Revista NEUMA nr.3-4/2024

aNul VIII $ Nr. 3-4 (77-78), 2024 $ 100 paGINI $ 10 leI

www.revistaneuma.ro

RevIstă de cultuRă

editată de asociația Culturală NeuMa

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR D IN ROMÂNIA

INVITAŢI SPECIALI:

Gheorghe Grigurcu Mihail Gălățanu Kocsis Francisko INTERVIU

elena abrudan în dialog cu Gheorghe Glodeanu

r ANIVERSARE a d u ȚuCulesCu ANI

PROZĂ

dana Banu Vo Chi Nat EVENIMENT

Concursul rețeua literară. laureate Neuma

R

SUMAR

PremiulRevisteiNEUMApentruproză Georgiana Tonef Filip NR. 03-04 (77-78), 2024

Concursul Rețeaua Literară 2024

EDITORIAL

3 4

Carmen Secere Ioana Greceanu Camelia Ardelean Ella Leynard Soril Miavoe Vasile Toma Mirel Lazăr Sandu Frunză

Andrea H. Hedeș Pavilionul pentru privit luna IN MEMORIAM

Nicolae Manolescu APARIŢII NEUMA CURSIV

PROZĂ

Horia Gârbea Condiția de nemuritor

5

Dana Banu, Ada Kaleh Rodica Bretin, Sorcova, vesela...

Cosmin Andrei Tudor, Azi

IN MEMORIAM

TEATRU ELISABETAN

Dan Cristea Cornel Udrea

6 8 9 10 11 12

INVITAT SPECIAL

13

Miruna Drăghici Mafie, eros și politică Robert Greene Fratele Bacon și fratele Bungay

Gheorghe Grigurcu „Subiectivitatea duratei” Mihail Gălățanu Kocsis Francisko

ESEU

EVENIMENT

16-23

24 25 28 30 32 35

Iulian Băicuș Critica literară din România, ieri și astăzi

Triplă lansare Neuma la Brașov Iulius Cezar lansat la Uniunea Scriitorilor Poezie și proză – lansare dublă Antologia Filialei București Poezie lansată la C.S. Arcul de Triumf Poezie marca NEUMA lansată la București O serată Elstar cu lansare NEUMA EVENIMENT

15

POEZIE

www.revistaneuma.ro

1

14

Concursul Național de Literatură Rețeaua literară Premiul Revistei NEUMA pentru poezie Lavinia Zamă

ISTORIE LITERARĂ

Iulian Bitoleanu Scriitorul de geniu și creștinismul CORESPONDENŢĂ

Ioan Holban Farmecul scrisorilor de altădată POEZIE PERSANĂ

38 40 41

Sara Esterabadeyan, Inima fără hotare Hafez, un oracol al iubirii STUDII CRITICE

Gheorghe Glodeanu, EugenIonescu– 42 portret al artistului la tinerețe

Director: Andrea H. HEDEȘ Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Ioana Diaconescu, Gheorghe Glodeanu, Alexandru Jurcan, Nicoleta Milea, George Volceanov Redactor asociat: Hau Kieu Bich (Vietnam), Ersin Engin (Turcia) Corector: Dana Bota; Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordache APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asociaţia Culturală NEUMA Revistă de cultuRă

www.revistaneuma.ro

www.revistaneuma.ro; www.edituraneuma.ro Email: redactia@revistaneuma.ro

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor.

Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite

Editorial

1

Nr. 3-4(77-78) 2024

https://ovidiubujor.ro/

www.revistaneuma.ro

Pavilionul pentru privit luna

AndreA H. Hedeș in martie până în mai este vremea cireșilor japonezi în floare. Sakura, (numele japonez al florii de cireș), este prilej de sărbătoare. O sărbătoare a primăverii diferită de modul în care se sărbătorește la noi acest anotimp, în care ieșirea la iarbă verde înseamnă grătar, mici, cârnați și bere. Rubricile meteo nipone prezintă hărți ale regiunilor în care înfloresc cireșii. Primele flori se deschid în Sudul Japoniei pentru ca înflorirea să continue spre Nord-Est iar, mai apoi, ajungând în Hokaido, cea mai nordică zonă a Japoniei. Sunt prezentate și cele mai frumoase locuri în care florile de cireș – sakura pot fi admirate, deoarece urmându-le înflorirea, se desfășoară și sărbătoarea Hanami, cu o tradiție de o mie de ani, în care oamenii merg la picnic sub pomii înfloriți pentru a admira frumusețea florilor de cireș. Sakura sunt flori mici, de un roz pal, de o frumusețe delicată, surprinzătoare fără a fi ostentativă, sunt flori care „trăiesc” doar zece zile, fără a face însă fructe.

Japonezii le admiră frumusețea „gratuită”, fragilitatea și efemeritatea, sărbătoarea lor fiind prilej de meditație asupra vieții și a morții, asupra frumuseții existenței, fie ea și de o clipă. Și la noi înfloresc magnoliile, salcâmii sau teii, dar nu au creat vreodată un val de emoție, un prilej de admirație sau de meditație asupra unor probleme esențiale, precum însăși existența și rostul ei. Cel mult, magnoliile, au dus la elanuri instagramabile, așadar, cu o finalitate pragmatică.

Este vorba, desigur, de o diferență de cultură și de sensibilitate.

D

xistă și la Cluj câțiva cireși japonezi care au înflorit. Am mers împreună cu copilul meu și i-am admirat, i-am imortalizat. I-am vizitat după o săptămână și, într-adevăr, florile se scuturaseră. Poate câțiva cireși nu sunt suficienți pentru a crea o emoție și a aduce oameni sub ramurile tinere, dar, în general, cultura europeană, nu doar cea românească, nu a favorizat aplecarea spre frumusețea de dragul frumuseții, arta de dragul artei, la nivel de masă. Nu avem această sensibilitate în a recepta și aprecia frumusețea„timidă”, trecătoare dar cu atât mai prețuite, a vieții vegetale, extraordinare prin cutezanța de a fi pur și simplu, fără vreun alt scop și în ciuda sfârșitului apropiat.

La noi, o astfel de emoție ar fi „de florile mărului”, cu alte cuvinte inutilă, fără scop, fără finalitate, cu toate că florile mărului dau fruct, încă unul încărcat de profunde semnificații.

E

ot în cultura și sensibilitatea unor popoare asiatice a apărut și „pavilionul pentru privit luna”, o construcție anume creată pentru admirarea astrului nopții. Era acesta un rafinament specific nobililor care aveau timp, posibilități și cultura necesară unei astfel de îndeletniciri? Și oamenii simplii, și poeții, cei mai mulți săraci, din trecut, au găsit clipe, în zbuciumata, uneori amar lor existență, pentru a privi cu admirație luna. Chiar

T

Editorial

www.revistaneuma.ro

2

Nr. 3-4(77-78) 2024

și astăzi astrul selenar este admirat, mai cu seamă în momentul de„lună plină”.

Prin comparație, luna este tratată cu totul diferit la noi. O snoavă populară precum Nărodul și luna asociază prostia cu astrul nopții: „Într-o noapte tare senină și cu lună plină, un nărod trecea pe marginea unui lac. Cum era apa liniștită și limpede, zărește chipul lunii în fundul lacului și unde începe să strige cât îl țineau băierele plămînului: «Săriți, măi! Săriți că s-a înecat luna! »”1 Mai elevat, Shakespeare despică firul în trei și decretează: „Lunaticul, îndrăgostitul și poetul/ Au cam același fel de rătăcire.” 2 Să observăm cum lunatic, în limba română, înseamnă somnambul, iar în engleză om cu mințile rătăcite. Să mai remarcăm și că luna are natură feminină și duală, personificată de cele două zeițe: Selene și temuta Hecate. Din nou, o mare diferență de interpretare și raportare, în acest caz, la astrul nopții. oate cea mai mare diferență însă constă în desființarea, în ducerea în derizoriu a tot ceea ce nu duce la rezultate palpabile, măsurabile, materiale, pecuniare. Să ne amintim de Fabula lui La Fontaine pe care o învățau copiii la grădiniță: Greierele și furnica. În timp ce furnica harnică muncește zi de vară până-n seară, greierele e un pierde-vară pentru că nu face altceva decât să cânte, cât e ziua de lungă. Prin urmare, e un muritor de foame ce ajunge să se umilească, (așa-i trebuie), la ușa furnicii care a avut grijă să își umple cămara. Imaginea greierului prăpădit și a furnicii destoinice este și ea răspândită în întreaga Europă și mai departe, Studiourile Disney lansând și un scurt film de animație cu acești doi eroi. În cultura noastră, greierele este simbolul creatorului de artă, nu de conținut, (dar poate și asta e o formă de artă în aceste vremuri ale social-media) care pierde timpul fără folos. Un lunatic, pe a cărui muncă, îndeobște, nu se pune prea mare preț, cu excepția, desigur, a celor câțiva iubiți de Zeița Fortuna. Doar G. Topârceanu, în Balada unui greier mic, mai reabilitează puțin bietul greiere, acuzând-o pe furnică de zgârcenie și bârfe pe seama artistului înfrigurat.

P

lorile delicate, de un roz pal, care, pe deasupra, nici nu leagă rod, au puține șanse de succes într-o forma mentis în care până și robustele flori de măr, fruct paradisiac, sunt considerate inutile. Spre lună privesc doar poeții, care sunt, desigur, niște lunatici. Cât despre efemeritatea vieții, cine are timp să se gândească la așa ceva, când toți trăiesc de parcă ar fi veșnici? În acest context, condiția scriitorului este una înghesuită și aproape inoportună. În plus, parcă aflați sub o stea damnată, o serie alcătuită din unii dintre cei mai importanți oameni de litere ai culturii române, a dispărut, s-a trecut, s-a scuturat precum florile de cireș. A început în decembrie anul trecut, la Cluj, odată cu dispariția regretatei Doina Cetea, urmată de a lui Cornel Udrea, a continuat la București cu Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu, Dan Cristea. Televiziunile i-au învrednicit cu o mențiune„pe burtieră”sau cu o știre de mică întindere, în cazul domnului Președinte. În schimb, au transmis zile în șir imagini de la priveghiul unui interlop.

F

acă în această lume viața unui scriitor valorează cât florile de măr, poate în cealaltă, această ușurătate nu va atârna la cântar atunci când în balanță va sta pana Zeiței Adevărului. Și poate acolo, în pavilionul pentru privit luna, cei care au creat o viață întreagă, asemeni umilului greiere, își au locul cuvenit, alături de Nemuritori.

D 1

Nărodul și luna. Snoave populare. Selectate și repovestite de Marin Buga, Editura Tineretului, 1967 2 Tezeu, in Visul... V.1 din Lunaticul, Îndrăgostitul și Nebunul sau despre personajele lui Shakespeare, Horia Gârbea, Editura NEUMA, 2018

3

Nicolae Manolescu

Nr. 3-4(77-78) 2024

In Memoriam

www.revistaneuma.ro

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic.

Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau.

Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.

Uniunea Scriitorilor din România anunță cu profundă durere încetarea din viață a academicianului Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, director al săptămânalului „România literară”, critic și istoric literar de mare reputație, una dintre cele mai mari personalități ale literaturii române.

Nicolae Manolescu s-a născut la 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea. Părinții săi au fost profesori de liceu. În anul 1953, după arestarea părinților din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia. În 1956, Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. În 1962 a devenit licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. A obținut titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din București, în anul 1974. Teza de doctorat a stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu. A fost cadru didactic al Universității din București, Facultatea de filologie, numită apoi Litere, din 1963. Nefiind membru al partidului comunist a devenit profesor titular abia în 1990. A fost cronicar literar al revistei Contemporanul din 1962 până în 1972, apoi al revistei România literară din 1972 până în 1989. A condus această revistă din 1990 pînă în ultimele zile de viață. În 1997 a devenit membru corespondent al Academiei Române, ulterior membru titular, în 2013.

A fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, timp de aproape 20 de ani, ales pentru prima dată în 2005, fiind personalitatea care a ocupat cel mai mult timp această funcție. Între 1997-2000 a realizat talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV. În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO, pe care a ocupat-o mulți ani.

A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele în anul 1966. A publicat numeroase lucrări de critică și istorie literară, ca și de memorii, precum și strălucitoarele tablete intitulate Teme, adunate în șapte volume. Rămân fundamentale cărțile sale : Contradicția lui Maiorescu, Sadoveanu sau utopia cărții, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc. Opera sa cea mai însemnată o reprezintă Istoria

Experiența de lectură și teoria literară ne spun că centrul de greutate al romanului clasic îl constituie personajele. Atâtea, memorabile.

Numele unora devenite substantive comune sau adjective. Toți marii romancieri din secolul XIX, când romanul a cunoscut o glorie fără precedent și, îmi asum riscul de a afirma, fără o urmare pe măsură. Personajele de roman au devenit nume de referință morală pentru majoritatea cititorilor. Niciun alt gen n-a furnizat atâtea referințe, fie pozitive, fie negative.

Toți marii romancieri clasici au propus prin personajele lor ilustrări ale comportamentului, ale naturii umane, ale calităților sau ale păcatelor oamenilor din toate timpurile.

critică a literaturii române - 5 secole de literatură (2008, ediția a doua revăzută apărând în 2020). Activitatea de critic și istoric literar a lui Nicolae Manolescu, acoperind peste șase decenii, a exercitat o influență importantă asupra literaturii române, începând din anii 1960 și până astăzi. Generația literară ‘60 îi datorează în bună măsură impunerea ei în literatură. În calitate de coordonator al Cenaclului de Luni (1977-1983, când a fost desființat de autoritățile comuniste) a fost esențială pentru schimbarea de paradigmă literară adusă de Generația‘80. În domeniul politic, Nicolae Manolescu s-a implicat imediat după revoluția din 1989. A fost membru fondator al Alianței Civice.

A fost președinte al Partidului Alianța Civică (PAC), din iulie 1991.

Partidul său a fost membru al Convenției Democrate Române, pe listele căreia Nicolae Manolescu a fost ales, în septembrie, ca senator de Sibiu, în legislatura 1992-1996. În cadrul Alianței Național-Liberale, a fost desemnat candidat la președinția României.

Pentru activitatea sa, a fost decorat cu Ordinul Național„Serviciul Credincios” în rang de Mare Cruce, cu Ordinul Național „Steaua României”în rang de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român, și cu medalia și titlul„Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, din partea Ministerului Educației Naționale, Învățământului Superior și Cercetării din Franța.

A fost numit Profesor Emerit al Universității București. A devenit Doctor Honoris Causa al Universităților „Ovidius” Constanța, Universității de Vest, Timișoara, „Vasile Alecsandri” din Bacău și al altor universități din țară. Din data de 14 ianuarie 2017 a devenit Doctor Honoris Causa al Universității din Bălți, Republica Moldova.

Nicolae Manolescu s-a identificat cu literatura română, a fost în permanență în centrul literaturii vii, a fost îndrumător a sute de studenți și doctoranzi, ca profesor, precum și al tinerilor scriitori din mai multe generații. Ca om politic și ziarist de atitudine a militat pentru democrație și libertate.

Prin dispariția lui Nicolae Manolescu, cultura română suferă o grea, ireparabilă pierdere.

Apari\ii NEUMA

4

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

George Vulturescu

GABRIELA CHIRAN

Gabi Nan

p ,

ț

C

A

mai

simplă, viața!

Al. Macedonskimaladiile eului poetic ESEURI

COPIII DIN SATUL CU TAINI|{ Ed i t u ra NEUMA 2024

Editura NEUMA 2024

Editura NEUMA 2024

MARIA CALCIU

POEZIE

GABRIEL BURLACU

G

POEZIE

Ed i t u ra NEUMA 2024

Editura NEUMA 2024

Mihai Vasilescu

POEZIE

Piese triste pentru cei prea veseli

Editura N

Cosmin Andrei Tudor

Piese

triste pentru cei prea veseli

Cosmin Andrei Tudor

N

T

Tot

Editura NEUMA 2024

Editura NEUMA 2024

Editura NEUMA 2024

Cursiv

5

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Condi\ia de nemuritor HoriA GârbeA întrebare pe care și-o pun probabil toți scriitorii și foarte puțini dintre cititorii lor este aceea legată de condiția scriitorului în lume și în societate. După cele petrecute cu breasla noastră în ultimul timp, aș zice că scriitorii trebuie să privească tot mai resemnați condiția lor de ființe muritoare. Aceasta ar prima în fața altora, ar trece înaintea sensului de a (mai) scrie, răsplatei oferite pentru o muncă prea adesa depreciată, dilemei succes sau valoare, comori pecuniare sau avuții adunate în stima criticii și așa mai departe, lucruri știute și dezbătute.

Dar privind lucrurile și din alt unghi, poate prea optimist, cred că un scriitor are de „luptat” sau măcar de asumat conștient tocmai condiția lui de ne-muritor.

Luînd în calcul cu luciditate finitudinea existenței pămîntești și fragilitatea vieții, concentrate în truismul zicalei „azi ești, mîine nu mai ești”, creatorul trebuie să se gîndească și la faptul că opera sa, cîtă se adună, va exista volens-nolens și după ce pămîntul va primi partea lui materială și muritoare..

Scriitorul, pictorul, compozitorul spre deosebire de alți cetățeni nu se poate limita să-și chivernisească existența. Trebuie să facă anumite acțiuni și în vederea post-existenței. Sau le poate lăsa, cu riscurile de rigoare, pe seama posterității. Și în acest domeniu scriitorii sînt de mai multe feluri. Unii își pregătesc cu multă grijă încrustarea urmelor pe aleea nemuririi. Un confrate bucureștean și-a pus cu anticipație placa momorială pe imobilul în care a locuit cîndva, spre indignarea vecinilor, care nu credeau că vreo autoritate avizase acest gest de auto-pietate. Ba a și semnat-o „Uniunea Scriitorilor”, deși venerabila instituție nu lua încă în calcul asemenea omagiu. Alți autori sînt complet nepăsători față de eforturile pe care cercetătorii viitorului vor trebui să le facă pentru elucidarea detaliilor vieții și operei lor. În ceea ce mă privește, consider că lucrul la care un creator în sensul larg și un scriitor în special ar trebui să fie atent ar fi calitatea în sine a rezultatelor activității sale. Valoarea textelor, desăvîrșirea lor, aducerea cît mai aproape de perfecțiune, pe măsura puterii autorului, este cea mai sigură investiție în dăinuirea peste vreme.

Donațiile către muzee și biblioteci, legarea urmașilor prin testamente detaliate și alte asemenea măsuri nu vor avea nicio izbîndă, ba chiar vor deveni ridicole, prilej de ironii prin ani și decenii, dacă opera în sine, prin calitatea ei, nu le justifică.

Condiția de nemuritor pretinde responsabilitate în constituirea singurului monument care – dacă este – poate fi luat în calcul cu seriozitate de oamenii viitorului: opera însăși.

O

In memoriam Uniunea Scriitorilor din România anunță cu profundă tristețe deosebită dispariția dintre noi a criticului literar Dan Cristea, director al revistei Luceafărul de dimineață.

Dan Cristea s-a născut la 10 noiembrie 1942, în București. În anul 1965 a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. În 1992 a obținut doctoratul (Ph.D.) în literatură comparată la Universitatea din Iowa (SUA).

A debutat publicistic în revista Contemporanul, în 1964. A fost redactor-șef al Luceafărul (din 2008) apărută apoi cu numele Luceafărul de dimineață fiind director al acesteia. A debutat editorial în anul 1974, cu volumul Un an de poezie (Editura Cartea Românească). Este autorul a numeroase volume de critică și istorie literară: Arcadia imaginară (1977), Faptul de a scrie (1980 – Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România), Version and Subversion – The Autobiographies of Benjamin Franklin, Henry Adams and Michel Leiris (1996), Versiune și subversiune – paradoxul autobiografiei (1999; editia a II-a revazută, 2012), Autorul și ficțiunile eului (2004 – Premiul Asociatiei Scriitorilor din București), Poezia vie (2008), Citind cărţile de azi (2014), Caii lui Ahile şi alte eseuri (2016).

Cronicile de la Snagov (2017), Alte cronici de la Snagov (2020). Ultimul său volum a apărut în acest an : Noile cronici de la Snagov.

Pentru opera sa de critic literar a primit numeroase premii și distincții între care Premiul Cartea Anului al Revistei România literară (2014), Premiul Național de Literatură (2019) și Ordinul Național Serviciu Credincios în grad de ofițer.

Prin trecerea în eternitate a lui Dan Cristea, literatura română suferă o ireparabilă pierdere.

Uniunea Scriitorilor din România anunță cu adâncă tristețe încetarea din viață a scriitorului Cornel Udrea (27 martie 1947, Gheorgheni – 11 aprilie 2024, Cluj-Napoca), cunoscut poet, prozator şi dramaturg. A absolvit Liceul „Mihai Eminescu” din Cluj (1964) şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „Babeş–Bolyai” (1969). A făcut parte din redacţiile revistelor Amfiteatru (1965–1967) şi Echinox (1969–1971). A lucrat ca redactor la Studioul de Radio Cluj din 1970, a fost autor de spectacole de revistă, de teatru pentru copii, de teatru radiofonic şi de televiziune. A publicat o masivă antologie – în premieră mondială – de proză umoristică tipărită în alfabet braille (Clepsidra cu minutare, I–II, 1997). Dintre volumele sale: Iasomia, 1972; Cu alte cuvinte…, 1975; Respiraţia ceasornicelor, 1975; Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi, 1979; Duminică la iarbă verde, 1985; Mersul pe jos, 1988; Verişorii siamezi, 1994; Marele zid chinezesc german, 1995; Cufărul Pandorei, 1997; Transsiberianul de Feteşti, 1997; Reproducerea la bufniţele împăiate, 1998; De serviciu în clepsidră, 1999; La pas cu deltaplanul, 1999; Lebăda mahmură, 2000; Românie dragă, Elveţia mea, 2003; S-a întâmplat ieri, 2003; Umflaţi-l pe Mozart, pianul rămâne, 2003; Cu fața la perete, 2004; Cu spatele la scenă, 2004; De cine se teme Virginia Woolf?, 2008; Aut, Caesar, ofsaid nihil, 2008; Vișinată cu afine, 2008; Ciuperci potabile, 2009; Oameni de unică folosință, 2009; Chiar el a spus cu mâna lui, 2019; Portavionul cu cauciucuri de vară: proză umoristică, 2023.

Prin dispariția lui Cornel Udrea literatura și teatrul românesc suferă o grea pierdere.

Invitat special

6

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Gheorghe

Grigurcu

„Subiectivitatea duratei” iubi înseamnă a intui un soi de dăruitoare permisivitate în ființa iubită. O familiaritate astfel îngăduită în locul admirației proclamative ori a prosternării.

Iubirea nu e o cedare, ci o îmbrățișare de sorginte divină.

A

A trăi clipa realmente înseamnă a avea simțământul că te poți întoarce oricând la acea clipă, că ea s-a statornicit în ființă pentru totdeauna.

Îndemn pe care cineva mi-a spus că i l-a dat un preot, la spovedanie: să te faci că nu-ți observi micile slăbiciuni laterale, greșelile minore ale ființei pentru a nu pierde total încrederea în tine, trebuitoare pe drumul esențial al purificării. O tactică a lumii noastre pecabile. Dumnezeu te poate ierta pentru ceea ce, până la un punct, crezi că îți poți ierta tu însuți.

Un imaginar atașat unor momente ale satisfacției ori decepției, cum o reacție colaboratoare a spiritului. Momentele de indiferență se dispensează de imaginar.

Un vis nu e niciodată pedestru, ci plutitor, din motive de securitate.

„Eroarea ca mobil, ca sursă de energie.

Mi se pare că zăresc un prieten. Alerg spre el. De ceva mai aproape îmi dau seama că cel spre care alerg e un altul, un necunoscut. La fel facem atunci când confundăm relativul cu absolutul, lucrurile create cu Dumnezeu. Toate mobilurile particulare sunt erori. Energia care nu provine de la nici un mobil e unica energie bună: a te supune lui Dumnezeu, adică, în măsura în care Dumnezeu întrece tot ceea ce putem imagina ori concepe, a te supune nimicului.

Ceea ce e imposibil și necesar totodată – cu alte cuvinte supranatural”(Simone Weil).

Senectute. Amânarea: o față caritabilă a imposibilului.

Unui prieten îi poți face orice confesiune dorești. Unui amic doar una care i se

potrivește cum o pereche de pantofi cu un anumit număr.

Dificultățile de care ai avut parte în tinerețe le poți integra acum în propria lor imagine, ca și cum ai privi un tablou care a suferit avarii de-a lungul timpului, restaurat de curând.

„Răutatea, un anumit tip de lașitate” (Cehov).

„Uneori îmi închipui, cel puțin, că atunci când va sosi Judecata de Apoi și când marii cuceritori, oamenii legii și politicienii vor veni să-și primească răsplata – coroanele, laurii, numele gravate pentru totdeauna în marmura nepieritoare – Atotputernicul se va întoarce către Petru și va spune, nu fără o anume invidie, văzându-ne cum ne înfățișăm cu cărțile sub braț: «Iată, aceștia nu au nevoie de nici o răsplată. Aici nu avem nimic să le dăm. Lor le-a fost drag să citească»” (Virginia Woolf).

Trecutul adesea purificator, similar unui dezinfectant.

Complicitatea angelică a zâmbetului, complicitatea divină a plânsului.

Amiază caniculară. Vântul umflă grațiospatetic frunzele copacului pe care îl privesc, apoi se oprește brusc, apoi arborează iarăși un elan juvenil, nesătul de sine însuși, asemănător unei ființe.

Senectute. Amnezie crescândă. Uitând ceea ce s-a întâmplat, uiți ceea ce s-ar mai putea întâmpla. Un beneficiu?

Scriptor. Îți dai seama compasional că viața rămâne într-o încăpere dosnică, asemenea unei slugi, în casa textului.

„Frumosul trebuie să rămână în afară.

Există pe lumea asta nebuni ce-și închipuie că sunt frumoși; chiar și ei însă știu că nu pot fi decât pe dinafară. «Frumusețea lăuntrică» este o contradicție în sine. Oglinzile au adus

mai multă frumusețe pe lume; chiar și îndepărtarea se reflectă în ele; o bună parte din frumusețea cea străveche ar putea proveni dintr-o privire aruncată peste suprafața apei. Dar oglinzile au ajuns să fie prea numeroase. Astfel ele nu mai oferă îndeobște decât lucrurile așteptate”(Elias Canetti).

A.E.:„O aversă pasională de vară cum o ejaculare celestă”.

Destine. Autorul X mai cunoscut pentru că trăiește în Capitală, autorul Y mai cunoscut pentru că trăiește în provincie.

„«Cine se poate mândri că ar fi fost înțeles vreodată? Murim toți fără să fim cunoscuți.» Iată vorba femeilor și a scriitorilor” (Balzac).

Starea de odihnă „perfectă” nu e una favorabilă scrisului. În momentele acesteia scriptorul se simte precum ar sta întins pe plajă, sub o solaritate care suprimă orice umbră, într-un egotism pasiv, captiv al unei nudități deopotrivă trupești și morale. Viața e astfel o euforie despotică, nemaiavând nevoie de expresie.

Existența își experimentează pe tine efectele cum ale unui medicament mereu nou.

„Omul civilizat a făcut trăsură, dar a pierdut uzul picioarelor. Se sprijină în cârje, dar îi lipsește sprijinul mușchilor. Are un ceasornic admirabil din Geneva, în schimb nu are iscusința de a cunoaște ora după soare. (…) Notițele îi slăbesc memoria, bibliotecile îi supraîncarcă spiritul, societățile de asigurare măresc numărul accidentelor și e o întrebare dacă mașinăria nu îl stânjenește, dacă n-am pierdut o oarecare energie prin cultură, o oarecare vigoare de virtute primitivă printr-un creștinism îndrăgit de instituții și forme”(Emerson).

A.E.: „Constatarea slăbiciunilor unui mare creator te poate tonifia uneori în mai mare măsură decât cea a calităților sale”.

Invitat special

7

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Scriptor. E necesară o armonizare între ceea ce știe și ceea ce nu știe, între ceea ce dorește și ceea ce nu dorește, între ceea ce poate și ceea ce nu poate face, cum a notelor muzicale, sub bagheta unui bun dirijor. Cu toate că nu o dată atrag atenția în special disonanțele…

„Gânduri care cad necoapte din pom” (Wittgenstein).

Scriptor. Brodează zilnic detalii pe un veșmânt care s-ar putea să fie al nimănui.

Subiectivitatea duratei te ferește adesea de compromisurile la care te îndeamnă disciplina timpului generic. Te legitimează pentru a te accepta în cuibul tău individual.

„Un studiu recent al unei echipe de criminologi britanici a arătat că Oxfordul medieval era un loc cu adevărat sângeros.

Nu doar că rata omuciderilor era, în veacul al XVI-lea, de 50 de ori mai mare decât astăzi, dar numărul omuciderilor era de vreo cinci sau șase ori mai mare la Oxford decât la Londra sau York, orașe cu populație mult mai mare. Dintre ucigașii prinși, 75% erau studenți ai Universității, cunoscuți pe atunci drept «clerici» (la singular «clericus»). Și dintre victime, 72% erau «clerici». Asta înseamnă că studenția oxfordiană era un sport periculos. Studenții de atunci erau numai bărbați, cu vârste între 14 și 21 de ani, care se asociau în fel de fel de confrerii ce se confruntau între ele” (Dilema veche, 2023).

A.E.:„Spaima te apropie de viață, amice, satisfacția te desparte profilactic”.

Halientică: arta pescuitului.

La radio, pe o melodie, un pragmatism melancolic:„fie totul la timpul potrivit.”

A.E.:„Scriptor: credința în propriul său scris, dureroasă, nescutită de dubii, nu altminteri decât credința în Dumnezeu.

Blasfemie sau revărsare a sacralității?”.

„Chiar și în mediile conformiste ale religiei instituționalizate, numele lui Dumnezeu poate provoca, într-un suflet de altfel sincer, un reflex imediat de plictiseală. Frumoasa mediocritate a celor care «gândesc bine», și se iau în serios impune stilul apăsător al regulilor și al constrângerilor și mentalitatea lor exprimată prin discursuri edificatoare și predici ale căror formule goale de conținut sunt etalate în

mijlocul inflației verbale universale. O viață religioasă domestică, socializată, democratizată dă naștere celor mai puțin atrăgătoare aparențe. N-au afirmat, oare, Părinții Conciliului Vatican II, în mod clarvăzător, că cel mai mare vinovat pentru ateismul modern este creștinătatea însăși, cu teologia ei scolastică, cu predica ei arhaică, cu catehismul ei neadecvat la obiect?” (Evdokimov).

Ajuns pe stâncă asemenea unui vultur, nu mai poate coborî asemenea unui om.

X, un poet al cărui exclusiv factor de inspirație e o luciditate care, precum o lamă, taie bucăți de real, inclusiv de ființă.

Anafectiv pe toată linia. Perspectiva sa amintind unele tablouri în stil cubist, lipsite de a treia dimensiune.

Dimineața și seara, stările de vis ale zilei.

A visa înseamnă a te afla într-un imaginar pe care ți-l dărui ție însuți, astfel cum un autor își dăruie o pagină a scrisului propriu.

„China a emis oficial prima certificare din lume pentru un taxi zburător autonom și electric, a anunțat compania producătoare, semn al unei potențiale autorizări iminente privind exploatarea comercială a acestor vehicule în întreaga țară, informează Agerpres” (Click, 2023).

Scrie pentru a se afla concomitent în stare de ființă și de obiect. Pagina scrisă, condiția secundă a„omului de hârtie”.

Senectute. Existența ta de captiv al sfârșitului, precum a unei învoiri pe care o capătă un ins cu domiciliul forțat pentru a ieși în oraș, de la ora cutare până la ora cutare.

„Pisicile, femeile și criminalii au ceva în comun: reprezintă un ideal inaccesibil și au o capacitate de a se iubi pe sine care ne face să ne simțim atrași de ei” (Freud).

Raportarea la real grație metaforei, un episod de eliberare din captivitatea acestuia.

Primăvara: o adolescență a cerului.

„E seară. Mă tot gândesc la ce-am scris azi-dimineață. Da, dacă avem conștiința separării noastre, e pentru că am fost

(cuvintele «am fost» sunt inexacte, fiindcă exprimă timpul, când de fapt e vorba despre atemporalitate) neseparați, sau mai degrabă faptul că ne simțim separați e o conștiință iluzorie sau «temporală», dar în realitate nu încetăm să fim una cu întregul (în limbaj religios asta înseamnă că în noi trăiește Dumnezeu). Această separare și neseparare simultană ne dăruie puterea, libertatea, atotputernicia, ne dăruiesc viața și binele ei. Prin urmare, moartea e doar distrugerea conștiinței iluzorii, temporale a separării. Nu știm dacă ea va fi înlocuită cu o altă conștiință, nu putem ști și nu trebuie să știm, pentru că această știință ar distruge libertatea vieții noastre” (Tolstoi).

Naiv pentru că nu e capabil a fi rău.

Senectute. Unele complexități mai treacă-meargă, simplitățile rămân ireconciliabile.

Impostura unei umbre care s-ar strădui a nu mai semnala corpul de la care a pornit.

„Mi se acrește repede de prieteni. Când țin la ei prea mult, îi detest, când nu mai țin ei la mine, îi disprețuiesc. Nu-s bun de nimic, nici să nu mă port ca un proprietar, nici să dau de pomană. Cât despre talentul meu, ce să mai vorbim. E destul o pagină din Saint-Simon sau din Flaubert ca să roșesc. Imaginația mea este o sticlă, un fund de flacon gol. Cu un pic de obișnuință, un reporter ar egala ceea ce numesc, dându-mi ifose, stilul meu” (Jules Renard).

Poezia străzii. Pe un perete al unui local cărbuneștean, în prezent închis, o inscripție cu litere de-o șchioapă: „Loc de oftat”.

„În Marsilia s-a deschis o piscină pentru sirene în care poți învăța să înoți ca o sirenă, purtând o coadă artificială asemănătoare cu cea a unui pește” (Dilema veche, 2023).

„Geniul e totdeauna un posedat, un posedat de propriul spirit ca de un spirit străin” (Blaga).

A fi fericit e inclusiv o așteptare care nu e conștientă de sine.

Nu numai misterele se ascund, ci și simbolurile, acele altare prea adesea neluate în seamă la care oficiază misterele.

Invitat special

8

Nr. 3-4(77-78) 2024

suntem două coropişniţe bătrîne într-un mormînt oarecare într-un mormînt de poet din care mîncăm roadem încet îi ciugulim oasele ca pe versuri ca pe două versuri frumoase care i-au intrat în sînge

- opt opt mieros de mucenici. stenografiat de coapse. opt. opt culcat pe jumătate-n cristale lichefiate. opt femei stăteau culcate straniu într-o inimă ce bate. opt femei stăteau culcate. ora opt ornicul bate. mîini sub cap. sîni adorabili. cu toți stăm întinşi pe spate. opt bărbaţi, în cuburi sparte, le iubeau, în vis, pe toate. siluite-n vis, cu toate. opt femei stăteau culcate într-o inimă ce bate

Singur sub lună În timp ce eu încă mai cînt, tot mai bătrîn şi mai bolnav și mai singur şi pe brîncă, sub lună, ea mă mai sărută încă Ea făcuse ordine sub lună, Pusese buchete de raze în toate vazele Turnase vin negru, uleios, în toate ulcelele, în timp ce eu mai vedeam de unele, de celele.

Adevărul e că o priveam goală-puşcă sub lună Cum fulgeră din senin şi cum tună Sub lună cîntam, şi-o sărutam sub lună.

Mihail

- suntem două coropişniţe bătrîne -

G=l=]anu

www.revistaneuma.ro

În timp ce eu încă mai cînt, tot mai bătrîn şi mai bolnav şi pe brîncă, sub lună, ea mă mai sărută încă

- reportaj la fereastra unui zgîrie nori lui Gil un bărbat singur fumînd în obscuritatea, în semiobscuritatea adică am vrut să zic unei încăperi (cadru kitsch). o bucătărie goală – o singură masă cu singurele ei patru picioare la care stă şi fumul creşte ca o pisică ascuţindu-şi ghearele de proeminenţele feţei lovitura aceea de karate în jugulară a învăţat-o demult dar nu şi-o mai aduce aminte. de la etajul zece se văd două puncte ţărăncuţele cu picioarele goale care au scăpat rata trec şetre de vişini arşi, pe şoseaua comunală li se şterge urma-n zăpadă ca o bală degeaba fug ţigăncuşele despletite tinere cu torbe pline cu tinichele şi cositor să prindă urma aurarilor de altădată parcă i-a-nghiţit pămîntul

fumul se risipeşte ca la demonstraţie de protest. fumigena se stinge. decorul păleşte. autostrada vuieşte. petarda mucigăieşte. şi nu explodează. grenada se trezeşte fără cuiul său zis şi al lui pepelea. în mîinile unui june sergent grenadier. fumul se dizolvă. şi se urcă la cer. rămîne să se vadă desluşit un bărbat tînăr fumînd la fereastră. la fereastra ameţitoare a unui zgîrie-nori

Am iubit simultan, ca un șahist (variantă) Am iubit simultan, ca un șahist, toate femeile care m-au iubit simultan.

