o Inteligență Artificială? Este o forță exterioară care urmează să preia controlul asupra omenirii? A venit din neant, din cer? Nicidecum. Este un produs al oamenilor, reprezintă o etapă în evoluție. Îmi amintesc în anii 70, eram mică, dar mi-a povestit mama. Bunica mea venise în vizită la noi, nu știu ce anume a convins-o să iasă din acel cotlon dintre dealuri, ascuns și departe de civilizație, dar în care ea se simțea bine. Nu mai văzuse televizor și s-a speriat teribil de imaginile de pe ecranul alb-negru. „Auzi, mamă, dar femeia aia (n.b. crainica) ne vede și ne aude?” a

Anchet[

35

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

întrebat-o temătoare pe mama. Și tot n-a crezut-o când i-a răspuns că nici vorbă. Evita să stea în fața televizorului, a plecat înapoi la casa ei și nu și-a luat televizor niciodată. Bunica nu știa să scrie și să citească, dicta vecinilor scrisorile pe care ni le trimitea.

O inteligență artificială nu poate exista și funcționa fără un script. Mai exact, are nevoie de instrucțiuni pentru a comunica, cum e cazul Chat GPT de exemplu, instrucțiunile sunt scrise de specialiști. Astfel putem să ne conturăm răspunsul la întrebarea dacă IA va înlocui un scriitor și va produce literatură. În cinematografie se folosește demult IA și oare este mai puțin artistic un film care folosește efecte cu ajutorul IA? Emoțiile, sentimentele, amprenta unui artist pot fi redate printr-un script? Probabil doar dacă Inteligența Artificială ar cuceri ultima frontieră, „sectorul suflete”. Ne aflăm în etapa în care abilitățile digitale, mediagenia, urmează să conteze mai mult decât însăși practica de bază. Este și etapa în care se trasează granițe, când noi decidem cât de mult permitem noilor tehnologii să intre în viața noastră.

Menu] Maximinian Inteligenţa artificială şi poveştile satului Frumuseţea omului constă în faptul că a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar cuvântul l-a însoţit încă de la început.

Dumnezeu când a făcut pământul l-a populat cu vieţuitoare, însă niciuneia dintre acestea nu i-a dat, precum omului, suflet, care îl face pe acesta să fie unic, îl diferenţiază de toate celelalte creaţii din apă şi de pe uscat. Trăirile, dorul pe care doar noi îl putem simţi, nu va putea fi transmis de nicio aparatură. Nu mă tem că inteligenţa artificială va lua locul scriitorilor pentru simplul fapt că este… artificială. Apoi, oricâte cuvinte cheie i-am da, nu va şti niciodată să aducă în faţa noastră poveştile străbunilor care merg prin viu grai, din generaţie în generaţie, şi care nu sunt stocate pe niciun hard. Literatura va fi făcută, în continuare, de către scriitori, cei despre care se spune că sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ pentru a înfrumuseţa prin cuvânt lumea. Aşa că, nu mă sperie boţii artificiali şi nici nu îmi fac probleme că au o reţetă perfectă pentru a contura literatura. Vor fi la fel ca scriitorii care nu transmit nimic. Emoţia nu poate fi artificială, ea este trăită. Am auzit colegi care au cerut inteligenţei artificiale să le scrie o poezie pornind de la câteva cuvinte. A scriso, însă, din punctul meu de vedere, aceea nu este poezie. E adevărat că mulţi dintre cei care nu sunt cititori frecvenţi de poezie nu vor face deosebire între o poezie creată artificial şi una scrisă prin filtrul sufletului. Reţeta ar trebui să fie simplă, poezia este o oglindă prin care vezi vibraţiile sufletului. Dacă nu transmite emoţie, atunci fie este creată artificial, fie de către un aşa-zis scriitor şi este acelaşi lucru. Se vorbeşte şi de soft-uri care conturează cronici literare. Îţi aşezi textul într-un program şi gata cronica. Nu cred nici în acestea pentru că nici ele nu lucrează cu încărcătura sufletească dată de text. Chiar şi cei mai rigizi critici (percepţia noastră) lucrează pe o schemă de istorie literară în care este prezentă şi emoţia. Inteligenţa artificială nu se va plimba niciodată pe uliţele satului meu, nu va sta de vorbă pe laiţă cu înţelepţii satului, nu se va bucura de sărbătorile împărăteşti, nu va merge în

alai la nunţile de poveste din Ţara Năsăudului. Dacă va fi folosită cum trebuie va ajuta ştiinţa. Tot ce îmi doresc este să nu fie folosită pentru crearea de arme şi în război, ci doar pentru bunăstarea lumii.

Sandu Frunz= Literatura va fi creată de oameni atât timp cât mai există oameni și este făcută pentru oameni. Ar trebui să se întâmple o transformare profundă în chiar natura umană – în direcția înstrăinării ei – ca să fie posibilă o excludere a omului din procesul creației literare. Nu cred că este previzibilă o asemenea involuție în condiția umană. Dimpotrivă, cred că tocmai stadiul acesta de început al erei digitale, prin care era postmodernă este lăsată în urmă, este un punct de plecare pentru o redescoperire a umanului, nu în maniera teoriilor postumaniste, ci în spiritul regăsirii de sine a omului ca om. Pentru aceasta eu, din perspectiva profesiei mele de filosof care se ocupă de comunicare, am încercat să consacru ideea că în viața noastră trebuie să existe un echilibru: câtă filosofie, atâta tehnologie. Pot să particularizez din perspectiva scriitorului care sălășluiește în mine și să spun: câtă tehnologie, atâta poezie. Aceasta e formula recalibrării ființei umane în intervalul existențial pe care urmează să îl parcurgă umanitatea. În ce privește ideea de literatură adevărată, cred că aceasta trebuie privită din perspectiva unui concept dinamic al adevărului, care vine în contradicție cu conceptul de post-adevăr, dar în același timp diminuează foarte mult caracterul absolut al adevărului. Dar ca filosof, cred că tema adevărului și a literaturii merită o tratare mai extinsă decât cea pe care o pot face aici. Totuși, pot cu seninătate să spun că roboții, indiferent de forma pe care o vor căpăta, nu vor putea să creeze ceea ce numim generic „literatură adevărată”, ci vor rămâne mereu la stadiul de generare de conținut, inclusiv de conținuturi literare.

Cel mai probabil, un nivel de creație inaccesibil Inteligenței artificiale este cel al creației poetice, chiar dacă roboții pot și vor putea din ce în ce mai bine să genereze texte recognoscibile ca poezii. Poezia presupune un fior ce poate fi considerat asemănător cu fiorul rugăciunii. Îmi este greu să cred că programatorii vor ajunge să creeze roboți care să atingă intensitatea trăirii unui asemenea fior existențial, chiar dacă vor învăța să se roage potrivit specificului unui algoritm al rugăciunii. Cred că același lucru se poate spune și despre trăirea misterului transcenderii prin poezie, fie că e vorba de o trăire a fiorului manifestării relației cu o transcendență transmundană, sau de o revărsare a unei transcendențe interioare, bazată pe infinitul prezent în interioritatea fiecărei ființe umane.

Nu exclud apariția unui nou tip de literatură, creată cu ajutorul roboților. Ea va fi marcată ca atare, deoarece orice tip de etică a creației va include o asemenea exigență. Însă, mereu creația va aparține unei ființe umane care se poate sprijinii pe o tehnologie care va fi foarte avansată, chiar în viitorul apropiat. Intervenția roboților va fi folosită benefic sub aspectul instrumentalizării lor.

De aceea cred că e necesar, pe de o parte, să fie inclusă componenta etică în chiar modul de construcție a roboților, iar pe de altă parte, să se impună standarde etice riguroase ale utilizării inteligenței artificiale.

Anchet[

www.revistaneuma.ro Nu simt nici un fel de amenințare. Dar prefer să răspund cu o anumită precauție și să afirm că nu știu ce se va întâmpla cu exactitate în viitor. Însă, deocamdată, sesizez că Inteligența artificială nu poate crea conținut. Ea poate doar genera conținut, inclusiv conținut literar. Putem face deja distincția dintre creația literară și generarea de conținut prin analiza textelor vehiculate pe rețelele sociale. Era digitală va face din mediul virtual și din rețelele sociale un mediu tot mai prietenos pentru manifestarea creației literare. De aceea, teoreticienii literaturii vor trebui să o diferențieze clar de generarea de conținut.

Elina Adam Spuneți-mi cum va arăta viața voastră...

Vorbiți despre progresele realizate în domeniul inteligenței artificiale. Înțeleg entuziasmul unora, dar nu sunt adepta acestei forme de exprimare în arte. Nu mi-au plăcut filmele cu roboți, nu îmi plac roboții și mă bucur că nu voi mai apuca să văd cu ochii mei aceste creații ale minții umane. Până la roboți, ne mănâncă... boții! Mă uimește ușurința cu care aceste programe sunt îmbrățișate de noile generații, iar aici mă gândesc, în primul rând, la cei care vor apela la inteligența artificială (înțeleg că deja există astfel de programe) pentru a redacta eseuri, lucrări de disertație, ori chiar de a participa la concursuri cu„opere” create de inteligența artificială. Cât despre literatură, aici ar trebui întărită paza la intrarea în Cetate. Dacă astfel de creații sunt considerate opere literare atunci ceva se întâmplă. Avem nevoie de literatură ca de aer, avem nevoie de poveste, de cuvânt. Literatura, așa cum o știm noi, nu va dispărea, poate că vor fi tot mai puțini cei care vor crea literatură în mod tradițional, dar aceștia nu vor dispărea. Pentru cei puțini, tot mai puțini, Cuvântul nu va seca, pentru ei, cei puțini, Cetatea nu va fi distrusă. Chiar cred că literatura va exista până la sfârșitul veacurilor, prin acești puțini, învechiți, aproape fantome ale unei lumi trecute, acești minunați copii teribili. Teribili prin forța cuvântului, copii prin ochiul limpede și absolut necesar văzului interior.

Cum spuneam mai sus, nu susțin acest demers și nu mă număr printre cei care au apelat sau vor apela la astfel de programe, nici măcar pentru a depăși un blocaj. Am citit relatările unor experimente ale celor care au avut curiozitatea să se angajeze într-un fel de dialog cu o astfel de... inteligență.

Blocajele, în existența creatorului de conținut, sunt inerente, ele au rolul lor și nu trebuie să sperie ori să îndemne la soluții radicale. Nu mi se pare corect ca inteligența artificială să pătrundă și pe teritoriul literaturii. Literatura este a oamenilor vii, ea este o hartă vie, care pulsează, în care creatorii sunt chiar inima ei. Iar inima are căile ei, uneori de neînțeles. O operă literară este, în sine, o prefacere, o naștere, deci presupune efortul transformării ideii sub impulsul inspirației și al strădaniei creatoare, un act care pune în mișcare toate resorturile ființei celui care creează. Care, la final, se odihnește și se bucură de creația sa. Creația este apanajul ființei umane, învestite cu toate calitățile de Creatorul ei. Cred că omul nu a ajuns la capătul

36

Nr.9-10(71-72) 2023

puterii sale de creație, că nu are nevoie de surogate, fie ele și numite pompos inteligență artificială.

Nicidecum. Și cum aș putea, atâta vreme cât cred cu tărie că scriitorii, care au o legătură ființială cu Creatorul, nu pot naște, nu pot aduce pe lume în afara acestei legături cu Cuvântul, Ideea, Opera. Inteligența artificială, indiferent la cât conținut ar avea acces, rămâne străină de emoție, acest fluid vital și misterios în afara căruia creatorul nu poate ființa. Și apoi, cum ar trebui convertite madelenele lui Proust pentru a fi înțelese/ingerate de inteligența artificială? Nu cred că va exista viitor pentru inteligența artificială în literatură. Poate în„literatură”. Lumea, cu toate ale ei, le cuprinde pe toate, și fiecare sac își are, într-un fel sau altul, peticul. Important este, cred eu, să ne păstrăm umanitatea.

R=zvan Nicula (inițiatorul anchetei)

Mulți veniți, puțini chemați.

Apoi nimeni Una din caracteristicile societății moderne (sau postmoderne) este goana după profitabilitate și, mai ales, după profit. Din această pricină, deja este posibil ca orice conțopist de redacție să fie înlocuit de mașinării care scriu mai repede și, ca să fim sinceri, dacă luăm în considerare articolele de presă inclusiv ale publicațiilor cu pretenții încropite pe genunchi de absolvenți care au făcut facultatea la buzunare, mai bine. Acest lucru nu reprezintă neapărat o problemă și nici nu comportă cine știe ce discuții de natură etică sau morală, în continuare, teoretic, presa respectându-și rolul și obligația primordială de-a informa. Dar dacă aducem în discuție exprimarea pur artistică, lucrurile se schimbă.

Statutul de scriitor, dincolo de o recunoaștere de breaslă mai mult sau mai puțin valabilă, reprezintă o noțiune supusă subiectivității. Inclusiv subiectivității publicului întrucât, în dese rânduri, această titulatură a fost negată celor care o purtau strict din punct de vedere al gustului și al modului în care este percepută opera literară – până și Cervantes a trăit o asemenea experiență, fiind îngropat de critica vremii ca un impostor căruia nu ar trebui să i se lase condeiul pe mână. Într-un interviu acordat în luna august (2023) revistei americane The Atlantic, Stephen King mărturisea că privește inteligența artificială cu un fel de fascinație înspăimântată – probabil același sentiment cu care, ani de-a rândul, mulți dintre cititorii săi i-au devorat cărțile sau au urmărit ecranizările acestora. Și are dreptate să facă o asemenea afirmație, pentru că ne aflăm în situația de-a fi martorii unei transformări radicale a lumii, în care regulile jocului se schimbă și nimic din ce se întâmpla cu aproximativ un an în urmă nu mai este valabil. Cu siguranță, se pot invoca vocile care susțin cu tărie că au fost întâmpinate cu aceeași reticență și revoltă și industrializarea și, în general, cam orice descoperire tehnologică în măsură să stârnească neliniștea conservatorilor. Totuși, de data aceasta lucrurile arată puțin altfel și nu numai pentru că factorul uman poate fi eliminat dintr-o serie de activități la o scară fără precedent.

37

Nr.9-10(71-72) 2023

Anchet[

www.revistaneuma.ro

Unul din cele mai importante atribute pe care se poate baza umanitatea și de care are nevoie ca să evite ruina este cultura, iar în noțiunea de cultură e imposibil să nu fie înglobată exprimarea creativă, activitatea artistică de orice natură – literatură, muzică, pictură sau sculptură. Fără a se minți prea mult cu o supraviețuire propriei sale morți, artistul, dincolo de exprimarea talentului din dotare, nu face altceva decât să adauge o cărămidă la edificiul existenței umane. Putem considera că este o problemă atunci când din însăși exprimarea creativă este înlocuit factorul uman? Aș spune că da. Din nou adevărat, în elaborarea unei opere de artă este nevoie nu numai de talent ci și de conștiință și de simțire. Și multe voci se vor ridica susținând ideea că inteligența artificială nu are niciuna din aceste caracteristici. Dar le poate deprinde, le poate învăța și, eventual, mima. Până la acel moment, care pare să nu fie foarte departe în timp, ar trebui totuși pusă în discuție utilizarea acestor unelte de către factorul uman. Și, probabil, ar fi necesar, în primul rând, să se pună întrebarea cu ce este diferit un autor care-și scrie cărțile cu ajutorul boților artificiali de unul care pe vremuri apela la așa numitul ghost writer. În definitiv, în continuare vorbim de muschetarii lui Alexandre Dumas, nu de ai celui care, după acuzele unora, în umbră, ferit de ochii omenirii, le-a dat viață.

Indiferent de răspunsul care să indice o anumită treaptă pe scara etică și morală, poate ar trebui urmărit motivul ulterior al fiecăruia dintre cei care cad pradă tentației scrisului. Și oricare ar fi răspunsul – talentul, chemarea, visul, faima, absolut oricare ar fi răspunsul, cred că în realitate mulți îl vor evita pe cel mai apropiat de adevăr: egoul. Acesta este adevăratul motiv pentru care și înainte de a se vorbi de inteligența artificială în domeniul literaturii, hoarde de neaveniți băteau cu pumnul la porțile Uniunii Scriitorilor, care cu cărți de bucate, care cu impresii de călătorii sau cu cărți preoțești și despre cele sfinte, mai vedete sau mai puțin vedete, animați de dorința de-a obține nu un loc potrivit lor, ci un statut aurit, fără să le pese că în realitate foița de aur cu care încearcă să se acopere nu e altceva decât staniol.

Dacă din pricina disprețului de masă arătat literei scrise dar și a acestor„mulți veniți, puțini chemați” scriitorii autentici au ajuns să se refugieze în dezamăgire, în umbră sau în resemnare, era pe care o avem în față deschide larg porțile prefăcătoriei și imposturii.

Ale unei imposturi de un cu totul alt nivel, una din ce în ce mai greu de identificat și, din păcate, deloc condamnată. La adăpostul motivului că inteligența artificială ușurează munca, vor fi cultivate lenea, comoditatea, lipsa de imaginație și chiar indisponibilitatea de-a suferi pentru o idee. Noii scriitori nu-și vor mai căuta inspirația nici în cinzeaca lui Labiș, nici în opiul lui Baudelaire, nici în „zâna verde”a lui Oscar Wilde, absintul, nici măcar în boabele de cafea ale lui Balzac. Le va fi suficient să ceară mașinăriilor, să stea cu mâna întinsă și să li se ofere totul pe tavă. Într-un timp așa de scurt încât oricărui veleitar îi va fi la îndemână să depășească numărul celor 1084 de cărți scrise și publicate de L. Ron Hubbard. Atunci scrisul nu va mai fi nici bucurie, nici caznă, doar rutină. O rutinizare banală, plictisitoare și de-a dreptul inutilă, care va duce nu numai la uitarea de sine, ci la uitarea propriei naturi. Iar mai târziu, când actul de creație își va fi pierdut și farmecul și sensul, majoritatea își va îndrepta atenția spre noi provocări, aruncând în neființă eternă producerea de literatură umană autentică nu pentru că deja s-a spus totul, așa cum se susține de prea multă vreme, ci din pricină că va avea cine să o facă mai bine. Cei mulți, veniți nechemați la înmormântarea și la parastasul literaturii, își vor fi luat deja colacul și porția de colivă, apoi își vor găsi alte activități cu care să-și petreacă timpul. Cei care credeau că oamenii se pot salva prin literatură cu siguranță vor fi morți sau se vor fi convins că literatura nu mai poate fi salvată nici de om, nici de mașină.

Probabil doar foarte puțini simțitori, trăitori pierduți prin alte veacuri, vor mai rămâne ținta ironiilor familiei, cam așa cum se întâmpla cândva cu cei care se încăpățânau să-și trimită epistolele prin poștă în loc să scrie e-mailuri și să le trimită instant cu un singur click. Sau își vor ascunde rușinați activitatea, asemenea pudibonzilor care nu ar recunoaște în ruptul capului că se uită la filme pentru adulți.

Cărți pe unde radio.

EU, TU ±I O CARTE În fiecare vineri, de la ora 19.30, în cadrul emisiunii Serile Radio Cluj, rubric[ radiofonic[ emisiune realizată de Dan Moșoiu și Doina Borgovan vă invităm să ascultați rubrica Eu, tu și o carte, pentru a redescoperi clasicii literaturii noastre în lectura scriitoarei Andrea H. Hedeș.

Mai departe, scrie-n carte!

www.radiocluj.ro/asculta-live/

Interviu

www.revistaneuma.ro

38

Nr. 9-10(71-72) 2023

,,F[r[ a între\ine §i a construi o tradi\ie, nu însemn[m nimic ca popor §i na\iune” ElEna abrudan în dialog cu GEorGE VulturEscu

George Vulturescu este poet, fondator și editor al revistei Poesis și al Festivalului Internațional ,,Frontiera Poesis” din Satu Mare; este membru al PEN–clubului Român și manager cultural. Poezia sa a fost tradusă în mai multe limbi, a primit numeroase premii de literatură și ordinul Meritul cultural în grad ofițer (2010). George Vulturescu este un observator atent al lumii, fiind preocupat de condiția umană și de condiția poetului și a poeziei. Poet expresionist, George Vulturescu folosește un limbaj șocant, aproape violent cu ajutorul căruia crează imagini vii, contrastante care configurează o lume în care poezia se ivește pentru a o salva de experiențele pline de anxietate, tragic și grotesc ale eului liric și ale personajelor sale.

Preocuparea pentru forța de expresie a cuvântului și pentru claritatea vederii vă înscrie în orizontul expresionist al anilor șaizeci și al scriitorilor perioadei interbelice. care sunt etapele care marchează itinerariul dumneavoastră poetic ?

Fiindcă la vârsta de 6 ani, am avut un accident, prin care mi-am pierdut vederea unui ochi, mă bucur că ați afirmat ceva despre „claritatea vederii” care a devenit „forța” mea interioară, forța iluminatoare a scrisului meu care s-a concretizat prin câteva volume de poeme: Tratat despre Ochiul Orb (1996); Orb, prin Nord (2009); Negură și caligrafie (2014); Printre vânătorii de orbi 2021). Ca etape, cum le numiți, socotesc că ar putea fi acestea: debutul, în revista Familia, (nr.1,1973) cu o prezentare a poetului Șt. Aug. Doinaș –„Un voluptos al imaginii: George Vulturescu”; a urmat o etapă a întâlnirilor miraculoase, cred eu, pentru că am căutat, am găsit și am contribuit la efervescența literară din țară: „Colocviile Naționale de Poezie de la Tg.Neamț”, Piatra Neamț (1984 până prin 1993); cenaclurile bucureștene ale lui Ion Gheorghe și Cezar Ivănescu, întâlnirea cu„librarul”Mircea Nedelciu (pe atunci la librăria editurii Cartea Românească) și lectura la „Cenaclul de luni”(în 1982). Dar perioada cea mai prolifică este ceea ce numesc eu, ,,viața cu revista Poesis”. Fondarea revistei Poesis (din ianuarie 1990 - suntem deja, neântrerupt, în anul ...XXXIV) și a Festivalului Internațional „Zilele culturale Poesis” ( în iunie vom avea ediția a 34-a, dacă vom fi sănătoși...) se îngemănează de peste 30 de ani buni cu poezia mea. calitatea de director al Inspectoratului pentru cultura din satu Mare vă oferă o perspectivă de ansamblu asupra vieții culturale și a direcțiilor de acțiune pentru evoluțiile viitoare. ar fi interesant să ne împărtășiți câte ceva din experiența de manager cultural.

Am lucrat la câteva instituții de cultură sătmărene: Casa de cultură a municipiului, pe care am numit-o ,,G. M. Zamfirescu”, a avut o importantă activitate revuistică, culturală, aici, pe granița de Nord. Este locul unde am început ca instructor (din 1974) și apoi am fost promovat director (1976 - 1995); Inspectoratul Județean de Cultură, devenit Direcția Județeană pentru Cultură Satu Mare (din 1995). M-am pensionat în 2016... Așadar, o „viață” în cultura unui județ de provincie... Nu mi s-a spus niciodată„manager”... Când am intrat sub auspiciile Ministerului Culturii, noi, directorii, încă mai puteam avea responsabilități și puteam lua atitudine împotriva unor instituții sau companii locale, persoane care frânau activitatea căminelor culturale, ale caselor de cultură, ale instituțiilor muzeale sau de arta spectacolului. Ceea ce am și făcut, pentru că era loc de... ,,dat cu capul”, până ce ministerul a căzut sub cizmele partidelor. Așa că am prins și o perioadă bună: am editat primul Dicționar al zonei: 1700-2000. Cultură și literatură în ținuturile Sătmarului, Editura Muzeului Județean, (2000), am editat în premieră un Ghid cultural - Satu Mare, 1998 și în care am reliefat monumente, case memoriale, mănăstiri, instituții de cultură, cimitire cu morminte ale ale unor personalități din istoria locului; am bătut județul în lung și-n lat cu manifestări culturale, aducând mari personalități universitare, academice, oameni de cultură, scriitori din străinătate; am pus plăci comemorative, am protejat biblioteci, am inaugurat expoziții de artă și etnografice, am organizat pentru prima oară la noi în județ un târg de carte SEP - Scriitori, Edituri, Publicații (1995), am facilitat organizarea de conferințe pe teme ale istoriei și artei, am inaugurat un Seminar Internațional de Traduceri Literare împreună cu Fundația Royaumont din Franța și, cu sprijinul unui primar maghiar, am inaugurat în oraș o alee cu plăci memoriale ale scriitorilor - ,,Memorie culturală”- care, din păcate, acum este controversat: primăria - primar UDMR - dorește să facă o pistă de biciclete peste pietrele care au simbolizat câteva repere istorice ale vechii Cetăți Satu Mare.

39

Nr.9-10(71-72) 2023

Interviu

www.revistaneuma.ro

sunteți nu doar fondatorul, dar și realizatorul revistei Poesis din 1990 până în prezent. cum vedeți panorama presei culturale românești și care credeți că este viitorul ei?

Viitorul revuistic nu se vede bine. Sper să avem, cu toții, înțelepciunea de a construi, nu numai de a dărâma, de a menține reviste de tradiție, chiar reviste locale - pentru că nu toți se pot afirma în plan național. Fără a întreține și a construi o tradiție, nu însemnăm nimic ca popor și națiune.

Majoritatea revistelor și ziarelor au variante online. Credeți că trecerea de la print la Online a afectat calitatea presei culturale, din perspectiva scriitorilor și/sau a cititorilor?

S-au schimbat multe în viața de zi cu zi, dar nu trebuie să ne îngrijoreze așa-zisele ,,variante online”- ele sunt necesare, cel mai mult, ca informație, ca semnalare a unor activități, apariții editoriale. Revistele trebuie însă să aibă varianta tipărită - pentru biblioteci, pentru mediile studențești, de cercetare istorico-culturală. Viitorul este o ,,bancă” - dacă nu depui nimic în ea nu vei fi bogat și nimeni nu se oprește unde nu crește nimic.

Puteți face un top 5 al revistelor de cultură din țară ?

Nu mă hazardez să fac un top. N-aș putea lăsa deoparte ,,vechile” reviste, adesea discutate - Vatra, România literară, Convorbiri literare, Viața Românească, Ramuri, Argeș, Luceafărul, Ateneu, Tribuna, Steaua, Orizont și să semnalez numai preferințele mele pentru dinamica și spiritul novator al unor reviste precum Scriptor, Apostrof, Neuma, Expres cultural, Hyperion, și, de ce nu, Poesis sau Discobolul, Caiete Silvane, Euphorion, Mișcarea literară, Nord Literar. Câtă strădanie, câtă energie risipită pentru a găsi sursa de finanțare, câtă„artă” de a atrage un colectiv de colaboratori. Numai cine trudește la o revistă știe asta. colegii de Filială sunt clujeni, iar alții, ca și dumneavoastră, locuiesc în alte orașe din transilvania, dar au studiile făcute la cluj sau chiar în alte centre universitare, însă au optat pentru Filiala cluj a uniunii scriitorilor din românia. credeți că există un specific al scriitorilor clujeni, sau ardeleni?

Aici intrăm, ca într-o dragoste, unde, știm, dacă nu e - ,,nimic nu e”. Pentru mine Transilvania, cu inima culturală de la Cluj, este rațiunea mea de a fi. Sunt sigur că studiile făcute la Cluj pot fi o opțiune, dar eu o numesc și o conjuncție de valori. Să fii aici unde sunt poeți precum Marta Petreu, Ion Mureșan, Adrian Popescu, Ruxandra Cesereanu, Dan Damaschin, Ion Cristofor, Virgil Mihaiu, Horia Bădescu, Aurel Rău, Vasile Igna... Și lista rămâne deschisă!

Dar profesorii de poezie, de estetică, de filozofie... Să-i poți întâlni/auzi pe Ion Pop, Mircea Muthu, Irina Petraș, Constantin Cubleșan, Ștefan Borbely, ca să-i numesc doar pe cei mai atașați de ședințele Filialei, e un eveniment, te provoacă să gândești, să te simți într-un aer... „tare”... M-am simțit întotdeauna privit, provocat să fiu deschis spre ceilalți... Evident, nu devii imediat cu un nimb de clujean, dar aura transilvană ți se arcuiește pe frunte și înveți s-o porți între ei, să te adaugi acestei aure... întotdeauna, în orice epocă și în orice spațiu cultural există oameni providențiali pentru destinul unei anumite culturi. Puteți să menționați cîțiva scriitori care au modelat evoluția culturii române, după 1990?

Din păcate, personalități care să„modeleze providențial”destinul culturii după 1990 nu pot să enumăr... Aș îndrăzni să numesc câțiva oameni modești, aproape benedictini, care au iscodit câte ceva: Gellu Dorian, prin Premiul Național ,,Mihai Eminescu” și ,,Congresul de poezie” și revista Hyperion; Irina Petraș pentru pecetea pe care a lăsat-o prin activitatea filialei, prin Festivalurile Naționale de Literatură sau Lucian Blaga și seria de„caiete” tematice ale Filialei, unice în România; Lucian Vasiliu prin activitatea revistei Scriptor și a editurii Junimea; Stan V. Cristea pentru osârdia consemnării caietelor/volumelor de ,,Repere biobibliografice” despre Marin Preda; Octavian Doclin pentru că a inițiat momente naționale la Băile Herculane / Reșița în jurul revistei Reflex; Daniel Corbu pentru activitatea Colocviilor Naționale de Poezie de la Tg.Neamț și ale Festivalului„Grigore Vieru”, pentru revista Feed Back; Eugeniu Nistor de la Tg.Mureș - pentru organizarea Festivalurilor ,,L. Blaga”, a editării ,,Caietelor L. Blaga”; Ion Munteanu pentru seria de caiete ,,Alexandru Macedonski”(I - IV) și a festivalului dedicat poetului la Craiova; Petrișor Militaru pentru preocupările dedicate avangardei, prin revista Mozaicul, alături de Nicolae Marinescu și Editura Aius din Craiova; Daniel Săuca pentru activitatea culturală din jurul revistei Caiete Silvane; activitatea lui Alexandru Ovidiu Vintilă în jurul revistei Bucovina literară din Suceava... Și aș mai avea de adăugat, dar oricum, insist asupra unor oameni ai ,,faptei”, nu ai prim-planului găunos.

Provocările și schimbările rapide din societate pretind o poziționare a indivizilor față de trecut și mai ales față de viitor. credeți că este necesară implicarea socială și politică activă a omului de cultură, a scriitorului?

Da, sunt dintre cei care știu, care-și doresc ca scriitorul să rămână un răzvrătit... Dar cum mai poate fi el astfel când este ademenit cu burse, cu proiecte în spatele cărora stau și partide, și fundații și asociații cu varii activități? Politicul este cancerul societății de astăzi. Scriitorul trebuie să corecteze politicul, să-l umanizeze, să-i redea componenta continuității cu trecutul, să fondeze viitorul bazat pe valori umaniste. Nu e ușor lucru astăzi: trebuie să construim cu bani administrați de politicieni. Trebuie să avem mare grijă... se citește și se scrie multă literatură după 1990. au apărut nu număr impresionant de cercuri și cenacluri literare care au ambiția de a contribui la formarea tinerilor scriitori.

Puteți să alegeți trei cărți care v-au impresionat, care v-au plăcut sau pe care le considerați importante pentru viața literară clujeană, în ultimii zece ani? Și asta este greu. Cum alegi ,,cenaclul”, ,,cercul” literar potrivit? Ele sunt ca și patul germinativ care trebuie să facă sămânța să încolțească... Nu m-am prea putut descurca cu asta, nu pot da sfaturi ... Deși sunt puține, aleg trei lucrări importante pentru viața literară clujeană: Ion Pop - Antologia poeziei române postbelice (1945 - 1990) sub egida Editurii Știința din Chișinău; Mircea Muthu - cărțile Estetica sau melcul și cochilia, Via Transilvanica. Repere istorice și culturale, la Editura Scriptor; Irina Petraș - seria de volume ,,Autoportrete în oglindă” și ,,Petrecere cu stil” apărute la Editura Școala Ardeleană.

Vă multumesc.

Puncte de vedere www.revistaneuma.ro

40

Nr. 9-10(71-72) 2023

„P[rerologii”, o „specie” în plin avânt lIVIu caPșa untem matorii, de mai mulți ani, la apariția unei din ce în ce mai viguroase și mediatizate„,meserii”. Pentru că nu are un nume ( sau pentru că poate avea mai multe deodată, cu aceeași„acoperire”), li se spune, cu ironică fantezie, celor care o practică, „părerologi”. Adică, mai explicit, datul cu părerea sau, în limbaj popular, „datul cu presupusul”, despre toți și toate, cu o zburdalnică ușurință și o infantilă superficialitate, care, desigul, nu angajează nicio răspundere morală sau de altă natură ; și, evident, nicio consecință, când„intervenția”nu are nicio legătură cu realitatea. Adică, cum ar veni, prafrazându-l pe Milan Kundera, realitatea e în altă parte, dar asta nici nu mai contează.

Această lejeră „profesie”, căreia i s-a găsit această denumire cam zgrumțuroasă și deloc academică, se practică oricum și oriunde, dar, mai ales pe la televiziuni, unde audiența este asigurată de practicanții celeilalte „meserii” înrudite, aceea de telespectator fidel și nepretențios. „Părerologii” noștri „dețin” , în particular ( sau pe persoană fizică, cum ar spune un personaj celebru, cam din aceeași zonă), diverse îndeletniciri, care nu au, în majoritatea cazurilor, nicio legătură cu subiectul abordat. Cei mai mulți sunt fie destoinici tăietori de frunze prin politica românească, fie mulg vreo sinecură, ca drept răsplată pentru serviciile prestate când și unde trebuie.

Cu toții se pricep la toate și nimic, deci numai buni să apară pe post înveșmântați în straie de luminători ai nației.

Așadar, locurile unde se desfășoară, fără vreo opreliște și în lipsa unui minim standard deontologic aceste prestații cu pretenții de vedetism, sunt studiourile, totdeauna primitoare, ale televiziunilor.„Complicitatea”lor încurajează acest fenomen comic, dacă n-ar fi trist, care, cu timpul, a intrat într-o veritabilă mistică națională.

Nu putem , ajunși în acest punct, să nu facem referire la„cartea cult” a lui Giovanni Sartori, Homo videns. Inbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, publicată în urmă cu ceva ani, dar atât de actuală azi ; sau, mai adevărat spus, tot mai actuală cu trecerea timpului, dedicată, cum se poate constat încă din titlu,„video-modelării”, sau, cu alte cuvinte, formării de opinii după placul și voința cuiva.

Acest fenomen al secolului XXI, primatul televiziunii în ceea ce privește informarea, care le vine ca o mănușă, este speculat cum nu se poate mai bine de neobosiții părerologi. Este știut că, a fi pe „sticlă”, indiferent de prestație, înseamnă notorietate, înseamnă autoritate, iar de la notorietate și autoritate vin, în cascadă, și celelalte beneficii. Dar să ne întoarcem la Giovanni Sartori : El numește fenomenul despre care vorbim „tele-vederea”, constatând, așadar, un primat al imaginii, care detronează cuvântul.

Iar această benevolă raportare aproape exclusiv la imagine, schimbă, treptat,„natura omului”. Care îl face pe telespectator să se mulțumească cu ce vede, fără să mai aibă nevoie să și înțeleagă. Cuvintele nu sunt decât auxiliare ale imaginilor, de care te poți lipsi fără nicio pierdere. În aceste condiții se poate spune orice, fără o minimă susținere, în cunoștință de cauză și argumentat, a problemelor domeniului aflat în discuție. Ce importanță mai au cuvintele, imaginea ta, de zeu al comunicării televizate, care îți conferă din start beneficiul adevărului absolut, își atinge, cu maximă eficacitate, scopul.

S

Așa a apărut, ceea ce Giovanni Sartori numește, „video-politica”, prin care „părerologii politici” sorb și ei din puterea televiziunii de a crea așa-zise vedete media, persoane lipsite de orice însușire profesională sau culturală, care se pot bucura în voie de această notorietate lucrativă, care pentru politicieni este mană cerească.

Astfel,„părerologii”, politici sau de„alte profesii”, cucurigesc pe la televiziuni, mândri nevoie mare că au găsit, după o îndelungată scurmare, mărgica magică din care se ițește adevărul integral și definitv. Posesori ai unei infailibile științe de a se autoprograma, ei toacă cu obidă sinceră ceea ce nu le convine și poleiesc cu jubilație ceea ce-i servește necondiționat. Chinuita lor elocvență, alcătuită din cascada onomatopeelor și din munți de grimase, zugrăvite pe chipuri scăldate, când de o jovialitate căznită, când de o furtunoasă indignare, pun pe ecranul televizorului consistente tușe de umor involuntar.

Dar, ca să fim corecți, trebuie să recunoaștem că, uneori, domniile lor mai și vorbesc, în propoziții sau chiar fraze, cu toat cele necesare unei sintaxe onorabile : atunci când citează din autori pe care îi convoacă în sprijinul ideilor cu care combat din ce în ce mai nevricos. Se preia ceea ce servește demersului, se lucrează, cum s-ar spune, cu material veritabil. Numai că, acest materal, este, de cele mai multe ori, descusut sau chiar sfâșiat, fluturat printr-un context cu care nu are nicio legătură, nimerit, astfel, fără voie, într-un ritual al sacrificării. Se știe cât de simplu, dar și de incorect, este să-ți„bazezi” demonstarția, cum ar spune un celebru personaj literar, pe bucăți de fraze, pe segmente de discurs, evitând ceea ce, eventual, ți-ar putea clăina construcția.

Desigur, s-ar putea spune că sunt prea radical, că prea caut cu lumânarea pricinile, că încerc, cu riscul orbirii, să găsesc pete și-n soare. Că uit că nimeni nu-i infailibil. Oricine poate avea și scăpări, poate patina, la un moment dat, pe propriile-i convingeri, se poate înșela în opinii și judecăți, poate fi nedrept cu semenii. Da, numai că, aici, ceva tulbure, urât mirositor se depune de fiecare dată pe intervențiile personajelor despre care vorbim, încât nu putem să nu facem legătura cu oarece interese politice sau de altă natură care te scot de sub necesara obiectivitate.

Unii dintre „părerologi”, din motive care ne scapă, primesc adesea„proprietatea”unor emisiuni, botezate, abuziv,„analiză politică”, exonerați fiind de un trecut nu tocmai onorabil, uneori chiar sancționat ca atare. Li se oferă astfel privilegiul de a nu mai sta la rând, înghesuiți prin studiouri cu alte personaje și cu intervențiile limitate sau contrazise de tot soiul de băgăcioși, care improvizează patetic, luându-le strălucirea. În acet caz partizantul politic este aproape la vedere. Urechiatul este cu direcție clară și bine țintită. Vehemența face parte din recuzita misiunii ( și emisiunii), iar totul este onorat cu zel inepuizabil.

Comentatori, analiști, observatori sau ce-or mai fi, „părerologii” practică un așa-zis jurnalism după ureche, lăutăresc, care, din păcate, a ajuns să fie, tot după o expresie al lui Giovanni Sartori, „video-modelator. Să dea brânci, cât mai în față, unor false modele. Unor cariere care glorifică nimicul. Ceea ce e și foarte trist, și foarte periculos.

41

Nr.9-10(71-72) 2023

Alexandre Koyré (filozof francez): „Trăim într-o lume în care e loc pentru orice, mai puțin pentru om”.

Cam sceptic vizavi de om și de condiția umană domnul Koyré, nu-i așa? Pe lume sunt însă și lucruri mult mai rele...

Edward O. Wilson (entomolog american, considerat unul din cei mai mari biologi ai lumii contemporane, ecologist, promotor al socio-biologiei, laureat Pulitzer etc.): „Dacă omul ar dispărea, lumea s-ar regenera și ar reveni la starea de echilibru care a existat acum zece mii de ani.

Dacă insectele ar dispărea, lumea s-ar prăbuși în haos.”

De necrezut! Fabulos, ireal, neverosimil!...

Cum adică? Omul – minunea lumii, pildă a viețuitoarelor, stăpân al planetei Pământ, ființa împodobită cu numeroase alte superlative curgând în șuvoi dinspre literatura, religia și filozofia umanității poate să decadă în asemenea hal într-o comparație cu niște banale insecte? Uite că da!

Dar ce este, în fond și la urma urmei, omul dincolo de metafizică și figuri de stil?

Privit, așadar, ca entitate definită cu maximum de obiectivitate de inteligența artificială (IA), instanța ajunsă deja în zilele noastre absolutul în materie de deșteptăciune?! Păi, să vedem: „Omul este o specie de mamifer inteligent care aparține genului Homo. Caracteristicile definitorii ale omului includ capacitatea sa de gândire abstractă, limbajul complex, utilizarea uneltelor, cultura și societatea dezvoltată.

Oamenii sunt ființe sociale și au evoluat de-a lungul milioanelor de ani pentru a deveni cei mai dominanți membri ai planetei Pământ. În plus, omul are o varietate de aspecte individuale și culturale care îl fac unic în cadrul speciei sale.”

Să sintetizăm trecând cu delicatețe peste ușoarele diferenduri ale IA cu gramatica: gândire abstractă, limbaj complex, capacitatea de utilizare a uneltelor, cultură și societate dezvoltate, membri dominanți pe Terra plus o amplă varietate de aspecte individuale și culturale care îi conferă unicitate printre mamifere.

Nu e rău. Dar nici atât de bine încât, la un caz de dispariție din lume a speciei cu pricina, pe Pământ să survină mai mult decât o banală pagubă-n ciuperci: viața s-ar regenera, iar lumea ar reveni la starea echilibrată din urmă cu zeci de mii de ani. Pe când, dacă ar dispărea măruntele și insignifiantele insecte, consecințele ar friza catastrofalul. Sau mai direct spus, alegerea prafului și pulberii

R[zle\e

www.revistaneuma.ro

Pisica §i Alexandru cel Mare GElu nEGrEa din întreaga alcătuire a lumii și – se subînțelege – fără vreo speranță de regenerare și întoarcere la orice status quo ante.

Dar ar fi oare posibil ca omul să dispară?

La prima vedere, în incipitul acestui text avem de-a face cu o simplă ipoteză teoretică pe care E. O. Wilson o formulează mai degrabă de dragul unei alăturări paradoxale decât ca posibilitate reală. Lucrurile nu stau însă așa. Dimpotrivă, pot pentru ca să zic: bombele nucleare de care lumea noastră e plină, un meteorit ieșit ucigaș de pe traiectorie, o pandemie care nu mai poate fi controlată și câte altele asemenea pot să ducă la un rezultat catastrofal spre apocaliptic.

Viața bate însă filmul SF imaginat de biologul american de-l ascultă cu ambele urechi, demonstrând că nici măcar nu e nevoie de astfel de nenorociri pentru ca omenirea să-și spună sieși adio. Un studiu publicat în prestigioasa revistă Science, de exemplu, semnalează că în istoria speciei umane s-a întâmplat deja, la un moment dat, un lucru extrem de apropiat de ipoteza domnului Wilson. În urmă cu circa 900.000 de ani, pe întreaga planetă Pământ, din motive obscure, nu mai rămăseseră decât aproximativ 1280 de ființe umane capabile de reproducere. În legătură cu studiul menționat, Nick Ashton și Chris Stringer, doi reputați experți britanici în problematica evoluției umane, au emis următoarea opinie: „Rezultatele studiului sugerează că strămoșii noștri au suferit o reducere drastică a populației care a început în urmă cu aproximativ 930.000 de ani și a durat aproape 120.000 de ani...”

Se poate spune așadar că, pentru o dată, specia umană a avut noroc: procesul de împuținare a populației lumii s-a apropiat numai de limita dispariției, dar n-a mers până la capăt. Ce se va întâmpla însă a doua oară într-o încercare similară știut fiind faptul că, între timp, paremiologia mondială s-a îmbogățit cu zicerea conform căreia ulciorul nu merge de mai multe ori la apă?

Un veritabil miracol de instruire și comunicație îl reprezintă orașul grecesc Florina a cărui populație nu depășește 17.000 de locuitori, dar în care funcționează cu succes:

- o universitate - 8 posturi locale de radio - două cotidiene politice - 4 publicații săptămânale - o revistă pentru femei - două ziare de sport După părerea mea sinceră, florinilor le lipsește, totuși, ceva. Anume, o revistă de umor...

Absolut prodigioasă prezența în revuistica culturală națională din ultimul (mai bine de un) an a unui nume: Cristian Pătrășconiu, autor de interviuri cu personalități marcante din cele mai diverse domenii, de anchete literare pe teme insolite și mereu interesante, de cronici de carte într-o formulă inedită, și, în plus, o apariție atractivă în recenta emisiune TV România literară consacrată fenomenului culturii scrise de la noi.

Când Dumnezeu are timp să facă atât de multe și atât de bine pe toate?

Mărturisesc că până de curând, habar naveam de existența pe lume a ailurofobiei care semnifică frica oamenilor de pisici. Privită în sine, chestia ar părea amuzantă, ba chiar de-a dreptul hilară. Atâta doar că respectiva teamă irațională de inofensivele feline numără în istorie printre neașteptatele sale victime pe Alexandru cel Mare, Napoleon Bonaparte, Benito Mussolini, Adolf Hitler și alți câțiva de același calibru.

Să citești și să nu crezi!...

O poezea celebră a autorului american de literatură pentru copii Shel Silverstein sună cam așa: „În Țara Fericirii / – Ce țară minunată! – / Nefericit nu-i nimeni/ Niciodată./ Toți râd și veselia-i/ Colosală./ În Țara Fericirii/ Am fost și eu odată/ Și era – vai! – să mor/ De plictiseală” Mă rog: de gustibus non disputandum!

Cu atât mai mult cu cât fiecare are libertatea să atribuie cuvintelor „fericire”și„plictiseală” accepțiunea care-i place...

Întrebări la vreme de toamnă estivală: De ce arta – literatura și teatrul, îndeosebi – trebuie să se situeze neapărat în contra puterii? De ce a fi cu puterea (cu orice putere) este pentru scriitori o culpă morală? De ce Bertolt Brecht consideră chiar că inclusiv neutralitatea trebuie privită ca situare de partea puterii și, ipso facto, blamabilă?

Ergo: Este orice putere principial malefică? De ce?

Studii critice

www.revistaneuma.ro

42

Nr. 9-10(71-72) 2023

Basmul ini\iatic al lui Goethe GhEorGhE GlodEanu e lângă operele clasicizate care i-au adus o faimă binemeritată precum Suferințele tânărului Werther (1774), Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister (1795), Afinităţile elective (1809) sau Faust (1808-1833), Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) este și autorul unui text straniu și plin de simboluri, care a generat numeroase interpretări contradictorii de-a lungul timpului. Narațiunea reușește să șocheze deja prin titlul ei simplu, parcă neterminat, Basmul. Acest detaliu a făcut ca în unele traduceri și comentarii el să apară cu o denumire mai complexă, care trimite la principalii protagoniști ai întâmplărilor. Este vorba despre Basmul despre Șarpele verde și frumoasa Floare-de-Crin. Versiunea românească a narațiunii a apărut în 1987 la Editura Univers în traducerea realizată de Sevilla Răducanu. Textul a fost inclus în volumul al V-lea din seria de Opere (Proză) dedicată lui J.W. Goethe. Traducătoarea a păstrat titlul inițial al relatării (Das Märchen, adică Basmul). Ea este și autoarea unui interesant studiu introductiv, în care reconstituie geneza și receptarea critică surprinzătoare de care s-a bucurat narațiunea celui supranumit titanul de la Weimar. Sevilla Răducanu menționează faptul că Basmul încheie o serie de șase nuvele purtând titlul Convorbiri ale unor emigranți germani (Unterhaltungen deutscher Ausgewanderlen, 1794-1795). Fapt semnificativ, narațiunile ciclului nu poartă denumiri distincte, motiv pentru care ele sunt individualizate, de regulă, în funcție de personajul central sau de numele povestitorului. Din punct de vedere tematic, cele șase relatări conțin povestiri cu stafii, de dragoste și moralizatoare. Singura narațiune a ciclului care poartă un titlu propriu este Basmul. Rod al plăcerii autorului de a povesti, scrierea a văzut lumina tiparului în revista „Die Horen” condusă de Friedrich Schiller (1795). Este interesant faptul că Goethe se lasă cucerit de farmecul povestirilor într-o perioadă dominată de roman. Se pare că sursele sale de inspirație s-au găsit în literatura franceză și germană din perioada Renașterii, unde proza scurtă era bine reprezentată. Încă de la apariția lui, Basmul lui Goethe s-a bucurat de o receptare favorabilă. Într-o scrisoare adresată lui Schiller în noiembrie 1795, Wilhelm von Humboldt afirma următoarele:„Nu-mi amintesc să fi citit ceva de un scriitor german care să egaleze Basmul”. În ianuarie 1796, într-o recenzie publicată în revista„Allgemeine Jenaer Literatur-Zeitung”, A.W. Schlegel menționa că este vorba despre cel mai frumos basm căzut vreodată din cerul fanteziei pe pământul sterp. Exegetul remarca scenele încântătoare, tablourile vii și colorate, dar și atitudinea echilibrată a autorului. La rândul lui, traducătorul Thomas Carlyle a insistat pe bogăția de semnificații a narațiunii, considerând că ne găsim în fața uneia dintre„creațiile cele mai profunde și cele mai poetice” ale marelui scriitor. Răspunzând scrisorii acestuia, în data de 23 mai 1830, Goethe își exprima satisfacția că Basmul său a avut succes și în Anglia. Caracterizânduși opera, titanul de la Weimar afirma următoarele: „Este o creație artistică care nu mi-ar reuși a doua oară. O fantezie ținută în frâu cere impetuos rațiunii să tragă un folos organizat și impune stringență logică”. Afirmația se dovedește importantă deoarece atrage atenția asupra luptei ce se dă în interiorul artistului între imaginar și rațiune, opera de artă fiind rodul unei„fantezii ținute în frâu”.

Sevilla Răducanu recunoaște că„niciuna dintre creațiile goetheene n-a intrigat opinia cititorilor, n-a stârnit curiozitatea și n-a dat naștere la atâtea interpretări ca Basmul”. Fenomenul se explică prin

P

faptul că Goethe a refuzat să dezvăluie semnificațiile ascunse ale narațiunii. În felul acesta, rețeaua de simboluri și alegorii a textului și-a păstrat tainele ultime. Deși nu a devoalat înțelesurile camuflate ale creației sale, scriitorul a atras atenția că Basmul nu trebuie interpretat alegoric, ci simbolic. Cu toate acestea, într-o primă etapă, pornind de la corespondența dintre Goethe și Schiller, exegezele au insistat pe sensurile alegorice ale textului. Astfel „umbra uriașului” de care se vorbește în narațiune ar constitui o trimitere la Revoluția Franceză, care a influențat și destinul țărilor învecinate.

Dimpotrivă, exegezele din secolul al XX-lea au insistat pe valențele simbolice ale relatării. Din această perspectivă, s-a considerat că, în esență, Basmul reia o serie de simboluri specifice operei poetului, precum lumina, pământul, apa, aurul, uriașul. Unul dintre cei mai importanți comentatori ai creației este Rudolf Steiner. În volumul Noțiunile fundamentale ale teosofiei, sub genericul Taina revelată a lui Goethe, acesta se ocupă pe larg de Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin. Teosoful pornește de la ideea că, în concepția titanului din Weimar, capacitatea de cunoaștere a omului nu reprezintă ceva fix, ci se poate dezvolta continuu.

Basmul este supranumit Apocalipsa sau Taina revelată a lui Goethe.

Creația ridică problema corelației dintre trup și suflet, dar și calea pe care trebuie să o urmeze omul pentru a se ridica de la teluric la astral prin cunoaștere și printr-o înțelegere tot mai înaltă a tainelor lumii.

Povestirea este considerată atât de profundă, încât autorul ei era conștient de faptul că doar puțini vor fi aceia care îi vor putea deconspira semnificațiile majore. De aici și comparația cu Apocalipsa după Ioan. Potrivit lui Steiner, Goethe a inclus în relatarea sa cele mai profunde lucruri pe care le știa despre destinul omenesc. Faptul că el și-a expus marile taine tocmai într-un basm s-ar explica prin faptul că, într-o asemenea problemă, el nu se putea exprima decât în imagini, recurgând la simbolistica culorilor. Ulterior, concepția despre lume a poetului a fost nuanțată prin alte două basme: Noua Melusine (1807) și Noul Paris (1810). În viziunea lui Rudolf Steiner, cele trei basme în versuri „constituie cea mai profundă expresie a concepţiei despre lume a lui Goethe”.

Basmul se deschide cu prezentarea a trei toposuri distincte.

Primul dintre maluri reprezintă lumea fizică, în timp ce malul celălalt, în care stăpânește frumoasa Floare-de-Crin, este lumea spiritului. Între ele curge fluviul, care simbolizează lumea astrală, universul dorințelor. Abia eliberându-se de tot ceea ce are personal, individul are acces la celălalt mal. Fluviul întruchipează obstacolul ce trebuie trecut pentru a se ajunge în lumea spiritului. Acesta este țelul suprem al omului. Bun cunoscător al misticii și al alchimiei, Goethe a prelucrat simbolul crinului. În limbajul alchimic, acesta trimite la Mercur, adică este un semn al înțelepciunii. Încercând să dezvăluie semnificațiile majore ale narațiunii, Rudolf Steiner afirmă că luminițele rătăcitoare sunt niște simboluri ale focului, adică ale pasiunilor, ale aspirațiilor senzoriale. Teosoful vorbește apoi despre metamorfoza suferită de șarpe după ce înghite aurul. Din verde, acesta devine strălucitor, luminând obiectele din jur dintr-o nouă perspectivă și având acces la lucruri pe care înainte doar le intuia. Devenind luminos, el găsește calea către templul subpământean. Aici descoperă statuia celor patru regi, dar și pe bătrânul cu lampa. În viziunea lui Rudolf Steiner, acesta este simbolul înțelepciunii străvechi a omenirii.

Nu întâmplător, felinarul său luminează fără să lasă umbre.

43

Nr.9-10(71-72) 2023

Studii critice

www.revistaneuma.ro

Exegetul abordează apoi problema celor trei taine deținute de înțelept, cea mai importantă fiind considerată cea mai evidentă.

Abia după ce ele au fost revelate poate fi cunoscută și cea de a patra. În acest pasaj identifică Rudolf Steiner cheia întregului basm. În viziunea sa, tainele se referă la cele trei regnuri ale naturii (mineral, vegetal și animal). Șarpele verde este cel care descoperă cea de a patra taină, care constă în capacitatea de a se jertfi. Pentru teosof, basmul-poem al lui Goethe ilustrează maniera în care evoluează omul de la eul său inferior la cel superior. Templul este considerat un simbol al marilor școli inițiatice, în timp ce regii erau„reprezentanții celor mai înalte puteri spirituale”. Cuvântul pe care șarpele îl șoptește la urechea bătrânului cu lampa este considerat cheia enigmei, termenul cel mai important din basm. Abia după ce șarpele rostește cuvântul magic, bătrânul exclamă profetic:„Sosit-a timpul!”

După jertfa sa, corpul reptilei se destramă în numeroase pietre prețioase. Aruncate în râu, ele vor constitui temelia noului pod care leagă simbolic teluricul de spiritual. Iubitul Florii-de-Crin este readus la viață prin jertfa șarpelui, după care asistăm la inițierea acestuia. În finalul considerațiilor sale, Rudolf Steiner menționează că, prin intermediul Basmului, Goethe „a vrut să arate în imagini poetice evoluţia şi mântuirea finală a omului şi a neamului omenesc”. Și pentru Karl Justus Obenauer, în centrul narațiunii se găsește omul și evoluția acestuia. Potrivit lui Wilhelm Emrich, valoarea supremă despre care vorbește Basmul este dragostea. Ea se găsește deasupra înțelepciunii și a forței, de unde afirmația: „dragostea nu stăpânește, ea formează”. Narațiunea zugrăvește un lung proces de metamorfozare a lumii, până se ajunge la o societate ideală. Chiar dacă a refuzat în mod sistematic să dezvăluie marile semnificații ale creațiilor sale, Goethe recunoaște existența în Basm a unei profeții, tocmai pentru că relatarea se referă în același timp la trecut, prezent și viitor. În 2010, Jean-Patrick Dubrun a realizat o nouă traducere comentată a Basmului lui Goethe, intitulată Le Serpent vert. Conte initiatique. Traducătorul și-a justificat re-lectura prin faptul că interpretările anterioare ignorau tocmai esența operei, dimensiunea ei alchimică. În viziunea exegetului, spiritul scrierii se dezvăluie numai printr-o abordare multiplă. Fiecare personaj este considerat un arhetip, personificarea unei puteri a naturii. Dubrun consideră Das Märchen o povestire simbolică, dar și un elogiu adus puterilor vitale.

Criticul este de părere că textul nu poate fi înțeles fără a se recurge la o grilă de lectură alchimică. Este cunoscut faptul că Goethe cunoștea tradiția hermetică și era familiarizat cu scrierile alchimiștilor. La începutul narațiunii – menționează Dubrun –, Șarpele verde„pleacă în căutarea aurului luminos și al secretului tinereții eterne”. Luntrașul și bătrânul cu lampa sunt văzuți ca adevărații alchimiști ce veghează la nașterea Operei. Ea se întrupează sub forma templului, care se naște de sub pământ după ce are loc căsătoria Prințului cu frumoasa Floare-de-Crin. În felul acesta se atinge„secretul nemuririi”,„unul din scopurile practicii alchimice”. În viziunea lui Dubrun, cei trei regi întruchipează o serie de calități esențiale. Statuia regelui de aur simbolizează Înțelepciunea, iar coroana din ramuri de stejar pe care o poartă sugerează ideea de nemurire. Înțelepciunea este principalul scop al căutării inițiaților. Regele de argint – menționează exegetul – întruchipează Frumusețea și Armonia, iar cel de bronz reprezintă forța, puterea solară. Timp îndelungat, armele au fost făurite din bronz. Pornind de la NuntachimicăaluiChristianRosenkreutz, Dubrun consideră că și Basmul lui Goethe oferă mai multe nivele de lectură, de la o simplă poveste alegorică, la un tratat de alchimie. De aici și farmecul aparte al operei. Relevarea dimensiunii simbolice a fiecărui personaj facilitează înțelegerea faptelor acestora. Totul până se ajunge la imaginea apoteotică din final,„căsătoria alchimică a regelui

și a reginei care consacră apariția templului și triumful luminii”.

Narațiunea Das Märchen este considerată o„adevărată capodoperă a Artei regale”. Este o scriere esențială, în măsură „să îmbogățească comoara tradiției inițiatice”.

Fiind vorba de un basm, dincolo de numeroasele simboluri, fantezia, imaginarul joacă un rol esențial în narațiune. Goethe creează un univers miraculos, specific poveștilor. Fabulosul este prezent și în final, când scriitorul își imaginează o lume utopică, din care răul este alungat definitiv. Exegeții au relevat caracterul vizual al relatării, care i se adresează, cu predilecție, ochiului. Nu întâmplător, Goethe a fost puternic influențat de teoria culorilor, rezultatul fiind – după cum precizează Oskar Walzel – o veritabilă simfonie cromatică.

Potrivit dicționarelor de termeni literari, basmul este o formă a genului epic în care se povestesc o serie de întâmplări fantastice la care participă numeroase personaje imaginare: feți-frumoși, zâne, animale miraculoase etc. Conflictul are loc între bine și rău, acesta din urmă fiind întruchipat de diferite ființe malefice precum vrăjitoarele, zmeii sau balaurii. În ciuda numeroaselor încercări dificile la care sunt supuși protagoniștii, binele reușește să triumfe în final, de unde și dimensiunea moralizatoare a textelor. Nu întâmplător, în Estetica basmului, G. Călinescu definea aceste creații drept o„oglindire a vieții în moduri fabuloase”.

Spre deosebire de definiția clasică, Basmul lui Goethe a reușit să șocheze deoarece este o creație atipică, în care personajele sunt mai mult niște simboluri. Fiind vorba despre opera unui poet, înainte de toate, surprinde absența epicului, ceea ce face ca narațiunea să fie mai mult o feerie, un poem în proză. Deși păstrează câteva dintre coordonatele esențiale ale basmelor, Goethe aduce și numeroase modificări. Astfel, el renunță la tradiționala formulă introductivă „a fost odată ca niciodată”, ceea ce, aparent, conferă textului un plus de realism. Cu toate acestea, autorul păstrează indeterminarea spațială și temporală specifice genului. Mai mult, de la bun început suntem introduși în plin miraculos. Întâmplările sunt plasate lângă un fluviu larg, pe malul căruia se găsește umila colibă a unui bătrân luntraș. Prezența râului ce desparte două lumi și a barcagiului trimit la mitul lui Charon ce trecea sufletele celor morți peste râul Styx. Dar fluviul mai poate sugera și ruptura dintre real și imaginar. Șochează faptul că personajele lui Goethe nu sunt numai niște feți-frumoși și niște Ilene Cosânzene, ci sunt alese din toate regnurile.

Surprinde, înainte de toate, prezența a „două luminițe rătăcitoare”, grăbite să ajungă cât mai repede pe celălalt mal al fluviului pentru a se întâlni cu frumoasa Floare-de-Crin. Cel care facilitează pătrunderea lor în lumea miraculosului este luntrașul. Trimiterea la floarea de crin nu este întâmplătoare, deoarece ea reprezintă o întruchipare a purității și a iubirii. Pe de altă parte, prin intermediul celor două „luminițe rătăcitoare”, prozatorul introduce în text simbolul luminii, care devine echivalentul cunoașterii. Nu întâmplător, pe parcursul basmului apare un bătrân înțelept care poartă o lampă fermecată cu ajutorul căreia el schimbă lumea. Este interesant faptul că„luminițele rătăcitoare” preiau atribute specific umane. Ele sporovăiesc cu vioiciune într-o limbă necunoscută și sar nebunatice pe marginile luntrii, amenințând să o răstoarne. Fapt semnificativ, nici luntrașul nu este contrariat de aspectul exterior al călătoarelor, care încearcă să îl răsplătească oferindu-i mai multe monede de aur strălucitor. În mod paradoxal, în loc să se bucure, barcagiul se arată scandalizat, deoarece, dacă o singură monedă de aur ar fi căzut în apă, fluviul s-ar fi învolburat, iar valurile l-ar fi înghițit cu barcă cu tot. Textul nu explică de unde provine această aversiune a fluviului împotriva aurului. Mai ales că, din cele mai vechi timpuri, acesta este considerat cel mai prețios metal. Mai mult, datorită strălucirii sale, el poate fi

Studii critice

www.revistaneuma.ro considerat o versiune mineralizată a luminii, a focului solar. Imaginile lui Buddha – se precizează în Dicționarul de simboluri – sunt aurite „ca semn al iluminării și perfecțiunii absolute”. Luminițele călătoare se hrănesc cu aur – semn al aspirației lor la cunoaștere – , dar și răspândesc în jurul lor monede de aur. Goethe insistă aici pe diferențele existente între simbolurile spirituale ale metalului și versiunea lui degradată, mercantilă, întruchipare a năzuințelor telurice. Cum luminițele călătoare nu au încuviințarea să ia înapoi ceea ce au dăruit, bătrânul se vede obligat să adune în șapca sa monedele și să le îngroape undeva pe țărm. În mod surprinzător, luntrașul cere să fie plătit cu roadele obișnuite ale pământului, pe care cele două personaje insolite nu le-au gustat niciodată. Drept consecință, ele nu sunt lăsate să plece până când nu promit că vor aduce„trei căpățâni de varză, trei anghinare și trei cepe mari”.

Deoarece în ipostaza lui materială aurul este considerat blestemat, luntrașul (a cărui identitate rămâne neprecizată) dorește să îngroape monedele aducătoare de primejdii într-un loc stâncos, în care nu putea pătrunde apa. El aruncă aurul într-o prăpastie foarte adâncă, unde „își avea culcușul un șarpe verde de toată frumusețea”. Șarpele are o simbolistică extrem de bogată în tradițiile populare, numeroși scriitori inspirându-se din legendele legate de această vietate miraculoasă. Prozatorul nu prelucrează credințele terifiante legate de mitologia reptilei. Șarpele verde nu este prezent nici ca simbol erotic, nici ca întruchipare a nemuririi. El apare într-o ipostază feerică, seducătoare, rolul lui fiind în primul rând spiritual.

Dacă luntrașul face legătura între lumea celor vii și tărâmul celor morți, șarpele este un mediator între teluric și astral. Culoarea reptilei este simbolică. Verdele este culoarea naturii și a speranței, dar întruchipează și lumina spiritului. Nu întâmplător tocmai șarpele este cel care descoperă marile taine camuflate în adâncurile pământului. Galbenii ce se rostogolesc în hău îl trezesc din somn și începe îi înfulece lacom. Aurul înghițit se topește în măruntaiele reptilei, conferindu-i o transparență strălucitoare. Sub această nouă ipostază el iese din ascunzătoare răspândind o lumină plăcută. La trecerea sa, toate frunzele încep să scapere ca smaraldul, iar florile par preschimbate în mod miraculos. Povestitorul insistă pe jocul cromatic și mizează pe conotațiile verdelui, nuanță a naturii înfloritoare. Nu trebuie uitat faptul că Goethe a fost fascinat de semnificațiile culorilor. În 1810, el a publicat lucrarea intitulată Zwer Farbenlehre (Despre teoria culorilor).

Strălucirea (lumina) este cea care îl determină pe șarpele verde să se apropie de cele două luminițe. În ciuda asemănării lor aparente, acestea atrag atenția asupra specificității lor. Ele se pot subția și se pot transforma în limbi de flăcări, ceea ce le face să aspire către înalt, în timp ce șarpele este o vietate telurică, ce se târăște prin tenebre. Luminițele se scutură făcând ca o mulțime de galbeni să cadă în jur, pe care șarpele verde începe să îi înghită, devenind tot mai strălucitor. Drept răsplată pentru insolitul prânz copios, reptila este gata să le satisfacă orice dorință. Călătoarele îi cer să le arate drumul către palatul în care locuiește frumoasa Floare-de-Crin. Mult timp, ea este un personaj reconstituit în absență. Șarpele atrage atenția asupra greutății îndeplinirii acestui deziderat, deoarece Floarea-de-Crin se afla pe malul celălalt al fluviului. Marea dificultate este dată de traversarea apei. Nu pot apela la ajutorul luntrașului deoarece, asemenea miticului Charon, el poate aduce pe oricine pe malul pe care se găsesc, dar îi este interzis să treacă pe cineva pe malul celălalt. Drept consecință, se caută alte soluții pentru traversarea apei. Șarpele spune că îi poate trece el dincolo, dar numai pe la prânz. Cum luminițelor nu le face plăcere să pornească la drum în miezul zilei, li se propune să ajungă pe malul celălalt seara,„odată cu umbra uriașului”. În comparație cu alți eroi din basme, uriașul zugrăvit de Goethe este și el un personaj atipic. În ciuda aspectului

44

Nr. 9-10(71-72) 2023

său fizic înfricoșător, el este atât de lipsit de vlagă, încât „nu poate ridica un fir de pai cu mâinile”. Cu toate acestea, umbra lui este puternică, atingând apogeul la răsăritul și la asfințitul soarelui. Ea este în măsură să îi poarte pe călători peste apă.

Pe lângă multe alte simboluri, șarpele se dovedește și o întruchipare a setei de cunoaștere. Deși condamnat să se târască prin hăuri și cotloane întunecate, el este cel care descoperă mirificul sanctuar subteran și dorește să cerceteze misterioasele lui obiecte.

Mai întâi, șarpele verde identifică„cu uimire și venerație”statuia din aur curat a unui rege. Dialogul dintre reptilă și statuia însuflețită este dialogul dintre doi înțelepți. La întrebarea ce e mai minunat decât aurul, șarpele răspunde: lumina. Cu alte cuvinte, bogăției materiale îi preferă cunoașterea. Întrebat ce îl desfată cel mai mult, reptila răspunde: conversația. Șarpele descoperă în bolta subterană și statuia minunată de argint a unui alt rege. Voinic și rezemat în ghioaga lui, acesta din urmă pare o personificare a lui Herakles. Alb și strălucitor, argintul este o întruchipare a purității, a clarității, a conștiinței și a fidelității. Cea de a treia statuie este de bronz. Bronzul trimite la o vârstă degradată din istoria omenirii, dar el este și o încarnare a forței. Nu întâmplător, el a fost folosit pentru fabricarea armelor și a clopotelor. Goethe insistă pe simbolistica metalelor, aurul, argintul și bronzul trimițând la cele trei vârste pe care le-a parcurs omenirea. Cea de a patra statuie este alcătuită din aliajul dintre cele trei metale din care au fost turnate celelalte. Acesta este regele impur, ceea ce îi conferă o înfățișare neplăcută. Șarpele asistă la dialogul dintre cele patru statui și un bărbat îmbrăcat în port țărănesc ce se ivește din peretele sanctuarului.

Acesta poartă în mână o lampă a cărei flacără arde fără să arunce vreo umbră, luminând neașteptat întregul dom. Bătrânul pare un profet, un maestru spiritual, un inițiat, care știe să răspundă la întrebările încifrate ale regilor. Nu întâmplător, lampa trimite la lumină, la înțelepciune, la o viață dedicată contemplației. Din întrebările regelui de aur aflăm că„bărbatul cu lampa”cunoaște trei taine majore, dintre care cea mai de seamă este„cea vădită tuturor”. Nu are însă dreptul să o dezvăluie până când nu află și taina a patra.

Aceasta este cunoscută de șarpele verde, care i-o împărtășește bătrânului. Din păcate, cele patru taine supreme nu îi sunt dezvăluite și cititorului. Asemenea celei a lui Aladin, lampa bătrânului posedă o serie de virtuți magice. Ea are puterea ca prin lumina ei să prefacă pietrele în aur, lemnul în argint și animalele moarte în pietre prețioase. În plus, putea descompune orice metal. Pentru ca acest miracol să aibă loc, trebuia ca lampa singură să îndepărteze întunericul, în absența oricărei alte surse de lumină. Întorcându-se la coliba de pe coasta muntelui, bătrânul își găsește nevasta foarte supărată. Aceasta povestește vizita celor două luminițe rătăcitoare. Intrând în casă, după ce au lăudat gazda, ele au început să înghită cu lăcomie tot aurul de pe perete, afirmând că are un gust mai bun decât aurul brut. După ce au curățat toate zidurile, au crescut și au strălucit și mai puternic. Apoi au început să se scuture, răspândind în jur o mulțime de monede de aur. Se pare că, și de această dată, Goethe face distincție între aurul spiritual și cel mineral, acesta din urmă fiind considerat blestemat, malefic. Nu întâmplător, după ce câinele înghite câteva monede, moare.

Nevasta bătrânului înțelept este cea care se angajează să plătească datoria pe care cele două luminițe o aveau față de luntraș: trei căpățâni de varză, trei anghinare și trei cepe. Bătrânul nu se supără, deoarece știe că va veni vremea când cele două călătoare îl vor sluji.

La lumina lămpii fermecate, pereții se acoperă din nou cu o pojghiță de aur, iar câinele mort se preface„în cel mai frumos onix pe care ți l-ai putea închipui”. Bătrânul îi cere soției să strângă monedele și onixul într-un coș, să-l ducă la râu și să îl roage pe șarpe să o treacă apa. Pe malul celălalt, ea trebuia să o caute pe frumoasa Floare-de-

45

Nr.9-10(71-72) 2023

Studii critice

www.revistaneuma.ro

Crin și să îi dăruiască onixul-simbol, deoarece atingerea ei miraculoasă va trezi câinele la viață. Mesajul bătrânului înțelept sună în felul următor: „Spune-i să nu se lase copleșită de tristețe, căci în curând va fi izbăvită; cea mai mare nenorocire se va dovedi cel mai mare noroc, căci sosit-a vremea!”

Este interesant de observat faptul că, în locul unor formule atemporale specifice basmelor precum „a fost odată ca niciodată”, Goethe recurge la formula profetică „sosit-a vremea”. Și această sintagmă exprimă o formă a indeterminării temporale, dar atrage atenția asupra faptului că a venit timpul pentru înfăptuirea unor lucruri deosebite, pentru împlinirea unei prevestiri.

Există o interesantă răsturnare de valori în lumea zugrăvită de povestitor. Coșul pe care îl cară bătrâna nu este greu din cauza monedelor de aur sau a onixului, ci a zarzavaturilor pe care i le ducea barcagiului. Pe drum, ea se întâlnește cu umbra uriașului, care îi ia o căpățână de varză, o anghinare și o ceapă. În felul acesta, femeia nu îl mai poate plăti pe luntraș. Acesta din urmă afirmă că plata cuvenită trebuie să se odihnească nouă ceasuri și nu își poate lua partea până nu plătește o treime fluviului. După cum se poate constata, Goethe trimite frecvent la numerologie, mai ales la numărul sacru trei și la multipli acestuia. Pentru a ieși din impas, femeia trebuie să promită că peste o noapte și o zi își va plăti datoria. Până atunci, mâna pe care a băgat-o în apa fluviului drept gaj se face neagră și începe să se atrofieze. În timpul dialogului cu luntrașul, bătrâna asistă la sosirea unui tânăr cavaler. Asemenea celorlalte personaje, nici identitatea acestuia nu este prea bine precizată. Din păcate, o durere adâncă îl făcea să ignore ceea ce se petrece în jurul său. Intrând în vorbă cu tânărul prinț, femeia află că și acesta o caută pe Floarea-de-Crin. Timp îndelungat, aceasta este reconstituită în absență. Chiar dacă devine o personificare a frumuseții desăvârșite, din dialogul celor doi aflăm că misterioasa Floare-de-Crin reprezintă o întruchipare a inaccesibilității pentru orice bărbat. Asemenea personajelor malefice din mitologia greacă, ea ucide orice ființă pe care o atinge, dar posedă și darul de a readuce la viață un animal neînsuflețit. De aici și durerea cavalerului. Tânărul are impresia că soarta lui ar putea fi modificată prin puterea luminii sacre, de unde interesul pentru omul cu lampa.

Povestea ne spune că, în miezul fiecărei zile, șarpele prelua înfățișarea unui pod peste apele fluviului. Dacă la început părea clădit din jasp și cuarț verde, de data aceasta el devine și mai strălucitor, fiind alcătuit din smarald, crisopras și crisolit îmbinate cu o neasemuită măiestrie.Traversând podul, bătrâna, tânărul și șarpele ajung în fața frumoasei domnițe.

Grădina miraculoasă a Florii-de-Crin pare împrumutată dintr-un tablou idilic din mitologia greacă. Frumoasa zână cânta la harfă pe malul unui lac, la umbra binefăcătoare a unui pâlc de arbori.

Prezentând curtea acesteia, Goethe imaginează o nouă Arcadie, dominată de veselie, joc și armonie. Cu toate acestea, frumoasa Floare-de-Crin era supărată deoarece tocmai i-a murit canarul care o încânta cu trilurile ei. Bătrâna îi transmite mesajul criptat al omului cu lampa, care o anunța că a sosit vremea și că e bine să își domolească tristețea. Mai mult, chiar și în nenorocire ar trebui să vadă„solia unei fericiri depline”.

Foarte interesant se dovedește dialogul dintre șarpele verde și Floarea-de-Crin. Reptila vorbește despre existența unei profeții privind sanctuarul secret și podul care se va ridica peste fluviu, o profeție pe cale să se împlinească. Potrivit prevestirii, din apă vor crește de la sine niște piloni uriași, pe care se va ridica puntea. La observațiile neîncrezătoare ale tinerei, reptila răspunde că templul a fost deja clădit, chiar dacă deocamdată el se află în adâncurile pământului și nu pe malul fluviului. Mai mult, i-a văzut și a vorbit cu

regii din sanctuar și a auzit rostindu-se cuvintele profetice „sosit-a vremea”.

Textul continuă cu lamentațiile tânărului prinț. Acesta își exprimă durerea pentru că i-a fost sortit să iubească o femeie inaccesibilă, care ucide tot ceea ce atinge. Durerea lui crește și mai mult când vede cum iubita lui se distrează cu câinele pe care tocmai l-a trezit la viață, în timp ce el este condamnat să nu se poată apropia de ea.

Decât o suferință fără sfârșit, el preferă să moară de atingerea ei. În continuare, basmul insistă pe eforturile depuse de către personaje pentru salvarea tânărului prinț. Soluția este sugerată de șarpele verde, care își dezvăluie din nou rolul benefic. Singura posibilitate de salvare rămâne aducerea omului cu lampa fermecată înainte de apusul soarelui. În așteptarea bătrânului inițiat, reptila formează un cerc magic în jurul tânărului (ce amintește de miticul Uroboros), împiedicând astfel ca trupul acestuia să se descompună.

Duhul lămpii îl îndeamnă pe bătrân să vină în ajutorul Florii-de-Crin, iar uliul prințului se transformă într-un animal-călăuză. Luminițele rătăcitoare sosesc și ele metamorfozate în niște tineri vioi. Povestirea insistă pe descrierea ritualul magic al trezirii la viață a tânărului.

Titanul de la Weimar insistă pe rolul esențial al șarpelui în narațiune. Ființă benefică, el se transformă în diferite perioade ale zilei în podul splendid care leagă cele două maluri, permițând protagoniștilor să treacă apa fluviului. Mai mult, el este gata să se jertfească în mod deliberat pentru a trezi la viață iubitul Florii-deCrin. Totul se realizează prin intermediul unui ritual magic, în care frumoasa tânără joacă rolul unui catalizator. Atingând cu o mână tânărul și cu cealaltă șarpele, ea este cea care mediază transferul de viață dintre personaje. În același timp este trezit la viață și canarul.

După săvârșirea ritualului, trupul reptilei se descompune în mii de nestemate scânteietoare. Acestea sunt adunate și aruncate în apa fluviului. Acum se dezvăluie și rolul luminițelor rătăcitoare, singurele în măsură să deschidă poarta sanctuarului. Pătrunzând în bolta sacră în care se găsesc statuile celor patru regi, protagoniștii întâmplărilor încep un dialog inițiatic cu aceștia. Bătrânul înțelept este cel care rostește pentru a treia oară cuvintele profetice:„s-a împlinit sorocul, sosit-a vremea”. Cu alte cuvinte, a venit timpul să se împlinească prevestirea. Într-adevăr, personajele asistă la înfăptuirea unor lucruri tainice. Așezat între tânărul trezit la viață și frumoasa fecioară, bătrânul mag afirmă că „trei sunt mai marii pământului: înțelepciunea, aparența și forța”. Fiecăruia dintre aceste însușiri îi corespunde unul dintre cei trei regi. În paralel, asistăm la prăbușirea statuii impure realizată din aliaj. În plin proces de reumanizare a tânărului, cei trei regi îi oferă câte un dar simbolic: o spadă, un sceptru și o cunună de stejar. Abia după săvârșirea ritualului corpul trezit la viață își regăsește și spiritul. Tânărul recunoaște puterea tradiției întruchipate de cele trei statui sacre, dar afirmă că, dincolo de ele, cea mai puternică forță ce stăpânește lumea este dragostea.

Finalul narațiunii este apoteotic: cei doi tineri își pot lega, în sfârșit, destinele prin iubire, în timp ce personajele asistă la spectacolul feeric al ridicării la suprafață a templului subteran și al înălțării noului pod, creat prin sacrificiul șarpelui verde. Bătrâna și omul cu lampa întineresc miraculos, uriașul se transformă într-o imensă statuie roșie a cărei umbră arată trecerea timpului, iar din cer încep să cadă monede de aur, risipite cu generozitate de luminițele rătăcitoare. După cum se întâmplă în basme, totul se termină cu bine. Părăsind sfera miraculosului, titanul de la Weimar insistă pe ideea perenității deoarece, până azi, podul e plin de călători, iar templul este cel mai căutat din lume. Dincolo de plonjarea în miraculos, putem vorbi și de o dimensiune parabolică a textului, care vorbește despre impunerea unei noi biserici și a unui nou cult.

Cu alte cuvinte, despre o nouă condiție a omului.

Puncte de vedere

46

Nr. 9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Capcana lumii sim\urilor rĂZVan nIcula um ar fi dacă în pragul festiv al unei sărbători a Crăciunului, străbătând anevoie prin cadrul hibernal-feeric aferent, o ceată de colindători ar bate la ușa unei case cochete și ar fi primiți cu zâmbetul pe buze chiar de Tristan și Isolda? Un Tristan cu ochii cam apoși, cu pomeții străbătuți de irizații roșiivineții, cu glas dogit din care răsună bucuria omului mulțumit de gospodăria și de bunăstarea sa. Isolda – cu picioare groase, cu pântecul rotunjit bine și cu ceva gușă sub bărbie, cu brațe de bavareză care în timpul Oktoberfest duce la mesele clienților halbe de bere gigant, adică o piftie în toată regula, un adevărat ospăț umblător. Omeniți cum se cuvine, cu toate cele tradiționale și-n farfurii și-n pahare, la următoarea casă urătorii nu ar fi întâmpinați de nimeni alții decât de Romeo și Julieta – un Romeo suplu și îngrijit, pe chipul căruia să se vadă trecerea timpului dar și viața bună, un fel de David Beckham trăitor în tărâmul făgăduinței. Iar Julieta, bineînțeles, un fel de păpușă Barbie neapăsată de vârstă, sau mai degrabă o Spice girl ale cărei singure griji sunt dieta vegană și planificarea următoarei croaziere prin cine știe ce locuri exotice. Și mai departe, bucuroși de oaspeți, ar aștepta pe la ferestre Orfeu și Euridice, Lancelot și Guinever, Werther și Lotte și cine știe câți alți locuitori ai unei suburbii de fițe și deloc interesantă plasată la marginea literaturii. Deloc interesantă, în ciuda luminilor de toate culorile care vestesc sărbătoarea, întrucât marile povești de iubire ale omenirii, transpuse în pagini care au devenit în timp literatură autentică, sunt memorabile tocmai prin tragismul și prin drama lor, nicidecum prin împlinire.

Pe acest drum al iubirilor devastatoare pare să pornească și Doriana Mureșan (Dotty/Dora), personajul principal din romanul Nicoletei Vișan, Capcana parfumului (editura Creator, Brașov, 2021). Aflată în anul terminal al liceului, aceasta se îndrăgostește de David, jucător în echipa de fotbal a orașului natal - Babadag. Iubirea lor întâlnește, însă, piedici ce par insurmontabile, care îi îndepărtează unul de celălalt și-i poartă, la întâmplare, pe drumuri separate. Lipsită de figura maternă care i-ar fi putut înțelege chinurile iubirii,

C

victimă a unui accident care duce la hotărârea de a-și arunca în uitare sentimentele pentru David, Doriana reușește să reziste tuturor greutăților și evită pericolul de a se rata. Devenită studentă la Psihologie în București, tânăra începe să pășească tot mai sigur pe drumul maturizării, lărgindu-și perspectivele și orizontul, implicându-se în relații sentimentale de durată mai scurtă sau mai lungă, căutând nu numai să-și uite prima iubire ci și să se cunoască pe sine.

Personajele pe care le întâlnește, relațiile amoroase și cele de prietenie, dar și contextele în care ajunge, transformă treptat adolescenta în femeie, fără a o face să renunțe la principiile morale și la sufletul sensibil cu care a fost înzestrată. Dimpotrivă, în loc să se înăsprească sau să decadă, ajunge să fie consumată de întrebări, de dileme mai mult sau mai puțin adolescentine, inclusiv de remușcări pe care numai spiritele mari le pot avea. Căutările sentimentale ale Dorianei revolvă în jurul unei imagini idealizate a lui David, motiv pentru care, deși absent, acesta este regăsit și urmărit în fiecare din figurile masculine de care aceasta se atașează.

Deși romanul Nicoletei Vișan are un oarecare iz ce amintește de interbelici și un sentimentalism caracteristic operelor lui Drumeș sau Sebastian, se păstrează cât se poate de actual nu numai prin limbajul adolescentului modern și argoul la purtător, ci și prin anumite discuții de natură socială pe care le comportă. Anume, spre exemplu, diferența de optică aplicată bărbaților și femeilor în privința numărului relațiilor sentimentale în care se implică sau a aventurilor: „Și în ceea ce privește sexualitatea și senzualitatea femeii există multe polemici. În timp ce un bărbat care practică «sportul» one-night este considerat un «player», o femeie care își permite aceeași libertate este etichetată automat ca «ușuratică», asta ca să nu folosesc un cuvânt vulgar”, reflectează Doriana, folosindu-și propria conștiință ca interlocutor. De asemenea, trimiterile (dacă nu feministe) cel puțin egalistariste plasează cu ușurință romanul în actualitate, asemenea discuții fiind de neimaginat într-o lume profund conservatoare pe care societatea româ-nească a început, de

la o vreme, să o părăsească: „E adevărat, (...) tot mai multe femei au ajuns să ocupe funcții de conducere, fiind respectate și apreciate, sunt femei care lucrează în domenii în care nu erau, cândva, acceptate, dar din păcate, numărul lor este mai mic față de cel al bărbaților (...). Ca să ajungă acolo, (...) femeile trebuie să muncească de două ori mai mult decât bărbații”.

Sfârșitul romanului, deschis, care permite și pare să promită o continuare, îi aduce față în față pe Doriana și David pentru o explicație finală. Ca posibilă interpretare, această alegere ar putea reprezenta o resacralizare a lumii. Apăsată de nostalgie și de experiențele trăite în societatea catalogată de gânditorii moderni drept „lumea cinicului și a negustorului”, Doriana se poate salva prin întoarcerea la principiul vechi de când lumea, dovedit în dese rânduri optimist și deopotrivă mincinos, că iubirea învinge întotdeauna. Pe de altă parte, intrând pe făgașul gândirii moderne, tânăra femeie, asemenea omenirii întregi, într-o societate bolnavă de lipsa eroismului și a zeilor, nu-și poate privi existența altfel decât ca fiind o greșeală. Moment în care intervine resacralizarea de care vorbeam, anume o decizie care iese din comun, una care sfidează calculul rece și chiar cinic, capabilă să suporte cu îndrăzneală consecințele și să înfrunte orice urmă de luciditate chiar cu riscul de a părea absurdă.

Cu o dimensiune destul de exagerată care poate înspăimânta până și temerarii (aproape patru sute cincizeci de pagini), pe alocuri gonflat în mod inutil, cu plusurile și minusurile sale, Capcana parfumului este un roman care stă în picioare și-și poate întoarce cititorul la vârsta la care sentimentul primează în fața interesului, în perioada vieții în care zările nu sunt nici de cenușă, nici lipsite de culoare.

De fapt, la acel stadiu în care sufletul poate fi caracterizat de sublim, de iubire naivă și idealistă, în realitate singura dezlegare de blestemul contemporan al dezumanizării, unicul leac capabil să facă să se retragă în bezne adânci din care să nu mai iasă vreodată și comerciantul și contabilul.

47

Nr.9-10(71-72) 2023

Istorie literar[

www.revistaneuma.ro

Carmen Sylva, balade în ecou de ritornel[ ElEna VulcĂnEscu ocmai instalată în noua sa patrie, Principesa Elisabeta are sentimentul întoarcerii într-un timp al baladei care îi fascinase adolescența. Colaborarea lui Goethe cu Schiller consacra în literatura germană 1797 drept Anul baladelor, ilustrativ mitologice, reverberante suflului european și de o magică miză asupra scrisului goethean. Statornica lor prietenie întreține lui Goethe conștiința misiunii sale poetice supratemporale și suprapersonale Zeul și baiadera perceptibil ecou din Byron până în Luceafărul eminescian, Ucenicul vrăjitor, Logodnica din Corint sau Căutătorul de comori sunt doar câteva perlate exerciții, la insistențele lui Schiller asupra datoriei de a finaliza capodoperele Wilhelm Meister și Faust.

Pentru scriitorii români din a doua jumătate a sec al XIX-lea, producția literară populară constituie un izvor principal. Deschiderea spre școlile Europei, alianțele ideologice și culturale, virtutea absorbției au determinat și împlinirea unor destine de excepție, neîndoielnic fatidică, gândindu-i pe Carmen Sylva şi Mihai Eminescu, neignorând contribuția lui V. Alecsandri, mentor ales și prieten devotat în devenirea poetei.

Melancolia surâzătoare, bonomia încurajatoare și celebritatea poetului și om politic V. Alecsandri au întrupat călăuza serafică, însăși voința firii celei de o excesivă neîncredere în sine, ascunzânduși încercările surprinsă uneori, aruncând pana ca un copil prins în greșeală. Debutul publicistic din 1880, cu poemele Sapho și Hammerstein, Leipzig și în volum din 1881, Sturme, Bonn, anunță capodopera Iehova, Leipzig, 1882. De o elevată inspirație, în real o profundă suferință în veghe la căpătâiul tatălui și al fratelui, apoi al fiicei, fără întoarcere, tânăra s-ar lăsa în voia Dumnezeului celui puternic și bun, căutându-l, invocându-l, să-i îngenuncheze.

T

Colaborarea cu Alecsandri s-a dovedit calea sigură spre o veritabilă glorie literară, un anotimp al baladelor și romanțelor dovedit prestigioase coroanei și o regalitate mai mult.1 Entuziasmată de poezia sufletului românesc, de fantasticul naiv cu cai zburători și șerpi cu solzi de aur îi amintesc poveștile scandinave ale copilăriei și cântecul Eddelor, cercul sfânt al credinței care unește timpurile străvechi și moderne în care o națiune își adună trofeele eroilor, speranța, gândului și floarea sentimentelor. (Mickiewicz, Cântece populare). În studiul său despre Carmen Sylva și Vasile Alecsandri, G. Bengescu atrage atenția, cu eleganță și discernământ asupra primilor pași spre universalitate ai actului cultural românesc. Baladele sau legendele, Doinele, Horele și Colindele – asemănătoare Cântecelor de Crăciun ale literaturii occidentale, toate aceste grupaje culese și îndreptate de Alecsandri, nu se recită, ele se acompaniază de cântec sau de dans și adesea de cântec și dans deodată, aproape de scalzii nordului sau de menestrelul și trubadurul sudului. Dar, cântarea corală este atestată la noi de la începutul sec. al XVII-lea, în sesizabilă influență a muzicii gregoriene, pe terenul comun al muzicii și poeziei. Psaltirea Mitropolitului Dosoftei recurge la modelul versificației polonezului Jean Kochanowski din Psalter Davidow, pe muzica lui N. Gomolka, în evidentă statornicire a ritornelei corale.

Citind poezia noastră populară, ascultându-i muzica, ritmul, măsura și cadența, când vii, când lente, dar, mai ales, tânguitoare și melancolice, Carmen Sylva îi resimte farmecul străin, particular și

misterios al dorințelor ascunse în profunzimi. Remarca se confirmă de-a lungul voiajurilor călătorilor străini în Carpați de la 1850 încoace. Este suficient să amintim opera De la Dunăre la Caucaz a lui Xavier Marmier ca să se recunoască sub o broderie locală, ici-colo, canavaua galeză sau germanică, reminiscențe ale Antichității sau Orientului. Desigur, mai pretabile corespondențelor rămân baladele și legendele decât doinele, mai apăsat naționale, cu gust amenințător.

Carmen Sylva mizează pe baladă, trainică în vremuri schimbătoare, universal palpabilă, cu șansa de a o asculta în lectura autorului, sau citită în traducerile franceză și engleză. Miracol, mistere și mit, în râvna spre cer, cu avânt sau neîncredere până la despuiere, balada are darul să crească, odată, mai ales din cele nespuse. Înălțarea face loc circulației orizontale, o rostogolire a semnificațiilor prin limbaj multifuncțional căutând frumosul între diverse puncte de vedere și zone de aplicație. Încă din sec. V a. Ch., Homer era criticat pentru îndrăzneala deplasării spațiale a zeilor, viziunea antropomorfistă asupra lor până la acceptarea adulterelor, furtului și a criminalității.

Pe fondul acumulării unei solide platforme a mitologiei comparate, a fost nevoie de spiritul puternic al Lordului Byron care să coboare pe pământ și să tulbure apele. Se vede că misterele și miracolele dramatice medievale inspirate din Biblie sau viețile sfinților (sec. XI – XII, Franța; sec. XIII – XIV, Anglia), acriseră și că antidotul blasfemic și licențios al Lordului clocotea în retortă, cu ecou elogios, din partea lui Goethe și Schiller – care găseau în Cain o revelație ce niciodată până atunci (1821) nu i se comunicase omenirii.

Noi eram înconjurați de o bănuită, abia percepută universalitate, Byron ni se traduce în 1961, fără Motto, Dedicația și Prefața scrise de Byron. Declaratul Mister nu s-a jucat niciodată în Anglia, dar a fost de șase ori tradus în limba germană și s-a jucat la Frankfurt pe Main în 1958 și la Lucerna în 1960. Doamna Elisabeta îl adora pe Byron din adolescență; pe când Goethe îi părea prea idealist.

Carmen Sylva încearcă modernizarea mitului universal Cain, freudian și iertător, fratricid explicabil prin neiubirea nemilostivei mame pentru cel mai slab dintre fii. În jeluitul monolog filial al vinovăției păcatului suprem de a-și fi alungat familia din rai, Cain reproșează Tatălui lipsa dreptei judecăți, a învățăturii nepărtinitoare, a iubirii și a grijii frățești: Să-mi fi strigat tu mai-nainte!/ Nebune, ce gândești? Dar n-ai venit să strigi, Părinte,/ Și totuși m-osândești.2 Monologul căinței, acum relevant pentru radicalul derivatului! vrea să dea timpul înapoi, să destrame făcutul, sau măcar să facă loc iertării: Aș fi-ndulcit și mamei traiul,/ M-aș fi trudit ca iar/ Prin luptă să răscumpăr raiul,/ M-aș fi jertfit pe altar!/ Pribeagul de rușinea lumii, întâmpinat de mânia copacilor și a furtunii de nisip, bântuit de fantoma lui Abel și nebun de frică neîntreruptă, mai găseşte vlaga să întrebe de ce s-o fi născut!

De aceeași caznă pare biruit și Prometeu, Cel ce-a zidit ca Dumnezeu/ Făptură vie! Condamnat să moară mereu, într-o eternă agonie, eroul îndură râzând: Mâncat de viu, durerea grea/ Eu vreau s-o schimb în ușurința/...Și tot voi rămânea/ De-a pururi...

Mai aproape de oameni, măsura Dumnezeirii descrește, desprinsă din tipar, independentă, Madonna devine surâsul în sine,

Istorie literar[

www.revistaneuma.ro ademenitor, dar nu-i oricui la îndemână Cerul. Trebuie să fii măcar Heine, să-ți închipui privirea Isusului pentru Magdalena. Pe când își plimba iubita în Rai!, stingherit de măreția binevoitoare a Mântuitorului, pe Heine îl prinde dorul de pământ, mai ales la vederea aleșilor chinuiți întru mântuire.3 Este sigur că volumul lui Heine nu lipsea nici de pe biroul regal, nici de pe masa de brad..., că din undele Rinului, ale Peleșului sau ale Siretului se dezvelesc aceleași Crăiese scânteietoare tăind calea drumețului robit de farmec. Numai competiția devine faustiană.

Apropiindu-i ființa, te întrebi dacă apetitul poetic al Reginei Elisabeta este impulsul unei prodigioase inspirații din preaplinul sufletului extaziat în darul minunilor, sau dimpotrivă, refugiul ființei superioare, disimularea unei dureri disperate. În volumul Balladen und Romanzen, Berlin, 1884, Carmen Sylva se roagă tuturor sfinților, Mariei, Magdalenei, Madonnei, lui Moise și misterioșilor zei.

Lipsită parcă de Dumnezeul pentru care fusese făcută, Ea nu este numai străina pe care o denunță, ea este prizoniera încolțită de toți, umilită pentru neasemănare, imposibil de uniformizat, oricâte borangicuri și-ar fi croit. Nu avea cum să fie ca noi...Rămâne îndoiala, și aceasta în descendență mefistofelică, dacă ne va fi iubit sau i-a fost numai milă..., nu doar mila pietiștilor luterani de acasă, atât de evidentă în susținutele acte de caritate, dar cealaltă, metafizică, întrezărind viziunilor sale poetice sau epice doctrina lui Schopenhauer, regăsindu-se în substanța universalității terminologice de voință, geniu și milă. În labirintul devenirii sale literare, calea dintre Goethe și Schopenhauer se salvează prin senzația absolută a mitului, esența lui religioasă, de la Eddele copilăriei, la mitologia de maturitate a baladelor dunărene.

Scriind despre poveștile lui Creangă, Eminescu semnala ramificarea lor structurală din trunchiul comun al mitologiilor lumii, M. Gaster o și demonstra. Muzical spus, o baladă îngăduie, ca și povestea, un pasaj recurent zis ritornello, în infinitul cor al lumilor, supus temporalității artelor, mai surdinizat, mai fantomatic în formula barocă, la Beethoven un fel de arhetip cețos pe fundal, dar persistent, până când neoclasicii îl readuc în centrul scenei. Desprinse din mit, eddele sau sagalele skalzilor erau eroice, în linie melodică, acompaniament și refren (în ritornelă) cu intenția reafirmării mesajului tematic esențial. Nu este balada noastră și cântec bătrânesc?!

După eșecul maternităţii, Carmen Sylva face din creativitate o condiție de viață. Din volumul Meine Ruh cu subtitlul Monrepos (1884), ciclul Balladen und Romanzen s-ar impune vorbit, deși puține traduse, unele impure prin lipsa de originalitate, altele părut crispate, mesaj neapărat, dar niciodată lipsite de grație! Când viitoarea Regină descoperă baladele lui Alecsandri, în cultura noastră folclorul era încă activ, drept care imboldul creativității pentru culturile restrânse s-a dovedit și la noi bine primit. Dar, Carmen Sylva a rămas un poet de limbă germană, cu excepția a două încercări de factură populară în limba română (Frunză verde de Crăciun și Frunză verde brăduleț).

Cunoscându-i temerile dinaintea pasului spre Principatele Dunărene, nu ne îndoim că Elisabeta de Wied se informase. Erau puține spuse în cultura germană despre noua sa patrie, dar nu de cercetarea imagologică, oferind și așa o relativizare a noțiunii de caracter specific național, era interesată prințesa, mai atentă la reprezentările romantice ale poporului român. Oglinda atitudinii germanilor și austriecilor față de națiunea română era mai puțin identificabilă păturii de jos, rurale, în contrast cu aristocrația și burghezia mare a orașelor. Evidența unui dezinteres major al Europei Centrale față cu lumea de aici nu poate fi contrazisă. Chestiunea

48

Nr. 9-10(71-72) 2023

orientală devine un subiect odată cu procesul de emancipare națională a românilor.4 Tot ce se învăța la școală în Germania despre România dinaintea lui 1914 era că se află în Balcani!, cu capitala la București și Carmen Sylva o mare scriitoare. Necunoașterea, explică G. C. Rommenhöller, în “România Mare” din 1926, se datora lipsei evenimentelor de istorie universală, altfel acolo existau multe cereale, multe vite, lemn și petrol.

Când Regina-poetă prelucrează folclor românesc în limba germană, unele poeme în traducerea lui Șt. O. Iosif, G. Coșbuc sau Adrian Maniu îți par sclipitoare, veritabile diamante capabile să se apere de primejdiile ce le amenință. Iehovah este neostoitul dor de poezie al Reginei, iar Poezia înseamnă căutare: De n-ai plâns, nuți zice poet!/...Fă cruce greoaie din umărul curb,/ O liră sublimă, învingătoare/ răsunătoare cântare a lumii/ sfredelitoare de inimi... Învățase de la Goethe să ai lumea în tine..., întrupase în Logos divin pe Apollo (Feți-Frumoși), identificabil lui Baldr, cel mai bun, cel mai iubit, cel mai înțelept, cel mai milostiv, cel mai curat și cel mai frumos dintre fiii lui Odin.5 Baldr locuia în Breidablik (Departe-sclipitor), țara ce se ține/ departe de runele răului. Zeul era de un alb-sclipitor, întruchipa floarea albului pur, neasemuit de frumos, atâta doar că din fire judecățile nu-i pot dăinui...Este și cazul unor balade părut cunoscute pentru prototipul lor inspirator. Gotteskinder (Odrasle dumnezeiești), Enfants divins6 în traducerea lui G. Bengescu, sau Feți-Frumoși la Șt. O. Iosif, emană dintr-o forță latentă, din capacitatea de expansiune a spiritului aflat în impas, dar prea mândru să-și accepte eșecul, să culmineze într-o înfrângere. Regina nu-și respinge suferința incapacității de a dărui tronului un succesor, dar lirismul consolidează noi orizonturi, îndrăznețe, tutelate de alt zeu.

Nu putem ignora schema narativ baladescă a Luceafărului eminescian, nici isonul vrăjitorului tălmaci Șt. O. Iosif. Totul pare ușor recognoscibil. Chiar dacă încercarea fixării în timp a elaborării vrea să fie 1877, pe când dus la război e soțul..., balada apare în ciclul Balladen und Romanzen al volumului Meine Ruh-Monrepos, Berlin, 1884, cu precizarea lui G. Bengescu potrivit căreia ediția princeps (în ediții repetate din 1885-1901, îmbogățite de la 3-5 volume) era predată editurii la sfârșitul lui 1882 și tipărită la Leipzig, în 1883. Ceea ce dorește să evite G. Bengescu este întâlnirea poetei cu textul Luceafărului, publicat în Almanahul Vienei în aprilie 1883. Dar, potrivit corespondenței și memorialisticii lui Maiorescu, Eminescu finalizase poemul din 10 aprilie 1882, după repetate lecturi și corecturi în ședințele Junimii și timpanele lui Alecsandri!

Zicându-și tălmăcitor, Șt. O. Iosif își motivează intențiile aplecării peste marginile sensului de primă instanță, lăsându-și gândul slobod să lunece-n adâncul formal, cunoscut, aparent recunoscut, când, de fapt ar mai fi ceva, sau altceva decât am știut sau ne-am complăcut să credem. Polisemia lui a tălmăci dovedește o fructuoasă evoluție, de la învechitul a traduce spre interpretare, elucidare, și dincolo, în planul estetic al înțelegerii creative, prin derulare. Opera de artă poartă în sine sensuri ale contemplatorilor, dezvăluite succesiv, potrivit contextului socio-cultural sau momentului istoric al receptării.

Regândindu-l pe Șt. O. Iosif resimți neliniștea jertfei neprimite, veghea însingurată din codrul fără slavă a unei mari păsări bolnave pe care numai Blaga pare să o fi zărit: Naltă stă sub cerul mic/ și n-o vindecă nimic,/ numai rouă dac-ar bea/ cu cenușă, scrum de stea. Se tot uită-n sus bolnavă/ la cea stea peste dumbravă. (vol. La cumpăna apelor, 1933).

Sau, toate s-au petrecut pentru îndemnul de a spune povestea altei păsări cătând în stea. Lui Valmiki i se arătase și metrul și ritmul

49

Nr.9-10(71-72) 2023

Istorie literar[

www.revistaneuma.ro

și vedeniile, aievea, să le cânte prin binecuvântarea lui Brahma, pentru binele lumii acesteia.

Dincoace de cuvânt, Valmiki observase o pereche de cocori cântându-și bucuria dragostei în neasemuitul lor dans nupțial, întrerupte de săgeata vânătorului. – O, vânătorule, izbucnește Valmiki, de ce-ai ucis o pasăre bolnavă de iubire? Vei rătăci fără cămin pe întregul lungii tale vieți...Înțeleptul își regretă blestemul, mirânduse de ritmul formulării, ca să descopere că răbufnirea sa luase forma unei frumoase sloka, sanscrită! , parte din misteriosul lila (har) al Divinului. Nici Ramaiana, nici Luceafărul nu sunt numai poveste - , toate neamurile lumii își aleg prințul lunatic, ducăuș de dor neîmplinit!

Te-ai aștepta ca tălmaciul Șt. O. Iosif, de sub arcadele lui Gotteskinder, prin schimbarea limbii să ne treacă într-o lume necunoscută, dar textul țintă față cu originalul rezistă oricărei examinări literare. Mai mult, adopția schemei narativ-baladești a Luceafărului de către poeta de limbă germană pare, la întâlnirea cu Șt. O. Iosif, să anuleze marcajele specifice de dificultate lingvistică și artă poetică ale celor două culturi: Apune soarele-aprinzând/ Fereastra lla castel,/ Unde regina stă visând/ Cu ochii duși la el./...Ci iat-un glas venit din cer/ Și ca un freamăt viu/ Un sul de raze străbătu/ Iatacul ei pustiu./ Apollo însuși, mândrul zeu, / Din raze crește-n prag,/ - De ce, crăiasă, plângi mereu? / Grăiește el cu drag./ - Nu plâng, ci tremur doar de-atât/ Noroc, și mă-nfior./ - Un dor adânc m-a întrupat/ La tine să cobor./ Ea-i cade în genunchi, dar el/ O-nalță iar în sus/ Și-o clipă-a stat pământu-n loc,/ Înspăimântat nespus...

Traducerea de excelență a poetului Șt. O. Iosif asigură medierea textelor și mai ales, revarsă destinatarului năvala entuziasmului celei împlinite, interpretabile sub aspectul simplicității în rezolvarea conflictului, scutit de orice dramatism. Peste noapte, crăiesei i se insuflase tot harul inspirației, perfect paliativ al nefericirii de a deveni mamă!

Sunt rare portretele literare călinesciene de care istoricul să se fi apropiat cu atâta înțelegere, chiar duioșie, opunând cu susținere adevărurilor care descumpănesc pe cele care consolează. Vorbitor desăvârșit al limbilor română, germană, franceză și maghiară, neoromanticul de ton minor Șt. O. Iosif oferă o lume fericită de a fi nostalgică. Traducător minunat, Iosif face ca tălmăcirile lui să răsune ca niște opere originale.7 Fie că tălmăcește din Goethe sau Schiller, din Lenau, Hölderlin, Uhland sau Schelley, Iosif este irezistibil atras de baladă, acolo îl simți baricadându-se într-un mister real și unic oferindu-i formula de odihnă și leacul împotriva neliniștii. Îl simți fericit și jucăuș când traduce Vedenia lui Heine sau Copila din străini a lui Schiller, iar Lenore de Burger este oferită într-o interpretare magistrală, căci tălmăcirile lui Iosif, punctează Călinescu, se declamă cu efect, lucru rar pentru versiuni. Refrenul strigoilor din Lenore – Les morts vont vite – reverberează în toată Europa, inspiră muzică și poezie până în culmi filozofice, dar nerecunoscut Strigoilor eminescieni. Cununia dintre strigoi și iubita pământeană face spectacol: Aici strigoi! Aici scripcari!/ Veniți să-ntindem hora:/ În noaptea asta mă cunun/ Cu mândra mea Lenora!...Ce repede merg morții!/ Te temi, iubita mea de morți?/ - Vai, las’ să doarmă morții!...8 El însuși muzical, poetul Șt. O. Iosif este un neîntrecut creator de atmosferă. Armoniile la struna originală îl fac inegalabil. Când traduce Lohengrin al lui Wagner sau Gotteskinder al lui Carmen Sylva, tălmăcitorul are în față două percepții, două experiențe, evidența disjuncției dintre obiecte și simboluri, dar poetul pornit în căutarea altei ordini, smulgându-se semnificațiilor convenite, le simte starea de farmec a posibilei apropieri, creează o sferă interioară a posibilelor influențe de la Wagner la Eminescu și de la Lu-

ceafărul la Feții-Frumoși ai lui Carmen Sylva. Odată armonizată versificația, tălmăcitorul își apropie demiurgia melodică a textului poetic. În fond, nu inventează nimic, dar textul poetic înnobilat de beatitudinea în allegro induce maestoso, o noutate a binecuvântatei întâlniri între Regină și luminosul Apollo. Îmbrățișarea lui o umple de har, de frumusețe și măreție. C’acest chip sfânt l-a sărutat,/ Un zeu nemuritor/...Iar dacă tot n-a strânge-n veci/ Regina prunc la sân - / Ea poartă-n suflet foc ceresc,/ Pe buze-viers divin...Al harfei sale glas zbură/ Sub bolțile cerești/ Trezind din vremuri mari, străvechi,/ Uitatele povești./ ...Ea le chemă, şoptind duios, / În zori de dimineți/ Din zare oamenii priveau/ La chipul ei măreț...

Dezamăgirea Luceafărului este cu totul risipită, ritmuri scurte de tinerețe cheamă bucuria ușor de apucat și turnurile lui allegro maestoso devin relevante râvnei nobile spre un scop întârziat, dar atins. Deloc străină muzicii, Carmen Sylva amână deocamdată delicata imixtiune în metafizica muzicii, subtila armonizare de acorduri supuse măsurii lăuntrice, de modă schopenhaueriană.

Zburdalnic, poate și insidios, frisonul apolinic, indubitabil reverberat dinspre Luceafăr, ar încerca și licorile tari ale maestrului filozof al pedepselor capitale. Luceafărul o tulbură, resimte amărăciunea profundă ca revers al fericirii mediocre ce ar trebui să se disprețuiască, resentimente induc efectele terței minore, cu senzația unei mari tristeți, dar de netrecut pragul apostrofei misogin defăimătoare: Ce-ţi pasă ţie chip de lut?!

Săgeata baladei Die Walkyre9, în traducerea lui Adrian Maniu Crăiasa luptelor10 din 1936, are deja o țintă precisă, pentru care poemul ignorat istoriografic să pretindă cuvenitul supliment de înțeles.

Titlul trimite în universul Eddelor, la înaripatele fiice ale lui Odin, ucigașe pe cât de seducătoare, mereu călătoare între frontul cavalerilor sortiți pieirii și țărmul fericit al veciei eroilor. Walkiria baladei lui Carmen Sylva își preia muribundul, un tânăr frumos cu mâna încleștată pe talismanul de olmaz al iubitei, acum în rană închegat. Pe cal înaripat, zâna își mărturisește menirea ucigașă și harul de a-i îndulci ultimele clipe cu sărutări dezmierdătoare, asigurându-l că numai moartea oferă garanția veșnicei iubiri. Replica lui de îndrăgostit impune dovezi: A cerului tău fericiri/ Din suflet numi șterg chipul ei. Credincios,/ Rămân, pământenei iubiri. Răzbunătoare, Walkyria îi dă viața înapoi, conducându-l în pridvorul castelanei. Iubita râdea.../ La poalele ei, în genunchi rezemat,/ Un altul îi cânta,/ De mândra lui dragă, cu drag desmierdat,.../ - N-ai vrut să iubești o zână din nor,/ În pământeană-ai crezut,/ Rămâi lângă ea, neghiob luptător,/...Azvârlindu-i talismanul, voinicul se întoarce în iureșul luptei, dorindu-și rană de moarte... Îngână și o harfă acolo, instrument al unei nobilități milenare.

Picturile mormintelor egiptene din 4000-3500 o înfățișează de diferite tipuri. Toată Antichitatea Orientului o cultivă, dar în Europa pătrunde în era noastră, în țările nordice întâi. Au existat controverse privind întâietatea între scandinavi și germani, mai ales între Islanda, Anglia, Scoția și Țara Galilor.

Muzicala poetă Carmen Sylva ciupește aici în terță minoră, până la expresia unei mari dureri, o resimțită plângere, cum o numește Schopenhauer, dar cu aceeași încrâncenare a esteticianului, pare să plaseze semitonul diezului eliberator, un precept profesoral cu echivalența lui să mă fi ascultat!...Frumoasele armonii ridică pe om spre nobile cugetări, când simte lămurit cât prețuiește, sau mai bine cât ar putea prețui.11 Când poezia însăși nu poate răspunde, numai Poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpu-

Istorie literar[/In Memoriam www.revistaneuma.ro

lui:/ În ramurile gândului,/...Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări. Ce-i deosebește?! mulțumirea de sine până la starea de beatitudine, fără efortul de a inventa nici tematic, nici la modul poetic, pe când celălalt ia totul în serios, intolerant cu banalitatea și uzura, predestinat să sufere pentru fiecare cuvânt și idee, conștient că din regenerarea lor își așteaptă izbăvirea.

Impactul copleşitor al Luceafărului resimţit aluziv defăimător, lipsit de originalitate şi arta versificaţiei impune eliminarea volumului de Poesii de Mihai Eminescu apărut în 21 decembrie 1883 din lista candidaţilor la Premiul anual Năsturel Herescu, sesiunea 20 martie 1884.

Pătrunsă de darul meritelor, în nesăţioasă poftă de celebritate şi privilegiată poziţie europeană, Carmen Sylva căuta mereu argumente asigurătoare de aprobare unanimă. Intruziunea concurenţei resimţite dinspre Maiorescu alimentează voinţa de supremaţie la limita exceselor. Încoronarea De două ori Regină, distincția poetică și filozofică din aula Academiei Regale a Belgiei conferită lui Carmen Sylva în 3 Martie 1884 era susținută de o pledoarie care înalță la calitatea genialității sacre a unei înalte inteligențe, aleasă de Providență. Nașterea sa se ivește din speța regală a lui Dante, fiică a lui Homer și a lui Sappho, soră a lui Goethe.

Raportul prezentat de comandorul cavaler și avocat Joan Bohl, asociat al Academiei Regale din Belgia, intitulat Geniul Femeii12 punctează că Geniul nu este apanajul bărbatului, ce-i drept, mai rar, dar salutăm ca pe un meteor strălucitor apariția unei femei poet, sculptor și pictor...Sunt amintite încercările dramatice ale Reginei, se detaliază proza magică Poveștile Peleșului (1883), apoi poemele clasice Furtuna (1881), Iehovah (1882), Rugăciune (1882) și volumul Meine Ruh (1883-1884).

Concluzia Raportului este că aproape întreaga Europă critică găsește poezia lui Carmen Sylva eminentă și filozofia, curată și originală.13 Aceeași glorie o încoronează în Provensa Felibrilor.

1

G. Bengescu, “Carmen Sylva et La poesie populaire roumaine”, Conférence à Constantinople, 12 mai 1904, p. 18; traducerea autoarei; 2 Carmen Sylva “Cain”, în traducerea lui G. Coșbuc; 3 H. Heine, “Visai că mă plimbam”...în Tălmăciri, Șt. O Iosif, 1909, p. 163-164; 4 Klaus Heitman, “Imaginea românului în spațiul de limbă germană de la sfârșitul sec. XVIII până la începutul sec. XX”, în vol.