Am fost îndrăgostit de toate femeile lumii, am iubit dragostea lor, iar ele, toatele, au fost disperat de îndrăgostite de dragostea mea, care, adeseori, a luat forma unui poem.

Am făcut dragoste cu ele, toatele-tustoatele, deodată.

Am iubit eternul feminin ca pe femeia ideală.

Ce femeie poate fi mai ideală ca eternul feminin, care, cuminte și blând, ți se așează în poală...

9

Nr. 3-4(77-78) 2024

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Kocsis Francisko Corpul

Fiori cu gheare

Corpul doar în mică măsură sunt eu, corpul singur nu ştie că există, că are formă, căldură, emoţii, plăceri, suferinţe, sănătate, boală, durată,

Un schit de tăcere, o chilie locuită de-o părere e seara făcută din ţăndări de lumină stinsă;

corpul nu-i decât partea vizibilă pentru celelalte corpuri din preajmă, nu-i decât forma în care se cunoaşte stare ingrată cu stare ingrată, nu-i decât o nebunie universală imaginată-n alcătuiri trecătoare, nu-i decât forma abstractă în care nemuritorul crede că moare.

încă nu-i beznă, e doar o clisură cernită prin care se retrage-n grabă oştirea învinsă a trudei din zori şi până la chindia grăită de-o toacă bătută-n ritm de inimă gonită; prima bătaie de clopot înainte de furtună pune tonuri grave în acalmia deja cănită şi dă fiori cu gheare voinţei de a fi viu într-o lume în fel şi chip şi rost rănită.

De vorbă cu Artaud

Convenţie

îl ascult pe Artaud vorbind despre conştiinţa înnebunitoare, despre cum te ceartă vocea de dincolo de cortinele grele şi murdare de praful strâns în anii lungi de când teatrul a început să decupeze figuri hieratice cu reflexe violete din tărâmul numit cu îngăduinţă şi realitate, adică locul în care şi vorbele se bat în săbii; stăm şi aşteptăm de undeva sinestezii rafinate, dar nu avem decât sentimentul că văzduhul se lasă peste noi ca un stol întunecat, se prăbuşeşte peste pământul în care ne-am înglodat crezând că ridicăm altare; teatrul repetă psalmii păgâni, odele altor zei, şi nu crede în blasfemie; ispita tăcerii nu pătrunde în clădire, scena nu poate, nu are voie să tacă; după ce uşile se-nchid, din culise iese poporul pieselor jucate şi îşi continuă viaţa după reguli scrise în alte acte şi testamente; între două reprezentaţii, se naşte şi apune o lume, la început a fost cuvântul, la sfârşit va fi ţipătul, cu toate nuanţele şi înţelesurile sale. A fi om e teatru. stau sub arcadă cu umbra lui Artaud, lângă merii îndrăgostiţi de toamnă; fructele s-au îmbujorat la coajă; o, câtă pudoare, toate găurile de vierme sunt pe partea nevăzută

Cel perfect invizibil poate fi numit oricum, poate fi oricine, de oriunde şi de oricând; poate fi om, poate fi nălucire de zeu, poate fi fantasmă ori chiar specie de zmeu; (îi omitem din şirul acesta pe cei doi rivali omniprezenţi); şi cu toate acestea, cel ce a trecut astăzi pe aici n-a fost Voltaire, oricât de mult semăna cu domnul cu perucă de pe coperta unei cărţi groase de înţelepte convorbiri pseudo-amicale, el nu s-ar fi stăpânit să nu arunce nişte bârfe despre cezar şi amante şi alte picanterii despre feluri omeneşti de a fi; putea fi, de bună seamă, Cantemir, putea fi şi Swift, poate Daniel Defoe, Carl Linné, ori vreun deghizat pus pe glume, da, putea fi oricine, dar nu Voltaire, pe el nu-l pot pune în situaţii atât de bizare, ateul şi-a ratat convenţia de înviere.

Eveniment

10

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Tripl[ lansare Neuma la Bra§ov

a data de 15 februarie 2024, un eveniment NEUMA s-a desfășurat la sediul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor, într-un cadru receptiv și entuziast. Bucuria a fost sporită de prezența invitaților speciali - scriitorii Horia Gârbea, Evelyne Croitoru, Rodica Bretin, Iulian Cătălui, Virgil Borcan, de prieteni veniți din afara Brașovului – precum, Luminita Zaharia și Codrut Radi. Au fost lansate volumele: Ziua care tocmai a trecut (proză de Cătălina Hașotti), Elemente provocatoare (poezie de Carmen Tania

L

Grigore) și Iulius Cezar (Editura NEUMA, 2024), repovestire de Horia Gârbea după piesa lui William Shakespeare, traducerea versurilor Lucia Verona și Horia Gârbea, ilustrații Miruna Drăghici. La final, un grup muzical al Liceului„George Moroianu” din Săcele a oferit un scurt, dar aplaudat recital.

Au participat numeroși scriitori brașoveni și un public deosebit de receptiv care a creat un eveniment caracterizat de cei prezenți ca emoționant, de neuitat.

Iulius Cezar lansat la Uniunea Scriitorilor n mare număr de autori NEUMA, de colaboratori ai revistei noastre, dar și alți scriitori au participat, în ziua de 28 februarie 2024 la lansarea volumului Iulius Cezar (Editura NEUMA, 2024), repovestire de Horia Gârbea după piesa lui Shakespeare, traducerea versurilor Lucia Verona și Horia Gârbea, ilustrații Miruna Drăghici.

U

Volumul a fost prezentat de prof. George Volceanov, coordonatorul ediției în 16 volume „Un Shakespeare pentru Mileniul trei” și poeta Evelyne Croitoru unui public distins și foarte amical. Cei trei co-autori ai cărții s-au reunit și au amintit de celelalte volume din acestă serie de repovestiri: Vis de-o noapte-n miezul verii și Negustorul din Veneția.

11

Nr. 3-4(77-78) 2024

Eveniment

www.revistaneuma.ro

Poezie §i proz[ – lansare dubl[ lansare extrem de reușită a avut loc miercuri, 6 martie 2024, la Uniunea Scriitorilor. Au fost prezentate unui public numeros două volume apărute recent la Editura NEUMA. Autori: Luminita Zaharia și Costinel Petrache, cu cărțile lor recent apărute …et Dieu créa le chat (poezie) și Întoarcerea lumii (proză memorialistică). Scriitorii au fost prezentați emoționant de Evelyne Croitoru, Tudor Călin Zarojanu și Liviu Vișan, plus Horia Gârbea ca moderator. Mulțumim autorilor NEUMA și tuturor celor care au fost prezenți la acest frumos eveniment de primăvară.

O

Antologia Filialei Bucure§ti Poezie lansat[ la C. S. Arcul de Triumf oi, 14 martie 2024, a avut loc un eveniment excepțional al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România.

Lansarea Antologiei Orașul, între sunete și tăcere, apărut la Editura NEUMA cu sprijinul Casei de Cultură „I. L. Caragiale” Ploiești. Au participat peste 40 de poeți dintre cei 63 prezenți în antologie. Mulțumiri deosebite se cuvin generoaselor gazde: Cen-

J

trul Sportiv Național Arcul de Triumf. Mulțmiri colegilor implicați în organizare: Gabriela Andrei, Costinel Petrache, George Daragiu și tuturor celor prezenți personal sau participanți cu versuri la acest volum, al șaselea dintr-o frumoasă serie. Mulțumiri se cuvin și poeților care au participat cu texte la realizarea antologiei și mai ales celor care au venit la sărbătoarea filialei.

Eveniment

www.revistaneuma.ro

12

Nr. 3-4(77-78) 2024

Poezie marca NEUMA lansat[ la Bucure§ti n ziua de 20 martie 2024, la sediul Uniunii Scriitorilor a avut loc lansarea a două volume de versuri apărute recent la Editura NEUMA: Rapsodiile soarelui de Victoria Milescu și Blues pentru un hidrant roz de Petre Ioan Crețu. Volumele au fost prezentate tot de autori NEUMA, în postura de critici literari: Evelyne Croitoru, Nicoleta Milea, Emil Lungeanu și Horia Gârbea. Au fost prezenți numeroși poeți și prozatori, autori ai editurii și colabratori ai revistei noastre, un public avizat și receptiv. Fotografiile au fost realizate de poeta și realizatoara TV Evelyne Croitoru căreia îi mulțumim.

Î

O serat[ Elstar cu lansare NEUMA ineri, 5 aprilie 2024 la Câmpina a avut loc Serata Elstar Nr. 92, la care a fost lansat volumul Pretexte poetice, microeseuri și cronici, apărut la Editura NEUMA, în 2024, o carte scrisă de poetul și artistul plastic Codruț Radi. O interacțiune sensibilă între arte, poezie, muzică, pictură, în accepțiunea ,,Flower Power“ a autorului, și a celor care au rezonat la reprezentarea spiritului liber s-a edificat în cunoscuta librărie din centrul orașului Câmpina.

După ce autorul a fost prezentat publicului de criticul Christian Crăciun și poeții Diana Trandafir și Florin Dochia, tînăra interpretă Teodora Denisa Fodac a fost aplaudată de public pentru reprezentația sa muzicală specială (chitară).

V

13

Nr. 3-4(77-78) 2024

Eveniment

www.revistaneuma.ro

e vorba mereu despre ce faci cum ești nu și despre câte cuvinte ai scris ieri pe creier întrebându-te unde duci golul tău zilnic

o femeie își păzește interiorul unde un ghem de oase atacate de viscere urmează să vadă lumina pentru un 1 minut distanță

lumina nu te mai încălzește cu același soare despicat inima nu-ți mai supraveghează viața copacul nu mai ține umbră rușinii refuzi să te arăți trenului care vine pe prima linie

acum s-a înmulțit raiul dar nu cu un simplu prunc ci cu un dar sfânt lecuit de rău

cine face mizerie într-o cameră în care nu stă nimeni

drumul e mai scurt când mergi cu cineva nu neapărat credibil nici insensibil ‘validarea emoțiilor’ un chiriaș într-o garsonieră unde receptorul e lampa stricată de pe scaunul care însoțește patul într-un perimetru nou glasul nu mai are același sunet când plânge ochii acceptă ceva în plus în interiorul lor fața se umezește o banală problemă psihică unde corpul abandonează cum te simți azi un os scăpat din gura unui câine lăsat pe masă privit cu dispreț înțeles greșit mâncat pe jumate stricat pe cealaltă eu sunt bine tu cum trăiești

cum e să mori fără să te fi născut aici în două uși se prind două urme de tinerețe una îndoită în vârstă îți varsă un cântec tulburat pe rochia albă un înger se prinde de tine și te pune să te închini în gălăgie pentru a fi sigur că ești viu

o imagine văzută de pe patul unui tren gol o gălăgie interioară într-un corp necaptat de atenție mașina parcurge distanța impusă de waze dintr-o dată o umbră îți fură peisajul și îți trântește pe geam o picătură de fugă pentru a nu fi văzut te-ai întrebat cum arată o linie fără capăt sau unde dispar norii de pe cer după ce închizi lumina copilul din tine se abține să nu-i ceară încă o porție mamei de ‘viață simplă’ rămâi cu gândul la trenurile părăsite pe marginea liniei unde au fost purtați criminali îmbrăcați în roz sau prințese cu căței în cușcă unde s-au făcut pariuri pe cuvinte și despărțiri pe bani s-a făcut dreptate mereu au fost lăsați liberi iar ele în rugină pe colțul geamului e desenată o fetiță cu bebelușul ei în brațe se poate înțelege cât de mult s-a lipit lipsa de interes pe tine încă te mai miră cuvintele de pe sutele de ziduri scrise cu ură față de cei iubiți unde ‘oamenii se fac dor‘

Eveniment

www.revistaneuma.ro

Acasă la Maria, după ieşirea în club A fost o zi lungă, dar emoţionantă. Maria a adormit imediat iar Moş Ene i-a adus un vis minunat.

Se făcea că era AnulTigrului de Foc. Ea, Maria, era un pui de tigru ce păşea agale prin templu. Deodată se aud acorduri fine de muzică Feng Shui. Cu cât se apropia mai mult de camera de muzică cu atât mai mult i se accentuau dungile de pe ea. Odată ajunsă în camera minune a zărit un bărbat fără vârstă, cu privire senină şi ochi căprui.

Nu el cânta, însă părea că el dirija sunetele.

Cu fiecare pas făcut mai spre centrul camerei tigrul Maria simţea cum se transformă. Nu mai era un pui de tigru ci o domnişoară cu trăsături suave, dar corpolentă.

Purta un kimono din mătase cu un imprimeu bogat în flori de cireş.

Un evantai de un bleu ciel o chemă din mijlocul camerei. Evantaiul era în mâna lui. Cu paşi mărunţi a mers să îl ia. După ce a întins mâna către evantai şi a ridicat privirea către bărbat o conexiune s-a produs.

Seninătatea lui a devenit şi seninătatea ei. Muzica a prins a se mişca prin cameră şi parcă îi spunea pe unde să păşească. Încet, încet a început să danseze iar miros de flori de cireş se simţea în urma ei.

Oglinzi invizibile până în acel moment se ivesc pe ici şi colo parcă anume pentru a se vedea dansând şi a-şi vedea zâmbetul şi bucuria de a trăi. Pacea interioară îi era o completare acum. Ce dacă era corpolentă. Ce dacă era travestit. Nu erau păcate. Erau urme ale vieţii pământeşti. În altă viaţă a fost gazelă la curtea unui sultan arab.

Deodată a simţit cum mătasea de pe piept dispare iar sânii îi sunt iar acoperiţi de dungile specifice tigrului. Dansul a continuat minute în şir. Sau au fost ore? Când a obosit a vrut să se aşeze jos dar corpul parcă nu o ascultă. Cu mişcări de felină se îndreptă agale către bărbat, privind fix în ochii lui căprui. Ajunsă în faţa sa şi-au atins frunţile cu tandreţe şi s-a aşezat dinaintea sa, dar cu privirea tot în ochii lui. A fost îmbrăţişată, mângâiată şi complimentată. Apoi, a luat-o pe o cale neumblată încă. Pe calea muzicii către ochii lui.

Deşi era mare la început, cumva a încăput toată pe undele muzicii până în centrul ochilorlui.Odatăajunsăacoloavăzutopajiştetomnatică.Frunzearămiziişicâţivacopaci îşi scuturau frunzele rele. Iarbă de „Nu mă uita”şi iris sălbatic încă mai creşteau semeţ pe ici şi colo. A mai făcut trei paşi şi a simţit cum a ajuns ACOLO. Fix în centrul atenţiei lui şi fix în inima sa. Ea, cea nepermisă. Ea, cea nefirească. Ea, amanta. Dar acum nu o interesa nimic din toate acestea. Dorea să profite de toamnă, de desfrunzit, de dezblănit. Acum avea să îşi schimbe blana pentru EL. Din puiul de tigru crescut pe la temple avea să devină pisica aceea minionă şi drăgăstoasă, numai bună de iubit şi îngrijit.

Undeva prin 2019…

Este un decembrie normal în şirul celor din ultimul deceniu. Zăpada se lasă aşteptată dar sărbătorile de iarnă nu. Maria a plecat la un supermarket pentru ultimele cumpărături de sfârşit de an. Nu se agită ea pentru masa de sărbători. Ştie că EL va trece în vizită pentru tradiţionalul schimb de cadouri.

Vor dori să petreacă împreună cele câteva minute şi nicidecum stând la masă despărţiţi de un platou cu cârnaţi şi o strachină de lut cu sarmale. Acelea le găseşte acasă, la nevastă. Poate cel mult o prăjitură cu puţină frişcă și aromă de ciocolată.

14

Nr. 3-4(77-78) 2024

Ajunsă în staţia din faţa centrului comercial Maria îşi trase gluga pe cap, aşa cum mai vedea la câteva persoane mai în vârstă. Preferă să fie luată drept o bătrânică şi să treacă cât mai nevăzută. Nu era prea aranjată atunci. Avea numai manichiura făcută în nuanţe calme, tomnatice. Pe faţă şi-a dat cu o cremă BB iar pe buze purta un strugurel hidratant, puţin colorant cu aromă de cireşe.

Parcurse cei 500 de metri din staţia de autobuz până la centrul comercial cu căştile în urechi. Ascultă muzică de relaxare şi curăţare de energie negativă. Descoperise acest gen după o conversaţie cu Mirela, noua ei prietenă virtuală, din America. O cunoscuse pe forumul „lor“. Dar...

Mirela nu este ca ea. Mirela este câte puţin din tot ce îşi doreşte să ajungă Maria.

Dar ceea ce apreciază cel mai mult Maria la Mirela este faptul că este scriitoare. Are câteva cărţi scoase în America. În timpul lungilor conversaţii Mirela i-a tot repetat Mariei să îşi pună în scris povestea, dar să nu spună esenţialul, cel mult la finalul cărţii să menţioneze categoria sexuală din care face parte.

Parcarea centrului comercial era plină. Mulţi tineri erau grăbiţi. Unii cu cărucioare pline, alții care vânează cărucioarele goale. Nu-i nimic, ea luase un coş mic, din acela roşu.

Intrarea în centrul comercial era decorată cu multe baloane ca la o petrecere de copii. Ar fi vrut ca în locul lor să fie globuri de sticlă uriașe. Sau... ar vrea ca o perioadă de timp viaţa ei să fie într-un glob de sticlă. Să fie ferită de răutatea lumii, de discriminare, de trecerea timpului şi de senzaţia de foame. Să fie cu EL în glob pentru mai mult de 2-3 ore. Să vadă un film romantic pe Netflix şi apoi să adoarmă în braţele lui.

Mirosul de cozonac o scosese din visare. Bine, şi tanti aia grăbită să înşface 5 cozonaci pentru ea şi probabil pentru încă o vecină. Maria trecea de aleea plină de ciocolățuri de sezon şi de decoraţiuni pentru bucătărie, specifice sărbătorilor de iarnă.

Făcea deja slalom printre clienţi şi copii, apucase din mers ce avea nevoie din rafturi şi se poziţionase la o casă. Coadă de nedescris. Zarvă ca la târg. Colinde pe fundal şi reclamaţii la fiecare coadă.Telefonul sună şi răspunse din instinct de la căşti. De, defect de serviciu. Bine că într-un call center nu se vede persoana de la celalalt capăt al telefonului.

– Alo? – Bună. Mă gândeam să te scot la o cafea mică.

Surprinsă de vocea celui ce sunase nu răspunse imediat.

– Deranjez? Vrei să revin cu un telefon?

– Nu! sării ca arsă Maria. Sunt la coadă să plătesc cumpărăturile.

– Şi... cât de mică să fie cafeaua aia?

– Cât să te strâng în braţe şi să cumpărăm cafeaua pe care o împărţim în două, ca de obicei.

– Şi... unde vrei să ne vedem?

– Alege tu locul, dar să găsim un colţ unde să pot să te înghesui puţin. Vocea lui era tare plăcută când spunea asta. Nu era un pervers şi nici unul care să intre în categoria exhibiţioniştilor. Pur şi simplu se simţea în vocea lui dorinţa de a simţii în braţele sale tot corpul Mariei.

– Bine pisi, plătesc cumpărăturile şi îţi dau mesaj. În acel moment Maria îşi dorea să găsească cel mai mare glob de sticlă colorată care să aibă şi acel colţ pe care îl doreşte EL.

15

Nr. 3-4(77-78) 2024

Eveniment

www.revistaneuma.ro

Concursul Re\eaua Literar[ 2024 entrul European Pentru Excelență Culturală & Rețeaua literară, în parteneriat cu Editura Tracus Arte, sub egida PEN România, au organizat cea de-a VII-a ediție a Concursului Rețeaua Literară (debut) – secțiunea poezie și proză.

C

Premianții Concursului Rețeaua Literară 2024 PROZĂ: Premiul 1 - Marius Pădurean (Danemarca) Premiul 2 - Ilinca Stroe (București) Premiul 3 - Nic Popescu (București) și Luiza Alecsandru (Timișoara) Mențiune - Andreea Sepi (Germania), Adrian Bercea (Japonia), Mihaela Ionela Bădin (Ecuador) POEZIE: Premiul 1 - Andrei Peptine (Brașov) Premiul 2 - Ioana Pătulea (Târgoviște) Premiul 3 - Bianca Vilichi (Sebeș) și Ana Mirea (Italia) Mențiune - Briseis Stan (București), Andreea Luise Stana (Arad) și Răzvan Stoicovici (Timișoara) În data de 21 martie, cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei, Centrul European Pentru Excelență Culturală în parteneriat cu Primăria Bistrița și Centrul Cultural Municipal George Coșbuc a organizat GALA PREMIILOR REȚEAUA LITERARĂ la palatul Culturii din Bistrița unde sala a fost arhiplină (toate cele 340 de locuri au fost ocupate) Evenimentul a avut în deschidere și un Concert Extraordinar cu Noua Orchestră Transilvană: Anotimpurile de Vivaldi. La Gala Premiilor a rostit un cuvânt de deschidere Ioan Turc, primarul municipiului Bistrița Invitatul special a fost scriitorul Mircea Pricăjan, redactor șef al revistei Familia, președinte al juriului, cel care a deschis plicurile și a anunțat câștigătorii Concursului Național de Literatură “Rețeaua Literară” – ediția a VII-a, concurs organizat de Centrul European Pentru Excelență Culturală în parteneriat cu Primăria Bistrița, Centrul Cultural Municipal George Coșbuc, Muzeul Național al Literaturii Române și Editura Tracus Arte, sub egida PEN România.

La finalul Galei Premiilor a avut loc un recital de poezie dedicat Zilei Mondiale a Poeziei cu: Andrei Peptine, Ioana Pătulea,

Bianca Vilichi, Briseis Stan, Alexia Plăcintă, Roberta Poepscu, Matei Grămescu, Ștefania Costea, Ana pasanciuc, Amalia Mayer.

Gelu Vlașin.

Juriul Concursului a fost compus din scriitorii: Tudor Crețu, Gabriela Feceoru, Diana Geacăr, Cosmin Perța, Mircea Pricăjan, Moni Stănilă, Gelu Vlașin Marius Pădurean și Ioana Pătulea vor beneficia de publicarea gratuită a unui manuscris la Editura Tracus Arte, lansare de carte la Târgul Gaudeamus și un sejur gratuit în Tabăra de literatură„Întâlnirile de la Telciu” care va avea loc în luna august 2024.

De asemenea au fost acordate și următoarele premii în bani, atât la secțiunea poezie cât și proză: Locul 1 = 1.000 lei; Locul 2 = 500 lei; Locul 3 = 250 lei Mulțumim Primăriei Bistrița, domnului primar Ioan Turc, Centrul Cultural Municipal George Coșbuc, director Gavril Țărmure, Editurii Tracus Arte, director Nina Lupu, PEN România, președinte Ruxandra Cesereanu Mulțumim de asemenea celorlalți parteneri din cadrul acestui proiect: Muzeul Național al Literaturii Române, Biblioteca Județeană Sorin Titel Timiș, Revista Timpul (Moldova), Revista Familia, Revista Mișcarea Literară, ProPolitica, RoZoom Press, Revista Vatra, Casa de Poezie Light ok Ink, InfoBistrita, Observator BN, AsTv Bistrița, TimpOnline, Săptămână Online, Răsunetul cultural, Revista Timpul (România), Agenția de Carte, Revista NEUMA, Pagina de Poezie, ALECART, Observator Cultural, Contemporanul.

Mulțumim voluntarilor Centrului European Pentru Excelență Culturală: Ioana Pop, Maria Hondrari, Ana Maria Grad, Arlo Pop, Kincses Elliot, Mădălin Sebastian și toți ceilalți.

Coordonator de proiect, Gelu Vlașin

Poezie

16

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Carmen Secere Cum stau lucrurile

O groapă pentru soare

Câteodată e bine să nu simți nimic nu îți stă în gât nimic nu te obligă să cauți răspunsuri sau să înțelegi cum stau lucrurile ceasul din perete anunță primul frig unele momente întâmplătoare s-ar putea să-ți schimbe viața așa cum este posibil să auzi adăpostiți-vă altfel vom muri și nu va rămâne nimeni care să ne îngrijească mormintele tot ce n-am spus până acum devine atât de clar în gândul ăsta care se leagănă de lustră ca un spânzurat suntem atât de obosiți încât ne trăim uitarea ne separăm de oameni de noi înșine apoi alergăm bezmetici ca toți nefericiții din dragoste îngropând fluturii care s-au sinucis un paleontolog m-a anunțat că a descoperit resturi din mine ce trist e să cazi atât de departe din Rai

Vom fi nevoiți să alergăm prin lumină și să ne căutăm cu mâinile. Tot cu ele vom prinde pești fără solzi, pe care-i vom arunca de-a latul.

Noaptea ne va prinde sub vulturi și ne vom preface că despărțim apele.

Vom săpa o groapă pentru soare, să ne sufle-n ceafă. Vom strânge nisip în cârpe, apoi vom orbi ferestrele.

Iarna vom croșeta mâneci c-un ochi pe dos.

Iar când frica se va ghemui între noi, să ne țină de cald ca un animal de companie, abia atunci vom învăța cum s-așezăm pietre pe insula noastră.

Linii secundare Prin gări mai sosește câte un marfar cu vagoanele goale în care altădată îndrăgostiții se îmbrățișau mă plimb rotund imit un inel și închid jurăminte difuzoarele tac azi-noapte am visat o lume fară voci de copii între șinele reci au rămas câteva margarete zdrobite într-o catastrofă feroviară nimeni nu pleacă nimeni nu vine se aprind semnalele inelul e o cauză pierdută trenuri trenuri pentru totdeauna

Pe colțul mesei se coace un măr Ușa e încuiată. Dincolo, femeile fug mânate de destin. Mă privesc în geam.

Geamul are amprentele celei dinainte.

Vorbesc singură. Doar fericiții tac.

Schimb locul. Un zgomot îmi întoarce vorba.

Tăcerea se învață greu.

Mă scutur de toată furia lumii.

Ceva scârțâie. Pe colțul mesei se coace un măr.

Recapitulez: Ușa e încuiată.

Dincolo, femeile fug fără nicio lumină. În geam apare doar conturul umărului.

Nu ești al meu, mai mult decât sunt eu a ta.

Mărul se rostogolește.

Mă risipesc în toți oamenii Cartografiez locul de la geam.

Aici am râs ultima dată.

Mă gândesc la înălțimi, apoi la Himalaya și la cât de veseli sunt urmașii lui Alexandru cel Mare, mușcând din pâinea hunză. Tot felul de ciudățenii venite pe stomacul gol. De ieri am oprit ceasul.

Distanța e o rază care mă încălzește, deși printre cearșafurile întinse la uscat, văd numai cu ochii închiși.

La noapte voi face noduri duble, să pot coborî până în inima din inimă.

Măsor nemăsurabilul, tai colțul drept și înroșesc semnul de bună purtare.

Mă risipesc în toți oamenii.

Oamenii merg în toate direcțiile.

Cobor, urc, cobor, urc iar.

Hartă după hartă, după hartă. Încep cu dreptul.

Piatra din pumn Plouă. Toarnă cu găleata.

Cu asta ar fi trebuit să încep.

Sau, poate, cu gardienii care păzesc porțile, fără să aibă habar că pe insulă se-ajunge doar zburând.

Locuiesc într-o cameră cu tavanul cojit. Înaintea mea, cineva sigur a înălțat un zmeu, strigând de bucurie, în timp ce orele erau niște buline roz. Nu știu de când sunt aici, dar știu de câte ori am privit pe fereastră.

Am o singură fereastră pe care mi-am aruncat privirea, cu mine cu tot, de 14.600 de ori. Știi câte sunt de învățat de la o fereastră?

Lumină-întuneric, afară-înăuntru, cer-pământ, somn-veghe, aproape-departe, bucurie-tristețe, viață-moarte și piatra din pumn.

Plouă. Toarnă cu găleata.

Să nu întârzii! Am aprins lămpile pe insulă, să cos pelerine pentru melci.

Să păstrăm ordinea planetelor Îmi vorbești prin fereastra cu jaluzele orizontale.

Te aud întrerupt, dar clar. Vine frigul și odată cu el, iernile își duc mai departe pedeapsa.

Pentru siguranță, am păstrat ordinea planetelor și un inel din Saturn. În peretele vecin un șoarece caută resturi. Mă gândesc la el ca la un prieten. Avem amândoi obiceiuri proaste. Îmi lipesc obrazul de geam. De parcă mi-ai fi, de parcă îți sunt, de parcă eternitatea ar conta mai mult decât clipa. Întind mâinile. Mâinile mele nu sunt aici. Împodobesc brazi pe o insulă. Șoarecele e amnezic.

Taci!

Hai să ne jucăm de-a dragostea!

(Dintr-un volum în pregătire)

Poezie

17

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Ioana Greceanu Amănuntul lumii este numele

acele brățări de carne necunoscută pe oasele brațelor joacă-te cu creierul meu

" Fie blagoslovit de trei ori cel care-n cântecul lui va aduce un nume : Împodobit cu un nume, cântul / Trăi-va mai mult decât altele" Osip Mandelstam

zăpada zvâncnește pe creierul meu de călugăriță căci este anotimpul alb - negru anotimpul încordării dintre carne și gheață

Știu numele unor orașe pe care doar l-am visat știu numele unor oameni pe care nu i-am intâlnit niciodată dar pe care i-am iubit nespus când iubești pleci de la un om ireal când scrii începi de la ceva ireal aici ne spunem pe numele de oameni vii și scriem poezii despre morți aici se măcelărește în poezie se sângerează se moare de viu nici un poem nu este nevinovat

ce nume să strig?

când o umbră lungă și ascuțită se îndreaptă spre piept când degetul arătător indică direcția și concomitent o șterge

de oameni cu mâinile calde și apoi reci ca ieșite din ascunzători de șerpi

eu sunt înainte de a începe orice direcție eu sunt programată antidirecție

cei care îți uită numele: și aceasta înseamnă moarte cei care îți schimbă numele cu al altcuiva: și aceasta înseamnă moarte cei care nu au curaj să - ți spună numele: și aceasta înseamnă moarte cei care nu-ți mai spun pe nume demult: și aceasta însemnă moarte

moartea este mereu proaspătă în poezie în timp ce numele poeților se învechesc

amănuntul lumii e numele cauza gâfâielii, a nerăbdării e numele cauza morții e numele

nume care au fremătat cândva în viscerele cuiva nume de copii care au crescut ca frunzele tufișurilor primăvara pentru hrana caprelor, pentru umbră, pentru ascundere pentru pânda morții cu ochi fără pleoape

cei arși pe rug pentru nume cei trași pe roată pentru nume cei decapitați pentru nume cei cărora le-au fost schilodiți copiii pentru nume

dar numele pentru dublu? citește cu atenție notele de subsol

în numele meu sunt eu?

Doamne, tu mă smulgi, mă tragi afară din numele meu?

numele tău a fost bucurie acum este numele unui dispărut care s-a întors: un chiriaș al corpului tău ți s-au schimbat lumina ochilor, mirosul și mersul cum aș putea crede că te-ai întors? aș vrea să-ți ating fața ca într-un armistițiu, dar nu tu mărunțești cuvinte parazitare: un aliaj pentru o mască din ce în ce mai activă dar joacă-ți rolurile pe care le mai ai de jucat cu ce ai împrumutat de la dispăruți acel lustru al țestei

iar toate acestea, dacă nu le-a reținut nimeni în scris sunt doar inventate obrazul este un obraz inventat pe obraz se prelinge o lacrimă inventată eu șterg lacrima cu o mână inventată

În timp ce nu scriu În timp ce nu scriu, nu exist există doar un culoar de trecere există doi pari ai unei porți lipsă o ramă a unui tablou furat urma pe perete a unei fotografii aruncate într-un sertar doar fereastra, nu și peisajul doar instrumentul, nu și muzica și nici obrazul de care s-a sprijinit instrumentul nici semnul de pe obraz unde a apăsat acesta

când se lasă noaptea, toate direcțiile sunt urme sinuoase de șerpi și pentru că este întuneric, e absurd să spui că cineva vine noaptea, pentru că nu-l vede și nu-l aude nimeni venind corectez : dacă vine în tăcere și doar cu țigara aprinsă în gură, ca o mică lumină mișcătoare când a văzut lumina, femeia lipsită de speranță a tresărit timp în care luminița se îndepărtează și plutește spre altcineva dar de ce se îndreaptă într-acolo cu toate că este cu neputință șă știi dacă fiind noapte, i se va deschide deși s-ar putea, pentru a i se deschide, să i se spună: întreabă! și dacă va știi întrebarea, va știi și răspunsul: aceasta este o metodă veche de recunoaștere pe timp de noapte care se bazează pe perspicacitatea celui care acceptă să întrebe, fără a vedea gura care cere: întreabă! nu trebuie trecută cu vederea exaltarea din cuvântul întreabă, specifică celor singuri și disperați: niște fluturi de noapte atrași de lumina unei lămpi aprinse pe timp de noapte o singurătate atroce le îngheață sângele în vene ca și când, de jur împrejur, ar urla precum lupii însăși noaptea

Poezie

www.revistaneuma.ro

18

Nr. 3-4(77-78) 2024

Camelia Ardelean Divina poezie

Se-ntoarce spleenul, leneş, în placentă; Din gânduri sterpe, aşchii răbufnesc.

Cu paşi timizi, din zâmbetul celest, Coboară diafana poezie, Cu-alaiul ei de flori şi fantezie, Tivită pe un colţ de palimpsest.

Singurătatea noastră-i purgatoriu, E-o temniţă cu rol de cal troian; Ne scrie timpul un rechizitoriu,

Setată pe suspin şi reverie, Din pisc de nour face-un simplu gest – Coteşte-ndemânatică spre est Şi cade-n cupa mea cu abulie.

Suntem sorbiţi în hăul subteran.

S-a desfi’nţat Edenul provizoriu; În aşteptări se stinge un vulcan.

Când zaci în carapacea de regrete, Sub gândul jilav care te-ncovoaie, Şi creşte-n tine, magic, un„burete”,

Ceasornicul din gară a tăcut

Ce-absoarbe-n grabă ceţuri şi noroaie, Aştepţi cu râvnă verbul să te-mbete; Din slavă, iambii se deşiră-n ploaie.

Bătrâna pană nu mai e la modă Bătrâna pană nu mai e la modă – Slăbită, cocârjată, s-a retras, Căci lebăda, aflată în impas, Considera cerneala incomodă.

Consoanele, oprite la taifas, Se-nghesuie pe tasta cea comodă, Să prindă-un loc la strania metodă, Ce greu imprimă sufletului glas.

Când muzele se-ncaieră-n tabletă Şi parcă-ţi vezi trecutu-n hologramă, Mai faci la monitor o piruetă, Sperând ca verbul să te bage-n seamă, Te pierzi de tot pe magica planetă; Auzi morfeme sângerând de teamă.

Singurătăţi transparente Singurătatea mea e transparentă – E o fereastră-n care mă privesc, Unde-mi rânjeşte-un personaj grotesc Ori unde umbra-mi lasă o amprentă.

Singurătatea ta e-un vid “firesc”, Când nepăsarea mârâie, latentă.

Ceasornicul din gară a tăcut, Mult prea bătrân să numere secunde Şi obosit, în “schemele”-i rotunde, Să se adape din necunoscut.

Sătul de critici, ar pleca oriunde, Având pe zeul timpului drept scut – Duşmanul ce din haos s-a născut, Ca să ne joace vieţile în runde.

Nevolnici călători pierduţi de şine, Purcedem în turnee fără ceas, Uitând că o liană ne susţine Deasupra unui tainic “bun-rămas”; O arcă fără Noe ne conţine Şi tragem praful vremilor pe nas.

Din minte-mi pleacă visele-n galop Din minte-mi pleacă visele-n galop, Cu tot cu gratii şi cu tot cu mine, Cu tot cu muguri, flori şi cu stamine, Cu tot cu slove şi cu tot cu op.