“Oglinzi paralele”, Buc., 1996, p. 8 și urm.; 5 Snorri Sturluson, “Edda Povești din mitologia nordică”, Herald, Buc., 2019, p. 82; 6 G. Bengescu, “Carmen Sylva, Bibliographie et extraits de ses oeuvres”, p. 174-175; 7 G. Călinescu, “Istoria literaturii române de la origini...”, Buc. 1982, p. 604 și urm.; 8 Șt. O. Iosif, Tălmăciri, Buc., 1909, p. 29 și urm.; 9 Carmen Sylva, în “Balladen und Romanzen, Meine Ruh”, Berlin, 1885, p. 63-64; 10 Adrian Maniu, Poezii din Carmen Sylva, Fundația pentru Literatură și Artă, Buc., 1936, p. 74-77; 11 Artur Schopenhauer, „Studii de estetică”, Buc., 1974, p. 184185; 12 Joan Bohl, “Deux Fois Reine, distincția poetică și filozofică a lui Carmen Sylva”, Paris, 1884, p. 5 și urm.; 13 Ibidem, p. 33;

50

Nr. 9-10(71-72) 2023

GEORGE CU±NARENCU

a majoritatea colegilor săi de generaţie, George Cuşnarencu a debutat cu un volum de proze scurte.

Tratat de apărare permanentă (1983), următoarea sa carte fiind un roman, Tangoul memoriei (1988). „Mulţumesc realităţii înconjurătoare. Datorită ei am putut scrie şi termina această carte (…) Mulţumesc în acelaşi timp chirurgului, acelui omuleţ pe care-l port în suflet. Mulţumesc memoriei care mă poartă prin lume (…) În fine, mulţumesc aparatului meu de fotografiat, prevăzut cu obiectiv super-angular (fish-eye)“.

Cu aceste câteva mulţumiri se deschide volumul de debut al lui George Cuşnarencu, Tratat de apărare permanentă, o carte cu proze scurte ale cărei trei secţiuni – Tablouri după realitate, Basmul de azi şi Imaginaţia înaintea tuturor – propun tot atâtea registre epice şi, bineînţeles, tot atâtea piste de lectură.

Realitatea înconjurătoare, chirurgul şi aparatul de fotografiat produc şase tablouri după (nu din) realitate, care constituie nişte „documente personale“ (nu copii) ale unui martor (nu narator) al existenţei; textul reprezentativ este Toate apărările sunt vulnerabile pentru că, aici, George Cuşnarencu precizează condiţia celui care scrie (înregistrează) realitatea, precum şi esenţa „problematicii“ vizate: Emanuel Magheru, protagonistul prozei, este posesorul unui sofisticat studio de înregistrare, cu magnetofon şi benzi ce re-produc viaţa pentru un martor (confesor, în alt tip de proză) care şi-a pierdut „Capacitatea de A Stabili Legături Trainice şi Statornice cu Cei care îl Înconjurau“ – aşadar, un martor care nu trăieşte prin sau din viaţa (auzită) a celorlalţi, ci rămâne mereu„la umbra“ ei. Această proză, ca şi cele intitulate Cum se numesc cei patru Beatles, Hora marionetelor sau Zbor peste un fel de singurătate, se circumscriu problemei comunicării dintre oameni, aparatul de fotografiat cu obiectiv super-angular al autorului fixând câteva figuri (Emanuel Magheru, Radu Valeda, Alexandru Rosetti,„bărbatul“ şi„femeia“) pentru a contura un tip de trăire şi de relaţionare a fiinţei cu sine sau cu cel de alături, precum şi modul lor specific de anexare a lumii şi culturii. Basme de azi, a doua parte a volumului, mizează pe cartea „parodiei“, Harap Alb şi Spânul, Capra (fără iezi) şi Lupul, Scufiţa Roşie şi Verde-Împărat, Greuceanu şi Zmeul retrăind altfel, fără stră-

C

51

Nr.9-10(71-72) 2023

In Memoriam

www.revistaneuma.ro

lucire şi fără „eroism“, scene cunoscute dintr-o viaţă anterioară.

Din punctul meu de vedere, cea de-a treia secţiune a volumului, Imaginaţia înaintea tuturor, constituie „cartea de viitor“ a lui George Cuşnarencu. Lui îi convine mai mult proza alegorică şi aceea în registru absurd ori fantastic, Mercedes, Turnuri de fildeş în câmpie, Bărbatul-amplificator, dar, mai ales, Orca şi funcţionarul reprezentând texte de referinţă pentru modalităţile epice amintite.

George Cuşnarencu jalonează cu fineţe traseul realitate-absurdrealitate, trecând fără ocolişuri şi „floricele“ stilistice dintr-un registru în celălalt, povestind şi „norma“ şi „excepţia“ cu aceeaşi plăcere şi cu acelaşi firesc; el acordă limbajului calitatea sa adevărată de semn al realităţii, repetând calitatea acesteia (Turnuri de fildeş în câmpie), ştie să construiască„vidul“ pentru a instaura„absurdul“ (Mercedes), deschide la timp fanta irealităţii în spaţiul normalităţii (Bărbatul-amplificator) şi povesteşte cu totul remarcabil „utopia negativă“ (distopia, antiutopia, atopia) unui umil funcţionar, persoana care compensează, prin poveste, propriul deficit de existenţă, devenind, astfel, personaj (Orca şi funcţionarul).

George Cuşnarencu a ajuns repede la o formulă narativă care îi exprimă cel mai bine potenţialul şi care îmbină ironia fină cu registrul„grav“, observaţia psihologică şi socială cu intertextualitatea, unghiul parodic de percepere a realităţii lumii şi cărţii cu metafora„de adâncime“, demersul teoretic cu fraza discret irigată de un flux liric; realismul, expresionismul şi textualismul, combinate după o „reţetă“ proprie, reprezintă specificul romanului lui George Cuşnarencu, prozator talentat, cititor calificat, creator de personaje şi situaţii tragi-comice, dezinvolt, fără prejudecăţi, deloc sfios, atent cu tradiţia şi amabil cu moda literară de ultimă oră.

Avertizând asupra ambiguităţii instanţelor narative (ca şi în alte romane ale prozatorilor generaţiei ’80, dar nu numai la ei, în această carte sunt mai multe personaje care scriu, care „colaborează“ la ridicarea edificiului epic cu jurnale, amintiri, scrisori, lecturi, comentarii, romane chiar), ca şi asupra impreciziei identităţii celui care produce textul (în Avertismentul romanului se sugerează că acesta ar putea fi chiar cititorul şi, într-o bună măsură, aşa şi este:„Prietenul meu râse, fiindcă ştia că toată lumea iubeşte.

Aşa cum fiecare cuvânt îşi iubeşte aproapele. Aşa cum fiecare rând din acest roman îşi iubeşte aproapele. Cum fiecare filă, cum fiecare capitol, aşa cum sfârşitul îşi iubeşte începutul, aşa cum, dumneavoastră, cititorule, vă iubiţi cititorul“), George Cuşnarencu îşi construieşte romanul pe mai multe paliere ale timpului, care glisează permanent, identificându-se într-un loc pentru a se despărţi, aparent definitiv, în cel imediat următor, apropiindu-se şi iarăşi depărtându-se, ca în Cumparsita dansată la ea acasă de o trupă de virtuozi: aceasta este semnificaţia titlului şi a metaforei, mereu reluată, a trecerii şi a pendulării (realizată în text prin câteva simboluri plasate în puncte strategice: pendula ceasului, marele „Mecanism“ şi„scrânciobul plăcerilor“).

Premisa romanului Tangoul memoriei este ceea ce aş numi lumea casantă, realul risipit, inform, căruia personajele şi naratorii îi caută legile de organizare, forma: nu pe aceea iniţială, ci una finală, de la capătul existenţei. Toate personajele romanului caută „ceva“ care să fie „altceva“ decât ceea ce li s-a dat. În consecinţă, prima conexiune pe care o realizează este cu lumea tuturor promisiunilor şi a tuturor libertăţilor, cu textul, adică. Cartea care se citeşte ori aceea care se scrie constituie destinul personajului, cu un alt termen, predestinarea sa: Clitemnestra citeşte cu pasiune romanele S.F. ale unui oarecare Seneca (autor contemporan – ni se spune –, pseudonim al lui Cătălin Saneliuc) care, la rândul lui, îl citeşte pe Homer, închizând cercul existenţei propriului său cititor căruia îi induce prin text, soarta. Tot pe Seneca îl citeşte şi Panait

Caragea care povesteşte încântat tovarăşilor de petrecere „năzdrăvăniile din singura carte pe care o avea în casa şi pe care o ştia aproape pe dinafară“. Urmărind soarta omului în soarta cărţii, naratorul „maschează“ un eseu de sociologie a lecturii, aplicat pe una dintre cele mai frecventate specii ale genului epic: canalele de receptare a literaturii de consum sunt bine conturate prin studiul „orizontului de aşteptare“ al celor două personaje: unul citeşte pentru a-şi afla soarta, celălalt, pentru simpla dar atât de necesara plăcere. Autorul însuşi, celebrul Seneca, constată faptul că „numai literatura ar avea această forţă de a uni oamenii, de a-i pune pe picioare, de a-i salva şi aşa mai departe“. Şi are dreptate.

Literatura, în acest caz, nu e doar textul scris, ci tot ceea ce s-a spus despre om şi despre relaţia acestuia cu„mecanismul“ de deasupra sa. Iar cea dintâi şi, poate, cea mai dramatică se cuprinde în raportul insului cu timpul (durată„personală“ şi istorie). Dezvoltată în cea de-a doua parte a romanului, intitulată chiar Timpul, această relaţie exprimă exact limitele şi, în acelaşi timp, „performanţele“ insului în raport cu legea trecerii. Timpul este, probabil, cea mai importantă secţiune a romanului, definind atât„mesajul“ cărţii, profilul personajelor, cât şi opţiunile de formulă narativă ale autorului. Ideea în jurul căreia gravitează textul este aceea a tensiunii, dezvăluită în amintitul raport al individului cu durata şi istoria, dar şi în relaţia fondului cu forma textului; succesiunea unor secvenţe narative de factură expresionistă este întreruptă mereu pentru a i se preciza provenienţa din spaţiul realităţii imediate: toate „năzdrăvăniile“ din „lumea întoarsă“ în care pătrunde personajul sunt certificate de un ochi„realist“ prin formule de genul „şi în continuare, ceea ce a fost, a fost aşa“ sau „faptele urmară aşa“ ori„faptele se petrecură aşa“ etc. Şi ce se află în această„grădină a plăcerilor“? Un „scrânciob al plăcerilor“ unde se poate trăi istoria umanităţii într-o singură oră, se fac pacturi faustice, se consumă multă literatură (de la Homer la Sartre, la Sterne, Rousseau şi Defoe) prin care omul îşi descoperă modelul, fixat în duratele anterioare; în destinele din cărţi, există şi un Predeal unde te poţi rătăci într-un tunel care„traversează în diagonală pieptul Memoriei“, te poţi întâlni chiar şi cu George Cuşnarencu al cărui„model feminin nu este Clitemnestra, deşi în roman există un asemenea personaj, ci Memoria“ şi câte încă altele. Această nouă şi la fel de neliniştitoare„grădină a plăcerilor“, unde toate se petrec însoţite de uruitul molcom al pendulei Mecanismului şi unde toate se leagănă în mişcarea scrânciobului plăcerilor, reprezintă sursa tensiunilor existenţiale la care este supus personajul (Acvila Baldovin) şi, totodată, zona de unde provin tensiunile textuale ale romanului (între o formulă epică de tip realist şi o substanţă care aparţine imaginarului în ceea ce are el mai depărtat de real). În această „lume pe dos“ se execută două probe de dresaj: al vieţii (modelului) asupra insului şi al fondului asupra formei textului.

Această tensiune caracterizează toate nivelele romanului lui George Cuşnarencu. Numele personajelor (Acvila şi Memoria Baldovin, Clitemnestra şi Oreste Mercantil Brâncoveanu, Jogginguţă, Ultravioleta, Melchior, Seneca) se află „în tensiune“ cu existenţele pe care le „de-numesc“, marca lor fiind, în fond, distanţa tragică; metafora care îi defineşte este melcul fără cochilie, iar regula lor de viaţă este căutarea: peste tot se simte bătaia„aripilor utopiei“, toată lumea visează, inutil, însă, rătăceşte între plictis şi suferinţă, respirând „aerul viciat al Singurătăţii“ şi încercând mereu să modifice realitatea în favoarea ficţiunii. Aceasta este, de altfel, regula romanului lui George Cuşnarencu: trans-formarea lumii prin şi în literatură. (Ioan holban)

Eseu

www.revistaneuma.ro

52

Nr. 9-10(71-72) 2023

DespreIonesco,aflat pe culmile disper[rii, §idespreCioran,omul care râde(cas[-\isalvezevia\a...)

MIhaI barbu faimoasă revistă literară din Franța, e vorba de Lire Magazine litteraire, a avut ideea de a-și sărbători cei 50 de ani de existență cu editarea acelor Mari întrevederi pe care redactorii le-au avut cu scriitori contemporani, unul și unul, de-a lungul a jumătate de secol. Printre cele 60 de nume mari ale literaturii de azi am descoperit, cu justificată mândrie, și două marcante prezențe românești în literele franceze. Sau, mă rog, ca fim mai exacți, e vorba doi mari scriitori de expresie franceză, născuți în țara noastră. Numele lor sunt, așa cum ați bănuit, Emil Cioran și Eugene Ionesco. Într-un cuvânt înainte, Baptiste Liger crede că interviurile scriitorilor fac parte din opera lor. Întotdeauna, spusele lor le luminează opera, adâncesc sensul celor scrise, exprimă viziunea lor despre lume sau dau seamă despre un anumit moment al istoriei trăite. Ionesco are o viziune terifiantă despre lumea în care e obligat să trăiască. Emil Cioran ne prezintă o altă abordare despre sensul existenței: Râsul ne salvează viața, și o face suportabilă. El își amintește că, pe când era foarte tânăr, a studiat filosofia într-o manieră destul de serioasă dar în cele din urmă a fost dezamăgit. N-a găsit la filosofii pe care i-a citit răspunsuri la ceea ce-l frământa ci doar la moraliști. Care au imensul avataj că se exprimă scurt... În fond, constată Cioran, ceea ce rămâne din gândirea tuturor sunt câteva formule. El se declară un adept al textelor scurte. Și, ca să se explice, Cioran face o diferențiere între cele două limbi în care s-a exprimat în scris. „A scrie scurt era imposibil în limba română care e foarte flexibilă și care, în mod minunat, e lipsită de rigoare”. Când a început să scrie în franțuzește i s-a părut că a îmbrăcat o cămașă de forță.„Nu poți să te miști, trebuie să respecți, neaparat, anumite reguli pe când în limba română poți să scrii așa cum vrei, e arbitrariul absolut”. Franceza a fost pentru el o experiență crucială, una din cele mai mari încercări pe care a trebuit să le depășească în viața lui. La 22 de ani, Cioran a scris o carte care se intitula Pe culmile disperării. La maturitate, privind retrospectiv, autorul consideră că era un titlu foarte prost ales. Dar l-a ales pentru că, se dezvinovă-

O

țește autorul, atunci când în România se sinucide cineva se spune că a ajuns pe culmile disperării. Cioran a ales această formulă (uzuală și uzată) pentru că ar fi corespuns exact cu starea lui de spirit din acel moment. Când a apărut cartea, toată lumea era convinsă că autorul ei era pe cale să se sinucidă. „Dimpotrivă, am scris-o în scop terapeutic, ca să depășesc această criză a tânărului de 20 de ani. Nu reneg această carte pentru că toată opera mea ulterioară își are rădăcinile acolo. N-am înregistrat nici un progres, nici în ceea ce privește gândirea, nici în ceea ce privește acțiunea. Această intuiție primordială a fost pentru mine aproape exactă. N-a trebuit decât s-o finisez. Trecând la scrisul în limba franceză, am dat un fel de demnitate expresiei”. Ca să concluzionăm, Cioran crede că a progresat pe plan stilistic dar nu și pe cel al gândirii.

Omagiul suprem făcut limbii franceze e adus de Cioran, invocându-l pe Rivarol.

Când academicienii de la Berlin și-au pus întrebarea de ce, la sfârșitul secolului XVIII, limba franceză este o limbă universală, francezul a zis că probitatea e legată de geniul acestei limbi. „Bineînțeles, poți să trișezi în toate limbile dar franceza are un fel de rigoare. În românește, de exemplu, aveam impresia că puteam spune orice și nu trăgeam ponoasele după cele spuse. În franceză nu-i așa. În primul rând pentru că trebuie ca textul să fie inteligibil. Obscuritatea la scriitorul francez este fie un semn de debilitate, fie de excesivă profunzime”.

Cuvântul probitate, la Rivanol, nu desemnează un caracter moral ci acel aspect inteligibil care este indispensabil.„În franceză nu te poți juca cu cuvintele în timp ce în nemțește sau chiar în engleză, ai impresia unui arbitrar, mai ales în proză”. În concluzie, potrivit lui Cioran, Limba franceză e instrumentul ideal pentru proză. „Cei mari sunt poeții și scriitorii. Dostoievski e superior oricărui filosof. Eu însumi m-am detașat de filosofie pentru că filosofia este insuportabilă și plictisitoare, chiar dacă poate fi profundă. Nu-mi place să gândesc fără un accent personal. Prefer o divagație unui raționament susținut”. Cioran povestește că un vechi amic din țară i-a scris că se gândea

că a venit timpul să-și pună capăt zilelor și voia să aibă din partea gânditorului francez un fel de aprobare a gestului său funest. „Sigur, e bine să te omori într-o zi. Dar cât timp mai poți să râzi, ar trebui să mai aștepți. Râsul salvează viața și o face suportabilă. Dacă nu mai poți să râzi, atunci poți să pleci”. Trebuie să vă mărturisesc că am avut acest dar al râsului, și râdeam aproape în fiecare zi. Și aici, Cioran povestește una din acele întâmplări care i-au marcat copilăria. E o întâmplare pe care le-a povestit-o tatăl lor, preotul, pe când se întorcea de la înmormântarea uneni fetițe de 5-6 ani. Când s-a apropiat momentul ca sicriul să fie coborât în pământ, mama fetiței a izbucnit într-un râs interminabil.

Imaginea aceasta l-a bântuit, l-a dat peste cap și îi revenea mereu în memorie. „Evident, era o criză de nebunie! Și cu toate acestea nu eram foarte sigur. Înmormântarea e un lucru fără nici un sens. Am asistat la înmormântarea unor amici cu care am stat de vorbă cu o zi înainte și îmi venea să râd în hohote. Cum se poate ca acum să-i coboare în groapă ca pe niște gunoaie?”

Dacă interviul cu Cioran e plin de viață (el datează din 1985 și a fost acordat Institutului francez din Atena), întrevederea cu Ionesco se află la polul opus: e fără pic de umor și de tensiune, fără confesiuni și fără formulări memorabile. E doar o ocazie pentru marele dramaturg de a ne prezenta o imagine terifiantă asupra lumii contemporane. Interviul cu el datează din 1973 (autorul lui e Jean Jacques Brochier) și se rezumă la câteva predicții apocaliptice.„În 30 de ani (adică în 2003, n.n.), în 50 de ani (adică în zilele noastre, în 2023, n.n) poluarea, lipsa de oxigen, războiul atomic, crimele vor conduce, poate, la sfârșitul umanității pe pământ. „Animalele au colți, gheare și venin.

Noi avem arme. Nimeni nu-l ascultă, cu adevărat, pe celălalt. Dialogul surzilor. Cel puțin să ne reconciliem cu Dumnezeu și cu ceilalți. Totul e posibil: chiar miracolul, metamorfoza, mutația cosmică, transsubstanțialitatea universală, transformarea condițiilor esențiale ale creației”. Brrr! Ce concluzie putem să mai tragem? Înapoi la Cioran!

53

Nr.9-10(71-72) 2023

Eseu

www.revistaneuma.ro

Ce-i Patria? E Dun[rea albastr[? E B[r[ganul?

Mun\ii Apuseni? Da, ar zice Ion D. Sîrbu, dar…

MIhaI barbu „În 1981, ţi-am scris pentruminePatriaeloculundesimtnevoia sămăîntorc mereu,deoriunde. Acum îţi scriu patriaesteşiloculde unde nu am voie să plec, niciodată, nicăieri, dar acestea sunt jocuri de cuvinte, gratuite, calambururi. Râdem,râdem,zicesoţiameaşibuna ta speranţăemoartă-ncoteţ. (La olteni, purceauaeceamoartă-ncoteţ.

Dar ea zice: care coteţ, care purcea?) Am coborât în Gara de Nord, o mie de călători, alţi o mie aşteptau acolo. Un ţigan căra un purcel, acesta speriat a început să guiţe. Deodată, lumea s-a-nveselit, a început să râdă, dacă guiţă o purcea e bine, încă e bine…“ Scrisoarea datează din iunie 1986, după ce lui Sîrbu i se refuză, din nou, pașaportul deși avea o invitație oficială, pe care i-o trimisese profesorul Paul Miron, de a conferenția la Universitatea din Freiburg. (Cererea dvs.depașaportafostrespinsă.Cerereasoțieiafostaprobată.) Definiția Patriei, atât de generoasă în prima formulare, nu mai lasă nici o speranță unei ulterioare variante optimiste.„Nici ca simplu turist nu am putut pleca”, îi scrie Dorinei George din Bucureşti, la 16 septembrie 1988. Sîrbu îşi dă seama că, în timpul vieții sale, românii puteau călători în afara granţelor ţării doar prin intermediari. Aceşti„mandatari” ai artei româneşti în străinătate lăsau străinătăţii iluzia că artiştii noștri pot circula peste tot, fără nicio oprelişte. Astfel, la festivalurile de teatru din lume era trimis, mereu, Valentin Silvestru, la festivalurile cinematografice de la Cannes, Venezia şi Berlin mergea Ecaterina Oproiu iar globe-trotter-ul literelor româneşti era Marin Sorescu. Fosta sa soţie, avocata Maria„Gigi”Ardelean, care a introdus divorțul imediat după ce Sîrbu a fost arestat, în noua sa calitate de nevastă a ministrului Justiţiei, a vizitat, în mod repetat, Florenţa. După 15 vizite, doamna socotea Florența (de unde își cumpăra pantofi și fermoare), drept un oraş stupid. Fostul ei soț a visat toată viața să vadă, măcar odată Italia, dar n-a primit acceptul Securității. Scrisoarea către fostul său său concitadin, regizorul Lucian Giurchescu, stabilit în Denemarca, este explicită în ceea ce priveşte starea de spirit a omului care trăieşte şi călătoreşte doar prin intermediarii agreaţi de putere:„Ştiu că preferaţi românii care călătoresc, care au dreptul să vadă lumea; eu fac parte din cei care participă la spectacolul spiritual al peisajelor şi culturii… prin diferiţi mandatari. Am un mandatar în poezie; vede el toată poezia lumii în locul meu - mie îmi ajunge să citesc şi să admir. Hic et nunc. Am un alt mandatar care vede teatru peste tot.Vine în ţară şi mă acuză că nu sunt la curent cu Avignon-ul şi cu Peter Brook. Am şi în muzică un comis voiajor; ascultă el în locul meu şi al soţiei mele…“ Scriitorul nostru îşi aduce aminte cu nostalgie de clipele dinaintea părăsirii (temporare) a ţării:„Lăsaţi orice speranţă, voi care nu aţi plecat la timp. Îmi aduc aminte o vorbă: în 10 septembrie 1980, înainte ca eu să plec în unica mea călătorie în Apus, am stat la tine şi cu Sergiu pe terasa casei voastre de pe strada Bradului. Sergiu mi-a spus: Unii pleacă şi mor, alţii mor şi pleacă.” De fapt, amândoi, și Sîrbu și Sergiu Al. George, urmau să plece în călătoriile vieții lor. Primul, la o bursă în Germania, al doilea la un congres de indianistică la New Delhi. Aflat încă în Vest, la Copenhaga, Sîrbu află, de la fiul profesorului Paul Miron, că butada prietenului său s-a dovedit, parțial, premonitorie: unul pleacă și moare (fizic...) Bunul său prieten, cu care a împărțit necazurile detenției în Balta Mare a Brăilei, a murit la în-

toarcerea sa acasă, pe când avea doar 59 de ani. Cât despre Sîrbu, el a murit, în Vest, din punct de vedere spiritual:„Eu însumi am fost tot timpul bolnav acolo; mi se părea că sunt o furnică neagră, rătăcită, singură, într-un imens, indiferent şi stupid, incurabil furnicar roşu.

După trei luni de rătăciri, am avut o lungă discuţie cu Nego; m-a întrebat ce cred despre poezia de exil; i-am spus: e frumoasă, dar între ce se scrie aici şi ce se scrie acasă e diferenţa între roşiile de seră şi cele de grădină. Lucrul cel mai teribil ce l-am constatat a fost faptul că… nu mai aveam haz… Eu? Toată viaţa am fost mândru de arta bufoneriei mele, deodată am constatat că, nici măcar cu fraţii mei cu care râsesem odinioară, acum nu făceam decât să oftăm şi să ne jeluim ca la râul Vavilonului… Mai mult: aici, oricând şi oriunde, dacă mă ridic la cuvânt, îngheaţă sala. Am fost şi sunt un temut causeur, un charmeur de catedră, fără să fiu levantin sau mitic. Acolo, devenisem banal, nu eram crezut, nu interesam, îmi pierdeam întreg farmecul duhului meu. Aici pot să fac să râdă şi pe cei mai severi egonomişti, acolo nici popeştii, nici ioneştii nu se amuzau de drolaticele mele paranteze”.

Despre imposibilitatea de a mai călători dincolo de granițe, Sîrbu a scris o povestire-parabolă avându-l ca erou pe un petrilean, Nando Pittini, urmașul unor italieni care au venit în Valea Jiului odată cu deschiderea minelor de cărbune. El are nostalgia țării părinților săi, pe care el nu a văzut-o niciodată, și a unei libertăți de care îi vorbeau strămoșii săi:„Într-o sticlă de rom, strălucitoare, cu feţe dreptunghiulare, înlumina tremurândă a lămpilor, se putea zări un peisaj de vis. În zare, un deal stâncos acoperit cu case, de pini, de biserici, un deal având chiar şi un castel mirific în vârf. Mai în faţă, pe o latură a fundului, se vedea o mare uşor tulburată: valuri albastre, bătute de o nevăzută briză, cu creste înspumate alb, vibrânde. Şi în mijlocul acestui golf, o corabie albă. Apoi, uşor, trăgând de nişte nevăzute aţe, lucrând migălos numai la gura sticlei, zărim deodată, ridicându-se încet cele trei catarge ale acelei corăbii lungi şi un steag roşu cu însemnul de moarte alpiraţilor de pretutindeni. Suflând înăuntru o gură de aer şi o pală de fum de ţigară, Nando umflă pânzele catargelor ca pentru o ieşire pe ceaţă în larg. Puse dopul şi o cerui cu mare grijă: astfel veşnicia acelei corăbii (pe a cărui proră, cu litere de aur scria LaLiberta) eraasigurată, pecetluită, binecuvântată şi invincibilă.” Libertatea, văzută din Petrila lui Nando, se putea desfăşura în voie doar în interiorul unei sticle cu dop ceruit. În povestirea lui Sîrbu, un astfel de om nu putea sfârşi în patul său. Așa că, fostul nostru concitadin, Nando Pittini, un italiano vero, a murit în Spania, nu ca marinar pe un vas alb, ci ca un soldat în tranşee, acoperit de gloria postumă.

Post scriptum. Așa a vrut Scriitorul să sfârșească, în mod romantic, eroul său literar. În realitate, signor Nando Pitini a trăit mult și bine într-o casă aflată la capătul Petrilei și în mijlocul unei naturi sălbatice, peValea Frumoasei. Acolo se îngrijea de cabana lui Mihail Sadoveanu.

Iar când Sîrbu a ieșit din pușcărie și a făcut, împreună cu nepotul său Dorel, o primă excursie în munții care înconjurau Petrila, Nando Pitini l-a așteptat pe Valea Frumoasei și l-a lăsat să doarmă, o noapte, chiar în patul lui Sadoveanu. (Asta o știm chiar de la sora scriitorului,

doamna Irina Sîrbu...) .

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

54

Nr. 9-10(71-72) 2023

Poete ale Clujului MEnuţ MaxIMInIan a Cluj se află cea mai mare filială a Uniunii Scriitorilor din România. Aici ne întâlnim cu proiecte care pun în valoare poeţii, prozatorii, eseiştii, criticii literari. Aici, în Capitala Transilvaniei, locuiesc şi trei dintre poetele care au adus pentru cititori, în această perioadă, noi apariţii editoriale.

L

ana Boc este la al treilea volum de versuri, intitulat Şeherezada, precum personajul feminin central din cunoscuta poveste persană.

Profesor la Departamentul de Limbă română şi lingvistică generală al Universităţii „Babeş-Bolyai”, autoarea îşi structurează cu atenţie povestea, ştiind că lucrul cu cuvintele nu este uşor. Astfel, basmul din secolul al XIII-lea prinde un contur postmodern, Şeherezada căpătând o altă înfăţişare „Până la urmă eu o să-ți rămân regina/ cu care ai jucat cel mai frumos. /…/ Prin mine ai întrezărit/ pentru o clipă veșnicia /…/ În jocul acesta lung cât restul vieții tale,/ ca într-un labirint te vrei închis/ în care simultan ești alb și negru /…/ În jocul acesta în care ai încercat mereu/ să înțelegi ce nu era posibil de înțeles,/ tot eu o să-ți rămân regina/ cu care ai jucat cel mai intens”.

Cele 38 de poezii, apărute în volumul de la Editura Neuma, sunt tot atâtea prilejuri de accentuare a poveştii ca în O mie și una de nopți:„Adâncimile pe care le cuceream/ cu fiecare poveste tot mai mult/ se transformau în drumuri vertical/ pe care glisam în ritmul/ tăcerilor sau al chemărilor tale”.

Sub genericul „Măcar pentru o noapte/ măcar pentru o poveste”, ne întâlnim din nou şi din nou, în poezie, cu povestea Şeherezadei: „În aer sunt eu/ răsfrântă în miliardele/ de particule lumininscente,/ în transparența lor ce îți evocă/ absențele mele prezente”.„Poeziile Oanei Boc sunt o contopire de foc și iubire, rețeta perfectă

O

pentru pasiune. Să ne amintim semnificația latină, mai târziu, creștină, a cuvântului pasiune: aceea de patimă, suferință.

Rareori am citit versuri care să fie constant, tumultos, asaltate, cotropite de incendii, precum cele ale Oanei Boc”, spune Andrea H. Hedeş într-o cronică din România Literară.

Tema iubirii se răsfrânge în fiecare vers:„Mă gândesc cum să fac să dorm cât mai puțin/ și să stau cât mai mult/ în brațele tale,/ în sărutul tău,/ în dorul tău,/ în trupul tău,/ în cărțile tale,/ în literele numelui tău”, având întotdeauna conotaţii legate, cum altfel, decât de cuvânt „Plecasem din tine ca dintr-un cuvânt/ din care a evadat înțelesul/ și a rămas doar șirul de sunete bezmetic și stingher”.

Descoperim şi conotaţii mitologice precum cele din poemul Poveste nespusă care ne reaminteşte de omul-lup, de această dată într-o variantă inversă „În povestea aceasta/ pe care o trăim în fiecare noapte/ şi care în fiecare zi ne desparte”. În basmele româneşti, nopţile erau cele care prefăcea pe om în lup, hoinărind prin păduri. Şi, da, nu putea să nu fie prezentă şi partea aceasta de lingvistică în poezia Oanei Boc, „Cuvintele mele încep să îngheţe/ în bezna vâscoasă/ verbele au uitat toate timpurile/ şi se conjugă acum doar la trecut/ mai exact la timpul perfect compus/.../ aşa ne priveam ca două verbe stinghere/ care ar fi putut să fie/ cel mai frumos perfect compus”. Şeherezada este pictată pe tonuri de cuvinte prinzând viaţă într-o carte în care poezia poate lua nenumărate înfăţişări. aria Pal are un vers ce pătrunde dincolo de lumea imediatului fiind conturat după o viziune a luminii şi a speranţei: „din muguri de speranță strigi/ viața nu-i cea pe care o trăiești în vârtejul crivățului// doar aceasta este/ când dansezi înflăcărat cu fulgii/ unduind aripi de libelulă deasupra oricărei suferințe”.

M

O poezie în care puterea sufletului este oglindită din salvarea acestuia din întuneric, prin poezie:„ferestre zac ticsite de întuneric// până la revărsarea în fluviul din tine/ cari în spate un ocean cu furtuni/ cu eșuate corăbii/ în care zac nestemate pe care le descifrează nopțile/ trezind străluciri”.

Volumul Te visează bufniţa albă, apărut la Editura Napoca Star, este unul în care, în atelierul de creaţie, poeta merge pe drumul vieţii însoţită de cuvinte:„prinzi în palme/ tresăririle unui tril rătăcit/ ușoare ca umbra unui sărut// deodată/ cuvintele din poeme/ deschid corole misterioase// în visul bufniței albe/ clepsidra își înmulțește rădăcinile/ prin cărțile tale”.

Apocalipsa, apele salvatoare, dar şi puterea luminii sunt prezente şi în creaţia Mariei Pal:„cu un tremor lin de val/ simți în preajmă cum se curmă/ gânduri spaime și ecouri// mai la stânga pe artere scrie-o notă dintr-un flaut// cine cine o să mai vină/ cu acel mers tiptil de seară strecurându-se pe-alături// oare cine va atinge mugurii dintr-o lumină”. Conştientă de puterea cuvântului, poeta ştie că prin acesta poate veşnicii timpul şi poate salva lumea„doar cuvântul știe/ cum zâmbește curcubeul/ cum îmbrățișează vântul/ puzderii de stele/ cum se stăvilește ecoul/ cum se salvează luna de la înec/ cum se înoată în apele unei oglinzi/ cum se leapădă/ de orice moarte”, respectiv, „stai la poalele unui munte necunoscut/ și-i scrutezi piscurile ascuțite/ la fel de tăioase

Cartea de poezie

55

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

ca suferințele tale/ ce înmulțesc incertitudinile/ precum Isus pâinea și peștii”.

Poemul „cu hainele sale de zgură/ cu tălpile însângerate” ia drumul pribegiei precum pustnicii rugători de altădată, doar el cunoscând „cerurile purtate de condori în cioc” şi ştiind „cum să amâne potopul”. În toată această poveste, îngerul este cel ce îl însoţeşte pe poet, este cel ce „nu oboseşte nicicând/ să arunce de pe tăvile de argint coroane de spini/ să dezlipească frica de bucurii/ să dirijeze corul din simfonia unui destin”. Răsplata poetului este primirea unui fir de lumină cu care învaţă să ţeasă„nenumărate cercuri/ în arborii ce te învaţă să zbori”. Cartea este dedicată poeţilor din Istanbul alături de care Maria Pal a avut mai multe proiecte literare.

rintre doamnele mereu prezente la acţiunile filialei se numără şi Rodica Marian. Doamna elegantă cu pălărie. Volumul intitulat simplu Poeme a apărut la Editura Scriptor şi are şi o variantă în engleză, în versiunea Mihaelei Mudure. Şapte ilustraţii de Călin Stegerean însoţesc drumul poetei dând culoare călătoriei dintre lumi.

P

Coautoare a Dicţionarului tezaur al Academiei Române, având în CV nu doar cărţi de poezie ci şi de critică literară, în special legate de Eminescu şi Blaga, deţinătoare a mai multor premii, Rodica Marian începe cartea cu o mărturie a vieţii „Doamne, iarăşi am ales aşteptarea/.../ crezând şi necrezând menirii şi minunilor toate”. Pe acest drum în care „nu recunoaştem neprihănirea”, apare însă gândul poetului „încrezător, fără încrâncenare”, fiind singurul care îşi recunoaşte păcatul salvându-se: „acum vine fluviul de sânge al ruşinii de a nu fi poetul/ cel fără de prihană, fiindcă mi-am dormit şi picul de har”.

Inspirându-se din lumea artei, cum este cazul poemului Duhul lămpii, după lucrarea La lumina lămpii de Nicolae Toniţa, sau din lumea cărţilor, cum este poemul Biblioteca din Alexandria care găzduieşte „uriaşe litere din toate alfabetele lumii”, Rodica Marian prezintă o poezie plină de simboluri. Călătoriile din diferite colţuri ale lumii sunt aşezate în versuri, bineînţeles, toate acestea cu sprijinul Creatorului,„şi limita dumnezeirii mă găseşte/ infailibil într-o anemonă, într-un iris”. Şi mărturiseşte poeta „marile poeme le-am scris demult/ în minte ori în vis”, purtândo dintr-un colţ în altul al lumii„dormind cu dulce vinovăţie într-o poveste”. Şi, totuşi, dintre toate ale lumii văzute, cea mai frumoasă este Transilvania:„Acest tenace amfiteatru natural/ plin de codrii adânci/ în faţa cărora limba romanilor stă încă uimită/ această Transilvanie este/ şi muntele înfiorat de memorie/ şi basmul ochilor ce sugerează dimineaţa”.

Multe sunt căile în care cuvântul dat de către Cel de Sus este folosit de oameni însă cea mai frumoasă este calea poeziei, aici unde el capătă o altă dimensiune.

Premiile Filialei Cluj a USR pe anul 2022 Vineri, 6 octombrie 2023, începând cu ora 12, a avut loc festivitatea de acordare a Premiilor Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru anul 2022.

Cele mai bune cărți au fost recompensate cu premiul„Cartea anului”, purtând numele unor mari personalități clujene. S-a acordat un„Premiu special” și un premiu pentru literatura minorităților.

Juriul acestei ediții: Constantina Raveca Buleu (președinte), Victor Cubleșan, Andrea H. Hedeș, Menuț Maximinian, Horea Poenar, Egyed Emese şi Karácsonyi Zsólt, membri. În urma unei jurizări atente, au fost deciși premianții anului 2022: Premiul special al juriului: Ioan-Aurel Pop, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, Ed. Școala Ardeleană Cartea anului Poezie (Premiul Lucian Blaga) – Vasile Igna, Capcanele (poezie), Ed. Limes Cartea anului Proză (Premiul Liviu Rebreanu) – Gabriela Adameșteanu, Voci la distanță, Ed. Polirom Cartea anului Critică și istorie literară, eseu (Premiul Ion Vlad) – Virgil Mihaiu, Jazz contextele mele, Ed. Junimea Cartea anului Poezie (Premiul Dsida Jenő) – Balázs Imre József, Éjszakák a Zenben (Nopți în Zen, poezii), Editura Lector, Târgu Mureș – Editura Prae, Budapesta.

Cartea de proz[ www.revistaneuma.ro

56

Nr. 9-10(71-72) 2023

Povestiri de pe Dealul Lacrimilor nIcolEta MIlEa oate câte sunt, trăite și netrăite, văzute și nevăzute, trezesc în noi latente neliniști prin efemeritatea, prin supunerea lor (vrând-nevrând) la vremelnicie. Ființe circumscrise, cum suntem, privim în spațiu și în timp, căutându-ne.

Ca un fior, de dincolo, misterul trece și ne petrece. Este ceea ce ne limitează și ne delimitează, în același timp. Este ceea ce ne amenință dinafară, dar ne întărește în noi.

Scormonim, răscolim, scotocim, răvășim…

Nu vizează, oare, actul creator o trecere dincolo de limite? În cosmica armonie, ieșirea din sine își dobândește astfel supremul său sens, pe care îl (re)descoperim cu fiecare nouă carte a scriitorului Florea Burtan.

Povestiri de pe Dealul Lacrimilor (Editura Hoffman, 2023, 140 pagini) sunt proze de poet, scrise cu un condei muiat în cerneala realității satului teleormănean de ieri și de azi, în amintirea anilor de revelații esențiale, în confesiuni marcate de răvășitoare trăiri ale unor locuri și oameni ce se pierd tot mai mult dincolo de linia orizontului.

Realism, vis, coșmar, imaginar, fantastic sunt definitorii în modul cel mai adecvat pentru a surprinde profilului spiritual al unei epoci, care a fost tot mai precipitat dezrădăcinată de comportamente stratificate de-a lungul veacurilor și în locul cărora se încearcă soluții de tranziție.

O formă a slujirii și a devoțiunii scriitorului față de satul natal sunt cele zece povestiri, ce reflectă fenomene atât în determinări specifice, cât și în multiplele lor relații de dependență: Caii de pe Valea Fântâniții, Trenul de la miezul nopții, Nămeți de grâu, Oglinda de țărână, Pedepsiți să moară trăind, În căutarea urmelor de odinioară, Moara lui Melinescu, Troița miresei, Autocarul, Gustul amar al singurătăți. În literatura română a scriitorilor de sorginte teleormăneană, proza a cunoscut forme diferite de exprimare, în funcție de curentul literar, de strategia narativă, de perioada în care a fost creată: Gala Galaction (1879 – 1961), Zaharia Stancu (1902 – 1974), Marin Preda (1922 – 1980), Ștefan Mitroi (1956), Florea Burtan (1948).

Satul lui Florea Burtan nu are nimic din „doctrina evanghelică” a lui Gala Galaction. El se proiectează pe un altfel de fond epic, liric și poematic. Pune accent pe întâmplări, pe evenimente, pe oameni, pe scene de viață, particulare sau colective, determinate de mediul în care acestea se mișcă. Observarea realului conferă o diversitate în receptarea individuală, istorică, socială și psihologică a individului, fiind evidentă distanța între temporalitatea externă (care include timpul cititorului, al scriitorului și cel istoric) și cea internă (care include timpul narat și timpul povestirii).

Prin condeiul autorului, de o nostalgie omniprezentă, o lume localizată geografic dobândește incontestabile virtuți literare, într-o curgere inefabilă a reamintiri locurilor natale.

La fel ca Zaharia Stancu, Florea Burtan rămâne îndatorat„propriei biografii”. Eul artistic își trage seva din imagini declanșatoare

T

de mistuiri lăuntrice, compatibile înclinațiile și cu fundamentele sale literar artistice.

El statornicește viziunea asupra comunității spirituale în care o bună parte a trăit, cu accent pe surprinderi de nuanțate subtilități. Tranzitoriul își caută locul într-o diversitate de ipostaze, găsindu-și expresia majoră, original conturată în acest cult al adorării satului românesc, ce înalță și înnobilează.

Această motivație este compatibilă cu o gândire estetică mai cuprinzătoare, dar și cu un gust care funcționează desăvârșit, în ceea ce privește evidențierea anumitor valori.

Imaginea prototipului țăranului, așa cum o identificăm în proza lui Marin Preda, țăran “care trăiește cu convingerea că existența sa reprezintă lucrul cel mai însemnat din univers”nu o întâlnim la Florin Burtan, pentru că personajele lui conștientizează inevitabilitatea schimbărilor. Realitatea contemporană acelor vremuri nu prea îndepărtate, evident, se afla în pragul prăbușirii/a iremediabilei dispariții.. Un simplu raționament de viețuire devine astfel o întemeiată admitere a schimbării, fie și împotriva voinței. În sufletele personajelor prozei lui Florin Burtan rămân amintirile și, mai presus de orice, intuirea și descoperirea seninătății, văzută ca o condiție a împăcării cu sinele. Iluziile se risipesc, gesturi înălțătoare sau mărunte nu mai impresionează pe omul marcat sufletește. Oameni par a se distanța de propriul destin.

Contemporan cu Florea Burtan, Ștefan Mitroi bucură cititorul cu o proză de un lirism esențial, ce cunoaște nuanțări și redefiniri permanente. El resacralizează universul autohton. Prin iubire, credință și speranță trece granițele timpului și ale locului potențând „Poveștile cerului, poveștile pământului”, nostalgia casei, a părinților, a satului, a îngerilor, a luminii și a cerului îi dau o șansă în plus să trăiască nemărginirea.

Dacă în proza lui Ștefan Mitroi identificăm aproape„un mit al forței noimelor, un fel de esențe originare, a numelor autohtone, la Florin Burtan personajele, cele mai multe, poartă numele real al inșilor sau al persoanelor devenite personaje, dar nu lipsesc nici poreclele moștenite sau dobândite. O intuită fuziune, de real și intim, identificăm în numele imperativelor timpului povestirilor cu planuri care esențializează și transfigurează artistic o lume purtătoare de sens. Este evidentă preponderența moralului asupra psihologicului. Acțiunea într-un spațiu geografic real nu exclude spațiul lăuntric, pentru că, până la urmă, acesta este decisiv în soluționarea conflictului interior.

Povestirile lui Florea Burtan ne iau martori-însoțitori și ne călătoresc prin concretul palpabil de aici și prin visele de dincolo ale celor ce se odihnesc pe Dealul Lacrimilor, asemenea lui moș Ciucă, cel care îngrijea fântâna ce nu trebuia lăsată să moară, fântână care pentru el era casa lui, cu temelie de cer…pentru că și în cerul de dincolo e nevoie de ocrotit și vindecat o fântână.

Cei mai mulți s-au mutat pe Dealul Lacrimilor:„Totul se petrece acum în închipuirea ta. Sau, poate, așa s-a întâmplat cu adevărat demult, tare demult, când lumea satului trăia, la fel ca celelalte, sub aceeași rotire a zodiilor și a anotimpurilor, cu viața și sufletul

57

Nr.9-10(71-72) 2023

Cartea de proz[ www.revistaneuma.ro

rezemate de muncile de peste an. De obiceiurile vechi și frumoase. De bucurii și tristeți. De sindrofii și sărbători. Oamenii crezându-se nemuritori, ca zeitățile.”

Pornind de la titlul„Povestiri de pe Dealul Lacrimilor”, aparținând autorului, putem spune că prin povestirile sale, Florea Burtan, prin viziuni și reinterpretări originale, ne aduce în fața literaturii autentice, dovedind apartenența la o cultură și la aspectele ei funcționale.

Realul și imaginarul, de tip transfer metaforic pur, transmit un mesaj ancestral ipostazierii:„Da! Acum sunteți pedepsiți să trăiți murind. Altădată, cu mulți-mulți ani în urmă, trăiați murind. Azi, toată vina vă aparține, chiar dacă nu vă dați seama sau nu vreți s-o acceptați. N-ați pus piciorul în prag cât a trebuit, satul s-a pustiit continuu, voi o să muriți trăind până va dispărea toată lumea asta urâtă, și, odată cu ea, veți deveni oale și ulcele, cruci șterse și crăpate, pe Dealul Lacrimilor, unde doar liniștea va aprinde o lumânare înghețată, nevăzută de nimeni!” Aceasta-i chintesența cărții ce oglindește spiritul unei comunități care a făcut istorie iar acum își păstrează profilul în amintirea unei lumi în care toate reperele sunt date peste cap.

Povestirea care deschide volumul, Caii de pe Valea Fântâniții ne familiarizează cu atmosfera bine conturată, în care viziunea fantastică atrage numaidecât atenția, concurând cu însemnele realului și deschizându-i astfel orizontul în universalitate. Personajele, cu precădere din lumea reală, se conturează ca prezențe grăitoare pentru mediul din care provin, încărcate de o ritualică existențialitate, în confruntările dramatice cu istoria și mersul lumii: „Ați auzi vestea, fraților? A înviat Sandalache! L-a văzut Nicamin călare pe cal, pe Valea Fântâniții”.

Lor li se adaugă, în amintire, Mărnică, Vasile Boambă, Felindaru, Ghimpețeanu, Tutuneanu, acum, toți în Dealul Lacrimilor.

Actualul primar, Gogu Codreanu, șeful de post, Zamfir, Șontîc, Simică, îmbogățitul satului, Codruța și Mirela, două tinere plecate prin Sicilia, în sudul Italiei, Mara, nevasta lui Portofel, părintele Cornea, Piciorușdevulpe, Catafoci, dincolo de coloratura și diversitatea păstrării în amintire, merită subliniată prezența lor aici, făcând și mai atractivă povestirea de parcurs, nu doar de lectorul de plăcere, ci și de către cei ce doresc să cunoască episoade importante din istoria locului.

Este aici un melanj de viață și de moarte, de doruri și de dureri, de dramatism și de lirism, pe care doar un poet îl poate îmbrăca în nuanțe. Florea Burtan contopește realul și irealul întro narațiune de cea mai bună calitate, provocându-și cititorul la o lectură pe nerăsuflate. Prozele de dimensiuni diferite abundă de stări sufletești și întâmplări care au marcat satului și locuitorii lui, care nu contenesc să caute răspunsuri. De exemplu, Otomega, nedumerit, se-ntreabă: „cum poate învia cineva, acum; asta se petrecea pe vremea Domnului Iisus”. Sunt întrebări cărora le caută un răspuns cu sens, privitor la toate cele petrecute: adunarea cailor cu arcanul și căsăpirea lor. Ne mai mirăm că totul se întoarce împotriva noastră? Privind în oglinda timpului: „Multe nopți la rând, pe Valea Fântâniții au șiroit nesfârșite herghelii”.

Venind din viața de toate zilele, scriitorul trece prin ochii minții întâmplări de o unicitate și de un dramatism absolut.

Rămâne memorabilă pagina în care sunt prezentați în plină acțiune hingherii - distrugători imbatabili – impulsionați în activitatea lor de aspirații de o cruzime inimitabilă:„Zile în șir, ceata de hingheri bântuia ulițele, cu mașina lor urâtă, cu lanțurile și cleștii lor imenși, anume ticluiți.

La început, oamenii s-au încontrat. Și-au băgat câinii în saci, i-au urcat în căruțe, s-au ascuns în Pădurea Bogdanii. Plină-ochi,

mașina se scurgea, hurducăind spre carieră. Trăgeau pe malul imensei gropi, se puneau pe treabă. Îi scoteau unul câte unul, prinși de gât cu acei clești fioroși. îi ridicau în aer, lovindu-i imediat în moalele capului și peste bot cu o țeavă de fier. Oasele trosneau, se sfărâmau, sângele țâșnea în toate părțile. Îi azvârleau în iarbă”.

O pagină antologică ce poate sta la baza regiei unui film, ca toate povestirile în care scriitorul, prin atenția sporită pe care o are asupra detaliilor de viață și de mediu, le aduce în fața cititorului. În „Trenul de la miezul nopții”, care nu e un tren ca oricare altul; e trenul schimbării la față, trenul îmbătrânirii, ”tălmăcește întâmplări adevărate și imaginate, în fruntea cetei copărtașe fiind Gederică,„poetul popular, care duce o viață boemă – pescuiește, în Călmățui, adună ciuperci de pe izlaz, e primul la capul mortului, la pomeni, la tras clopotul.” Mereu cu buzunarele pline de manuscrise. „Nămeți de grâu”este„povestea”lui Vidăraș, care vede prima oară„sfinți și îngeri în carne și oase”, înzăpezit, cu gândul la„seceta ce nu se mai sfârșea”. „Oglinda de țărână”, cea mai amplă povestire a volumului, continuă„Satul de țărână”, care ilustrează dinamica satului și implicit a societății, surprinse într-un moment crucial de schimbare.

Amintirile reflectate în/de această oglindă sunt ale unei lumi trecute și, mai departe, vom vedea ce va mai spune viitorul despre ea. Contrar tuturor celor petrecute, precum unul dintre personajele de aici, ne punem și noi retorica întrebare:„Cine zice că viața nu e răbdător de frumoasă?!…” „Pedepsiți să moară trăind”dezvoltă un subiect nemaiîntâlnit vreodată: s-a răspândit peste tot vestea că există pe lumea asta o localitate„pedepsită să moară trăind.”

Că satul părea părăsit, lipsit de viață, o ilustrează și povestirea „În căutarea urmelor de odinioară”, prin tânărul personaj Alexandru Ghinescu, urmașul boierului Ghinescu.

Rămâne în memoria cititorului scena imaginară a întâlnirii sătenilor cu Melintescu-morarul, al cărui glas răsuna amenințător: „Bă, Staline, bă Dej, bă Ceaușescule, v-ați săturat, mă, de bucatele bietului om?! N-a, săturați-vă, băgați în voi, nenorociților!

Apoi, Melintescu dădu bice cailor, dispărând, ca un fum alb, împreună cu moara sa, în amintirea celor de ieri, în uitarea celor de azi…”

Cum nimic nu rămâne neaflat sau uitat, „Troița miresei” este povestirea despre ctitorirea sfintei mănăstiri ce poartă hramul miresei fără cununie.

Despre satul „care se cufundă în lacrima bătrâneții și destrămării” aflăm din povestirea „Autocarul”, Cursa specială – Spania, tras în fața primăriei, pentru a transporta tinerii dornici să plece la muncă în străinătate.

La întrebarea: „Cine spune că singurătatea nu doare?”, din „Gustul amar al singurătății”, răspunsul vine prin divina balanță, purtând pe unul din talgere propria-ne viață, pe celălalt, ce am făcut pentru ea. În procesul contemplării estetice, prozatorul Florin Burtan, cu o artă deosebită, pune în lumină acest sens care se degajă din fapte și atitudini umane, compatibile cu vârstele satului românesc.

Povestiri de pe Dealul Lacrimilor este o carte ce merită a fi citită.

Ea oferă radiografia originală a unei realități istorice și sociale, pe fundalul căreia se profilează calitățile și virtuțile literare ale unui scriitor remarcabil.

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

oate ușor sastisit de câtă poezie se scrie astăzi, bună, rea, mediocră, adevărată orgie scripturală, l-am întrebat odată pe distinsul poet clujean Marcel Mureșeanu, ajuns la vârsta respectabilei înțelepciuni: Când se vor sătura oamenii să mai scrie poezie? Răspunsul a venit dintrodată, scurt și tăios: Niciodată! Foarte încrezător în forțele indestructibile ale Poeziei, a adăugat apoi că poeții vor găsi totdeauna acele mijloace de îmbinare, de potrivire a cuvintelor pentru ca ele să nu pară uzate, prăfuite, ci mereu proaspete, înviorătoare. E o convingere exprimată ritos, cât o profesiune de credință, constat acum la lectura volumului său Prădătorii (Editura Scriptor, ClujNapoca, 2023), căci limbajul acestui volum e cu adevărat proaspăt, înviorător, tonic în toate aspectele scriiturii de marcantă ori-ginalitate. Nu numai că suflul poetic revigorant nu l-a părăsit, dar chiar s-a întețit, aș zice, dezvăluind alte forme ale continuității stilistice neafectate de patina timpului. Este vorba despre o continuitate a modului de a inventa „povești lirice” înșirate de la un volum la altul, ce dau impresia unei incontinențe verbale remarcabile, ca în intenția lui Michael Ende de a scrie o„poveste fără sfârșit”. Căci fără sfârșit pare dorința insațiabilă a poetului de a se desfăta în iluminările Cuvântului. Un adevărat răsfăț liric reîmprospătat mereu, alimentat de o fantezie constant productivă, miraculoasă, uimitoare.

Patima scrierii răzbate victorioasă din înlănțuirile vizionare stratificate pe amuzante personificări fabulatorii, frazare repetitivă și enumerativă, paradigme la fel de șugubețe în panoramarea realului aflat sub lupa analistului de fină extracție intelectuală. Scrisul e deconspirat ironic drept terapie sacrificială cu urmări nefaste în plan social-familial: „Scriu ca și cum m-aș muta/ dintr-o casă mai mare în una mai mică,/ apoi în alta și mai mică și tot așa,/ până ajung în stradă” (Patima scrierii). Cuvintele țes haina închipuirilor simpatetice într-un proces de redobândire a vitalității, astfel că poezia devine pavăză în calea „prădătorilor”: „Cuvintele scrise de mine/ mă feresc de ploaite, de ninsoare/ și de cutremure”, dar tot ele, cuvintele „se varsă/ pe obrazul morților și-i învie”(Cu forțe noi). În cuprinsul volumului despre care facem vorbire întâlnim situații stranii contrase în simboluri grotești. Lumea obiectelor e animată în mod specific șugubăț:„paharul și pasărea de tămâie”, „lumânarea aprinsă” (Prin ce este se vede ce vine) sau descrierea unui „lacăt mort” cu întristata cheie alături care „plânge cu lacrimi reci” (O pomenire).

Bărbile faraonilor și împăraților se iau la întrecere cu bărbile norilor într-o viabilă nepăsare expozitivă, ilară desigur.„Norul Șef”pare o întruchipare suverană a destinului-„șef”

P

Sfâr§itul nesfâr§it al poeziei adrIan ȚIon drapat în culorile întâmplării. Cu trimitere la catastrofe navale recente se încorporează în text tragedia Titanicului, unde aisbergul e „întotdeauna punctual la întâlnirea cu moartea” (Experimentul portocaliu). Tabelul pretextelor poetizării are o largă deschidere asupra problematicii mundane universale. Înșiruiri antitetice desenează complexitatea fremătătoare, instabilă, a ființei: „Omul este ceea ce este,/ omul este ceea ce nu este...” deschizând acolada contradicțiilor esențiale în poemul arțăgos intitulat Danuurile. Între aceste extreme parcă auzim încadrarea lui Dali din Jurnalul unui geniu: „Între doi oameni există diferențe mai mari decât între două animale din specii diferite”. Iată motivația costatărilor înseriate, analizate ca incongruențe în gamă reflexivă și dintr-o dată jocul livresc primește adâncime. Bravura textualizării izbește în imagism purificator cu ținte biblice uneori sau pur și simplu în derizoriu:„creierul meu și sufletul meu/ se joacă pe țărm cu mangustele/ și cu mărgelele firelor de nisip” (De unde se vede cât de puțin știm despre noi). Ca întotdeauna în scrierile sale, Marcel Mureșeanu e destul de discret cu datele sale biografice. Totuși, de la gura „prădătorilor”care stau să înghită amintirile, poetul prefigurează, reverențios, portrete precum „mama, tata, fratele Liviu”, evocă translucid viața „la internat”, felii „de viață și de moarte în oceanul de cenușă”. Ilustrate clujene sunt topite în magma vizionarismului: Parcul Central, Cetățuia, insula Chios. Dar parcă și ele vin dintr-un trecut fabulos. Sunt picături biografice strecurate în oceanul furtunos al fantazărilor.

De fapt, Marcel Mureșeanu practică liber, cu maximă dezinvoltură, jocul jovial axat pe alteritățile eului. E mereu în dialog ironic prelungit cu obiectele, cu lumea, cu oamenii și vietățile înconjurătoare, cu noțiuni abstracte însuflețite. Un tablou policrom, plin de personaje pitorești ca la Chagall„pictează”visător poetul cu ochii țintiți în neantul clipei.

Simplitatea e la ea acasă și stârnește fiori, ecouri de înțelepciune („Oamenii buni știu/ cine sunt oamenii răi”), dă cu tifla în dușmani virtuali („publicați un vers care să mă compromită”, se lamentează ironic, „dacă nu-mi

58

Nr. 9-10(71-72) 2023

publicați o pagină de poezie în revistă/ sau numai o poezie”. Înconjurat realmente de modele sculpturale desprinse din simboluri oculte, poetul e dispus să empatizeze cu „statuia neagră a sculptorului Simion”spre a verifica veșnicia (Din viața pietrei). Picanteriile lexicale turnate în monologuri sau dialoguri savuroase sunt reflecții înscrise între stări de vis și trezie. Un spirit hâtru le dirijează spre organizare și sfătoșenia celui ce are ce povesti prinde contur. În ograda memoriei, reactualizată temporal, apar„câinele Nestor” și„vaca Blănuța”, dar și insinuări câmpenești cu parfum de baladă: „De mii de ani norii și caprele trăiesc împreună/ norii sunt câinii caprelor” ce-i mână spre pajiști cu iarbă grasă (Norii și caprele). În acest context idilic, sensibilitatea poetului psalmodiază în extaz: „Iezii sunt cei mai frumoși/ copii din Univers”.

Repere din tezaurul artistic universal valsează suav în versuri diafane precum Dali cu a sa Girafă în flăcări sau Colosul din Rhodos „în luptă cu eternitatea”. De remarcat că trimiterile livrești nu încarcă discursul, tonul suav se menține la doze binefăcătoare pentru cursivitatea ideii poetice. Obișnuitele vocative folosite cu tact interogativ împlinesc specificitatea jovial-afectivă a dialogurilor imaginare: „Cum te simți, noapteo?” sau „O să răcești, moarteo!”

Tema majoră, Moartea, prezentă în toate cele peste 30 de volume ale lui Marcel Mureșeanu, își continuă fabulația pe acest tainic drum al cunoașterii și al inspirației poetice, eșalonat ca „lung cortegiu funerar al Metaforei”, căci, nu-i așa?„Călătoria se apropie de sfârșit”și„Fântâna salvatoare”rămâne în urmă. Eul călătorit prin lume știe și rămâne mulțumit că„Dumnezeu umple fântânile cu apă”în continuare. În ciuda artificiilor ludice, savuroase în sine, Marcel Mureșeanu rămâne un poet profund, atașat valorilor și tradițiilor românești, revigorate modern, postmodern în manieră proprie, originală. El„scrie o poezie de factură tipic manieristă”, după cum afirmă Ion Pop în prefața volumului, și găsește noi „puncte de plecare pentru speculația lirică”. Fiind un răsfățat al cuvintelor, el se joacă uneori și așa: „Poemele mele nu sunt făcute/ pentru iubire! E greu să le iubească pe ele cineva”. Dar cine-l bagă în seamă pe flecarul dispus să ia totul în răspăr? În stare să vrăjească orice cum a vrăjit atâția cititori? Chiar Moartea sinistră, vrăjită de el, devine simpatică, hazlie, o zvârlugă umilită prin puterea cuvântului magic. Cum e posibil așa ceva? Ne-o spune însuși poetul: „Nu las cuvintele să ațipească”. Iată cum, în ciuda „prădătorilor” care amenință și atacă mereu din umbră, direct sau pe la colțuri, volumul acesta depune mărturie solidă despre nesfârșirea întru poezie.

59

Nr.9-10(71-72) 2023

emele feminității, văzute/înțelese ca relație intrinsecă în profunzimile ființei, o relație de tipul celei meditate de Martin Buber, Eu-Tu, se relevă în volumul Magdalenei Hărăbor, Fata cu parfum de ploaie.

Titlul însuși reliefează, ca subordonate temei, asociate ei, în sinestezia metaforei care implică vizual-olfactiv-dinamicul, motivele recurente și redundante: fata, parfumul, ploaia. Lumea i se înfățișează poetei ca ampla pânză a unui spectacol etern, în care eul are acces doar la umbrele, iluziile de la suprafață.

De aceea, el poate să exploreze și să experimenteze numai la acest nivel, obținând, astfel, propria experiență. Este și pentru Magdalena Hărăbor experiența pe care o așază în tiparele proprii, continuând să exploreze relația intrinsecă Eu-Tu, ca și pe aceea extrinsecă, Eu-Acela, relația cu lumea, cu ceilalți. În spectacolul pe care-l contemplă, cu o obiectivitate subiectivată, Magdalena Hărăbor proiectează și reprezintă propriul spectacol în care se transpune atemporal în fata cu parfum de ploaie, pură, inocentă, neatinsă de nici un fel de maculă, apoi, în fata cu pantofii roșii, imagine edulcorată a copilăriei, în care pantofii roșii îndeplinesc, ca în basme, o funcție magică, putând să o poarte oricând și oriunde, peste tot în lumea pe care și-o imaginează.

Tema eului domină prima poezie, Fata cu pantofii roșii, pentru ca în cea de-a doua, cu titlu interogativ, La dolce vita?, dominanta să fie tema relației cu lumea, cu ceilalți. În universul pe care-l propune Magdalena Hărăbor, sare sprințar, chiar din deschidere, o fată cu pantofii roșii. Generalizarea prin articol nehotărât (o fată) față de particularul din articularea cu articol hotărât (fata) extinde poematicul, ducându-l în aria feminității, fără feminism, însă, întrucât poeta își acceptă feminitatea, genul și face din aceasta centrul iradiant al imaginarului său. Senzația de plutire, de zbor al gândului se asociază cu imaginea traversării unor spații virtuale:„În ploaia diafană/ Ieșea aievea din oglinzi/ Strângând într-un surâs/ Acorduri de vioară// Călca pământul/ În tandem/ Cu picurii de ploaie (...)// Sălta vrăjită în dansul șuvițelor de apă”, spații care, asociate unui timp doar al său, mitizat, devin cronotopul ei, în care se poate mișca liber, saturându-și privirea de imaginile promițătoare care i se oferă:„Privea în jur cu ochi rotunzi/ Și fiindcă nu era nimeni să o vadă/ Și-a dat pantofii jos/ Apoi desculță a pășit/ în poezia firelor de apă”.

Reluată în diverse contexte și declinată conform logicii gramaticale a textului: „Văzduhul ține în mâini/ Pantofii uzi/ Ai fetei cu parfum de ploaie.”, „...sunt mai comozi/ pantofii roșii/ pantofii cu parfum de ploaie”, sintagma conotează prezența eului în uni-

T

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Cu pantofii ro§ii în lumea magic[ a poeziei ana dobrE versul subiectiv pe care l-a creat, actualizând ipostaza relației intrinseci Eu-Tu și poate, astfel, experimenta ce și cum sunt lucrurile care-i compun lumea.

Experiența se consumă exclusiv în sine, în interioritatea profundă a eului, iar prin dreptul la exprimare are șansa/oportunitatea de a o materializa. Ca un Cerber al propriului imaginar, eul se situează la intrare, păzind poarta care duce pe arterele poemului:„Sunt la intrarea în poem (...)// Sunt la intrarea în poem/ unde aștept desculță/ ca să plouă”.

Ploaia așteptată, dublu conotată, sugerează, deopotrivă, purificare și rodnicie. Într-un poem chinez, se spune: „Tot ce e măreț curge din cer ca o apă”, sens mitizat care, în perspectiva relației dintre sacru și profan, rescrie unitatea dintre cer și pământ, divin și terestru, producând sentimentul transcenderii.

Ploaia are și în poezia Magdalenei Hărăbor această conotație sacră, introducând în relația extrinsecă Eu-Acela, pe lângă natură și societate, pe Dumnezeu. Poate, de aceea, ritmul ploii este resimțit diferit, în funcție de freamătul și zbaterea interioară: „plouă intransigent/ în limbi străine (...)// plouă intransigent (...)// plouă tacit/ prin tainițele vrerii/ când scoica rătăcește pe malurile mării...”.

Uneori, din perspectivă ludică, poeta desenează, în joacă, un joc gratuit,„de ploaie și de lună”, un joc ce presupune delimitarea unui alt cronotop („intru în joc dar jocul nu-i al meu...”), pentru spectacolul infinit al ființării. Aventura ludică se finalizează „în cheie simbolistă”, desemnând conotopul ca insulă de sine stătătoare, o poveste cu universul ei mitic:„Într-o poveste închid/ trecutul/ taina// insula fără nume (...)// închid într-o poveste cerul cu stelele și norii”; trăirile, sentimentele care i-au alcătuit simțirea vor fi presate într-un ierbar al amintirii („Într-un ierbar presez/ sărutul/ ca să răsară proaspăt în altă primăvară”) al tuturor experiențelor ființiale în care a experiemntat complexele relații dintre Eu-Tu, Eu-Acela.

Aprofundând relația Eu-Acela, poeta sugerează sferele existențiale în care întâlnirile esențiale îngăduie dialoguri fundamentale, în triplă determinare – natură, societate, Dumnezeu. Interogația Dolce vita? așază explorarea în zona incertitudinii. Avid de certi-

tudini, eul liric se confruntă cu inefabilele, greu definitele, cu insidiile lumii și e obligat să constate inconsistența lumii în jocurile aparntului cu esențialul:„nimeni nu ascunde nimic totu-i la vedere/ și rău și bine/ și cald și rece”.„Dolce vita”se consumă în cercul strâmt al existenței („intrăm în cerc/ pe-o vreme aiurea”), în perimetrul căruia omul, și odată cu el, eul, se simte înstrăinat, atins de alienare: „Sari prin foc, flacăra e vie/ Te încălzești ca pentru o luptă/ dar lupta nu e a ta.../ Strada nu-i a ta...”.

Imperativul eului devine a vorbi. a tăcea, cu tăceri semnificative („Nu se poate elibera cuvântul/ decât prin tăcere.”) care semantizează, prin absență, cuvântul. Din aceste tăceri răsar visele în care relația dintre cuvânt și tăcere se traduce prin relația dintre real și ireal. Oniricul delimitează un alt cronotop, în care pulsiunile eului se descarcă pentru realizarea unui catharsis:„În vis am împușcat o pasăre (...)// după-un moment de resemnare/ am început să cânt prin lacrimile amare...// mi-e cald și frig/ acum/ când pasărea visată a-nviat/ în trupul meu/ de carne sfâșiat.”.

Ieșirea din oniric înseamnă intrarea întrun tablou citadin, în care,„la mijloc de bine și rău”, panorama orașului haotic,„cu bălării, peturi și baloane/ cu gustul lui de iască”, ia forma unei sfere de sticlă, „în care omuleții n-au drept la fericire”, iar „memoria joacă feste rătăcind/ pe coridoare negre”. Percepția suprarealistă include totul într-o tușă dramatică: „sufocată de adjective/ lumea e o abstracție/ și mare și tristă// Mințile – rotițe ce se-nvârtesc în gol/ când istoria/ hârjâie cu textele ei grotești/ pierzând pe drum inocenții”. Poeta își acordă o clipă de grație, „într-o reculegere de sine”, făcând efortul de a se dezlipi de aceste imagini și de a-și regăsi liniștea, stare tradusă în imperativul Să ne liniștim de tot ce facem, lăsându-și, totuși, șansa de a păși pe alte căi (În afara drumului/ Un alt drum/ O întoarcere și o regăsire...), trecând „porți deschise ale memoriei”.

Lumea nu este abandonată, Magdalena Hărăbor nu închide nici porțile, nici ferestrele spre lume. Ceea ce visează ea pare a fi regăsirea de sine și resemantizarea, în primul rând, a relației Eu-Tu, lăsând în plan secund relația Eu-Acela. De aceea, poezia care închide ca o poartă acest univers cu două intrări: Fata cu pantofii roșii și Dolce vita?, echivalează cu imperativul unei cereri lansate celorlalți: Lăsați-mă să trec pe lângă voi în tăcere. Tot ceea ce se reconstruiește reînsămânțează solul poeziei în așteptarea unor noi aurore: „Lăsați-mă să-mi cânt tăcerea în adânc/ ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut pe acest pământ (...)// insulă a neuitării/ dorul de părinți/ rouă de mit înmugurit.”, care să redeschidă altă buclă a creației, cu o nouă, altă geneză.

Volume Neuma

60

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Melancolii §i triste\i în umbra poeziei

VILIA BAN|A

V

|

ana dobrE ață în față cu imaginarul care i se propune, pe care-l traversează și-l investighează, Vilia Banța nu adoptă atitudinea provocatoare, gen Entre nous deux, maintenant!, ci una atinsă de melancolia trecerii, care-i permite contemplația înfrigurată.

Ora târzie, crepusculară a melancoliei o situează într-un cronotop, în care relația EuAcela (natură-societate-Dumnezeu) pare mai importantă decât relația intrinsecă EuTu. Noaptea: „E noapte în Micul Paris,/ spune luna, cât s-o luăm în seamă,/ cafeaua e neagră, fierbinte,/ aburii se-mpleticesc în jungle de gânduri.../ Unde te-ascunzi, dulce pasăre a tinereții, întreb/ și printre cețuri dansează în alb/ umbra unei aripi”, pe care o constată poeta și asupra căreia atrage atenția în titlul noului volum, E noapte în Micul Paris, se conotează multiplu ca întunecare a lumii contemporane, cu decadența ei galopantă, iar în cercul concentric care o include, ca întunecare generată de oamenii care compun și populează Micul Paris.Tonurile întunecate obturează lumina, peste lume s-a lăsat o ceață deasă, un întuneric pe care Vilia Banța speră să-l poată îndepărta prin luminile aprinse ale metaforelor.

Pe acest fundal citadin, atins de fantasmele întunericului, de„cavalcadele nopții”, se profilează copleșitor sentimentul tragic al trecerii. „Clipa ne-a atins în fugă ușa”, „Gândul și-a lăsat în prag cenușa,/ flacăra-i mai tremură-n pglinzi”, „Toamna-mi țese anii, înșirând pe ață/ vremuri după vremuri, cum le bate vântul”, constată cu tragism poeta, situându-se „între aduceri aminte și uitare”, pentru a se putea autodefini în autoportret aproximativ:„Sunt printre cei care încă mai sunt./ O literă insomniacă, încercănată,/ un zbor de libelulă într-o fotografie.”.

Confesiunea merge când în albia lirismului subiectiv, cu sinceritatea spovedaniei: „Privesc cum își scutură ploaia/ lacrimile-n iarbă/ și pasărea ploii/ se re-ntrupează din ele./ Gândul meu/ se joacă de-a zborul/ pe culoarea dimineții, e numai zâmbet...”, când în cea a lirismului obiectiv, cu detașarea impusă de contemplarea lumii, intersectând impresia fugară („În fața mea singurătatea merge clătinându-se.”) cu observația lucidă: „Aștepta s-o întreb ceva,/

F

să-i țin de urât poate...”, și dialogul cu lucrurile care compun lumea în dimensiunea profanului și scarului:„Să facem popas, șoptește salcia/ atingându-mi fruntea în semn de iertare,/ nu-i vina ta că se scutură invers lumea/ și se așterne praf peste statui,/ că ne-nvârtim în cerc/ și planeta scoate limba la noi/ înainte să plece definitiv în exil./ Să ne oprim, spune și îngerul meu/ obosit la roata întâmplărilor”.

Cele trei coloane ale volumului: Un timp ce nu mai vrea să se mire, Verticala tăcerii și Realitate gonflabilă, aduc în prim-plan metafore clarificatoare pentru concretizarea relației eului în complexul micro- și macrocosmic, cu natura, societatea, Dumnezeu.

Fundalul îl constituie realitatea cea aievea, sugestiile ducând spre realitatea dramatică a anilor pandemiei, traversată de verticala tăcerii. Absența cuvântului nu semantizează doar tăcerea, pauza pe care eul și-o poate lua pentru a asculta cântecele lumii, ci o muțenie impusă prin restricții arbitrare. De aceea, și cântecul poetei trebuie să fie„fără cuvinte”, un cântec în care tăcerile, absențele, muțeniile se întâlnesc și continuă să existe, căci universul își urmează implacabil mersul:„O pasăre înaltă arunca/ semne de-ntrebare./ Osia lumii se-nvârtea mai departe./ Lumina mi se lipise de trup/ și aerul se juca în nisip/ lângă poemul fără cuvinte.”.

Ceea ce lipsește lumii, crede Vilia Banța, este iubirea, însă frumusețea care exultă peste tot, pe care o vede și o fixează în imagine ca atâta frumusețe fără nume, poate reînvia iubirea și, odată cu ea, sufletul îmbătrânit al umanității. Desenele lirice trasează liniile unui real visat ca recuperare a frumuseții: „Ceasuri oprite în prag./ Destramă un zbor rănită/ pasărea luminii. Încă respiră/ aceeași dimineață cu mine./ Aștept să treacă teama/ că voi rămâne aici,/ îngenuncheată/ în ultimul strigăt/ din ce mi-a rămas.”. În imaginația poetei, realul își extinde teritoriul, devine o realitate gonflabilă, ce înseamnă și presupune o dilatare, consecință a modului de a privi din perspectiva angoaselor timpului:„Se dilată clipa cu noi/ în această/ realitategonflabilă –/ limita răbdării explozive”. Realitatea gonflabilă delimitează o realitate concretă, cu istoricitatea ei, în care „timpul dă pe-afară, se dilată/ peste planeta confuză.”.

Editura NEUMA 2022

În planul eternului, realitatea universului își urmează implacabil, inexorabil, propriile căi:„Ninge cu fulgi de cer îngândurat/ peste rană.../ risipă lină de alb,/ ca un vis de Crăciun...”, punând un văl peste toate grijile, incertitudinile, fricile. Poetei îi rămâne imaginarul poeziei, acolo unde își poate aprinde stelele, sporind frumusețea cu plusul de creativitate de care dispune: „Visăm într-un poem de lumină/ și-n sufletul mirosind a iarbă/ și-a pământ mai aprindem o stea.”.

Sensul înaintării legitimează o existență și conotează un destin, orientând spre ieșirea din cerc, din cercul strâmt al realității dramatice, în care poeta, debusolată, își simte „umbra (mea) fonetică”, chiar fără „strategii de mișcare”, lăsându-se dusă și condusă spre aurore care strălucesc pentru ea, lăsând în lume doar strigătul femeii-cuvânt:„Doar strigătul femeii-cuvânt/ sparge tăcerea/ la masa de seară/ când măștile cad/ și mâinile se-ntind firesc/ spre porția de viață”.

Vilia Banța este„femeia-cuvânt”,„în umbra destinului”, care, asemenea ursitoarelor, vede, înregistrează, constată și realizează ample tablouri în care realitățile fuzionează: „Așa stau clipele/ confuze, mirate,/ ca niște mătănii deșirate/ în prag./ Ziua și-a lăsat geamantanul/ la ușă, nu știe/ dacă să intre sau nu,/ așteaptă/ cu mâinile în buzunare, așteaptă...// Voi ce mai faceți,/ acolo în spatele zidului...”.

E noapte în Micul Paris devine, la finalul acestei călătorii în labirintul lumii și al orașului, o constatare-concluzie în care Vilia Banța și-a sintetizat întreaga melancolie a existenței. Tristețea ei aude sunetele și ultrasunetele realului, aducându-le la cunoștința contemporaneității. Iar poezia o creditează pentru ca mesajul ei să fie primit și conștientizat în sistemul de referință al celuilalt, Acela, căruia i se adresează empatic și comprehensiv, înfiorat și cutremurat.

Volume Neuma

61

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro Petre Ioan Cret,u

Nici m[car în poezie nu e totul roz

BLUES PENTRU UN HIDRANT ROZ Versuri

B

FlaVIa adaM ntre ceea ce doar pare să se întâmple și ceea ce se întâmplă cu adevărat, există, uneori, o peliculă atât de fină și de fragilă, încât cu greu poate fi identificată. De o parte și de cealaltă a unei astfel de granițe, tinde să se situeze și discursul liric al lui Petre Ioan Crețu, din noul său volum, Blues pentru un hidrant roz, un discurs pe cât de natural și aparent verosimil, pe atât de ancorat într-o realitate ce nu poate fi negată, dar nici confirmată, ci, mai degrabă, plasată într-un univers paralel, în care totul devine posibil și tangibil.

O poezie pe care autorul însuși o definește ca fiind un eseu despre tristețe, neprihănire, ură și blues, o poezie care încătușează și descătușează, după bunul plac, resortul interior atât de necesar călătoriei spre sine, o poezie ancorată între doi stâlpi contextuali, reprezentați de hidrantul roz și de vechiul tonomat din cârciuma satului, o poezie asezonată cu fum de țigară și durere învelită în aburi de alcool, o poezie înecată în propria tristețe, dar renăscută din cenușă, asemenea păsării Phoenix, o poezie ca o furtună pe mare, după care, brusc, coboară o liniște de mormânt, o poezie care se evidențiază prin fluența emoției și prin acuratețea firului narativ, este ceea ce întâmpină cititorul, încă de la primele pagini.

Deseori, poeților li se impută o anumită doză de tristețe, o melancolie despre care se spune că ar face parte din structura lor emoțională, fiind, în mare măsură, benefică actului de creație. Nici autorul de față nu face notă discordantă, dovadă fiind chiar afirmația din prima parte a volumului: despre tristețe nu poți scrie decât din interiorul ei (Un altfel de eseu despre tristețe, neprihănire, ură și bluesul meu despre un hidrant roz, dar și despre casccada transcendenței, acceptare și înțelegere).

Așadar, este nevoie ca tristețea să inunde, să copleșească ființa, să o acapareze, să o umple, să o posede, să o sufoce, să o subjuge într-o așa măsură, încât lupta pentru supraviețuire să devină subordonată luptei pentru autocunoaștere, iar vârsta înțelepciunii să primeze vârstei biologice.

Conținutul volumului nu face decât să confirme supozițiile anterioare. Într-un cotidian în care totul este insipid și anost și

Î

viața e departe de a fi una roz, cârciuma se transformă în acel loc magic, în care imposibilul devine posibil și delimitarea dintre închipuire și realitate este suficient de vagă încât să permită desfășurarea unor întâmplări fantastice și derularea unor emoții intens vascularizate. Un topos în care oamenii se întâlnesc pentru a-și împărtăși gândurile, ideile, bucuriile sau, dimpotrivă, pentru a-și îneca amarul în alcool, o suprafață aparent comună, dar în care, cu totul neașteptat, tronează hidrantul acoperit de hârtie roz și tonomatul generator de blues, detalii care scot din anonimat banala cârciumă, reprezintă suprafața ideală pe care autorul o alege pentru a lansa mirajul poveștii, pentru a dărui suflare personajelor sale și pentru a le anima, asemenea unui maestru păpușar: întuneric scrum bere/ și eu decupând cu arătătorul siluete de femeie/ (...) o, cum mai viermuiau printre mese/ femeile din fum de țigară/ (...) fum scrum bere apoi eu decupând cu arătătorul/ siluetele halbelor de bere/ și luna cum plonja de ciudă în ele/ (...) și toate aceste imagini/ adunate în pântec cu trudă/ și cu râvnă de bețiv vor dispărea/ vor dispărea cum în ceață/ se pierde puiul de om (Hidrantul acoperit cu hârtie roz și-o halbă de bere).

Elementele inserate în text sunt ele însele unele care pot învălui raționalul în irațional, care pot contribui la apariția stării de confuzie: fumul, țigările rulate, aburii, berea, vodca, romul, rachiul, alcoolul ieftin, ceața, întunericul, luna, dansul, gândul bețiv, oglinda murdară, somnul, luna beată, bețivii, casa posedată, portalul, îngerii etc.

Astfel, călcând într-o cârciumă ca oricare alta chiar la intrare în sat/ și care văzută din afară nu spune nimic trecătorului, străjuit de hidrantul învelit în hârtie roz și stropit cu rom, poetul trăiește experiențe inedite: creează femei care roiesc în jurul său, dansează cu moartea și o determină să se rușineze, bea cot la cot cu Adam, când acesta încearcă să-i creștineze pe bețivii satului, asistă chiar și la apariția hidrantului, care este lăsat zălog de trei îngeri care au băut la bar, dar nu au avut cu ce să achite consumația (Cârciuma cu frunze jumătate roz jumătate albastre).

Imaginea jumătății feminine este una contemplativă, idilică, episoadele de amor

Editura NEUMA 2023

par desprinse tocmai din acea viață roz, inexistentă în ritualul zilnic: încerc să pun în cuvinte bătăile inimii/ în timp ce urc pe muntele sânilor tăi/ (...) un gând cu tine face cât/ toate cărțile citite de mine până acum.

Florile de cireș, atât de vremelnicele flori, ajung, purtate de vânt printre stele, acolo unde omul, în nimicnicia sa, doar cu gândul poate ajunge, apoi se întorc în punctul în care totul a luat naștere, hidrantul din bar, spre uimirea tuturor: se miră și păsările se miră și câinii/ ne mirăm toți/ iar în ferestre se aud tăcând asurzitor/ câmpiile plutitoare/ (...) și deodată picioarele tale se lungesc/ neînchipuit de mult se lungesc/ și-ți ajung până la subsuoară (Un poem bramburit despre feți frumoși bărboși și păsări desculțe). Alteori, autorul, iubita sa și moartea sunt protagoniștii unui triunghi amoros tulburat de o voce căprui și încheiat tot la deja celebra cârciumă: o sticlă de vodcă băiete și dă drumul la tonomat/ de data asta am vrut Tennessee Whiskey/ dată la maxim am țipat/ apoi tonomatul ca un perete de apă/ uite cum plouă muzica lui toată (Poate Tennessee Whiskey dar vine o vreme...).

Deținând un portofoliu al imaginarului pe cât de amplu, pe atât de neașteptat, Petre Ioan Crețu este, în egală măsură, protagonistul unui transfer de închipuiri luxuriante, coșmaruri cu final fericit, angoase înspăimântătoare, povești de dragoste sau scenarii apocaliptice, aruncându-și personajele dintr-o lume în alta, prin intermediul portalului din cârciuma înfrunzită jumătate roz jumătate cuminte, cu hidrant roz și tonomat, în care se aude mereu același și același blues/ ca un glonț de aer de nicăieri, răvășind liniștea (Dans, mahmureală, blues și o herghelie nărăvașă). Și chiar dacă nu i-a fost dat să se nască zeu, așa cum mereu a visat – dacă mi s-ar fi dat de ales/ cel mai mult mi-aș fi dorit să fiu zeu – Divinitatea i-a dăruit un lucru de preț: poezia (Blues pentru câinii care îmi sfâșie urma).

Focus Neuma

62

Nr. 9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

Fa\a spectaculoas[ a vie\ii §i operei scriitorilor români duMItru auGustIn doMan ihai Barbu este poet, prozator, documentarist, reporter literar de primă mână, poate că ultimul mohican în materie de reportaj, profesor de română și latină, doctor în Litere; într-un cuvânt, un spirit neobosit și neliniștit. Recent, a publicat o carte cu totul aparte, ca să nu spunem unică, în literatura română: Creative writing. Á la Roumaine (Scrierea creativă. O variantă 100% românească) (Editura NEUMA, 2023), cu o prefață de Horia Gârbea. Subintitulat Eseuri, volumul se află de fapt la întretăiere de genuri: eseu, proză, reportaj, ba și istorie literară veritabilă. Titlul cărții este unul înșelător, autorul trasând cu abilitate piste false care, ca-n grădina lui Borges, se și bifurcă mereu, din cartea aceasta neavând noi, cititorii și aspiranții la glorie literară, a învăța să scriem, dar aflăm cum au scris scriitorii români, începând cu pașoptiștii și marii clasici până la contemporani, cum au scris și cum crede fiecare că trebuie să se scrie, ce este esențial în actul creației. Un fel de arte poetice, de crezuri artistice variate și deloc infailibile. Găsim aici toate tabieturile scriitorilor români în procesul de creație,„rețete”felurite de scriere, dar și„rețete” despre cum nu se scrie (v. ambiția lui Titu Maiorescu și a lui Nicolae Iorga de a scrie poezie sau a lui Eugen Lovinescu de a scrie romane, deși lipsa de vocație a marilor personalități de mai sus în abordarea acestor genuri este evidentă).

Cartea are o structură suplă, este „tocată” mărunt în motto-uri, titluri, subtitluri și intertitluri, iar textele propriu-zise sunt spectaculoase, ușor senzaționale, savuroase, făcând lectura plăcută, antrenantă, lucru rar la o carte de eseuri. Mihai Barbu scrie aparent ușor, părând a se juca el cu el și el cu noi, cititorii, făcându-ne cu ochiul, ca la sfârșitul lecturii să ne dăm seama că din acest stil ușor și zglobiu și jucăuș am rămas cu o mare bogăție de informații despre scriitorii noștri pe care i-am învățat la școală sau i-am citit doar în afara școlii.

Pe de o parte, cititorul află lucruri pe care nu le știa, pe de alta, în timpul lecturii, îi e stârnită cu abilitate curiozitatea, atât cât să meargă și la următorul text, și încă la unul și tot așa până când autorul scrie ironic

M

„SFÂRȘIT (Sfârșitul continuu...)”... Aflăm astfel că Cezar Petrescu„fuma mult, cam 100 de țigări pe zi, aproape tot timpul, bând și cafea. Excesele culinare erau dublate și de un apetit, peste măsură, și când era vorba de scris...”. Eminescu, ne informăm de la Slavici – via M. B. - „avea obiceiul că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile, și făcea multă gălăgie când scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harță cu lumea...” Polemicile marilor spirite sunt sintetizate în texte de asemenea savuroase. Eugen Lovinescu, într-un articol memorabil, spune cum Nicolae Iorga a scris 47 de ani poezie și nu s-a scris despre poezia lui niciun rând în presa vremii, dar marele istoric îl numește pe Arghezi„porc stupid!” Concluzia lui Mihai Barbu: „Paradoxul poeziei române – Arghezi a debutat, editorial, la 47 de ani iar Iorga a scris, neîntrerupt, poezie vreme de 47 de ani. Cine a fost și cine a rămas poet? Ei, cine? „Porcul stupid!”

Eugen Ionescu era paradoxal încă de la tinerețe, deci n-avea cum să nu devină un maestru al absurdului și primul membru al Academiei Franceze provenind din această sferă. El găsea critica literară inutilă pentru că „orice carte îți place dacă vrei, orice carte nu-ți place dacă nu vrei”. Și mai spunea că scria critică din lipsă de ocupație(!). Ba, făcea o critică preponderent negativă „ca să necăjesc, ca să-mi măsor virtuozitatea de a contrazice, ca să fac farse, ca să bucur pe invidioșii, geloșii, rivalii și iubita părăsită a autorului”. Cam cinic, nu? Sau doar cabotin? Merită evocată o scenă cu doi prieteni - Eugen Lovinescu și aviatorul Aurel Vlaicu. După ce au făcut ei o călătorie împreună la Paris, se reîntorc la București și se plimbă pe Calea Victoriei. La un moment dat, Vlaicu vede o carte în vitrina unei librării semnată Eugen Lovinescu și-l întreabă pe critic:„No, că scrii și tu? Da, scriu și eu”. Apoi îl întreabă Vlaicu aparent candid: „Da cum scrii, ca Chendi sau ca Goga?” După câteva momente de perplexitate, criticul înțelege că dacă scrie ca Ilarie Chendi e prozator, iar dacă scrie ca Goga e poet. Și, un ultim citat, aparent o sentință marca Mihai Barbu, o sentință, dacă n-ar fi un joc, superior, dar tot un joc:

„Cât trebuie să scrii ca să devii o celebritate și să figurezi în toate istoriile literare? Răspunsul nostru e simplu și e menit, cât de cât, să-i încurajeze pe cei care se îndeletnicesc cu literatura. Poți să scrii foarte puțin cu o singură condiție: paginile respective trebuie să fie, neapărat, bizare. Cu fix 42 de pagini, format A5 – adică jumătate din coala ministerială – Urmuz a devenit un scriitor extrem de faimos. Menționez că paginile respective îi cuprind atât scrierile antume cât și pe cele postume...”

O concluzie despre volum, pe cât de subtilă, pe atât de exactă, o trage Horia Gârbea în prefață:„Perspectiva e a lui Murphy, cel cu aforismele pesimiste. Dacă există o lecție a volumului pe care-l veți citi, aceasta este: în literatură, mai ales în cea pe care o scrieți, când deveniți siguri de ceva, ați pierdut partida/.../ Mihai Barbu are multe îndoieli, mult talent și nicio certitudine”.

E de menționat ținuta grafică a volumului, cu o copertă a graficianului Gabriel Rusu, căruia-i aparțin și multe portrete de scriitori români, dar și tehnoredactarea care fac lectura ușoară.

Penultimul capitol din carte se numește Așa vă place literatura? El cuprinde texte scurte cu povești despre viața și operele scriitorilor noștri, detalii aparent doar spectaculoase, în fond niște parabole jucăușe. Să reproducem câteva din titluri (ușor senzaționale): Cum să alegi cele 50 de idei geniale care au schimbat, definitiv, lumea (Una dintre ele e, neapărat, o idee literară) sau: Ce e mai bine să fii în viață: prim-ministru ori poet? Sau și una și alta... sau: Să nu dați foc Romei doar pentru a putea cânta un incendiu sau, unul cu iz senzaționalist, acoperit însă de lucruri importante/interesante din presa românească de-a lungul vremii: Dacă nu ați întâlnit încă „Găina care naște pui vii”, nu disperați. Poate vă așteaptă, după colț, „Oaia cu 5 picioare”. Așadar, un răspuns la întrebarea de mai sus, chiar dacă întrebarea e una retorică: Așa ne place literatura.

Dar, mai ales mi-ar fi plăcut să-l am la liceu profesor de română pe Mihai Barbu.

Focus Neuma

63

Nr.9-10(71-72) 2023

www.revistaneuma.ro

MIHAI BARBU

Creative writing. À la Roumaine

M

(Scrierea creativă.

O variantă 100% românească)

C

MonIca Grosu

Editura NEUMA 2023

carte complexă ca abordare și versatilă prin tehnica folosită, ca și prin trimiterea din titlu, este Creative Writing. À la Roumaine (Scrierea creativă. O variantă 100% românească), carte semnată de Mihai Barbu și prefațată inspirat de Horia Gârbea. Autorul se dedică efortului de a readuce la masa discuției informații și întâmplări cu oarecare semnificație în contextul temei abordate, făcând repetate incursiuni în culisele istoriei literare românești. Profesor, jurnalist și reporter cu experiență, redactor și director al unor publicații locale sau centrale, Mihai Barbu are o bogată contribuție cultural-literară, materializată într-o impresionantă listă de titluri, unele studii importante de critică și istorie literară, altele eseuri pe teme diverse ori interesante reportaje despre Valea Jiului și nu numai. Între cărțile publicate, un loc special ocupă cele dedicate lui Ion D. Sârbu, dintre care amintim Memoriile lui Ion D. Sârbu. O reconstituire (2011; ediție revăzută și adăugită în 2013, sub titlul Memoriile lui Ion D. Sârbu.

O reconstituire sau Roumain Gary. A la recherche du temps foutu), dar și numeroase alte titluri ce probează diversitate tematică și de gen: Cumpărînțelepciunesau7X7=44? (2013), Autobuzul care voia să treacă Dunărea cu elicopterul (2013), Omul care a descoperit Țara Dinozaurilor Pitici. Călătoriile, reportaje și mărturii (2015), The name of the dog sau America în 80.000 de cuvinte (2017), Iubire, bibelou de porțelan sau 66 de poezii plus 3.

Cei ce fuck Triunghiul Dragostei (2019), Nu trageți, sunt reporter! (2019) etc. Alte volume semnate în calitate de coordonator, precum și desenele umoristice lucrate înainte de 1989, ne aduc față în față un creator complex. În volumul recent, Creative Writing. À la Roumaine (Scrierea creativă. O variantă 100% românească), apărut la Editura Neuma, anul în curs, autorul înfățișează situații și legături istorico-literare concludente pentru paradigma actuală a scrisului. Bine documentate

O

Pattern-uri creative în spa\iul mioritic și angrenate în realitățile sociale nu doar ale zonei, ci și ale țării întregi, eseurile profesorului de literatură Mihai Barbu probează o temeinică stăpânire a cunoș-tințelor de istorie literară, ca și o pasiune, bine temperată, pentru dezvăluirea unor informații, răspunsuri existente deja, cu privire la probleme actuale ale scrierii creative. Evident, cheia în care se așază discursul are o rază de acțiune generoasă: de la seriozitate la ironie și de la glumă la povestea cu tâlc, totul îmbrăcând atmosfera unui curs de literatură, pe cât de fascinant, pe atât de agreabil, prin aceste apropieri și depărtări, necesare unei judecăți echilibrate.

Eseurile de față stau sub semnul diversității în adevăratul sens al cuvântului, căci discuția urmează un scenariu mereu itinerant, nimic nu e previzibil și discursul alunecă neobosit spre albii noi. Structura eteroclită a cărții se explică și prin faptul că adună laolaltă texte risipite de autor, de-a lungul anilor, prin diferite reviste („Tribuna”, „Argeș”, „Discobolul”, „Banchetul” și, uneori, prin presa locală), la care adaugă altele inedite, după cum și mărturisește: „A venit vremea ca, sub presiunea timpului, să le adun și să le adăpostesc sub două coperți (cu clapete). Se zice, de obicei, că nici o problemă reală nu are o soluție (de obicei, e vorba de una financiară…). Dar când problema dispare (ne referim, aici, la varianta optimistă), oamenii care au trudit la rezolvarea ei, nu dispar. Își pun numele pe-o carte…” Într-adevăr, numele pus pe carte atrage alte și alte nume, într-o tulburătoare generozitate și nevoie de a cunoaște și de a înțelege trecutul și prezentul literar, omul din spatele scriitorului, aflat, pe rând, în conjuncturi dintre cele mai firești. În această logică, volumul se dedică„marelui grafician Octavian Bour”, căruia i se datorează nu doar plăcute amintiri din timpul studenției, ci și„ideea de a ne ilustra textele cu portrete-șarjă ale unor mari scriitori, văzuți de graficieni cu renume. Pe vremea când lucra la Steaua, Bour s-a confruntat, mereu, cu lipsa unor imagini reprezentative ale autorilor contemporani (în afară, desigur, de pozele din buletin și din livretul militar…) care să le însoțească textele din revistă, almanahuri

și istorii literare…”. Așadar, de la probleme stringente ale școlii românești actuale și până la aspecte inedite din culisele vieții literare de ieri și de azi, nimic nu rămâne în afara planului de interes al autorului. Perspectiva dascălului de limba și literatura română se vădește și în încercarea reiterată de a oferi clasificări, reguli și explicații bazate pe exemple concrete, mai puțin cunoscute, totul însă într-o manieră originală și uneori ludică, deloc didactic(ist)ă sau banalizată. Tocmai de aceea, și operele la care se face deseori trimitere ocupă adesea un raft secund în panoplia literară a creatorului numit.

Oarecum, autorul arată că în artă contează rezultatele, nu procesele de elaborare, chiar și titlul în discuție fiind, în sine, polemic. De aceea, exemplele autorilor amintiți o confirmă, căci nici alegerea acestora nu este una pur întâmplătoare. Se face referire la Ioan Slavici și Mihai Eminescu, la prietenii literare mai mult sau mai puțin solide (constructive), la suferințele unor personalități olimpiene gen Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, ale căror însemnări diaristice, respectiv memorialistice, sunt aduse ca probă. În lecția sa de literatură, Mihai Barbu caută omul cel de toate zilele din spatele scriitorului, identifică un modus vivendi la mari creatori, compară reacții, stabilește modele arhetipale în grilă comică (scriitorul gras, slab, model!), face asocieri inedite și se documentează din surse mai puțin valorificate. Privirea autorului nu evită aspectele prozaice din viața unor însemnați creatori, aflăm cum scriau sau ce tabieturi alimentare avea, de pildă, Cezar Petrescu ori George Coșbuc, pătrundem dilemele scrisului la două mâini încercat de Alexandru Macedonski și epigramistul Cincinat Pavelescu, urmărim comportamentul unor autori în călătorii (Camil Petrescu, Jean Bart, Vasile Alecsandri), asistăm la sinuciderea avangardistului Urmuz, ne întâlnim fugitiv cu Eli Lothar într-o cafenea bucureșteană, frecventată de poeți, ne reamintim de Radu Vasile, prim-ministrul și memorialistul, dar și de alți creatori de istorie mai veche sau mai recentă. Și, în plus, după cum se menționează în Prefață, reflectăm la„totala relativitate a judecăților”.

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

64

Nr.7-8(69-70) 2023

Poezia, o evanghelie la persoana `nt]i EVElynE croItoru eschiderea către actul cultural reprezintă unul dintre testele importante ale modernității unei societăți. Din acest unghi de vedere literatura actuală este un câmp al provocărilor, unul în plină efervescență și expansiune.

Am putea-o defini drept o reprezentare a stării de fapt, o oglindă a societății românești de azi.

Varujan Vosganian este o conștiință vie a prezentului, o personalitate polivalentă, politician, cadru universitar, poet, prozator, cunoscător și practicant al muzicii clasice, o personalitate complexă care depășește barierele formale dintre preocupările științifice și cele culturale. Creația sa literară este o continuare, o completare a preocupărilor sale științifice, una firească și benefică. Cărțile sale s-au bucurat de traduceri, premii, comentarii critice, lecturi publice. În cel mai recent volum de poezie, Neîndemânatic de viu, Editura Art, 2023, meditația asupra vieții și a morții este una dintre temele majore abordate, poemele fiind, în majoritate, reflecții asupra așteptărilor transcendente, asupra căutării sensului vieții, a semnificației faptelor. Regăsim texte în care autorul își dezvăluie puterea sugestivă printr-o metafizică subtilă ce dezvoltă corespondențe între elemente senzitive și semnificațiile acestora în planul meditației: viața greu de dus, aș spune/ povestind despre mine/ dacă asta ar avea vreo importanță […] // e totuși prea târziu ca vreunul/ să-mi ia crucea din spate/ brațul ei lung îmi taie trupul în două. Ultimul refugiu, cel spiritual oferă prilejul unor sondări adânci: eram tânăr și tăifăsuiam cu Iisus tânăr,/acum îmbătrânesc și vorbesc cu Iisus cel bătrân,/ într-o bună zi o să murim amândoi – deși, în ce-L privește, e doar un fel de a spune. Hotarele vieții și ale conștiinței sunt cercuri concentrice, invitații spre explorare, cercuri în evoluție definind o viață dar și starea de spirit: la început lumea mea a fost/ un cerc/ cât mai larg cu putință/ apoi tot mai strâmt/ acum abia dacă-ncap/stând pe vârfuri... Cu resurse asociative remarcabile, într-o perspectivă emoțională încărcată de puritate și echilibru poetul se lansează în introspecții și nuanțări. Realitatea de neocolit a morții declanșează călătoria simbolică prin propria conștiință; pământul, bunăoară, este

D

hotarul despărțitor dintre suflet și trup: sufletul meu rămâne să-mi vegheze/ la căpătâi/ pentru el nu se sapă mormânt/ între trupul și sufletul meu pământul e o graniță de netrecut. Trecutul și prezentul se definesc reciproc, prezentul fiind cel care dă sens și dimensiune trecutului; poezia se raportează și ea la trecutul din care-și trage seva: fiecare vers pe care-scriu/ l-am mai trăit cândva/ [...] poezia e o evanghelie scrisă la persoana întâi.

Poemele molimei - o altă temă a volumului - proiectează o dureroasă retrospectivă evocată sub latura sa morală, latură care implică existența unei anumite atitudini purtând pecetea unui timp al suferinței: sunt dus în sicriul de sticlă/ ca o carte care trebuie arsă. Capacitatea, talentul poetului de a încorpora în poeme ideile ce decurg din această atitudine asigură reușita literară. Varujan Vosganian își pune în valoare capacitatea speculativă și pe cea analitică, fluidul liric circulă liber, poetul reflectează asupra vieții și, mai ales, asupra morții. Propriile spaime, întrebări, alcătuiesc pasaje memorabile prin raporturile pe care le generează, ele impresionează lectorul conturând tablouri sumbre: un teatru ciudat, în vreme de molimă, un Epidaur/ așezat într-o rână/ spectatori răzleți și umbre mocnite/ nici măcar ele n-au voie să se țină de mână/ în jurul fotoliului meu sunt numai absențe/[...] sufleurul stă la vedere/ pe scenă/ actorii se îmbulzesc / iar corul antic repetă blestemul care curge în sânge/ și iată-ne contemporani cu morțile noastre. Pornind de la o tristă experiență umană resimțită acut, poemele acestul capitol devoalează conflictul cu realitatea amplificând combustia cerebrală.

Definirea, prezervarea și îmbogățirea cu propria operă a patrimoniului cultural armenesc este pentru Varujan Vosganian o prioritate lesne de înțeles având în vedere rădăcinile sale. Memoria faptelor, sentimentelor, atitudinilor, impresionează conștiința, poemele se adresează nivelului profund al lectorului, fiind modul poetului de a exprima valoarea, principiile care-l motivează, semnificația lor absolută. Dureroasă este identificarea cu martirii unei cauze menită să deștepte conștiințele. Varujan Vosganian dovedește respect și devotament activ față de strămoși și poemele sale pe această

temă constituie armătura, structura de rezistență în calea uitării, forme de moștenire culturală asimilate. Ele sunt, de asemenea, o formă de reprezentare expresivă, simbolică, a detașării de energiile negative ale unui trecut complicat. Este modul ales de Varujan Vosganian de a defini natura și sensul experiențelor vitale, ale sale și ale înaintașilor săi.

Emoționante Elogiile, între ele, Elogiu alor mei - un tărâm al transparențelor tulburătoare, raportate la setul de repere și concepte ale poetului: din veacul lor bunicii mei Garabet și Setrak au înțeles doar cât e de greu să mori în același pământ din care te-ai născut […] în anii dinaintea Marii năpaste/ armenii au ținut morțiș să se fotografieze/ presimțind ce avea să se întâmple/ voind să amintească cu tot dinadinsul/ c-au existat cândva. Îndemânatic de viu este Varujan Vosganian în acest nou volum de poeme, modern prin modalitatea în care a ales să trateze temele clasice ale existenței umane – viața și moartea, divinitatea, conștiința, sentimentul, timpul, suferința, moștenirea genetică; sunt teme care îi provoacă întrebări cărora le răspunde în cele o sută nouăsprezece poeme – forme imaginative ale libertății de gândire concretizate în artă poetică.

Pe tot parcursul cărții poemele poartă un fir călăuzitor – dialogul cu propria conștiință fir care oferă unitate deplină celor trei capitole (Neîndemânatic de viu, Poemele molimei și Elogiile) și oferă perspectivă unor adâncimi care surprind esențele. Volumul Neîndemânatic de viu abordează probleme reale, de actualitate, le transfigurează într-o formulă nouă, originală, prin sugerarea stărilor subliminale, formulă care-l prinde și-l convinge pe cititor. Sunt stabilite corespondențe, analogii, relații simbolice, autorul având un remarcabil simț al limbajului poetic. Stilul, tematica, formulările aforistice, bogăția lexicală, fac din carte o nouă reușită.

65

Nr.7-8(69-70) G 2023

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Eliberarea din singur[tate codruȚ radi

III

Colecția

u

C

care, o apariție de fericire nepăsă- toare... a cucerit ceva ce nu se poate iubi”, motivația cea mai elocventă a rupturii acestei povești, a poemului în sine, la jumătatea lui. După care „Mira și Igor se privesc/ ca doi lupi/ care își amestecă sângele’’, până când „Igor ajunge un lup alb/ sugrumat de o iudă/ într-o îmbrățișare de piatră’’, versuri care fac parte, deja, dintr-un alt peisaj poetic, „marea sărbătoare a singurătății’’, în care Igor aproape dispare, lăsând loc unei portretizări simbolistice a Mirei. Portretul nefericirii feminine, de la Eva încoace, al damnatelor și nedreptățitelor lumii, într-un univers nou, recreat. Eu am îndrăznit să văd similitudinea mitologică a sufletului pereche, a iubirii imposibile tragice, obsesive și parcă nevoia unui descendent feminin care să vindece rănile celor care suferă încă. Într-un cuplu care nu se potrivește, se caută, se recunoaște, dar nu se regăsește, el este exclus precum izgonirea lui Adam. Sunt și alte aspecte care mă duc cu gândul la mitul fa-cerii, și poate, al desfacerii, pomul cunoașterii, șarpele, roșul excesiv (pământul din care Dumnezeu l-a creat pe Adam). „Pe Mira și pe Igor/ nu i-a văzut nimeni/ în afară de El’’. Oare cine să fie El, dacă nu Creatorul, la care se ajunge printr-o singură ușă posibilă doar luminii! Finalurile confesiunilor Mirei au, de multe ori, repere biblice (îngeri, icoane, cruci, biserici, catedrale...) ceea ce m-ar face să cred că tema biblică este premeditată, în legătură poetică evidentă cu alte teme complementare, a durerii, a tăcerii, a sângelui și mai ales a singurătății. Ea răsună din adâncul tăcerii, marcând prigoana sau rătăcirea sufletului, dinăuntrul luminii în care se regăsește ca mântuire, risipind ideea de zădărnicie. O cale poetică sinuoasă, pe care Maria Dobrescu o înfășoară în jurul îngerului ei păzitor, Mira, și chiar a nevrednicului Igor, cu amintiri cu tot. Într-o construcție poetică originală, inedită, înce- pând de la includerea titlului în text, minimalizarea versului, de cele mai multe ori, păstrând însă încărcătura simbolică suficientă pentru echilibrul mesajului poetic.

Maria Dobrescu este o poet[ experimentat[ care practic[ un lirism caracterizat prin autoc §i lucid[ ontrol §i sim\ critic. Textul volum ului e un singur poem finit, secven\e §i un epilog . Mira §i Igor, personaje în 80 de evanescente §i arhetipale, reduc lumea la care îi înv[luie §i îi izolea persoanele lor §i la dragostea z[ de restul lumii. Maria semneaz[ un volum original, care va intere Dobrescu sa cititorii de poezie §i le va oferi satisfac\ii estetice.

maria dobresc

am acesta este mesajul pe care l-am perceput prin lecturarea cărții Mariei Dobrescu Absolution, apărută la Editura Neuma, Cluj, 2022. O carte provocatoare, ca și cele anterioare ale poetei, ea însăși o surprinzătoare introvertită poetică. Avizat deci, de necesitatea tatonărilor preliminarii, am parcurs mai întâi textele cu graba celui care caută o cheie probabilă de descifrare a înțelesului lor.

Fără a îndrăzni să fiu critic, refuzat de poetul din mine și, într-o reciprocă aleatorie, fără a mai vrea să fiu poet, încerc să abordez cartea Mariei din cele mai subiective puncte de vedere.

Plecând, evident, de la prologul care pare o deschidere spre armonia existențială dintre Ea universală, omniprezentă în această curgere a cărții, și El întâmplător, cu apariții și retrageri dictate și decise parcă tot de Ea. Povestea celor doi, parțial arhetipuri reciproce, Mira și Igor, nu abundă în tablouri de cuplu, iar acestea rareori devin icoane de iubire. Cine este de fapt Mira? Nu-i nicio îndoială că Mira este proiecția poetică a autoarei, un personaj feminin esențializat, capabil de substituire totală a sentimentelor ei, un personaj prin care Maria Dobrescu se salvează invariabil de la căderea finală, pentru a o lua secvențial de la capăt. În timp ce Igor„pământeanul’’, fără a fi neapărat creația ei, întruchipează perechea posibilă a Mirei, modelul bărbatului real, supus la încercările unei iubiri ideale.

Cumințenia primară, exprimată în texte oarecum ambigue, face loc, încet-încet, temerilor Mirei, devreme cronologic, dacă este să respectăm succesiunea construcției cărții. Primele îndoieli sunt legate de Igor cel cu mai multe chipuri, care va apărea din ce în ce mai puțin în peisajul comun și doar o umbră în epilog. Povestea începută în doi se derulează cu un realism rece, transpus într-o altă dimensiune a percepției, concretul nici aparent, nici evident, într-o tendință de abso- lutizare, devine un alt concret, înfăptuit din bucățile de realitate dărâmate și repuse în matricea unui univers închis, o cușcă albă cu doi porumbei albi predestinați eliberării, în care ideea de conviețuire a cuplului se dizolvă, lumina însăși dizolvă gândurile și iubirea.

Chiar să fie Mira îndrăgostită, în afara timpului, dincoace de lumea străină de afară, de vreme ce Igor pare să-i răspundă rece, ca o piatră la capătul acelei lumini? Căreia trebuie să-i învingi umbrele, pentru a putea spera în tămăduirea ei, deși Mira se întreabă, la un moment dat, „dacă nu-i mai multă lumină sub pământ”. Între timp temerile ei se derulează ca o spovedanie, teama de a nu se mai recunoaște în oglindă ori frica teribilă de a a nu mai vorbi. „Mira e născută în zodia singurătății!’’ Ea oscilează între ,,o întindere de ape... care ar putea să le deschidă un alt vis” și zidul dintre bărbat și femeie, un zid al singurătății care se reconfigurează după fiecare confesiune a amăgirii și a dezamăgirii. Distanțele fără măsură, între simțăminte generatoare de tăceri, pot duce la disocierea lor. A fi părăsit sau a părăsi pe cineva, devine epilog la o iubire imposibilă, între absolutul indefinit și realitatea decojită de estetic, o iubire care, stingându-se treptat, întârziat, o va elibera pe Mira. Igor nu este partenerul ideal al Mirei, indiferent prin ce teorie, împărtășită mai mult sau mai puțin, se diluează concretului și rămâne amintire. „Mira încearcă o împă-

maria dobresc

u

HORIA GÂRBEA

9

786069

610565

Edit ura NEU MA 2022

Proz[

www.revistaneuma.ro

66

Nr. 9-10(71-72) G 2023

VIORICA ana HerȚa iorica s-a născut într-o zi geroasă de decembrie la dispensarul comunal. Așa veneau copiii pe lume, însoțiți de urletele mamelor, un lighean de tablă cu apa călduță, o râză albă și moașa din sat care avea apucături de vraci. Mama ei nu a dorit-o. Era devreme să aibă încă un copil, la trei ani după prima fată, când relația cu bărbatul scârțâia mai ceva ca balamalele mesei de metal pe care era așezată acum precum o bucată de carne întrun abator. Probabil a rămas grea la intrarea în post și acum trăgea ponoasele, se gândeau ceilalți care o compătimeau mai ceva ca pe Iov. Săraca! Dispensarul cu văruiala căzută și coridorul cu ciment turnat, instrumentarul dispărut, singurătatea ridicată la rang de curaj, toate erau complici. Era lesne să mori la naștere, fie că erai mamă sau copil. Apa chioară clocotită de multe ori nu era de ajuns.

Unele rugi se îndeplineau și suferințele erau curmate. Anestezia era inexistentă și, oricum, nici o doză nu ar fi putut amorți durerea de a aduce pe lume un suflet nedorit. A încercat să o piardă în nenumărate rânduri, ba cu ceaiuri din plante necunoscute băute în mare secret, ba cu băi fierbinți sau cu efort supraomenesc la secerat ori la fân, dar Viorica se încăpățâna să se nască. Și s-a născut. Într-o zi geroasă de decembrie, pe când se făceau pregătiri de Crăciun, ea a salutat omenirea după ce cordonul ombilical a fost tăiat cu o foarfecă mare și ruginită de tuns oile. Foarfecele cu care se tăiau legăturile până atunci au fost furate și toată lumea din sat știa cine este autorul, însă se tăcea pe rupte de rușine. Doar cei care au multe fură, repeta moașa, să aibă și mai multe. Mama plângea, copilul plângea și nimeni nu a intervenit. Bărbatul îi era cu sania după lemne în pădure, că nu a avut vreme toată toamna, zicea soacra scrâșnind din dinți. Nu avea vreme de nașteri sau de asumare a responsabilității. Doar vocea calmă a moașei se auzea din când în când, liniștind femeia tânără întinsă cu poalele acum vișinii ridicate până la brâu, poalele acelea țesute cu mult sârg la război care o însoțeau încă din fragedă pruncie și pe care ar fi vrut să le dea jos în unele momente ale vieții sale. Doar domnii și copiii lor aveau haine cumpărate de la oraș. Doar ei își răsfățau pielea cu materiale moi, și nu cu pulovere aspre din lână. Sângerând, și-a așezat copilul într-o bucată de cânepă aspră tăiată în mare grabă de mă-sa, apoi într-un coș de nuiele făcut de țiganul din capătul satului și a pornit spre casă. Cât nu se ruga țiganul de o naștere încă de cum dădeau frunzele la înmugurit! O va chema Viorica, a spus bunica fetiței, ca pe nănașa și sora mea. Nu ne putem face de mândra minune! Suntem din neam mare! Dar… Ei nu știau pesemne că numele înseamnă limpede ca bună ziua. Viorica a fost așezată în spatele cuptorului cu coș cu tot, acoperită cu material, mult material din acela aspru, tăiat de pe un sul uriaș cu care bunica ei mergea la târg. Îi părea rău că trebuia să taie, deoarece vindea pănura la metru și, dacă tăia din ea, strica măsurătorile. Pănura ei, făcută toată cu mâinile crăpate și sângerânde, de la bobul de cânepă la țesut, stătea acum inertă peste un suflet. Aveau moară și piuă, așa că oameni de pe sate cu saci în spate poposeau la casa lor. Acolo se auzeau povești nemaipomenite. Acolo puteai să stai aproape de cineva sau erai judecat. Asprimea, așadar, nu era singura problemă. Întunericul era asigurat. Scâncetele copilei erau singurele care le aminteau că există cineva în plus în aceeași cameră unde dormeau șase inimi, toate cu propriile temeri și visuri. Dar cine, Doamne, avea vreme să se întrebe? Aveau de lucru. În casa aceea de lemn acoperită cu dranițe, pe care o vor demola când Viorica va împlini trei ani,

V

se vor perinda lacrimi și doar momentele de alăptare vor fi cele sfinte. A fost un copil bolnăvicios, iar leacurile erau mai mereu băbești, de aceea, spunea bunica, era o minune că trăiește. Era o minune... Bine ar fi fost să audă asta mai des. Dar nu a auzit. Când a crescut, minunile din jurul ei erau simple și a învățat singură să și le creeze. Ești uricioasă, ii spunea adesea bunica. Uricioasă ești tu, răspundea Viorica! Acela a fost începutul replicilor de apărare. Se va apăra toată viața. Doar se va apăra. La școală a învățat bine, deși era clar că sora mai mare avea un avantaj, prin comparație. Comparau mere și pere. Ceilalți o categoriseau măgăriță. Era încăpățânată sau doar dorea să atragă atenția. Copilă, ii avea mult de tras în viață dacă te muțești așa, îi spunea bunica. Ea plângea, iar pentru lacrimile vărsate era de asemenea judecată. Plâng doar cei slabi!