Hiena solitudinii revine – Î(m)i curăţ masca gri de mizantrop, Din zâmbete-mi adun un sfert de snop (S-au sinucis şi au rămas puţine).

Din amfora cu stele nu mai gust, De când se dau şi razele pe porţii; Mai am la purtător un pai îngust, Prin care sorb o culpă de proporţii; Mă cert în gând cu zeul cel injust, Că stau la rând la marginile sorţii.

19

Poezie

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Ella Leynard Țara Pădurilor de Smarald Vântul de tace, aud frunzele tale fremătând prin gânduri, Privindu-te, dorul meu de tine tot mai aprig vrea să îl simt, Secetă când e, plâng lacrimi dulci să îți umplu cu ele prunduri, În podul tău cu fân iernează marile iubiri ce nu mă mint.

Te iubesc cu o dragoste fără măsură, cum e iubirea.

Capăt nu are, dar are gesturi ample de împărăteasă Care e în toate și din ele, prin timp îmi zidește firea, Primită din taine atât de adânci și nicidecum aleasă.

Coboară-n miezul verilor, cerul nopților de mister și vis Carul cel Mare să descalece-n curtea palatului de-argint.

Pentru tine, iubirea tuturor curtenilor, Timpul a învins, Pe toate cu dor le îmbrățisează, ele în ea se cuprind.

Ai primit darul unui pământ cu ape vii binecuvântat, Ca smaraldul ierbii și al pădurilor mereu să-ți sporească, Gloria ta în fiece anotimp, rămână de neuitat, Viitorul anilor cei noi, smarald regal să-ți strălucească.

Povestea focului din viitor Cântul I Cobzarul cel bătrân în ochi cu stele stinse Cântă povestea îndrăgostiților din noaptea focului albastru Când luna, privind spre stele, ea însăși se prelinse Înspre colinele din viitor bătute-n alabastru.

Unde nici gând să se fi născut încă gândul, Căci nici cuvântul nu se știa încă pe sine, Nici în tăcere nu era cuprins încă pământul Și nefiind, nici nu putea fi risipit în lumi străine.

Când doar tăcere era în cuvânt Iar cuvântul aștepta simplu, fără să aștepte.

Era vremea neruperii nici unui legământ, Neexprimate, cele necreate erau înțelepte.

Cântul II Când nechemarea doar se auzea chemând Din tainița ascunsă ochiului încă nenăscut.

Doar aerul se auzea din când în când oftând Pentru-al iubirii dor încă nestrăbătut. Într-o zi calmă a cuvântului așteptându-se pe sine Când soarele abia născut se arăta, zâmbind duios, Deschizând căi ce nu se știau încă haine, Nenăscut, gândul de îndoieli nu era ros.

Vântul de tace, aud dorul meu de neînvins pentru tine, Când te privesc, smaraldul frunzelor tale trece în ochii mei, În firele de iarbă văd viitorul de smarald ce vine, Crescând în ochii verzi ai nenăscuților și aprigilor zei.

E primăvară, văd frunzele prin trunchiuri care par uscate Cum cresc, dintr-un bob nevăzut se înalță coroană de smarald Și pe colțuri de pământ ce-au fost de iarnă și de timp prădate, Se-adună verdele dintotdeauna atât de crud și cald.

De la tine am învățat răbdarea în care neclintită Rămasă ești să aștepți să se nască fiecare anotimp Smerită aștepți, frunzele de-ți cad sau cu ele ești gătită, La sărbătoarea smaraldului din veșnicul tău timp.

Nu este veșnicia de-ajuns de generoasă și de largă Și astfel alege ca frumusețea ta să o dăruiască, Cântecul pădurilor în bucuria vieții să încapă Aducând lumii omului frumusețea ta dumnezeiască.

Vântul de tace, aud frunzele crescându-ți nuanțele de verde În trunchiuri, în pământ, în lujeri, în ochii albaștri de fete, În așteptarea soarelui cel veșnic dornic să îl dezmierde, Uscându-se în fânul auriu, pe-ndrăgostiți să îi îmbete.

O scânteie care crește, toate le cuprinde ca un duh, E nevăzută, neauzită, intuită doar în nenăscut, Se înalță și cuprinde tot necuprinsul din văzduh Iar rodul ei coboară-n toate ca un cânt prelung.

Noapte și zi Aflare, regăsire sub bolta unui vis, Unde capitolul neînceput nu e deschis, Unde așteptarea este însăși existență, Parfumul trecutului a devenit esență.

Dar parfumul nu se lasă descris, Cum nici visul însuși nu se vrea atins, Sentimentul îngenunchează clipa, Gândul în zbor, își crește aripa.

Bolta sporește spre mai departe, Atingerii visului se împarte, În trecere neliniștea se frânge Speranța, umbrele și le strânge.

Se tulbură visul ca apa vărsată Într-o capcană în care nu vezi otravă.

Printre genele nopții, o rază scăpată, Luminează realitatea mult așteptată.

Să risipească al visului parfum, În propriul bagaj să-l pornească la drum, Dar cu un singur bilet, doar pentru dus Pe aripa frântă a gândului, pus.

Urcând pe cer, luna rămase-aprinsă o noapte-ntreagă Iubirea să le-o lumineze și fiecăruia, cuvântul: ,,Ce drag îmi ești!”, ochii își vorbeau, ,,Și tu mie, ce dragă!”

Iar celelalte cuvintele le tăceau jurământul.

Cântul III Pentru urechi născute pentru ea și ochi s-o-mbrățișeze, Căci ea creștea și toate le-aduna ca o primăvară, De pretutindeni, covor de verde țese Smarald de bogăție să ardă-n a verii dulce pară.

Din adâncul lui„a fi”, din miezul misterului, S-a ivit fără să se-audă, fără să se vadă, clipa Iubirii care inima creatului o va învălui Văzduhul binecuvântându-l cu aripa.

De ea atinse, toate au primit semn să se zidească Cu ochi să vadă, inimă să simtă, minte să-nțeleagă, Văzduhul și pământul împreună să le crească, Doar gândul bun să îl primească și să îl culeagă.

Cântul IV Cuvîntul fiind de-acum ivit, când ziua se-nnopta s-au întâlnit, Chiar pe silaba lui de mijloc, fără să se observe, s-au așezat, Cum într-un adăpost, orice călător, deodată obosit, De truda căutărilor de zi și noapte, odihna și-a aflat.

Focul albastru între ei urca din scântei, cuvintele-n cântări De melodii neauzite, de culori nemaivăzute, urcau pe cer stele Și fiecare cuvânt, odată rostit, lega-n neuitări Ale lumii iubiri și ale lor tainice mistere.

Cântul V Cei doi, și ei, în neuitare prinși, de-atunci s-au căutat, De-atunci printre atâtea soiuri bune, mereu crește neghină, De-atunci pământul în bune și în rele s-a tot inventat Lângă cea blândă, creația și-a inventat o inimă haină.

Căderi au fost, au fost atâtea vise, pace și războaie, Căderi vor fi, ele nu se vor opri nicicând, Nu le-a speriat nici un îngheț, nici o arșiță, nici o ploaie, Căci timpul i-a rupt omului pe rând oricare legământ.

Dar nu și al iubirii aprig rug pe care și azi încă arde Flacără roșie și verde, dar și albă a focului albastru În el nu va putea nicicând să ardă a iubirii carte Scriindu-se între colinele din viitor bătute-n alabastru.

Poezie www.revistaneuma.ro

Soril Miavoe cum simte femeia tânără o mișcare nemaicunoscută în corpul ei atunci când descoperă uimită că e însărcinată

Carpeta zilei Azi e 18.05.2022 - portul Sulina este blocat de navele ucrainene încărcate cu cereale - clinicile din Rusia rămân fără botox - dosarul Colectiv a luat foc - fost ministru al dezvoltării și turismului așteaptă în Bulgaria extrădarea - primarul general al Bucureștiului reținut în Grecia - fostului președinte al țării i se retrag drepturile nord-coreenilor li s-a interzis să râdă timp de 11 zile miliția îi caută pe cei care nu sunt suficient de triști cu această plasă de sârmă ghimpată ne învelim în această seară prin ea intră bucățile reci ale nopții strivim între dinți miezul lor crocant

Carpeta cocoșilor Cântatul cocoșilor sfâșie implacabil perdeaua subțire a nopții din zdrențele ei împletesc frânghie și fără să clipesc mă las pe zid în jos până unde tălpile mele întâlnesc piatra rece și alunecoasă a știrilor de dimineață un bărbat din Mehedinți este căutat pentru furtul unor caserole cu piftie și sarmale un urs fură noapte de noapte alimentele din frigiderele unei tabere de copii orfani un avion japonez s-a întors din drum după ce un pasager a mușcat o stewardesă (vai, mărul cunoașterii se umflă și devine nor otrăvitor când trece avionul prin el se sparge și văzduhul întreg e în țâțele ei) câte povești atâtea nave scufundate în cer

ne ajută să adormim liniștiți chiar și stând în picioare

după care știrista - ca și cum i-ar fi căzut din păr o agrafă se apleacă și le așează în ordine

Carpeta cu clopote

pe fiecare la zâmbetul ei

Seara pe deal când vechile amintiri ies din ceață ca niște turle de catedrală chiar și clopotele fără limbă se aud până la ultimul Thule

Corpul singur

trec amintirile ca apa dintr-o stare în alta fără să obosească niciodată până când întunericul se așează moale în locul în care m-am despărțit pentru ultima oară de copilărie

un corp lăsat nelocuit se prăbușește

Carpeta cu știri Știrile tv de pe front aerul lor înecăcios fetița ucisă de un fluture pe trecerea de pietoni copiii rămași fără părinții care au ars la orele de curs acestea sunt spicele din făina lor se coace pâinea cea de toate zilele așa simți cum brusc crește în tine un bulgăre spinos

Nu-ți lăsa nici o clipă corpul singur nu ieși din el nici mort riști să nu mai ai unde te întoarce

Carpeta cu preoți Alte altare aceiași preoți geam rămas fără fluvii flori carnivore care îmi ronțăie gândurile sau și mai și cântecul carilor din grinda ascunsă leagă o noapte de alta cocoșii gălăgioși care nu știu să cânte decât a treia oară atât de des și de tare încât clopotele încep să bată chiar acolo unde Petru s-a retras rușinat înainte de a se face ziuă

20

Nr. 3-4(77-78) 2024

21

Nr. 3-4(77-78) 2024

Poezie

www.revistaneuma.ro

Vasile Toma

TE VOI AȘTEPTA

ARGUMENTE

SINGURĂTATE

Te voi aștepta acolo unde marea se pierde în cer (sau poate cerul în mare), acolo unde nici un adevăr nu este mai important decât altul: în ciocul vulturului și-n spinul trandafirului.

Poate că Raiul nu-i doar acea lumină mai duioasă ca Luna, ci are chipul tău, dragoste, cu irizări de perle...

O, nu-i grădină să cânte sub ploaie mai însufleţită ca tine; pentru că tu eşti soră cu ploaia, cu marea, cu Luna şi chiar cu noaptea; pentru că tu eşti ţărmul de foc unde visează şi plâng înfioraţii de singurătate; pentru că tu ca o minune divină faci din sufletul meu o fărâmă de zahăr în cafeaua destinului!

Nimeni nu e fericit când e singur; de-aceea cauți mereu compania cuiva, nu contează, pot fi norii sau câinii, licuricii sau stelele.

O INIMĂ

CAPTIVI ÎN TIMP

Dacă aș fi privighetoare aș putea brăzda tăcerea ca Luna în noapte; sau aș putea învăța să cânte veșnicia și pietrele.

Fiindcă-l privim cu jind ca pe-un măr rumenit de soare pământul ne ține captivi prin poftele noastre; pe când timpul ne cuprinde în indiferența lui de oglindă, în absența sufletului său el, care curge prin noi și cu noi pe mări de visare, de deznădejde, de dragoste; el, care nu-i decât sărutul dintre sunet și lumină, dintre mireasmă și fruct, ceva între freamătul zorilor și liniștea amurgului...

Cum să putem evada din mrejele lui când timpul e tot ce ne atinge și nu putem atinge asemeni unui cântec de pasăre?

Te voi aștepta cu încrâncenarea celui ce a cunoscut deznădejdea și se trezește aproape bătrân, cu tăcerea sub limbă.

Te voi aștepta până când dorința va birui resemnarea, iar țipătul inimii va sparge clepsidra, până când lacrimile vor deveni un râu, iar râul va face pietrele să cânte.

De vei veni, voi mulțumi cerului (sau poate mării?) că speranța are numai dimineață și că veșnicia nu poate fi niciodată copil!

TE CAUT Te caut cu toate simțurile mele și, dacă nu te găsesc, până și lumina mă întunecă.

Te caut fără odihnă, chiar dacă stolul rotitor al berzelor îmi amintește de pâlnia timpului, chiar dacă singurătatea mă îmbie ca o mare legănătoare cu un superb naufragiu.

Dacă n-ar fi speranța sau poate visul poate că n-aș cunoaște nicicând aripile de basm ale fericirii; fiindcă descopăr cât de amară e lipsa ta - acum, când până și uitarea mă doare.

Când te voi găsi, clipele vor avea buzele tale de miere...

Dacă aș fi trandafir aș putea învăța lumea să plutească pe valuri de miresme; sau aș putea luci în amintire ca lacrima unei corăbii pe obrazul mării.

Dar eu nu sunt decât o inimă ce visează să fie privighetoare sau trandafir pentru toți cei ce nu văd și nu aud de singuri ce sunt!

Nimeni nu e fericit când e singur; și curând vei descoperi că singurătatea devine uneori o miere amară, că inima e gutuia din geam căzută în seară, cuvintele se sălbăticesc precum vița de vie, în timp ce crucile predică în pustie.

Rămân cu tine doar amintirile fluturând hotărâte să-ți prefacă rănile în flori...

Poezie

22

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Mirel Laz=r Am trecut granița Verdele parcă întins cu cuțitul de un pictor în vervă se rupe dintr-o dată și niște case urcate pe deal fac cu mâna celor din vale Una chiar le zâmbește cu buze rujate intens cu mușcate și petunii, preț de-un balcon Cei din vale n-au timp să răspundă Drumul lor a cotit pe lângă câmpul de floarea soarelui cu capete, toate, plecate, supuse Sentința a fost pronunțată și e definitivă de acum În câteva zile va fi săvârșită și toate, toate vor fi decapitate într-un masacru nebun; de-capitulate dacă mi se permite să spun Drumul nu știe asta ori poate știe dar n-are ce face și coboară domol, parcă rușinat către graniță Graniță?

Ce poate trece între stejar și stejarul de-alături, între dealul de pe care casele fac cu mâna și dealul de pe care casele fac cu mâna? Între valul râului și valul următor ridicat în urmă de pietre și vânt?

Granițele sunt în mințile noastre și-n afara lor ca și dumnezeu (cum am mai spus undeva) n-au nicio putere Am trecut granița și nici n-am simțit Nici măcar un grănicer, în albastru sau verde sau alb că ăștia, și unii și ceilalți, sunt în Shengen...

nu mai am unde coborî înăuntru și nici afară să ies Aștept și caut puterea ce mi-a rămas Rumoarea ajunge până aici dedesubt Nu va fi nicio fiară în arenă niciun leu hămesit, niciun urs, niciun uriaș care smulge copaci Doar un suflet frustrat și obidit de femeie – niciunul din noi, de aici, nu-și dorește o luptă ca asta Lasă-te biruit, lasă-te biruit, a spus Augustul, în trecere pe aici mai devreme Vei primi libertatea și 100 de denari de argint; n-am mai dat niciunuia, până acum, 100 de denari de argint!

Ah, dar m-am mai lăsat biruit, m-am mai lăsat și libertatea, unde e libertatea prea-Puternicule?

Zgomotul răzbate până la noi scandează, tropăie negreșit din picioare, totul vibrează până aici dedesubt.

Sunt ghemuit în mine adânc, nu mai am încotro, deci sunt pregătit Aștept să curgă clepsidra rânduită și pășesc în arenă Dar în tribune nu-i niciun sclav, niciun plebeu, patricieni, nici atât.

Nici Augustul nu e cu alaiul lui de lingușitori și metrese Pe zei! Unde e rumoarea care zbârnâia în auz?

Cine tropăia din picioare, de vibra șandramaua până la noi, dedesubt?

Am biruit, oare, sau am fost biruit?

Așa, fără o încrucișare de săbii, fără să izbim, măcar o dată, scutul de scut...

Mersul pe jos Așa, fără o încrucișare de săbii Sunt ghemuit în mine adânc, atât de adânc că

Nu spui nimic doar asculți.

Poate gândești la câte s-au schimbat în ultima vreme.

Poate ți-ai părăsit trupul

acolo și ai plecat să vezi dacă au înflorit castanii, ori dacă parcul în care creșteau mai există.

Discută despre mersul pe jos, că e recomandat, că face bine la sănătate.

(Oh, dar asta a fost demult: cam 6 km dimineața la dus, copiați pe dos când veneai de la slujbă.

Atât de demult, că aproape nici nu-i simțeai.)

Cine mai merge astăzi pe jos?

Din parcare pân’ la piață, până la market, la mall. În mall mergi cel mai mult, cu ochii pe vitrine, pe firme, chiar este obositor.

Bine că au scări rulante și câte o bancă ici-colo.

Totuși se merge pe jos.

De la fântâna din vale până în vârful dealului la casa cu prispă de pământ bătucit.

Cu găleata care vrea să smulgă brațul din umăr.

Cam jumate merge în jgheabul joianei și o cană la păsăret, iar una mai mică la azor în castron.

Pe seară mai trebuie una, să fie, acolo, peste noapte.

Câte o dată ploaia împinge noroiul peste gumari ori se împotrivește înverșunată zăpada, și găleata nu mai e plină când ajunge pe prispă. Însă cine se mai gândește la asta când lumea stă bușească de jur împrejur?

23

Nr. 3-4(77-78) 2024

Poezie

www.revistaneuma.ro

Sandu Frunz= Cel mai iubit dintre fii Nu credeai că vei învăța vreodată iubirea Nu vedeai cum iarna te-a dăruit lumii Spre bucuria blocurilor din orașul împodobit cu o zăpadă de așteptări și de vise Spre germinarea copacilor ce te așteptau să înmugurească Spre a fi cel mai iubit dintre fii cu însingurările tale și cu veselia ta de băiețandru alergând prin lanul de cântece duioase Nu credeai că vei învăța să iubești vreodată Cufundat în existența arcanizată în filosofie Și nu îmi amintesc de ce copacii plângeau la ceas de toamnă iar tânăra cu ulcior pe umăr își purta șoldurile unduioasă Atâtea vorbe aveam de ne spus Până când pe cărările noastre a început să crească iarba Și eu miroseam a pământ Până când din stele s-a scurs lumina pentru ultima dată pe casa cea fără de casă Până când o mână invizibilă ți-a luat inima Și a pus-o pe altarul întrebărilor fără răspuns ca ochii unei candide fete ce s-a lăsat uitată Precum poetul, nu credeai

Murmur Un cântec de dragoste purta vocea ei călătorind prin munții și văile, peste brazii și peste freamătul izvoarelor îngânând zeii ce umpleau de culoare peisajul interior

Însoțită de vibrația vesel-melancolică a chitarei era vocea ei care dezvăluia că sărutul este o rostire a sufletului care a înflorit într-un trup o întoarcere a mâinii ce modelează lutul este orice mângâiere o respirație ultimă este orice dor care își caută menirea vocea ei ca un murmur al vieții fără de sfârșit

Mângâiere paternă Din când în când îmi pare Că tristețea nu te mai lasă Să ajungi la malul de dincolo de candidele suferințe care măsoară tinerețea cu stelele ei căzătoare cu picături de întuneric roditoare Să te mângâi patern aș vrea așa cum Tatăl pe Adam l-a mângâiat cu iubirea Să nu îi fie prea mare suferința când chiar de dragul lui i-a creat din coasta-i smulsă pe cea care avea să îi amintească în toate clipele însoțirii sale fericirea Fiică a tainei și a bucuriei de a trăi te-aș vrea În cântec de zurgălăi să-ți scrii povestea iubirilor senin lăsate în urmă dimineața ca pe un înger când încă dormea Pe un covor zburător să cobori în lumina creației semănată în tine

Să uiți că ai fi putut fi doar tristețea ta

Fotografia Gherasim Prietenul meu neîmblânzit de trecerea timpului îmi trimite Fotografia copilului care mă purta prin lume în vremuri de demult ca o candelă în care ardea tămâie cu mirosuri îmbietoare Un abis la fel de greu precum moartea mă desparte de el O rană deschisă îmi pare bucuria lui oglindită în sufletul meu Nici eu nici dumnezeu n-am găsit răspuns la niciuna dintre întrebările lui Mi-e atât de străin în exaltările care-l duceau când în rai când în infern Chiar dacă alergarea lui în lanurile de flori crescute până la brâu mă fascinează ca un mânz sălbatic galopând în iubirea unui zeu Stângăcia iubirilor lui mă mai bântuie rareori În registrul diurn al inexplicabilelor candori Stăm uneori la o distanță potrivită pentru rostiri de taină pentru a ne putea umple reciproc paharele cu vin el toarnă mai mult, eu mai puțin îmi aduce aminte de fata cea fără de chip ce lua mereu înfățișarea versurilor în care el își cânta iubirea coborâtă din cer Cu toate acestea Poate de teamă, poate de însingurare nu-l mai pot întâlni nici cu voluptatea trăirilor aduse în prezent nici cu nostalgii În cerul poeziei să zburde alături de muze și de zei vreau să-l ascund Dar îl mai păstrez o vreme aici de dragul iubirii investite în el de părinții mei

Proz[

www.revistaneuma.ro

24

Nr. 3-4(77-78) 2024

Ada Kaleh - fragment din romanul în lucru ,,Ultimii ani” -

dAnA bAnu cest capitol se dedică oamenilor care s-au născut și au trăit în Ada Kaleh, înainte să ajungă pribegi prin lume.

Pe Dunăre în anii aceia plutea un coș cu flori. Ada Kaleh se numea. O insulă care avea să dispară înghițită de ape în anul în care Autoarea acestui roman se năștea.

Tot în anii aceia, prin Place de la Concorde, câteva femei în pantaloni făceau să se ridice sprâncenele și colțurile gurii. Sau să coboare. Depinde de inteligența și educația privitorilor. În următoarele capitole vom privi prin ocheanul nostru colorat, și insula precum un coș de flori de pe Dunăre, și pantalonii tinerelor pariziene cochete și vesele.

Ce unește aceste două imagini sunt personajele noastre mereu în mișcare.

Lișca și Vania / Haralambie, cu anii lor tineri pe umeri și scântei de iubire în ochii larg deschiși înspre lume.

Iliaș cel alături de Lișca în fiecare moment al vieții.

Larisa cea departe de Vava al ei. Mereu printre străini amândoi gândindu-se fără încetare unul la celălalt. Căutându-se și așteptând reîntâlnirea. Îi vom afla și pe ei într-un capitol separat înspre sfârșitul cărții.

Căpitanul Cyril adus din Siberia cu mare greutate de prietenii lui Iliaș. Vom povesti pe larg despre el, în partea a doua a romanului, într-un capitol întreg dedicat doar vieții lui călătoare.

Lișca și ai ei se aflau la Orșova, gata să plece spre Ada Kaleh.

Vania auzise de insulă și voia să o vadă. De asemenea, Rada, doica Lișcăi, aflase despre Neriman, o croitoreasă de lux de pe insulă.

Vestea despre rochiile și mantourile croite de femeia aceea ajunsese până la Brăila. Chiar și pe la București Lișca auzise vorbindu-se despre ei.

Istoriile vechi povestesc despre cum Hercule ar fi luat de pe insula cea frumoasă măslinul cu care a împodobit templul olimpian al lui Zeus.

Sau despre Miskin Baba - descendent ultim al unei dinastii uzbece – care îl primise în visul său într-o noapte pe profetul Mahomed, acesta poruncindu-i să se retragă pe insula de pe Dunăre.

Miskin Baba s-a retras, urmându-și visul. Nu a rămas însă niciuna din profețiile și scrierile sale. Toate au pierit în apele Dunării.

Ar mai fi și povestea veche de dragoste dintre Dragomir Haiducul din Oltenia și Aișe, fiica sultanului, care auzind de frumusețea insulei a primit permisiunea de la tatăl ei să o viziteze.

Povestea cea veche ne spune și despre nopțile de dragoste ale celor doi, în iatacul de pe insulă al Aișei. Mai spune și despre sfârșitul lor tragic pe malul Dunării.

Haiducul a fost împușcat în fața ochilor iubitei sale într-o noapte, de străjile care i-au urmărit.

Un glonț de argint a pus capăt vieții lui Dragomir Haiducul dar nu și iubirii Aișei pentru el. Fata s-a aruncat în apele Dunării, urmând trupul iubitului său. A murit alături de el.

Legenda cea veche și grănicerii sârbi cu imaginație înflăcărată povestesc până și azi, în timpurile noastre, cum că în fiecare noapte cu lună plină poți vedea o barcă fantomatică alunecând pe oglinda apei. Chiar pe locul în care cândva se înălța vie și plină de veselie și culoare, insula Ada Kaleh.

A

O muzică turcească nespus de dulce se aude împingând barca celor doi iubiți spre lumea celor nevăzuți, spun grănicerii.

Istoriile contemporane cu personajele noastre - anii 30 mai precis - povestesc despre dulceața de smochine și rahatul din trandafiri, despre cafelele la nisip și mătăsurile aduse tocmai de la Istanbul de turcii insulei.

Pe stânca de granit din mijlocul Dunării au trăit oameni cu lumină în ochi. Printre trandafirii de foc, măslini, smochine și vița de vie bogată s-au întâmplat iubiri și tragedii și lucruri mărunte.

Pași ușori, grăbiți, apăsați, pierduți.

Insula înconjurată de ape învolburate - cu bazarul, zidurile acoperite cu flori de gura leului și cafenelele ei - a primit și personajele acestei cărți pentru câteva ore printre oamenii ei.

Pe malul stâng, halta Ada Kaleh i-a văzut coborând din tren pe ai noștri. I-a văzut apoi urcând în bărci și ajungând la debarcaderul din amontele Dunării. Administratorul și grănicerii le-au verificat actele și i-au lăsat să treacă.

Unul lângă celălalt, de mână, Lișca și Vania/Haralambie, urmați de Larisa și Iliaș, au urcat un dâmb mic, pavat cu piatră cubică. Au stat un minut să își tragă sufletul sub bolta primei intrări în cetate.

Au trecut apoi pe sub 3 porți și au intrat adânc în insulă.

Castanii de la marginea drumului le-au zâmbit. Mirosea a ceai și a cafea. Bărbații își fumau narghilele la cafenele și îi salutau dând din cap primitori.

Prăvăliile micului bazar oriental erau încărcate cu tot felul de mărfuri care îi chemau să le pipăie, să cântărească, să privească și să ia din ele pentru acasă.

Negustori bătrâni cu surtuc, fes cu ciucurel și șalvari colorați făceau temenele și își mângâiau mustățile turcești negre-abanos.

Mulți dintre ei plecau dimineața cu lotcile încărcate cu marfă de-a locului și se întorceau cu bani, spre seară, sau chiar cu pește.

Femei în feregele de fum pregăteau prin bucătăriile insulei sarailii și fierbeau tot felul de șerbeturi.

Cu câțiva ani înainte, prin 1927, grație prim-ministrului Averescu și a deputatului Ioanid, se construise pe insulă o fabrică de țigarete, patronată de Regia Monopolului Statului. Fabrica produce tot felul de țigări de foi și vreo 17 sortimente de țigarete. Tutunul e prelucrat manual. Nici havanele cubaneze - despre care gura lumii povestitoare și plină de fantezie spune că ar fi rulate pe pulpe de fecioare - nu le făceau față țigărilor de foi din Ada Kaleh.

Iliaș și-a cumpărat atunci provizii pentru multe luni înainte. Însuși regele Carol al II-lea și de asemenea și membrii ai Casei regale britanice își luau țigările de foi din Ada Kaleh, atât de bune erau.

Erau celebre mai ales țigările „Cabinet”. Scumpe, rafinate, de lux. Prin anii 50 comuniștii lui Dej le-au înlocuit cu proletarele și mediocrele„Carpați” din care și Autoarea acestei cărți a apucat să fumeze în adolescență și prima ei tinerețe din plin.

Ai noștri sunt bucuroși să descopere că locul nu e dezamăgitor ci e chiar la înălțimea legendelor pe care le-au tot auzit și citit despre el. Au făcut o vizită și prin atelierul-școală de covoare. Au cumpărat apoi vreo 2 covoare mari - unul pentru casa de la Cișmigiu și celălalt pentru casa de pe Strada Mare a Brăilei - din bazarul lui Mithat Ali Khadri.

25

Nr. 3-4(77-78) 2024

Proz[

www.revistaneuma.ro

Au trecut puțin și prin parcul cu trandafiri care adăpostea Uzina electrică.

Insula era chiar un coș cu flori. Înfloritoare de-a dreptul. Fusese de curând în vizită, fără să anunțe dinainte, însuși Carol al II-lea, împreună cu Nicolae Iorga. Și-a băut, tare mulțumit de ce a găsit pe insulă, cafeaua la nisip, din aceeași ceașcă din care tatăl său Ferdinand I a băut-o.

Regele i-a scutit atunci pe localnici de o mulțime de taxe și a declarat locul stațiune climaterică. I-a asigurat pe insulari că vor fi până la capăt în grija lui.

Turiștii au început să vină în valuri uriașe, atrași nu doar de renume ci și de bunătățile insulei: celebra bragă preparată din fasole fermentată în apă, lokum - renumitul rahat cu alune turcesc, halvița pentru care se băteau copiii mahalalelor din toată țara, și nu numai ei. Acadele, dulcețuri de smochine și trandafiri. O mulțime de zaharicale și lucruri nespus de frumoase create de mâinile pricepute ale oamenilor locului.

Casele erau noi și frumoase, bine întreținute. Hotelul găzduia o bibliotecă publică și nu doar de decor, locuitorii erau oameni citiți și interesați de lumile din cărțile bibliotecii.

Pe aleea principală a insulei, Ezarzia pe numele ei, prăvălioarele se întindeau guralive și ispititoare.

Mai există și în zilele noastre, de secol XXI, prin partea anatoliană a Istanbulului, un vânzător bătrân care prepară bragă după rețeta din Ada Kaleh. S-ar putea să fie ultimul, nu mai are urmași.

Asemenea insulei sunt și oamenii ei aruncați de comuniști la întâmplare, foarte mulți dintre ei rău primiți prin orașele în care au fost trimiși forțat, înainte de scufundarea insulei din 1970.

Unora le-au dat pașaport de Turcia iar ei au plecat. Nu au avut încotro. Au încercat să se potrivească unor locuri care le erau străine.

Se aud până azi la noi, suspinele și vaietul de atunci al dezrădăcinaților rupți de casele lor și aruncați în vălătucul istoriei și al lumii.

Oameni izgoniți de pe insula lor cu brutalitate, lăsați de izbeliște, chinuiți, încovoiați de necazuri și disperare. Pribegi la mâna destinului. Am văzut mulți pribegi, refugiați, în ultimii ani. Numai cine privește în ochii unui astfel de om poate înțelege durerea lor.

Dar să ne întoarcem în anii 30 la personajele noastre. Localnicii din Ada Kaleh habar n-aveau ce le va rezerva viitorul. Slavă Domnului! Măcar atât. Fericirea de a nu își cunoaște anii pe care urmează să îi trăiască îi face pe oameni mereu plini de putere și siguri pe ei.

Au găsit-o pe Neriman Croitoreasa stropindu-și mușcatele din fereastra micii sale căsuțe albe de lângă parcul cu trandafiri. Femeia le-a arătat mantourile și rochiile cusute de ea. În încăperea pudrată cu lumini de aur și smarald de la pietrele de sticlă colorate ale candelabrului din tavan, Lișca s-a privit un moment în oglinda uriașă, orientală, cu margini sculptate baroc. Și parcă era în vis. Sau poate chiar era, căci toți cei care au trăit pe insulă, indiferent în ce ani și câte anotimpuri, au trăit parcă un vis.

Insula a dispărut cu totul, zeci de ani mai târziu.

Visul a rămas.

Imaginea Lișcăi într-o oglindă oarecare. Gesturile cu care Vania își aprinde o țigară de foi și Iliaș își bea cafeaua la nisip. O voce pe stradă chemând trecătorii să cumpere bragă. Un trandafir din parc așteptând să îi vină vremea să înflorească. Un ceas cu capac, la buzunarul unui trecător grăbit.

Mici imagini care par fără vreo importanță. Ele recompun o lume. Un vis. Ada Kaleh.

SORCOVA, VESELA... rodicA bretin ărul meu nu mă lua în seamă. Eram fată şi cu doi ani mai mică – într-un cuvânt, neinteresantă. Fără să fie răutăcios sau egoist din fire, Sorin era la vârsta la care băieţii cred sincer că ei şi fetiţele sunt ca apa şi uleiul, n-au cum, nici de ce să se amestece.

Mamele noastre erau surori şi împărţeam aceeaşi bunică – aici puteam trage linie pentru ce aveam în comun. Cât despre diferenţe... Sorin era un copil de bloc, nu crescuse în primii ani la ţară, ca mine. Nu-şi murdărea hainele tăvălindu-se prin iarbă, nici nu aducea acasă orice pisoi jigărit îi ieşea în cale. Găini văzuse doar la aprozar, iar vaci sau porci în pozele din cărţile de şcoală. Mâţele nu-i plăceau, le considera nişte prefăcute, iar de câini se ţinea departe de când îl muşcase unul. Nu s-ar fi extaziat înaintea unui muşuroi de cârtiţă, n-ar fi luat în palmă un melc bălos, descântându-l până ce îşi scotea coarnele, n-ar fi adunat ciuperci nebuneşti ca să i le ducă bunicii pentru tocăniţă, n-ar fi plimbat o raţă în căruciorul de păpuşi, nici n-ar fi suflat în toate păpădiile de pe Luncă, venind acasă cu părul alb de la puf.

Sorin avea întotdeauna unghiile curate, fiindcă nu îşi băga mâinile în pământ după râme, ori în baltă sub mătaseabroaştei după mormoloci, nici nu descojea toamna nucile verzi care lăsau pete trainice pe piele.„De ce nu eşti cuminte ca vărul tău?“ mă întreba mama când mă întorceam de la Vlădeni cu purici, căpuşe sau cu acei microbi pe care ea îi vedea fără microscop şi, de fiecare dată, trebuia să mă deparaziteze frecându-mă cu buretele, peria şi faimosul săpun Cheia ce făcea puţin clăbuc, în schimb mirosea a leşie.

Chiar dacă nu se dădea în vânt după viaţa la ţară, lui Sorin îi plăceau păsările – cele cântătoare trăind în colivii – şi peştii care îşi fluturau cozile şi înotătoarele ca pe nişte voaluri. Cum părinţii lui nu îşi permiteau să cumpere vreo zburătoare exotică, nici n-aveau loc de acvariu în apartamentul de bloc, ţinea câţiva caraşi aurii într-un fost borcan de murături. Se uita la ei cu drag, îi hrănea şi le schimba apa cu un devotament pe care nu îl înţelegeam. Ce folos că lunecau neobosiţi în cercuri între pereţii de sticlă? Cum să mângâi un peşte, să-l iei în braţe, să-l lipeşti de obraz? Mă duceau cu gândul la plăcuţele de la Grădina Zoologică din Noua. „Uitaţi-vă la animale, însă nu puneţi mâna pe ele.“ Peştii lui scoteau uneori capul din apă ca să îi atingă pe creştet, susţinea Sorin – dar am decis să cred asta când voi vedea cu ochii mei, ceea ce, până astăzi, nu s-a întâmplat.

Mai mult decât păsările sau peştii, Sorin îndrăgea fotbalul – să îl joace cu băieţii în faţa blocului, ori să privească meciurile împreună cu tatăl lui, pe stadionul din Bartolomeu ori la televizor. Ţin minte cum, la un gol dat de echipa lui, de bucurie ţâşnise de pe canapea până la lustra din plafonul nu foarte înalt şi spărsese un glob. Era normal să-i placă sportul, aşa cum firesc ar fi fost ca eu să ador păpuşile. N-am avut

V

Proz[

www.revistaneuma.ro decât una, de care m-am plictisit repede, exilând-o în magazie.

Preferam să mă joc de-a indienii sau muschetarii şi îmi făceam singură arcuri, săbii sau flinte, de fabricaţie artizanală şi nu prea arătoase, însă de mare folos în ambuscadele curţii.