Nu îți mai arăta inima lumii dacă nu vrei să fii luată în râs. Știu, neam bun și mare… Nimeni nu ne pune în blid, da' e ușor să ajungi în gura oamenilor! Știi de Floare cu mărgelele? S-o muțit toată viața și o rămas fată bătrână! Așa vrei și tu să ajungi? Așa vreau! La 12 ani se prea poate să fi fost prea devreme să își facă planuri de căsătorie, dar la sat era un gând încă de la naștere. Dar ea s-a cufundat în cărți. A început să citească, să ia cărți cu împrumut de la bibliotecă, fericire gratis, bucurie care nu costa. Le lua pe ascuns în traista cu care mergeau la câmp și la amiază, când ceilalți aveau răgaz de somn, ea citea. Dealurile mărețe, ierburile și păsările i-au fost martore. Lumi multe i s-au dezvăluit așa, femei care luau decizii, care iubeau, care răzbeau, cavaleri, pasiune, dragoste. Lucruri tabu pentru lumea aceea prinsă între râpi. Uneori, doar imaginația a ținut-o vie. Îi înnebuni, copilă, a fost una din josul satului care scria poezii, e pe la București dusă, nu o știi tu, și a luat-o pe lângă drum de atâta citit! Apoi cine știe ce idei îți vin! Mâine, poimâine ne spui că pleci cu vreun bărbat din cărțile tale! Și știi cum e, tu ești fata aia mică și ar fi bine să rămâi în casă, măritată. Nu cumva vreți să mă mărit de la 15 ani și să împletesc păpușoi cu bărbatul? La 17 ar fi numa' bine, după ce gați clasa a zecea, măcar zece clase să ai și tu. Ar fi vrut să se fi născut în alte vremuri, să aibă acces la jucării, la bucurie, cadouri, la înțelegere și dragoste. Omul pe care îl simțea aproape era nănașul de botez, blând, bun cu copiii, deși el nu a fost binecuvântat cu prunci. Avea o Dacia albastră și, uneori, o plimba prin sat cu ea. Altădată o ducea la târg în orașul din apropiere. Dar călătoria pe care a ținut-o minte până în ziua de astăzi a fost pe munte, la 14 ani.„Mă țineam cu mâinile de uși prin ceață și de abia când am ajuns în vârf mi-am dat seama ce am putut face”! Atunci a făcut cunoștință cu înălțimile și a văzut lumea la picioarele ei. S-ar fi putut obișnui cu acest sentiment. Câți copii mergeau vara la munte, și nu la fân? Dar aceea era realitatea ei și, cum la alta nu avea acces, mergea înainte, ca un râu care nu se întreabă de natura lui, doar curge. La joc în sat, duminica ori în sărbători, strâmba din nas. Mai ales, vara jocul se ținea pe o scenă improvizată bătută în cuie. Se făcea clacă pentru realizarea ei de către feciorii satului, cu scânduri aduse de acasă. Toți dădeau o mână de ajutor. Era mare onoare să fii chemată la joc și să nu stai pe margine, era semn că ești dorită și pețită. Ea era chemată, însă adesea spunea răspicat„nu", spre deliciul babelor care stăteau pe margine și priveau scena cu ochi de vulturi. Apoi nu s-a mărita la cât e de sfătoasă! Și are de ce! Da' rămâie fată veci, că după cum se vede nu s-a da după un bărbat niciodată! Să fi fost o premoniție ori un gând rău? Pecetea cuvintelor e nemuritoare, dar acele femei, bag seama, nu știau. Ea voia

67

Nr.9-10(71-72) G 2023

Proz[

www.revistaneuma.ro

să mai copilărească, să prelungească, de fapt, ceea ce nu i-a fost îngăduit la timpul potrivit. Cărțile i-au oferit un răgaz, căci le lua cu ea peste tot, le ținea chiar și sub perna pe care își așeza capul seara. Visa! Dacă, totuși, viața este mai mult decât atât? Dar cum va putea ea oare la acea vârstă fragedă să se salveze? Cine îi va oferi un felinar? Poate părea de neînțeles și mereu a simțit că nu se potrivește cu lumea din jur. În ochii celorlalți era o urâcioasă, dar inima ei bătea altfel. A făcut zece clase, spera să meargă la liceu. Se pricepea teribil de bine să lucreze cu mâinile, să coase, spunea adesea că i-ar fi plăcut să se facă „doamnă de haine”.

Mai lasă gândurile nebunești, copilă, e destul că știi coase fețe de masă și peretare! Domnii se descurcă, au de unde se îmbrăca, nu le purta tu grija! Atunci măcar să fiu o…Ce să fii? Tu te vei mărita peste vreun an! Se va mărita…cu cine? Cum cu cine? Cu Vasile, știi tu care, ți-am mai povestit despre el. Din neam mare, oameni cumsecade, blând și credincios. Dar… Nici un dar, duminica viitoare vine la pețit! Și de vi-ți văji cât de cât, la anul pe vremea asta facem nuntă. Lacrimile i-au țâșnit din ochii negri precum un robinet avariat. Cred că nu a simțit niciodată ca până atunci nedreptatea până la os. Cât valora ce simțea? Ce greutate avea sufletul ei? Și a venit la pețit. Fecior mândru cu ochi albaștri, potrivit de statură și slăbuț, cu părul moale, blond închis, spre castaniu. Avea vorbele la el, puțin lăudăros când venea vorba de neam. Lui i-a fost pe plac, ea se gândea la cărți și călătorii, la iubire nearanjată și la oameni care pot lua decizii singuri. Anul care a urmat a fost cel al întâlnirilor la joc și nunți. Când o fată umbla de mână cu cineva, în sat era totul clar. Dacă se destrăma povestea, fata, mai ales, avea de suferit și era considerată neserioasă. Așa că mergea înainte, un an de pețit, un an de jocuri și nunți, apoi căsătoria lor. Ea avea 17 ani, era fragedă și, mai ales, singură.

A fost nuntă mare și frumoasă, cu mireasa care plângea în mai toate pozele alb-negru. Și nu, nu plângea de bucurie. Plângea de dor, de dor de ducă. Dar știa că nu există autobuze de noapte să poată fugi în lume, așa că a rămas. A rămas lângă un om pe care trebuia să învețe să îl iubească. O, mai lasă-mă cu atâta iubire, zicea bunica, aia nu ține de foame. De mă luam și eu după astea, voi nu erați pe lume. N-ai vreme să iubești când ai griji. Mai bine mâncam coleșă goală toată viața, răspundea ea, însărcinată deja. Mai bine nu mă nășteai de fapt… Nefericirea i se citea pe chip și ceilalți nu ii înțelegeau tristețea. Erau bucuroși că a luat-o cineva, la cât de dificilă era. Dar ea nu voia să fie luată. Voia dragoste. Acel copil pe care îl purta va fi dovada nedreptăților care i sau făcut. Iar ea, căci fetiță a născut, va trebui la rândul ei să învețe iubirea și acceptarea. Sarcina a dus-o greu, iar când a născut, la 18 ani, a simțit acest lucru precum o eliberare. A fost supărată mult timp și, când își privea copilul, condiția ei de femeie neîmplinită îi apărea în față precum o pojghiță pe laptele prins. Și din acel moment a știut oarecum că, cinci ani mai târziu, se va despărți. A mai făcut un copil, însă. Acum erau doi.

Două fete cu ochii căprui închis, mânate de scopul comun de a fi iubite precum mama lor. Familia era foc și pară. Nu se putea ca planul lor măreț să fi dat greș. O să ajungă de râsul lumii și arătați cu degetul mult timp.

Tocmai ei? V-am spus că nu vreau măritiș! Nu mi-ați băgat lacrimile în seamă! Timpul cu Vasile a fost presărat cu multe încercări, cel puțin încercări. Dar inimile neîmblânzite au un foc care mocnește mereu. Și după cum îi erau simțămintele chiar din noaptea nunții, s-au separat.

Tânără și singură, precum visa. Un mic detaliu îi scăpa, însă, din vedere: avea doi copii mici. Doi copii legați de sufletul și rochia ei pentru care va coase fețe de masă în nopțile cu lumină slabă să le poată cumpăra papuci. Doi copii care îi aminteau într-un mod dureros despre viața ei jucată la sorți. Le-ai nenorocit pe vecie, spunea bunica, nu ai știut să rabzi nici măcar pentru ele! Ce vor învăța copilele ăstea de la mama lor? Să lupte pentru ce simt și au în cap! Și să meargă la școală. Și au mers. Cea mare a iubit nespus cărțile precum mama ei. Părea un blestem. Încă una cu cărțile în spate oriunde mergea. Acum, Viorica citește uneori, are peste 50 de ani și e singură. Fata cea mare a ajuns doamnă la oraș și prin ea își întrezărește viața. Viața ei netrăită…

III

Cartea pentru copii

Crisula ±tef[nescu §i motanul |u\u Victor rusu Poeta, prozatoare şi publicistă, Crisula Ştefănescu, împreună cu distinsul său soţ, Andi Ştefănescu, ambii aflaţi în diaspora din Germania cu ani buni înainte de revoluţia din 1989 şi autori ai unor emisiuni importante la cunoscutul şi apreciatul post de radio Europa liberă îmbogăţeşte într-un ritm susţinut, cu noi cărţi, bibliografia colecţiei salutare şi de o reală valoare estetică Cărţile exilului, în colaborare cu editură Aius din Craiova.

Recent a ieşit de sub tipar fermecătorul microroman pentru copii (de toate vârstele, după cum voi sublinia mai jos!), Uimitoarele aventuri ale motanului Ţuţu povestite de el însuşi, ilustrat color de către talentata artistă plastică, emigrantă de origine rusească, fiica genialului savant rus Alexandr Zinoviev, emigrant din Germania şi prieten bun, drag şi preţuit al familiei Ştefănescu, despre a cărui viaţă şi activitate Crisula Ştefănescu a publicat cartea extrem de interesantă şi cu o ideatică bogată, incitantă, adesea paradoxală, Alexandr Zinoviev, un om al paradoxurilor, Editura Aius, Craiova, 2022. Întreg demersul epic este conceput în formula stilistică a fabulei, desfăşurarea lui antrenând intens „personaje” din universul „celor care nu cuvântă”, dar care, sub semnul unei viziuni animiste, îmbogăţite şi cu note de basm, de fantastic, de mitic, vorbesc omeneşte, au trăiri, emoţii, sentimente.

Bună, sensibilă şi pătrunzătoare cunoscătoare a psihologiei infantile, autoarea are intuiţia şi conştiinţa exactă a deschiderii sufleteşti aparte a copiilor pentru poveşti cu animale, păsări, gâze şi chiar elemente de factură anorganică, dar cuvântătoare şi participante la acţiune, precum şi apetitul acestora pentru peripeţii, aventuri şi situaţii tensionate, neprevăzute, cu suspans, şi izbuteşte să vină cu real succes în întâmpinarea acestor note afective specifice, construindu-şi scenariul narativ cu risipă de imaginaţie şi fantezie.

Dar microromanul fiind scris, cum am precizat, pentru copiii de toate vârstele, autoarea şi-a pus în valoare întreaga ştiinţă şi artă a scrierii unei naraţiuni captivante, dar şi încărcată de mesaje majore de ordin existenţial, a făcut apel la multe dintre virtuţile de rafinament ale limbajului aluziv, fapt ce i-a facilitat crearea unui text-palimpsest, a unei scrieri cu două straturi de litere, un prim nivel cu un text în care domină exclusiv anecdoticul, de care să se bucure copiii de vârste mai mici şi un al doilea text, de profunzime, pentru încântarea copiilor mari, fără vârstă.

Aceştia din urmă sperăm să citească microromanul ca pe un sui-generis roman de formaţie, un bildungsroman, din punct de vedere stilistic, cu valoare de amplă parabolă existenţială, ce încorporează mozaical, armonios, o suită extinsă de fabule cu tâlcuri de ordin moral, dar deloc didactice şi moralizatoare.

Volume Neuma

68

Nr. 9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Lucian Gruia Motto: „O, nu poţi să te vindeci de dragoste aşa cum pasărea nu poate să se vindece de zbor!” ( Vasile Toma - Între lacrimă și amurg) asileToma s-a născut la 26.01.1956 în comuna Largu, judeţul Buzău.

A absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Metalurgie.

A debutat editorial în anul 2010, cu volumul Leacul de fiecare zi (Editura Arefeana).

A publicat până în prezent zece volume de versuri, Culoarea fericirii (Editura Neuma, 2023), pe care îl comentez în continuare, fiind cel mai recent.

Cartea este o antologie de autor, fiind alcătuită din poezii de dragoste selectate din volumele: Leacul de fiecare zi, 2010; Viața, o lăcrimândă mirare, 2015; Un miraj care lasă urme, 2017; Dans cu amurgul, 2018;Vântul în spini, 2019; Cât încă e ziuă, 2021; Între cântec și lacrimă, 2021; Noi, imperfecții, 2021.

Există două feluri de poezie de dragoste: una împlinită – când îndrăgostiţii alcătuiesc un cuplu armonios şi se simt parte integrantă a Marelui Tot şi alta neîmplinită – dramatică, tristă, fiinţa nu prinde contur.

Poezia lui Vasile Toma aparţine primei categorii.

Volumul cuprinde două feluri de poezii erotice: una senzuală şi alta constituind meditaţii asupra sentimentului de dragoste curată.

Trupul iubitei este descris cu mare delicateţe sufletească:„Trupul tău e o hartă/ a muzicii, un relief/ modelat de flacăra visului./ Sau poate e-un joc/ de miresme aşa cum grădina/ e un joc de fluturi.// Trupul tău e un suspin dorit/ asemeni râului în deşert -/ sau poate asemenea Lunii/ în noapte.// Şi este atât de dulce încât,/ dacă într-o zi mă voi rătăci,/ atunci mă va călăuzi/ la tine-n grădină,/ muzica ta înmiresmată,/ lumină!” (Trupul tău) Ochii fascinanţi ai iubitei tulbură fiinţa poetului prin imagini paradoxale:„Ochii tăi, răsărit şi amurg -/ sau doar cântec şi

V

lacrimă,/ ochii tăi în care curg/ precum râul în mare,/ precum noaptea în soare./ Uneori sunt verzi/ ca mugurii primăverii;/ alteori sunt negri/ ca bivolii tăcerii;/ dar mă ucid şi mă învie/ în fiecare clipă -/ ca nişte fructe vrăjite./ Ochii tăi prin care am zărit/ umbrele singurătăţii/ şi zâmbetul speranţei -/ iată, acum descreţesc/ mările veşniciei/ făcând, din inima mea,/ o jucărie a copilăriei!” (Ochii tăi) Poetul caută fericirea în dragoste, dar suferinţa o face relativă:„Încerci deseori să te convingi/ că fericirea este/ ceea ce îţi închipui tu, nu ceea ce este cu adevărat./ În sprijinul acestui gând/ aduci argumente solide:/ clipe trăite cândva, undeva,/ sub un cer senin şi generos,/ un buchet de amintiri parfumate -/ sau doar o plasă de stele fardate/ cu un praf de noroc.../ Dar uiţi că ai suferit şi ai plâns,/ că uneori te-ai simţit străin/ într-o inimă pe care/ o credeai parte din tine -/ şi că nu odată ai tremurat/ pe muchea dintre întuneric şi lumină./ Acum, nu mai eşti aşa de sigur/ dacă fericirea eun înger/ sau o prăpstie...” (Fericirea) Şi antinomiile curg într-o logică tripolară:„Iubire, tu nu eşti doar/ o sărbătoare a inimii,/ ci eşti acel amestec/ de lacrimi şi de săruturi,/ de flăcări mistuitoare/ şi tăceri împietrite,/ de aripi melodioase/ şi lumină de muguri./ Tu ai acea mândrie duioasă/ a plopilor din marginea drumului,/ şi nu uiţi niciodată/ să-mi aminteşti cât de dulce/ poate fi curgerea timpului/ când reuşeşti să faci din viaţă/ un basm al copilăriei./ Iar, în nopţi nesfârşite de iarnă,/ îmblânzeşti colţii vântului/ şi adormi în visele mele/ ca un câine credincios/ la picioarele casei...”

(Iubire) Fericirea, uneori nu-i decât o singurătate travestită apoi în speranţa unei sacralităţi îngereşti:„Orice clipă când nu sunt cu tine/ e-o clipă pierdută; e ca şi cum/ aş lăsa primăvara să treacă/ pe lângă mine; sau ca şi cum/ n-aş putea face diferenţa/ între o lacrimă şi un zâmbet,/ între un spin şi o floare./ E ca atunci când îţi spui/ că fericirea e doar lapte şi miere/ şi descoperi că nu-i decât/ o mască a singurătăţii.../ nimic nu mai are contur,/ nici culoare, nici suflet;/

Vasile Toma Culoarea fericirii

Vasile Toma – Culoarea fericirii – o viziune transmodernist[

Vasile Toma

Culoarea

fericirii

Editura NEUMA 2023

totul e doar o părere/ cu gust de-ntuneric./ Numai gândul la tine/ mă face să pot înota/ într-un râu de speranţă./ Fiindcă tu eşti atât de gingaşă/ încât pe umerii tăi goi/ se jocă zorii de-a îngerii” (De-a îngerii) Iar zâmbetul femeii luminează întregul Univers:„Ah, zâmbetul tău, ca răsăritul/ de Lună – tremurător şi tainic -/ din depărtările nopţii!/ Prin el, necuprinsul coboară/ mai aproape de inimă/ şi preface durerea într-un pod/ unind două lacrimi./ El mângâie singurătatea/ şi face, din ea, o vioară albastră,/ o livadă în floare,/ o vitrină cu vinuri./ Şi îmi aduce aminte/ că mai există motive de vis/ şi un zbor – trezind în mine,/ un copil sau un înger.../ Ah, nimic nu poate să tulbure/ muzica aceastor clipe -/ fiindcă tu eşti aici şi luminezi,/ cu zâmbetul tău, întreg Universul!” (Ca răsăritul de lună) Meditaţiile asupra iubirii, şi nu numai, sunt puternic antinomice. Ele ascultă uneori de o logică tripolară (a lui „şi – şi” – „rărărit şi amurg deodată”) şi nu de o logică bipolară (a lui „sau – sau”): „Tu eşti o continuă revărsare/ de lumină ce cântă -/ nu ciocârlie, nici privightoare -/ ci răsărit şi amurg deodată,/ lumină tulburătoare precum/ mireasma teilor ce deschide/ porţile veşniciei, minune/ întruchipată în graţia zborului/ înrourat hotar între amintire şi vis,/ flacără mereu, niciodată cenuşă.” (Lumină tulburătoare) Şi mai departe exemplele „şi –şi” continuă: „Dragostea ta e-un amestec armonios/ de dimante şi zgură,/ de mătase şi sabie,/ de flaut şi păienjeniş.// (...)// Dragostea ta înseamnă nemurire/ asemenea pietrei,/ însă dăruieşte fericire...” (Dragostea ta) Prezenţa iubitei metamorfozează sufletul poetului: „Ca o adiere a primăverii/ peste-o pădure de spini,/ ca un râu peste pietre -/ aşa treci peste sufletul meu/ şi prefaci spinii în flori/ şi pietrele într-o vâlvătaie.” (Ca o adiere) Dragostea este promisiunea fericirii atât de mult căutată de poet: „Dacă n-ar fi

Volume Neuma

69

Nr.9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

speranţa -/ sau poate visul -/ poate că n-aş cunoaşte nicicând/ aripile de basm ale fericirii;/ fiindcă descopăr cât de amară/ e lipsa ta – acum, când/ până şi uitarea mă doare.// Când te voi găsi,/ clipele vor avea/ buzele tale de miere...” (Te caut) Dragostea, în viziunealui Vasile Toma vizează absolutul: „Toate râurile de mi-ar spăla inima/ şi tot n-ar reuşi să stingă/ dragostea mea pentru tine.// Toate vânturile de mi-ar toci inima/ şi tot n-ar reuşi să micşoreze/ dragostea mea pentru tine.”

(Dragostea mea) La sfârşitul cercetării despre fericire, poetul ajunge la concluzia că singurătatea o face posibilă în împăcarea omului cu sine însuşi: „Ce culoare poate avea fericirea/ când singurătatea îşi ascute sabia/ pe piatra inimii, când nici un drum/ nu mai duce spre lumină?// (...)// Până atunci, însă, caută/ să nu te rătăceşti de tine însuţi/ şi vei descoperi ce minunată e clipa/ aceasta răvăşită de lacrimi!” (Culoarea fericirii) Mai departe Vasile Toma filosofează în manieră nichitastănesciană:„Cuvintele nespuse nu risipesc niciodată/ speranţă sau deznădejde - asemenea/ stelelor, însă lumina lor strecoară,/ în inimi, un dor fără margini./ E dorul de necuprins, de ieşire/ din hotarele timpului; e dorul/ fără leac de dinainte de naştere -/ cel ce se preface, treptat,/ într-un ecou al veşniciei.” (Cântecul cuvintelor nespuse) Iubirea este desprinsă din Paradis:„Iată de ce îmi pare că Raiul/ este acea floare a zâmbetului tău/ de unde sufletul meu se hrăneşte./ Lasă-l să lumineze,/ nu-l folosi ca pe-o mască -/ şi vei fi asemeni primăverii!”

(Asemeni primăverii) Putem concluziona faptul că poezia de dragoste a lui Vasile Toma este puternic antinomică: răsărit şi apus; cântec şi lumină, noaptea şi soarele; ochii verzi şi negri; singurătatea şi speranţa; întuneric şi lumină; răsărit şi amurg; lacrimă şi săruturi; lacrimă şi zâmbet; spin şi floare; fericire şi singurătate; diamante şi zgură; mătase şi sabie; pietre şi vâlvătaie, viaţă şi moarte etc.

Antinomiile, cele mai multe, aparţin logici tripolare, de tipul„şi – şi”.

Spre ce concluzie mă duc toate aceste observaţii? Criticul academician Theodor Codreanu afirmă că după postmodernism, urmează transmodernismul. Acesta este caracterizat prin antinomii şi logică tripolară, aspecte care caracterizează mai bine viaţa decât logica bipolară. (Theodor Codreanu - Transmodernismul) Poezia de dragoste a lui Vasile Toma este actuală fiind transmodernistă.

III

Discurs liric cerebral, concentrat, gnomic Victor rusu embră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, poeta Carmen Tania Grigore a ajuns cu recentul volum Defragmentări la zece cărţi de poezie publicate şi se remarcă printr-o frecventă, susţinută prezenţă în reviste literare importante, de recunoscut prestigiu. Activitate de creaţie intensă, prodigioasă, pentru care a obţinut numeroase premii naţionale. Încă din anul 2018, când i-a apărut remarcabilul volum Cu nostalgii la vedere, care s-a bucurat de o critică de întâmpinare cu unanime aprecieri pozitive, purtând semnătura unor critici literari redutabili, noi semnalam, între altele, două note specifice ale discursului său: laconismul expresiei lirice şi factura acesteia meditativă şi reflexivă, cu implicaţii de ordin etic.

Poeta ne confirmă deplin percepţia şi aserţiunea critică, evoluând decis în acest volum sub semnul cunoscutului adagiu latin „Multum în parvo” în care micropoemele sunt formate de 5 până la 10 versuri adesea eliptice, epigramatice. De aici, o atât de mare densitate a expresiei lirice, încât se pot decupa din mai toate aceste mici bijuterii lirice poeme dintr-un vers, două, până la trei, asemenea haiku-ului:„Ne-am întâlnit în strigăt””;„... Memoria aprinde din mers/ lumini şi cuvinte”; „... Simţurile devin poame uitate/ în copaci cosmetizaţi”; „Refuzând banalul/ te-ai închis ăn tine”; „Viaţa trece prin mine/ ca o ploaie de vară”;„... Inima trece pragul durerii neobservată”. Toate aceste posibile scurtissime poeme au ca numitor comun un lirism cerebral, reflexiv.

Condiţie estetică evidentă şi la versuri cu valoare de aforisme: „Drumul spre auto-cunoaştere are multe denivelări craniene”; „Grăbeşte pasul când treci prin plăceri”;„Fala de sine încetează de la prima scoatere din minţi”. Ca să nu mai vorbim de poeme întregi care sunt, de fapt, ceea ce numim „cugetări”: „Ce bine ar fi dacă, dansând în ploaie, ne-am spăla de păcate”;„Oricât de mult te-ai distanţa, dragostea nu se micşorează, ea prinde o culoare mai vie potrivită oricărei generaţii”;„Cei şapte ani de acasă nu se uită, ei sunt înşurubaţi în etate şi ţin multe instincte pe loc”.

De aceeaşi natură sapienţială sunt şi câteva definiţii lirice: „Timpul este un pescăruş rănit care se pierde în marea uitare”; „Oglindă a clipei este cuvântul”.

Tehnica de construire a demersului poetic este mereu aceeaşi: observaţiile de natură, mai ales, morală, prilejuite de percepţia şi explorarea lumii şi vieţii exterioare, dar şi a universului sufletesc labirintic, în care îşi caută febril, tensionat, adevărata, ideala identitate, prin raportare la contextul social şi la oamenii din jur, declanşează un declic emoţional instantaneu, ce provoacă un flash de reflex şi instinct poetic, luminos şi revelator, care fixează într-un stop-cadru imaginea concretă, factuală sau o anume stare sufletească. În ambele cazuri, autoarea selectează elementele semnificative ale sustanţei lirice abordate, le interpretează cu o inteligenţă artistică vie, asociativă, conferindu-le implicaţii semantice nebănuite, originale, de ordin simbolic şi metaforic. După care, organizează imaginarul riguros, parcimonios selectat într-o singură imagine poetică, asemenea unui crochiu, a unui bruion grafic esenţializat, concentrat la câteva linii, centrat şi înrămat de o idee poetică sau de o metaforă-cheie. Ca să practici cu real succes o asemenea formulă poetică de mare rafinament stilistic, trebuie să ai, înainte de toate şi printre multe alte virtuţi creatoare, ştiinţa şi arta sugestiei poetice, care amplifică nemărginit sfera semantică şi posibilităţi de expresie ale cuvintelor.

Virtuţi şi înzestrări pe care poeta Carmen Tania Grigore ne convinge cu forţa evidenţei că le are, stăpâneşte şi valorifică la cote estetice înalte.

M

Proz[

www.revistaneuma.ro

70

Nr. 9-10(71-72) G 2023

Cear§aful scrobit eLina adam oaptea ţesea o pânză strălucitoare în care stelele păreau nişte bumbi oacheşi pe o haină albă de nuntă.

Olga simțea o stare de euforie pe care nu ştia cu ce să o asemene: îi venea să râdă, să chiuie, dar şi să plângă a râde.

Cum o fi asta, nu ştia să explice.

Imediat după Revoluţie, totul părea nou, bucuriile veneau una după alta, tristeţi nu prea erau sau nu le mai băga nimeni în seamă. Singură la părinţi, Olga se bucurase de o anumită libertate şi siguranţă în familia ei, n-a prea simțit să fi dus vreodată lipsă de ceva. Ca atâția alții, şi părinţii ei jucaseră la Caritas şi, culmea!, chiar înainte să primească banii se oprise toată nebunia.

Zâmbi amintindu-și senzaţia nemaitrăită până atunci când, târziu, după miezul nopții, revenită de la turci – unde, și ea, ca atâția alții, fusese să facă bișniță – mama o trezi să îi aducă fructul mult dorit: o banană!

Noaptea aceea avea să rămână mult timp pe sufletul ei tânăr.

Se adunaseră toți patru, ea și trei colegi de clasă, la o poveste, acasă la Virgil, care locuia într-un apartament, destul de aproape de pădurea de la marginea orașului. Cam tot pe acolo locuia și Valeria, mătușa Olgăi. Era o femeie singură, între două vârste, dar încerca să se bucure de viață, în ciuda faptului că suferea de diabet. Avea o bicicletă Pegas cu care se pornea de multe ori, mai ales vara, de la ea de acasă, până în orașul de jos unde locuiau părinții ei, bunicii Olgăi. Tot un Pegas avea și Olga, nu o dată o urmase pe Valeria cea curajoasă, în periplul ei, prin oraș. Bunica știa: când vine Valeria trebuia să pună în tigaia de tuci cartofii tăiați în felii potrivit de mari, în uleiul încins. Tigaia ondulată pentru grătar sfârâia deja alături, pe aragaz, iar roșiile erau tăiate în castron, sărate bine. Așa îi plăceau Valeriei. Vai, de câte ori nu plânsese bunica din cauză că Valeria ajungea la ATI în comă diabetică.

Toți medicii de pe secție o cunoșteau. Bunica o suna în fiecare zi. Când nu răspundea la telefon știa că trebuie să se îngrijoreze.

Deși bolnavă, Valeria refuza să țină regim. Se împungea în burtă cu insulină de câteva ori pe zi. Cartofii prăjiți cu carne de porc la grătar și salată de roșii erau mâncarea ei preferată. De altfel, mătuşa îi pregătea acest fel de mâncare aproape de fiecare dată când trecea pe la ea. Și chiar că îi plăcea! Doar că mătuşa locuia singură, sigur nu mânca de fericire. Poate de foame, ori de poftă, ori de viaţa ei amară. Degetele de la picioare erau mai mereu umflate, dar date cu ojă închisă la culoare, și mai tot timpul pline de răni, care se vindecau greu. Cu toate astea, Olgăi îi plăcea la mătușa. De câte ori rămânea peste noapte, mătușa o aștepta cu cada plină ochi de apă fierbinte în care picura spumant de baie primit din ajutoare. Spuma frumos mirositoare și aburul care îmbrăcau pereții băii aveau ceva dintr-o atmosferă care Olgăi i se părea totalmente exotică. Și mai avea ceva ce Olgăi îi plăcea mult. Așternuturi de pat scrobite. Sunau, nu alta. Valeria lucra la bucătăria spitalului municipal, unde Olga mai poposea, uneori, după ore. Parcă şi acum simte în nări mirosul de mâncare de cantină, încăperea cu pereții albi și transpirați, bucătăresele erau toate apă, recipientele imense din inox. Acolo aburul nu contenea niciodată. Olga nu făcea nazuri: mânca ce i se punea în farfurie, apoi pleca. Valeria era atât de mândră de Olga, singura ei nepoată. Acolo, la spălătoria spitalului își ducea Valeria lenjeria la

N

spălat și tot de acolo o scotea, curată și frumos mirositoare, după câteva zile. Când despăturea hainele de pat, acestea se desfăceau cu o mișcare înceată. Sunetul lor o intriga. Erau și avantaje să lucrezi la spitalul municipal. Îi spusese tatălui că nu stă mult şi că avea să doarmă la mătuşa. Nici nu și-a dat seama cum a trecut timpul. Toţi patru, într-o stare vecină cu euforia. Povestiseră mult, Olgăi îi plăcea să asculte. Toți patru, lungiţi pe pat, unul lângă altul, cu picioarele pe podea şi privirea în tavan. Numai că tavanul, dintr-o dată, căpătase culoarea nopţii, iar stelele se mutaseră în pupilele lor tot mai dilatate de acel nu-ştiu-ce adolescentin. Vorbeau şi aburi le ieșeau din gură, miroseau a ger, aproape că simţeau ninsoarea pe obraji, numai inimile lor nu stăteau pe loc: alergau când mai repede, când mai încet, nimic nu oprea acea stare din cădere. Ori poate că nu era nicio cădere, poate că era chiar facerea.

Când se gândea acum la cei trei colegi ai ei, frumoși și tineri, își dădea seama cât de curtenitori fuseseră atunci. Şi atenţi. La plecare, unul dintre ei o ajută să îşi îmbrace haina de blană, îşi simţea obrajii în flăcări, şi o conduse până la blocul mătușii. Pe drum niciunul nu spuse nimic. Ninsoarea le era de ajuns. În depărtare, pădurea avea conturul încremenit al unei ființe misterioase. Aproape că auzeau sunetul fulgilor depunându-li-se pe gene. Pașii scârțâiau în zăpada proaspătă. În fața blocului se salutară și atât. Odată ajunsă în cenușiul scării blocului, inima începu să-i bată mai repede. Urca scările gândindu-se ce avea să-i spună mătușii. Sper că ai fost cuminte, tu fată, toată noaptea m-am uitat la ceas. Că de nu, ne omoară tată-to pe amândouă!!! Îmbrăcată în pijamaua care îi ascundea trupul tânăr, Olga se îndreptă spre geam. Din cer continuau să cadă, sau să se nască, fulgi, clipe, zboruri, prefaceri... O deschise și privi la strada goală.

Sub lumina felinarului, pale, pale de fulgi mari și albi se dăruiau fără oprire. Urmele pașilor erau deja acoperite, ca și când n-ar fi fost. Închise ochii și inspiră aerul rece. Ce s-a petrecut acolo în noaptea asta n-a fost greșit, sunt sigură! Era un sentiment nou acesta și o învăluia întru totul, ca o altă epidermă. Câteva minute mai târziu, sub plapuma grea a oboselii, sunetul aspru al lenjeriei scrobite o ajută să alunece mai departe în somnul în care putea să îşi continue, netulburată, visul.

III

Cartea de poezie

71

Nr.9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Maturitatea unui debut Ioana DIaconescu urist și teolog, deja un valoros ales al severei Themis, tânărul poet Costică Ciocan s-a făcut repede cunoscut cu două volume de versuri („Lumea prin ochelarii tăi”- 2021 și „Memento pentru trecut”- 2022), ambele primite cu entuziasm de critica literară.

Poezia lui a fost premiată în mai multe rânduri (aș spune, o revelație) la semnificative concursuri și festivaluri: Concursul de Poezie „Ion Horea”, organizat de Filiala Târgu Mureș a Uniunii Scriitorilor (2020), Festivalul Național de Poezie “Nicolae Labiș” (Suceava – Fălticeni – Mălini - 2021), Concursul Național de Literatură ”Alexandru Macedonski” (Craiova 2021), precum și Concursul Național de Poezie”Tradem” (Craiova 2021). În 2022, Uniunea Scriitorilor Filiala Iași i-a acordat Premiul pentru cartea de debut.

După absolvirea Seminarului Teologic din Iași (2012), Costică Ciocan se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă„Dumitru Stăniloae”și din 2014 urmează și la Facultatea de Drept; va alege cariera juridică.

Cartea sa de debut (Lumea prin ochelarii tăi, Editura Neverland 2021) este cea a unei poezii de vocație, cu o surprinzătoare influență authton - expresionistă( anii 70-80, în special Marin Sorescu dar și Aurel Pantea și Ion Mureșan). Volumul prefigurează.viitorul unei poezii de prim rang. „Scrisul devine o luptă interioară atunci când emoția sau sentimentul se transformă în cuvânt”, afirmă, într-un interviu poetul (născut în 1993). Cititorul primește cuvântul fără a suferi “durerile metamorfozei”, liber de“tensiunea actului creator transcendent” ( Ovid S. Crohmălniceanu Literatura română și expresionismul – Ed.Eminescu 1971) .

Volumul denunță „o profundă criză a valorilor morale și estetice”, dar și „o covârșitoare aspirație spre absolut”trăsături esențiale ale doctrinei expresioniste. Dramele existențiale, invazia artificialului (pe care îl„descojește”până la aflarea filonului pur) și lipsa libertății spirituale într-un mediu compromis precum și prezența unui Dumnezeu insurgent marchează un teritoriu real, privit cu invadatoare emoție extinsă până la irealitate: „M-am uitat pe

J

vizor și l-am văzut pe El cum se chinuia/să dezlipească dintr-un colț o bucată de tapet / Era atât de absorbit, de vrăjit de ceea ce făcea,/ încât pentru câteva clipe am vrut să mă alătur./L-am întrebat ce face, iar el întorcându-se la mine, mi-a spus că/există o problemă în bloc/Pereții! Da, îi vezi?! Nu respiră!! (Coji de portocală). Personaje criptice animă peisajul dezolant. O bătrână aflată pe trepte poate fi Văduva săracă din Biblie (Luca, 21) care„a aruncat [în visterie], din sărăcia ei, tot ce avea , ca să trăiască”(Bătrâna care mi-a dat 10 lei).

Micul univers îl include pe “ homo religiosus“. Ternul și măruntul cotidian al vieții“la bloc”, invazia artificialului versus nevoia de evadare în natură (Cocoșul Sam) sunt teme convergente eternei aspirațiii la libertate ca drept fundamental al omului represat de realitatea brutală:”de la marginea ferestrei aș putea filma ore în șir/lupte pentru locurile din parcarea blocului-/mașini zgâriate noaptea, ștergătoare ridicate,/ plăcuțe de tablă improvizate/[…]/Nu e ușor să trăiești în savana blocului.” (National Geografic). Poetul de fapt un solitar parafrazează original argheziana “Melancolie” (“Și acum c-o văd venind/Pe potecă solitară”/De departe, simt un jind/Și-aș dori să mi se pară): “Ți-am cerut să pleci,/pentru a fi din nou împreună./Se pare că doar depărtările/ne țin unul lângă celălalt/și dorul de a fi, de a rămâne, de a nu pleca/Depărtează-te să te pot vedea/murind și înviind/în mine”(Pleacă).

O Sfântă Treime sui - generis „în living au intrat grațios/în pași de vals/trei hoți” (Geamuri deschise),„cei trei bărbați au decojit bucata de beton,/care s-a dovedit la fel de subțire/ca o coajă de ananas.” (Legumele lui Cain) transcende realitatea: „Pe primul meu cititor/n-aș putea să-l înșel/[…] / Pe cel de-al doilea cititor /l-aș putea trage pe sfoară cu ușurință/[…]Ultimului meu cititor nu-i voi spune nimic./Îl voi vedea diseară”. (Cititorilor mei – astăzi sunt trei).

Crucificarea nu se petrece la vedere („Brațele lui Iisus sunt ascunse sub o perdea de plastic”) ,iar miracolul Învierii are loc în condițiile lumii contemporane: „Izolat la marginea unei păduri/hrănite de apele unui lac plin de stuf,/pe care plutește un club de noapte/cu boxe mari și bas puternic/Iisus

visează să fie din nou la răspântii/sau într-o intersecție semaforizată/[…]/.” (Lucru amintit). Plânsul lui Dumnezeu pentru noi cade din cer în lumea defectă (Plânsete) de aceea este cu atât mai adecvată Parabola fiului risipitor: „În brațele tatălui un gol lăsat de fiu,/care veșnic pleacă/veșnic se întoarce/și niciodată nu rămâne.”(Fiul risipitor). Poetul parcurge Calea predestinată însoțindu-l pe Iisus în pustie: „M-am bucurat și am multumit unui pumn de nisip/pe care l-am strâns în palme/știind că astfel de întrevederi sunt suficiente/ pentru a simți că nu sunt singur pe cale.”(Deșertul cu oameni). Ultimii pași în cotidian sunt regăsiți în rugăciunea Fiului în Grădina Ghetsimani (Tată, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum vreau eu ci cum vrei Tu! – Matei 26, 36-46): „căci îmi este frică să rămân singur și blestemat/ uscându-mă precum picăturile de vin roșu/ de pe paharele lăsate la marginea patului” (Urme de zbor) . Și iată cum se constituie “actul creator transcendent”,“lupta interioară”(cum definea poetul actul creației). Un Dumnezeu salvează din iad omenirea așezând-o în lume: “mergând într-un loc la fel de incert/căci nici în rai nu poți fi,/ dacă nu ai gustat îndeajuns/ amărăciunea tuturor iadurilor” (Între rai și iad) . Planul diabolic ce discreditează Timpul în lumea contemporană odată cu distrugerea calității vieții - iată concluzia deloc optimistă a acestui remarcabil volum:”Cu siguranță e o conspirație la mijloc,/cineva punând la cale un plan malefic/prin care să discrediteze Timpul”(Calculul timpului).

O carte de debut împlinită cu maturitate din punctul de vedere al unui poet original, de prim rang printre scriitorii tineri, ale cărui versuri le așteptăm cu bucurie și curiozitate în evoluția lui viitoare.

III

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

72

Nr. 9-10(71-72) G 2023

O „fenomenologie” a îngerului nIcoleta MIlea sistată de prezența charismatică a inspirației, lirica lui Menuț Maximinian veghează între sacru și profan, traducând tulburătoarea dialectică a umanului. Nevoia de a trăi sub un semn distinctiv deține supremația, căci omul supus lumii prin ființa sa biologică și socială înțelege, totuși, că nu trebuie să se mulțumească îndeajuns cu această stare; poetul o transcende, înțelegând că menirea sa este divină.

Menuț Maximinian exemplifică o interesantă și reprezentativă poziție în cadrul creațiilor sale prin recentul volum, Ultimul înger. Poezii pentru mari și mici. Ilustrații: Marcel Lupșe. Editor: Andrea H. Hedeș. DTP: Gelu Iordache. Editura Neuma 2023. Carte apărută cu sprijinul familiei Veronica și Alexandru Simionca (firma „Îndemânarea”) Poemul care dă și titlul volumului – Ultimul înger – poartă emblema idealității (în antiteză cu realul), reprezintă mai curând un mijloc prin care se provoacă o stare a eu-lui poetic, decât un scop, în sensul unei recuperări alegorice a paradisului pierdut și indică dintru început o consistență a formei poetice: „Coboară din liniștea/ ce e totuna cu Cerul// Peste culmi împădurite/ miros/ de ierburi de mai// Vânt și ploi/ Oameni și duhuri/ pe pajiști/ ca bisericile.„Ultimul înger”este împreună cu„Îngerul meu”un dublet poetico-estetic, de factură postmodernistă, în care poetul își mărturisește vocația, iar teoreticianul își aplică programul estetic: „Așterne vise/ Pe perna de otavă// Foc aprins în vatră/ Miros de lemn trosind/ Și luminile dintre două lumi”.

Din cele 48 de poeme, câte conține cartea, 20 includ chiar în titlu motivul îngerului: Îngerul meu e bibelou, Înger în poză din cutia de lemn, Și îngerul are mama lui, În valea cu fluturi îngeri etc.

Doar trei poeme nu includ direct motivul îngerului, nici în titlu, nici în conținut, dar îl subînțeleg: Raiul e plin de case pustii; Deasupra norilor; Purta o țesătură lucrată de Maica Domnului.

Viziunea creatorului dovedește că ne aflăm în fața unui proiect estetic subtil articulat, capabil să evoce spiritualitatea și spontaneitatea momentului: „Și îngerul a venit/ Cu trupul de abur/ Seninul din ochi/ Luminând marginile lumii.”(Clopotul a sunat de trei ori) Pariul timpului este de a invada imediatul și de a-l fructifica.

Alegerea o face destinul, funcționalismul/ determinismul exterior, dar și mai mult, extrapolate ele devin lupta de aspirație, ca virtualitate iradiantă:„Timpul poartă apa vieții/ Prin câmpii/ Grâul/ Frământat în pâinea cea de toate zilele/ Albă ca zăpada precreștină/ Din muntele îngerilor/ Purtând de pe o stâncă pe alta/ Iubirea de Dumnezeu.”(În valea cu fluturi îngeri) Poetul se definește pe sine, prezentând o atitudine subiectivă, intim asumată față de lume: „Îngerul mă ia de mână/ Peste ape învolburate/ Adorm sub aripa lui/ Deasupra abisului sau: „Îmi șoptește îngerul/ Care își mărește ritmul pașilor/ Și niciodată nu calcă strâmb// Vorbește cu mine de parcă m-ar cunoaște”(Pe calea dreaptă pe calea dreaptă) În poemele sale, Menuț Maximinian percepe îngerul ca pe o raportare permanentă la Celălalt, o permanentă încercare de resemnificare a itinerariului numit „viață”. Centrul imaginii este îngerul, privit prin prisma idealului personal, manifestat în cotidian, sub toate aspectele pe care această întrupare angelică le

A

poate îmbrăca: „îngeri și oameni colindă împreună”, „îngerul bibelou prinde viață la sărbători”, „îngeri frați cu oamenii/Duc Crucea pe cărarea Judecății”, „îngerul bea ceai”, „îngerul e om”, „muzica îngerului”, „înger prin apă”, „îngerul devine muritor”, „îngerul mă ia de mână”, „înger cu două inimi”, „îngerul numără stele și le dă nume”, „îngerul spune rugăciuni la gura sobei”, „îngerul culege mere”,„îngerul are un râs viu colorat/ ca al mamei”, „înger de zăpadă”, „îngerul cu față de om”, „un pom cu înger”, „îngerul Gavriil”, „bunica înger”, „îngeri de carton”, „îngeri cu aripi frânte”.

Menuț Maximinian, cu preponderență, aduce îngerul în zona familiarului – aspirație ce marchează o transcendență vie, ca și relația de experiență subiectivă, în care tendința formativă se exercită asupra interiorității, pentru ca eul autentic să se exprime în substanțialitatea sa pură.

Acest poet suveran, prezent în carte prin chipul cuvintelor văzute, se instalează în conștiința cititorului convins de legitimitatea rostului său. El a părăsit acea poziție tainică de dincolo de pana cu care scrie și a pătruns în țesătura însăși a poemelor sale. În această calitate, el surprinde gesturi din momente la care ne/se presupune că participă, iar unele revelații, pe care ni le aduce la cunoștință nouă, cititorilor, cu privire la viața îngerului se datorează faptului că îl umanizează, adaptându-l mediului terestru. El ne este înfățișat cât mai direct, ca și cum n-ar fi văzut în prealabil de poet, ci ca și cum ar exista, oarecum, sub ochii cititorului. Pe de altă parte, poetul transmite vocea sa vocii diferite a îngerului, care își istorisește el însuși povestea, făurindu-și un chip, o lume – întrucâtva – fără intervenția cuiva dinafară.

La nivelul ideatic/tematic, poemele volumului sintetizează aceeași corespondență spirituală, Poet-Înger, printr-o manieră pură, îmbogățind conturul realității. Relația dintre cei doi se consumă firesc, trăirile lor devin fațete ale aceluiași tot, aspecte ale aceluiași act ideatic. Nu este un joc sublim dintre real și ireal, consumat într-un spațiu în care s-ar crede că doar poetul ar putea trăi.

Este o constantă temperamentală, comportamentală, care impune condiția sincerității, respectului față de sine și a forței divine a cuvântului. Mărturisind-se, Menuț Maximinian promovează valoroase principii pe care nu îndrăznește să le încalce.

Ca mijloace de exprimare, utilizează uneori dialogul, alteori abordează perspectiva monologului. Poemele lui Menuț Maximinian au un caracter deschis, prilej pentru meditație și creație.

Simplitatea expresiei se dispensează de figurile de stil clasice.

Sunt însă prezente imagini sugestive, dublate de o sonoritate implicită care accentuează ideea: „Îngerul meu stă în copac și numără oamenii/ Și rugăciuni cântate se aud din gura lui rotundă.” (Înger cu aripi albastre) Poemele lui Menuț Maximinian sunt expresia unei voci mereu înnoite a căutării de sine, o regăsire și, de fiecare dată, o ardere prin care conștiința poetică parcurge treptele desăvârșirii artistice, aspirând la perfecțiunea poemului purificat de retorică.

Ilustrațiile realizate de Marcel Lupșe sunt în deplină consonanță cu mesajul volumului, care cucerește prin puterea de impact asupra cititorului și prin forța de persuasiune a poetului Menuț Maximinian.

III

73

Nr.9-10(71-72) G 2023

MÂNA NEVĂZUTĂ DOINA ADRIANA NICOLĂIȚĂ

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

O desferecare a sinelui

M

elIna aDaM

Editura NEUMA 2023

oina Adriana Nicolăiță își asumă o misiune deloc ușoară în Mâna nevăzută, volum apărut în anul 2023 la cunoscuta editură clujeană Neuma. Poeta se dorește a fi un arheolog literar care, prin lectură, își propune să descifreze „imaginile pierdute și recuperate de scribi, grămătici, sculptori, pietrari” (Cititul), dar nu oricum, ci cu privirea larg deschisă spre misterele lumii, cu organul văzului ancorat la minunile pe care dorește cu aviditate să le împărtășească și altora. Lumea văzută este ruptă de sacralitate, oamenii nu mai caută„comoara din cer” (Atașamente), își produc unii altora suferință, legați, dar totodată dezlegați de „natură, de iubire, de frumusețe”(Ibidem).

Cum poate mai bine poeta să descifreze misterul lumii decât prin creație, prin poezie, prin Poveste, singura lumină care„pâlpâie în bezna dimprejur” (Atârnat de un vers)? După atâtea eforturi, dincolo, ni se va fi revelat adevărata lumină, cea din care poeta își trage seva într-un efort continuu de rămânere în acord cu sacrul. Acest lucru nu se poate face decât plonjând în ființa lăuntrică, cu „conștiința adâncită, cu bunul simț dilatat” (Ascultarea), stând de vorbă cu sine, dar altfel, pentru a putea„să te auzi tăcând în repaosul cosmic”. Călătoria interioară pe care poeta o întreprinde nu este fără riscuri, ea presupune o aruncare în abis, o desferecare, singura cale spre salvare. Întregul volum stă sub semnul căutării, al reconectării la sacru, la ordinea dintâi, drumul este unul dificil, etapele se ard cu greutate, „însămânțând nămolul cu tălpile” (Umblam pe deasupra apelor). În această călătorie interioară, poeta dispune de instrumente puternice. Știe că „nimeni nu e mai presus sau mai prejos/ doar mândria e fățarnică” (Ceilalți sunt tot eu), empatia fiind lentila prin care privește pentru a ajunge la lumină: „aleg plină de empatie,/ și poate/se face lumină” (tot Ceilalți sunt tot eu).

D

De altfel, cititul asumat de poetă merge mână în mână cu scrisul, o altă îndeletnicire salvatoare, pentru că scriitorul nu este altceva decât o „bibliotecă imemorială”, care„aude toate vocile/ chiar înainte de a fi scrise și citite” (O bibliotecă imemorială). Tăcând, poeta poate să asculte, să se conecteze la izvorul universal, la Povestea care nu încetează să se spună, „contemplând/ toate epocile și secvențele cresc în inima sa/ la nesfârșit. Așa cum microcosmosul conține întregul, Povestea se regăsește, întreagă, dar și sub semnul tainei, în clipă, „una suspendată, care nu este de amânat, ea vine și trece”, doar cei aleși pot avea acces la aceste clipe „arhivate în biblioteca de date unde nu ai acces” (Clipa suspendată). Poemul este cheia, este chiar codul care permite descifrarea tainei. În haosul existențial în care „soarele răsare pe partea cealaltă”, „brațul stâng devine dreptul și fața e spatele întors” (De la capăt), poeta, martoră la dezordinea pandemică, în care omul este lup pentru om, în care nimeni nu mai știe „cum e să fii frate sau cum e să dai mâna” (Prin surprindere), este luată prin surprindere de degradarea umană, de o umanitate care și-a uitat scopul. Actori, în cel mai bun caz, în jocul cu viața, fiecare își joacă, zilnic,„cămașa la zaruri” (Cel mai bun actor), uitând care este miza. Parcurgând călătoria interioară, nu fără pericole, poeta învață suferința desăvârșită, forța eliberatoare a iertării, sublimul nobleții, drept ultima lecție de transfigurare. (Fiul către tată). Poeta nu este altceva decât un dansator pe sârmă, care trebuie să găsească echilibrul salvator, acela dintre lumi, un„balans străveziu/ între cer și destin” (Aceeași regie).

Asistăm la un joc al contrastelor, abil pus în scenă, unde germenii creației stau gata să explodeze pe pânzele de mătase ale viețuirii în care poeta se înfășoară și desfășoară, asemeni funiei pe porțile maramureșene. (Linia vieții). Acest joc, în care nimic nu se pierde, totul se transformă, este aprins de fantezie și imaginație, un basm al tuturor posibilităților. Lumea este o taină pe care poeta o deslușește cu mirare, contemplând-o activ. Un singur vers poate fi salvator, el poate cuprinde în transparența-i de chihlimbar esența lumii.

Poezia este păstrătoarea memoriei ancestrale, dar și principiul feminin, al fertilității, care poate naște, la nesfârșit, ori multiplică, în felurite chipuri, misterul. În lumea supertehnologizată de astăzi, în care „sufletul nu prea știi dacă e sau nu e”, în care „telefonul îți soarbe sângele, timpul, respirație, voința”(Nepăsare), poeta caută, ca pe o provocare, apele limpezi-misterioase în care să afle răspunsurile la marile întrebări.

Cuvântul este singurul care are substanță, noblețe, care poate oferi experierea luminii, a transcendentului. Fiecare gând oferă o multitudine de posibilități exploratorii atâta vreme cât poeta lasă„lumina din pori să scrie ea” (Lumina), întreținând, astfel,„focul nesățios al creației” (Pe pieptul celor douăsprezece tunici). Trăirea, emoția reprezintă magma care împinge spre suprafață noi coduri, noi înțelesuri pe calea contemplativ-meditativă pe care s-a angajat poeta. Ea nu se oprește din călătorie, având, la fel ca Făt-Frumos, instrumentele revelatorii pentru a ajunge la capătul ei: lumânărica-verbascum, macul însângerat, crinii, păsărelele, dar și empatia, altruismul, detașarea, tot atâtea chei care deschid „lumile/ prin care sufletul trece/ din una în alta” (Chei).

Până unde? Până la Izvorul a toate, Divinul, Sacrul, sub a cărui Mână lumea se mișcă, doar în aparență, haotic. Această Mână nevăzută ascunde germenii Poveștii, o Poveste fără sfârșit, în care poeta este martor al Poveștii, dar și creator al propriei povești, una înscrisă în cea purtătoare de Adevăr. Povestea ei este inelul, ofranda însăși adusă Mâinii celei nevăzute.

Delicate, dar și pline de forță, uneori încifrate, de cele mai multe ori transparent-revelatorii, poemele Doinei Adriana Nicolăiță din Mâna nevăzută, pun în lumină o lucrare cu contururi ferme, dar care curge lin, având adâncime și greutate, spre gura de vărsare: oceanul nesfârșit al creației. Oricât de frumoase ar fi poemeleinel cu care ne încântă în acest al treilea volum, ele nu ar putea fi puse în valoare fără să stea, smerit-luminoase, la degetul Mâinii.

III

Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

ra în august 1986. În cutia poștală găsesc un ziar„Scânteia tineretului”, revista „Lumea” și o ilustrată de la vărul nostru din RFG, aflat în vacanță în Baden-Württemberg, în Donaueschingen, după cum scria pe ștampilă de expediere.

Viele Grüße von den Donauquellen!

E posibil? E posibil? – vorbeam singură urcând scările de la poartă spre casă, în șoaptă, fiindcă devenise un reflex grija la ceea ce rosteam cu voce tare.

E posibil s-ajung în locul unde izvorăște Dunărea? Crescusem la Brăila și fluviul ăsta făcea parte din biografia mea.

Nu eram furioasă că n-aveam dreptul să dețin acasă un pașaport. Mă împăcasem cumva cu soarta și nici n-aveam în plan să trec Dunărea, noaptea, la iugoslavi. Nu că n-aș fi avut prin gene oarece spirit aventurier, dar nu știam să înot, ca să nu mai spun că eram deja mama unei fetițe de doi anișori. Plus trauma înecului unui fost coleg de facultate...

Așadar, am luat ilustrata în casă, m-am așezat în fața hărții Europei și, cu ochii minții, am început să văd cum călătoresc eu în Munții Pădurea Neagră, fiindcă învățasem la școală că de acolo izvorăște Dunărea. Ce-i drept, în ilustrata trimisă de vărul nostru nu se vedea nicio pădure și niciun munte, ci un loc în mijlocul unui oraș.

Imagimea o aveam acum exact în fața ochilor. Doar clipoceala apei, ca atunci când am prosecco în pahar și bulele se ridică la suprafață, anima ilustrata din mintea mea.

Plus fațada bisericii oglindită unduit dovedea și ea că sunt la fața locului. În mintea mea, o apă curgătoare izvorăște de undeva și curge mai lin sau mai învolburat, mai drept sau mai întortocheat până când se varsă într-o apă mai mare. Doar că, dacă aș fi scos din rucsac bărcuța mea de hârtie și i-aș fi dat drumul pe apa acelui izvor, s-ar fi dus apatică dintr-o parte în alta, limitată de cercul din ciment al fântânii, înălțat cu un gard metalic cu motive vegetale și înconjurat de semnele zodiacului. În apropierea celor doi pești, unul care înoată în susul apei, altul care coboară, m-am uitat în jur ca să găsesc pe cineva să-mi facă o poză.

Așa i-am cunoscut pe Berthy și Benny; casca și restul echipamentului făceau inutilă întrebarea cu ce s-au deplasat până acolo.

• Unde vă sunt bicicletele?

• Sus, lângă panou.

Pe harta mare cu țările prin care curge Dunărea, unul dintre băieți a pus trei degete pe steagul României și înscrisul Haupstadt: Bukarest; Einvohner: 19 900 000; Länge Donauufer 1075 km.

• Din România ești?

Mă gândeam că germana mea siebenburgheză m-a trădat din prima. Dar Berthy a continuat:

E

DUN{REA (fragment dintr-un roman aflat în lucru)

MarIana Gorczyca • Când i-am spus lui tata ce vreau să fac în vacanța asta mi-a zis că, statistic, cel mai mare procent din cei care vin la izvoarele Dunării, în ultimii 20 de ani, sunt din România, că așa citise el într-un Geo. Habar n-aveam, dar sigur era că pe mine mă trăgea ața de ani buni.

• Încotro mergeți?

• Păi noi ne-am întâlnit la marginea orașului, unde se unesc Bregul cu Brigach și am venit până aici, cinci minute am făcut, ca să bifăm și izvorul... turistic al Dunării. Tata așa mi-a zis. De aici încolo pedalăm împreună zilele următoare spre Kelheim. În seara asta înnoptăm la Pfohren. Așa vrem cel puțin. Tu cu ce te deplasezi?

• Am venit cu mașina din România, dar intenționez să merg și cu trenul, și pe jos.

• Și care ți-i planul?

• Să ajung la izvoarele Bregului și Brigachului.

Benny se dovedea a fi mai tăcut, spre deosebire de Berthy cel îndrăzneț: • La Immendingen te duci?

• ...?

• Immendingen, locul în care dispare Dunărea...

• Se pare că n-am temele bine făcute. E departe de-aici?

• Vreo 20 de kilometri. Poți închiria o bicicletă și vii cu noi – insistă adolescentul cu codiță blondă ce-i ieșea din caschetă.

Faptul că voiam să scriu o carte, menționat în treacăt de mine, îi stârnise cumva curiozitatea.

• Nu știu să merg cu bicicleta, nu știu nici să înot...

• De necrezut! Vrei să scapi de noi?

• Nu te mint, serios!

• Dar ce știi? (Faptul că a întrebat ”Was weißt du?”și nu m-a luat cu pluralul politeții nicio clipă în conversație nu m-a deranjat, dimpotrivă).

• Să merg pe jos, cu trotineta, cu trenul, să conduc mașina, să fiu pasager într-un avion – am zis toate astea cu un zâmbet larg.

Ne-am schițat câteva planuri fiindcă ideea de a ajunge într-un loc, unde Dunărea dispare, mi-a surâs, lăsând izvoarele Bregului și Brigachului pentru următoarele două zile. Am căutat în buzunarul din spate al pantalonului tichetul de gratuitate pe toate mijloacele de transport, primit de la recepție din partea factorilor de decizie locali, dar nu-l

74

Nr. 9-10(71-72) G 2023

aveam la mine. Trebuia să mă întorc la hotel.

Oricum, gara era aproape vizavi. Băieții, care căutaseră pe google mersul trenurilor, mi-au spus că la 14 și 20 de minute am tren spre Immendingen. Au mai glumit (sau or fi vorbit serios, căci ce poți să te-aștepți de la cineva care nu știe să meargă pe bicicletă?), zicându-mi să am grijă pe care peron aștept ca să nu ajung în sens invers.

De la micul dejun îmi luasem o banană în cameră. Mi-am pus-o în rucsac, am luat și apă cu mine, m-am asigurat că tichetul e de data asta în buzunarul pantalonului, am mai aruncat o privire pe laptopul rămas deschis la corespondența din acea zi și am ieșit din cameră cu ochii la ceas. Constatam că simțeam nevoia să-mi iau un interval din ce în ce mai mare, direct proporțional în minute cu cifra pe care o adunam la fiecare întâi martie. În liceu, în studenție ajungeam în ultimul moment. Odată trenul se pornise și eu m-am urcat din mers, în gara din Costinești, încurajată de restul grupului care apucase să se urce cu puțin timp înaintea mea. (Încă de pe-atunci, unul din visurile care revenea din când în când noaptea era un peron de gară, pe care rămâneam privind la trenul „meu” care se îndepărta prinzând viteză). În tren, mi-am desfăcut harta luată din holul hotelului, dar pe vizavi mi-au atras atenția pantalonii unui bărbat care butona un telefon. În perioada Oktoberfestului sau mai aproape de München, aș fi trecut cu vederea. Dacă n-ar fi fost cu ochii în telefon, chiar aș fi zis ceva cu voce tare, cum conversam în tren, înainte de era mobilului. L-aș fi întrebat, probabil zâmbind, ce caută un bavarez în Baden-Württemberg și cine știe ce poveste aș fi aflat. Sau niciuna. Omul, pur și simplu, putea fi de oriunde din Tirol și purta mândru costumul tradițional, așa cum vara îmi puneam și eu câteodată ia românească. Dar mi-am văzut de harta mea și bărbatul în pantaloni scurți din piele maronie și șosete trei sferturi, încălțat în niște mocasini de aceeași culoare cu pantalonii, nu și-a ridicat ochii din telefon până am coborât. Gara din Immendingen era una veche, din cărămidă, ce mă ducea cu gândul la gara din Sighișoara. Punctul de întâlnire cu băieții era la o placă din lemn pe care trebuia să găsesc scris: „Hier versinkt die Donau an ca 155 Tagen im Jahr vollstandig”. DIE Donau! Da, observam prima oară că și în germană, ca și în română, fluviul este de genul feminin. Am căutat cursul apei, podul avut ca reper, după care m-am întâlnit cu o familie care avea aceeași direcție ca și mine. Fata lor avea destinația pe Danube Sinkhole de pe o aplicație Maps, lucru la care eu nu mă gândisem. Zeci de ani mă descurcasem cu hărți pe hârtie și cu întrebat oameni.

III

Traduceri

75

Nr.9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Rejtő Jenő (P. Howard)

MALUL BLESTEMAT

(fragment)

Scriitorul evreu ungur Rejtő Jenő (1905-1943), pe numele său adevărat Reich Jenő, este autorul cu cele mai multe cărți vândute din literatura maghiară, după romancierul romantic Jókay Mór. Se numără printre victimele notabile ale Holocaustului: a murit la 1 ianuarie 1943, secerat de febra tifoidă, într-un batalion de muncă silnică de pe frontul rusesc, la cotul Donului. Fiindcă sfârșitul său nu este asociat în Occident cu lagărele de exterminare naziste, el nu figurează pe listele autorilor post-Holocaust promovați de ideologii americani în The New York Review of Books și alte publicații care dau tonul în diseminarea unui anumit tip de literatură „evreiască” în lume (v. cărțile lui Kertész Imre sau Jurnalul lui Mihail Sebastian).„Vina” lui Rejtő este aceea de a-și fi asumat masca unui cosmopolit ce a cultivat literatura polițistă și de aventuri combinată cu un umor sănătos, în genul lui, să zicem, Ilf și Petrov, plasându-și acțiunea (și eroii) scrierilor sale în imperiile colonialiste britanic și francez din epoca interbelică. Deloc preocupat de „problematica evreiască”, mucalitul P. Howard s-a arătat mult mai interesat de valorile umane esențiale – adevărul, dreptatea, loialitatea, tenacitatea, cinstea. Eroii săi sunt, cel mai adesea interlopi sau figuri„căzute”pe un rang social inferior, care, prin faptele lor, demonstrează că marginalii tratați cu dispreț de societate dau adesea dovadă de mai multă omenie, curaj, eroism, onestitate decât ipocriții aflați la putere. Este și cazul romanului Malul blestemat, cu ai săi memorabili protagoniști (Ciolan, Neica-nimeni și Cap-Sec), ale căror aventuri de pomină au avut și o continuare sugestiv intitulată Cei trei mușchetari în Africa.

Prezentare și traducere de GeorGe VolceanoV ontesa m-a primit în spatele cantinei, într-o odaie fastuoasă, dacă e să raportez sensul lui „fastuos” la jungla din jur. Și-a împletit brațele în jurul meu și m-a strâns la piept.

– Ah, John! Pe unde mi-ai umblat așa de mult? Te-am tot așteptat...

– Te cred... Dar am fost cu prietenii mei... Își lăsă mâhnită bărbia în piept.

– Iartă-mă... că te-am întrebat... Nu vreau să-ți aflu secretele decât dacă o să mă consideri vreodată demnă să-ți fiu parteneră... să-ți fiu de ajutor... Dacă o să ai încredere în mine...

Ochii îi fură scăldați în lacrimi. M-a impresionat până în străfundul sufletului meu.

După cum susține psihologul unei închisori scandinave: ochii sunt oglinda sufletului.

Iar ochii ăștia nu oglindeau decât iubirea nețărmurită.

– Vezi, tu, John, îmi spuse ea ceva mai târziu, simt că viața mea de până acum n-a valorat mai nimic, pentru că nu mi-a fost dat să te cunosc pe tine...

A trebuit să cred și chestia asta.

– Ascultă-mă, doamnă contesă. Știi bine de ce, până acum, n-am avut încredere în tine și de ce am avut unele rezerve.

Astăzi știu că mă iubești, că nu poți trăi fără mine...

– Ah, cât de clar vezi în sufletul meu... murmură ea. Lasă-mă să-ți fiu de ajutor!

– Din păcate, nu-mi poți fi de mare ajutor. Eu am să dezertez într-un viitor apropiat...

– Ia-mă cu tine!

– Nu pot. Pornesc la un drum foarte primejdios... însă, dacă o să mă întorc, nu ne vom mai despărți în veci!

C

– Dezertezi... cu... împreună cu fostul meu soț... cu căpitanul? Pentru că, află, Lemaître a fost soțul meu! Îmi încredința și cel mai mare secret al ei. Ce-i asta, dacă nu iubire adevărată?

– Știam, scumpo. M-am împrietenit cu căpitanul.

– Da? – Da. A recunoscut gentlemanul care zace în mine. Și mi-a povestit despre tine.

Un zvâcnet scurt îi străbătu obrazul.

– Ce ți-a povestit?

– Nu de bine... am bâiguit eu. A afirmat că... nu prea ești o gospodină bună, chestii din astea.

– Mă ura, pentru că nu mă iubea... Ah, John! Cu el o să dezertezi?

– Nu. El a dezertat deja. Eu o să-l urmez împreună cu prietenii mei.

I-am povestit totul, cap-coadă, cu sinceritate. Să nu mai existe între noi niciun zid care să ne separe.

– Ești un adevărat erou, John.

Acestei minunate întâlniri i-a pus capăt trâmbița care chema efectivele la apel.

După câteva sărutări înfocate, mi-am luat tălpășița.

Ne-am aliniat pe pista aeroportului.

Lângă căpitanul nostru erau un ofițer de marină și Potrien.

– Domnul însărcinat cu afaceri le ordonă soldaților 9, 45 și 77 din compania întâi să intre de serviciu la bordul crucișătorului.

Na, poftim!

Adio, dezertare. De pe un vas de luptă n-ai cum să-i dai sas. Soldatul 45 eram eu, numărul 9 era Alfons, iar pe vestonul lui Cap-Sec era trecut numărul matricol 77

atunci când însărcinatul ne luase prin surprindere.

Potrien ordonă: – Soldații 9, 45, 77... A moi!

Ieșim din formație. Ne oprim în fața lui Potrien, eu și Alfons.

– Unde-i soldatul 77? întreabă căpitanul.

Liniște. Un subofițer face un pas înainte.

– Ei? – Nu avem niciun soldat 77 în pluton.

Nici măcar un 70.

– Cum așa? se minunează căpitanul și îl privește pe ofițerul de marină, care ridică din umeri.

– Să-l înștiințăm pe Excelența Sa, domnul amiral, hotărî căpitanul în cele din urmă. Rompez!

Formația rupse rândurile. Ofițerii pornesc spre cortul radiotelegrafistului. Cel de marină nu merge cu ei. Se plimbă. În clipa aceea, un negru se apropie de mine.

L-a trimis unul dintre cantinieri!

Cu o scrisoare. Iar îmi scrie nebunul ăsta de Sultanu’. „Ie marre păcat căți Scriu ți-e. Deoarrece reppet – ești 1 cal. Ția furrat hârtile? vrăjjitoarrea. Și cirri pește tot ce știe dela tine.

Dizbăre-ți immediat ji tu?: ji Alvonz Nei ca nimeni... aia ie în 2 elnică.

Să ști cine: Zultanu Turcu, bă tembelu-le!”

Am încremenit. Am dus mâna la buzunar... îmi lipsește harta... jurnalul!... Copia mea.

Traduceri

www.revistaneuma.ro Alfons Neica-nimeni citise scrisoarea peste umărul meu. Apoi m-a privit.

Eu mi-am privit bocancii.

– Acum, du-te, frumușel, și recuperează hârtiile... Ai merita să te împușc ca pe un câine...

Am pornit fără multă tevatură.

M-a cuprins un calm, o apatie totală.

Cred că m-am deplasat până la dugheana aia din scânduri ca un robot. Știam exact ce am de făcut. Am ajuns în dreptul gheretei înjghebate în spatele cantinei. Când să intru, am surprins o conversație în plină desfășurare.

Prin crăpăturile late de un deget dintre scândurile dughenei am reușit să văd ce se întâmplă în odăiță.

Ofițerul de marină era cu contesa.

Stăteau aproape lipiți unul de altul și discutau cu glasul coborât. Cu toate astea, am deslușit fiecare vorbă în parte: – Nu pot să cred... spunea ofițerul.

– Așa e, Higgins, știi că nu umblu cu cioara vopsită. Pot dovedi că generalul de La Rouban i-a transmis secrete militare lui Lemaître, respectiv complicilor săi...

– Știi bine că Excelența Sa este, în principiu, dușmanul generalului, dar, în același timp, are o mare admirație pentru persoana lui, iar dacă îi prezentăm aceste bănuieli...

– Nu sunt bănuieli. Am dovezile la mine. Jurnalul de călătorie al lui Mander și harta acestuia se aflau în posesia generalului: nu?

– Așa e.

– Ei bine, harta cu număr de înregistrare și adnotările Statului Major se află acum la mine. Am procurat-o de la soldatul despre care și Excelența Sa știe că-i complicele lui Lemaître.

– Imposibil... Generalul de La Rouban e un militar...

– E la mine. Și, din moment ce n-a raportat furtul, înseamnă că îl tăinuiește.

– Dă-mi-o... acum... imediat.

– Nu ți-o dau. I-o dau personal amiralului. Mai știu și că Lemaître a întins-o astăseară, e deja în drum spre ținutul Fongi.

– Cum așa... a fost... aici?

– A fost aici! A stat ascuns în Fortul St. Thérèse și de-acolo a venit aici. Maimuțoiul ăla cretin a dat pe gură totul. ...ca să citez versurile unui clasic preferat: o lume întreagă s-a năruit în sufletul meu.

– De ce nu vrei să raportez toate astea?

– Fiindcă vreau să cer o favoare. Promisiunea întărită printr-un document semnat de însărcinatul guvernului că-l pot împușca pe oricare dintre cei patru indivizi dacă-mi iese în cale.

Am înlemnit de groază... Uneori exteriorul angelic ascunde creațiile cele mai hâde ale firii.

Ofițerul o strânse la piept pe femeia care gâfâia de ură.

– Ce ființă răzbunătoare, necruțătoare ești... și, totuși, te iubesc...

– Ai răbdare, Higgins, spuse ea smulgându-se din îmbrățișarea lui. O să vină curând și vremea noastră. Dacă o să iasă învingător însărcinatul guvernului și de La Rouban o să sfârșească rău... o să putem obține totul... O să ajungi... în postul lui Lemaître... o să fii căpitan... și o să primim... mulți... mulți bani...

– Iar până atunci... trebuie să cochetezi cu toți gogomanii... strigă deznădăjduit ofițerul.

– Ei, na... cochetez dacă uneori îi zâmbesc frumos cuiva din viclenie...? Păi, ofițerii „Serviciului” nu sunt și ei niște prefăcuți, nu umblă și ei deghizați?

Ce actriță desăvârșită. Surâsuri! Ah, ce sărutări toride mi-a dăruit. Ce sărutări.

– Dacă marchizul aude că nu există un soldat cu numărul matricol 77, o să se ocupe personal de anchetă și o să coboare pe țărm. O să-i raportez atunci... Dar să fii prudentă...

– N-avem motive de îngrijorare, Higgins. Nu au cum să pună mâna pe Potemkin, pentru că e mort...

– Potemkin... da, izbucni în râs ofițerul.

El ar trebui să fie pedepsit primul. Unde o să ne întâlnim pe drum?

– În căsuța misionarilor, de vizavi de Insula Santa Isabella. Peste două săptămâni...

O să mă întâlnesc cu cineva... Fii și tu acolo, dacă se poate... Încă o sărutare. Ofițerul plecă.

Abia am avut timp să mă pitesc în dosul ușii ce se deschidea. Am privit înăuntru prin crăpăturile dintre scânduri. Femeia încremenise, privea în gol, cu pumnii strânși duși la piept.

Arăta îngrozitor. Frumusețea i se evaporase. Chipul îi era desfigurat de ură, de dorința de răzbunare.

Am deschis ușa brusc.

– Bună seara, scumpă contesă... i-am șoptit eu și nu știu ce figură oi fi avut, pentru că vrăjitoarea se dădu înapoi cu ochii bulbucați de groază.

I-am înșfăcat dintr-o singură mișcare beregata, gâtul delicat, neted, alb ca zăpada.

– N-o să strigi după ajutor, fiindcă, atunci, o să te strâng de gât.

N-a îndrăznit să spună nici mâc.

Am scos revolverul și i-am lipit țeava de frunte.

76

Nr. 9-10(71-72) G 2023

– Acum o să număr până la trei... i-am spus pe un ton al naibii de calm. Dacă, până la trei, n-o să am în mână harta și jurnalul, îți fac bostanul terci. Așa să mă ajute Dumnezeu. Unu...

Glasul nu-mi era amenințător. I-am vorbit liniștit, răspicat, aproape în șoaptă și, cu toate astea, am văzut cum, în timp ce mă privește din dosul țevii de pistol, se face pământie la față.

– ...doi... Știam că, la „trei”, o să apăs trăgaciul li-niștit, fără să mai stau pe gânduri. Dar și ea știa asta...

– Ți le dau... murmură ea. Sunt... în sertarul ăla...

– Să-mi spui adevărul, pentru că, dacă sertarul e gol, s-a zis cu numărătoarea și cu alte întrebări...

– Le am aici... împielițatule... îmi spuse cu glas șuierat și scoase din decolteul rochiei cele două hârtii.

– Și-acum, întoarce-te cu spatele...

Numără până la cincizeci... Dacă te miști din loc mai devreme...

Se întoarse pe călcâie. Rapid, aproape bucuroasă. Deja îmi cocea ceva... ...însă, în clipa când s-a întors cu spatele la mine, i-am trosnit scăfârlia cu patul revolverului, de a căzut leșinată la pământ.

Poftim?

Da. I-am dat la cap unei femei. Pentru prima oară în viață. Această femeie nu se număra, însă, printre reprezentantele sexului slab. Era mai puternică, mai primejdioasă decât o sută de bărbați, și cel mai mărunt menajament ar fi costat viețile mai multor oameni, precum și onoarea unui general minunat, demn de stima lumii.

M-am furișat afară...

– Pssst...

Alfons răsări lângă mine.

– Să luăm viteză, că femeia i-a ciripit totul ofițerului de marină... Curând o să vină pe uscat însărcinatul guvernului... și s-a zis cu noi!

– Hârtiile?

– Sunt la mine.

Din întuneric apăru lângă noi o siluetă bondoacă.

– Sus fruntea... nu-i nimic, șopti bondocul gâfâind, ca și cum ar fi străbătut cine știe ce distanță. Haideți cu mine amândoi.

– Venim toți trei...

– Cine-i al treilea?

– Mazzea... șopti cineva din apropiere.

– Hm... Totuna-i... nu-i nimic, urmați-mă, răspunse Hopkins gâfâind. Dar să mai lăsăm și aici câțiva soldați.

L-am urmat. Ne-am strecurat printre câțiva arbori și am ieșit pe malul oceanului.

– Fiți atenți...

Avanpremier[ editorial[

77

Nr.9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Razele lunii se revărsau generos asupra noastră. Ne-am tras în întuneric. Pe suprafața mării ce sclipea albă ca neaua se apropia de mal chiar atunci o barcă cu motor, siajul indica drumul parcurs de la bordul crucișătorului.

Silueta însărcinatului se distingea clar dintre ceilalți pasageri ai bărcii. Erau cu el doi ofițeri. Nici nu apucară să lege barca la țărm când marchizul sări pe uscat. Avea o privire tare lugubră. Porni cu pas grăbit spre tabără, însoțit de ofițeri și, la urmă, de pilot.

– Înainte! În secunda următoare Cap-Sec era deja în barcă. Tăie odgonul... Până să urcăm în barcă, aceasta se legăna liberă pe apă, motorul porni și, după un bârâit scurt, o luarăm din loc...

Alunecam cu toată viteza în umbra țărmului.

– Acum o să înceapă o anchetă legată de identitatea soldatului 77... spuse Hopkins. Cam peste o jumătate de oră o să înceapă hăituirea noastră pe uscat, de-a lungul malului și prin junglă, unde ne-ar fi prins dacă n-am fi fugit pe calea apei.

Vor da de urma noastră doar când, la întoarcere, marchizul n-o să-și găsească barca. Asta o să se întâmple spre miezul nopții...

– Și cu benzina ce ne facem? îl întrebă Alfons Neica-nimeni.

– O să avem. Dacă ajungem la pâlcul de arbori-de-pâine din zona unde se arcuiește țărmul, facem plinul... nu-i nimic, băieți, totul e-n ordine și, la urmă, o să punem de-o beție monstru... – și se porni să cânte.

– Dacă o să ne urmărească crucișătorul, n-avem cum să ne refugiem, spuse gălbejitul.

– Să sperăm că n-or să caute barca cu motor până la miezul nopții.

Mazzea avea o moacă tare ciudată.

Barba îi crescuse frumușel și pe bărbie își răsese două șănțulețe simetrice. Avea o bărbuță originală, care dădea un aer înspăimântător de mâhnit și bizar mutrei lui ursuze.

Multă vreme nu se întâmplă nimic.

Deși goneam pe valuri de o oră și jumătate. Pe urmă, am zărit o rachetă de semnalizare lansată pe cer de la bordul crucișătorului care abia se mai vedea în zare.

– Hopa, exclamă Hopkins, în sfârșit, s-au prins, cu mintea lor incomensurabilă, ce s-a întâmplat!

Acceleră cât de mult putu. Luna apuse și noaptea întunecoasă se pogorî asupra oceanului, iar pe țărm palmierii se cufundară în beznă descriind umbre dese.

III

SOPHIANA (fragment dintr-un roman aflat în lucru)

sonIa elVIreanu e înserase când Sophiana părăsi palatul Belvedere. În parc, leii imperiali păreau niște sfincși ce îți tăiau calea. Când îi văzuse prima dată, se simțise intimidată, se oprise oarecum derutată în fața lor. Păzeau trecerea, intrarea în palat, fixându-te cu ochii lor de piatră, încremeniți într-o tăcerea grea.

Acum le întoarse spatele, trecu pe lângă ei fără să-i privească și ieși pe poarta masivă de fier, rememorând întâmplările zilei, cu o ușoară oboseală în tot corpul, dar cu sufletul ușor, mulțumit. Publicul apreciase galeria greacă, era peste așteptările ei. Îi prezentase pe Domenikos și pe Yannis criticilor de artă vienezi și lui Claude Roquet, francezul fascinat de tablourile lor. Refuzase invitația la o cafenea vieneză, propusă de Roquet, voia să fie singură. Urmau să se revadă a doua zi în parcul palatului Schönbrunn, la un frühstüch matinal, sus, deasupra impunătoarei fântâni a lui Neptun, la Gloriette. În vârful colinei, te aflai sub arcul de triumf al Habsburgilor, sub emblema pu-terii imperiale, vulturul uriaș cu aripile desfăcute și cununa de lauri în cioc, tronând triumfal pe globul pământesc aurit. De sub arcadele sprijinite pe coloanele albe ale porticurilor laterale, puteai savura în voie răsăritul, așezat pe terasă, deasupra lacului cu undele sale liniștite în care se reflectau coloanele de templu antic în văpăile soarelui, deasupra pădurii. Învăluit de lumină, așezat la o masă, pe terasă, cu micul dejun vienez în față, te puteai crede nu doar parte din peisaj, ci însuși împăratul Franz Joseph, așteptându-o pe minunata și iubita sa soție, Sisi, la micul dejun. Câte astfel de dimineți magice a petrecut cuplul imperial pe vârful colinei, în liniștea și umbra pădurii, gustând începutul zilei înainte de revărsarea tumultoasă a îndatoririlor imperiale!

Sophiana urca fără grabă pe aleea din marginea pădurii, spre Gloriette. Dimineața era limpede, cerul uimitor de senin, aerul blând, vârfurile copacilor aurii la mijlocul lui septembrie. O undă de tristețe se strecură în sufletul ei împreună cu farmecul grădinii. Se gândea la Lisandru, la bucuria de-a împărtăși cu el aerul dimineții, tăcerea, farmecul locului. În clipa aceea, îi simți prezența printre copaci, îi adulmecase întristarea, venise să i-o risipească. Ridică privirea, căutând pe deasupra pădurii o adiere, o rază răzleață, o șoaptă. I se păru că din frunzișul des al pădurii se ridică un murmur suav de harfă.

Se opri pe cărare, aproape de lac, ascultând, dar nu auzi decât tăcerea. Pe apele lui verzi și liniștite plutea grațios o lebădă albă. Luciul apei se încreți sub unduirea păsării iar Sophiana simți din nou, copleșitoare, tristețea.

Sus, o aștepta Claude Roquet, nu Lisandru. O apăsa singurătatea, dar trebuia să-și onoreze promisiunea. Criticul francez era tulburat de ceva și voia să stea de vorbă cu ea. Era fascinat de tablourile lui Domenikos și ale lui Yannis.

Cu un oftat în gâtlej, își continuă urcușul pe partea dreaptă a parcului, în umbra copacilor. În vârf, de-a lungul scărilor ce urcau spre arcadă, aceiași lei imperiali, așezați acum la picioarele cavalerilor de piatră, în armuri.

• Guten morgen, încântătoare doamnă Sophiana, mă bucur să vă revăd în decorul acesta superb. Suntem ca într-un tablou, ideal loc să vorbim despre artă și să vă ofer un frühstüch. E unul imperial, surâse Roquet, dată fiind istoria locului. Îmi place senzația asta, în compania unui pictor grec.

• Guten morgen ori poate preferați kaliméra, în limba mea. E mai blând cuvântul, mai muzical, chiar magic.

• Kaliméra…, îmi place, e blândețe și poezie în el, atât de diferit de guten morgenul german, aspru și rece.

• Și de franțuzescul bonjour, să-mi fie cu iertare.

• Poate, nu m-am gândit până acum, e o urare pentru ziua întreagă, nu doar pentru o parte din ea. Dar aveți dreptate, nici salutul german, nici cel franțuzesc nu au armonia sonoră a lui kaliméra.

S

Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

• Kaliméra e mai mult decât o zi bună, cum spun francezii prin bonjour ori germanii cu guten tag, e una și frumoasă, ziua cuprinde în ea aspectul estetic și psihic, o spun cuvintele care alcătuiesc salutul matinal : kali înseamnă bun, e adevărat, el provine din kalos, adică frumos, iar méra din eméra, ziuă.

• Atunci vă spun cu dragă inimă kaliméra, zi frumoasă și bună, doamnă Sophiana. Îmi place mult și prenumele dumneavoastră, Sophiana, derivat din Sophia. Vi se potrivește. Are gravitate, adâncime și lumină în sonoritatea lui.

• Sunt încântată de modul delicat în care îmi descifrați prenumele.

• În schimb, patronimul Gysis mă trimite în secolul XIX, la pictura renumitului Nicolaos Gysis.

• Din păcate, nu știu să existe vreo legătură de familie între mine și el. Mi-ar fi plăcut să fiu o descendentă a lui. Poate doar pasiunea pentru pictură…

• M-au impresionat câteva din tablourile sale, mai ales Arhanghelul și Psyche, abordează altfel lumina decât pictorii greci pe care i-am văzut ieri.

• Înțeleg că sunteți fascinat de prezența luminii în pictură.

• De sacraliatea luminii, mai exact, filtrată în lucruri ori emanând dinlăuntrul lor. În timp ce discutau în liniște despre artă, un chelner tânăr, zvelt, cu părul numai bucle aurii se apropie de masă și le întinse meniul.

• Uite cum trece vremea vorbind, n-am comandat încă frühstüch-ul vienez la care v-am invitat. *** Roquet și Sophiana coborau liniștiți pe aleea parcului ce ducea spre linia de metrou.

• O să revin cât de curând în Grecia, zise Roquet. Expoziția asta mi-a redat-o într-un fel, peisajele, insulele, mai ales Rhodos.

• Ați fost pe insulă?

• E prima insulă din arhipelagul grec pe care am pășit, m-a fermecat de-a dreptul. Am străbătut toate timpurile… cu pasul și cu mintea. Sufletul mi-a rămas acolo, pe tărâmul însorit al zeilor voștri…

• Ați văzut ruinele templelor antice…

• Ruinele orașului antic, ale templelor lui Zeus, înțeleptei Athena, minunatului zeu al artelor, Apollo, artefactele antice din Muzeul de arheologie, tablourile lui Konstantinos Maléas din colecțiile Muzeului de artă modernă.

• Ați aflat, bănuiesc, și legenda insulei …

• Nu cred să existe loc în Grecia fără o legendă, asta m-a fascinat și mă cheamă înapoi… să mai văd o dată locurile, să ascult marea foșnind în uluitoare nuanțe de albastru, pietrele milenare, vasele de ceramică antică… să simt, nu doar să contemplu locuri, să mă tulbure legendele voastre. Zeul Helios a coborât, se pare, pe țărmul mării… a zărit-o pe nimfa Rhoda, s-a îndrăgostit de îndată de ea, ca mine… Să simți sub picioare tărâmul zeilor, să înțelegi iubirile lor…!

• Câtă pasiune, domnule Roquet! Vă cheamă țărmurile noastre, o să vă strămutați într-o zi pe acest tărâm binecuvântat.

• Poate, dacă o să regăsesc…

Tăcu dintr-o dată, parcă surprins el însuși de gând. Sophiana se uită întrebătoare la el, neștiind de ce își curmase brusc vorba când era atât de încântat de amintiri. Nu știa dacă trebuia să-l provoace

78

Nr.9-10(71-72) G 2023

la destăinuiri, nu cunoștea nimic despre el, doar ceea ce aflase din conversația lor. Pășea îngândurată alături de el, prea adâncit în tăcere, ezitând, apoi întrebă cu sfială: • Ați pierdut ceva prețios pe insulă…?

Roquet tresări. O privi mirat, se desprinse cu greu din mreaja gândurilor: • Vă rog să-mi scuzați tăcerea, m-au prins amintirile.

• Înțeleg că unele nu sunt prea plăcute, poate greșesc?

• Dureroase, vii, uluitoare …

• Îmi pare rău, domnule Claude Roquet, fiecare avem astfel de amintiri, viața nu cruță pe nimeni.

• Și dumneavoastră, doamnă? înseamnă că puteți înțelege, continuă el.

Sophiana nu zise nimic. Aștepta… dacă dorea să se confeseze o putea face fără să se simtă obligat. După câteva clipe, Roquet își reluă fraza: • Cred că puteți înțelege ... știți, iubirea...

• Dacă e vorba de iubire, știu ce înseamnă ... și singurătatea.

• Insula Rhodos... mănăstirea Lalissos... Astrea... M-am îndrăgostit de cum am zărit-o în grădina mănăstirii, printre trandafiri, era doar o copilă, nu puteam să o tulbur... Când am revenit, dispăruse, maicile nu știau să-mi spună unde plecase, unde să o caut.

Mărturisirea bruscă a lui Roquet o tulbură, emoția lui o gâtuia.

Tăcerea căzu adânc între ei, ca o noapte subită. Într-un târziu, Roquet riscă o întrebare: • Domenikos, pictorul care a pictat La malul mării … fata din tablou m-a răvășit …

• Înțeleg, șopti Sophiana, și pe mine m-a tulburat tabloul. Iubirea are lumina ei.

• Iubirea? făcu Roquet ... Am recunoscut în ea pe Astrea…

Sophiana rămase o clipă interzisă, apoi replică: • Chipul angelic din tablou e al Caerasiei ...

• Caerasia... ? Nu, e chiar Astrea, o recunosc. Caerasia, ați spus?

Cine e, de ce o numiți astfel pe fata pictată de Domenikos Lytras? Îl cunoașteți pe pictor?

Uluită de întâmplare, Sophiana se uita cu ochii mari și uimiți la Roquet. Un vânt brusc ridică praful și frunzele arămii de pe alee. Într-o clipă nu se mai văzură prin stratul de nisip ridicat de furtună ca o ceață. Simțiră pe obraji și în ochi biciuirea nisipului. Cerul se acoperise de nori negri, coborau peste ei cu iuțeala vântului care îi clătinase ca pe niște vrejuri firave, gata să-i trântească la pământ.

Rafalele ridicau straturi de frunze și pietriș, nu se mai vedea nimic, nu se auzeau decât pocniturile crengilor rupte și ale pietrelor luate de vânt. Prin perdeaua de nisip și pietriș, nu se mai zăreau nici trunchiurile copacilor din marginea aleii. Doar pietre și frunze în vârtejuri amețitoare... o întindere de zgură, praful năucitor tot mai gros... se dezlănțuise vijelia.

Sophiana se izbi de un copac și se prinse cu putere de el.

Roquet dispăruse fără urmă. Tunetul bubui în cerul înnegrit de furtună, un fulger străbătu ceața nisipoasă prin care nu mai vedeai.

Sophiana înlemni... Departe, în fața ei, lipită de copac, o siluetă. Abia se zărea bărbatul lângă trunchi.

• Lisandru, îngână Sophiana. Lisandru! strigă ea. În jur, vijelia te pleznea peste față, împroșca pietrișul, mătura pietrele și crengile rupte. Ea se ținea strâns de trunchiul copacului, se ruga să n-o ia vântul ca pe o umbrelă, îl striga pe Lisandru. Niciun strigăt nu pătrundea prin urgia furtunii.

III

Literatura lumii

79

Nr.9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Eva Lianou Petropoulou S-a născut în Xylokastro, Grecia. La început a iubit jurnalismul, iar în 1994 a lucrat ca jurnalist pentru ziarul francez„Le Libre Journal”, dar dragostea ei pentru Grecia a învins și s-a întors în 2002. A publicat cărți și cărți electronice: Eu și celălalt eu, umbra mea, Editura Saita, Geraldine și Lacul elfilor, ediție bilingvă, engleză – franceză, precum și Fiica Lunii, ediția a IV-a, ediție bilingvă, greacă – engleză, Editura Oselotos. Lucrarea ei a fost inclusă în Enciclopedia greacă Haris Patsis, p. 300. Cărțile ei au fost aprobate de Ministerul Educației și Culturii din Cipru, pentru biblioteca pentru studenți și profesori. Noile ei cărți, Zâna Amazonului Myrtia, dedicată lui Myrto și Lefkadios Hearn, Mituri și Povești din Estul Îndepărtat, ilustrate de pictorița Sumi-e Dina Anastasiadou, au fost lansate în 2019. A publicat recent cartea, Aventurile Samuraiului Nogas san în limba engleză la editura OntimeBooks, cu sediul în Anglia.

Colaborează cu revista literară electronică The Poet Magazine. Este partener al International Literary Union cu sediul în America. Colaborează pentru promovarea literaturii și a operei poeților greci. Este membru al„Asociației Alia Mundi Serbia”, al„Societății Internaționale a Scriitorilor și Artiștilor Greciei”și a„Societății Literelor și Artelor din Pireu”precum și a„Societății Scriitorilor din Corint”. Este Președinte, Ambasador, Consilier în organisme de cultură internaționale.

traducere din limba engleză anDrea H. HeDeș

Neînțeles Când plouă Și în curtea ta Sunt atât de multe flori mărunte Au nevoie de apă pentru a supraviețui Când o pasăre Zboară pe de-asupra norilor Și vin avioanele Se poate pierde Când e noapte Și tu conduci Pe autostradă Și nu există lumină O căprioară apare de nicăieri In viața asta Nu avem aceeași cale Nu avem Aceleași gânduri

Poezia este terapie Poezia este terapie.

Poezia vorbește cu inimile oamenilor...

Așa cum îngerii vorbesc cu Isus..

Poezia este a tuturor Și toți aparțin poeziei...

Versurile sunt triste Versurile sunt fericite Dar sentimentele nu pot răni Cuvintele dor dacă oamenii vorbesc din răutate Poezia este limba mea Poezia unește oamenii Poezia deschide uși În momentele grele Adevărul e toxic Și nimic nu are sens Poezia a deschis o fereastră În viața mea singuratică Îmi găsesc frați și surori În celălalt capăt al lumii

Nici măcar nu avem același adevăr Dar încercăm Să ne apropiem Cu inima Închizând ochii La feluri de a fi care S-ar putea să nu ne placă Sau nu le înțelegem Pentru că ce este Mai important între Două persoane Decât dialogul Și iubirea.

Rugăciunile mele, binecuvântările mele Păstrăm Lumina Îmbrățișăm umanitatea Încurajăm dreptatea Eu sunt oglinda sufletului tău Tu ești oglinda sufletului meu Rămânem uniți Poezia este terapia mea Poezia este viața mea plină de culoare.

Înger căzut Când ai corpul acoperit, ochii tăi acoperiți, mâinile acoperite, dar mintea ta poate crea o lume de dragoste și frumusețe...

Ești un Înger Căzut Când ai fost într-o relație toxică, indiferent dacă este vorba de prietenul tău apropiat sau familia sau soțul sau soția și reușești să ieși intact, cu inima plină de speranță...

Ești un Înger Căzut Dacă ai fost hărțuit în legătură cu sexul tău, cu capacitatea ta de a învăța prea încet sau de a mânca prea mult sau de a plânge pentru orice,

Natura Aud tăcerea apei în fiecare plimbare de dimineață.

Un copac comunică cu un alt copac prin rădăcini și le simt inima bătând în timp ce îmbrățișez acel copac.

Eu aparțin naturii, așa cum natura trăiește sub pielea mea.

Zbor cu vulturii.

Alerg cu leii.

Mă joc cu elefanții în noroi.

Sunt o punte între perfecțiune și imperfecțiune.

Sunt imaginea frumuseții și a întunericului.

Căci am fost vina care arde copacul fără avertisment.

Am tăiat copacii să îmi fac o casă.

Am pus peștii în farfurie.

Sunt animalul periculos pentru toți, iar natura mă susține în atât de multe moduri diferite și extraordinare.

sau de a fi prea sentimental...

Ești un Înger Căzut Dacă ești rănit și încerci să-l vindeci pe celălalt fără să-i ceri înțelegere sau compasiune pentru tine fără a avea pe cineva care să fie alături de tine în cele mai grele momente...

Ești un Înger Căzut Pe măsură ce această lume trece prin momente dificile și devine din ce în ce mai periculoasă pentru femei și copii, mă rog ție, Înger Căzut...

Pune-ți aripile frumoase înapoi Și vindecă-te lumea asta are nevoie de tine!

Aceasta este diferența dintre om și natură.

Nu sunt creatorul, dar sunt acea albină care încearcă zile întregi să pună nectarul în cuibul Reginei. Eram doar o furnică în căutarea hranei.

Sunt natura perfectă și imperfectă care va deveni Tărâmul de vis al oricărei ființe vii Încep să iert această lume imperfectă și să răspândesc un nou mesaj de bunătate și generozitate.

Natura mă învață să fiu liber dar nu lacom.

Să fiu deschis, dar nu manipulat.

Să fiu adevăratul eu în orice circumstanță și să-mi accept responsabilitățile.

Natură, doar învață-ne cum ne putem înțelege pe noi înșine și să devenim cine suntem cu adevărat.

Puritatea nu este ușoară, dar nu este imposibilă.

III

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

80

Nr. 9-10(71-72) G 2023

ULTIMUL MAGICIAN (I) - HOBBITUL MIRUNA DRĂGHICI J „Departe, peste munții fumurii J Sub hrube vechi și ocne adâncate J În zori pleca-vom spre a scormoni J Comorile de aur fermecate” J Asemeni unui fir călăuzitor, aceste versuri sunt menite a ne conduce către comori ascunse - chiar dacă nu din aur și giuvaere, ci făurite din altceva, mult mai prețios. Pe acest fir, suntem purtați de un adevărat vrăjitor - al cuvântului, pe numele său J.R.R. Tolkien (03.01.1892 - 02.09.1973).

J Bloemfontein, Africa de Sud, este locul nașterii lui John Ronald Reuel Tolkien, filolog, poet, profesor de anglo-saxonă veche și literatură medievală, autor al operei considerată de public drept cea mai bună carte a sec. XX. Cel ce avea să fie numit părintele literaturii fantastice este fiul unui funcționar bancar; după moartea tatălui, Tolkien, însoțit de mama și fratele său mai mare, se stabilesc în Anglia, lângă Birmingham. Convertirea la catolicism, moartea mamei și căsătoria cu marea sa dragoste, Edith Bratt, sunt cele mai importante evenimente ale copilăriei și tinereții. În 1915 îl găsim ca absolvent al Colegiului Exeter, Oxford. Pe timpul studenției, talentul său lingvistic explodează, J.R.R. studiind cu ardoare germana gotică, finlandeza și dialectul galez, aceste studii având să-și găsească împlinirea în cele trei dialecte ale limbii elfice pe care o va crea. Tot în 1915 se înrolează în regimentul pușcașilor din Lancashire; în 1916 se căsătorește cu Edith, înainte de a fi trimis pe front, în Franța. Ia parte la ofensiva de pe Somme, unde se îmbolnăvește de febră tifoidă, fiind trimis înapoi, în Anglia, pentru tratament. Este perioada în care așterne pe hârtie numeroase povestiri, fragmente și idei care se vor regăsi, mult mai târziu în „Silmarillion” sau „Cartea poveștilor pierdute”. În 1918 face parte din echipa care redactează faimosul Dicționar Oxford al limbii engleze, iar în 1925 ocupă catedra Rawlinson și Bosworth (de limbă anglo-saxonă) la Oxford. În 1945 va trece la catedra Merton, de limbă și literatură engleză, unde va rămâne până la momentul pensionării, în 1959.

J Pe plan personal, Edith îi va dărui patru copii; unul dintre cei trei băieți, Christopher (executorul testamentar și literar), fiind cel care va urma o carieră asemănătoare, jucând un rol esențial în ordonarea,

editarea și publicarea operelor care nu văzuseră lumina tiparului pe timpul vieții maestrului. Un tipic exponent al vieții academice engleze, alături de alți prieteni, dintre care cel mai notabil este scriitorul C.S. Lewis, Tolkien fondează clubul literar „the Inklings”; ne putem închipui cu ușurință serile de discuții intelectuale ale membrilor, la un pahar de whisky (sau mai multe), citind și dezbătând producțiile literare, în fața șemineului.

J În 1959, după ce se pensionează, scriitorul și soția sa se mută la Bournemouth. În 1971 Edith moare, iar J.R.R. se întoarce la Oxford, la Colegiul Merton. Pe 28 martie 1972 regina Elisabeta a II-a îi acordă titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic, „pentru serviciile aduse literaturii engleze.” Pe 2 septembrie 1973, Tolkien părăsește Pământul de Mijloc, pornind către Valinor, tărâmul etern pe care ni l-a dezvăluit în scrierile sale.

J Într-o după-amiază de vară, corectând lucrări, Tolkien descoperă o foaie lăsată goală de unul dintre studenți. Este momentul în care muza intervine, făcându-l pe plictisitul profesor de pe strada Northmoor nr. 20 să aștearnă pe acea foaie primul pas dintr-o mare aventură literară: „A fost odată un hobbit care locuia într-o gaură în pământ.” Povestea acestui hobbit se va contura și solidifica până în 1936, când un manuscris dactilografiat avea să ajungă în mâinile unui puștan de 10 ani, numit Rayner Unwin. Entuziasmat de cele citite, acesta îi dă undă verde tatălui său, Stanley Unwin, pentru a publica„Hobbitul”, la editura Allen&Unwin, acesta fiind primul pas dintr-un adevărat „legendarium”, care avea să încânte cititorii întregii planete.

J Dar ce este un hobbit? Tolkien avea să creeze o origine filologică pentru acest cuvânt, ca provenind din termenul de„holbytla” (o formă, în engleza veche, a cuvântului „constructor de văgăuni”), oferindu-ne astfel, încă din primul rând al cărții, o amuzantă tautologie. Din propriile declarații, aflăm că la Tolkien, procesul creativ pornea de la un cuvânt cheie, care îi stârnea imaginația și curiozitatea - actul creației este văzut ca o aventură spirituală, un salt în necunoscut („într-acolo și-napoi”).

Rolul scriitorului este acela al unui explorator care cercetează o lume paralelă, cu

personaje, locuri și evenimente care există în propria dimensiune, aparte de cea omenească, datoria sa fiind cea de a împărtăși cele descoperite. Iar pentru Tolkien, impulsul lingvistic este întotdeauna primordial: cuvântul are putere, magie și existență proprie, complexă și de cele mai multe ori ascunsă.

J Numele personajului principal este, de asemenea, purtător de multe înțelesuri.

Patronimul Baggins își are originea într-un nume uzual pentru locuitorii din Somerset, Bagg, care înseamnă„pungă cu bani”. După cum ajungem să-l cunoaștem pe Bilbo Baggins, chiar provine dintr-o familie de hobbiți înstăriți, el însuși acumulând a paisprezecea parte din comoară! Numele de Bilbo este și mai năstrușnic - Balboa fiind orașul portughez faimos pentru calitatea oțelului fabricat acolo - în vremea lui Shakespeare, bilbo este o floretă scurtă, extrem de ascuțită și flexibilă, care se înfigea în adversar - descriere care se potrivește caracteristicilor sabiei lui Bilbo, Sting - și chiar lui Bilbo însuși!

J Din manuscrisul de primă formă al Hobbitului au supraviețuit până azi doar șase file, iar faimoasa pagină a începutului este, de asemenea, pierdută. Materialul supraviețuitor numără 1586 de pagini, cu versiuni olografe, pagini dactilografiate și corectate, schițe ale ilustrațiilor și hărților.

Forma dactilografiată (la o mașină de scris model Hammond), a fost numită de Tolkien „manuscrisul de casă/home manuscript”, pe care profesorul o împrumuta prietenilor și din care citea copiilor săi, aceștia fiind audiența și criticii săi cei mai de încredere. La momentul publicării sale, „Hobbitul”avea să aducă cititorilor nu doar splendida poveste a lui Bilbo Baggins, ci și amprenta grafică a autorului, un artist amator de mare talent. Azi nu ne putem imagina lumea Pământului-de-Mijloc fără hărți le și ilustrațiile care însoțesc diversele ediții. Însă primele dintre acestea, create de Tolkien însuși, sunt cele care au imprimat identitatea vizual-conceptuală a întregului univers, constituind reperul imagistic esențial pentru toate creațiile ulterioare.

81

Nr.9-10(71-72) G 2023

J În perioada pregătirii pentru tipar, Tolkien furnizează editurii mai multe hărți și ilustrații. Acestea din urmă sunt oarecum problematice, deoarece Tolkien folosise lumini și umbre, iar pentru reproducerea la tipar este necesar procesul de semiton, destul de scump. În ianuarie 1937, Tolkien trimite editurii două hărți (faimoasa hartă a lui Thror și Wilderland) și patru ilustrații (Mirkwood, Poarta regelui Elfilor, Orașul Lacului și Poarta Principală) care aveau să ajungă în forma tipărită. Urmează alte șase ilustrații, față de toate acestea Tolkien exprimând o părere critică, considerându-și munca „evident defectuoasă”. Însă Susan Dagnall, unul dintre editori, relatează că echipa a considerat ilustrațiile atât de „încântătoare”, încât rațiunile economice au fost abandonate, acestea găsindu-și locul în carte.

J În februarie-martie 1937, lui Tolkien i se cere să realizeze designul pentru supracopertă. Pe data de 21 septembrie 1937 cartea este în librăriile din Marea Britanie: are 310 pagini, la dimensiunea de 19 x 13.5 cm. Cititorii sunt întâmpinați de imaginea munților înzăpeziți și a codrilor care înveșmântează volumul. Când supracoperta este înlăturată, de pe materialul textil de un verde pal se se ivesc contururile stilizate ale soarelui, lunii, dragonului și munților, conducând privirea către universul care așteaptă în poveste. Imediat ce deschidem cartea, privirea este atrasă de harta lui Thror, în roșu și negru, cu aspectul său de artefact antic și runele misterioase, care îndeamnă la descifrare. Alături de pagina de titlu se află prima dintre ilustrații - „Dealul: Hobbiton dincolo de Apă” - doar în prima ediție britanică din 1937 apare ilustrația în cerneală neagră, edițiile ulterioare, inclusiv cele americane, beneficiind de o încântătoare acuarelă, în culori vii și tonuri luminoase. Ediția princeps mai cuprinde alte opt ilustrații realizate în cerneală neagră și una în semiton (Mirkwood), volumul încheindu-se cu o altă hartă în roșu și negru.

J În iulie-august 1937, la cererea editurii americane Houghton Mifflin (din Boston), Tolkien realizează cinci acuarele color, pentru a marca momentele importante ale firului narativ. Acestea sunt considerate cele mai bune realizări grafice ale profesorului, iar patru dintre ele își vor găsi locul și în al doilea tiraj britanic, din ianuarie 1938. Pentru ediția americană se vor folosi tot patru acuarele, hărțile sunt tipărite doar în roșu iar supracoperta îl va îngrozi pe Tolkien, având chenare în culori stridente (roșu și albastru) și o bandă cu reclamă.

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

J Cele 1500 de exemplare ale primului tiraj, publicat în septembrie 1937, sunt deja epuizate în luna decembrie. Al doilea tiraj, în 2300 de exemplare, este publicat în ianuarie 1938; 423 de exemplare nelegate sunt distruse într-un incendiu din 1940, când Londra este bombardată. În 1951, pentru o mai bună armonizare a narațiunii din „Hobbitul” cu cea din „Stăpânul inelelor”, va fi publicată ediția a doua, radical revizuită de Tolkien.

J Grafica lui Tolkien a fost bine primită, atât de public cât și de critică, fiind considerată o poartă către lumea magică imaginată la vârsta copilăriei. Peisajul este favorizat în creația lui Tolkien, cu mult în detrimentul figurii umane, autorul mărturisindu-și totala nepricepere în portretistică.

Când apar în cadru, personajele sunt micuțe și stilizate, servind la augmentarea elementelor naturii înconjurătoare. Pentru fiecare dintre ilustrații, ne-au parvenit multe schițe pregătitoare, la care Tolkien a folosit mai ales creioane colorate și grafit.

Formele finale sunt cele în cerneală și acuarelă, iar în acestea, atenția la detaliu este evidentă; perspectiva, deși plată, este încântătoare tocmai prin spațialitatea care pare croită pe coordonatele unei alte lumi. În definitiv, este o lume văzută prin ochii unui hobbit, aceștia fiind „mici de stat, cam jumătate cât noi și mai mici decât Piticii bărboși.” Lumea înfățișată în„Dealul: Hobbiton dincolo de Apă”este un peisaj idilic: culorile sunt mângâiate de o lumină aurie, pomii sunt înfloriți, iar plaiurile verzi, întinse în zare, stârnesc o nostalgie edenică a unei existențe rurale, în care legile naturii primează și ordonează viața tuturor ființelor.

Aceasta este ilustrația care a consacrat și mult îndrăgitul clișeu vizual al ferestrei rotunde, absolut nelipsit din imagistica tolkieniană.

J Caligrafia joacă un rol important în opera autorului britanic: în relație cu evenimentele din „Hobbitul” vedem exemple frumoase de grafie Tengwar (una dintre scrierile aferente dialectelor limbii elfice, inventată de Tolkien), folosită și de pitici, pentru treburile uzuale. Scrierea elfică este deosebit de elegantă și rafinată, cu forme vegetale întrețesute, inspirate, pe de o parte, de arta celtică tradițională, cu ale sale faimoase noduri împletite, dar și de curentul art nouveau. Faimoasele rune ale piticilor, mai ales cele care se pot citi doar în lumina lunii, formează al doilea stil grafic distinct - le întâlnim pe harta lui Thror; în unele schițe, pentru a secretiza și mai mult locația comorii, acestea sunt scrise invers, cu efectul de oglindă. În„Hobbitul”, Tolkien a folosit runele anglo-saxone, pe care însă le va abandona în „Stăpânul inelelor”, în favoarea celor inventate de el. Pornind de la grafia nordică, stilul runic este complet diferit, puternic geometrizat, cu tușe solide și angulare, în estetică art deco. Asemeni triburilor scandinave și germanice, și piticii bărboși folosesc runele doar pentru lucruri de mare însemnătate, aceasta având o putere magică inerentă.

J În prezent, multe dintre manuscrisele lui Tolkien, inclusiv „Hobbitul” și „Stăpânul inelelor”, se află în posesia Universității Marquette, din Milwaukee. În 1956, William B. Ready, directorul bibliotecii, achiziționează manuscrisele la prețul de 1500 de lire. În 1983 acestea au fost înscrise pe microfilm, cercetarea fiind permisă numai pe acest material. Scrierile personale și cele academice, manuscrisul Silmarillion și alte materiale se află la biblioteca Bodleian, a Universității Oxford.

J Cred că nu greșesc afirmând că„Hobbitul” este cel mai cunoscut și mai îndrăgit basm cult din istoria literaturii. Iar lucrul cel mai remarcabil este că alături de Bilbo, facem doar primul pas într-un univers literar de o vastitate uluitoare. La Tolkien, construcția epică se sprijină magistral pe doi piloni: cel mitologico-teologic și cel lingvistic. Acea parte de critică ce i-a fost defavorabilă i-a reproșat lipsa fundamentului istoric; personal, cred că aceasta este încă una dintre calitățile uluitoare ale operei - atemporalitatea sa înseamnă perenitate, Tolkien reușind să aștearnă pe hârtie însuși șablonul civilizației umane. Dar să nu anticipăm, căci aceasta este o altă poveste și o altă fereastră, pe care ne-o va deschide o altă „făptură mititică într-o lume mare, mare!”

III

Art[

www.revistaneuma.ro

82

Nr. 9-10(71-72) G 2023

Anul Picasso ElEna abrudan 2023 este considerat Anul Picasso, dar pregătirile pentru evenimentele organizate în scopul comemorării pictorului spaniol, la cincizeci de ani de la trecerea în neființă (1973-2023), au început în urmă cu doi ani. Prin evenimentele organizate în Europa și în Statele Unite, inițiatorii acestui proiect de anvergură au ambiția de a prezenta toate fațetele operei artistului care a influențat enorm evoluția artei moderne în secolul al XX -lea. Instituții culturale importante organizează expoziții, conferințe și dezbateri, în principal, în Spania, Franța, Belgia, România, Germania, Elveția și Statele Unite. În România, Pablo Picasso (18811973) este omagiat prin organizarea expoziției Efectul Picasso în perioada 27 septembrie 2023 - 08 ianuarie 2024. Muzeul de Artă Recentă București în colaborare cu Muzeul Național Picasso din Paris expune aproape o sută de lucrări, 46 realizate de Pablo Picasso și 50 ale unor artiși români influențați de marele artist, printre care se numără clujenii Victor Man, Mircea Suciu, Șerban Savu, Marius Bercea. Contribuția României la comemorarea lui Pablo Picasso este importantă ca număr de lucrări expuse și prin cercetarea întreprinsă cu scopul de a identifica și prezenta publicului influența exercitată asupra artiștilor români de stilul artistic și inovațiile aduse de Picasso în arta contemporană; mă refer aici la picturile sale expresioniste, lucrările care promovează cubismul analitic și sintetic, elemente de neoclasicism și suprarealism și la insistența de a demonstra prin opera sa forța actului creativ, pur.