Probabil aş fi învins într-un duel cu floreta din lemn de alun dacă fiul mătuşii s-ar fi dedat la asemenea îndeletniciri războinice. Sorin alegea însă întrecerile minţii, pe care le câştiga întotdeauna. Când ne duceam în vizită la ei, pe Strada Hărmanului, devenea gazdă de voie, de nevoie şi trebuia să se ocupe de verişoara lui. Scotea atunci cutia cu Remi sau pachetul cu cărţi de joc. Pierdeam de fiecare dată şi, de câte ori rămâneam cu ochii la piesele mele desperecheate, ori în mână cu Popa Prostu’, îmi promiteam să îmi iau revanşa odată şi odată, după obiceiul indienilor care nu uită în veci o insultă. Şi iată că, o dată la 365 de zile, venea şi cea a răzbunării. Era chiar prima din ianuarie, a Anului Nou, când îmi plăteam datoriile cu vârf şi îndesat.

Sorin era politicos, ascultător. În afara răbufnirii de entuziasm când faultase lampa din tavan, nu spărgea geamuri, cu mingea ori cu praştia, nu se bătea cu alţi băieţi, venea de la joacă înainte ca tanti Suzi să-l strige a doua oară şi dormea după-amiezele fără să protesteze. Un singur cusur avea: era mofturos la mâncare – scobea până şi feliile de şuncă ori de salam dacă zărea vreun punctişor de grăsime.

– Uită-te la Sorin ce frumos mănâncă! se minuna mama. Tu de ce nu poţi?

Ce-i în lingură tot acolo se duce, oricum ai băga-o în gură, spunea privirea tatei, dar cea care îmi lua mereu apărarea era mătuşa mea.

– Are tot timpul să înveţe...

– Numai să vrea!

Mama ştia ce spune, ducea de multă vreme lupte de tranşee cu încăpăţânarea mea – mai câştigam eu, mai pierdea ea. Pentru tanti Suzi însă, care şi-ar fi dorit şi o fetiţă, o surioară pentru Sorin, eram ca o fiică. De la ea deprinsesem tot felul de lucruri folositoare – să închid o umbrelă şi să o strâng fără să îi şifonez pliurile, să împăturesc frumos o batistă sau să-mi împletesc în păr cozi de şoricel înainte ca mama să mi-l taie iarăşi scurt, băieţeşte.

Mătuşa mă răsfăţa ca pe o prinţesă, poate fiindcă şi ea venea dintr-o poveste, a Cenuşăresei din Vlădeni – însă fără mama vitregă şi surorile cele rele – măritată cu un prinţ venit tocmai din Banat.

Când comuniştii întorseseră istoria pe dos ca pe o haină purtată cu căptuşeala în afară, familia unchiului se strămutase la Braşov, lăsând în urmă tot ce fuseseră al lor şi nu mai era – pământul, lanurile de grâu, pădurile, livezile, turmele de oi, vacile de rasă Simmental şi caii din grajduri –, dar nu şi trecutul care, ca un câine bătrân şi credincios, avea să îi urmeze peste tot.

Când s-a însurat, Tiberiu avea numai hainele de pe el şi dragostea pentru mătuşa mea, ceea ce ar fi trebuit să fie de ajuns. Însă în România acelor ani basmele erau ca un film nedevelopat, unde albul e negru şi negrul alb. Şcolit în Austria, fiul marii doamne învăţase Istoria şi Dreptul, adică lucruri care nu-i foloseau acum la nimic. Ce n-avea în schimb? Origine sănătoasă. În loc să ajungă avocat sau judecător, nenorocosul meu unchi se mulţumea cu singurele munci care îi erau îngăduite. A cărat saci şi lăzi cu cârca, descărcând marfă la o Alimentara, a fost şofer pe maşina de strâns gunoiul, om de serviciu la o şcoală profesională.

A spălat sticle şi borcane, le-a răzuit etichetele în staţia din Răcădău, apoi, fiindcă era printre puţinii de acolo care ştiau să

26

Nr. 3-4(77-78) 2024

scrie, l-au pus să facă liste de inventar cu ambalajele ce veneau murdare şi plecau mai mult sau mai puţin curate.

Cu noi, cei din familie, unchiul Tibi era plin de vervă, trecând cu uşurinţă de la cursele de maşini la zborul spre Lună, fără să facă paradă din faptul că le ştia pe toate mai bine decât oricine.

Cu alţii însă, devenea un alt om, de nerecunoscut. Îl văzusem odată în Răcădău, când tanti Suzi şi cu mine ne duseserăm să îl luăm de la serviciu, după terminarea programului; acolo vorbea altfel cu lucrătorii, mai pe limba lor, îi asculta fără să îi contrazică, râdea la glumele lor nesărate şi le înghiţea grosolăniile. Voia, cu disperare aproape, să se integreze în colectiv, poate aşa lumea o să uite că avea nu una, ci două licenţe, într-o vreme când oricine scotea cât de cât capul din turmă era privit cu suspiciune. Îşi făcuse un scut cameleonic, mi-a zis o dată, uitând că sunt la grădiniţă. Însă pavăza asta nu prea ţinea, răzuitorii de etichete îl mirosiseră imediat: vorbea, se îmbrăca şi se purta ca ei, dar nu era de-al lor.

Nu-i bai! ar fi zis bunica, adică nu-i cu supărare când lumea îţi întoarce spatele, atâta vreme cât îţi rămân ai tăi. Tanti Suzi o avea pe sora ei, cu mine şi cu tata la pachet, cei doi cumnaţi se înţelegeau de minune, familiile îşi petreceau împreună concediile, sărbătorile şi mai ales noaptea Anului Nou. Tanti Suzi şi cu mama vorbeau despre rochii, reţete şi romane siropoase, tata şi unchiul despre războiul pe care îl făcuseră unul la Vânătorii de Munte, altul la Blindate, iar amândoi scăpaseră ca prin urechile acului de prizonieratul la ruşi. Dacă cei mari se însufleţiseră – aruncându-şi cuvinte-mingi peste masa pe care se lăfăiau platouri cu salată de boeuf, răcituri şi plăcinte cu brânză –, Sorin, ca de obicei, mă ignora. Nu mă supăram însă, fiindcă ştiam ce o să urmeze a doua zi. Ştia şi el, de-asta devenea tot mai tăcut, abia răspunzând ori clătinând din cap de câte ori era îndemnat să mai ia o porţie de ouă umplute sau sarmale. Şi-aşa am îngropat anul cel vechi, cu bune, cu rele, ridicând paharele pentru venirea celui nou, patru cu vin spumos Zarea, iar două cu sirop de zmeură pe care sifonul îl transforma, miraculos, într-o şampanie roz... În noaptea dintre ani copiii nu erau trimişi la culcare după Telejurnal, iar programul serii se prelungea. Ne-am uitat împreună la Revelion, eu şi Sorin mai atenţi la cuvintele schimbate între părinţii noştri decât la televizor. Am aţipit în timp ce un taraf de muzică populară se dezlănţuise pe muţeşte – la asta şi la pluguşoarele răcnite din toţi bojocii unchiul Tibi se ridica, dând mai încet sonorul; ar fi fost bună o telecomandă, dar nimeni nu îşi închipuia că va ţine vreodată în mână o cutiuţă cu care să schimbe o sută de canale fără să se clintească din fotoliu.

Nu-mi amintesc să fi visat ceva în ce rămăsese din noapte, după ce tata m-a purtat, pe jumătate adormită, spre patul meu; însă zorii noului an m-au găsit în picioare şi gata de acţiune. Ziua de întâi făcea parte dintre sărbătorile mele preferate, imediat după Sfântul Nicolae, când descopeream darurile moşului puse de părinţi în ghetuţele lăsate sub brad. Acum venise un alt moment îndelung aşteptat.

Aveam tot ce îmi trebuia. Două sorcove frumoase, cu flori din hârtie creponată, vopsite în toate culorile, ştiam poezioara care să-mi umple coşul cu bomboane, moşi-gerilă de ciocolată, felii de cozonac şi fursecuri. Luam vecinii la rând, fără să îmi scape nici unul, ca un administrator de moşie ce aduna dările de la arendaşi. Eram singurul copil al curţii – pe Dragoş nu-l număram, fiindcă tatăl lui, inginerul ateu, ignora cu bună știință ritualurile plebeiene, păgâne sau religioase –, iar vecinii se vădeau întotdeauna generoşi, întrecându-se să îmi îndese dulciuri în coşuleţul cât o paporniţă.

27

Nr. 3-4(77-78) 2024

Proz[ www.revistaneuma.ro

Deci, la Sorcovit! Ştiam cum, unde, aveam cu ce. Însă, ca-ntotdeauna se ivea o problemă. Vecinii cei darnici erau superstiţioşi. Doamne fereşte ca în noul an să le treacă pragul întâi o femeie, asta le-ar fi adus pagube, ghinioane şi cine ştie ce alte nenorociri. De-asta aveam nevoie de un băiat lângă mine, un viitor bărbat care să vireze karma tuturor ca pe cârmă de corabie în direcţia cea bună: câştiguri la Loz în Plic şi ce îşi mai dorea fiecare. Prima oară mă întorsesem cu coşul gol, după ce ciocănisem zadarnic la uşi închise, deşi cei dinăuntru n-aveau unde să fie decât acasă. Din anul următor îmi schimbasem strategia.

Sorin era băiat, nu? Ce dacă nu-i plăcea să meargă din uşă în uşă?

Eram verişoara lui, iar rudele fac sacrificii, mai ales unul mărunt ca acela. Nu l-am întrebat, ştiind care ar fi fost răspunsul. M-am dus drept la tatăl lui, cu cele două crenguţe înflorate şi cu o rugăminte.

– Îl lăsaţi pe Sorin cu sorcova?

Cum nu putea să îşi refuze nepoata, unchiul mi l-a închiriat pe Sorin pentru o dimineaţă. Vărul meu se făcuse palid şi arunca priviri disperate spre tanti Suzi. Mătuşa, inimă de mamă, s-ar fi înmuiat cu siguranţă, uitând că eram fetiţa pe care şi-ar fi dorit-o, dar nu îşi contrazicea niciodată soţul când era vorba de educaţia fiului lor.

Sorin a luat sorcova cu două degete, de parcă l-ar fi ars, pornind după mine cu paşii unui condamnat dus către eşafod. Între obiceiul uratului şi a merge la cerşit era o diferenţă, dar nu în ochii lui. Şi ce? Mie îmi cădea bine când pierdeam la Remi, Moară ori Păcălici? Aşa cum, în Roma antică, clepsidra lumii se răsturna de Saturnalii – când sclavii erau slujiţi de stăpânii lor fără crâcnire –, aveam şi eu momentul meu glorie; nici chiar bomboanele de ciocolată umplute cu alune nu se comparau cu dulcele gust al răzbunării.

Zece familii în afară de noi locuiau pe atunci în curtea noastră şi ne-am dus pe la fiecare, eu într-un marş de triumf, Sorin de parcă urca o Golgotă a ruşinii. Sunam la uşi şi mă dădeam la o parte, cei dinăuntru vedeau prin vizor ori printre faldurile perdelei un băiat venit să le aducă noroc şi se grăbeau să deschidă. Îl lăsam să treacă primul pragul, după care agitam bagheta magică a sorcovei, rostind cu însufleţire descântecul ritmat. Între timp, vărul meu încremenea ca statuia unui Neptun ce uitase să respire sub apă şi avea o mătură în loc de trident. Ne luam obolul cuvenit în coşul pe care tot Sorin îl purta, un alt simbol al umilinţei, apoi treceam la următoarea gazdă, unde sceneta se repeta identic.

Pe Dragoş l-am lăsat la urmă. Voiam să-mi vadă coşul plin, să înţeleagă ce pierduse fiindcă nu i se dădea voie să meargă cu sorcovitul. Deşi erau împotriva datinilor născute, ziceau ei, din superstiţii şi ignoranţă, ai lui nu se zgârceau la daruri, căci, nu-i aşa, obrazul subţire cu cheltuială se ţine. După scurta mea repre-

zentaţie, am rămas singuri cu Dragoş ca să ne arate jucăriile primite şi să se laude cu ele: un elicopter cu elice din lemn de balsa, o mașinuță de pompieri cu scară ce se putea ridica și un bombardier pictat în camuflaj. Deşi voia să ne impresioneze pe amândoi, se uita mai mult la Sorin, cerându-i obolul admiraţiei.

– Tatăl meu e inginer-şef, construieşte avioane, a spus. Al tău, ce este?

Era doar inginer, fără şef înainte, aşa cum la ICA Ghimbav se făceau planoare, nu avioane. Înainte să pun lucrurile la punct, l-am auzit pe Sorin răspunzându-i. Ar fi putut să zică orice, tata e tot inginer, avocat, doctor, profesor. Şi ce credeţi că i-a ieşit pe gură? Adevărul.

– Lucrează în Răcădău, la Centrul de Ambalaje.

Am rămas ca la dentist, eu şi Dragoş. Eu, fiindcă în acea clipă l-am văzut pe vărul meu altfel decât până atunci. Sorin nu minţise niciodată, aşa cum nu era cu nasul pe sus, ci un timid căruia nu îi plăcea să se dea în spectacol în faţa nimănui. Mi-a părut rău că îl făcusem să treacă prin toate cercurile iadului, dar mai ales mi-a fost ruşine – pentru mine, pentru Dragoş. Între timp, băiatul de inginer îşi revenise din uimire şi a căscat iarăşi gura: întâi a ieşit un hohot de râs, apoi vorbe.

– Spălător de sticle? Răzător de etichete? Ce frumos!

Unchiul Tiberiu făcuse şi asta, dar acum scria într-un registru intrările şi ieşirile lăzilor cu ambalaje. Ar fi fost multe de spus, însă eu, care de obicei aveam replică la orice, am rămas mută. Primul meu gând a fost să iau o mână de drageuri şi să i le îndes lui Dragoş pe gură – era şi ăsta un răspuns. Ar fi început să urle, părinţii lui ar fi venit în goană, ieşea un circ întreg... Dar altceva m-a oprit. După tot ce îl silisem să pătimească, nu puteam să-l târăsc pe Sorin şi într-un scandal.

I-am zâmbit aşadar lui Dragoş într-un fel care i-a şters mulţumirea de pe chip. Tu nu pleci nicăieri şi nici eu. Iar anul abia a început, spunea privirea mea, promiţându-i că va plăti cu vârf şi îndesat victoria de astăzi. Dragoş a înţeles mesajul: trei săptămâni nu s-a mai arătat prin curte. În 1972, când eu începusem clasa a şaptea iar Sorin tocmai intrase în anul întâi la Liceul Meşotă, tatăl lui şi-a scos diplomele de la naftalină, reuşind să se angajeze la un birou notarial, deşi n-a putut să urmeze o carieră de magistrat, cum îşi dorise. Însă pentru unchiul meu suişurile sau coborâşurile erau de-ale vieţii valuri şi atât. Avea o soţie iubitoare, în ochii căreia a rămas mereu un prinţ şi un fiu ce îi călca pe urme, un mic lord ce nu putea să mintă, să scuipe, să înjure, ori să se bată cu alţi băieţi – şi pe care nu l-am mai târât vreodată la sorcovit.

Nici eu nu m-am mai dus din anul acela şi nu doar fiindcă nu aveam cu cine.

Nu ştiu de ce, însă tot farmecul pierise.

Proz[ www.revistaneuma.ro i-a luat o vreme până să mă apuc să înșir cuvintele acestea aici. La început nu aveam de gând să notez ceva anume. Mă gândeam să păstrez în memorie întâmplarea. Poate cu timpul va fi uitată. Indecisă fiind, am amânat deschiderea caietului acesta cu coperți albastre. Știam că văzusem un caiet prin birou; de fapt, cred că în inconștientul meu știam precis unde se afla, dar am pierdut o jumătate de ceas căutându-l. Apoi, am mai pierdut o jumătate de ceas (deci un ceas până acum) să fac stiloul să meargă. N-a mai fost folosit de mult timp și s-a uscat cerneala în peniță. A mers până la urmă.

Mi-am turnat într-un pahar nu foarte înalt puțin vin roșu, cât să-mi dea curaj. Acum înșir aceste cuvinte care nu interesează pe nimeni doar ca să amân și mai mult momentul. În fine, azi am ieșit din casă. Nu mai simțisem căldura și lumina soarelui de foartă multă vreme, poate prea multă vreme.

Am stat atâta închisă în căsuța de pe Calea Griviței (încă locuiesc aici după toate câte s-au întâmplat; e de mirare că nu am început să-mi pierd mințile) încât am uitat complet că mai există o lume întreagă dincolo de ferestrele care se murdăresc tot mai mult pe zi ce trece. Mie însămi îmi place praful care s-a cuibărit ici-colo, îmi plac pânzele de păianjen de la colțuri. Of, uitasem că există și alți oameni afară; dulce a fost această uitare! Să uiți de toți! Asta-i cel mai bine. Să nu te mai doară că o casă de secol XIX este lăsată în paragină doar pentru a se prăbuși singură, doar pentru a fi declarată ruină, doar pentru a fi rasă de pe fața pământului, doar pentru a fi construit un mall peste osemintele ei, mall sau un bloc de sticlă într-un centru care se vrea a fi istoric. Să nu te mai doară că locuințele marilor noștri oameni sunt transformate în restaurante chinezești sau mai știu eu ce.

Dar asta poate că este firesc. În special la noi. Nu ne vorbește Blaga despre spiritul nostru mioritic? Nu ne îndepărtăm noi periodic de istorie, câteodată atât de mult încât nu mai avem sau nu mai facem istorie? Îmi imaginez această trecere a noastră prin timp ca pe o înșiruire de dealuri. Când suntem în istorie, când nu mai suntem. Iar poate că acest prezent al nostru nu aparține istoriei. Dar am divagat prea mult, mă voi întoarce la plimbarea mea de astăzi. Am luat-o pe Griviței până-n Victoriei. Am făcut dreapta și am mers până la podul ce trece peste Dâmbovița. M-am întors și am intrat în Cișmigiu. Am petrecut aici o vreme, privind porumbeii, lacul, florile și pomii mari în care m-aș fi cățărat copilărește. Poate

M

AZI cosmin Andrei tudor după o oră, cel mult două ore, de mers pe aleile parcului m-am așezat pe o bancă verde cu negru. Lumina soarelui îmi cădea pe față și-i simțeam căldura mângâindu-mi pleoapele închise. Am ațipit.

Lumina galbenă pe care o vedeam și în vis se stingea din ce în ce mai mult, luându-i locul tot felul de nuanțe spre roșu. Când am deschis ochii, soarele apunea și înroșea câțiva nori care nu aveau ce căuta pe cer într-o zi ca aceasta. Dar m-am bucurat totuși de prezența lor. Stând așa cu capul în nori, am auzit: - Christine!

Uitasem că am un nume în clipa aceea atât de plăcută în care dulci fosfene galbene și roșii îmi gâdilau retina. Uitasem de restul lumii, uitasem tot. Mare mi-a fost mirarea auzind acest nume. În dreapta mea stătea o fată picior peste picior care fuma o țigară neagră Sobranie și sufla fumul alb spre gri arcuindu-și buzele date cu un ruj stins, aproape de nevăzut. Mi-a întins pachetul elegant cu țigări negre și filtru auriu.

Am luat una. Mi-a aprins-o și am fumat amândouă liniștite, neluându-ne prea mult în serios. Fumul prindea și el o tentă roșiatică. Îl urmăream cum se duce-n sus, se estompează și încetul cu încetul dispare, luat în goana vântului dornic și el să tragă un fum. Tutunul era pe terminate. Am stins amândouă țigările și le-am aruncat într-un coș de gunoi. Eu m-am ridicat să le arunc.

Când i-am luat chiștocul am putut să o privesc puțin mai atent. Tunsă scurt, păr blonduț. Are o alură interesantă de înger androgin, de parcă ar fi smulsă dintr-un tablou renascentist și trecută prin mâinile unui frizer contemporan. Prima care mi-a sărit în ochi a fost androginitatea ei. Ochii îi ghicesc ca fiind albaștri sau verzi sau o combinație dintre un albastru ceresc și un verde marin.

Purta blugi și o bluză vaporoasă. Albă.

Cu un râs ștrengar mi-a spus că o cheamă Lucy și că mă așteaptă de mult. Știe totul despre mine și vrea să fim prietene. M-a invitat la o plimbare nocturnă „chiar acum” prin oraș. Am acceptat. Ceva mă atrăgea la ea. Felul ei de a vorbi? Cu un zâmbet omniprezent sau cel puțin o grimasă. Simțeam că vrea să mă cucerească. Și aerul ei chiar mă făcea să-i cad în mreje.

Ne-am ridicat de pe bancă. Soarele se as-

28

Nr. 3-4(77-78) 2024

cunsese de ceva vreme și aștepta să fie găsit.

- Mai vrei o țigară?, mă întrebă, întinzându-mi pachetul de Sobranie negru cu filtru auriu. I-am spus că nu-mi șade bine să fumez în timp ce merg.

- Eu cred că ai arăta minunat! Îmi scoate ea una și mi-o întinde. Intru în joc. Mi-o aprind și trag primul fum. Un val de căldură și o caldă beție îmi inundă pieptul pentru câteva secunde. Expir fumul și ne vedem de drum spre ieșirea din parc.

Ne-am plimbat câteva ceasuri bune.

După ce am terminat țigările acelea m-a luat de braț și am mers astfel spre Calea Victoriei și apoi spre Dâmbovița. Nu-mi dădea drumul la braț decât atunci când își aprindea o țigară. N-am prea vorbit. Luna urca pe bolta cerească și crea un cadru romantic.

Prima oară când mi-a trecut prin minte cuvântul acesta „romantic” am crezut că mi-am pierdut mințile. Al doilea gând mi-a confirmat. Întorcându-ne undeva pe Calea Moșilor mi-a trecut fulgerător prin minte că m-aș putea îndrăgosti de ea, cu toate că nu scosese decât trei, patru fraze toată seara.

Tăcerea drăcească era de-a dreptul seducătoare. Privirea calină și angelică.

La un moment dat, începuse să mă enerveze tăcerea ei. Nu-mi spusese nimic.

Nici cine este. Nici ce vrea. Nici de ce mă ține strâns de braț. Dar mi-a trecut repede acest gând. În fond, eram atât de curioasă să văd unde va duce această plimbare. Nu m-aș fi mirat deloc dacă mi-ar fi dat, la un moment dat, drumul la braț și ar pleca, dispărând pe o alee întunecată pentru totdeauna. Era foarte posibil.

Undeva, pe la miezul nopții, începusem să mă gândesc la numele ei. Dacă nu-mi vorbea, puteam măcar să-mi țin mintea ocupată cu ceva. Lucy nu pare un nume foarte românesc. Poate fi o poreclă sau o prescurtare de la Lucia? Luciana? Lucreția?

Lucifer? Am râs în sinea mea.

Deodată, m-a întors spre ea și m-a sărutat aprins pe gură. Am rămas împietrită ca o statuie de piatră, nu de bronz. Împietrirea a fost generală. Mușchii nu mai voiau să se miște. Oasele s-au blocat în articulații. Articulațiile s-au cimentat. Pieptul nu voia să mai respire. Inima cred că și ea a luat o scurtă pauză. Dar această stare a durat un timp infim. Doar cât să realizez. Doar cât să treacă un gând. Cât un fior. Am acceptat sărutul și am răspuns.

- Cred că știu un magazin deschis în apropiere. A spus dezlipindu-și buzele de ale mele și trecându-și limba peste ele. Am cumpărat o sticlă de vin și încă un pachet de țigări negre și ne-am îndreptat spre casa mea din Calea Griviței.

29

Nr. 3-4(77-78) 2024

O ușoară ploaie s-a pornit. Picăturile se auzeau lovind câte un acoperiș. Vântul se întețea și el. De ce oare aceste lucruri creează un cadru romantic? Dacă ar fi fost și luna pe cer? Sau și mai bine: să fi fost luna pe cerul împistruiat de stele (la naiba cu Olbers!) deasupra unui lac în care s-ar fi răsfrânt? De ce ar fi ceva romantic? Doar pen- tru că au scris poeții despre lună și stele și zefir și lac și câte și mai câte? N-au scris și fizicienii despre aceleași lucruri?

Cum de o carte de fizică nu e romantică?

Mă pierd. Revin.

Am ajuns la mine. Am intrat în casa goală, luând și vântul cu noi. Ploaia se oprise și se mai auzeau doar picăturile care cădeau de prin vreun burlan și care săpau gropițe mici în caldarâmul jilav într-un mod atât de chinezesc încât simțeai durerea asfaltului sau cimentului sau osului.

Am adus două pahare pentru vin și o scrumieră. Ne-am chinuit să scoatem dopul de plută cu un tirbușor vechi și ruginit care parcă își nega scopul pentru care a fost făcut. Să scoată dopuri de plută. Nu voia.

Am reușit până la urmă și am turnat lichidul acela roșu în pahare. Am ciocnit și am băut.

Ne-am aprins câte o țigară. Fumam. Nu prea aveam ce ne spune. Amândouă știam la ce se va ajunge și, cred eu, ne pregăteam în liniște. Nu știu nimic despre ea. Nu eram sigură de ce știa ea despre mine. Nu-mi venea să cred că sunt atrasă de o femeie. Mai mult: mi se părea că sărutul de mai devreme fusese numai un vis. Dar ce vis este acela care-ți lasă un gust atât de plăcut pe buze? Și o dorință atât de mare pentru încă unul?

La fel? Poate. Poate nu. La fel nici nu mai poate fi. Asta a fost. Nu vom mai putea recrea acel sărut. Niciodată. Oricât de mult ar plânge buzele noastre pentru încă unul.

Nu se mai poate! Nu se mai poate, buzelor!

Plângeți! Fumul gri-albăstrui se ridica din țigările noastre parcă într-un ritm de jazz.

Vorbea în locul nostru. Își stinse chiștocul în scrumiera de sticlă și luă o gură din licoarea aceea roșie ca să-și curețe gura de gustul de tutun și să mă sărute brusc pe gură preț de o clipită. Râdea. Era frumoasă și râdea. Se ridică de pe canapeaua în care ne sorbeam vinul, țigările, mințile.

Lampa din colțul camerei cu abajur și bec cu filament de wolfram își arunca lumina galbenă și leneșă pe trupul ei care rămăsese doar în lenjeria intimă de dantelă verde VS. Cred că filamentul de wolfram este cel mai potrivit pentru momente ca acestea.

Mi-a întins mâinile și m-a ajutat să mă ridic. Zici că eram făcută din piatră. M-a ajutat să mă și dezbrac.

Proz[ www.revistaneuma.ro Știu că acest jurnal nu va fi citit de nimeni și știu că probabil va arde în vatra unei case sau va aprinde un grătar, dar nu pot intra în toate acele amănunte care au urmat dintr-o ciudată pudoare pe care nu o pot explica. Mi-e rușine față de mine.

Voi povesti totuși un episod care m-a făcut să teoretizez. Ciudat moment mi-am ales și eu să fac teorie. Dar poate că nu îmi amintesc cum trebuie și m-am gândit la asta mai târziu. În orice caz, mângâierea ei m-a dus cu gândul la frumos. În general, mâinile bărbaților sunt urâte: cu pielea tare și cu bătături; și nu știu a dezmierda. În plus, mâinile bărbătești nu au răbdare. Ea avea mâinile mici cu degete subțiri și moi. Netede. Asta m-a dus cu gândul la ce spunea Edmund Burke despre netezime. Că place. Atât ochiului, cât și pielii. Că este un motiv în plus pentru a desemna ceva a fi frumos. Și de aici am ajuns la ideea că actul nostru de dezmierdare este unul frumos și firesc.

Am continuat să identific frumosul cu binele și binele cu adevărul.

Un singur lucru mă neliniștea: finalitatea. Teleologia? Actul nostru mai putea fi

frumos, bun și adevărat dacă nu avea un sfârșit? Sigur, nu avea unul biologic, dar câte nu am găsit și care să nu se intersecteze cu biologia!

Acesta să fie singurul motiv care să condamne?

Nu! Nu! Nu! Mi-am amintit că am citit într-o carte de Olga Tokarczuk următoarea idee: scopul evoluției este pur estetic. Cât de mult m-a bucurat această amintire! În asemenea condiții, dragostea dintre două femei ar fi atât de fecundă! N-aș putea spune același lucru despre dragostea dintre doi bărbați cu mâinile lor bătătorite și care nu știu să iubească.

Dacă îmi permiți să fiu lirică: dragostea a două femei ar naște îngeri!

Vorbeam cu jurnalul. Înnebunesc. Sau mă îndrăgostesc.

Fragment din romanul Christine aflat în curs de apariție la editura Cartea Românească

Teatru elisabetan www.revistaneuma.ro

30

Nr. 3-4(77-78) 2024

MAGIE, EROS ±I POLITIC{ mirunA drĂGHici ste general acceptat faptul că sursa primară de inspirație a piesei lui Robert Greene Fratele Bacon și Fratele Bungay o constituie o legendă medievală anonimă, de pe la 1555, intitulată The Famous Historie of Fryer Bacon. Într-o formă romanțată, cu accente pseudo-biografice și comice, aflăm din aceasta că învățatul Bacon, deși versat în artele oculte, nu reușește să construiască, asemenea legendarului Merlin, un zid metalic de apărare de jur-împrejurul Britaniei, însă, cu ajutorul confratelui Bungay, va meșteri un cap de aramă, înzestrat cu darul vorbirii și prevestirii. Ca în orice lucrare de tip magic, este necesară depășirea unor încercări – în speță, cea a somnului, la care însă savanții noștri eșuează. Drept urmare, idolul metalic nu este auzit și înțeles de creatorul său, care, învins de propria-i slăbiciune, va abandona practica artelor oculte. În versiunea originală, capul metalic, după ce grăiește pentru ultima dată misterioasele-i cuvinte, explodează într-un vacarm teribil, rămânând doar bucăți sparte. În piesă, prin utilizarea procedeului deus ex machina, cu mâna apărută din eter, înarmată cu un ciocan, care distruge monstruozitatea metalică, vedem concepția calvinistă a prezenței divine pe care insuficienta capacitate de înțelegere a minții omenești nu o poate desluși. Greene adoptă astfel o atitudine iconoclastă destul de interesantă și curajoasă pentru vremea sa, având în vedere Ordinele Regale din 1559, ce interziceau înfățișarea unor scene și subiecte cu caracter religios în dramaturgie.

O altă posibilă sursă de inspirație o constituie lucrarea De Rebus Gestis Regum Anglorum, a călugărului William de Malmesbury. Conform celor relatate, eruditul Gerbert de Aurillac (viitorul papă Silvestru al II-lea), învățând artele întunecate de la un sarazin din Spania, Bacon construiește un cap de bronz, care răspunde cu da și nu la orice întrebare, având puteri divinatorii.

Faimosul cap de aramă este un laitmotiv popular în Evul Mediu și își are originea în povestirile arabe, aduse în Europa de valurile de cruciați întorși din Orient. Cel mai cunoscut idol al vremii (despre care cineva ca Greene ar fi putut avea cunoștință) este infamul Bafomet al cavalerilor templieri, una dintre piesele de rezistență în rechizitoriul care le-a adus pieirea pe rug. Perioadă de fermentație cultural-istorică deosebită, Evul Mediu valorifică și reunește două tradiții divinatorii de origine antică. Prima dintre acestea este cea a statuilor care se mișcă și vorbesc, miraculoase creații ale preoților egipteni ai misterelor.

Din aceeași specie sunt și automatele (azi le-am spune roboți) de aur făurite de Hefaistos. A doua tradiție este cea a tigvelor umane înzestrate cu puteri profetice. Le întâlnim în legenda lui Gawain, în compilația arabă Fihrist (Ibn al-Nadim, 988), ce relatează despre conservarea capetelor umane tăiate pentru utilizare în scopuri divinatorii sau legenda de secol al XIII-lea a unui cruciat englez. Acesta din urmă, dorind să afle vești din țara natală, angajează un tânăr ce învățase magie la sarazini, iar acesta dezgroapă o tigvă care îi vorbește despre războiul lui Henric al III-lea și vasalii săi rebeli.

Pentru conturarea personajului literar Bacon, Greene folosește drept surse majore de inspirație două figuri istorice: Roger

E

Bacon și Michael Scot. Cât despre personajul istoric Bacon (cca.1214–1292), călugărul franciscan este cunoscut drept unul dintre predecesorii metodei științifice experimentale, astrolog, matematician, filosof, filolog și inventator, adversar al scolasticii medievale, numeroasele sale înclinații atrăgându-i supranumele de Doctor mirabilis. Din propria-i sumară biografie, aflăm că Bacon își consideră viața ca fiind împărțită în două mari perioade – cea laică, marcată de activitatea didactică, desfășurată până în 1257, atât la Oxford, cât și la Universitatea din Paris, urmată de perioada ecleziastică, în cadrul Ordinului Franciscan. Din 1260 îl regăsim din nou la Paris, într-un posibil exil, din cauza opiniilor sale tot mai radicale și contrare preceptelor scolastice oficiale. Abia în 1278 se întoarce la Oxford, pentru a-și petrece următorii doi ani în arest la domiciliu: Jerome din Ascoli, conducătorul Ordinului Franciscan (viitorul papă Nicolae al IV-lea) îl condamnă din cauza „anumitor noutăți suspecte”, care se găsesc în lucrările sale. Bacon era cunoscut ca fiind superstițios și credul, lăudăros și emfatic, dar, mai ales, virulent la adresa celor ce nu-i împărtășeau opiniile. Imaginea populară din vremea dinastiei Tudor este cea a unui praestigiator ac magus necromanticus. O carte de magie aflată azi la Folger Shakespeare Library ne spune chiar că, în anii 1580, numele lui Bacon era folosit pentru conjurarea spiritelor. Greene exploatează și îngroașă atât de mult aceste trăsături ale personajului istoric, încât clericul se transformă în propriul său nemesis întunecat, vrăjitorul. Însă acesta din urmă este cel care suscită interesul și plăcerea publicului, controversa fiind, dintotdeauna și pretutindeni, o rețetă artistică de succes.

Cel mai spectaculos și scandalos aspect al personajului este dat de priceperea sa în arta necromanției, Greene inspirânduse, cel mai probabil, din figura solomonarului scoțian Michael Scot (1175–1232), cel mai cunoscut teoretician și practicant al divinației prin intermediul morților. Astrolog și protejat al împăratului Frederic al II-lea (el însuși acuzat de a fi fost practicant al artelor întunecate), Michael Scot – Magistrul Suprem, este un erudit educat la Oxford și Paris. Și Scot cercetează și scrie în domeniul astrologiei, alchimiei, fiind considerat și întemeietorul studiilor de fizionomie. În privința artelor divinatorii, descrie procedurile prevestitoare ale augurilor și scrie versuri profetice. Conjurarea spiritelor decedaților, dar mai ales a demonilor, precum și aservirea acestora, este mijlocul prin care se pot realiza fapte aparent imposibile sau câștiga cunoștințe dintre cele mai tainice. Legendele despre Scot relatează că a câștigat un duel cu diavolul, forțându-l pe prințul întunericului să-l servească. Formula sa de conjurare a demonilor este păstrată într-o colecție de manuscrise numită Occulta.

Evul Mediu invocat în piesa lui Greene este marcat și de figura lui Eduard Plantagenet (1239–1307), moștenitorul tronului englez. Cronicile secolului al XVI-lea îl descriu pe Eduard Lunganul ca fiind un prinț crud, inteligent, viclean, brav și eficient, participant de frunte în turnirurile cavalerești, cruciat, mereu prezent pe câte un câmp de luptă. Ca monarh, Eduard I este pios și cultivat, însă apetitul său pentru conflict pare insațiabil:

31

Nr. 3-4(77-78) 2024

Teatru elisabetan www.revistaneuma.ro

îi alungă pe evrei din Anglia, poartă campanii sângeroase în Țara Galilor, Franța și, mai ales, în Scoția, unde cruzimea sa îi atrage renumele de Scottorum malleus. Pare greu de crezut că o asemenea figură să poată fi convertită în personaj de comedie romantică, însă Greene încearcă acest lucru, ignorând tocmai trăsătura esențială, în plan erotic, a lui Eduard – fidelitatea în dragoste pentru soția sa, Eleanor de Castilia (se numără printre puținii monarhi care nu au avut legături extramaritale sau copii nelegitimi). În schimb, autorul valorifică latura sa turbulentă, concretizată într-o fervoare erotică debordantă a tânărului prinț pentru Margaret, de fapt, așa cum vom descoperi, o proiecție idolatră de factură psihologică. Însă cele două imperative contrare – pasiunea ilicită pentru Margaret, pe de o parte, și acceptarea căsătoriei impuse, în numele onoarei și datoriei față de tron, pe de cealaltă parte – sunt cele care construiesc tensiunea dramatică.