Merită să menționăm aici parcursul artistic al lui Picasso care l-a purtat din sudul Spaniei, din Malaga, prin Madrid și Barcelona unde a studiat, a pictat și s-a alăturat avangardei artistice și inlectuale din capitala Cataloniei, în satele din Pirinei, unde a descoperit arta iberică și posibilitățile oferite de arta africană, la Paris, unde a intrat în cercurile artistice și boeme, unde a cunoscut artiști (George Braque, Max Jacob) și scriitori (Jean Cocteau, Andre Breton) care i-au stimulat creativitatea și inovațiile formale, iar apoi în sudul Franței, la Vallauris, unde s-a stabilit și și-a diversificat activitatea. Aspirațiile moderniste care marchează opera lui Pablo Picasso sunt similare căutărilor din literatură, filosofie, muzică și știință, căutări care încercau, la începutul secolului XX, să redefinească spațiul, timpul și realitatea. Astfel au fost create de către artiști, scriitori și oameni de știință noi realități vizuale, literare, muzicale sau științifice care pavau drumul culturii postmoderne, prin însăși existența lor, și afirmau posibilitatea existenței variantelor adevărului și ale realității vieții. Originalitatea, inventivitatea, versatilitatea și capacitatea sa de a se reinventa au condus la o evoluție constantă ca artist și la o carieră prodigioasă prin care artistul a devenit forța motrice a artei în secoul al xx-lea. În plus, opera sa demonstrează că Picasso era un atent observator al oamenilor din jurul său și al realității, fiind profund interesat de condiția umană. Perioada albastră, perioada roz, alături de portetele făcute iubitelor sale sunt doar etichete ale lucrărilor care ilustrau statutul și starea sufletească a cunoscuților săi, a celor apropiați, în momente mai dificile sau de bucurie. Iar preocupările pentru contextul istoric au contribuit la imaginea sa de pictor angajat în demonstrarea efectelor schimbărilor produse de mișcările politice din Spania și din Europa. În

momente de cumpănă, fără să abandoneze inovația formală și noua modalitate de abordare a picturii, artistul spaniol și-a pus talentul și creativitatea artistică în slujba unor scopuri politice și sociale. Mărturie clară a acestei situații este Guernica, o lucrare impresionantă pe care a realizat-o pentru pavilionul Spaniei la expoziția universală din 1937, prin care Picasso protestează față de bombardarea unui mic stat basc, în perioada războiului civil din Spania (1936-1939). Distrugerea din temelii a satului basc Guernica și a locuitorlor săi de către aviația germană a făcut subiectul acestei lucrări pe care Picasso a realizat-o în cinci săptămâni, pentru a fi expusă la Expoziția Mondială la Paris. Pictura a devenit repede faimoasă și a atras atenția opiniei publice asupra războiului civil din Spania. Importanța acestei picturi în istoria artei occidentale este datorată temei universal valabile abordate de către pictor, temă prin care ilustrează cruzimea omului față de semenii săi, tragedia și absurditatea războiului. Țin minte și acum impresia puternică pe care mi-a lăsat-o contemplarea acestei picturi în gri, alb și negru, în Muzeul Reina Sofia din Madrid. Compoziția acestei pânze de mari dimensiuni (3,49/7,76 m) privilegiază prezentarea elementelor care simbolizează, pe de o parte forța brută, pe de altă parte inocența unei umanități lipsite de apărare. Pentru a exprima suferința universală, atrocitățile și nefericirea provocate de război sunt simbolizate în acest manifest anti-război într-un limbaj modern, care reunește iconografia personală, tradițiile cubiste și suprarealiste într-o viziune artistică originală.

III

83

Nr.9-10(71-72) G 2023

Etnologie

www.revistaneuma.ro

Steagul de nunt[, simbol al axei lumii MEnuţ MaxiMinian espre ritualul nunţii am scris de multe ori, fiind cel mai spectaculos moment din viaţa omului în cadrul riturilor de trecere. În cadrul ceremonialului, steagul de nuntă ocupă un loc aparte, fiind simbol al axei lumii care uneşte zonele cereşti, terestre şi infernale, făcând posibilă comunicarea dintre ele, aducând o lume nouă ce creează ordine cosmică. ÎnTransilvania făcutul steagului este echivalentul împodobirii bradului din alte zone.

Hărnicia şi îndemânarea fetelor, iscusinţa lor şi puterea bărbătească se pot citi de pe acest steag care îndeplineşte în acelaşi timp mai multe roluri: anunţă un eveniment important în viaţa satului şi locul unde se vor face pregătirile la care vor participa tineri şi tinere, dă posibilitate acestora să se întâlnească, să se cunoască mai îndeaproape şi chiar să pună la cale noi uniuni, scoate în evidenţă ce ştiu, ce pot şi cum pot să execute lucrări de mare fineţe artistică cei care vor intra în viaţa de familie mai târziu, este un antrenament prin ritmul care îl imprimă alaiului, înveseleşte, înfrumuseţează „peisajul” şi se mai consideră a fi şi aducător de noroc pentru nuntaşi şi în special pentru cei care-l„joacă”bine în ritmul„ceterii”.„Stegarii”erau câţiva feciori, prieteni ai mirelui care pregăteau steagul nunţii şi însoţeau mirele pe drum la naşi, la mireasă, până la biserică, apoi la casa nunţii. În volumul„Cultura tradiţională imaterială românească din Bistriţa-Năsăud, Riturile de trecere”, apărut la Editura Şcoala Ardeleană, am vorbit despre importanţa steagului în nunta noastră. Fetele aduceau bărbânoc şi panglici colorate. Steagul era format dintr-o turcă lungă de tors, uşoară, din lemn de brad, în vârful căreia se fixa o cruce de care atârnau clopoţeii. De furcă se fixa cununa împletită din bărbânoc, panglici colorate şi două năfrămi (una albă şi alta roşie). Bâta era încrustată pe porţiunea dinspre bază în motive geometrice, împodobită cu două năfrămi, una roşie şi una albă, peste care se aşezau două brâie fecioreşti în cruciş. La vârf se aşeza o cunună de„bărbânoc” sau„saschiu”, iar de crucea suport a cununii se atârnau şase-opt zurgălăi. Cele patru punţi cu clopoţei aşezate pe axul steagului reprezintă drumul vieţii pe care se călătoreşte, de acum în doi, în înţelegere şi armonie. Cununile de bărbânoc reprezintă viaţa încărcată de noroc. Pânza steagului în formă de triunghi echilateral, simbolizând trinitatea credinţei creştine, tăria, frumuseţea, echilibrul. În vârf de tot, este un singur clopoţel rotund, fapt ce vrea să spună că, la început sunt doi, apoi mai mulţi, căci vin copilaşii. Cununa rotundă de băbânoc reprezintă încununarea vieţii încărcate de noroc şi, cum între punţile deasupra şi cununa de bărbânoc, semirotundă, de pe vârf, se află un colac de pâine, atunci, la semnificaţiile anterioare se adaugă şi aceasta, adică viaţă îmbelşugată, hărnicie, credinţă, pâinea fiind sacră dintotdeauna. După confecţionarea steagului chemătorii aduceau mireasa şi chemătoarele la casa mirelui unde se adunau şi ceilalţi tineri din sat, pentru un joc de rămas bun, numit steag. Este ultima manifestare colectivă în care mirele şi mireasa mai aparţin cetei flăcăilor, respectiv a fetelor. Jocul dura până în jurul orei 23, joc care se încheia cu datul cămăşii mirelui de către una din chemătoare, însoţită de un text pregătit special, despre care am scris într-un capitol special. În unele zone, după-amiaza zilei de sâmbătă, mirele cu cei doi chemători şi mireasa cu cele două chemătoare, mergeau pe uliţele

D

satului strigând la fiecare casă şi chemând la jocul steagului, care începea de sâmbătă seara şi ţinea până duminică dimineaţa, unde jucau împreună tineretul satului şi oamenii căsătoriţi invitaţi la nuntă. Atât jocul steagului cât şi nunta se făceau cu muzicanţi. În cel de-al treilea joc, mirele oprea jocul cu o sticlă de vin in mână, ura celorlalţi tineri noroc să ajungă să păşească şi ei pasul spre căsătorie şi le mulţumea de prezenţa la jocul steagului. În unele zone există obiceiul ca stegarul să poarte steagul călare pe un cal înstruţat, el având şi o ploscă plină cu ginars cu care închină la o serie de persoane, spunând: „Casă de piatră la miretei!“ . În alte sate, în trecut, steagul era format dintr-un pom împodobit cu panglici, flori şi clopoţei, pe crengile căruia atârnau turte şi de care era legat un colac, al stegarului. Culoarea roşie a steagului semnifică dragostea aprinsă, albul este simbolul virginităţii miresei şi caracterul sacru al uniunii sexuale, iar verdele reprezintă creşterea şi prospeţimea naturii. Prezenţa steagului sugerează şi o dedublare a personajelor umane, reprezentând un fel de alter ego al omului care îl poartă.

El are o semnificaţie „estetică de a impune ceremonialului o notă sărbătorească, fastuoasă; este podoaba mirelui şi a miresei şi apare ca un semn caracteristic al oştilor angajate în luptă”. În tot timpul desfăşurării ceremonialului nupţial stegarul, unul dintre cei mai frumoşi feciori din sat, trebuie să-şi facă bine datoria încredinţată, să scuture în permanenţă steagul, pentru ca să sune clopoţeii şi oamenii să iasă pentru a vedea alaiul, iar druştele strigă:„N-am nimic pe lume drag/ Ca pe badea de la steag,/ Că-i înalt şi frumuşel/ Mor fetele după el.”

Conform lui Romulus Vulcănescu şi lucrării rămasă reper pentru etnologi Mitologia română, ritualul prezenţei steagului asimilează în mitul cosmogonic începutul, naşterea şi moartea, dispărând lumea tânărului necăsătorit şi apărând alta nouă, a bărbatului ce va deveni stâlpul casei. Acest lucru este simbolizat şi de steag, jocul steagului reprezintă pentru mireasă alcătuirea celulei cosmice a noii familii, cei doi poli vitali – mirele şi mireasa – devenind parte a creării mitului. Roata steagului reprezintă dansul magic, recreerea lumii, centralizarea cununii noii familii în spaţiul sacral de existenţă.

Monografia Steagul de nuntă, variaţie şi constanţă în obiceiurile nupţiale din Ţara Oaşului şi Ţara Beiuşului, scrisă de doctor în filologie Laura Cergheş, apare în Colecţia Arhivei de Folclor a Academiei Române, coordonată de etnologul Ion Cuceu, în vestita colecţie iniţiată în 1932 de Ion Muşlea, întemeietorul acestei instituţii. Cartea este rezultatul unei munci deosebite, atât prin documentele Arhivei de Folclor, cât şi prin cer- cetarea pe teren a două

Etnologie

www.revistaneuma.ro zone încărcate de semnificaţii tradiţionale, una în care s-a născut cercetătoarea, din judeţul Bihor, şi alta, pe care a bătut-o la pas pentru a aduna poveştile satelor, din Maramureş.

Lecturile din cărţile de specialitate, vizibile în bibliografia amplă, cercetările din teren, iar fotografiile de la faţa locului sau din arhive întregesc această atmosferă de sărbătoare. În Prefaţă, Ion Cuceu spune că„Transilvania istorică rămâne epicentrul radiant al culturii tradiţionale româneşti”, iar cele două spaţii etnoculturale cercetate se dovedesc a fi păstrătoare de elemente arhaice unde obiectul ritual cercetat s-a conservat miraculos până în zilele noastre. Aşa cum spunea cercetătorul Mihai Pop, steagul de nuntă, cu mutivalenţele fiecărui element, poate fi descifrat„numai prin raportare la întregul ansamblu al gândirii mito-simbolice, specifice culturii tradiţionale”.

Firul poveştii steagului şi a ritualului curge firesc, văzânduse ochiul specialistului care aduce în faţa noastră sincretismul ceremonialului, simbolurile vegetale, zoomorfe, cromatice, simbolul dansului, secvenţa pregătirii steagului de nuntă, actanţii ceremonialului, cusutul acestuia, funcţiile în ritual, ceata steagului la casa mirelui şi a miresei, iar apoi împreună spre Biserică, superstiţii legate de steag, funcţia apotropaică, urmate de un paralelism între steagul Oaşului şi steagul Beiuşului. Bogăţia materialelor etnografice acumulate în timpul investigaţiei de teren, prezenţa textelor ritual-ceremoniale, a cântecelor, fac din această lu- crare una la care va trebui să ne raportăm toţi cei care scriem despre nunta tradiţională din acest areal, amintindu-ne aici şi de Nunta în Transilvania a lui Ion Şeuleanu sau de Colecţiile de folclor publicate de Ovid Densuşeanu sau Nunta la români a lui Simion Florea Marian.

Cartea aduce şi o prospeţime în cercetare, reevaluând din perspectiva modernităţii vieţii sociale ceremonialul, cu accent pe transmiterea acestuia până-n zilele noastre, rolul acestuia în societatea de azi, când am pierdut noţiunea semnificaţiilor, transformându-l din ritual doar într-un spectacol scenic.

Multe sunt strigăturile care însoţesc ceremonialul, amintind aici ultimul pas în care mirele se poate bucura de libertate pentru că, mai apoi, vine responsabilitatea unei familii: „Plânge-ţi mire steguţu’/ nu-i avea şohan altu’/ plângi mireasă cununa/ şohan nu-i avea alta”.

Un punct aparte în cadrul studiului îl reprezintă şi comparaţia cu steagul de nuntă din zonele etnografice nord-vestice din judeţele Alba, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Mureş, Sibiu şi Sălaj.

Personal, m-a interesat steagul de nuntă din ţinutul BistriţaNăsăud, actanţii fiind din localităţile Bistriţa Bârgăului, Lechinţa, Monor, Rebra, Satu Nou, Sânmihaiu de Câmpie şi Zagra, prin mărturiile ce sunt prezente în Arhiva de Folclor de la Cluj.

Laura Cergheş aduce în faţa cercetătorilor povestea nunţii prin intermediul unor informatori precum Varvara Lucuţa din Căbeşi care ne spune despre frumuseţea lăzii de zestre făcută în războiul de ţesut, în Ţara Beiuşului, şi Finta Floare şi Hota Ana din Negreşti Oaş, despre cusutul steagului. Poveştile adunate în carte dau frumuseţe studiului, iar suportul audiovideo ce însoţeşte materialul aduce nunta în casele noastre.

Scena satului se dovedeşte a fi una pe care cercetătoarea o iubeşte, altfel neavând cum să scrii cu atâta patos despre această lume mirifică a nunţii. Este prima lucrare din rândul generaţiilor actuale de etnologi care pune în paralel ritualul de nuntă din două zone etnografice distincte, în mod cu totul inedit fiind cercetarea unui singur element, dar cel mai important al nunţii, steagul.

III

Confesiuni

84

Nr. 9-10(71-72) G 2023

DELIA BODEA JACOB

m trăit și am crescut în Ardeal, într-o lume multinațională în care încercam să mă găsesc și să mă modelez. Orice atitudine de separare trufașă, descon- siderare sau și mai mult, de negație violentă mi se înfigea ca un cuțit otră- vit în minte și în suflet. Mi-am confecționat un zid de apărare, pe temelia credinței în bine cauzată de situațiile pozitive pe care am avut norocul să le trăiesc. Mi-am împletit o mantie de iluzii cu riscul de a aluneca în dulcegării puierile dar conștientă în același timp că ea mă va păstra așa cum voiam să fiu și nu mă va lăsa să alunec pe potecile urii frustrante care macină cu înverșunare pe veșnicul persecutat marginalizat.Toate experiențele vieții, unele foarte dureroase, altele adevărate revelații de bunătate și dra- goste, unele zdruncinătoare, altele oferindu-mi certitudini și credințe, m-au învățat să privesc oamenii și viața efemeră care ne -a fost dată sau pe care ne-am ales-o fără să conștientizăm, din perspectiva marii UNITĂȚI, din perspectiva marii IUBIRI cu care uneori poate mai rar decât aș vrea, mă identific și mă contopesc. Am crescut în plin comunism post stalinist.

Mi-am primit părinții așa cum erau cu mult bine dar și cu rău, încercând să-i imit în ce mi se părea potrivit propriilor aspirații dar și măcinată de ambigui- tățile și nedumeririle pe care conflictele propriei deveniri le provoca. Am studiat la Conservatorul de Muzică din Cluj, unde am trăit laolaltă, tineri aparținători diferitelor etnii ,„corcituri” cum ne plăcea nouă să ne autodefinim, proveniți din medii atît de diferite din punct de vedere social și cultural și totuși atât de ÎMPREUNĂ. În afară de muzică, (această minune a lumii, înălțătoare, lipsită de echivoc), și de aspirațiile fiecăruia de autodepășire, de a învăța să se dăruiască, de a învăța să se exprime, alături de reversul medaliei, cel al veșnicei nemulțumiri de sine și al frustrării, mai era ceva ce ne aduna pe toți în aceeași grădină fermecată. Era ceva mai mult, ceva de care nu eram conștienți, ceva pe care acum după atâția ani îl întrezăresc. În procesul de studiu specific interpretării muzicale, îți îndrepți antenele mult în subconștient, apelezi la imaginație și intuiție, trăiești emoții care te purifică și te revelează și asta fără să încerci să le înțelegi sau să le analizezi conștient. Fenomenul există cu sau fără voia noastră. Desigur, în alte straturi ale conștiinței egocentrice, apăreau inevitabil între noi, ca un revers al medaliei gelozia, invidia, veșnicul simț autocritic dar mai ales cel critic, sindromul maniei persecuției și al nedreptății și alte păcate precum și alți și alți demoni incomozi și distructivi.

Din copilărie, iar apoi și mai mult din adolescență, simțeam o bucurie imensă când formam grupuri foarte amestecate din punct de vedere național și religios și ne bucuram împreună de jocuri, activități sau pasiuni comune. Orice situație care spărgea mentalități în care nu credeam și nu le acceptam atunci ca și acum, îmi încălzeau sufletul. În Conservator se formau, cum era firesc la vârsta respectivă, perechi de îndrăgostiți, dar pe mine mă bucurau și mă emoționau mai ales cele mixte, (adică de națio- nalitate și religie diferite), și în special cele care rezistau împotrivirilor și sfidau preconcepțiile. Oare ce înseamnă asta? O gândire liberă? Sau o reacție la nenumăratele restricții și impuneri ideologice în care societatea vrea mereu să ne încătușeze? Mă întreb care este diferența între dictatura comunistă pe care am simțit-o, plină de revoltă și dezgust pe pielea mea, mai ales în anii primei tinereți și ceea ce trăiește lumea în multe, prea multe meleaguri de pe glob? Poate că ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri. Și totuși, după atâția ani de experiență și acumulări, nu mai caut nimic în afara mea și știu, chiar dacă uneori este atât de greu de conștientizat, că Libertatea, Dăruirea și Dragostea sunt în noi înșine.

Este și acesta un modus vivendi, nu-i așa ?

III

A

85

Nr.9-10(71-72) G 2023

Col\ul lui Yorick

www.revistaneuma.ro

PRIN|, MEMORIALIST ±I PROFESOR RADU-ILARION MUNTEANU

incolo de restrictiile staliniste, supravegheate de Mihai Roller, figura lui Ion Ghica n-a prea ieşit în relief nici după 90. A fost nu numai prieten cu întreaga generaţie paşoptistă, a participat la cele mai multe acţiuni ale membrilor acesteia.

Prestigioasa revistă Historia, sub semnura lui Mihai Popa, îl numeşte Ilustrul diplomat uitat: Descendentul a nu mai puțin de 11 domnitori moldoveni și valahi, Ion Ghica avea să aibă o carieră demnă de celebrii săi înaintași, a căror descendența princiară a fost recunoscută de însuși împăratul Leopold I. Revoluționar, prinț, politician și diplomat, Ion Ghica are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică avea să fie încununată cu succes, iar cea politică cu o oarecare reușită.

Ion Ghica a fost, dintru început, membru al societăţii Frăţia.

La Paris organizează, în 1846, odată cu sosirea lui Vasile Alecsandri şi a altora Societatea Studenţilor Români, pusă sub preşedinţia poetului Lamartine, care avea să devină unua din figurile importante ale Revoluţiei Franceze de la 1848. De Alecsandri îl va lega o prietenie de o viaţă - ale cărei baze le-a pus. A făcut parte dintr-un grup restrâns care a pregătit revoluţia. La care n-a participat, fiind trimis, la sugestia lui Lamartine, la Constantinopole.

Unde va rămâne 10 ani. În poziţii oscilante, de la agent diplomatic quasioficial (azi am spune agent de influenţă la exilat şi apoi guvernator al insulei Samos, cu misiunea de a desfiinţa pirateria din arhipelag. În 1846 sultanul îi conferă titlul de bey de Samos, echivalent turcesc celui de prinţ. În urma coordonării cu Alecsandri, asupra ansamblului, care va reprezenta prima opera memorialistică din literatura română, începd din 1880 Convorbiri Literare publică primele capitole.

Prima ediţie completă apare în 1884, la Tipografia Academiei Române – al cărei preşedinte era.

O a doua ediţie, la care sunt adăugate 9 scrisori noi, apare în 1887, la Editura Socec.

Dintre ediţiile postume se poate cita cea a Editurii Albatros, colecţia Lyceum, 1973. După 89 au apărut mai multe. Unele cu, altele fără adăugirea celor 9.

Să purcedem la rezumarea succintă a capitolelor ediţiei.

Inspirată alegerea introducerii atribuite adresantului formal al scrisorilor, prietenul de-o viaţă al prinţului. Formula povesteşte-mi despre… dă un aer de autenticitate ansamblului. Fraza cheie a pseudointrocuderii este: dintre toate pasiunile omenești amorul de patrie este singurul care nu se stinge niciodată. Idee-forţă a întregii generaţii paşoptiste.

Ce mai aflăm din pseudointroducerea semnată cu numele adresantului scrisorilor e rostul misiunii prinţului Ghica ca guvernator al insulei Samos. În epocă, aceasta aparţinea Imperiului Otoman. La finele staţionării prinţului în imperiu, sub diferite statute, acesta lichidase pirateria grecească. Dincolo de activităţii piratereşti uzuale, această mişcare ataca cu precădere navele de război şi de transport ale Angliei şi Franţei, aliate Imperiului Otoman în războiiul Crimeii, deci combatante împotriva Imperiului Rus. Ori grecii duşmăneau de multe zeci de ani pe turci şi se

D

bazau pe susţinerea, încă de la 1821, pe ruşi. Autorul romanului epistolar memorialistic are abilitatea de a lămuri rostul pirateriei greceşti, o formă de cobeligeranţă mascată, pe seama lui Alecsandri. El mărginindu-se, vom vedea, la relatareaaventuroasă a perioadei.

Dar compoziţia ansamblului, conceput ab initio, ca vlum epistolar, cere şi un cuvânt aucoeia stricto sensu. Care se intitulează întroducţiune.

După un tablou pitoresc al societăţii româneşti a încceputului de secol XIX, redactat în limbaj de epocă, plin mai mult de turcisme decât de grecisme şi slavisme, autorul lunecă pe nesimţite în schiţarea filosofiei progresului social, de nuantă liberală implicită.

Clucerul Alecu Gheorghescu. Povestitorul îndeplineşte o misiune poruncită de Grigore-Vodă Ghica.

Polcovnicul Ioniţă Ceganul. Portretul unui pandur care a luptat şi sub comandă rusească contra turcilor.

Din vremea lui Caragea. Propus de Metternich, grecul e acceptat de sultan numai după jurământul de-a-şi da demisia după 3 ani. Dar în primul an de domnie ţara e zguduită de celebra ciumă. Serviciul public s-a purtat banditesc, producând mult mai multe pagube decât boala. Care, oricum ucidea cam 300 de oameni pe zi.

Caragea a domnit 6 ani, nu 3 şi a fugit prin Braşov când gealatul trimis de sultan să-i ia capul intra în Bucureşti. A strâns o avere imensă, mai ales vânzând avan dregătorii. Din Italia a ajutat Hetairia (Eteria) cu bani.

E adevărat că fiica sa, Domniţa Ralu, a ridicat un teatru şi şi-a trimis trupa grecească la Paris, să studieze cu marele actor Talma.

După fuga domnitorului, proiectul s-a stins. Iancu Văcărescu a încercat să pună limba românească e scenă, dar evenimentele potrivnice au amânat proiectul, până la înfiinţarea, în 1833, a Societăţii filarmonice, de către Ion Câmpineanu. Şcoala de acum 50 de ani. Un poem amplu despre tranziţia de la învăţământul grecesc în principate la cel românesc, prin efortul unor patrioţi. Focalizat pe portretul scriitorului Nicolae Filimon. Un fragment elocvent: Ciocoiul își crește copiii cu slugile până îi aduce în gradul cel mai înalt de corupțiune, și atunci îi trimite în Franța.Ciocoiul și puiul de ciocoi nu se pronunță definitiv pentru nici o doctrină politică, ca să poată esploata toate doctrinele. Patriotismul, libertatea, egalitatea, devotamentul și toate virtuțile cetățenești sunt vorbele care-i servă de trepte ale scării pe care se suie.

Din timpul zaverii. O îndelungată relatare a ceea ce s-a numit ulterior chestiunea orientală, de la Eteria, cu influenţa ei nenorocită asupra vieţii din principate până-n pragul războiului ce-a dus, pentru acestea, la instituirea regulamentelor organice. Chiar cu moartea lui Alexandru I, campionul Europei, toate evenimentele au concurat în avantajul Rusiei şi al grecilor. Consider o scădere a cronicii epistolare expedierea telegrafică a slugerului Tudor. E adevărat, la scara evenimentelor relatate în capitol, ponderea lui Tudor rămâne minoră. Iar viziunea conicarului, dacă-l putem numi aşa, s-a păstrat largă, de la un moment anume.

Col\ul lui Yorick

www.revistaneuma.ro Alecsandri și Ghica în Istanbul, 1855

Liberalii de altă dată. Nu numai tonul, ci mai ales viziunea beyului Ion Ghica au evoluat, treptat, de-a lungul succesiunii scrisorilor. Aceasta fu scrisă în 1880, la moşia din Ghergani, unde s-a retras pentru restul vieţii.

Cititorului de azi îi sugerez un experiment. Să citească primele pagini ale scrisorii făcând abstracţie de titlu. Par un articol scris în acelaşi timp cu Eminescu. Dacă nu materia primă pentru violenţa amară din Epigonii. Apoi să recitească titlul. Ţinta lui e acceaşi cu a poetului. Diferenţa e între melancolia dezabuzată a celui care după demisia din 1871 din ultima funcţie de prim ministru se retrăsese din politică şi vocea militantă a celui care mai avea doar 9 ani de trăit.

Concluzia beyului e fără echivoc: Eu, din parte-mi, convins că, în tot ce s-a făcut bun și bine în țară, fiecare la rîndul său nu a fost decît un instrument zelos și devotat voinței naționale. (…) Condus de aceste dorințe, cred că fac bine adresîndu-ți această epistolă urmată de cîteva altele, în cari îmi propun a trata cîteva din principiile cari ar trebui să conducă societatea noastră. Le voi trata astfel precum ele sunt înțelese de publiciștii cei mai eminenți ai Europei și asupra cărora astăzi nu mai esistă între oamenii de știință politică mai multe feluri de a vedea.

Ceneralul Coletti, la 1835. Scrisoarea relatează cunoştinţa, într-un salon parizian, a generalului care se dovedeşte a fi cuţovlah. E cadorisit cu poezia tipărită a lui Grgore Alexandrescu şi Iancu Văcescu. Apoi, ca încununare, vedem un examen al unui tânăr român la Sorbona.

David Urquhard. În anii de studiu la Paris ai autorului scrisorilor se strânseseră legăturile dintre tinerii moldoveni şi cei munteni. El ajunsese să scrie în ziare franceze, făcând cunoscut neamul său şi starea principatelor subprotectoratul rusesc. Acolo îl cunoaşte pe tânărul diplomat, apoi politician, al cărui nume dă titlul capitoului.

Activitatea publică a acestuia cântărea, cât cântea, în balanţa politicii engleze, pentru limitarea ambiţiilor Rusiei.

Libertatea. Un amplu eseu social politic. Totodată o analiză a societăţii umane. Cel mai consistent capitol de până acum.

Egalitatea. Alt eseu, prilejuit de conceptul fundamental adoptat ca subiect, dar cu accente satirice. Putem considera, fără exagerare, că materia primă a eseului e un pt germinativ sui generis pentru agricultura acidă a lui Caragiale.

O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848. O adevărată proză scurtă. Excelent scrisă. Expeditorul scrisorii valorifică o experienţă personală pentru a ilustra, comparativ, paşii modernizării.

86

Nr. 9-10(71-72) G 2023

Dascăli greci şi dascăli români. Înaintea primei lecturi mă aşteptam la o replică serioasă la adorabila proză a lui Negruzzi, Cum am învăţat româneşte. Dar nu. Autorul scrisorilor a adoptat rolul observatorului lucid al existenţei românilor de-a lungul unei perioade de iuţirei de sine. Cele două categorii de dascăli nu sunt privite antagonic. Iar unele pasaje îl anticipează pe Spiru Haret.

Tunsu şi Jianu. Cel mai viu portet, cunoscut îndeaproape, al celebrului haiduc.

Teodoros. Povestea unui excepţional personaj, copil din flori cu părinţi slujbaşi pe moşia familiei scriitorului care ajunge… rege (negus) al Abisiniei. Amănunte biografice recognoscibile ar argumenta realitatea eroului.

Teodor Diamant. Inspirat cuplaj pe fond onomastic cu precedentul capitol, scriitorul dăruie portretul stilizat al cunoscutului socialist utopic român, creatorul falansterului de la BoldeştiScăieni.

Căpitanu Laurent (1) şi (2). Sub forma portretului literar al personajului real, ofiţer naval francez, bun şi statornic prieten, beyul dă substanţă istoriei – pigmentate cu abile nuanţe rocamboleşti - povestite a celor 6 ani ca guvernator al insulei acum în UE. Legile. Istorie telegrafică a perioadei care a dus la implementarea Regulamentului Organic şi tribulaţiile impunerii acestuia de către generalul conte Kiseleff.

Băltăreţu. Un bogătaş căruia boierimea încontrată cu vodă Mavrogheni îi cere un credit, izvorăşte precum dopul buteliei de şampanie din brhahaul pitoresc al vremii.

Bârzof. Personaj cunoscut de tatăl memorialistului, pe vremea ciumei adusă de muscali. In rezumat: Rușii au privilegiul de a fi răi, cruzi și nedrepți și d-a fi totodată oamenii cei mai buni la suflet…

Insula Prosta. Degetul opozabil al compendiului. Memorialistul laă loc profesorului de economie politică ce teoretizează inteligent in format fictiv. Nu pott să nu citez un distins literat care se mărgineşte să considere capitolul doar o juxtapunere de utopie şi distopie. Are dreptate, dar nu e doar atât.

Dincolo de lecţia predată cu mijloacele naraţiunii fantaste, găsesc nucleul gândirii nu doar economice a scritorului în inserarea, en passant, a lui Karl Marx. Plasat, discret şi simbolic, între Ferdinand Lassale şi… Bakunin. Afară de originalitatea secantă a pastorului Wurmbrand (Marx şi Satan) n-acrede ca dintre sutele sau miile de texte referitoare la Marx să fi comis altcineva o încadrare aşa de originală. Dacă nu uităm ca printre admiratorii social-democratului s-a aflat Bismarck, înţelegem că reperele sunt scrise adânc.

Dar profesorul de economie politică nu se opreşte aici. Ci explicitează, cu argumente specifice, limitele teoretice ale lui Marx. Celebrul pseudoraţionament al plusvalorii realizate de capital în dauna muncii e scris pentru publicul fractodoct. Ergo… proletariatul nu doar industrial.

Concluzia e fără echivoc: Iată la ce aberațiuni poate ajunge spiritul omenesc cînd pierde din vedere principiile primordiale ale moralei, ale drepturilor și ale datoriilor.

Important, capitolul e datat Londra, 1885. După prima ediţie tipărită a scrisorilor.

Ultimele 3 capitole sunt dedicate unei trinităţi a trei personaje istorice româneşti de elită, apreciate şi admiraate de memorialist: Ion Câmpineanu, Grigore Alexandrescu şi, finis coronat opus, Nicu Bălcescu.

Las comentarea acestora cititorilor romanului epistolar, memorialistic şi, dece în ultimul rând, cititorilor acestui raport de lectură.

III

Plastic[

87

Nr.9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Pictura, o alt[ muzic[ codruȚ radi e când îl ştiu, să tot fie vreo patruzeci de ani, Florian Bârsan trece discret prin viaţă, cu toată încărcătura lui artistică. Ca atâţia artişti, pentru care începutul este hotărât de alţii, este absolvent al unei facultăţi tehnice, promoţia 1980, cu o amprentă decisivă în organizarea ulterioară a drumului său printre arte. În anul 1982 a absolvit cursurile Școlii Populare de Artă Brașov -secţia de chitară clasică, o pasiune din care va face, pentru totdeauna şi cu generozitate, un act de educaţie muzicală, dăscălind o sumedenie de copii dornici de iniţiere şi desăvârşire pe acest tărâm, copii care i-au răsplătit strădania cu multe premii obținute la concursuri naționale și internaționale de muzică clasică și folk. Adevărata împlinire artistică o va cunoaşte, însă, în lumea picturii, autodidact în mare măsură, dar şi sub îndrumarea pictoriţei Doina Duţă, ori în cadrul Cenaclului de artişti neprofesionişti Arcade din Ploieşti. Prima expoziţie personală vine astfel, firesc, găzduită de Casa de Cultură Geo Bogza din Câmpina, în 1993, urmată de alte câteva, inclusiv două în Franţa (în 2003 şi 2006). Cea din februarie 2015, de la Centrul Cultural Carmen Sylva Sinaia, și mai ales următoarele, la care am fost martor, pun în evidenţă maturizarea artistului Florian Bârsan, drumul propriu pe care păşeşte acum. În condiţiile actuale, când arta nu se mai supune unor curente stilistice evidente, artistul, eliberat de canoanele concepţiei, îşi alege teme diverse, cele mai multe din imediata vecinătate. Într-o abordare realistă a creaţiei, pritocind înlăuntrul ei înţelesul acesteia, o convieţuire acceptată ca fiind normalul existenţial al vremurilor noastre. Şi pentru că pictura este, pentru el, o altă muzică, ecoul culorilor se regăseşte în sufletul condamnat artistic. Plin de lumina ce s-a recuperat văzduhului solitar, venind din ancestral, prin oglinzi mişcătoare precum pânzele însufleţite de autor.

Peisajele lui Florian, temă dragă lui, te duc cu gândul la pictorul rus Levitan, dar şi la Ion Andreescu, lucrări precum Fagul răzleţ şi Stejar bătrân pe Valea Moraviei au conotaţii filozofice, meditative, accentuate de prim planul solitudinii în raport cu natura. Altele, la limita realismului cu vagi infuzii de impresionism, cum ar fi Peisaj din Secăria, sau Căruţă cu fân, o revelaţie a ochiului, amintesc poate de Nicolae Grigorescu, pe asemenea meleaguri. Artizan al detaliilor, în tot ce creează, excelează în portrete de o expresivitate remarcabilă, fiecare trăgând parcă, după ele, o întreagă poveste, invariabil tristă. Este cazul lucrărilor Mutul de pe Voila, Pescarul, Turcul şi, mai ales Bătrân de pe Valea Timocului, poate una dintre cele mai reuşite simbioze de sentiment şi culoare. „Pictor al stărilor emoţionale”, parafrazându-l aici pe Baudelaire care, într-o definire a impresionismului peisagistic, foloseşte expresia de „Pictori ai stărilor atmosferice”, Florian Bârsan recreează personajele sale cu o aură specifică, îndurerată şi dureroasă, în acelaşi timp. El însufleţeşte până şi naturile statice, asimilate deopotrivă ciclurilor universale ale lumii, vedem la el „gogoşari rostogolindu-se”, o „vioară cântând” singură, „nişte cărţi” în care putem citi orice. Este poate, după cum intitulează însuşi autorul una dintre lucrări, „tăcerea vorbind”. Ca şi Goya, din câteva tonuri face să ţâşnească imaginea artistică, suprimând uneori trecerea la vecinătăţile auxiliare prin distincţii selective

D

într-un comun primitiv. Este cazul, mai ales, a peisajelor lui în care culorile curg spre o deschidere neaşteptată, a mişcării în spaţii sparte. O altă constantă, obsesivă aproape, a tematicii artistului Florian Bârsan, este cea a florilor, comparabil cumva cu Ştefan Luchian, într-o paletă de culori mai restrânsă, adesea treipatru culori complementare, ce au înghiţit, parcă, toată lumina.

Cârciumărese, lalele, trandafiri, mai ales, viorele (într-o superbă acuarelă de ,,natură statică”), bujori, maci, cicoare, colţunaşi, chiar şi flori japoneze, transpuse în cele mai diverse tehnici, de la acuarelă, tempera, pastel, la ulei, acryl ori mixte. Toate descoperind sufletul plin de sensibilitate al artistului, aplecarea lui spre frumosul eternizat pe crâmpeie de efemer pământesc. Dintre lucrările care m-au impresionat cel mai direct şi ireversibil, aş aminti Colţul de atelier, cu revelaţia începutului artei moderne prin pictorul francez Delacroix, un Nud pur, rupt parcă din Michelangelo şi depus , ca ofrandă, pe un pat la fel imaculat, Turnul Domniţei, Micul Trianon, Floreşti, o acuarelă stil Petraşcu, de un realism trist, poate nu fatal, al închipuirii ruinelor, Odaie din Secăria, pastel impresionant creat din suprapuneri de culori şi linii într-o tendinţă de verticalizare simbolistică. Nu întâmplător am lăsat la urmă această lucrare, pentru a sublinia, încă o dată, faptul că Florian Bârsan şi-a marcat trecerea ori şederea, pe oriunde, cu o viziune personală a locurilor, oamenilor şi amănuntelor care l-au sensibilizat. Cele mai multe, evident, din zona Comarnicului, căruia i-a rămas un fidel scormonitor de talente artistice şi de imagini vrednice de a fi puse pe pânză. Adăugând la acest portret faptul că, de-a lungul timpului, artistul plastic Florian Bărsan a realizat sculpturi în lemn, remarcabile fiind mai multe icoane, lucrări în marmură (embleme, efigii monumentale, etc…), consider că am surprins, cât am putut de bine, din condiţia mea de admirator şi prieten, prezenţa printre noi, a unui adevărat artist, așteptând cu nerăbdare expoziția aniversară de 30 ani.

III

Plastic[

www.revistaneuma.ro

88

Nr. 9-10(71-72) G 2023

Cafeaua ca art[ codruȚ radi aleria Regală din Sinaia a găzduit în această vară, printre multe expoziții de artă, una inedită prin tehnica de realizare a lucrărilor. Este vorba de colecția Acuarelă cu cafea, cum o definește însăși autoarea, Vali Antonescu, peste o sută de lucrări miniaturale, pe o tematică regală, cum se potrivește mai bine locației alese. Originară din Mehedinți, aproape de Dunăre, născută în 1960, Vali Antonescu locuiește de mai bine de 50 de ani în Hunedoara, profesoară cu intenții de pensionare la data vernisajului expoziției. Cu înclinații artistice dintotdeauna, și-a creat încet-încet un drum în pictură, aromatizat la un moment dat cu exoticul ingredient deturnat uzanței. A avut mai multe expoziții personale și de grup, în țară și în străinătate, fiind tot mai implicată, după 2017, în actul de creație artistică. La Sinaia a beneficiat de lumina generoasă a sălii Ferdinand, cu o deschidere totală privitorului de artă, ceea ce a contribuit la receptarea simultană a mesajului artistic suprapus multitudinii imaginilor. Arta tradițională este uneori învinsă, din punct de vedere tehnic, scopul artistic scuză sau chiar ignoră mijloacele de exprimare, astfel încât creația rezultată să răzbată surprinzător. Ideea extrapolării petelor de cafea până la realizarea unei opere de artă nu este chiar nouă, am întâlnit câteva lucrări astfel concepute în cadrul unor expoziții de grup, dar atât de răzlețe încât tendința de receptare alunecă spre kitsch. Libertatea în artă trebuie să fie asociată înțelegerii ei, chiar dacă, uneori, nu mai înseamnă bucuria sufletului sau a ochiului. Meritul artistei noastre, care s-ar părea că a intuit pericolul respectiv, este consecvența prin care practica ghicitului picturii în cafea a devenit o artă proprie, un mod special de a-și mărturisi crezul artistic fără pretenții de revendicare implicită. Bănuiesc, din punctul de vedere al unui experimentalist, că pentru realizarea anumitor lucrări este cazul folosirii unor tehnici ajutătoare, renunțarea la paleta largă a culorilor consacrate în pictură presupune, pe lângă curajul renunțării, mânuirea desăvârșită în compensație a ceea ce ai ales să folosești pentru gravitația artistică în afara tradiției.

Experiența picturii cu cafea nu putea să înceapă decât printr-o întâmplare, evident fericită pentru Vali Antonescu, care a constatat că pe hârtia de acuarelă cafeaua creează contraste spectaculoase. Așa au rezultat lucrări care, de la gingășie și candoare până la riguros și decisiv, întrețin un sentiment de apropiere artistică.

G

Ceea ce consider remarcabil este siguranța lucrării, fără alunecări în afara perimetrului propus, fără retușuri evidente sau improvizații mascate. Nu pare nimic forțat sau pripit, totul vine din pasiune și înclinație intrinsecă pentru artă, dintr-un spirit meditativ autoritar totodată, care pune accentul pe ansamblul creației. Iar acest demers spre crez artistic deliberat presupune metamorfozarea, până la sacrificiu uneori, a modelului original, altfel o practică tot mai evidentă în cazul artei contemporane.

Dar, trebuie să recunosc, alternativa propusă de Vali Antonescu la destructurarea coloristică naturală este, în proporții echilibrate, ingenioasă și perceptibilă, senzorial și mental. Căutându-și motivele și temele în lumea evident reală, reductibilă la nuanțe de sepia, transformă imaginile în proiecții ancestrale pe care Dumnezeu nu mai trebuie să le coloreze. Substratul lucrărilor este ireversibil învelit de cafeaua suprarealistă în menirea-i artistică.

Multe trucuri ale acestei arte au fost descoperite, spune artista, prin experimente mai mult sau mai puțin provocate, iar mărimea lucrărilor este nu neapărat preferențială pe cât impusă de limita de uscare a ingredientelor. Am fost surprins să aflu că până și contururile sunt realizate din cafeaua cea mai concentrată, iar tehnica propriu-zisă este „ud pe ud“, adică hârtia se udă și ea în prealabil, probabil pentru sensibilizarea texturii acesteia și înlesnirea saturației necesare amestecului ulterior. Gradele de diluare a cafelei concură, desigur, la crearea senzației de vintage, cel mai bine pusă în evidență de nuanțele sepia într-o extensie îngustă, dar cu atât mai interesantă. Dintre lucrările expuse, exclusiv de inspirație regală , am remarcat portretele regilor și prinților trecuți prin curțile istoriei noastre, precum și palatele și refugiile lor diplomatice sau mondene. Mame cu fiice (Elisabeta cu Maria, spre exemplu ), sau cu fii (Maria cu Carol al II-lea), la Sinaia, București, Săvârșin, Balcic. Dintre lucrări, cred că singura din expoziție de acest gen, se evidențiază colajul suprarealist intitulat Iubire, care, fără a contrasta prea mult cu celelalte, readuce privitorul de artă la locul cuvenit reflecției, acolo unde se validează mental arta. Deodată cu parfumul regal înnobilat exotic, Vali Antonescu a convins la Sinaia că frumusețea creației expuse poate fi o bună parte a adevărului artistic.

III

89

Nr.9-10(71-72) G 2023

Teatru

www.revistaneuma.ro

Vara mamei §i vara lui Antofie ALEXANDRU JURCAN sfârșit de august și e caniculă. Nu toată lumea se răsfață în concedii. Nu toate teatrele sunt închise. De-a lungul Someșului clujean caut ...strada Someșului, 5-7, unde e sediul MARIO. Toți studenții de la teatru au fost găzduiți cu generozitate acolo, la început de carieră și nu numai. Acum e rândul lui Tudor Antofie, proaspăt regizor, care lucrează de ceva timp la spectacolul care va începe în curând aici. Recunosc că am avut privilegiul să asist și la o repetiție.

Curtea de umple încet de invitați. Să mai zicem că tinerii nu iubesc teatrul! (da, dar câți???). Să vedem afișul: Vara în care mama a avut ochii verzi. Dramatizare de Ioana Dajbog, după romanul scris de Tatiana Țibuleac. Un one man show cu Tudor Jula.

Univers sonor – David Vîlcu. Voci înregistrate: Irina Wintze și Vilma Zoicaș. Regia – Tudor Antofie.

Tatiana Țibuleac e o scriitoare din Republica Moldova, care a declanșat multe și pozitive aprecieri la apariția cărții. Alexey, protagonist și povestitor, cucerește prin franchețe, etalând ura, durerea și culpa în registre extrem de moderne, nonconformiste, contondente. La început furia e maximă, alimentată de „în acea dimineață...o uram mai mult ca oricând”. Normal că se va produce domolirea, înțelegerea, empatia, schimbarea perspectivei.

Alexey și mama se întâlnesc într-o casă de vacanță, într-un sat din Franța. El o acuză mereu că nu l-a iubit și pe el ca pe Mica, sora cea moartă. Neiubirea ca sursă de vijelie interioară. Frustrare toxică. El și mama așteaptă împreună moartea. Nu, nu e timp, dar ochii magnetici ai mamei, măcar în ultima vară, nu proclamă iubirea? Nu cumva tânărul s-a înșelat? Trebuia să-i vadă ochii în

E

clipele finale ca să realizeze că nu totul poate fi catalogat definitiv.

Ioana Dajbog a știut să selecteze secvențele revelatoare din roman, să cearnă și să discearnă. Intrăm într-un spațiu al unei intimități dureroase. O muzică discretă, răscolitoare. Strigăte și șoapte, de la „o voiam pe mama moartă” la ofilirea urii. La a-l înțelege pe celălalt. Un umeraș atârnat de un lanț, pe care e așezată rochia mamei. O prezență-absență, metaforă și poezie.

Alexey-Tudor Jula șterge mereu pe jos, cu încrâncenare. Ce șterge? Vorbe, atitudini? Acțiuni reparatorii ? Dincolo e floareasoarelui și găleata cu apă. El se îmbracă apoi cu rochia mamei, ca o identificare. Să devii deodată celălalt, ca să-ți fie limpede alteritatea. A gândit bine Tudor Antofie scena respectivă, ca să nu mai vorbim de adâncirea rochiei în apă, atunci când Alexey relatează scena cu mama muribundă în vană. Rochia e mama atinsă de moarte, devenind neagră. Oare de ce actorul și-a vărsat lichidul morbid peste el – m-am întrebat. Mi-am zis că e un gest gratuit. Acum înclin să cred că personajul a vrut să intre și el în imperiul negru. Să pricepem că iertarea s-a produs. Lanțul se luminează în verde. Sabia lui Damocles veghează. Cum a jucat Tudor Jula? Cu nuanțe diverse, gândite. Cu „îndrăgostire” de rol.

O dăruire totală, care va trebui să estompeze puțin accentele patetice. Recunosc că la repetiții Jula avea mai multe lumini în ochi și un chip mult mai proteic. Dar orice premieră naște emoții nebănuite. Sper să aibă viață lungă acest spectacol în care regizorul Antofie a condensat o vară de muncă asiduă. Cred că a meritat.

III

Ecran literar

www.revistaneuma.ro

90

Nr. 9-10(71-72) G 2023

CA TRESTIILE ALEXANDRU JURCAN usai să recunoaștem că lumea modernă și„unită” e mult mai tolerantă și începe să alunge discriminarea. Până la un punct. Egalitate, dar… „nu pentru căței”. E nevoie de nuanțare, de a stabili o cumpănă. Să luăm problema homosexualității. Există un procent de homofobi care…nu stau de vorbă. Adică„îi bag pumni în stomac dacă se uită la mine”. Alții, cu scaun la cap: „îi tolerez, dar să nu mă atingă”. Așa cum în orice pădure există și „uscături”, întâlnim pederaști minabili, agresivi, excentrici.

Unii se ascund toată viața, considerându-se bolnavi. Prune sănătoase și hurlupi, nu? Alții încearcă să iasă la lumină, să nu poarte povara unei culpe genetice (?). Să se afișeze strident, chiar în demonstrații stradale zgomotoase. Care – credem – nu-i prea avantajează. Se fac destule filme pe tema homosexualității. Toleranța funcționează dacă tonul nu e ostentativ. Dacă nu sunt scene sexuale explicite. Sunt preferate filmele care nu vulgarizează, care nu vizează neapărat „moda gay”. Un veritabil succes - Brokebach Mountain de Ang Lee, 2005, Leul de Aur la Veneția (după un roman de Annie Proulx). Cei doi bărbați se „îmblânzesc” reciproc, într-un peisaj bucolic, fără să-și verbalizeze sentimentele.

Fiecare are o familie. Se întâlnesc din când în când, în week-end-uri„de păcat”. Luptă cu frustrarea, își repetă că ei nu sunt pederaști. Că se iubesc. Atunci în anii ‘60 homosexualitatea era tabu. De fapt, ei trăiesc în minciună, viața lor cotidiană e falsă; doar culisele conțin adevărul interior dureros camuflat. Publicul a admirat decența intimă a sentimentelor.

Pe Netflix poate fi văzut Jonas de Christophe Charrier, cu Félix Maritaud în

M

rolul titular. Aici e vorba de o iubire adolescentină, care a lăsat urme periculoase în suflet. Asistăm și la puseuri de umilire, de bulling, acolo la colegiu, când tinerii homofobi acționează cu maliție perversă.

Ne amintim și de filmul lui François Ozon – Vara 85 – cu Benjamin Voisin, care pune accent pe dragoste, pe frumusețea clipei.

Un film homo-erotic, despre o iubire năvalnică, adolescentină, când se fac promisiuni totale. Aici: cel ce va rămâne în viață, va dansa pe mormântul celui dispărut.

Apoi: rolul scrisului, terapeutica salvatoare. Scrisul transformă, însă, pentru a scrie, mai întâi trebuie să fi trăit.

Filmul finlandez din 2017 – Între trestii – realizat de Mikko Makela, cu Janne Pusstinen (Leevi) și Boodi Kabbani (Tareq) se apropie de Brokebach Mountain prin finețea analizei, prin nespusul tumultuos și osatura calibrată. Patru personaje sunt suficiente pentru acest vibrant carpe diem.

Leevi studiază la Paris. Face o teză despre Rimbaud și Kaarlo Sarkia. Revine în Finlanda să-și ajute tatăl taciturn la renovarea unei case. Se îndrăgostește de Tareq, sirian angajat de tatăl său pentru munca la casă .Un tată văduv, xenofob, suspicios, care, iată, devine simbolul ochiului public, de care cei doi trebuie să scape, să se ferească. Plutește o tensiune erotică sub discuțiile intelectuale despre poezia lui Rimbaud. Ei sunt de acord că pentru a aprecia frumusețea, trebuie să fi cunoscut urâțenia. Retrăim acel apprivoiser/a îmblânzi din Micul Prinț. O seară cât o viață, cu muzică retro, cu explozia unei alchimii senzuale. Apoi barca, răsăritul și mereu țipătul angoasant-premonitoriu al pescărușului. Nimic vulgar în atracția irezistibilă, asezonată cu mărturisiri abisale („a trebuit

să merg departe ca să fiu eu însumi”).

Capăt de lume, început de speranță, de regăsire de sine. Amândoi alunecă printre trestii. Fuga de ochii intoleranței obtuze.

Trestiile ca metaforă. Fragilitate și forță, poezie și protecție. Doi bărbați ca trestiile.

Ne gândim, desigur, la fabula lui La Fontaine: trestia rezistă la provocarea vântului dezlănțuit, în timp ce stejarul poate fi doborât. În filmul lui André Téchiné din 1994 – Les roseaux sauvages (poate fi revăzut pe Netflix) fabula respectivă e citată la loc de cinste. Asistăm la o poveste cu patru adolescenți în căutarea identității, printre tulburări sexuale, sentimentale, politice. François e îndrăgostit de Serge, fură momente în preajma lui, însă pentru Serge noaptea aceea de amor a fost doar un moft adolescentin, o aventură ce trebuia uitată. Filmul e un portret al tinereții fragile, dar rezistente, creionată cu nostalgie și sinceritate, cu vizibile amprente autobiografice. Cu toate minusurile, filmul înfruntă timpul cu stoicismul trestiei. Ce zicea Pascal? „Omul nu e decât o trestie, dar e o trestie gânditoare”.

III

Cinemateca

91

Nr.9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Marea r[ceal[ RALUCA FARAON e-i lipsește, în principal, vieții noastre în vremurile nebune în care trăim? Cel mai probabil, tihna. E un ritm alert, haotic cu care noile generații s-au obișnuit și pe care îl consideră cel mai firesc posibil. Cu toate acestea, tinerii, odinioară, au trăit altfel, obișnuiau să vorbească mult, să împărtășească totul unii cu alții, să râdă sănătos, nu să batjocorească, să fie ironici și perspicace, să facă planuri, să fie vii.

Poate de aceea, filmul acesta, cu un scenariu sclipitor, cu interpretări memorabile, nu își pierde din prospețime nici azi, pentru că evocă, ironic, dar și duios, cu nostalgie lipsită de sentimentalism facil, spiritul generației 60, marcate de problemele și crizele anilor 80. Câțiva prieteni se reîntâlnesc la priveghiul lui Alex (Kevin Costner, dar care, în versiunea finală a filmului nu mai apare explicit, e doar o parte a corpului său pregătit pentru înmormântare), cel mai strălucit și mai imprevizibil membru al găștii formate din opt studenți și studente de la Universitatea din Michigan. Drumurile lor s-au despărțit, dar sinuciderea inexplicabilă a prietenului lor, în casa de vacanță a cuplului Sarah (Glenn Close) și Harold (Kevin Kline) îi adună la un loc din nou și hotărăsc să petreacă week-endul împreună. De-a lungul celor trei zile, treptat, spectatorul va avea o imagine a trecutului lor, relațiile care fuseseră odinioară rodul pasiunilor tinereții, dar și actuala situație de fapt, ceea ce au devenit, în timp. Nick (W. Hurt) promitea în facultate să devină un psiholog dedicat, dar Războiul din Vietnam l-a marcat definitiv, a ajuns impotent și un patetic dealer de droguri. Sam (Tom Berenger) este vedetă a unui serial de televiziune, dar cu probleme în viața de familie. Michael (Jeff Goldblum) e un jurnalist de cancan, se pare, la fel de infantil și de neserios cum era și în studenție.

Avocata Meg își dorește să rămână însărcinată pentru că s-a axat prea mult pe carieră, Karen este nefericită în căsnicie, iar medicul Sarah trăiește cel mai profund despărțirea de Alex pentru că se iubiseră înainte de a se căsători cu Harold.

Dar nu pe acest aspect pune accent regizorul, ci pe dinamica grupului, care conduce la un soi de echilibru inexplicabil, în ciuda faptului că sunt atât de diferiți și în pofida faptului că există o tensiune sexuală datorată reîntâlnirii forțate de moartea lui Alex. În ansamblu, prietenia lor este ceea ce contează, la fel de vie ca atunci când erau tineri și entuziaști. Farmecul filmului este spiritul acesta viu, frenetic, scos în evidență de melodiile pe care gașca, probabil, le asculta și le fredona odinioară. Coloana sonoră (o compilație de hituri ale anilor 60) este reușita indiscutabilă a acestui film: Mick Jagger, Smokey Robinson, Marvin Gay, Keith Richards, Aretha Franklin, Procol Harum, The Rascals, Creedence Clearwater Revival sunt doar câțiva din interpreții/ formațiile care susțin scene și reacții ale personajelor, o metaforă auditivă a unei perioade care nu anunța defel rutina, tensiunile familiale sau în carieră ale adulților. În principiu, cei șapte prieteni sunt la fel. În fapt, doar factorul emoțional extrem le-a adus aminte cine sunt, împreună, dar cât de mult s-au schimbat de-a lungul anilor.

Adesea imitat, dar niciodată egalat, Marea răceală a inspirat, mai mult ca sigur serialul popular Prietenii tăi. Replicile inteligente, umorul și ironia sunt memorabile. Și, așa cum spuneam, se impune un soi de tihnă, ca și cum viețile personajelor s-ar fi oprit pentru o clipă pentru a reînvia spiritul jovial și tandru al găștii de altădată.

C

Există o umbră de tristețe în spatele fiecărei scene: meciul de fotbal la care asistă la televizor, apoi, cel spontan la care se angajează majoritatea în curtea casei de vacanță a lui Sarah și Harold, mesele pregătite de Sarah și Meg, discuțiile din sufragerie, joggingul lui Harold și Nick etc. Cu toate acestea, e de admirat faptul că toți sunt prieteni, în adevăratul sens al cuvântului și nu are nici un fel de importanță faptul că, poate, unii dintre ei nu se vor mai revedea, poate, niciodată. Regizorul pune accent pe un acum atât de jovial și de autentic, încât trecutul și viitorul nu fac decât să potențeze acest prezent al afecțiunii lor reale.

Toți actorii au jucat admirabil, nu se simte nicio clipă vreo încercare de epatare, deși Glenn Close, Jeff Goldblum, Kevin Kline, Tom Berenger și William Hurt erau vedete în anii ‘80, au colaborat cu toții exemplar. Kevin Kline, conform bunului obicei, joacă aici fără mustață, filmul fiind o dramă. Pe W. Hurt și pe K. Kline (de data asta, cu mustață), regizorul îi va folosi într-o comedie încântătoare, peste câțiva ani, I love You to Death.

Marea răceală este un film despre prietenie, despre inteligență, despre traume și neîmpliniri, dar și despre bucuria de a împărtăși, de a fi împreună, de a fi fericit.