Intriga erotică, bufoneriile, voalata propagandă politică sunt teme deosebit de populare în dramaturgia elisabetană; la acestea, Greene adaugă spectaculoasa tematică ocultă, al cărei potențial dramatic este în plină ascensiune. Personajele, exponente ale stereotipurilor vremii (bufonul, fermierul, savantul, nobilul, prințul) se află într-o dinamică în care distincțiile de clasă socială sunt răsturnate sau încălcate, pentru a livra publicului atât lecția morală subiacentă textului, cât și doza de amuzament și escapism pe care le presupune arta dramatică.

Unul dintre meritele piesei constă în utilizarea clișeelor societății engleze elisabetane în integralitatea lor, autorul alcătuind o panoramă a vremii, în care contrastele dialoghează: motivul magic se îmbină cu cel istoric, peisajul bucolic cu cel de la curte, senzațiile de teamă cu situațiile comice, cunoașterea academică cu slăbiciunile de caracter.

Abordarea percepțiilor și atitudinilor idolatre, în contextul epocii elisabetane, este una dintre cele mai interesante tematici propuse de Greene în piesa sa. Fascinația și încrederea oarbă a lui Bacon în capul metalic și puterile acestuia constituie un vector moralizator însemnat, pus, de asemenea, în slujba politicilor oficiale ale statului. Într-o evidentă poziționare anti-catolică, doctrina protestantă înfierează concepțiile potrivit cărora un obiect – așadar, un idol, ar putea fi înzestrat cu puteri intrinseci.

Eșecul acestui tip de gândire magico-religios, concretizat în spectaculoasa distrugere a idolului, se dorește a fi un act de trezire, de abordare rațională a realului. Prin faptul că Bacon nu vede acest moment, fiind prizonier al somnului, Greene transmite un avertisment asupra pericolelor și slăbiciunilor spirituale care fragilizează țesătura socială a epocii sale. (...) Pentru a deveni cu adevărat viitorul conducător viabil al Angliei, Eduard este chemat să renunțe la dorința obsesivă pentru Margaret – Venus a sa – prin canalizarea corectă a pasiunii erotice în planul realității obiective, către căsătoria cu Eleanor de Castilia și producerea unui moștenitor. Bacon, la rândul său, pentru a-și recâștiga verticalitatea spirituală, va fi nevoit să accepte distrugerea capului de aramă și a oglinzii magice. Acești idoli, fie că sunt de substanță psihologică sau materială, stau în calea realizării armoniei în planul realității. Urmând acest imperativ, în ultimă instanță, piesa lui Greene pledează pentru distrugerea idolilor minții, a iluziilor proiectate de propriile dorințe și ambiții scăpate de sub controlul rațiunii.

Cât privește reprezentarea scenică, după cum aflăm chiar de pe pagina de gardă a ediției din 1594, piesa este interpretată de servitorii Maiestății Sale, referirea fiind, desigur, la trupa de teatru The Queen’s Men (Oamenii Reginei). Trupa este înființată

în 1583 de către Sir Francis Walsingham, consilierul de mare încredere al reginei Elisabeta, și favoritul acesteia, Robert Dudley, conte de Leicester. Actorii sunt aleși din alte două companii preexistente, Oamenii lui Leicester și Oamenii lui Sussex, iar până la începutul anilor 1590 dau reprezentații regulate la Curte. Totuși, trupa își datorează popularitatea mai ales turneelor efectuate în țară până în 1603, la moartea reginei, an ce marchează și desființarea companiei. Deși eclipsați de Oamenii Lordului Amiral, fără a beneficia de vreo piesă a marilor dramaturgi precum Shakespeare, Marlowe sau Jonson, Oamenii Reginei se remarcă drept un instrument prin care monarhul acționează atât în capacitatea sa politico-socială, cât și în cea de mecenat. Beneficiind de protecția regală, trupa promovează politicile curții, printr-o idealizare a protestantismului moderat, glorificarea naționalismului și a istoriei engleze sau omagierea, mai mult sau mai puțin voalată, a reginei. Ambalate în dozele comice solicitate de audiență, numeroase piese au protagoniști regali precum Henric al IV-lea, Henric al V-lea, Richard al III-lea sau regele Leir.

Din actuala perspectivă literară, am putea afirma că Fratele Bacon și fratele Bungay este un precursor îndepărtat al literaturii science-fiction, pe un drum lung și sinuos, de la capul de aramă al călugărului Bacon până la roboții lui Asimov. Fratele Bacon și fratele Bungay transmite parfumul unei epoci apuse, în care putem desluși frământările și tribulațiile ce însoțesc și azi proiectele de viitor ale omenirii. Ne frapează și ne încântă naivitatea – unii ar spune chiar trivialitatea – epocii elisabetane, în abordarea creației artificiale, făurite de mâna omului, înzestrată cu caracteristici umane și puteri supraomenești. Mă întreb ce-ar spune acum omul unei epoci în care puterea științei și a produsului său major – Mașina, abia se iveau la orizontul conștiinței sociale, ce ar spune Greene astăzi, dacă ar vedea că întregul viitor al omenirii (nu doar cel al unui prinț și al unei lăptărese) sunt pe cale de a fi modelate de o mașinărie, o inteligență artificială. Iar odată cu stingerea zâmbetului provocat de năstrușniciile personajelor, ne vom gândi noi oare că am fi putut evita să ne predăm destinul, însă, în somnolența noastră, nu știm că acel timp a trecut?

Teatru elisabetan www.revistaneuma.ro

ROBERT GREENE FRATELE BACON ±I FRATELE BUNGAY

32

Nr. 3-4(77-78) 2024

(fragment)

traducere și prezentare: GeorGe VolceAnoV

n istoria literaturii engleze, Robert Greene rămâne celebru, în primul rând, pentru atacul lansat în septembrie 1592, în pamfletul A Groat’s Worth of Wit Bought with a Million of Repentance (Minte de doi bani cumpărată cu un milion de căințe), împotriva lui Shakespeare, pe care îl denunță ca practicant al cămătăriei și pe care îl descrie drept„un parvenit, o cioară înfrumusețată cu penele noastre, care, cu a sa inimă de tigru învelită într-o piele de actor, își închipuie că-i în stare să scrie un vers alb bombastic asemenea celor mai buni dintre voi; și, fiind un desăvârșit Johannes factotum, se socotește, cu înfumurare, singurul scutură-scenă din întreaga țară.” În afara acestui pamflet, pe Greene îl leagă nenumărate alte fire de opera lui Shakespeare: s-a numărat printre coautorii trilogiei Henric al VI-lea, alături de Marlowe, Nashe, Kyd și alți iluștri dramaturgi elisabetani; romanul său intitulat Pandosto (1588) stă la baza piesei Poveste de iarnă; în fine, de la Greene a învățat Shakespeare arta caracterizării personajelor feminine – frumoase, inteligente, dârze, inventive, loiale. Piesa Fratele Bacon și fratele Bungay va apărea într-un volum din seria „Contemporanii lui Shakespeare”, la Editura Tracus Arte, alături de George-a-Greene, străjerul din Wakefield și de feeria lui George Peele intitulată La gura sobei.

Î

SCENA 6 Intră fratele Bacon în camera lui de lucru împreună cu Prințul Eduard. Bacon îl conduce pe acesta în dreptul unei oglinzi magice.

BACON:

Eduard, bine-ai venit, chilia asta E locul unde-mi țin invențiile Și unde țin cu diavolii consiliu, Cu diavolii ce mi se-nchină mie.

Tu, în oglinda asta fermecată, Ai să vezi ce se-ntâmplă-n Fressingfield Între încântătoarea Peggy și Lincoln.

PRINȚUL EDUARD: Mă bucur sincer, frate Bacon, Astăzi am să testez loialitatea Lui Lacy față de stăpânul său.

BACON: Ia stai colea și uită-te-n oglindă.

(Prințul se uită în oglindă și-i vede pe Margaret și fratele Bungay cufundați într-o conversație serioasă.)

Ce vezi, stăpâne?

PRINȚUL EDUARD: Frumoasa fiică-a pădurarului, Strălucitoare ca iubita lui Marte, -nsoțită de-un călugăr vesel.

BACON: Nu te mișca și uită-te-n oglindă.

(Siluetele din oglindă încep să vorbească.)

MARGARET: Dar spune-mi, frate Bungay, cum se poate Ca tânărul acela arătos Care zicea că-i fiu de fermier Să fie Lacy, contele de Lincoln?

BUNGAY:

Peggy, e-adevărat, pe viața mea; De nu-i așa, magia mea nu face Doi bani; iar Prințul Eduard l-a lăsat Aici să-ți cucerească dragostea; Străinu-n verde, care te-a-ajutat La închegatul brânzei, este Prințul.

MARGARET: N-are decât să fie, el nu vrea Decât să-și satisfacă poftele.

Da-i place lui Lacy de biata Margaret, S-ar însura el cu o țărăncuță?

Umilă servitoare eu i-aș fi Și cu respectul meu l-aș răsplăti.

BUNGAY: Dar ce-i cu tine, Margaret, îl iubești?

MARGARET: E mai frumos decât mândria Troiei, Cel care a răpit-o pe Elena.

Ager la minte-i și plin de umor, Ca vechii învățați ai Greciei, Curtenitor și veșnic zâmbitor.

Crede-mă, îl iubesc, destul ți-am spus; E decât restul Angliei mai presus.

BUNGAY: Nu te numesc toți cei ce te privesc Frumoasa tânără din Fressingfield?

MARGARET: Așa-i; dea Domnul ca și drăgălașul De conte să gândească tot așa.

BUNGAY: Nu-ți face griji, căci, prin magia mea, Am să-l atrag în mrejele iubirii.

PRINȚUL EDUARD: Călugărul, mă tem, îi face curte Frumoasei domnișoare. Presupun Că-i un mârlan și-un desfrânat.

BACON: Privește. (În oglindă apare imaginea lui Lacy.)

33

Nr. 3-4(77-78) 2024

Teatru elisabetan www.revistaneuma.ro

PRINȚUL EDUARD: Să-nnebunesc, uite, apare Lacy!

BACON: Alteță, șezi, privește comedia.

BUNGAY: Uite-l pe Lacy, Margaret – ascunde-te.

(O trage pe Margaret într-o parte.)

LACY:

Dafne, care l-a subjugat pe Phoebus Cu strălucirea ei, nu i-a părut Lui Apollo atât de minunată Pe cât i-e Margaret contelui de Lincoln.

Lacy, ia-ți vorba înapoi, căci tu Ești prietenul secret al prințului, Ales să o curteze pentru el, Și te încumeți să-ți trădezi stăpânul?

Iubirea nu face excepții nici Când vine vorba de prieteni; prințul, În cazul ăsta, -i om ca și ceilalți.

Onoarea te îndeamnă să-i ții-n frâu Pofta trupească; el nu-i face curte S-o ia de soață; vrea doar s-o seducă.

Lacy, tu o iubești, nu tolera Asemenea abuz, ia-o de soață Și-ndură-apoi mânia prințului...

Mai bine mori decât s-o vezi dezonorată.

MARGARET: Lasă-mă, frate, să-i alung mâhnirea.

Ce mai faci, dom’le? Pari îngândurat.

Doamne, și te-ai sculat cu noaptea-n cap.

Din Beccles te-ai pornit așa devreme?

LACY: Îndrăgostiții n-au somn, li se frânge Odihna-ntruna. Peggy, de la târgul Din Harleston simt că m-am îndrăgostit De tine până peste cap.

MARGARET: Loialule, Încă-mi faci curte pentru omu-n verde?

Mă minunez că nu vine chiar el Să mă curteze.

LACY: Peggy, la-nceput Eu pentru el am vrut să îți câștig Favorurile, dar când ți-am zărit Înfățișarea mândră, dragostea M-a săgetat în inimă, făcând Din ea altarul închinat doar ție. Îndură-te de mine chiar de-s numai Fiu de fermier și n-am de oferit Averi, ci doar iubirea mea.

MARGARET: Prea te Grăbești. Iubirea-i ca sămânța, trebuie Să încolțească-n tihnă; ce răsare Pretimpuriu degrabă putrezește.

BUNGAY: Deus hic; faceți-i loc și-unui frate!

Cum, tânărul din Beccles e-mpreună Cu fiica pădurarului? E bine.

Spuneți-mi, știți ce mai e nou?

LACY: Nu, frate; care-s noutățile?

BUNGAY: N-ați auzit de mesagerii ce citesc Prin târguri proclamația regelui?

LACY: Spune-ne, frate, despre ce e vorba.

BUNGAY: N-ai auzit aceste vești, deși Vorb’ aia, locuiești în Beccles? Lacy, Conte de Lincoln, a fugit recent De la Curte, din Windsor, deghizat,

Se-ascunde pe aici, e suspectat C-ar fi trădat pe rege. De aceea, A proclamat că cine-l capturează Primește douăzeci de mii de galbeni.

LACY: Cum, contele de Lincoln? Ești nebun!

La mijloc e-o greșeală, nu se poate!

Nu-i vorba despre contele de Lincoln!

MARGARET: Da, foarte bine, domnule, căci tu Ești el... iar fiica pădurarului Te-a luat ostatic; lasă-mă, lord Lacy, Să-ți fiu o dată-n viață temnicerul.

PRINȚUL EDUARD: Uite-i ce familiari sunt, Bacon, zău!

BACON: Nu te-agita, privește continuarea Poveștii lor de dragoste.

LACY: Înseamnă Că-s prizonierul tău de două ori.

Hai, mă predau. – Veștile-au fost o farsă?

MARGARET: O farsă pentru tine, însă grave În cazul meu, căci nedreptatea asta Îmi frânge inima la gândul că Nobili vicleni sunt puși să măgulească Niște-amărâte într-un scop murdar.

LACY: Crede-mă, scumpo, -s contele de Lincoln, Nu neg; am vrut să-ți cuceresc iubirea Purtând aceste straie de țăran.

MARGARET: Ce dragoste-i aceea ce nu duce La cununie?

LACY: Fată dragă, jur, Chiar am de gând să te iau de soție.

MARGARET: Nu se coboar’ un conte-atât de jos.

LACY: De vrei, te fac contesă pân’ s-adorm.

MARGARET: Ba slujnică, să-ți satisfacă pofta.

Soață cu numele, de fapt, o slugă Ce nu crâcnește-n fața ta.

LACY: Vei fi Contesa mea de Lincoln; chiar acum Pecetluim logodna c-un sărut.

(O strânge în brațe.)

PRINȚUL EDUARD: Să mor eu, se sărută! Îi omor.

BACON: Fii calm, Alteță, asta-i o oglindă!

PRINȚUL EDUARD: Văzându-i pe-ăștia doi îmbrățișați, Furia m-a făcut să iau aceste Imagini drept făptura lor reală.

BACON: Ți-ar trebui un pumnal tare lung, Alteță, să ajungă din Oxford până-n Fressingfield; calmează-te și vezi ce mai urmează.

BUNGAY: Conte de Lincoln, dacă v-ați unit Iubirile, iar cugetul și limba Își dau consimțământul, confirma-voi Unirea voastră, preîntâmpinând Orice discordie; îmi iau Evanghelia Și vă cunun aici; apoi, în pat Pecetluiți-vă dorințele.

LACY: Frate, -s de-acord. Peggy, tu ce-ai de zis?

MARGARET: Ce vrea stăpânul meu și mie-mi place.

BUNGAY: Dați-vă mâna, iar eu mi-aduc cartea.

(Lacy și Margaret își dau mâna.)

Teatru elisabetan

34

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro BACON: Alteță, ce mai vezi?

PRINȚUL EDUARD: Îndrăgostiții Stau mână-n mână, iar călugărul, Cu Evanghelia, -i gata să-i cunune.

Sunt terminat. Bacon, ajută-mă, Dacă magia ta a funcționat Vreodat’; oprește cununia asta Cu dracii și necromanția ta, Și am să-ți dau patru j’de mii de galbeni.

BACON: Nu-ți faci griji, l-împiedic eu pe frate Să-și bălmăjească rugăciunile. (Îndrăgostiții așteaptă nerăbdători ca Bungay să înceapă ceremonia, dar el nu e în stare decât să îngaime „mmm... mmm... mmm...”)

LACY: De ce taci, Bungay? Hai, citește-ne.

MARGARET: Frate, pari tulburat, năuc, te rog, Dacă ești mut, arată-ne prin semne Ce s-a-ntâmplat cu tine.

LACY: Chiar că-i mut.

Bacon, cu dracii lui, l-a fermecat; Sau l-a pălit o boală, -apoplexia, Dar, Peggy, ce nu poate el cu cartea Vom reuși noi cu-ale noastre inimi.

MARGARET: Nemernică-s de nu va fi așa.

PRINȚUL EDUARD: De ce-i așa buimac fratele Bungay?

BACON: I-am luat piuitul și, dacă vrei, Ți-l voi aduce-aici din Fressingfield, Să ia cina cu noi.

PRINȚUL EDUARD: O să mă bucur Dacă faci asta, Bacon.

LACY: Margaret, Ar fi politicos din partea noastră Să-l ducem pe frate la tatăl tău, Să-i dea o supă, poate reușește Să-l readucă-n fire.

MARGARET: Am fi haini Dacă l-am părăsi la ananghie. (În oglindă apare un diavol care îl ia în cârcă pe Bungay și iese cu el.)

Vai, ajutor! Un drac, un drac, stăpâne!

Uite, -l cară pe Bungay în spinare!

Hai să plecăm, că-i locul bântuit De diavolii lui Bacon.

(Imaginile din oglindă dispar.)

PRINȚUL EDUARD: Zău, mă stric De râs văzând cum călărește dracul, Iar contele și mândra lui o șterg De frică. ’Ndată ce ajunge Bungay La Brasenose și-o să discutăm cu el, O să mă și reped la Fressingfield, Și-o să-i plătesc lui Lacy cu dobândă Tot răul, până nu e prea târziu.

(Ies.)

35

Nr. 3-4(77-78) 2024

Eseu www.revistaneuma.ro

Critica literar[ din România, ieri §i ast[zi iuliAn bĂicuș n mod evident critica literară ia exact ca apa forma paharului în care a fost turmată, dacă ne referim la cei treizeci de ani pe care ar trebui să-i sărbătorim în acest an, parcurși de la Revoluția din 1989 care a schimbat complet mediul social și politic de la noi. Ca într-un joc de fotbal în care apărătorii fac un pas înainte și îi lasă pe atacanții echipei adverse în ofsaid, critica literară s-a modificat ea și-a schimbat oarecum forma, s-a adaptat noilor tehnologii, dat fiind faptul că o bună parte din presa literară s-a mutat în varianta on line, nu doar la noi ci în toate țările lumii, unii specialiști sau doar bloggeri și-au făcut bloguri sau au renunțat la critica de întâmpinare și au trecut câte puțin la critica universitară, sau la cercetarea literară, distincția între cele două aripi ale criticii fiind introdusă în Franța chiar din epoca lui Albert Thibaudet. Critica universitară a atras tot mai mulți practicanți ai criticii un record ca acela deținut de N. Manolescu de a face cronică literară timp de treizeci de ani fără întrerupere fiind actualmente înlocuit de necesitatea de a scrie două articole ISI sau de a trece peste examenul de abilitare pentru a conduce teze de doctorat. Oricum este ciudat pentru că critica literară nu a fost niciodată supusă unor reglementări similare, nu a putut fi evaluată prin punctaje sau grile impuse de noua reformă de proveniență occidentală a clasificării universităților. Oricât am protesta împotriva acestor cerințe nu avem cum să modificăm acest system de evaluare bazat pe articole indexate în diferite baze de date care funcționează mai bine în cazul științelor exacte ca matematica sau fizica, etc. În articolul de față voi încerca o cartografiere a criticii literare universitare, situată azi la confluența criticii europene, engleze, franceze sau germane cu cea americană, care domină oarecum domeniul științelor umaniste din lumea contemporană. În anii aceștia criticii care s-au format înainte de perioada democratică, adică înainte de Revoluția din 1989 au continuat să activeze dar în condițiile ceva mai modificate ale noii literaturi, astfel încât au apărut noi teme de dezbatere și anume literatura exilului, cu exemplul cel mai vizibil Dicționarul exilului literar românesc, scris de Florin Manolescu în peri oada sa de

Î

lectorat la Universitatea din Bochum, un proiect pe care domnia sa l-a transformat într-un extrem de util auxiliar pentru cei care vor să abordeze o atare tematică. Pe lângă acest volum au mai apărut diverse cărți extrem de interesante consacrate exilului literar românesc, semnate de Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu, autorul unei Istorii secrete a literaturii române, ajunsă deja la ediția a doua, la care autorul lucrează de câteva decenii și în care chestiunile legate de exil sunt deja privite cu un soi de echilibru interior.

De altfel grupul din Timișoara, Mircea Mihăieș, un anglist și un americanist care a

abordat teme de literatură comparată, s-a ocupat de analiza operei lui William Faulkner, dând a doua monografie, după cea structuralistă a lui Sorin Alexandrescu, publicată în deceniul al șaselea al secolului XX. Cea mai valoroasă contribuție a lui Mircea Mihăieș rămâne însă analiza romanului Ulise de James Joyce pe care l-a analizat într-un număr de pagini care depășește romanul însuși, urmat de un eseu despre Molly, O zi cu Molly Bloom, unul dintre personajele romanului Ulise.

După 1990 au existat mai multe tentative de a da literaturii române mai multe dicționare, Dicționarul scriitorilor români, cel al lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Ion Sassu, scris înainte de 1989 dar interzis de cenzură și publicat după Revoluția din Decembrie 89, din nefericire ediția a doua a fost îngrijită doar de Ioan Sassu, deoarece primii doi coordonatori au decedat. Cel de-al doilea dicționar, Dicționarul general al literaturii române, extrem de important este cel al Academiei Române, ajuns și acesta la a doua ediție, iar în on line există un Dicționar de scriitori pe Wikipedia, pe unii i-am scris sau editat și eu, sub pseudonimul Mayuma.

O altă temă foarte importantă și importată la noi din critica americană de ambasadorul acesteia, profesorul Virgil Nemoianu de la Universitatea Catolică din Washington, este cea a bătăliei canonice, impusă la noi de profesorul Mircea Martin, cel mai important teoretician al literaturii, cel care a luat întotdeauna poziție în adaptarea unor concepte critice. De asemenea, Adriana Babeți și Cornel Ungureanu sunt preocupați potrivit declarațiilor proprii de redactarea unui dicționar al literaturii Mitteleuropene, iar această determinare a geografiiilor literare este extrem de modernă și de actuală, dacă ne gândim la teoriile cercetătoarei italiene Pascale Casanova. Doamna Adriana Babeți a tradus și a contribuit la implementarea teoriilor lui Roland Barthes la noi, cel care a schimbat critica literară și a readus eseul interbelic în centrul atenției, mă refer aici la câteva cărți ale lui Eugen Simion, dar și la volumele de Teme ale lui N. Manolescu, despre care Alexandru Matei uită să vorbească în cartea sa recentă despre influența lui Roland Barthes asupra criticii

Eseu

www.revistaneuma.ro literare de la noi, Roland Barthes, mitologii românești .

Critica românească dinainte de 1989 a produs mai multe idei literare autohtone, mă refer la trinomul Doric, Ionic, Corintic din admirabila sinteză despre romanul românesc din Arca lui Noe, semnată de N. Manolescu sau expresivitatea involuntară, din eseul eponim al lui Eugen Negrici, dar și cele șapte volume din seria Bibliografia ideei de literatură, îngrijite și redactate de Adrian Marino pot constitui tot atâtea tematici de cercetare și atrag după ele atenția cercetătorilor mai tineri, tot mai multe teze de doctorat își asumă cercetarea acestor câmpuri deschise de acele teme. După 1989 mai toți cei care erau și profesori de literatură nu doar critici au dorit să-și valorifice viziunea originală și experiența de predare în mai multe istorii literare, Dumitru Micu a semnat Istoria literaturii române de la folclor la postmodernism, Nicolae Manolescu a dus la bun sfârșit Istoria critică de la origini până în prezent, cel mai ambițios proiect de după Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui George Călinescu, ce-i drept exista o tentativă, cea a lui Ion Negoițescu, dar acesta a suferit de o boală și nu și-a putut încheia acest proiect, Scurta istorie a literaturii române, care poartă subtitlul Panorama alternativă a literaturii române, de Mihai Zamfir, din care au apărut doar primele două volume, dar în care concizia acoperă un spirit critic extrem de original și care este extrem de concentrată, și sinteza lui Ioan Holban, consacrată criticii și eseului, poeziei sau prozei. În prima ediție ea s-a numit chiar Istoria literaturii române contemporane dar ediția a doua s-a rezumat la poezie și proză și s-a numit, Literatura română de azi. Poezia. Proza, și a apărut în 2013 autorul anunțând că cel de-al doilea volum va fi publicat în ediție revăzută și adăugită când va fi terminat.

Sigur, nu trebuie să uităm nici cele două cărți la temă ale lui Eugen Negrici, Istoria literaturii române sub comunism și o carte care a stârnit multe reacții negative, este vorba de Iluziile literaturii române, deși cartea a fost destul de prost citită și interpretată. Ambele au ajuns la a doua ediție, revăzută și adăugită. Există, însă și cercetări parțiale, mă refer la O istorie literară a vinului în România de Răzvan Voncu, Literatura luciferică, O istorie ocultă a literaturii române, de Radu Cernatescu, Istoria contemporană a literaturii române, a lui Alex Ștefănescu, și de ce nu, Istoria literaturii române, de azi pe mâine, de

Marian Popa, destul de controversată, căci se pare că autorul și-a inclus în carte și unele turnătorii la Securitate.

O altă temă de cercetare a fost și rămâne relectura, care începe la noi odată cu celebrul eseu al lui G.Ibrăileanu, în care acesta povestește cum a recitit romanul lui Lev Tolstoi, Anna Karenina, de fapt la două vârste, la treizeci și la cinci azi, de fapt este vorba despre cartea lui Matei Călinescu, profesor american de origine română, la Universitatea Urbana Illinois care a dat în Re-reading, o fișă cvasi completă a domeniului. În Cluj Napoca există un grup de specialiști care se ocupă de studiul arhetipurilor sau a imaginarului, este vorba despre profesorii Corin Braga, Ruxandra Cesereanu și Ștefan Borbély care au sondat zona analizei arhetipale sau a psihocriticii. În capitolul introductiv al cărții sale, intitulat chiar Arhetipologia ca metodă comparatistă, criticul literar clujean Corin Braga, un animator al unui foarte interesant nucleu de cercetare al imaginarului, va clasifica arhetipurile în metafizice, psihologice și culturale, iar perspectiva ușor prea istoristă este deosebit de auspicioasă pentru oricine dorește să înțeleagă evoluția arhetipologiei în secolul XX. Ca să revenim la chestiune, la Universitatea din Cluj-Napoca există un grup de comparatiști sau critici literari mai tineri, în special cei grupați în Centrul de Cercetare al Imaginarului al Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, Phantasma, modelat după un centru similar existent la Paris, și provenind din pepiniera revistei Echinox, și îi numesc aici pe mereu tinerii cercetători Corin Braga cu Zece studii de arhetipologie, și De la arhetip la anarhetip, prima fiind o carte de eseuri pe teme de psihanaliză jungiană aplicată textelor literare în vreme ce în al doilea Corin Braga va lansa alte două concepte, unul care ar trebui să se muleze ca o mănușă peste caracterul anarhic al postmodernității, adică anarhetipul, și un al doilea condiționat mai curând geografic, eschatipul, din nefericire cele două concepte nu au prins rădăcini și nu sunt utilizate de specialiștii domeniului, dat fiind baza lor teoretică destul de subțire, fiind clar eclipsate de teoria inconștientului colectiv și a arhetipurilor lui Carl Gustav Jung, la care se va adăuga în această toamnă Eseurile de arhetipologie, culese de mine într-o antologie, dar și pe Ruxandra Cesereanu cu Imaginarul violent al românilor sau Ștefan Borbély cu eseurile din volumul Visul lupului de stepă.

36

Nr. 3-4(77-78) 2024

Să nu-l uităm nici pe Mircea Cărtărescu, de data aceasta cu un volum mai vechi, Visul chimeric, tributar studiului lui Gilbert Durand privind regimul diurn sau nocturn al imaginației și imaginarului, din volumul Structurile antropologice ale imaginarului, dar și din studiile mai vechi ale unor critici literari ca Ion Negoițescu sau Matei Călinescu privind imaginarul postumelor eminesciene. Nucleul acestor preocupări de a studia imaginarul poetic eminescian din opera sa postumă coboară până la polemica, deja citată, dintre G. Călinescu și Mircea Eliade din perioada interbelică.

Există un asemenea centru de cercetare a imaginarului și la București, din păcate nu-mi sunt cunoscute rezultatele cercetării acestuia, fapt absolut paradoxal. Sigur modelul acestor analize poate fi Gilbert Durand, cu opera sa integrală, și un critic literar actual, Jean Jacques Wünenburger.

Un alt specialist al Facultății de Litere din Universitatea din Cluj Napoca, Universitatea Babeș Bolyai, și o amintim aici pe Ioana Both, este preocupată de recuperarea moștenirii doamnei Ioana Em. Petrescu, autoarea uneia din cele mai mai interesante sinteze de cercetare a operei lui Mihai Eminescu, este vorba despre Eminescu, Modele cosmogonice și viziunii poetice, sigur aceasta a adus conceptul de postmodernism din SUA și l-a aplicat asupra poeziei lui Ion Barbu, dar nici ea, nici soțul ei, Liviu Petrescu nu au reușit să înțeleagă acest concept prin care să-i dea un imbold suficient de mare cercetării căci cei mai importanți teoreticieni sunt azi Ion Bogdan Lefter, sau Mircea Căr- tărescu, cu teza sa de doctorat Postmodernismul românesc, care aduce destule idei originale.

Ioana Both a scris un eseu extrem de personal despre opera eminesciană care se numește chiar Eminescu, explicat fratelui meu. Tot din categoria studiilor eminesciene aș menționa și studiul Eminescu la Berlin al Ilinei Gregori, una din cele mai interesante contribuții la partea biografică a cercetărilor eminesciene, completând celebra biografie romanțată Viața lui Mihai Eminescu, scrisă de G. Călinescu.

Un alt domeniu foarte important este hermeneutica literaturii, sigur cel mai interesant exemplu este cel dus la capăt de Paul Cornea , cel care prin volumul său de sinteză, Interpretare și raționalitate dar și un volum mai vechi al lui Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, dar și mai multe cărți publcate în SUA de fosta noastră colegă Andreea Deciu, pe tema relației dintre opera lui Paul Ricoeur și hermeneutică, de altfel în teza de doctorat

37

Nr. 3-4(77-78) 2024

a lui Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, există o notiță în care Paul Cornea atacă afirmațiile celebrului critic american, Susan Sontag, inclus în volumul Împotriva interpretării.

Sociologia literaturii a dat la noi o aripă interesantă, evident derivată din mantaua lui Paul Cornea, care fie este legată de teoria lecturii, fie de teoriile lui Pierre Bourdieu, aplicabile unor zone care nu au nimic estetic, și aici mă refer la proletcultism, unde nu are niciun sens să aplici niciuna din teoriile literare existente, căci nu poți descoperi nimic, mă refer la o istorie de valori, spre care mulți dintre criticii literari se îndreptau. Un alt exemplu de utilizare al sociologiei literare poate fi considerat studiul lui Iulian Costache despre mitul eminescian, Eminescu, Negocierea unei imagini dar și utimul volum publicat de Mircea Vasilescu, Cultura română pe înțelesul patrioților, dar și în teza sa de doctorat, Iubite cetitoriule. Lectură, public și comunicare în cultura română veche, dar și la teza de doctorat al lui Liviu Papadima, Literatură și comunicare. Relația autor – cititor în proza pașoptistă și postpașoptistă.

Să nu uităm sau să scăpăm din vedere nici critica tematistă, cea din volumul mai vechi al lui Eugen Simion, Dimineața poeților, de cea din monografia ceva mai recentă a lui Ion Pillat, Celălalt Pillat, scrisă drept teză de doctorat de Alexandru Cistelecan, de ce nu și la alte cărți de acest tip din bibliografia unui critic clujean major care a abordat cu egal talent poezia lui Lucian Blaga sau Nichita Stănescu, dar și cel care a dat Avangardei românești una din cele mai impotante sinteze, Avangardism românesc, care poartă un titlu schimbat în a doua ediție, Avangarda literară românească, de asemenea iar pe urmele sale calcă la noi colegul nostru de departament Paul Cernat , în Avangarda și complexele periferiei. Un alt câmp al preocupărilor sale este cel al literaturii interbelice, de care m-am ocupat și eu în câteva volume, în Modernismul retro în romanul interbelic românesc, și Existențialismul românesc interbelic. În perioada post-revoluționară sau post-comunistă a apărut un nou concept, este vorba despre literatura de sertar, pe care critica literară a început să o abordeze inițial în cronici literare, dar pe măsură ce a trecut timpul au început să apară și operele de sinteză, tezele de doctorat despre Ion Desideriu Sârbu, scrisă de Daniel Cristea Enache, Un om din Est. Și de ce nu, lucrarea de doctorat a lui George Arde-

Eseu

www.revistaneuma.ro leanu, Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății. De asemenea literatura care respectă așa numitul pact autobiografic, inventat de un specialist din Franța, Phillipe Lejeune, a fost predominantă din acest motiv diferiți critici au abordat chestiunea, printre aceștia se numără și Eugen Simion cu Genurile biograficului și Ficțiunea jurnalului intim, o amplă lucrare în care criticul se apleacă asupra teoriei jurnalului intim și al celui românesc sau străin, evident criticul face o selecție personală pe care o propune drept canon, din care fac însă parte autorii săi preferați. De fapt aici pot fi citate și două studii ale lui Mircea Mihăieș, este vorba de un studiu mai vechi, De veghe în oglindă, și de ce nu, Cărțile crude. Jurnalele intime și sinuciderea. Criticul literar a promis că va da o Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, care se va concura cu cea a lui G.Călinescu și cea a lui N. Manolescu, Istoria critică. Eu însumi am abordat perioada interbelică pornind de la cele două axe principale, Proust și Gide, în Dublul Narcis și Entre chien et loup , iar în micromonografia consacrată operei nu biografiei lui Max Blecher am încercat să studiez existențialismul cărților acestuia, în Max Blecher, Un arlechin pe marginea Neantului, o trimitere la tratatul filosofic al lui Jean Paul Satre, Ființa și Neantul.

Dacă ne gândim la noua generație de critici, aceștia pășesc pe urmele celor care le-au condus tezele de doctorat, aș spune că de cele mai multe ori aceștia abordează fie cronica literară sau eseul literar, dar au și monografii pe tematica unor anumiți autori, interbelici sau contemporani. Un profesor de-al nostru Mihai Moraru fiind întrebat de profesorul care îi conducea teza de doctorat cum se descurcă i-a dat un răspuns din Fiziolog, și anume că puiul Filului, adică al elefantului, calcă pe urmele sigure ale celui matur, și astfel nu i se poate întâmpla ceva rău, în fond acesta este o de finiție a relației dintre maestru și învățăceii lui.

Din noua generație de critici mai fac parte și Andrei Terian, autorul unei monografii foarte detaliate a operei lui G. Călinescu, G. Călinescu, a cincea esență, și al unei crestomații a criticii românești postbelice, Critica de export, și a lui Radu Vancu, autor al unei monografii a operei lui Mircea Ivănescu, care se numește Mircea Ivănescu: Poezia discreţiei absolute, sau de tinerii critici din Iași, care sunt Antonio Patraș, ce a dat o nouă monografie a lui G. Ibrăileanu, de altfel acesta este și numele catedrei sau departamentului de Studii Literare din Facultatea de

Litere a Universității din Iași, după cea destul de datată care aparținea lui Alexandru Piru, Ibrăileanu, Către o teorie a personalității, sau Bogdan Crețu, cel care se ocupă de distopiile din literatura română, în Utopia negativă în literatura română, iar cea de a doua carte fiind consacrată recitirii operei lui Dimitrie Cantemir, Inorogul la Portile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir.

Sigur, dacă înainte scrierea unei teze de doctorat putea dura și 20 de ani, noile regulamente impuse de Uniunea Europeană și convenția semnată la Bologna privind organizarea învățământului superior această perioada s-a redus la doar patru ani, incluzând și cei doi ani de masterat, astfel încât se pierde acel aer de exhaustivitate și doctoratul devine un al doilea examen de licență, dat fiind faptul că vârsta la care îți poți lua doctoratul a scăzut foarte mult, și în universitățile europene dar și în cele americane. În general, după ce a trecut un timp suficient criticii literari de obicei pot abandona critica de întâmpinare în favoarea celei universitare, care prin punctajele ei te obligă să îți reduci pierderea de timp la minimum, pe măsură ce înaintezi în vârstă ai tot mai puțin timp de pierdut și îți aloci din ce în ce mai mult timp pentru opere de critică literară care trebuie să reziste trecerii inexorabile a timpului, dacă se poate vorbi despre asta, și dacă critica nu este așa cum vedea E.Lovinescu, doar niște simpli pași pe nisip. Metafora aceasta care a dat denumirea unui volum de cronici se poate referi la cronicile și eseurile scrise după modelul précis al impresionismului interbelic, în realitate adevărata și unica critică este doar cea care utilizează diversele metode, racolate din cele enumerate aici. Chiar opera lui E. Lovinescu a evoluat în direcția aplicării unor metode, este vorba de unele împrumutate din sociologia literaturii și din domeniul istoriei literare. În România din perioada 1965-1989 interesul pentru literatura română și critica literară era mult mai mare, dat fiind faptul că oamenii nu se puteau implica în politică și că nu aveau ce să urmărească, dat fiind faptul că literatura și lectura presei literare nu era concurată de cutia cu șuruburi, cum denumea Mihail Sebastian televizorul, sau chiar mai rău, odată cu inventarea internetului, care a născut odată cu el generația căutătorilor pe Google, care au senzația că sunt stăpânii Universului și că știu totul despre nimic.

Istorie literar[

www.revistaneuma.ro

38

Nr. 3-4(77-78) 2024

Scriitorul de geniu §i cre§tinismul iuliAn bitoleAnu minescu, publicistul și creatorul, s-a aplecat adeseori asupra creștinismului, cu rezultate surprinzătoare. Ne-a asigurat Ioan Slavici în memorialistica sa, în Amintiri (Editura Minerva, 1983) de plasarea religiosului în paginile scrise ale prietenului, mai presus de orice demers intelectual. Argumentul: postura unui devorator de cărți din bibliotecile mănăstirilor vizitate, precum și asimilarea doctrinei hristologice, a soteriologiei, punctează și Petru Rezuș în Mihai Eminescu (Cartea Românească, 1983). Mostre minimale: poeziile Dumnezeu și om, Colinde, colinde, Tu twain asi (Acela/aceea ești tu), articolul pascal Cristos a înviat.

Adăugând și Rugăciune, precum și o serie de texte jurnalistice, vom reflecta mai profund la opinia unora cu privire la competențele întru angelogie ori demonologie. Exagerări, realism, exuberanță gratuită? De reținut de către sceptici ori contestatarii gazetăriei că redutabilul redactor ce traumatizase presa liberală - și nu numai că instituția ecleziastică a contribuit major la culturalizarea poporului (Cf. Iulian Bitoleanu, Eminescu, jurnalistul cultural complet, Ed. Institutul European, 2019, pp 135-145). A nega pe Dumnezeu e o absurditate, o monstruozitate (M. Eminescu, Texte esențiale, Ed. Scrisul Românesc, 1997, p. 57). Acesta e sinonim cu ,,apa vieței”, ,,pâinea pe veci”(ibidem, p.51). De aici până la epitetul de teist pare un gest discutabil, hazardat, dacă memoria colectivă nu efasează celebra definiție a religiei de către revoltatul orator din Împărat și proletar, ,,o frază de dânșii inventată, ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”. Cu toate acestea, ,,Dumnezeu și adevăr sunt identici”, se glosează undeva (ibidem, p.25). Fila se ,,întunecă’’ la constatarea dispariției autonomiei bisericii. Cea care avea valoare, autoritate de lege pe timpul lui Matei Basarab și Varlaam în zbuciumatul Ev Mediu, având semnificația de ,,maică spirituală” a neamului. Pe deasupra, ironia că ,,(…) Varlaam era un prost. În zilele noastre, nici măcar membru al Academiei n-ar putea să fie”, remarca tot Petru Rezuș în studiul său, la pag.351, capitolul Cugetarea sacră.

Prin invocarea divinității se întărește inima, trupul suportă mai ușor necazurile, ,,biciul” social, suferința (M.Eminescu, op.cit., p.57; Mss 2275 B). Apropo de ultimul termen, scriitorul francez unanim decretat drept creștin, mai ales prin Une poète regarde le croix/Un poet privește crucea, Paul Claudel considera că Dumnezeu nu a venit/descins pe pământ spre a alunga suferința, și implicit, nefericirea, ci a o umple cu prezența Sa, enunț interpretabil, decodabil în fel și chip.

Revenind la al nostru creator, să ne amintim și de reflecția/ constatarea că omul simplu și cult ar prefera mersul în Casa Domnului decât cafenele, cercuri hedoniste (ibidem, pp. 47-48). În acest mod, opinăm noi, se cristalizează antiteza între reticența eminesciană față de scaunul papal și prețuirea Romei (culturale) antice. Cititor fervent-cum și mărturisea -, intelectualul de nivel european a cumpărat numeroase exemplare din Biblie tălmăcite în limbi străine, nu ca un moft sau din pedanterie, ci din pasiune, din motive gnoseologice, din comparatism eficient.

După Dostoievski, numai prin smerenie, umilință, asumarea propriilor greșeli se ajunge la transfigurarea lăuntrică, la miracole de genul capodoperelor în serie ale inegalabilului prozator rus, condamnatul la moarte la doar 30 și ceva de ani, dar iertat in extremis din ordinul, culmea, al țarului contestat. Însăși viața

E

autorului Fraților Karamazov pare decupată din filme, neverosimilă, cu reprize de epicureism la junețe, de patimi după jocuri de noroc ori teribile accese de epilepsie Pentru unii exegeți, religiozitatea lui Goethe este una controversată, ca și adagiul ,,Lumină, cât mai multă lumină / Licht, sehr licht”, ba chiar nu ar avea nimic creștin …Unele afirmații personale o susțin cu privire la marele scriitor menționat, la fel și ca om de cultură, doar că, din punct de moral, individul perisabil, trecător prin lume se solidarizează cu transcendența, nu o contestă, îi recunoaște virtuțile/ atributele calitative… La Blaga, religiozitatea constituie o ,,manifestare de cultură”. Până și sacrul se aliniază la etalonul religiozității, consideră Rudolf Otto. Întâmplătorul poate declanșa cauzalități, evenimente capitale în existența telurică. Cotituri sufletești, atitudinale, cu consecințe minunate într-ale scrisului. La 26 de ani, în Rusia, un scriitor prea puțin format (Dostoievski), un revoltat și un antițarist, apărător al drepturilor iobagilor va fi arestat, alături de alți 29 de camarazi și condamnat la moarte, numai că Providența a lucrat la mentalul celor din fruntea statului, anulându-se decizia în ultima secundă și comutându-se în 10 ani de deportare în Siberia, mulți penitenți fie au înnebunit, fie au capitulat psihic, fizic… Însuși scriitorul s-a ales cu epilepsia generatoare de tragism. Biblia strecurată de o necunoscută și o bancnotă de 25 de ruble reprezentau al doilea semn de îngăduință a Instanței Universale, iar peste un deceniu dezvăluirea cristică și mesajul evanghelic au câștigat un romancier și o ființă pentru eternitate. Valențele literare s-au ,,copt”, prolificitatea romanescă s-a tradus prin 4 opere de excepție, Frații Karamazov, Idiotul, Crimă și pedeapsă, Demonii, cu ambasadorii actanțiali ai crezului auctorial, de la Aleoșa și Mîșkin la starețul

39

Nr. 3-4(77-78) 2024

Istorie literar[

www.revistaneuma.ro

Zosima, învederând ortodoxismul la cote înalte, fapt ce l-a determinat pe criticul Nikolai Berdiaev (1874-1942) să-l declare pe Fiodor Dostoievski ,,un apostol al creștinismului”, un filosof, un dialectician…După același prozator abațial, ruperea relațiilor cu cerul a produs numai anomalii, durere, o adâncire a prăpastiei dintre orizontul iubirii, al binelui, al frumosului și cel al demonicului, al plăcerilor, cu recompensă de la Antihrist pentru încălcarea poruncilor divine. Deviza dostoievskiană ,,Iubiți toată zidirea lui Dumnezeu” flutură ca un stindard al armoniei, al consensului, al raiului, recte, mântuirii dacă vom avea grijă, milă/pietate față de orice frunzuliță, plantă, animal, făptură, firicel de nisip… Doar așa, iadul va fi blocat în timp, încremenit. Nu o dată, conceptul de creștinism s-a substituit religiei libertății, omenosului. Salvarea pornește de la zona sentimentelor pozitive, purificatoare la zămislirea sublimului artistic, a savurării celui naturist.

Dacă la 36 de ani, un titan al romanului european își clama încrederea în Hristos, iată că peste un veac și peste Ocean, în Brazilia, la 34 de ani, un alt confrate, între primii 10 cei mai vandabili creatori epici, recunoștea răscrucea, înnoirea interioară, lepădarea de omul vechi, cu vicii, droguri, rebel, nonconformist, hippist, și anume, Paolo Coelho, și-a declarat adeziunea tot la creștinism, autointitulându-se un catolic adevărat. Trei au fost motivele transformării, ale abandonării unui tip de trai și morală: cărticica despre Tereza de Lisieux, oferită de cineva la Madrid, la un bar, în fond, o sfântă prețuită și de către defuncta mamă a scriitorului; discuția cu un străin (membru al RAM-ului, o grupare catolică datând de 500 de ani) la Amsterdam și intenția acestuia de ajutorare a semenului; vizitarea lagărelor de concentrare de la Auswitz și Dachau (Dialoguri cu Paolo Coelho de Jean Aurias, Editura Philobia, 2011, p.129) și retrospectiva afectivă cu miile de suferinzi de pe mapamond (ibidem, p.143), de decedați în războaie inutile (El Salvador), de muncitori necăjiți, chiar din țara natală, ca și din Argentina…

Ce e credința? Ceva personal diferit de părerea colectivă, cu raportare, desigur, la Iisus, Buddha, Allah…și la intermediari, sfinții, facilitând contactul cu transcendența. Nu neapărat, respectarea și punerea în practică a doctrinei, cât adorarea, fluxul de afectivitate,

empatia cu aproapele... Pentru Paolo Coelho, credinciosul pare un explorator, un pelerin al unor căi, drumuri , poteci inedite, cu surprize. Coelho are convingerea, dovezile peremptorii că divinitatea l-a ajutat, inclusiv, mariajul ultim, al patrulea, pe la 34 de ani, cu pictorița Cristina, alături de care și-a edificat alt statut în societate, beletristică, încât a deschis o fundație pe numele propriu dar manageriată de consoartă, cu cinci obiective majore, virând anual 300.000-400.000 de dolari, cu destinația nefericiții străzii, a bătrânilor neajutorați, lipsiți de resurse pecuniare, părăsiți, a copiilor needucați, abuzați etc. De asemenea, generosul scriitor va sprijini pe cei cu talent, finanțându-le formarea profesională, perfecționarea…

O carte aproape autoreferențială, cu 11 capitole, care mai de care mai captivant. Cităm câteva: Semnele (de pildă, pana albă apărută din senin în curtea sa poartă semnificația unei noi lucrări de succes), Ospiciul, închisoare și tortura (ibidem, capitolul 3, pp.

47-66), Politica și etica (ibidem, cap.4), Partea feminină (ibidem, cap.

5), Magia, Drogurile (ibidem, cap.6, pp.127-136), Convertirea (ibidem, cap.8, pp.137-146), (ibidem, cap.9), Scriitorul (ibidem, pp.147-170). Cât privește concepția literară, de neuitat că artistul e și el un călător-ca și credinciosul - pe un traseu deloc facil, cu capcane, neliniar, că el are rol de model, reper, modelator de conștiințe. Din păcate, încă nu s-a eradicat tipul uman de nebun, mizerabil, nici chinuitor al aproapelui… În concluzie, un tablou cu opțiuni religioase mai pregnante ori discrete, oricum, existente în diferite colțuri ale planetei, demonstrând că mulți autori de valoare universală nu l-au exclus pe Dumnezeu, nu au plăti tribut indiferentismului, dimpotrivă, au integrat divinitatea în forul intim, iar aceasta nu a rămas datoare.

Măcar pentru cei ce îl respectă, ce iau în considerare Sfânta Scriptură. Din nou, Paul Claudel își surprinde colegii prin aserțiunea că Dumnezeu este un eliberator din ,,temnița morții, a păcatului” făurind un pod al prieteniei, nu al discordiei, factor de solidaritate, de coagulare a unei alte umanități decât cea proclamată Liberă, stăpână pe univers. Căreia nu-i pasă de Dumnezeu, căci l-a detronat, optând pentru sinele cel arogant. Oare prelungind voalat ecoul dostoievskian iubirea și frumosul să garanteze mântuirea?

Coresponden\[

www.revistaneuma.ro

40

Nr. 3-4(77-78) 2024

Farmecul scrisorilor de alt[dat[ ioAn HolbAn

n Destinatar: Corneliu Ștefanache. Corespondenţă inedită (Editura Junimea, 2023), poetul Lucian Vasiliu valorifică exemplar moştenirea culturală a prozatorului Corneliu Ştefanache, decedat în 2009; director al Editurii Junimea, i-a tipărit romanul postum, Spovedania unui valet, unul dintre cele mai bune ale prozatorului ieşean, în revista„Scriptor“ i se consacră, adesea, evocări şi se fac publice fotografii, multe dintre ele fiind realizate chiar de Lucian Vasiliu, un pasionat fotograf al evenimentelor şi personalităţilor literare, iar acum, tot la „Junimea“, publică o parte din corespondenţa inedită a fostului redactorşef al revistelor „Cronica“ (1966 - 1972) şi „Convorbiri literare“ (1972 - 1976).

Sîntem în anii 1970 - 1990, într-o vreme încă a scrisorilor, poştei române, plicului şi timbrului, a scrisului de mînă, în toate emoţiile pe care le poate dezvălui acesta;„impersonalul“ fax era puţin sau deloc folosit în corespondenţa privată de atunci - prea multă lume avea acces la mesaje, nu-i aşa? -, iar e-mail-ul e încă într-un viitor necunoscut. Apoi,„tehnica“ a evoluat puţin şi foarte greu, la noi; calculatoarele și-au făcut loc cu greu pe piaţă şi în casele oamenilor, unii dintre aceştia au refuzat să înveţe manevrele cu mirabilul mouse, astfel încît comunicarea prin e-mail începe să devină o obişnuinţă spre sfîrşitul primului deceniu al noului mileniu. Scrisorile primite de Corneliu Ștefanache de la treizeci de scriitori, de la N.Balotă, G.Bălăiţă, Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, Ştefan Aug.Doinaş, Al.George, Mircea Iorgulescu, la Adrian Marino I. Negoiţescu, Constantin Noica, Al. Paleologu, Marin Preda vin în biroul din stînga intrării în casa din Copoul Iaşilor, unde s-au adunat multe„ahturi şi ofuri“ omeneşti ale scriitorilor care erau invitaţi sau doreau colaborarea la revistele „Cronica“ și „Convorbiri literare“, Corneliu Ştefanache fiind autorul celei mai valoroase serii de după război a venerabilei reviste junimiste.

Lucian Vasiliu organizează materia volumului în ordine alfabetică şi, în interiorul fiecărei litere şi la toţi autorii, în cronologia scrisorilor: era modalitatea cea mai sigură de a desface o arhivă atît de veche, deşi din trecutul recent, cu autori dispăruţi, între timp, ale căror mărturisiri nu mai pot face„rău“ nimănui. Nu toate epistolele sînt interesante; unele privesc amănunte legale de colaborarea la cele două reviste (Florenţa Albu reclamă cenzura unui poem, N.Balotă face uitat un episod inconfortabil în schimbul publicării unui text despre G.Călinescu, G. Bălăiţă e telegrafic, Const.Ciopraga și Al.Dima trimit scrisori de despărţire, Al.George vrea să publice un articol despre Proust etc.), sînt, însă, şi corespondenţe consistente, cu multe epistole şi explorări în adîncimea unor relaţii de prietenie: Laurenţiu Fulga şi avatarurile primirii în Uniunea Scriitorilor, Mircea Iorgulescu, cu cea mai amplă corespondenţă, din 1968 pînă la sfîrşitul deceniului nouă, cu scrisori trimise de peste tot, de la Bucureşti, Paris, München, Augustin Buzura, cu scrisori foarte semnificative, cu referinţe la viaţa literară clujeană a anului 1969, despre decepţiile legate de receptarea romanului Absenţii, despre dificultăţile cu cenzura, numită „acea instituţie“, despre demagogie etc. Poate cea mai importantă corespondenţă e aceea primită de la Mircea Iorgu-

Î

lescu care acuză mereu împrejurările cel puţin bizare, cînd„agresiunea este atît de puternică şi de evidentă“, dar mereu afectuoasă cu„dragul“ Corneliu, povestind întîmplări din„cotidianul mlăştinos“ al Bucureştilor, sfîrşind cu explicaţia abruptă a plecării în Occident:„M-aş fi sinucis dacă nu plecam. Și n-am plecat «la mai bine»; am lăsat tot în urmă, tot puţinul strîns într-o viaţă de om, şi aici am luat-o, efectiv, de la zero. Nu aveam, cînd am rămas, decît o pereche de jeans şi un şort, iar în picioare nişte bascheţi şi nişte sandale (eram, doar, într-o călătorie turistică şi nu plănuisem să rămîn; dar nu m-am mai putut întoarce). Am stat 9 luni într-un cămin pentru refugiaţi. Am cumpărat de la linguriţe pînă la frigider şi televizor, tot, tot de la zero. Cînd am găsit apartamentul (unde locuim şi acum), am dormit pe... saltele pneumatice (le aveam din fosta călătorie), vreme de vreo trei săptămîni.

Aşa că am o anumită (!) privire asupra vieţii... Și că închei capitolul: de-ar fi să spăl trotuare, tot e mai bine (sufleteşte) decît «component al elitei (sau clasei) literare româneşti». Punct“.

Cu o răceală evidentă scriu I.Negoiţescu, Constantin Noica, Marin Preda, pentru ca alţi cîţiva autori să caute captatio benevolentiae, cum face Sergiu Adam pentru care„Convorbiri literare e singura revistă de literatură din ţară“; şi asta în 1974! Destinatar: Corneliu Ștefanache. Corespondență inedită, oferă, generos, ceea ce aşteptam de la un asemenea volum: arhiva lui Corneliu Ștefanache restituie, prin scrisorile de mînă ale unor protagonişti, o imagine posibilă a epocii.

41

Nr. 3-4(77-78) 2024

Poezie persan[

www.revistaneuma.ro

Inima f[r[ hotare Hafez, un oracol al iubirii sArA esterAbAdeyAn Flacăra iubirii a izbucnit Din iubire Universul întreg a fost zămislit.

Shams alDin Mohamad Hafez (1325-1390) aduce laudă iubirii sub toate chipurile și înfățișările ei. El este poetul reprezentativ al culturii persane, remarcându-se prin capacitatea sa de a cuprinde și de a integra nenumăratele forme ale iubirii, cea mistică și cea erotică, cea lumească și cea dumnezeiască, în „inima fără hotare” de îndrăgostit.

Darul divin, pe care cerul și pământul a-l cuprinde nu au fost în stare, Mi-a fost dat mie, căci doar inima îndrăgostitului e fără hotare.

E bine știut faptul că Saadi din Shiraz(1209-1291), predecesorul lui Hafez, a pătruns în adâncurile iubirii umane prin opera sa, iar Molana Jalal Al-Din(1207-1273), cunoscut drept Rumi in occident, a atins culmile cele mai înalte ale iubirii divine. Care este atunci locul lui Hafez în peisajul literar al poeziei clasice persane?

Locul ce i se cuvine este chiar în centru, în spațiul unde sacrul și profanul, văzutul și nevăzutul se contopesc.

Hafez comunică printr-un limbaj multifațetat care crează o punte către sfera lăuntrică a sufletului. Stihurile lui actionează precum cuvintele unui oracol care oglindesc afinitățile, predispozițiile și calitățile celui ce le ascultă, invitându-l să își contemple ființa în oglinda cunoașterii, căci cel ce se cunoaște pe sine îl va cunoaște pe Dumnezeu. Versul lui Hafez este inseparabil împletit cu toate tradițiile și obiceiurile străvechi ale poporului iranian. Încă din timpul vieții, poezia sa atingea inimi pretutindeni și le făcea sa înflorească, din Shiraz până în Samarqand, din Isfahan până în Kashmir.

Poate chiar datorită impactului său transformator, oamenii au încercat constant, de-a lungul secolelor, să îl încadreze pe Hafez într-o categorie precisă, într-un sistem de credințe, o religie, o tradiție sau o paradigmă specifică. Însă de fiecare dată inima sa eliberată și-a întins larg aripile și s-a ridicat deasupra coliviilor înguste create din dorința irezistibilă a omului de a numi nenumitul, de a îngrădi nemărginitul.

De când condeiul Său a împletit pletele cuvântului Nimeni n-a dezvăluit, precum Hafez, chipul Adevărului Una dintre cele mai vechi sărbători persane se numește Nouruz, tradus literal ca noua zi, ce marcheaza trecerea în noul an conform calendarului solar, folosit încă de la începuturile civilizației persane, în tradiția zoroastriană, Nouruz se celebrează la echinocțiul de primăvară, atunci când natura, cea exterioară și cea interioară, se trezește la viață și se reînnoiește. De câteva sute de ani, persanii din lumea întreagă sărbătoresc Nouruzul, deschizând cartea lui Hafez ca pe un oracol al iubirii, pentru a primi îndrumare în noul an.

Din grădina Preaiubitului adie briza Nouruz-ului, De-n inimă primești divina-I răsuflare, aprinzi făclia sufletului.

O altă ocazie ideală pentru o divinație cu Divanul lui Hafez este încă o sărbatoare ancestrală, ale cărei origini se pierd în depărtările timpului, numită Shab-E Yalda sau noaptea nașterii, un alt ceremonial de origine zoroastriană ce are loc la solstițiul de iarnă și celebrează nașterea soarelui din pântecul nopții.

Azi noapte, spre zori, mi-am simțit inima izbăvită de robia tristeții, Din consistența adâncului întuneric al nopții, a țâșnit apa vieții. În această noapte, cea mai lungă din an, se mănâncă rodii și mere roși, ca simbol al focului ce strălucește în întuneric, se stă treaz până în zori și, desigur, se practică divinația cu poemele îmbătătoare ale lui Hafez.

Prin traducerea în limba română a unei selecții din opera acestui îndrăgostit cu spirit liber, în volumul „Nectarul Iubirii, Ghazal-uri alese din Divanul lui Hafez”, Am urmărit să împărtășesc cu pasionații de cultură și literatură persană clasică un strop din nesecatul izvor de dulceată pe care vorbitorii acestei limbi fascinante îl savurează, atât în anumite momente deosebite, cât și în mijlocul tumultului vieții de zi cu zi, pentru a-și întări credința, pentru a-și hrăni și susține ființa. Deși ritmicitatea aparte a stihurilor și subtilitățile sensurilor mai adânci din limba originală nu pot fi redate prin traducere, am intenționat să însuflețesc versurile tălmăcite în limba română cu o scânteie din acel foc primordial despre care Hafez spune că a dat naștere întregii creații: focul iubirii.

Hafez a scris a iubirii odă fără asemănare Când mâna Ta universul l-a adus întru ființare

Studii critice

www.revistaneuma.ro

42

Nr. 3-4(77-78) 2024

Eugen Ionescu – portret al artistului la tinere\e GHeorGHe GlodeAnu n data de 28 martie 2024 se împlinesc trei decenii de la trecerea în neființă a lui Eugen Ionescu (1909-1994), scriitorul care a revoluționat arta dramatică a secolului XX. Deși operele sale majore au fost redactate în limba franceză, textele publicate în „țara tatălui” se dovedesc importante privind viziunea viitorului om de teatru despre literatură. Deja eseurile reunite în volumul Nu (1934) rămân semnificative pentru întreaga creaţie a scriitorului, deoarece impuneau un spirit al negaţiei – specific avangardei – de care autorul nu se va mai dezice apoi niciodată.

Tot o carte cu titlu emblematic este şi Război cu toată lumea (1992), ce a reunit pentru prima oară publicistica scrisă în limba română de către Eugen Ionescu. Incisivitatea şi profunzimea acestor pagini reuşesc să circumscrie personalitatea complexă şi nu o dată contradictorie a eseistului. Numeroase texte au valoare programatică, relevând concepţia despre artă a scriitorului. Este vorba, îndeosebi, despre studiile reunite în capitolul intitulat Articole şi eseuri. La acestea se adaugă o serie de interviuri şi de răspunsuri la diferite anchete literare, toate oglindind aceeaşi poziţie particulară, adesea violent rebelă, în problema literaturii. Deja criticii literari ai anilor ’30 au început să vorbească despre „fenomenul”, despre „cazul Eugen Ionescu” şi să atragă atenţia asupra faptului că este vorba despre un veritabil „copil teribil” al literaturii române. Scriitorul era considerat un adolescent nonconformist şi neastâmpărat, gata oricând să se ia la harţă cu oricine. În consonanţă deplină cu ceilalţi reprezentanţi ai avangardei literare interbelice, foiletonistul constată că vechile structuri literare s-au perimat, motiv pentru care el refuză în mod violent tradiţia. Inteligenţa acestui spirit de excepţie sfidează în mod sistematic codurile depăşite ale artei sau le subminează printr-o ironie muşcătoare. După cum mărturiseşte scriitorul însuşi, într-o primă etapă, el s-a apropiat de literatură cu o imensă dragoste, iar literaţii au fost marii săi idoli. Din păcate însă, eforturilor sale li s-a răspuns cu un „nu” categoric, iar apropierea sa ulterioară de literatură s-a făcut cu ură, din nevoia de a se răzbuna pe cei care l-au refuzat. Lucrurile s-au schimbat însă radical în momentul în care scriitorul nu a mai iubit literatura, i-a dispreţuit sincer pe literaţi şi a început să se comporte asemenea unui vanitos. Eugen Ionescu crede în inutilitatea şi în gratuitatea artei, care reprezintă o fugă din lanţurile necesităţii şi ale politicului.

Epoca în care trăieşte se dovedeşte însă prea puţin favorabilă artei, ca urmare există riscul ca oamenii de litere să fie sacrificaţi pe altarul politicului.

Eseistul proclamă posibilitatea evadării din sfera convenţiilor sociale prin intermediul refugiului în sfera esteticului (Eliberare prin estetic). Viaţa socială este considerată falsă, axată pe convenţii, în timp ce arta înseamnă desprinderea de clişee şi regăsirea individualităţii noastre primordiale. Preluând opinia lui J. Benda potrivit căreia„ideile sunt motivările sentimentelor noastre”, tânărul Eugen Ionescu oferă o definiţie a discuţiei obiective, de sorginte socratică: „Printre formulele de circulaţie cotidiană şi nemaicontrolate, este şi discuţia obiectivă, de origină socratică şi idealistă. Ea implică credinţa într-un adevăr exterior, absolut şi irevocabil raţional. Dar a discuta înseamnă a milita. A fi avocat şi părtaş. Înseamnă a te limita şi a lupta condus. A apăra o idee, a ataca alta: bătălie în care

Î

dezinteresul este inoportun. Ideea mea mă reprezintă pe mine: mă exprimă pe mine, determinată de mine. Este o forţă care tinde să subjuge; vrea să nu fie subjugată”. În viziunea criticului, ideile nu sunt realităţi platoniciene, absolute, intangibile, ci se dovedesc vii, asemenea sentimentelor sale. Viaţa ideilor este considerată o formă particulară a vieţii afective. Poezia este definită prin compararea ei cu o femeie care displace atunci când te obișnuiești cu ea, şi al cărei farmec dispare în timp, rămânând o simplă amintire (Banalizarea poeziei). De aici concluzia că nu există poezie eternă deoarece ideile pe care ea le exprimă se devalorizează, în timp ce imaginile devin un bun comun, se banalizează, transformându-se în clişee. De această coroziune a timpului nu scapă nici elementele de tehnică poetică, ce se academizează şi ele. Eugen Ionescu are o atitudine mai puţin obişnuită şi în privinţa epigonilor, care nu sunt condamnaţi întru totul. Rolul lor este văzut în impunerea valorilor autentice, a marilor individualităţi artistice şi în perimarea inovaţiilor. Un poet mare este considerat cel care se dovedeşte a fi un înnoitor al mijloacelor tehnice: ritm, metrică, imagini, vocabular. Criticul vorbeşte cu intransigenţă despre sărăcia literaturii române, alimentată doar de foarte puţini poeţi autentici, spre deosebire de literatura occidentală unde numărul valorilor este incomparabil mai mare.

Exegetul militează în mod statornic Contra literaturii. Cu toate acestea, definiţia pe care o dă artei se aseamănă extrem de mult cu cea oferită de Tudor Arghezi, autorul pe care Eugen Ionescu îl desfiinţează necruţător în volumul Nu. Acest autentic homo faber distruge mitul romantic al marelui scriitor, văzând literatura ca un meşteşug:„Concep literatura ca pe o simplă ocupaţie socială şi pe literatori ca o simplă breaslă, cum sunt: cizmăria, legătoria de cărţi, avocatura, politica, tâmplăria etc., etc”. Asemenea autorului Cuvintelor potrivite, Eugen Ionescu pune un accent deosebit pe elementele de tehnică, de mecanică pură.

43

Nr. 3-4(77-78) 2024

Studii critice

www.revistaneuma.ro

Criticul este de părere că„este banal, în literatură, ceea ce este exprimat fără noi mijloace de expresie; cu metode tehnice utilizate de înaintaşii mei literari” (Banalitatea artistică). O altă opinie surprinzătoare este aceea că modelul suprem al artei nu este viaţa, literatura reducându-se la o simplă experienţă de natură estetică, de tehnică artistică, viaţa alcătuind doar un pretext al artei.

Observatorul fin şi intransigent al vieţii literare nu uită să se pronunţe şi în problema romanului. Într-o perioadă în care întrebarea obsedantă a criticilor literari era „De ce nu avem roman?”, Eugen Ionescu anticipează Moartea de mâine a romanului. Foiletonistul constată fenomenul metamorfozelor neîntrerupte a formelor literare, decăderea literaturii fiind urmată, în mod firesc, de pierderea treptată a prestigiului criticii literare. Într-o epocă de mari transformări sociale, când tinerii şi-au însuşit ritmul spiritualităţii moderne, genurile literare tradiţionale au început să decadă. În mod treptat, epopeea a fost înlocuită cu tragedia, iar locul acesteia din urmă a fost preluat de roman, pentru ca apoi vechiul gen al romanului să fie substituit cu reportajul. Exegetul este de părere că această ultimă mutaţie a avut loc datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifice de la începutul veacului: „Astăzi, călătorim, umblăm, vedem, suntem zguduiţi de transformările sociale pe care le trăim şi aceste lucruri ne obligă să ne apropiem de ele şi să le exprimăm în felul pe care ele ni-l dictează”. Schimbările intervenite în plan social au impus apariţia unor noi limbaje artistice, în măsură să exprime cu mai multă fidelitate ceea ce se petrece în lumea înconjurătoare: „Gazetele, fotografiile, cinematograful nu mai puteau lăsa arta să fie aşa cum era, în formele ei vechi. Calapoadele s-au lărgit. S-au spart”. Criza literaturii a fost declanşată de impunerea reportajului şi a jurnalului, schimbările intervenite fiind atât de mari încât până şi conceptul de„literatură” s-a perimat, a devenit impropriu şi irelevant. În 1934, Eugen Ionescu considera că romanul va dispărea într-un răstimp de zece ani, dovada cea mai elocventă fiind, în acest sens, caracterul schematic al creaţiilor ce apăreau în continuare pe piaţă, opere care au decăzut în manieră. Romanul, teatrul şi poezia au murit deoarece ele nu îi mai pot spune nimic nou cititorului veacului XX. O dată cu dispariţia acestor genuri tradiţionale asistăm, ca o consecinţă firească, şi la declinul criticii literare.„Astăzi trăiesc reportagiul, fotografia şi cinematograful”, afirmă eseistul, deoarece aceste noi modalităţi ale artei reuşesc să reflecte cu mai multă fidelitate dinamismul vieţii cotidiene. Asemenea lui Geo Bogza şi în deplin consens cu avangarda literară a timpului, Eugen Ionescu este de părere că reporterul trebuie să fie „literatul tipic al zilelor noastre”. El trăieşte în miezul fierbinte al evenimentelor, se află în permanent contact cu acestea şi le vorbeşte cititorilor săi despre peisajul mecanic, industrial în care îşi duce existenţa omul modern. Autentic artist-seismograf ce refuză imaginarul de dragul plonjării în miezul fierbinte al realităţii, reporterul este cel care intuieşte sensul vieţii şi care poate substitui printr-un lung articol orice roman.

Pe acelaşi ton violent negativ eseistul proclamă Decesul criticei, consecinţă firească a dispariţiei literaturii. Eugen Ionescu vorbeşte despre substituirea criteriului estetic în aprecierea operei de artă cu cel al actualităţii,„pentru că «frumosul» înseamnă o izolare de viaţă, o neutralizare a vieţii”. „Devin sau nu devin frumoase cărţile care astăzi sunt actuale”, afirmă eseistul în prelungirea aceleiaşi idei. Critica literară şi-a pierdut obiectul tocmai datorită faptului că preocuparea literaturii nu mai este frumosul, ci viaţa, realitatea. Ca urmare, stabilirea unor ierarhii în funcţie de valoarea estetică a operelor reprezintă o activitate anacronică, situată la periferia problemelor de stringentă actualitate.

Mare iubitor de paradoxuri, foiletonistul Eugen Ionescu afirmă că nu aspiră să facă o carieră de critic literar, ceea ce nu îl împiedică însă ca să ne ofere portretul-robot al acestuia: „Un critic este un domn care, aproape prin definiţie, este obligat să nu se contrazică; să fie reprezentantul oficial al unei atitudini simple şi dreaptă, ca o linie dreaptă”(Dintr-un «fals itinerar critic»). Spre deosebire de opiniile acelora care afirmau că un exeget care se contrazice îşi pierde autoritatea şi îşi ratează cariera, autorul Jurnalului în fărâme este de părere că, dimpotrivă, a te contrazice înseamnă„încercarea de a refera, de a cuprinde toate dimensiunile”. La fel ca în volumul Nu, Eugen Ionescu nu este de acord cu faptul că interpretul trebuie să admită doar valabilitatea unei singure ipoteze ci, dimpotrivă, el susţine că toate ipotezele sunt verificabile. Cărţile sunt considerate nişte universuri autonome, care îşi impun propriile lor legi şi propria lor scară de valori. De aici concluzia: „Nu există, în critică, un criteriu general valabil. Fiecare carte are un criteriu al ei. Există, prin urmare, o infinitate de criterii”.

O posibilă justificare a acestui nihilism feroce putem întâlni în opiniile extrem de nefavorabile ale foiletonistului despre literatura română. Făcând bilanţul literar al anului 1934, Eugen Ionescu afirmă următoarele (contrazicând cu nonşalanţă opiniile confraţilor săi): „Cărţile de literatură românească apărute anul acesta, acum doi ani, acum trei ani, acum patru ani ş.a.m.d. sunt aşa de relevant proaste, în imensa, imensa lor majoritate (de la 1920 încoace, nu ştiu dacă am putea reţine zece cărţi literare şi cincisprezece poezii), încât criticul este neapărat nevoit să-şi stabilească un criteriu minor, o scară de valori inferioară, bună pentru cultura românească. Altminteri, pornind de la un criteriu ce ar ţine seamă de posibilităţile universal-umane de realizare artistică şi având prezente, drept modele, nu chiar capodoperele, dar operele literare universale, un critic nu ar putea fi în România decât negativ” (Anul literar 1934 şi ceilalţi ani). În ciuda acestor opinii virulent negatoare, Eugen Ionescu se vede obligat să recunoască faptul că„apar, în România, din ce în ce mai multe cărţi de literatură”. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla în urmă cu câţiva ani, explozia de opere este atât de mare încât criticul literar nu mai are răgazul necesar pentru a le parcurge pe toate. Din păcate, această proliferare cantitativă a cărţilor nu a fost dublată şi de o explozie valorică. Dacă în trecut existau o serie de critici şi de teoreticieni literari dar exista şi o adevărată penurie de creaţii valoroase, în momentul redactării studiului În loc de cronică literară (1936) situaţia era răsturnată, Eugen Ionescu proclamând necesitatea apariţiei unor critici de vocaţie, în măsură să impună valorile autentice. De altfel, exegetul crede că„românii nu «înţeleg» literatura, ci o confundă cu morala, o subsumează filosofiei sau teoriilor patriotico-culturale”(În loc de cronică literară. Despre «generaţia în pulbere»). Pe tânărul autor îl exasperează şi banalitatea limbajului critic, care s-a uzat. De aici concluzia: „E suficientă puţină atenţie, puţină luciditate, ca să-ţi dai seama câtă sărăcie de expresie, deci de substanţă, de viaţă, se află în critica literară. Despre o operă şi un autor se spun câteva lucruri, invariabile şi monotone: sensibilitate, hipersensibilitate, putere de caracterizare, lipsă de putere de caracterizare a personagiilor, eroii sunt sau nu sunt vii; stil aspru, stil nud, stil greoi, stil înflorit; compoziţie reuşită; compoziţie dezlânată; imaginaţie; putere introspectivă; putere de evocare; veridic, nemotivat etc. etc. Vocabularul criticului este epuizat în câteva formule ce pot fi numărate pe degete” (Vocabularul criticei).