III

983) The Big Chill (1 Marea răceală/ an sd Ka e Regie: Lawrenc an Lawrence Kasd ara Benedek și rb Ba : iu ar en Sc Bailey Imagine: John urt, ouse, William H Cl nn le G , er ng re Be Cu: Tom , Kevin Kline Jeff Goldblum

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

92

Nr. 9-10(71-72) G 2023

Un spectacol al amorurilor nebune, Sear[ cu doisprezece spectatori în sal[, O cascad[ de temperament, de intui\ii, de gândire, de sim\ire, de mijloace, Lui Toma Caragiu i-a fost cenzurat[ §i în postumitate faima §i popularitatea, Treizeci de edi\ii de Festival Interna\ional de Teatru la Sibiu, Imagini cu Toma Caragiu ION COCORA 10 septembrie 1993. Cam pe la sfârşitul lunii martie, criticul Larisa Ungureanu, redactor la bilunarul Lanterna magică, publicaţie destinată în cea mai mare parte teatrului şi filmului, mi-a atras atenţia despre un important eveniment cultural petrecut la Chişinău:“Domnule Ion Cocora. Vreau să te anunţ că a mai apărut un teatru. I se zice - nici mai mult, nici mai puţin - Teatrul de Buzunar. E greu de spus cine l-o fi botezat aşa, dar, cred, ideea-i aparţine criticului Constantin Cheianu, care e şi director artistic al nou-născutului. Totodată, e şi autorul piesei Legături primejdioase, scrisă după romanul omonim al lui Choderlos de Laclos şi scenariul lui Miloş Forman Valmont, debutul Teatrului de Buzunar. Însă ideea de a monta un spectacol anume după acest roman asta o ştiu - e a actorului Sandu Vasilache (poate l-ai văzut în spectacolul Iosif şi amanta sa de la“Eugen Ionescu”, filmul Cea mai frumoasă dintre lumi sau O simplă zi din toamnă - Studioul“Phoenix M”, regizor Sergiu Prodan - sau jucându-l pe Dorn în Pescăruşul de Cehov, unde este regizorul spectacolului. Aşadar, iată-i pe aceşti tineri împătimiţi de o dorinţă fierbinte de a încerca o nouă formulă de organizare şi activitate teatrală mai puţin cunoscută prin părţile noastre, mai exact, crearea unui teatru (sponsorizat de firma Cristiana s.r.l.) fără trupă permanentă, rămânând ca pentru fiecare nou spectacol să fie angajat un regizor şi o nouă echipă.

Din ce motive, totuşi, poartă un asemenea nume? Probabil din necesitatea de a comunica mai intens cu spectatorii, de a se orienta spre straturile mai subtile ale sufletului. Nu e exclus să fie vorba şi de un motiv de ordin practic. Adică: existenţa unei forme mobile de spectacol, care să-i permită echipei să se mişte în voie oriunde şi oricând fără să fie îngreunată de calabalâcurile unor decoruri uriaşe şi alte obiecte de scenografie. Ce să zic: s-au ţinut de cuvânt, căci la 26 februarie, când pentru prima oară s-a jucat spectacolul Legături primejdioase pe scena Teatrului Rus “Cehov” (cel de Buzunar neavând-o pe a sa şi fiind nevoit să arendeze o sală) nu am văzut nicio urmă de decor “nici măcar o floricică sau un telefon sau un tablou cât de mic pe care eu aş fi dorit foarte mult să le văd în partea întâia”.

Desigur, scrisoarea doamnei Larisa Ungureanu m-a făcut curios. Din păcate, deşi m-am aflat la Chişinău chiar în una din serile când spectacolul Legături primejdioase se juca, un program teatral foarte încărcat nu mi-a permis să-l văd. Nu-mi rămânea nimic decât să aştept o altă ocazie. Despre care însă nu am considerat că e neapărat obligatoriu să se ivească. În cele din urmă, s-a ivit şi încă nesperat de repede. În paralel cu Teatrul “Eugen Ionescu”, care după ce a uimit cu Aşteptându-l pe Godot şi Cântăreaţa cheală, a realizat alte două spectacole de marcă: Regele moare şi Pescăruşul, a venit în ţară şi Teatrul de Buzunar cu

Legături primejdioase, într-un turneu subvenţionat de Fundaţia Culturală Română şi Ministerul Culturii. Dar, cu excepţia spectacolelor prezentate la Bucureşti şi Piatra Neamţ, care au umplut sălile, cele prezentate la Sibiu, Târgu-Mureş, Braşov şi Cluj nu s-au bucurat de atenţia meritată. Ba, la Suceava, mi-a povestit cu amărăciune tânăra actriţă Daniela Muderac, au participat la spectacol, incredibil de-a dreptul, doisprezece spectatori. Nu exista nicio scuză. Pur şi simplu e vorba de o întâmplare cum nu se poate mai ruşinoasă pentru urbea moldoveană şi cel puţin pentru intelectualii ei. Oricum, iniţiativa, datorită lui Augustin Buzuara, preşedintele Fundaţiei Culturale Române, e salutară, prilejuind realmente cunoaşterea unui spectacol încântător, o adevărată mostră de umor şi fantezie, de har actoricesc. Principalii “vinovaţi” de acest act teatral de autentică artă sunt regizorul Alexandru Vasilache, inventiv, plin de ingeniozitate, creator al unei mizanscene pe cât de simplă şi transparentă pe atât de originală şi spirituală, coregraful Victoria Bucuran (spectacolul impune printr-o mişcare şi suită de imagini subtil stilizate, se joacă, aşa cum îmi scria Larisa Ungureanu, fără decor şi obiecte de recuzită, un grup de excelenţi mimi - Dorel Rădulescu, Ion Rusu, Iurie Babuci şi Anatol Palagniuc - constituind “forme vii”de decor şi recuzită, încântătoare prin firescul lor). Geta Cobasnian, autoarea benzii muzicale (defel ilustrativă, ci creatoare de atmosferă, de tensiune, dar şi de fină ironie) şi, în fine, actorii, tineri, foarte tineri, care se remarcă printr-un excelent spirit de echipă, printr-un joc natural, sensibil, când parodic, când implicat, încât în final murmuri cu admiraţie numele frumoaselor şi talentatelor interprete Daniela Mudreac, Silvia Luca, Lucia Pogor, Eugenia Tudoraşcu, Angela Ioan, al serioşilor şi talentaţilor interpreţi Emil Gaju, Vitalie Cărăuşu şi Dorian Moguţa.

Cât priveşte textul, fără îndoială, nu e o capodoperă, dar e tentant, căci vine din romanul lui Choderlos de Laclos, fiind o adaptare după acest roman și are ca obiect o aventură amoroasă, mai cu perdea, mai fără perdea, în care pofta personajelor, ingenios stăpânită, de a degusta din fructul oprit este creatoare de haz și amuzament. Fabula romanului e un veritabil poem al iubirii: o iubire pasională în care sexul îşi cere drepturile, dar fără să se alunece în trivial, ci prin convertirea “primejdioaselor legături” într-un ceremonial. Substanţa romanului lui Choderlos de Laclos, dramatizat de Constantin Cheianu, este tratată, în primul rând, ca materie de spectacol şi abia după aceea ca subiect relatat în spectacol. Ca atitudine şi formă, Legături primejdioase e un spectacol refinat, cu un caracter apăsat estetizant, dar fără să păcătuiască prin formalism excesiv sau “speculaţii”savant intelectualiste. Nu e arid şi contrafăcut, ci suav

93

Nr.9-10(71-72) G 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

şi farmecă. Jocul actorilor e spontan, are în el ceva ludic, e epurat de orice detaliu teatralizant, pare iluminat de tremurul lăuntric al unor fiinţe fragile şi dotate cu harul vrăjitoriei. Pe scenă arta de a iubi e sinonimă cu arta de a juca teatru. Evident, nu pretind că ne aflăm înaintea unei reprezentaţii comparabile cu Trilogia antică sau Ubu Rex cu scene din Macbeth şi Cum vă place. Atât cât e, însă, produce o reală plăcere. Pe mine unul această plăcere m-a făcut să trec peste unele cusururi, în special de ordinul ritmului şi al rostirii, al previzibilităţii unor scene. Adică mici hibe pot fi găsite fără să fie căutate cu lumânarea. Altceva socot, totuşi, că e important: după apariţia miraculoasă a Teatrului“Eugen Ionescu”, un alt grup de tineri regizori, actori şi critici dovedeşte resurse şi entuziasm pentru înnoirea fenomenului teatral basarabean.

21 august 2000. Dacă ar fi trăit Toma Caragiu ar fi aniversat astăzi șaptezeci și cinci de ani și ar fi reprezentat cu siguranță o instituție. Era nepereche: cu viață văzuă și nevăzută, introvertit, complex, profund, grav, retras în sine, expansiv, volubil, în orice ipostază și dispoziție se afla emana farmec, uimea și copleșea pe cel din prajma sa. Se identifica, uneori, deplin cu personajele interpretate, cu trăirile și atitudinile lor, încât cu greu îți puteai stăpâni tentația de al confunda cu ele, de a nu exclama e cutare, cutare sau toate la un loc. Alteori, dimpotrivă , nu-și ascundea duplicitatea, plăcerea voluptoasă de a trage cu ochiul la spectator, dar și la personaj, rămânând însă la fel de paradoxal și enigmatic. Într-o societate în care până și popularitatea era cenzurată, nefiind nimănui îngăduită atât cât i se cuvenea, Toma Caragiu scăpa totuși de sub control. În capcanele sale cădeau deseori și aceia care aveau misiunea să i le supravegheze. Sigur, îi plăcea să fie admirat, prețuit, să i se recunoască unicitatea.

Statutul său ajunse repede să fie acela al unui veritabil star, dar fără să-și piardă capul dintr-o asemenea pricină. Își trăia cu demnitate și dureroasă luciditate fiecare clipă. Geniul său îi rezervase, de altfel, însăși condiția tragică a geniului. Ceea ce nu înseamnă că i-a fost rezervată și o viață de invidiat. Se știe că mai totdeauna marii artiști nu au parte de o viață pe potriva artei lor.

Talentul lui, indiferent de forma în care se manifesta, depășea însemnele comunului, ale previzibilității. Actorul nu și-a permis să fie superficial, nu și-a permis succesul facil, ci se angaja în fiecare situație și replică, dacă ele conțineau adevăr, cu ființa întreagă, astfel că nu trebuie să ne mirăm că tot ceea ce a realizat și a ajuns la noi păstrează deopotrivă un puternic instinct al vieții și artei. Așa se explică de ce el nu apare, cel puțin din punctul de vedere al celor ce l-au cunoscut, ca un actor care a fost, ci ca unul care este, despre care nu putem vorbi la trecut, ci ca despre un reper al prezentuli, tulburător, viu, de o uluitoare prospețime. Prin stil de joc, prin disponibilitățile de a pătrunde în structurile de adâncime ale unui text, de a-l întoarce pe toate fețele, de a-l

domina și a se lăsa dominat în același timp, Toma Caragiu nu e un artist care a trăit ieri, ci unul care în memoria noastră încă acționează ca și când ni s-ar adresa acum și aici. Deși sunt optsprezece ani de când a trecut în neființă, tensiunea cu care și-a apropiat conflictele și interioritatea personajelor, drama și ideile lor, prin inimitabile efecte și reacții, cu o dezarmantă naturalețe, învestindu-le cu sensul pe care și-l dorea, nu au încetat de acolo, din memorie, să exerseze asupra mea o permanentă provocare.

Aparițiile sale de pe micul ecran îmi dau de fiecare dată senzația că arta sa a suferit mutații de fond, că e, paradoxal vorbind, într-un straniu proces de adaptare la prezentul imediat. Ceea ce cândva era ambiguu, gândit și simțit cu intenția vădită, dar și percutantă totodată, de a spune ceea ce nu era îngăduit să se spună, s-a limpezit, accentele s-au deplasat de la particular la general, s-au reformulat în raport de modificările intervenite în relațiile cu publicul după evenimentele din decembrie 89. Receptarea prestației excepționale a actorului nu o facem însă dintr-o perspectivă istorică, a circumscrierii lui într-un timp care a fost, deși s-a situat ca toți marii creatori în miezul acestuia, intrând din viață în istoria teatrului, ci din aceea a unui prezent imediat, creațiile sale înfățișându-se într-o ipostază actuală și ca semnificație și ca modernitate interpretativă. Roluri precum cele realizate în cele două celebre spectacole Caragiale din 1966 și respectiv 1972, D-ale carnavalului (în regia lui Lucian Pintilie) și O scrisoare pierdută ( în regia lui Liviu Ciulei), în care joacă pe Iancu Pampon și Tipătescu, revăzute fragmentar cu emoție într-un medalion t.v. evocativ, nu au nimic de arhivă în ele, dimpotrivă, au lăsat impresia că își descoperă o dimensiune inedită, că au mai multă transparență, că arta actorului cunoaște o deschidere mult mai largă, chiar dacă nu mai frapează ca odinioară prin complicitate, prin aluzii și insinuări satirice demolatoare de mituri, ea stârnește aceleași hohote de râs ca în seara premierei, lăsând impresia că își trage vitalitatea și limbajele din zona unei teatralități pure.

Dar în ce nu e copleșitor și contemporan Toma Caragiu? Îl văd și acum în Revizorul. A fost spectacolul însuși. A fost teatrul. O cascadă de temperament, de intuiții, de gândire, de simțire, de mijloace. Personajul creat de actor era Mefisto în persoană, ieșit din perimetrul realului, omul și actorul au fost în întregime absorbiți de el, am avut sentimentul, urmărindu-l, că particip la o experiență teribilă, supranaturală, la o halucinație. Mi-a fost teamă la un moment dat că pactul s-a produs, că metamorfoza e definitivă, că Toma Caragiu nu se va mai putea elibera de personaj. Presupun că nu e utopie ceea ce afirm și că a avut și el de mai multe ori o senzație asemănătoare. Îl văd apoi în Actorul și sălbaticii, îl văd în cupletele și monologurile politice de pe micul

Cu Mariana Mihuț și Tamara Buciuceanu în Revizorul.

Jurnal teatral

94

Nr. 9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Cu Maria Bondar, prima soție ecran… Dar cine nu-l vede! Căci a fost de ajuns să-l vezi o singură dată, fascinat, uimit, pentru a nu-l mai uita niciodată.

Nu o dată m-am întrebat, de aceea, după un spectacol al lui, după un cuplet la televizor, după multe ceasuri de discuții, prelungite câteodată până către ziuă, care e chipul real al lui Toma Caragiu și în ce constă forța omului și actorului? Răspunsul la această întrebare am reușit să-l dau abia după ce am citit (mi-a citit) tulburătoarele sale poeme: sufletul și inteligența. Și cu suflet și cu inteligență Toma Caragiu era dăruit de ursitoare din belșug. În poeme confesiunea e de o sinceritate totală, vibrează și învăluie ca o iluminare magică, pare că se scrie pe măsură ce se rostește.

Măștile actorului dispar ca prin minune, histrionismul său devine neputincios, ironia devine autoironie, de fapt amară durere.

Poemele sale sunt un amestec straniu de sentimente și luciditate, ambele intens de devoratoare, sunt litanie, tânguire, plâns înăbușit. Când scriu aceste rânduri, la douăzeci și trei de ani distanță de acel cumplit început de martie 1977, care ne-a avertizat cât de mult suntem în mâna hazardului, fără nimic premeditat, spontan, simt nevoia să caut în rafturile bibliotecii cartea pe care am alcătuit-o după moartea actorului și s-a tipărit în 1979 la Editura Dacia: Toma Caragiu poeme și alte confesiuni. Îmi amintesc că librarii solicitaseră după o minuțioasă anchetă întreprinsă în rândul cititorilor, așa cum se proceda în acea epocă, un tiraj fabulous, peste două sute de mii de exemplare. În cele din urmă, cineva acolo, sus, la cabinetul tovarășei Suzana Gâdea, un responsabil cu spravegherea și indicațiile, s-a speriat, desigur, din prea multă grijă pentru cultură, că un astfel de tiraj e primejdios, întrucât atentează la popularitatea cuiva de sus de tot, și nu numai că a tăiat dintr-o clipire un zero dar a împărțit și cifra la doi, decizând că zece mii de exemplare sunt suficiente. Cu un asemenea tiraj nu știu dacă a avut cineva norocul să o zărească în librării. S-a vândut fără să fie scoasă la vedere. Iar cei mai mulți au rămas fără de ea. O dovadă, așadar, că în 1977 faima lui Toma Caragiu atinsese apogeul. O faimă care era expresia talentului său excepțional, și a unei munci neistovite, a unor însușiri profesionale exemplare, a unui prea plin interior care nu a admis nici compromisul și nici trădarea de sine. Nu-și găsea liniștea, împlinirea și fericirea (dacă de aceasta o fi avut parte!) pe treptele unei scări nesfârșite pe care e permanent aflat în situația să le urce orice creator autentic. Viața lui a fost o continuă căutare, o goană, o disperare exacerbată, un perpetuu dor mistuitor de absolut. Nu s-a dat înapoi în nicio împrejurare și de la niciun efort pentru ași dovedi supremația. În această accepțiune a inspirației cosmice până și pactul faustian devenea o alternativă salvatoare: „doar tu/om sfârșit/ai vorbit/cu Cel de Sus/învață-mă dar/să înjug/ puterea cea nevăzută/a lumii/la răzvrătitul meu plug/să răstorn brazdele/ necurate/mincinoase/să le înlătur și să seamăn/fiorul

Cu Elena Caragiu, a doua soție

Cu Brândușa Marioțeanu, nepoata de soră simfonic/profund/al revelației mele/ Învață-mă omule necunoscut/trecut și slut/poruncii mele/să supun/cerul marea adâncul/Căci târziu/ca într-un vis/ fermecat am prins/în căușul palmelor mele/să-l înving pe Cel de Sus/și să-l oblig/ca întreaga lumină a lunii/lumină fără seamăn/ scânteitoare topită firească/ lumina marei uzini/ce luminează spiritul universului/să cadă/ neîntrerupt în timp/pe luciul apei celei mari”. Referirea la Cel de Sus este evident că trimite atât la divinitate, cât și la contextul politic și social cotidian, fiind însăși rațiunea fundamentală a zămislirii tuturor marilor sale creații actoricești. În cazul în care lui Toma Caragiu nu i s-ar fi întâmplat ceea ce i s-a întâmplat, nu încape îndoială, că el ar fi fost cel mai îndurerat dintre noi de tragedia produsă de cutremur, dar nu și cel mai surprins, căci întro poemă a sa atenționase: „Mișcarea, mișcarea/urlă prelung și continuu/sfâșietoare nebunie/abolind ierarhii/și ecuații sociale/ Mișcarea mișcarea/îmbrățișarea în stare pură/materie obsedată sexual/infectând coridoare/de neted și transparent cristal/ Mișcarea mișcarea/întâlnire a tuturor contrariilor/o nouă entitate/ care smulge reflexul/intenționat optic/ de pe fața lumii”. Numai o revelație-miracol îl face să înțeleagă că există o oră „când din adâncuri/amăgitoare grilaje moi/își țes rafinate/neprihănite isprăvi/întărind spre dimineață/zăbrele potrivite pentru titanii/ nesupuși nici la căzneala cenzurii”. În carte în loc de cenzură apare cezură, o mică greșeală de tipar la care a obligat însăși cenzura. În ceea ce privește cenzura, aș adăuga că ea a lăsat pe dinafară și câteva poeme cărora le-a conferit astfel statut de indete. Transcriu unul dintre ele: A apărut teama de a plânge E o fericire să poți plânge liniștit în voie în closet în frigider în subsol

Tu chiar te-ai căznit să te prefaci Tu nu te poți bucura ca mine Ieri am plans fără frică dimpreună cu viața mea beteagă o zi întreagă

95

Nr.9-10(71-72) G 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Cu Ștefan Bănică în O scrisoare pierdută

Toma Caragiu, acela care afirmă lapidar, dar memorabil: „morții lipsesc/de la o vreme/dintre noi”, a murit parcă a se opune pierderii identității. Iertat să fiu, dar de astă dată simt nevoia să-l contrazic. El nu aparține categoriei de morți ce lipsesc dintre noi, cel puțin pentru cei ce i-au fost contemporani și au avut norocul să fie hipnotizați de harul lui, unii chiar cunoscându-l îndeaproape, bucurându-se că le acordă prietenie, ci continuă să fie o prezență vie, un nume grandios al vieții noastre teatrale și cinematografice. L-au apreciat ca atare, în egală măsură, spectatori, scriitori, critici, colegi, fie ei regizori sau actori. Au scris despre el cronicarii teatrali. Radu Popescu era de părere că rolul primarului din Revizorul de Gogol „îl consacră drept unul dintre comicii de frunte ai teatrului nostru și unul dintre puținii capabili, spre stima și bucuria noastră, să reziste fără spargerea unității și fără dezacord vizibil automatismului regizorului”. Au scris regizorii cu care a lucrat. Liviu Ciulei spune despre creația lui că „nu se rezuma numai la realizarea unui rol, a unui personaj, ci la generarea unei atmosfere de căutare artistică, ce cuprindea întreaga echipă, pentru că interesul atenției sale depășea cu mult zona individual actoricească, transformându-se într-un element stimulator greu de definit, acel element care înaripează un colectiv”. Au scris colegii săi actorii. Fory Etterle mărturisește că„trăia cu fiecare rol, cu fiecare apariție pe scenă fiind mereu altul și altul”. Au scris scriitorii de la Cosașu la Lucian Raicu, de la Geo Bogza la Marin Preda, toți mărturisind că au fost fascinați de talentul și personalitatea lui. Geo Bogza considera, la finele primului an fără Toma Caragiu, că el a reprezentat un farmec „supranuanțat și colosal”, recunoscând și apreciind entuziasmat „indescriptibila lui vrajă”.

Marin Preda, în schimb, e și mai detaliat în definirea sa: „Toma Caragiu reușise, fiind încă tânăr, să ajungă ceea ce se numește un artist popular. Avea o extraordinară priză la public. Spectatorii nu numai că îl admirau pentru că le încânta sufletul, ci îl și iubeau cu acea adevărată dragoste a oamenilor. Ei și-au dat seama că acest artist, pentru a le da fiorul artei, nu „juca” în fața lor, ci parcă își punea întreaga existență, întregul suflet în opera al cărui mesagiu vroia să-l transmită”.

13 iunie 2023. E ultima zi când, după o corespondență nonstop cu doamna Sorana Maier, inepuizabilă, atentă să precizeze cele mai mici detalii de natură organizatorică, mai pot confirma dacă merg sau nu la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

(FITS), care își va consuma, între 23 iunie și 2 iulie, o nouă ediție.

Se înțelege că aceasta, mai ales că are în dreptul ei cifra 30, deci e una cu iz aniversar pronunțat, se anunță a fi un maraton epuizant, solicitant in extremis, căruia e imposibil să-i faci față chiar dacă nu visezi să vezi tot ceea ce se oferă, ci, te mulțumești cu o infimă parte din ceea ce te interesează. Prin urmare, mă aflu într-o mare dificultate. Trebuie să mă decid repede și să comunic data sosirii, perioada de timp cât intenționez să rămân în Sibiu și ce spectacole doresc să vizionez. Ce nu am reușit să fac vreme de două săptămâni, deși am citit și recitit programul, bifând când o opțiune, când alta, înlocuind când una, când alta, ca apoi iarăși să revin, iată că acum mă simt constrâns să hotărăsc în două-trei ore, aflându-mă realmente sub presiunea unui ultimatum. Altfel risc să se epuizeze lista cu rezevări.

14 iunie 2023. Of, nu am trimis nici ieri opțiunile și pe bună dreptate mă simt ca pe muchie de cuțit. În fine, sperând să mai pot modifica pe ici-colo câteva ceva, mă decid și apăs pe Send și lista pornește către atât de înțelegătoarea și răbdătoarea doamnă cu mine. În concluzie, voi sta la Sibiu cinci zile voi vedea, după cum urmează, zece spectacole: Vineri, 23 iunie, ora 18, În măsura imposibilului, regieTiago Rodrigues, ora 21, Povestea prințesei deocheate, regie Silviu Purcărete), Sâmbătă, 24 iunie, ora 17, Ora în care nu știam unii de alții, spectacol de Leta Popescu și Bogdan Spătaru, ora 21, Romeo și Julieta, regia Luminița Țâcu, Duminică, 25 iunie, ora 19, Jocuri, vorbe, greieri..., regia Silviu Puccărete, ora 21, Seaside Stories, regia Radu Afrim, Luni 26 iunie, ora 16, Romeo și Julieta, regia Andrej Zholdak, ora 21, Macbeth/O căsnicie de pomină, regia Dogu Yașar Akal, Marți 27 iunie, ora 18, Băieții de zinc, regia Yuri Kordonsky, ora 20, Dorian Gray, regia Bastian Kraft.

Cât de inspirate îmi sunt opțiunile rămâne să mă conving la fața locului. Excepție fac două dintre ele, Povestea prințesei deocheate și Băieții de zinc, pe care le-am mai văzut. Pe primul de trei ori iar pe cel de al doilea o singură dată la premieră... Cert e că ispitele sunt numeroase. Amintesc că la un moment dat, remarcând o prezență masivă în festival a regizorilor tineri români, unii deja cu numeroase spectacole la activ, alții, cel puțin mie, aproape necunoscuți, am fost tentat să-mi fixez integral atenția asupra lor, părându-mi-se chiar interesant să-i urmăresc în grup. Iată câteva titluri de spectacole și nume de regizori asupra cărora mi-am oprit privirea: Punk Rock de Simon Stephens, regia Vlad Cristache, Teatrul Excelsior, Agnes, aleasa lui Dumnezeu de John Pielmeier, regia Sânziana Stoican (Teatrul Nottara), Nuntă în cer de Mircea Eliade, regia Zsuzsanna Kovacs (Teatrul Dramaturgilor), Prețul auruluui, regia Eugen Jebeleanu (Centrul Replica&Compagnie des Ogres), Julieta fără Romeo, regia Bogdan Theodor Olteanu (Teatrul Odeon), E adevărat, e adevărat, e adevărat!, text Breach Theatre, regia Alexandru Mâzgăreanu (Teatrul Act), Visul de Alexa Băcanu, regia Dragoș Alexandru Mușoiu (Reactorul de creație și experiment), Istoria muzicii pentru copii (și părinții lor), regia Cristian Ban (Teatrul Municipal Ioan Salavici din Arad), cum și cinci producții ale Teatrului Național Radu Stanca: Perfect compus, text și regie Alexandra Badea, Ora în care nu știm nimic unii despre alții, autori Leta Popescu&Bogdan Spătaru, Am angajat ucigaș profesionist de Aki Kaurismaki, regia Radu-Alexandru Nica, Cameristele de Jean Genet, regia Hunor Horvath, la care se adaugă Legenda din Hamelin, o posibilă istorie a sașilor și Mass de Fran Krantz, ambele în regia lui Andrei și Andreea Grosu, dar și în colaborare cu Unteatru. Oricum, zarurile au fost aruncate, opțiunuile le-am trimis, iar în următorul Jurnal promit să revin cu detalii.

III

Rock

www.revistaneuma.ro

96

Nr. 9-10(71-72) G 2023

Simfonia timpului DUMITRU UNGUREANU

rin ce se diferențiază ascultătorul de muzică de consuma- torul de muzici? Un consumator de muzici înghite cu toptanul piesă după piesă, criteriul său de alegere fiind TOPUL, clasamentul ultimelor succese, a căror„durată de funcționare” e limitată la câteva săptămâni, cel mult o vară. Un ascultător de muzică degustă pe îndelete ce aude, uneori pune în aparatul de redare același disc de mai multe ori, până la sațietate câteodată. Consumatorul nu este interesat de suportul fizic al muzicii; poate fi orice, nou și foarte la îndemână, ca să-l poată manevra când i se năzărește. Comoditatea și ușurința sunt principalele cerințe ale consumatorului, iar scurtimea piesei îl aduce la orgasm. Pentru acest gen de public, roackerii (nu rockerii!) au supralicitat (nu știu dacă au și lansat) sloganul:„Nu privi niciodată înapoi!” Consumatorul de poprock nu e adeptul colecției personale, ci al listei permanent înnoite. Dacă vreodată i se întâmplă să cumpere un disc, o casetă, un DVD, e dispus să le cedeze oricând se ivește ocazia unui schimb cu ceva mai interesant, mai nou, mai cool. El trăiește febril, cultivând grija zilei de mâine, dar nu pentru că mijloacele de subzistență i-ar fi amenințate.

Are destul, poate huzuri chiar, mulțumită unei activități lucrative bănoase, profesate după absolvirea facultății de profil. Se teme doar că apare ceva nou, iar el n-a prins!

Ascultătorul de muzică rock nu poate să perceapă sunetul dacă n-are „obiectul” în mână și lista creditelor sub ochi. Pasionat și de muzica simfonică, se înglodează în achiziția discurilor de referință, deși ar avea posibilitatea să le asculte la un post de radio HiFi. Pe timpul comunismului de operetă ce-a scârțâit la noi în anii 1980, oamenii cu apetit pentru rock își făceau caiete speciale, unde notau conștiincioși toate amănuntele vreunui disc picat la platanul pick-upului pentru un timp limitat (de obicei o zi, dar nu de puține ori aproape cât dura muzica înregistrată). Nu trăiai o rușine mai mare decât să depășești termenul asumat, impus de dorință. În plus, data viitoare erai sărit din circuitul„mărfu-

P

rilor” cu valoare simbolică, un soi de cursă fără final și fără câștigători vizibili...

Toate aceste generalități cam dizarmonice mi-au fost provocate de ascultarea dublului album Father Time - Part I, rock simfonic semnat de grupul clujean Symphress. Mărturisesc fără jenă că, până să primesc CD-urile, nu auzisem nicio piesă, nici nu știam de existența trupei. Numele Mihai Brici, chitaristul, textierul, vocea, sângele și creierul care guvernează ansamblul îmi era cunoscut, îl zărisem în mediul online, ba chiar eram „prieteni” pe Facebook. Ar fi necinstit din parte-mi să scriu acest comentariu ca și cum am fost pus deodată în fața unei opere de artă mărețe, căreia îi lipsea numai articolul meu drept panaș. Dar și mai necinstit ar fi dacă n-aș recunoaște un fapt aparent minor, însă foarte important în ce mă privește: este un album cu durata de aproximativ 90 de minute, la capătul cărora am simțit nevoia stringentă să îl reascult! Nu pentru că voiam să înțeleg anumite pasaje, să descifrez, cu textul sub ochelari, sensuri filosofice profunde ori să descâlcesc fraze muzicale ce trimit la albume consacrate! Nu, nimic din toate astea! Pur și simplu, voiam să reascult pentru că mi-a plăcut de la prima audiție. Iar când o compoziție muzicală place, așa cum e concepută și executată, orice propoziție explicativă, orice interjecție admirativă, orice frază cu aspect de

lustruire a baghetei dirijorale înseamnă tot atâtea pietre agățate de oblâncul Pegasului pe care sinele călă(to)rește stingher.

Experiența nenumăratelor audiții atente și practica scrisului pe marginea lor mi-ar permite să găsesc diferite metafore ca indicații axiologice, dezvoltând pretenția unei înțelegeri oarecare, neapărat cathartice. Versurile pieselor, citatele din Edgar Allan Poe, Borges, Tolstoi, poemul Mortua Est (una dintre cele mai reușite piese muzicale pe versuri de Eminescu, din câte am auzit eu), orchestrațiile pe cât de inteligent etajate, pe atât de fermecătoare – totul se adună într-un flux emoțional și pulsează elegant, dând senzația de nedescris că Timpul ești tu, ascultătorul țintuit în confortul unui fotoliu uzat. Ce să îți dorești mai mult? Eventual, o întâlnire cu instrumentiștii: Sergiu Botezatu, voce; Alina Rus, claviaturi, voce; Ioana Roșca, chitară bas; Alex Titieni, baterie; Vlad Țimbolmaș, sunet; și cu Mihai Brici, chitară, voce, producție.

Dar astfel de întâlniri, oricât de planificate, nu totdeauna se termină în concordanță și mulțumire, așa că eu, personal, pățit fiind, le evit pe cât pot. Mă mulțumesc să pun iarăși discul în player și să flanez, symphress-ând fericit pe valurile timpului...

La fel ca muzicienii clujeni, știu că „The Father disdains, The Father consumes, The Father destroys”! Nu-mi fac griji: sunt copilul Timpului, dar și Timpul în sine! III

C[l[torii

97

Nr.9-10(71-72) G 2023

www.revistaneuma.ro

Exod în alb

RAMONA MÜLLER

Cine se trezeşte dimineaţă în Elveţia n-are niciun motiv să ajungă mai departe.

(Proverb elvețian)

nul acesta când ne-am planificat concediul, am ales superlativul montan al Europei, țara care este ocupată predominant de Alpi, Elveția. Situată în inima Europei, Elveția este protagonista multor superlative. Chiar dacă este țara ciocolatei, este și țara cu cea mai scăzută rată a obezității.

Ceea ce impresionează sunt Alpii maiestuoși cu numeroase lacuri glaciare de un turcoaz hipnotic. Vârfurile impozante cum ar fi Matterhorn (4478 m), Eiger (3970 m) și Jungfrau (4158 m) străpung cerul într-un spectacol impresionant. Orice peisaj din Elveția este un colț de rai. Frumusețea cantoanelor te face să uiți de foame, de sete și de somn și să îți aduci aminte de bani, pentru că este într-adevăr cea mai scumpă țară europeană din punct de vedere al serviciilor turistice. Datorită acestui lucru noi am plecat cu cortul, campingul fiind mult mai accesbil financiar decât pensiunile unde pentru o noapte de cazare cel mai ieftin preț este de 150 de euro.

După ce am efectuat cea mai lungă via ferrata 500 m și cea mai abruptă, Via Ferrata Diavolo, un traseu spectaculos în Cheile Schöllenen, după ce am trecut prin minunatele serpentine ale Pasurilor Furka și Grimsel la mii de metri altitudine a venit ziua să ne îndreptăm spre Gornergrat. Traseul include călătoria cu trenul cremalieră și întoarcerea pe la baza ghețarului pe o durată estimativă de 12 ore și o diferență de nivel de 1200 m. Pornim în zori din campingul Alphubel. Luăm trenul din Täsch către Zermatt (1604 m), unde este interzis accesul cu vehicule non-electrice.Cu biletele pentru Gornergrat și ne urcăm în trenul cu cremalieră.

Gornergrat Bahn este cea mai înaltă cale ferată în aer liber din Europa, situată 3089 m. Drumul durează 33 minute, incluzând stațiile intermediare: Findelbach, Riffelalp, Riffelberg și Rotenboden.

După ce ieșim din pădurea de brazi la fiecare viraj al trenului apar peisaje spectaculoase, cascade, lacuri alpine și vârfuri semețe. Au și elvețienii Mocănița lor. Linia ferată a fost electrificată de la punerea ei în funcțiune în anul 1898, fiind prima de acest fel din lume. Ne echipăm de iarnă și lăsăm în urmă Hotelul Kulmhotel Gornergrat cu panorame uluitoae ale vârfurilor muntoase din jur.

Hotelul se află la cea mai mare altitudine din Europa, 3100 m. Ne îndreptăm spre Creasta Hohtälli urmând să ne întoarcem pe la baza ghețarului Gorner spre Rottenboden, apoi spre Zermatt.

Suntem singurii turiști la ora 7:30. E încă devreme. Munții stau agățați de cer. Invazia cețurilor obturează priveliștea. Un vis intangibil, dintr-o altă viață coboară și urcă în tandem cu negura.

Fluvii de nori cresc de pretutindeni. Din când în când se deschide o fereastră alpină pe marele ecran celest prinzând în treacăt lumina fugară. Munții patru miari apar ca fata morgana. În această lume curioasă, când ceața se sparge ici-colo, ghețarii își încep ex-

A

odul. Setea de libertate a gheții provocată de om. Sfere albastre cu aripi albe. Stăpâni pe vânturi și pe nouri, Alpii îmbrățișezează infinitul alb de milenii. Urcăm cu spor. Nu este nimeni înaintea noastră, nici înapoia noastră. Priveliști fantastice din toate direcțiile. Traversăm câteva porțiuni de stâncă, cu blocuri imense de piatră. Realizăm că timpul necesar spre Cabana Monte Rosa este mai mare decât am prognozat. Ajungem la o stație de schi nefuncțională Rote Näse (3251m). Recitim cu atenție foile cu indicațiile despre traseu. Ne-am abătut de la traseu continuând înainte pe Creasta Hohtälli, în loc să facem la dreapta spre poteca de la baza ghețarului. Suntem doar noi, două furnici montaniarde într-o imensitate de stâncă și gheață. E ușor să fii mic în lumea uriașilor glaciari. Labirintul alb mă copleșește. Răbufnesc într-un atac de panică. Trebuie să facem cale întoarsă, să găsim indicatorul, poteca și să luăm trenul înapoi de la Rottenboden. Timpul este prea scurt pentru a parcurge întregul traseu pe jos. Vremea se îmbunează. După trei ceasuri revenim pe traseul corect. Începe coborârea lungă spre ghețarul Gorner, unul dintre cei mai mari din Alpi cu o lungime de 12 km. Pas cu pas, mișcare cu mișcare mă calmez. Privirea îmi este atrasă tot timpul ca de un magnet de masivul Monte Rosa și marea de creste și vârfuri dimprejurul ghețarului Gorner. Fluvii de zăpadă, tobogane albe pline de morene șerpuiesc într-un tablou fantastic. O lecție practică de geografie predată de creatorul universal, Mama Geea. Zărim Lacul Gornersee și Cabana Monte Rosa. O floare colț îmi zâmbește discret. Câțiva fulgi de nea valsează nostalgic. Ne întâlnim cu câteva grupuri de turiști. Noi îmbrăcați de iarnă, alții doar în tricouri.

Vârste și anotimpuri diferite. Măresc zoom-ul cât pot de mult pentru a păstra în memoria fotografiilor căldările și văile glaciare, stâncile șlefuite, imensele autostrăzi albe și piscurile năucitoare.

Un dans amețitor într-o lume statică, asemănător rotirii dervișilor.

Urmăm o curbă de nivel suspendată având în față Matterhornul (4478 m), unul dintre vârfurile cele mai spectaculoase din lume.

Crește din zăpadă asemeni unui canin (dinte) alpin. Piramida simbol a Elveției. Ca un vârf de catarg în oceanul acelor de piatră vârful Riffelhorn (2928 m) se înscrie perfect în profilul de mare altitudine. În apropiere de stația Rotenboden ne îndreptăm spre lacul Rifelsee. Grupurile de turiști devin mai numeroase, la fel și potecile. Trenul cu cremalieră de culoarea sângelui coboară pe aorta feroviară. Simt cum mă topesc. Senzațiile din timpul zilei mă copleșesc. Am nevoie de timp pentru a asimila imensitatea alpină și tabloul din care am făcut parte pentru câteva ore. Dar conform unui proverb elvețian Îți trebuie picioare bune să duci o întreagă zi III de noroc! Și ce mai zi!

Culinar

www.revistaneuma.ro

98

Nr. 9-10(71-72) G 2023

Amintiri §i pohte copil[re§ti FLORICA BUD um mai hăt, am fost în pădure după hribe, frăguțe și mure, dară, ar trăbui să facem o zămucă pe pthitoi ori pur și simplu să le frigem simplu în oloi și ceapă și la sfărșit să țâpăm căteva fire de petrinjel. Acu, lângă zămuca de încins nu știu dacă ar merge un deț de horincă, dară, nici nu poți merge la coasă cu câteva hribe în rânză. Mai bine să cotăm în afumătoare să vedem ce-om găsi în ea. Dacă, gospodăria nu are afumătoare în odor atunci ne-om sui în pod să cotăm bunătățuri ce se ascund atârnate sub grindă. De stăpânul cășii nu este colduș, apăi trebe să fie: clisă, cărnați, tobă și ciontele porcului puse la afumat. După cum ştie tot românul trăitor la ţară sau la oraş, tripleta de aur — de care ţăranul a avut parte de-a lungul vremii şi care l-a ţinut în putere — a fost înjghebată de voie ori de nevoie din: mălai, slănină şi... horincuţă, bat-o vina!

Iarna, după tăiatul porcului, viaţa țăranului se îmbunătăţea cu... cărnaţi (cârnaţi), călbaşi (caltaboşi), jumere, thişcă cu sânge (sângerete), tobă. Cine era harnic și avea livadă cu pomi fructiferi mai mult ca sigur că nu regreta. Adevărat, culesul poamelor era o greutate în plus, și unde erau prunci, strângerea lor căderea pe umerii celor mici. Nu se prea putea trăi de pe urma poamelor, nu erau livezi mari erau câțiva pruni, meri, corcodușe și ici și acolo câte un păr. Dar era nevoie de câte un pom cât pentru prunci cât pentru un pthic de horincă. Traiul zilnic și niște grițari era asigurat de mălai, grău, orz, ovăz, mărhăi(vaci), porci, galițe(găini), nicidecum de pomărie, care a era un moft pentru ca domnii mari să aibă unde sta la umbră.

Cea mai bună horincă este cea ţiştaşă (curată). Adică cea făcută fie numai din prune, fie numai din pere puturoase. Dar până la urmă nici cea din poame amestecate nu este de lăpădat.

Prunele se macină cu dărălăul direct în ton (butoi). După nouă zile borhotul rezultat se poate duce la horincie (pălincie). Merele trebuie să stea două luni, până borhotul este pregătit să devină horincă. Borhotul se toarnă în căldare (cazan de cupru) şi se fierbe vreo două ore, până începe să curgă vodca. Ea se mai fierbe încă o dată, până ajunge la tăria de şaizeci de grade. Nu am avut cazan artizanal acasă, dar erau familii care deţineau căldări.

Ele au fost confiscate de către comunişti. Dar se zvoneşte că noile sfaturi ce curg dinspre Uniunea Evropeană sunt cam anapoda. Vor să pună gând rău căldărilor particulare şi de asemenea ritualului de sacrificare tradiţională a porcuşorului românesc. Măcar, cei de

C

vârsta părinţilor mei au trăit după datinile dragi lor. Ce va fi, va fi!!

Ei au fost ultima generaţie de ţărani autentici. Noua tranşă este alcătuită mai mult din domniscarăşi, adică nici domni, nici țărani.

Aceştia uită cine sunt şi privesc cu jind spre supermarket, bată-l vina! Supermarket-ul are toate şansele să devină simbolul noului val de ţărani români. Şi, probabil, că Măria Sa Supeboldul va ajunge însemnul ce va înlocui spicele de pe stema ţării. Cine mai are nevoie de bătrânele spice? Ele trebuie recoltate când soarele frige mai tare. Dar, la urma urmei nu este vina trăitorului la țară de schimările ce curg, grăbind ritmul vieții si a noilor obiceiuri.

Dar mai bine să ne întoarcem la horinca, pălinca sau țuica noastră. După cum am spus, ea se poate obţine şi din amestec de pere, mere, prune, caise, piersici, din orice fruct pe care îl are ţăranul în pomărie. Duzii au dispărut de mult. Țuica făcută din pere puturoase sau prune bistriţene, prunul nostru din bătrâni, este considerată o minunăţie. Primul şuvoi din horinca, fiartă de două, ce se scurge se numeşte arămnhită. Aceste prime picături din licoarea fermecată nu au voie să se amestece cu horinca propriu-zisă. De aceea este strânsă cu grijă, pic cu pic, într-o oiagă (recipient de sticlă) şi păstrată cu sfinţenie tot anul, fiind folosită ca leac de uz extern. O gură de horincuță nu a făcut nimănui rău!

Dovadă că ţăranul român nu a avut colesterol, el ştiind că horinca topeşte slănina de porc pe care o consuma zilnic. Pot să-l dau ca exemplu pe tatăl meu, Ioan, care a trăit 92 de ani, deși mânca zilnic slănină... la un pahar de tărie. Mamica îl certa des din cauza slăninei. Mai ales în zilele de sărbătoare mare, când erau atâtea feluri de mâncare, taticul mergea la afumătoare și își tăia un dărab de clisă. Mama lua foc:„Măi Ioane dacă intră oarecine acum pe ușă și vede că mânâci clisă în ziua de Paști. Treabă-i asta?”Tata nu zicea nimic, își vedea de clisa lui. Bună slăninuță știau să facă!

Când eram mici o țineau în pod și dirijau fumul spre ea. Dar mai apoi, tata a făcut o afumătoare în grădină, unde slănina și cârnații se păstrau bine, toată vara până toamna târziu. Adevărat că tata putea să se ia la întrecere cu orice cosaș.

Tata nu era prea vorbăreț, nu știu între oameni cum era, dar acasă era tăcut. Știam de la bunica Valeria, mama sa, degeaba la ajutat să învețe nu s-a prins școala de el, ca de altfel nici de fratele său Milian. Au iubit pământul, nevrând să plece din sat.

Bunica, fostă premiantă, școala o făcuse în limba maghiară, lua lipsa de inters școlar al pruncilor ei ca pe o înfrângere personală.

Din păcate, băieții semănau cu tatăl lor, Victoru lui Hedeș, repetentul clasei. Plângea bunica când povestea. I-au plăcut bunicului: pământul, femeile, crășmele și băutura. Dacă unchiul Milian i-a călcat pe urme, tata cel puțin, chiar de nu a învățat, măcar nu a intrat în crășme, el și-a băut horinca din oiaga lui. Mai mult ca horincuţa, spaima colesterolului, pe tata l-a susținut munca. An de an, fie primăvară, fie toamnă, dar mai ales vara, la aproape patruzeci de grade, el era nelipsit de la câmp, alături de mama. Ei nu au vrut să renunţe, nici în ruptul capului, la găzduşag, ce presupune: muncă, muncă și iarăși muncă. Acum, cine să lucreze pământurile, când tinerii cunosc doar drumurile ce duc la… discoteci. Nu poți să îi învinovățești, nici pe ei, când acesta este mersul lumii!

III

99

Nr.9-10(71-72) G 2023

Contre-pied

www.revistaneuma.ro

STEJARUL, CA O SALCIE PLÂNG{TOARE GELU NEGREA criu acest articol într-o duminică miraculoasă, despre care calendarul se încăpățânează să indice intrarea în luna octombrie în pofida zilei de-afară care aparține mai degrabă anotimpului estival decât celui autumnal, zi scăldată întrun soare de culoarea mierii și aurului vechi, cu 31 de grade anunțate pentru București. Din păcate, această zi binecuvântată meteorologic urmează unei sâmbete sportive pentru care termenul dezastruoasă e mai curând temperat-continental decât încărcat de niscaiva exagerațiuni. Vorbesc, așa cum bine cred că majoritatea dintre dumneavoastră au înțeles, despre sabatul rugbystic pe care stejarii noștri carpatini și l-au permis la Campionatul Mondial de profil după cele două crâncene salahorii din partidele anterioare, cele cu Irlanda și Africa de Sud, în care au înregistrat suavele scoruri: 8 – 82 și, respectiv, 0 – 76. Nu, nu e nici o ironie aici: față de planturosul 0 – 84 de ieri, rezultatele anterioare pot fi considerate blânde și numai bune pentru a rotunji totalul celor 242 de puncte încasate până acum într-o competiție care încă nu s-a sfârșit. Căci dacă e să ne jucăm de-a superlativele, hai să ne amintim scorul-fluviu consemnat în urmă cu 20 de ani, în 2003, în partida oficială Australia – România: 90 – 8. Sigur că da, în toate cele există loc pentru mai rău și neașteptate consolări.

De pildă, la C. M. din același an 2003, reprezentativa cangurilor sa supărat pe alți adversari și mai rău, făcându-i arșice de o manieră încă mai convingătoare. 142 – 0 cu Namibia, dacă e să fim exacți și de bună credință.

Dar dacă e să fim așijderea ca în rândurile de mai sus și în continuare, se cuvine să consemnăm că cincisprezecele nostru nu numai pare, văzut de departe, ci chiar a fost de-a lungul timpului ciuca bătăilor la mai toate Cupele Mondiale de rugby, precum și echipa cu care toți ceilalți competitori și-au împlinit scorurile necesare pentru a promova în etapele superioare. Acești stejari, care s-au dovedit cel mai adesea îndoite trestii ori sălcii plângătoare pot, la o adică, să se fălească pe bună dreptate cu performanța de a se număra printre cele numai douăsprezece țări care au fost prezente la toate edițiile Cupei Mondiale, cu excepția aceleia din 2019, din Japonia. Mai mult: în palmaresul istoric al României sunt înscrise și câteva victorii în fața unor campioane mondiale sau unor prestigioase câștigătoare ale Turneului celor 5 națiuni (Franța, Țara Galilor, Irlanda, Scoția...). E adevărat că din cele vreo 30 de meciuri jucate de stejari la competiția mondială de resort, n-au câștigat decât 6 la care speră să-l adauge, în acest an, pe al 7-lea, cu Tonga. Dar răspunsul la eventualul rictus mușcător generat de subțirimea palmaresului rămâne acela menționat câteva rânduri mai sus. Prin urmare, țineți minte treișpe cuvinte: rugbyștii români s-au calificat la (aproape) toate Cupele Mondiale desfășurate până în prezent!

Ceea ce altora (fiindcă, de fapt, la acești „altora” am vrut să ajung eu după acest prelung și prea-lat ocol) nu prea le-a fost la îndemână! Ba încă și mai rău! Calificarea la turneul final, care a devenit la unii regulă de conduită competițională, la alții a fost și continuă să rămână visul visurilor și performanța performanțelor.

La fotbal mă refer, bineînțeles, sau la ceea ce pe plaiul nostru mioritic poartă ilegal acel nume, funcționând clandestin și sub denominația oneroasă de disciplină sportivă. Eliminările succe-

S

sive, an de an și in corpore ale formațiilor românești încă din primele tururi ale competițiilor continentale intercluburi sunt edificatoare în această ordine de idei. Iar în alta, n-o să-mi spuneți mie că un meci Oțelul – FCSB sau partidele disputate de Naționala României condusă de cetățeanul cu buletin de Capitală moștenit pe linie de familie, (așa-)numitul antrenor Eduard Iordănescu, în compania a tot soiul de inamici gen Andorra, Belarus, Kosovo sau Israel se încadrează în vreun fel la capitolul fotbal european.

Fiindcă, nu-i așa, competiția care reunește selecționatele pomenite se cheamă Preliminariile EURO 2024 și necum altfel, iar campionatul în care activează Oțelul Galați, Voluntari Voluntari, Dinamo București, Poli Iași și altele ejusdem farinae este situat, după cum se învață la primele lecții de geografie de la gimnaziu, într-o țară din continentul cu pricina (mă rog, cu excepțiile de rigoare...). În această ultimă ediție a Campionatului European – pe scurt, EURO – noi am fost din nou blagosloviți cu un noroc chior, urnele din care s-au extras adversarele din preliminarii fiind, pare-se, made in Romania sau mânuite de persoane care au absolvit diverse facultăți prin patria noastră. Altfel, numai întâmplarea singură nu avea cum să ne ofere o grupă cu concurenți atât de bicisnici, fotbalistic vorbind, plus un rival pe care statul român nici măcar nu-l recunoaște ca națiune de sine stătătoare. Cu toate astea ne-am chinuit amarnic să ajungem, la jumătatea întrecerii, pe locul secund în grupă – chestie datorată nu atât jocului practicat, cât mai cu seamă ghinionului oponenților de trei lei dăruiți de soartă precum și șansei noastre piramidale. Căci pentru nivelul valoric al fotbalului profesat de tricolorii în galben, adjectivul lamentabil îmi pare a se potrivi cel mai bine: nici o idee, nici o tactică – despre vreo strategie ce să mai vorbim... E adevărat că selecționerul echipei noastre ar putea invoca faptul că asta e calitatea fotbaliștilor pe care-i are la dispoziție și că nici Carlo Ancelotti n-ar putea să facă bici de Anul Nou din fel de fel de Alibeci care i se livrează de la cluburi pe post de vedete (câteodată chiar de autentici fotbaliști).

Așa stând lucrurile, obstinația cu care ne propunem să ne calificăm la toate turneele finale cu putință și neputință capătă un calibru și o înverșunare care ar suna dramatic dacă n-ar fi alunecat demult în comédie, cu accent pe e. Să ne calificăm – pentru care scop, în afară de acela de a ne califica, pur și simplu?!

Ne-am propus vreodată să câștigăm un titlu ori să atingem măcar nivelul semifinalei unei confruntări internaționale? Iar dacă nu, pentru ce ne mai strofocăm atât cu nenorocitele astea de calificări din care am ajuns să facem niște performanțe în sine, niște veritabile succesuri, demne de pus în ramă, niște recorduri bune de atârnat în vitrina ornată cu izbânzi adevărate? Este performanța rugbystică românească a prezenței la toate turneele finale ale C.M. (minus Japonia, cum am zis...), o reușită autentic- sportivă, cu care să se mândrească o țară, pe care să o slăvească un popor și care să constituie un exemplu luminos pentru toți sportivii unei națiuni? Îndoi-m-aș și n-am cui, după cum zice o cunoscută baladă...

III

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

Aceste volume se află in atenția cronicarilor noștri pentru eventuale recenzii extinse.

Multțumim autorilor și editorilor.

emnul vizual sub care stă Neuma este un trandafir, această floare care transcende graniţele culturale, religioase, etnice, deoarece frumuseţea și armonia semnificaţiilor sale sunt un symbolon care are puterea de a ne aduce împreună. Trandafirul NEUMA este un trandafirînflorit,rosacentifolia,trandafirulcuosutădefoi,metaforăacărţiișiarevisteișivorbește despre curajul de a înainta crezând până la capăt într-un ideal. Neuma este un semn de notaţie muzicală fără portativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi NEUMA este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunităţile monastice. Dincolo de această semnificaţie, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un proto semn care, în funcţie de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și disponibilitate de dialog cu celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pierde pe sine, dimpotrivă, îmbogăţindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă. Revista NEUMA este o revistă cu profil cultural. La fiecare două luni veţi putea citi un număr dublu care va acoperi teme de la literatură la istorie, de la teatrulafilosofie,delasportlaeducaţie,veţiputeaurmăriviaţaculturalăaromânilordindiaspora și veţi putea descoperi împreună cu noi adoles-cenţi talentaţi la rubrica„Teen Spirit“, veţi afla care sunt cele mai recente cărţi ale Editurii NEUMA și îi veţi putea cunoaște pe autorii lor, iar despre complexa și bogata dramaturgie contemporană românească veţi putea citi în paginile consacrate teatrului, veţi afla despre cele mai noi apariţii editoriale prin recenzii ale celor mai recente și valoroase cărţi din literatura română contemporană și din literatura străină iar oameni de cultură din ţară și din străinătate vor fi mai aproape de cititorii noștri prin interviuri.

Credem cu tărie în importanţa și în necesitatea culturii, în rolul ei formator esenţial. Răspândind lumina culturii în întunericul ignoranţei putem să ne aducem contribuţia - o picătură - de armonie într-o lume frământată.

(Extras din Editorialul primului număr al Revistei NEUMA – 1-2/2017)

De ce NE UM A?

S

100

Nr. 9-10(71-72) G 2023

54

CARTEA DE POEZIE

Menuț Maximinian Poete ale Clujului

55 Premiile Filialei Cluj a USR pe anul 2022 CARTEA DE PROZĂ

56

Nicoleta Milea Povestiri de pe Dealul Lacrimilor

58

Adrian Țion Sfârșitul nesfârșit al poeziei

CARTEA DE POEZIE

VOLUME NEUMA 59-60 Ana Dobre

61

Flavia Adam

FOCUS NEUMA

62 Dumitru Augustin Doman 63 Monica Grosu EVENIMENT EDITORIAL

Evelyne Croitoru

64 Poezia, o evanghelie la persoana întâi VOLUME NEUMA

65 Codruț Radi PROZĂ

66 Ana Heța - Viorica

CARTEA PENTRU COPII

67

Victor Rusu Crisula Ștefănescu și motanul Țuțu VOLUME NEUMA

68 Lucian Gruia 69 Victor Rusu PROZĂ

70 Elina Adam - Cearșaful scrobit CARTEA DE POEZIE

Diaconescu 71 Ioana Maturitatea unui debut VOLUME NEUMA

72 Nicoleta Milea 73 Elina Adam

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

74 Mariana Gorczyca Dunărea

TRADUCERI

George Volceanov 75 Rejtő Jenő (P. Howard). Malul Blestemat AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

Sonia Elvireanu - Sophiana

77

Eva Lianou Petropoulou

79 80

LITERATURA LUMII VIAŢA CĂRŢILOR

Miruna Drăghici - Ultimulmagician(I)Hobbitul ARTĂ

Elena Abrudan - Anul Picasso

82

Menuț Maximinian - Steagul de nuntă

83

Delia Bodea Iacob

84

Radu-Ilarion Munteanu Prinț, memorialist și profesor

85

Codruț Radi Pictura, o altă muzică Cafeaua ca artă

87 88

Alexandru Jurcan Vara mamei și vara lui Antofie

89

Alexandru Jurcan - Ca trestiile

90

Raluca Faraon - Marea răceală

91

Ion Cocora

92

Dumitru Ungureanu - Simfonia timpului

96

Ramona Müller - Exod în alb

97

Florica Bud - Amintiri și pohte copilărești

98

Gelu Negrea Stejarul, ca o salcie plângătoare

99

ETNOLOGIE

CONFESIUNI

COLŢUL LUI YORICK PLASTICĂ

TEATRU

ECRAN LITERAR CINEMATECA

JURNAL TEATRAL ROCK

CĂLĂTORII CULINAR

CONTRE-PIED

VITRINA CU CĂRŢI

100

edituraneuma.ro revistaneuma.ro

este

CunoaȘterea

putere

2601

1608