Prin întreaga sa operă, Eugen Ionescu rămâne scriitorul care a îndrăznit să gândească altfel decât ceilalți, deviză proclamată în volumul Antidoturi.

Anchet[ Neuma

44

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Genuri §i specii literare 1. Care vi se par genurile„la putere“ ale timpului nostru și care pot fi considerate desuete?

2. Ce genuri/specii literare preferați să abordați ca autor și pe care le considerați îndepărtate și străine de modul dumneavoastră de a aborda literatura?

Rodica Bretin Dintre cele trei genuri, liric, epic și dramatic, nu mă pot referi decât la cel pe care îl abordez, epicul. Acesta, la rândul său, ar cuprinde în creația populară legenda, balada și basmul, iar în cea cultă fabula, epopeea, schița, povestirea, nuvela și romanul.

Genurile preferate de scriitorii de azi sunt, după opinia mea, povestirea și romanul. Nuvela poate fi considerată un roman de dimensiuni reduse, fiind grefată pe aceeași structură.

La genuri desuete aș trece epopeea. Opere de largă respirație gen Iliada și Odiseea, epopeile homerice sau Eneida lui Vergiliu nu mai scrie nimeni, fiindcă cititorii de azi nu prea au răbdare și răgaz ca să citească. Genul dispăruse deja din literatura lumii când a fost publicată Țiganiada lui Budai-Deleanu.

Ca să încep cu ce nu mi se potrivește, nu m-aș încumeta să scriu balade, nici fabule, legende și cu atât mai puțin epopei. Am scris însă de-a lungul anilor schițe, povestiri, nuvele și romane, fantastice și realiste, cu încărcătură istorică sau autobiografică.

După o clasificare a criticului literar Nicolae Manolescu există trei categorii de romane:„doric romanul realist-naturalist cu un narator omniscient situat în afara romanului; ionic, romanul, de asemenea realist-naturalist, în care naratorul este un personaj, martor sau participant la acțiune, fatalmente subiectiv, și având o perspectivă psihologică limitată asupra întâmplărilor sau personajelor; corintic, romanul care nu intră în aceste două clase și care nu ține la caracterul plauzibil (social, moral, psihologic) al situațiilor și al personajelor, deși nu-l exclud în toate cazurile“.

Am experimentat doar două dintre modalități, romanul doric și ionic. Primul are avantajul de a urmări acțiunea prin ochii mai multor personajele deodată, autorul putând jongla cu cadrele și momentele acțiunii. Un singur personaj e mai greu să fie peste tot, în același timp. Romanul ionic oferă însă o perspectivă intimă, implicată, intensă și participativă asupra subiectului, tehnică narativă care îl ajută pe cititor să se apropie de mesajul operei și să îl înțeleagă mai profund, cu inima, nu doar cu mintea.

Ceea ce contează însă până la urmă este povestea, în oricare formă ar fi spusă. Istoricul Yuval Harrari o consideră, nu fără temei, drept principalul motiv pentru care homo sapiens a început să se transforme, cu șaptezeci de mii de ani în urmă, dintr-o specie nu foarte promițătoare din punctul de vedere al capacității de supraviețuire, într-una care a ajuns să domine planeta.Omenirea trăiește și evoluează prin poveste. Nu are atâta relevanță modul cum o spunem, în vorbe sau în scris, la persoana întâi sau a treia, ci mesajul adresat cititorului, direct sau subliminal, ceea ce povestim despre lume, despre viață și moarte, despre noi înșine și despre ceilalți.

Majoritatea oamenilor lasă în urmă copii, nepoți, care să le ducă mai departe numele și să moștenească ce au agonisit. Prozatorul lasă și el cititorilor agoniseala lui de trăiri și experiențe, pusă în cu-

vinte. Darul său cel mai de preț pentru generațiile ce vor veni este în paginile uneia sau mai multor cărți, închis între coperți de carton.

Scriitorul își lasă în urmă povestea.

Nicoleta Milea A doua noastră viață, literatura – ca reprezentare adresată cugetului și nu simțurilor - i se oferă cititorului ca o transfigurare a realității în imagini artistice, accesând resursele stilistice ale limbii. Pentru a da sens și semnificație operei, nu sunt suficiente darul și harul creatorului. Mai este necesar și meșteșugul, pentru împlinirea din unghi adecvat a temelor și motivelor subordonate dominantelor creației, în funcție de genul abordat (epic, liric sau dramatic). Ceea ce presupune: a citi, a citi, a citi….

Experiența lecturii specializate ne ajută să identificăm în capacitatea cuvântului forța creatoare a omului, autor sau cititor. Îmi vine în minte acum afirmația lui Constantin Noica, potrivit căreia, deși element necuvântător, „cuvântul trăiește asemenea ființei umane, iar esența sa trece prin avatare succesiuni de timp”. Pornind de la această idee și raportându-ne la considerentele teoretice propuse aici, respectiv genuri și specii literare, putem spune că fiecare operă își oglindește propriul timp, reflectă universul artistic al zămislitorului său, dar concepția despre lume și viață, eterogenitatea procedeelor și a tehnicilor de lucru îi diferențiază pe autori.

Impun un stil al textului sau variante de stiluri, în funcție de micro sau macrostructurile artistice: gen, specie, curent literar/ categorii estetice, raportul realitate-ficțiune, instanțele comunicării artistice, teme, coordonate spațio-temporale, confruntarea ființei umane cu ea însăși, prin activarea unor dimensiuni interioare existențiale sau confruntarea cu cei din jur, tipuri de structuri și strategii discursive, mărci distinctive, etc.

Ca cititor, agreez toate genurile și speciile literare, de calitate, atât ale predecesorilor cât și ale contemporanilor. Astăzi,„la putere” se vrea a fi „epicul”- iar ca specie literară romanul,, chiar dacă nu mărăm pe degete actualii creatori de roman autentic. Nu se lasă mai prejos nici „liricul” (nu punem aici în calcul „versificatorii”). Pe locul din urmă, după opinia mea, se află genul„dramatic”, funcțiile estetice ale dialogului dramatic fiind mai dificil de atins.

Teribile contraste în lumea literară, ca și în viața noastră cea de toate zilele!

Totul depinde, în fond, de cum alegem și ce alegem, căci, în ciuda naufragiului peticit al contemporaneității, mai sunt creatori de excepție care, în tumultul prezentului, re-compun lumi, recreează omul și propriile sale mituri, atât de necesare, ca o raportare permanentă de la autor la cititor.

Literatura lumii

45

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Vo Chi Nat (Vietnam) Vo Chi Nhat s-a născut și a crescut în districtul Cu Chi, Ho Chi Minh City. Și-a început oficial cariera de scriitor în 2013 și este membru al Asociației Scriitorilor din Orașul Ho Chi Minh din 2017. În 2016, și-a lansat primul roman istoric, apoi și-a mutat atenția asupra scrierii de povești polițiste, ceea ce se aliniază cu cariera aleasă. El crede că un scriitor ar trebui să scrie despre ce știe cel mai bine. În prezent, finalizează seria de cărți „Intermediarul și crima” cu personajul central polițista Ha „Chili”. Ha „Chili” înfățișează un coleg adevărat care are „pielea de ciocolată” și o „voce ca o lingură care zgârie fundul unui castron”, dar posedă o pasiune autentică pentru domeniul mundan al investigației criminale, care este adesea văzut ca nepotrivit pentru femei.

Numele său, Ha, înseamnă în limba vietnameză „apă”. Lucrările sale au fost traduse și publicate atât în reviste naționale, cât și internaționale.

Scrum §i cenu§[ traducerea din limba engleză și prezentare AndreA H. Hedeș 1.

Cu eforturi considerabile, Le Thanh a găsit un loc bun în Tapioca, un mic stand de mâncare cu mâncăruri tradiționale, cum ar fi tapioca aburită în apă de cocos, igname fiartă înmuiată în sare și chili, cu o băutură gratuită de apă de cocos thailandeză alături și servire impecabilă. Așezat, nu a pierdut timpul comandând, având chipul grăbit, ca și cum ar fi proprietarul locului.

Tapioca era situată pe strada a 8-a, în spatele unui panou publicitar cu două bannere gigantice și colorate, având imprimate pe ele o femeie blondă; avea o farfurie cu tapioca, purtând-o în mână ca pe o reclama Sony Gramophone care era populară în anii ‘80. Le Thanh moștenise această tarabă de mâncare de la tatăl său, în timp ce mama sa lucra ca manager și contabil principal, pentru ca fiul ei preferat să aibă timp pentru propriile pasiuni.

– Bună dimineata, tinere șef. Ați așteptat mult?

– Bună dimineaţa. Abia am ajuns. Ia loc.

Se întoarse și trase un scaun pentru Ha înainte de a-și aranja haina peste spătarul scaunului. Ha începu o discuție superficială pentru a-l însufleți pe Thanh, deoarece acesta se scărpina în cap fără oprire. Faptul că el a venit la întâlnire în timp ce arăta așa a făcut-o pe Ha„Chili”foarte iritată.

– S-a mai întâmplat ceva, șefu? A întrebat ea. Niște puicuțe v-au dat papucii?

Probleme de afaceri?

Le Thanh a vrut să spună ceva, dar nu a reușit decât să facă o mutră ridicolă. Și-a dat părul pe spate înainte de a răspunde: – Nu. Afacerile sunt în plină expansiune, așa că mă pot concentra doar la misiune.

Nu există o bătaie de cap mai mare pentru

noi, polițiștii, decât o crimă în zonă, nu?

Aveam promovarea în buzunar anul acesta, dar s-a întâmplat o crimă, ăsta-i norocul meu, nu? Ați văzut incidentul acela de aseară, cu incendierea camionetei. La Știrile de seară, incidentul de pe strada 8, nu? Întreaga țară ar trebui să fi aflat despre asta până acum. Ha și-a arătat empatia și a dat din cap ca un porumbel care ciugulește semințe și a zâmbit: – Dacă n-ar fi fost asta, nu m-ai fi târât aici. Nu-i așa, găgăuță?

Ea bătu cu pumnul în masă de parcă ar fi testat lemnul.

– Bine! Comand unul din toate. Pune-le la pachet dacă nu le pot termina.

Le Thanh râse cu poftă; deși se poate spune că a fost încântat, clienții din jurul lui nu au fost. A decis să reducă tonul: – Ce caz. O mulțime de detalii neclare, am nevoie de ajutorul tău să le analizez.

– Atunci spune-mi totul despre ele.

Spune-mi și tu ce ai făcut.

Ha ridică privirea, și-a frecat bărbia, apoi și-a sprijinit coatele pe masă, ca un student la o prelegere.

– Aseară, la ora 18, a avut loc un accident de circulație pe strada 8. Un camion a pierdut controlul și s-a izbit de un stâlp de curent; pe scaunul șoferului era un corp înnegrit, de nerecunoscut. Conform plăcuței de înmatriculare, ceasului de mână și cheilor, am identificat victima. Cao Tuan, 51 de ani, 160 de centimetri înălțime... Președinte al unei fabrici de hârtie din comuna Phuoc Thanh. Din ordinul superiorului meu, ancheta pe acest caz a fost extinsă deoarece am găsit multe detalii suspecte, dar am putut afla doar câteva informații de bază despre victimă în ultimele 24 de ore.

– Deci care sunt detaliile pe care dorești să le clarifici? a întrebat Ha. – Pur și simplu, corpul victimei. A ars ca o torță, e de nerecunoscut. Poate că aceasta este o crimă deghizată în accident, dar nu am găsit suspecți.

– Un detectiv mare nu lasă piatră neîntoarsă. În primul rând, ar trebui să verifici dacă există persoane dispărute, apoi să faci niște cercetări amănunțite în zonă... Cel mai important, să afli cele mai de bază informații despre victimă. Vreau să știu unde se ducea.

– Conform soției sale, în fiecare weekend conducea mașina până la Tay Ninh pentru a-și lucra câmpurile și între timp discuta despre afaceri cu partenerul său de acolo. În unele săptămâni, nici nu se mai întorcea. Cât despre extinderea anchetei, am cercetat zona, un loc foarte retras, cu doar câteva felinare pe timp de noapte, așa că nu ne putem baza pe camerele de securitate. În apropiere este un cimitir, paznicii sunt un bețiv fără un ochi și un grădinar amărât care trăiește într-o casă dărăpănată.

Acum aceasta este partea care ne dă dureri de cap. Cum îi vom transforma pe cei doi în suspecți.

– Asta e dificil. Ce au spus bătrânul chior și grădinarul? Vreau să aud fiecare cuvânt din mărturia lor. Ha a lăsat furculița jos și s-a încruntat, părând mai concentrată în ciuda parfumului irezistibil al tapiocei.

– Grădinarul a fost sincer. A susținut că a stat în grădina lui toată ziua și nu a văzut pe nimeni pierzând vremea prin incinta de care trebuia să aibă grijă. Între timp, paznicul Cimitirului Casuarina a spus că a văzut o siluetă albă plutind printre vechile morminte în acea după-amiază. Arăta ca un

Literatura lumii

www.revistaneuma.ro

tânăr, înalt de un metru șaptezeci, dar nu am putut găsi indicii. Este un bețiv, așa că s-ar putea ca ochii să-i joace feste. De asemenea, și-a pierdut ochiul stâng, așa că o astfel de mărturie nu este foarte credibilă.

– Într-adevăr. Trebuie să mă gândesc mai mult la asta. Cum a fost analizat corpul victimei?

– După ce au fost luate luat probele de țesut, echipa de criminalistică a returnat cadavrul familiei sale. Mi-au spus că vor face mai multe cercetări, dar mi-e teamă că nu se va mai găsi nimic, tipic.

Ha pufni în timp ce colegul ei își mesteca bețișoarele. Ea văzuse asta de multe ori, e un tic nervos, el are nevoie doar de o singură direcție pentru a o urma până la capăt. Se pare că încerca să-și amintească cele 75 de cursuri de criminalistică din Academie. Trecutul unui student la poliție este întotdeauna special.

– În prezent, ancheta nu merge nicăieri.

Cu excepția cazului în care există o descoperire cu noi potențiale piste, altfel mi-e teamă că ajungem într-un punct mort. Cu asta, clătină din cap înfrânt.

– Nu neapărat.

Le Thanh tresări, sprâncenele i se relaxară.

– Ai găsit piste noi?

– Hmm... Dacă privești o poveste din unghiuri diferite va duce în cele din urmă la ceva ilogic, dar tot trebuie să pornim de la cele mai simple aspecte. Indiciile nu vin singure la tine, așa că trebuie să ajungi tu la ele. De ce nu vă puneți în locul familiei victimei?

– Ce? De ce întrebi? Ce are asta de-a face cu ancheta noastră...? se gândi o vreme la asta – Ei bine, familia victimei este cu siguranță tulburată.

Ha a continuat: – Deci de ce au cea mai mare nevoie acum?

– Confort?

– Exact. Cred că trebuie să facem o excursie, mâine dimineață. Am câteva întrebări pentru ei. Acum, transmite întrebarea asta legiștilor:„Găsiți ceva în gâtul victimei?”

2.

După înmormântarea lui Cao Tuan, Ha și Le Thanh au mers direct la Cimitirul Casuarina, la aproximativ 15 kilometri distanță. Era o zi caldă și însorită. Ha privea în zare, departe: – Cimitirul Casuarina, dar este în mijlocul unui câmp de tapioca, trebuie să aibă un hectar. Presupun că atunci când au întemeiat cimitirul, în acest loc creșteau mulți arbori de Casuarina.

– Există și un crater de bombă puțin mai departe. Au trecut 45 de ani, dar

craterul nu a fost astupat. De aceea se spune că războiul este cel mai mare eșec al umanității. Dar vrei să-i cunoști pe amândoi? Încep să mă plictisesc de astfel de întâlniri! Nu am primit niciodată informații noi de la ei.

– Da, vreau doar să-mi verific presupunerile. Vei primi o surpriză mai târziu, pe cuvânt.

– Ei, asta e interesant, șopti el distrat.

Erau acum în fața Cimitirului Casuarina.

Ca întotdeauna, bătrânii arbori de casuarina se legănau în tăcere în vânt ca părul lung al unei fecioare, o fecioară singură și tăcută care cutreieră mereu orașul cu o privire mohorâtă. De-a lungul anilor și de-a lungul vieților. Ha a observat împrejurimile înainte de a trece pe la paznicul cimitirului care trăgea un pui de somn. Avea sub picioare câteva cutii de bere, resturi de pește și alte feluri de sticle. Ha nu se aștepta să scoată prea multe de la paznic. Acesta dormea cu un ziar pe față și sforăia de ceva vreme.

– Aha. Acesta trebuie să fie primul suspect în cazul nostru. Ai grijă cu gura aia a ta, pare dificil, a avertizat Ha, deși știa că Thanh s-a întâlnit cu paznicul pentru mărturia lui de cel puțin trei ori înainte.

– L-ai mai întâlnit? – șopti Thanh.

– Nu e nevoie, pun pariu că a fost soldat.

Uite, are o cască și o haină militară atârnate pe pereți, felul în care își aranjează încălțămintea și, de asemenea, ochiul lipsă. Trebuie să fi fost o schijă rătăcită în timpul războiului. Ai uitat că oamenii din Cu Chi sunt toți revoluționari? Tovarășii lui trebuie că se odihnesc în acest cimitir.

Ha l-a văzut pe Le Thanh râzând, dar nu i-a răspuns. Cu paznicul în somn adânc, ea a încercat o întrebare: – Domnule, putem intra?

Paznicul aruncă o privire de sub ziar, se ridică într-o secundă, gărgărițele mâncau din greu patul de bambus în care plictiseala îi aduse un somn lung și odihnitor. Atât de sătul de fețele triste, de ghirlandele de flori de gălbenele și de tămâie, de oameni care se apropiau de el și îi cereau permisiunea cu o voce stinsă, paznicul doar făcu un gest cu mâna.

– Intrați odată. Ce atâta tevatură! Pentru asta trebuie să mă mai deranjați? Mai întâi poliția, apoi voi doi, nu poate omul să tragă un pui de somn?

Apoi s-a întins și a adormit din nou imediat. Ha nu poate decât să strângă pumnii, dezamăgită.

– Nu și-a amintit chipul tău. Acum gândește-te. A văzut pe cineva de un metru șaptezeci înălțime de unde stă acum, cu un ochi lipsă, așa că acel mormânt trebuie să fie în aria lui de vizibilitate, adică un interval de 60 de grade. Trebuie să fie pe aici, să ne despărțim și să îl căutăm.

46

Nr. 3-4(77-78) 2024

– Să căutăm ce? Am dat practic acest loc peste cap în ultimele 2 zile.

– Habar nu am ce să căutăm, dar sună-mă dacă găsești ceva ciudat. Orice. Să trecem la treabă.

Ha s-a plimbat apoi s-a oprit în fața unei pietre funerare, apoi a alteia, apoi a alteia.

Le-a verificat cu atenție pe fiecare, apoi s-a oprit în fața unui singur mormânt nou, printre celelalte vechi. A fost săpat recent, fotografia de pe piatra mormântului înfățișa un bărbat slab de vârstă mijlocie, cu pielea deschisă. Ha a strănutat, apoi s-a șters cu un șervețel, a îngenuncheat să apuce o bucată de pământ și a învelit-o într-o pungă de plastic înainte de a verifica celelalte morminte și înainte ca telefonul să-i sune.

– Ha, Ha, aici...

Era șeful ei, așa că Ha a mers într-acolo.

Lângă o piatră funerară, ea a găsit o sticlă pe jumătate goală de vin de orez și a învelit-o într-o pungă de plastic pentru a o duce cu ea.

– Ce crezi despre sticla asta?

– Cineva a băut vinul de orez pe jumătate, s-a îmbătat și a aruncat sticla? Nu este și paznicul un bețiv? a spus Ha. – Probabil așa e.

– Hai, nu îți mai da cu presupusul, trebuie să vizităm un alt loc, apoi îți voi spune la ce mă gândesc.

3.

Auzind motorul mașinii, grădinarul a știut că vine cineva. A atârnat semnul„Fără vizitatori” și a privit în altă parte. A fost însă un dat, deoarece era hăituit de poliție în ultimele 2 zile. Mărturii peste mărturii și tot atâtea proceduri. A aruncat coșul cu fructe pe masa de bambus din grădina lui, apoi a luat un scaun pentru a se urca într-un copac ca o maimuță.

– Bună dimineața, domnule! – strigă o voce cunoscută.

Ha „Chili” l-a împins pe Le Thanh deoparte și a pășit înainte cu repeziciune: – Bună dimineața, domnule, suntem polițiști de la Investigații Criminale, suntem aici pentru mai multe informații despre incidentul de pe strada 8, cel de alaltăieri. Vă rugăm să cooperați și să ne spuneți ce știți.

Ha se uită atent la coliba mică în care locuia grădinarul; o pereche de pantaloni de rochie decolorați mai mari decât mărimea lui actuală, acoperiți de noroi și praf. În ciuda cuvintelor ei, grădinarul nu a coborât din copac.

– De ce mai aveți nevoie? Nu v-am spus tot ce știu? Asta-i tot, chiar dacă m-ați interoga de o duzină de ori, tot aș răspunde la fel.

Ha și-a încrucișat brațele și a explicat: – Te rog, nu fi supărat, prietene. Nu ar dura mult. Trebuie că nu ai idee cine sunt,

47

Nr. 3-4(77-78) 2024 altfel nu mi-ai vorbi pe tonul ăsta. Deci, de cât timp locuiești aici?

– De mai mult de 2 ani.

– Cum e salariul?

– Câteva milioane pe lună. Vezi, domnule ofițer, este o treabă ușoară și încă sunt singur, nu am prea multe pe care să cheltuiesc banii.

– Deci unde erai și ce făceai în ziua incidentului și ai un martor care să confirme spusele tale?

– Ce... după cum v-am spus înainte, după muncă m-am culcat direct, nu știu despre niciun eveniment. Trebuie să am grijă singur de această grădină mare, iar proprietarul vine rar aici în vizită, așa că cine să-mi fie martor?

– Așa deci, dar ce zici de mărturia ta în fața poliției, cum că ai văzut un tânăr de un metru șaptezeci înălțime plimbându-se pe aici la 2 dimineața în ziua incidentului?

Fața grădinarului s-a înroșit răsucindu-se la stânga, apoi la dreapta: – Ce mărturie? Nu am spus niciodată asta!

– Ba da, ai spus. Ai spus că ai auzit pași grei la două dimineața în acea zi, așa că teai decis să vezi despre ce e vorba, nu-i așa?

Toată lumea știe că grădinarii ca tine tind să aibă un auz bun și pot fi treziți din somn de cele mai slabe sunete. Apoi ți-ai aprins lanterna asupra figurii și ai strigat, dar pentru că ai crezut că e doar un pierde-vară, nu i-ai dat importanță. Nu este corect?

– Prostii. Doamnă ofițer, vă înșelați!

Grădinarul a clătinat din cap, apoi a sărit în jos, întorcându-se spre pădurea deasă din spatele colibei sale, de parcă i-ar fi fost teamă că ar fi cineva care zăbovește acolo.

– Deci, nu? Ha se uită la uneltele de grădinărit stivuite cu grijă pe masa de bambus în fața ei. Toate acestea sunt ale tale?

– Da. Ha a ales o prună roșie chiar din fața ei: – Vrei să-mi dai cuțitul ăla? Ha arătă spre un cuțit mic, ascuțit, de tăiat. A terminat cu cuțitul, l-a returnat. Pune-l deoparte, este periculos să folosești un cuțit aici. La revedere domnule, scuze pentru deranj.

– La revedere, doamnă ofițer. Sper să nu ne mai vedem...

– Desigur!

Ceva mai târziu, Le Thanh a întrebat: – Ce părere ai despre mărturia lor?

– Unul din ei minte.

– Dar cine?

Ha stătea în picioare, în fața lui Le Thanh. Își puse mâna pe umărul lui, unde el avea să câștige într-o zi o altă stea, și șopti, doar cât să audă el: – Ai răbdare și nu-ți face griji. Vei primi acea promoție la timp. Cu cât mai multe

Literatura lumii

www.revistaneuma.ro

stele vei avea, cu atât mai multă responsabilitate vei avea. Ucigașul îmi pare acum mai clar. Cine este, după părerea ta, mai demn de încredere? Un bețiv morocănos sau un tânăr de la țară? Dar nu, să nu ne mai jucăm de-a ghicitul. Odihnește-te. În seara asta, îți voi oferi un spectacol bun. Nu uita să aduci lanterne și arme și să faci ce voi spune eu. Locul tău va fi...

4. În acea noapte, în jurul orei 23:00, o siluetă minusculă, ca cineva ghemuit, a apărut din pădurea de lângă coliba grădinarului. Purta o cască cu haină militară, arătând extrem de suspicios; dacă nu ar fi fost sfatul lui Ha, Le Thanh s-ar fi mișcat atunci pentru arestare.

– De ce ai venit abia acum? Grăbește-te și pleacă, polițiștii sunt pe mine. Pleacă departe acum, sau mă vei trage în jos cu tine. Spuse grădinarul.

– Nu e ca și cum aș putea să-ți aduc banii în mijlocul zilei. Și nu am nevoie de grijile tale. În câteva ore, doar cu un binoclu mă vor putea vedea polițiștii. Spuse bărbatul cu coif, cu o voce ascuțită și rapidă ca, intenționat celălalt să nu-l poată înțelege bine, apoi a aruncat un sac.

– Cheltuiește cu înțelepciune... Lasă lucrurile să se liniștească înainte de a dispărea. Ai înţeles?

– Mulțumesc, pentru generozitate șefu.

Cum aș putea vreodată...

Grădinarul a luat sacul cu bani și a băgat mâna înăuntru pentru a verifica, dar nu a durat nici măcar o fracțiune de secundă pentru ca sunetul metalic să-i arate ce era acolo cu adevărat. O cătușă. Ca un șoim, Ha a zdrobit casca în fața grădinarului, l-a doborât pe spate, apoi și-a apăsat genunchii pe mijlocul lui, înainte ca Le Thanh să-i arunce torța.

– Deci a fost grădinarul! Bastardul! strigă Le Thanh.

– Ce înseamnă asta? Ajutor, ajutor!

Hoții! Grădinarul țipă, dar Ha l-a lovit în gât. În timp ce ea a încetat să se ghemuiască și s-a ridicat la înălțimea ei adevărată, puterea pumnului ei a crescut odată cu ea.

– Bine, continuă să țipi și spune-le tuturor cum profanarea de morminte îți va aduce 3 ani după gratii și încă 3 ani pentru fraudă în asigurări! Ha chicoti. Te-am bănuit deja de prima dată când ne-am întâlnit.

O grămadă de minciuni. Ești dreptaci și tocmai acum ai luat banii cu mâna dreaptă. Între timp, secera agățată în grădină este pentru stângaci și ai spus că lucrezi aici de 2 ani, folosind acele unelte de grădinărit.

Mai mult decât atât, văd doar că ești potrivit pentru o lipitoare, așa că cum naiba ești grădinar?

Grădinarul a mârâit, și-a ridicat fața și a strigat cu voce tare: – Atunci de ce nu m-ai arestat?

– Hmm. Trebuie doar să joci întregul rol, nu-i așa? Știi la ce m-am gândit prima dată când subalternul meu de aici mi-a spus despre un accident cu o victimă?

Asigurare, ceva despre care ceilalți polițiști au uitat – Ha se uită la Le Thanh – Presupun că voi, băieți, veți trebui să verificați două pachete de asigurare: pentru mașină și pentru asigurarea de viață a domnului Cao Tuan. Cine va beneficia de moartea sa, conform contractului? De asemenea, am vrut să verific dacă știai despre planul de a fura un cadavru îngropat și de a-l folosi ca înlocuitor pentru accident, apoi ai furat asigurarea de viață sau nu. Și știi, așa cum era de așteptat.

După estimarea mea, pachetul valorează aproximativ 18 miliarde, nu un număr mic în niciun caz.

Ochii lui Le Thanh străluciră când își dădu seama totul: – Deci... că Cao Tuan nu a murit, iar cadavrul ars de pe mașină a fost doar un înlocuitor. A fost ars pentru ca poliția să nu-l poată identifica... Deci unde este Cao Tuan acum?

Ha„Chili” a râs: – De ce nu-l interoghezi pe tipul ăsta?

El este complicele în acest caz, așa că trebuie să știe totul. El și Cao Tuan au profanat un mormânt, apoi au pus cadavrul în mașină pentru a simula un accident. Perfect.

– Deci, în timp ce profanați mormântul, voi doi ați băut acea sticlă de vin de orez pe care am găsit-o la cimitir? Ar fi trebuit să știu de la început. Lui Thanh îi venea să-și tragă palme.

A doua zi, Ha a primit mulțumiri de la colegul ei: „– Așa cum era de așteptat, l-am găsit pe făptuitor și l-am scos la lumină. Am săpat acel mormânt și, într-adevăr, nu am găsit niciun cadavru. Cao Tuan nu mai avea cum să mintă, așa că a mărturisit.

Avea o datorie mare de 10 miliarde, chiar și vânzarea companiei aproape falimentare nu o putea compensa. Până să moară, familia lui va moșteni automat 18 miliarde de bani de asigurare, din pachetul său de asigurări de viață de 200 de milioane pe an. Ce magiciană ești, Ha „Chili”.”

Citind mesajul, Ha a zâmbit și i-a răspuns tânărului ei coleg. „Fără magie aici, trebuia doar să întreb criminaliștii. Nu au găsit scrum și cenușă în gâtul cadavrului, așa că putem deduce că nu o persoană vie a provocat accidentul, pentru ca mai apoi să moară în interiorul mașinii.

Interviu

www.revistaneuma.ro

48

Nr. 3-4(77-78) 2024

,,Nu îmi place fragmentarismul. Aproape toate c[r\ile mele sunt monografii sau sinteze” elenA AbrudAn în dialog cu GHeorGHe GlodeAnu

Gheorghe Glodeanu este critic literar, eseist și unul dintre fondatorii revistelor Poesis, Archeus și Pleiade. Profesor de literatură română și decan (2012-2016) la Facultatea de Litere a Universității de Nord din Baia Mare, Gheorghe Glodeanu colaborează cu studii și cronici literare la reviste de cultură din țară și din străinătate, iar în 2003 a fost fondatorul revistei Nord literar și director al acesteia până în 2020. A publicat cărți de critică literară și eseu dedicate unor scriitori români relevanți și a primit numeroase premii pentru activitatea sa de critic literar și eseist. Prin activitatea sa profesională și publicistică Gheorghe Glodeanu contribuie la dinamismul vieții culturale băimărene, fiind în același timp un important critic de proză.

dacă ar fi să ne gândim doar la activitatea de critic și cronicar literar, la care se adaugă cea de universitar, înțelegem că aveți o activitate intensă, desfășurată pe mai multe planuri. cum arată ziua dumneavoastră de lucru? În peste patruzeci de ani de activitate literară s-au adunat foarte multe lucruri: 28 de cărți de critică literară (sinteze și monografii), materiale în zeci de volume colective, numeroase prefețe și postfețe și sute de articole publicate în revistele de specialitate. În ceea ce privește programul de lucru, am avut norocul să mă ocup mereu de literatură. În anii 80 am fost profesor la un liceu din Satu Mare, apoi am devenit cadru didactic la Universitatea de Nord din Baia Mare. Această activitate și-a pus puternic amprenta asupra muncii mele de cercetare. Multe dintre cărțile mele s-au născut din necesități didactice. Mai întâi a fost pasiunea pentru Mircea Eliade și pentru literatura fantastică, un subiect la care m-am întors mereu. Apoi au venit studiile despre roman. Când în 1990 profesorul Ion Vlad mi-a propus să urmez studiile doctorale, am evitat literatura fantastică deoarece eram conștient că nu pot da o definiție infailibilă a fenomenului, care să nu fie vulnerabilă în fața comisiei care îmi va aprecia lucrarea. Așa că m-am gândit la poetica romanului interbelic, propunere acceptată cu entuziasm de reputatul teoretician literar. M-am oprit la roman pentru că eram, cu predilecție, un cititor de romane. Am debutat în 1981 în revista Tribuna din Cluj cu un articol despre romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade la rubrica„Alpha”coordonată de profesorul Liviu Petrescu și, în scurt timp, am devenit cronicarul literar al revistei; un cronicar ce viza, cu predilecție, cărțile de proză. Am avut șansa extraordinară ca la Universitatea din Baia Mare să mă ocup de ceea ce îmi place cel mai mult: proza interbelică și contemporană. În anii ‘80 am publicat în reviste precum Tribuna, Steaua, Familia, Vatra, Contemporanul, Luceafărul, iar după 90 am contribuit la apariția unor publicații din Satu Mare și Baia Mare. Cele mai importante sunt Poesis și Nord Literar. Dar pe lângă acestea au fost și altele, care nu au rezistat timp îndelungat. Am avut privilegiul de a face ceea ce-mi place, adică să mă ocup de literatură. În ceea ce privește programul meu de lucru, acesta se împarte între zilele în care țin cursuri la Facultatea de Litere din Baia Mare și

zilele în care mă pot dedica studiului. Pentru a fi cât mai eficient, abordez câte o temă de actualitate care mă atrage și o dezvolt într-o carte. În felul acesta s-au născut cărțile despre Mircea Eliade, cele despre literatura diasporei și a disidenței, studiile dedicate romancierilor interbelici și contemporani, poeticii jurnalului intim etc.

Sunt lucrări pe care apoi le-am valorificat în cursurile pe care le țin la nivel de licență și de masterat.

Vă rog să ne vorbiți de o experiență de viață, sau o întâlnire literară care v-a marcat profund și poate v-a modelat destinul de scriitor? Întâlnirea care m-a marcat cel mai puternic (era în a doua jumătate a anilor ‘70, în timpul studiilor mele de licență) a fost descoperirea operei lui Mircea Eliade. O întâlnire decisivă, într-o perioadă în care scrierile reputatului savant și scriitor erau foarte greu accesibile la noi. Puţinele lucrări aduse din Franța de către profesorii care au avut șansa să ajungă la un lectorat circulau mai mult pe sub mână. Din fericire, am găsit multă înţelegere la câţiva importanţi oameni de cultură, care mi-au împrumutat câte ceva din tezaurul spiritual de care dispuneau. Este vorba despre Eugen Simion, Leon Baconsky și mai ales Mircea Handoca. Acesta din urmă deținea o veritabilă comoară de lucrări și de manuscrise aparținând lui Mircea Eliade. Cum nu i-am trădat niciodată încrederea, a avut curajul să îmi împrumute multe dintre scrierile pe care le deținea. Desigur, datorez mult și câtorva dintre profesorii mei de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. În primul rând reputatului teoretician literar Ion Vlad, care m-a luat la doctorat în 1990, oferindu-mi astfel posibilitatea accesului la o carieră universitară. o trecere în revistă a operei și carierei dumneavoastră sugerează că preocupările profesionale se suprapun într-o mare măsură peste activitatea de critic literar și publicist. Vă rog sa ne dezvăluiți câteva aspecte, încercări și reușite în activitatea dumneavoastră în cadrul Facultății de litere a universității de nord din baia mare. În ceea ce privește activitatea mea publicistică, eu nu mai sunt de multă vreme un cronicar literar tipic. Nu îmi pot permite să mă

49

Nr. 3-4(77-78) 2024

Interviu

www.revistaneuma.ro

risipesc scriind despre toate cărțile care îmi atrag atenția. De regulă, lucrez tematic, pregătind un proiect mai amplu. Sub acest aspect, observația dumneavoastră este pertinentă. Există o continuitate firească între preocupările profesionale și activitatea de critic literar.

O demonstrează simpla trecere în revistă a cărților mele, dintre care mai multe s-au transformat în veritabile manuale univer- sitare.

Timp îndelungat, pe vremea când studiile de licență țineau patru sau cinci ani, mi-am putut permite ca, pe lângă cursurile de bază dedicate romanului, să țin și un curs opțional consacrat lui Mircea Eliade, care s-a bucurat de mare succes. Apoi, după ce au fost inaugurate studiile masterale, am înființat un masterat de Literatură română și modernism european. Aici mi-am putut diversifica activitatea prin câteva cursuri noi: Istoria romanului modern, Literatura fantastică, Poetica jurnalului intim și Literatura diasporei și a disidenței. Mă bucur că, la începutul anilor 2000, am putut contribui la înființarea Școlii doctorale de filologie de la Baia Mare.

în care marile mituri au fost oglindite în cadrul operelor de imaginație. Tragediile antice și metamorfozele romanului european ilustrează din plin faptul că mitologia a constituit un important subiect de inspirație pentru scriitori. Ca rod al acestor cercetări a apărut amplul studiu intitulat Mitografii. Incursiuni într-o bibliotecă mitologică (2021).

Apărute consecutiv și la distanță mică în timp, volumele de critică literară și articolele apărute în revistele de cultură v-au marcat devenirea. care ar putea fi criteriile după care se poate reconstitui traseul dumneavoastră de critic literar?

Nu îmi place fragmentarismul. Consider că o culegere de cronici literare nu poate concura o monografie sau o lucrare de sinteză dedicată unei probleme. Acest lucru explică de ce aproape toate cărțile mele sunt monografii sau sinteze. Pe de altă parte, am încercat mereu să abordez subiecte de actualitate cum ar fi opera lui Mircea Eliade, literatura diasporei și a disidenței, corespondența de dragoste în literatura română, poetica jurnalului intim, literatura fantastică. Sunt lucrări care au necesitat o foarte serioasă muncă de documentare. Când o anumită problemă mi-a trezit interesul, i-am dedicat o carte. Din fericire, lucrurile s-au schimbat în mod radical după 1990, iar bibliografia străină interzisă atâta timp a devenit accesibilă. De-a lungul anilor, am reușit să achiziționez numeroase lucrări consacrate conceptului de fantastic, egoficțiunii, corespondenței intime sau ezoterismului. În esență, cărțile dedicate romanului, fantasticului, jurnalului intim, corespondenței de dragoste sunt tot atâtea istorii dedicate câte unui gen literar.

Dacă privim cărțile mele, putem constata existența mai multor teme la care mă întorc mereu. O primă temă a fost literatura fantastică. Am debutat editorial în 1993, după o așteptare de zece ani, cu volumul Fantasticul în opera lui Mircea Eliade. Au urmat monografiile consacrate altor autori de proză fantastică: Avatarurile prozei lui Eminescu (2000), Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale (2003), Max Blecher și noua estetică a romanului românesc interbelic (2005). În ultimii 2-3 ani, m-am reîntors la acest subiect fascinant prin câteva ample lucrări de sinteză: Orientări în proza fantastică românească (2014), Între real și imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză din secolul al XIX-lea (2020) și Rătăcind printre himere. O panoramă a prozei fantastice (2020).

O altă preocupare vizează problemele romanului. În 1998 mi-am tipărit teza de doctorat, intitulată Poetica romanului românesc interbelic. O posibilă tipologie a romanului. După definitivarea lucrării, am constatat că am rămas cu foarte multe materiale care meritau să fie valorificate. În felul acesta au apărut Liviu Rebreanu.

Ipostaze ale discursului epic (2001) și Anton Holban sau „transcrierea” biografiei în operă (2006). Dintre celelalte sinteze dedicate romanului românesc și universal merită să menționez Dimensiuni ale romanului contemporan (1998), Măştile lui Proteu. Ipostaze şi configuraţii ale romanului românesc (2005) și Romanul. Aventura spirituală a unei forme literare proteice (2007).

După 1990, recuperarea exilului a constituit o preocupare majoră a criticii literare românești. Subiectul m-a pasionat și pe mine, motiv pentru care i-am dedicat lucrarea intitulată Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței (1999).

După ce m-am ocupat îndeaproape de marile creații ale literaturii române, s-a trezit în mine interesul de a afla tot mai mult despre omul aflat în spatele operei. De multe ori, autoficțiunile nu sunt cu nimic mai prejos decât cărțile de imaginație. Dimpotrivă.

Există autori care au rămas în istoria literaturii, cu predilecție, prin jurnalele lor intime și prin memoriile lor. În felul acesta s-au născut alte lucrări: Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română (2012) și Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română (2017).

M-a preocupat și relația dintre mitologie și literatură. În ce măsură credințele ancestrale au influențat evoluția literaturii. Maniera

Am observat că aveți tendința de a face o cercetare cât mai cuprinzătoare asupra oricărui subiect pe care-l abordați. ca urmare, volumele dumneavoastră sunt temeinice și au un număr mare de pagini. spre deosebire de stilul postmodern care selectează sau aglutinează fragmente, dumneavoastră pare că încercați să analizați toate aspectele referitoare la chestiunea supusă ochiului critic, atitudine ce ține mai mult de nevoia modernă de a da lucrări exhaustive și de sinteză asupra temelor, operelor și autorilor dintr-o anume cultură. Puteți să detaliați ?

cel mai recent volum ,,incursiuni în imaginarul ezoteric” (2022) a câștigat deopotrivă adeziunea criticilor și a publicului. totuși, dacă ar fi să alegeți dintre cărțile scrise până acum, spre care se îndreaptă argumentele dictate de rațiune și cele sugerate de sentimente? Într-adevăr, recenta carte despre ezoterism a trezit un mare interes. Tocmai pentru că este vorba despre un subiect mai puțin abordat la noi. Dar a fost foarte bine primită și cartea despre Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română.

Nu m-au interesat cancanurile, ci operele (romane, jurnale, corespondență) generate de marile povești de dragoste. Alte cărți, cum ar fi Poetica romanului interbelic, Măștile lui Proteu. Ipostaze și configurații ale romanului românesc, Poezie și poetică au devenit niște veritabile manuale universitare, utilizate de numeroase generații de studenți. Cum toate cărțile sunt copiii mei spirituali, toate îmi sunt dragi. Mi-ar fi foarte greu să renunț la careva dintre ele. Toate au fost trudite îndelung și fiecare reprezintă un moment distinct din biografia mea spirituală. sunteți un autor prolific. după scrierile menționate deja, tocmai v-a apărut la editura școala Ardeleană un volum consistent ,,istoria prozei fantastice românești” (2023). deși este o reluare a studiului din 2014 ,,orientări în proza fantastică românească”, noua sinteză beneficiază atât de repere teoretice cât și de analize de text consacrate

Interviu

www.revistaneuma.ro celor 49 de autori incluși în volum, dar și de o bibliografie actualizată cu noi titluri apărute în domeniul fantasticologiei. sinteza consacrată fantasticului revelează metamorfozele în timp și vitalitatea cestui gen în literatura română. ce proiecte editoriale aveți acum?

Nu îmi place să vorbesc despre proiectele mele decât în momentul în care acestea s-au finalizat într-o carte. Din fericire, nu am dus niciodată lipsă de idei. Am găsit întotdeauna o serie de proiecte care m-au fascinat și care au fost mai puțin dezbătute până atunci.

Literatura oferă un număr inepuizabil de subiecte pentru un cercetător autentic. colaborați cu reviste literare din cluj și din țară, iar în calitate de fondator al revistei nord literar cunoașteți din interior problemele cu care se confruntă revistele de cultură. cum vedeți panorama presei culturale românești și care credeți că este viitorul ei?

De-a lungul timpului, m-am atașat de câteva reviste. Mai întâi a fost Tribuna din Cluj la care am debutat și la care am colaborat în mod constant timp de un deceniu și jumătate. În anii ‘80, Vasile Sălăjan, redactorul-șef de atunci, a încercat să mă coopteze în redacție, dar nu a putut pentru că nu aveam buletin de Cluj. Așa am rămas profesor la Satu Mare, după care m-am mutat la Universitatea din Baia Mare. După 1990, am contribuit la apariția mai multor publicații. Unele au rezistat în timp, în ciuda problemelor de natură financiară. Este un adevărat miracol că o revistă de poezie precum Poesis, care a apărut în primele zile din 1990, a reușit să înfrunte vicisitudinile timpului. Din păcate, în ultima vreme asistăm la un declin puternic al presei, care se mută tot mai mult pe internet. Fenomenul nu reflectă o criză a valorilor, ci trimite la aspecte de ordin material. Este cunoscut faptul că revistele literare nu se pot întreține singure. Din fericire, multe publicații au primit ajutor de la Consiliile Județene. În felul acesta s-a născut și revista Nord Literar din Baia Mare, care a reușit să supraviețuiască datorită faptului că s-a bucurat de o finanțare constantă. Din păcate, în ultimul timp am asistat la dispariția câtorva reviste de un real prestigiu. Mă gândesc la excelenta revistă Pro Saeculum, care și-a încetat apariția anul trecut. În anii 90, când am lucrat la cartea dedicată literaturii diasporei și disidenței, am devenit cronicarul Jurnalului literar condus de Nicolae Florescu. După publicarea lucrării, am renunțat la această colaborare deoarece am fost atras de alte subiecte. În plus, trebuia să fac față solicitărilor venite dinspre publicațiile la care am fost co-fondator. M-am reîntors la această prestigioasă publicație după aproape două decenii pentru a colabora la ultimele trei numere editate de văduva lui Nicolae Florescu. Jurnalul literar este o altă revistă importantă care a dispărut. Și am putea continua cu noi exemple.

Ca director fondator al revistei Nord Literar, am reușit să cunosc din interior problemele cu care se confruntă presa literară. Baia Mare avea nevoie de o publicație de cultură având o apariție constantă. Deoarece ne-am bucurat de sprijinul Consiliului Județean Maramureș, revista a putut să apară fără probleme. După două decenii, din vechea redacție nu a mai rămas nimeni. Unii s-au stins, în timp ce alții s-au retras. Dar revista și-a creat un cerc viguros de colaboratori, așa că merge mai departe. Mă bucur că munca mea este continuată de câțiva dintre foștii mei studenți și doctoranzi.

Pe care eu i-am adus la revistă. Din păcate, pornind la drum în 2003 cu o nouă publicație, a trebuit să renunț (din lipsă de timp) la colaborările mele la revistele din Cluj și din București. Ceea ce pentru mine personal a avut și numeroase dezavantaje.

50

Nr. 3-4(77-78) 2024

Viața literară de azi este foarte bogată. Deci este nevoie de revistele literare. Ele vor putea supraviețui până când vor găsi finanțarea necesară. Din păcate, multe dintre ele au început să apară doar online sau au o apariție hibridă. Se pare că acesta este viitorul.

Chiar unul apropiat. Ca număr, revistele literare sunt foarte numeroase. Din păcate, ele nu mai au ecoul de odinioară. Tirajele lor sunt destul de mici, iar difuzarea lasă de dorit. Exceptând câteva mari publicații de tradiție, impactul revistelor de cultură este mai mult local sau regional. Dar și acest lucru este foarte important.

Față de efervescența presei începând cu 1990, acum se cumpără destul de puține reviste de cultură. majoritatea revistelor și ziarelor au variante online și pare că citim mai mult conținuturi în presa online. cum credeți că a afectat calitatea presei culturale trecerea de la print la online, din perspectiva scriitorilor și/sau a cititorilor?

Cred că asistăm azi la modificarea unor îndelungate tabieturi de lectură. Acei cititori care s-au format cu cartea în mână nu își pot imagina actul lecturii fără contactul fizic cu pagina tipărită. Ei trebuie să audă foșnetul hârtiei. Recunosc faptul că și eu mă număr printre aceștia. Prefer revistele și cărțile tipărite. Sunt convins însă că noile generații au o altă atitudine în acest sens. Să nu uităm că aparițiile online prezintă numeroase avantaje. Ele privesc atât problema finanțării, cât și cea a difuzării. Tocmai datorită difuzării mult mai bune, numeroase reviste preferă aparițiile hibride. Atât pe hârtie (într-un tiraj destul de modest), cât și online.

Ați fondat și ați condus o perioadă mare te timp revista nord literar. Vă rog să ne vorbiți despre rolul directorului unei publicații și al managerului de presă, la noi?

Managerul de presă poate avea un rol foarte important în coalizarea unei redacții și poate imprima o direcție publicației. Este ciudat însă că foștii directori au fost substituiți cu manageri. Parcă nu e același lucru. Managementul ține mai mult de partea economică, în timp ce directorul se ocupa, de regulă, de dimensiunea spirituală a publicației. De celelalte aspecte se ocupa, în mod firesc, contabilul. Trăim însă niște vremuri în care primează problemele economice.

Puteți face un top 5 al revistelor de cultură din țară ?

E greu de făcut un asemenea top. Oricum, el ar fi subiectiv, iar ierarhiile s-ar schimba de la un număr la altul. Nu toate numerele unei publicații sunt la fel de consistente. Consider că este foarte important că apar în continuare revistele de tradiție precum România literară, Luceafărul, Convorbiri literare, Viața Românească, Tribuna, Familia, Vatra, Contemporanul. Ideea europeană și altele. Ele sunt însă concurate puternic de publicațiile apărute după 1990.

există o tendință a scriitorilor de a se grupa în asociații ale scriitorilor, cenacluri, cercuri literare. este importantă viața literară instituționalizată pentru viitorul literaturii?

Asociațiile, cenaclurile, cercurile literare au fost și rămân importante. Mai ales când un autor este la început de drum. Cenaclul poate deveni un loc al formării, al afirmării și al schimburilor de idei.

Autorii cu mai multă experiență pot ghida pașii celor aflați la început de drum. Vine însă o vreme când trebuie să te desprinzi de maeștri pentru a putea găsi propriul tău drum. Actul creației

51

Nr. 3-4(77-78) 2024

Interviu

www.revistaneuma.ro

presupune solitudine. În cazul criticului literar, retragerea într-o bibliotecă foarte bine garnisită. Nu întâmplător, câțiva dintre marii scriitori și-au imaginat paradisul sub forma unei biblioteci fabuloase. Dar întâlnirile periodice dintre confrați sunt absolut necesare.

politice au dezamăgit însă atât de puternic după 1990, încât implicarea scriitorilor poate aduce ceva nou. Camil Petrescu a visat la o clasă politică alcătuită din elita intelectuală a timpului. Văzând ceea ce se petrece în jurul nostru, cred că nu a greșit.

sunteți membru al Filialei cluj a uniunii scriitorilor din românia. cum vedeți viața de asociație la cluj, ce aduce în plus apartenența la acest grup de oameni de cultură, față de încercarea de a-ți construi singur o carieră în lumea literară?

Întotdeauna, în orice epocă și în orice spațiu cultural există oameni providențiali pentru destinul unei anumite culturi. Puteți să menționați câțiva scriitori care au modelat evoluția culturii române, după 1990?

Sunt membru al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor de un sfert de veac. De când la conducerea ei se găsește Irina Petraș, asociația a devenit extrem de dinamică. Cea mai vie din țară. Săptămânal se petrec evenimente interesante. Lansări de carte, conferințe etc. Deși unele mă interesează foarte mult, regret faptul că nu pot participa așa cum mi-aș dori la aceste întâlniri extrem de profitabile din punct de vedere intelectual. Având domiciliul la Satu Mare și având locul de muncă în Baia Mare, de multe ori îmi este foarte greu să ajung la Cluj. Există acest handicap al drumului, pe care îl resimt tot mai acut odată cu trecerea anilor. Filiala reprezintă un loc în care poți prezenta rezultatele muncii tale, dar este și locul în care îți poți reîntâlni colegii de breaslă. Travaliul artistic presupune solitudine, dar nu cred că o carieră literară se poate construi în singurătate. Este nevoie de un grup care să te susțină și în mijlocul căruia să te afirmi. În plus, un asemenea grup puternic precum cel de la Cluj îți oferă niște repere și te ajută să conștientizezi cam unde te găsești în comparație cu ceilalți confrați.

Gândindu-ne la colegii de Filială, observăm că unii sunt clujeni, alții, ca și dumneavoastră, locuiesc în alte orașe din transilvania, dar au studiile făcute la cluj sau chiar în alte centre universitare, însă au optat pentru Filiala cluj a uniunii scriitorilor din românia. credeți că există un specific al scriitorilor clujeni, sau ardeleni?

Este lesne de observat că marea majoritate a absolvenților de Cluj optează pentru filiala din urbea de pe Someș. Cred că există un spirit al Clujului care te marchează pe viață. Un spirit însușit în perioada studiilor universitare. În ceea ce mă privește, Facultatea de Filologie mi-a oferit posibilitatea întâlnirii cu o serie de modele remarcabile. Este vorba despre câțiva profesori de excepție, precum: Ion Vlad (care a devenit apoi și coordonatorul tezei mele de doctorat), Mircea Zaciu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Pop, Mircea Muthu și alții. Dincolo de marea pasiune pentru literatură, realizările mele se datorează și acestor mari modele, care au contribuit la formarea mea spirituală și care mi-au impus un stil de muncă, o metodă de cercetare. trăim o perioadă complexă cu provocări și schimbări rapide care pretind o poziționare a indivizilor față de trecut și mai ales față de viitor. credeți că este necesară implicarea socială și politică activă a omului de cultură, a scriitorului?

Dacă scriitorul simte nevoia să se implice în viața socială și politică, atunci da. Merită însă să îți sacrifici opera de dragul angajării politice? Greu de spus. În mod normal, politica ar trebui să fie făcută de oamenii care s-au pregătit pentru acest domeniu. De oameni pricepuți. Improvizațiile, amatorismul se răzbună. Vedem că scriitorii români nu prea au făcut carieră politică după 1989. Poate că ei ar trebui să se limiteze doar la politicile culturale. Partidele

Poate sintagma„oameni providențiali”este puțin exagerată. Cu toate acestea, viața literară românească de după 1990 a fost dominată de câțiva scriitori importanți, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Mircea Cărtărescu. Lor li se adaugă însă numeroase alte nume sonore, precum Nicolae Breban, Ana Blandiana sau Augustin Buzura. Desigur, numărul celor care au influențat viața literară postdecembristă este mult mai mare. Nu trebuie să uităm faptul că 1989 a însemnat și începutul recuperării marilor scriitori din exil. Chiar dacă mulți dintre ei nu au mai apucat să se întoarcă în țară, operele lor au putut fi recuperate și acest lucru reprezintă un imens câștig. Mă gândesc la o serie de autori, precum: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Paul Goma, Monica Lovinescu și alții. Reintroducerea acestora în circuitul valorilor autohtone a reprezentat un imens câștig și a influențat puternic viața literară postdecembristă. sunt mulți tineri acum care își încearcă forțele în poezie și proză. se citește și se scrie multă literatură după 1990.

A apărut nu număr impresionant de cercuri și cenacluri literare, care au ambiția de a contribui la formarea tinerilor scriitori. Puteți să alegeți trei cărți care v-au impresionat, care v-au plăcut sau pe care le considerați importante pentru viața literară clujeană, în ultimii zece ani?

E bine că se scrie mult. Cititorii de azi au din ce alege. Apar și numeroase traduceri excelente. Oferta de carte este foarte bogată.

Pe lângă numeroasele cercuri și cenacluri literare, apariția școlilor doctorale a oferit un cadru excelent de cercetare și de exprimare pentru numeroși tineri dornici de afirmare. Cred că s-a vorbit destul de puțin despre rolul catalizator jucat de școlile doctorale umaniste (și nu numai) după 1989. Eu însumi am avut ocazia să coordonez mai multe lucrări excelente, dintre care unele au fost răsplătite cu premiul de debut al filialei.

Dacă ar fi să vorbim despre cărțile de referință, ele aparțin, totuși, cu predilecție, generațiilor mai vechi. Aș semnala romanele Florinei Ilis, estetica și studiile despre balcanism ale profesorului Mircea Muthu, studiile despre poezia modernă și despre avangardă ale academicianului Ion Pop, lucrările lui Ion Simuț, cărțile despre imaginar ale lui Corin Braga și aș putea continua. Este foarte greu să mă opresc la trei cărți și nu ar fi corect să nedreptățesc pe cineva prin omisiune. Dintre autorii tineri, mi-a atras atenția lucrarea despre ezoterism publicată recent de Constantina Raveca Buleu. Excelentele volumele colective publicate de Irina Petraș reflectă din plin potențialul creator extraordinar de care dispune filiala clujeană. dacă vreți să mai adăugați ceva, care să vă reprezinte ca scriitor clujean?

Nu pot decât să sper că, prin cărțile mele, am adus și eu o modestă contribuție la circumscrierea acestui spirit al locului.

Vă mulțumesc.

Eseu

www.revistaneuma.ro

52

Nr. 3-4(77-78) 2024

Introducere la Visul lui Flaubert: O carte despre nimic miHAi bArbu The imperfect is our paradise.

Walace Stevens unt un cinefil înrăit, câteva minute îmi sunt suficiente ca să-mi dau seama că-i vorba doar de What To Fuck-uri ca să trec, imediat, la o altă ofertă. Dacă filmul nu-i foarte prost mă ambiționez să găsesc, vorba unui vechi și uitat cronicar cinefil, D.I. Suchianu, măcar vreo câteva unități de frumusețe, printre multele și stufoasele lor bălării. Sub soarele Toscanei o eroină, actriță minoră de pe scena vieții, îl citează mereu pe unul Fefe. Că Fefe-n sus și Fefe-n jos. Că el ar fi sfătuit-o că trebuie să trăiești sferic. „Cum adică?”, s-a mirat prietena ei. „Adică în mai multe direcții”. Și, a mai zis Fefe,„nu trebuie să-ți pierzi entuziasmul copilăresc și-ți va merge bine”. (A propos, știți cine e Fefe? Ei, cine? Federico Fellini!) Anticii erau mult mai simpli și mult mai direcți:„Ne lipsește îndrăzneala nu pentru că lucrurile sunt dificile ci lucrurile-s dificile pentru că noi nu îndrăznim”. „Știți de ce nu ajung oamenii în vârf? (In the top, carevasăzică...) Pentru că nu sunt suficient de flămânzi!” Aici nu e vorba de alpinism, de Himalaia sau de vârful Moldoveanu, ci doar de sofisticata bucătărie thailandeză. Acolo unde un chef îi face acest reproș dur unei femei care, până nu de mult, lucra, împreună cu familia, la un bufet specializat în street food și gătea doar bucate tradiționale.

Din Yellowstone, am aflat că în Vestul american viața nu e atât de complicată pe cât crezi.„Ori pleci, ori mi-o tragi”, i-a zis femeia. El a ales varianta a doua și s-a făcut de rahat. Ce ciudat, a constatat ea: „De ce, oare, îmi aminteam că apetitul tău sexual (am folosit un eufemism...) era mult mai mare. Bănuiesc că sunt o nostalgică”. Din Rațiune și simțire, ne parvine un posibil răspuns de peste un ocean și dintr-un alt timp istoric: „Noi nu ne permitem să fim romantice.” Adică să ne mărităm cu ăla pe care-l iubim. E mai profitabil să găsești pe unul cu avere și să-ți mai permiți, din când în când, să visezi frumos. „Dintre toți oamenii pe care nu-i iubesc, îl preferer, fără a sta mult pe gânduri, pe soțul meu”.

Madame de Stael dixit. Nu e simplu:„Istoria e un coșmar din care încerc să mă trezesc”, ne-a transmis din Dublin, James Joyce. V-ați fi închipuit că Mister Bean ar putea fi un sentimental incurabil?

Iată dovada: „Îmi place să merg pe ploaie ca să nu mă vadă oamenii cum plâng”. (Mulți și-au atribuit, în timp, această zicere dar lui Mister Bean i se potrivește ca o mănușă...) Dintr-un serial a cărui acțiune se petrece într-un ținut înghețat din nord am aflat că diferența dintre obstacol și oportunitate e mică. Înțelepții, potrivit lui Machiavelli, le transformă pe ambele în avantaje. Anul în care o doamnă suedeză a început să se masturbeze a fost unul oarecare: 2022. (Se pare că, pentru ea, și 2024 ar putea fi la fel...) În acel an, Ea a fost părăsită de soț înainte de a fi împlinit frumoasa vârstă de 40 de ani. O prietenă o sfătuiește că, în sfârșit, a venit vremea să-și pună sexul, prin autosatisfacere, pe primul loc în viața ei, Ea îi urmează sfatul și se transformă într-o altă femeie.

De această nouă femeie se reîndrăgostește chiar soțul ei. Happy end. Jacqueline Bisset, la 79 de ani, a ajuns la concluzia că pentru ca fericirea în cuplu să fie deplină ai nevoie de trei vieți: una pentru tine, una pentru ea și una pentru cuplu. Pe un pod din

S

ținutul Madison, el îi spune ei că doar o dragoste imposibilă poate dura pentru totdeauna. De aceia se și despart... În ziua însurătorii sale, Herman Melville a găsit un trifoi cu patru foi. Ultima sa carte i-a dedicat-o soției sale, Lizzie, născută Elisabeth Shaw, după 44 de ani de viață comună. Această carte nu a fost, însă, Moby Dick. D.H.Lawrence a zis, a propos de Moby Dick, că se îndoiește foarte tare că Herman Melville a știut ce-a scris. Asta face marea sa grandoare! Cântărețul cehoslovac (așa era pe vremea lui...) Karel Gott a povestit, într-un film autobiografic, că una din temele sale preferate a fost cea cu păsările. Poetul chinez Li Po a scris despre niște rațe sălbatice care zburau deasupra Marelui Zid chinezesc și o luau înspre West. Poetul le urmărea cu privirea, apoi și-a șoptit în barbă: „Aș vrea să pot merge și eu cu ele..”. Textierul lui Karel a preluat și el aceste teme cu păsări și zboruri interzise. A murit, la doar 30 de ani, într-un stupid accident de motocicletă... Dintr-un film bulgăresc am aflat cel mai frumos compliment adresat unei fete mari de pe meleagurile noastre mioritice:„Am auzit că o româncă și-a vândut virginitatea pentru 10.000 de euro! Ți se pare mult?”, a întrebat-o el. „Sigur că-mi pare mult, eu am făcut-o doar pentru 200 de votcă! ”Și van Gogh a fost un om extrem de păgubos. Tablourile lui s-au vândut abia după ce a murit. Un singur om, cetățean din Las Fierbinți, a fost intrigat de această situație: „Cine să cumpere, mă, tablouri de la morți?”Cu cărțile e același parodox nenorocit:„unii citesc ca să adoarmă, alții citesc și se trezesc”. „Știți unde am crescut eu?”, îl întreabă Bernard Tapie pe procurorul care ancheta un caz de corupție în fotbalul mare. „La Mulhouse! De acolo poți evada doar în trei feluri: cu un Peugeot, jucând fotbal sau trecând pe la morgă”. Procurorul nu a fost deloc impresionat și-l trimite după gratii. (Acoliții lui Jean Pădureanu, Lordul, din faimoasa Cooperativă - având creierul la Gloria Bistrița - care a funcționat, nestingherită de nimeni, în fotbalul românesc până la apariția Omeniei, s-au distrat foarte tare pe această temă. Pe ei nu i-a prins nimeni, niciodată...) Ca să rămânem la fotbalul francez, potrivit lui Eric Cantona, Domenech a fost cel mai nul antrenor după Ludovic al XVI-lea. Directoarea din musicalul Matilda e o fostă campioană la aruncarea ciocanului.„Eu aplic o singură regulă, în viața noastră de la școală. Viața e o minge. Învață s-o arunci cât mai departe dar să nu depășești, niciodată, marginea cercului”. Ai înțeles, Bernard? Știați că triburile din America de dinaintea venirii europenilor, copiii nu primeau, atunci când se nășteau, niciun nume. Nimic. Nothing. Nada. Copiii aveau un singur țel în viață: să aibă parte de un nume pe care să-l merite. Toată copilăria și adolescența lor se luptau pentru un astfel de nume/ renume: Nor mic, Bizon, Sitting Bull, Genunchiul rănit, Black foot, Mojave, Senecas, Dakota, Adriel, Waneta sau Yapa. Viața îți alege numele. Oamenii pe care îi întâlnești în cale. Încercările prin care treci.„Eu nu m-am născut Bernard Tapie. Am devenit. Măcar asta am reușit”. Cei care beau ca să uite sunt rugați să-și plătească înainte tot ceea ce consumă! Punctul de plecare pentru orice poveste e realitatea dar ea trebuie reinventată. Cei din Napoli au un mod amuzant de a reinventa realitatea. Așa a făcut regizorul Paolo Sorentino un film despre Mâna lui Dumnezeu. Cei de prin

53

Nr. 3-4(77-78) 2024

Eseu

www.revistaneuma.ro

părțile noastre nu se complică: ei iau, pur și simplu, realitatea peste picior. De fapt, nu se întâmplă nimic nou. Sunt aceleași și aceleași istorii trăite de alți și alți oameni. „Care-i hobby-ul dv, domnule 007?”„Resurection!/ Învierea din morți!”„La ce servește literatura, domnule Jose Saramango?” „La nimic. La absolut nimic. Luați toate marile cărți ale omenirii și o să vedeți că n-au schimbat nicio virgulă în istoria barbariei umane”. Știți care e mesajul documentarului despre Viața pe planeta noastră? „Cei care se adaptează mai repede vor izbândi mereu”. Un sfat dezinteresat din Portugal:„Fii fericit! Și într-o biserică goală, și-ntr-una plină!” Boxerul Rocky Balboa știe ce spune: „Nimeni nu lovește mai tare ca viața!” Poetul Ungaretti a nuanțat: „Viața, prietene, e arta întâlnirii.” Doamna, stăpâna casei, își instruiește personalul înainte de începerea banchetului:„Dacă spargeți ceva, comportați-vă firesc. Vine altcineva să facă curat.” (La efermedad del domingo) La ultimele alegeri din Republica Moldova, patru candidați la funcția de primar n-au luat niciun vot. Nu s-au votat nici ei pe ei. E clar că n-au văzut musicalul Chicago: „Minte-i și descurcă-te cum poți! Dă-le ceva care să le ia ochii/ Amețește-i, păcălește-i, copleșește-i, buimăcește-i, uluiește-i/ cum să mai audă adevărul în atâta gălăgie?” Și tot din Chicago: „Eu cred că noi două n-o să cântăm niciodată împreună!”„De ce?”„Pentru că te urăsc! Într-o singură industrie din lume, în show biz, chestia asta nu are absolut nici o importanță. Pur și simplu, nu contează!” „Cum e mai bine? Să fi avut un lucru bun și să-l fi pierdut? Sau era mai bine să nu-l fi avut?”(A te îndrăgosti la prima vedere)„Știi care a fost ultimul lucru pe care l-ai făcut înainte de a ne părăsi?”, o întreabă Chiara pe mama sa, după ani și ani de la acea despărțire. „Nu!”, i-a răspuns mama.„Te-ai fardat!”(Eterna duminică) Și tot din acest film: „Numele celebre distrug viața multora. Bine că te-ai dus să vezi niște filme bune...” Un neamț, în Jurnalele sale, zice că atunci când era depresiv, Eugene Ionesco îi dădea telefon, de câteva ori pe zi, lui Emil Cioran ca să-și găseasc leac și alinare pentru problemele care îl copleșeau. Iată subiectul unei piese absurde, între doi depresivi care discută pentru a-și vindeca angoasele, pe care, însă, marele dramaturg n-a pus-o în operă.

Păcat, am fi avut o piesă ionesciană cu eroi de pe Dâmbovița.

Pentru a fi echidistant, ca soț, Hemingway a dedicat câte un roman pentru fiecare din nevestele sale. Astfel, The Sun Also Rises a dedicat-o primei sale soții, Elisabeth Hadley Richardson, Death in the Afternoon - Paulinei Pfeiffer, a doua sa nevastă, For whom the bells tolls - celei de-a treia, Martha Gellhorn. A patra carte, Across the River and in the Trees, are o dedicație plină de iubire, că doar asta era tradiția casei, pentru nevasta nr. 4. To Mary, with love suna bine dar mesajul era unul mincinos. Pentru că, în acea

vreme, Autorul era îndrăgostit de Adriana Ivancich. Hemingway a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Bătrânul și marea.

Cineva a zis de Philip Roth c-ar fi meritat și el Nobel-ul dar că, în general, nu se premiază adevărul. De obicei, dacă lumea nu prea știe ce e Poezia, iată că, uneori, cineva are câte o revelație și ne spune ce e Poetul. Unul dintre ei, Claude Nougaro - un cantautor francez, chiar a nimerit-o. Așadar, potrivit lui Nougaro, Poetul e cel care transformă o plângere într-un cântec de dragoste. Dar cel care, de 8 martie, făcând pe galantul, își duce iubita la un restaurant de fițe unde i-a pus în față un tataki de ton la grill cu susan și ierburi servit cu alioli de ghimbir, un piept de rață crocant cu millefeuilles de păstârnac, vanilie și reducție de armagnac și un monkfish gătit la temperatură mică, cu ierburi și unt, servit cu risotto de cartofi și sos de lămâie și ea n-a înțeles nimic din ceea ce avea în față. Iar o plângere ca a ei, cavalerul său ar putea s-o transforme într-o poezie? „Vântul iernii cuibărit într-un viitor răstignit ocrotește povestea de iubire însăilată în stropi de veșnicie, între fărâme de secunde în murmurul inimii românești”. (Ați citit un text compus, fix în ziua de 15 ianuarie, de o profesoară de română - fostă ingineră, specialitatea roți dințate - de la Colegiul Carmen Sylva.) Tatăl lui Neil Armstrong a zis că nu fiul său, primul om care a pășit pe Lună, e îndreptățit să fie Omul secolului XX ci omul de știință Werner von Braun. El e cel care a pus la cale toată acea fantastică aventură a umanității, de la construcția rachetei Saturn V, până la aselenizare și la întoarcerea acasă. Modest, von Braun a declarat că fără abilitatea lui Neil, pilotul modulului lunar, acesta s-ar fi prăbușit și misiunea Omul pe lună ar fi fost un eșec răsunător. Adevărul e că dacă Armstrong nu ar fi preluat comanda manuală a modulului lunar, la câțiva zeci de metri de sol, acesta n-ar fi putut aseleniza în siguranță. Pe de altă parte, ofițerul englez, cel care a dirijat bombardamentul rachetelor nemțești, s-a felicitat că, atunci, în timpul războiului nu l-a nimerit și pe Werner von Braun. În august 1943, englezii au omorât mai mulți ingineri care lucrau la rachetele nemțește V2. În 1969, după aselenizare, englezul Duncan Sandys i-a telegrafiat lui von Braun: Sunt fericit că ilustra dv. carieră nu s-a întrerupt brusc în urmă cu 26 de ani! Toate aceste întâmplări s-au petrecut în secolului XX. Cine era, dintre cei trei, cel mai îndreptățit să fie considerat omul secolului care, de aproape un sfert de veac, s-a și sfârșit?

Iată că, la o scară mult mai mică, am împlinit și noi, după firavele noastre puteri, Visul lui Flaubert ticluind O poveste despre nimic. E timpul, acum, să ne luăm la revedere...

Aniversare

www.revistaneuma.ro

54

Nr. 3-4(77-78) 2024

Tudor Dumitru Savu - 70 Un prozator uitat ioAn HolbAn ând moare un om şi când se naşte, judecătorul, notarul sau oricine ar fi acolo trebuie să con„ semneze faptele“. Iată explicaţia alegerii vocilor (avocatul, grefierul, judecătorul, procurorul, notarul, martorul) care narează cele şase poveşti ce alcătuiesc volumul de debut al lui Tudor Dumitru Savu, Marginea Imperiului (1981). Naraţiunile sale nu sunt nici basme, dar nici nuvele; ca modalitate de construcţie, ele se aseamănă cu istorisirile Şeherezadei, unde elementele fantastice se grefează pe o coordonată temporală verificabilă, verosimilă, adică: vremea lui Harun-al-Raşid, califul Bagdadului. În aceasta constă, de fapt, specificitatea poveştii: ea se apropie de basm prin apariţia fantasticului dar se îndepărtează de el prin plasarea acţiunii într-un context verosimil.

Poveşti sunt şi prozele lui Tudor Dumitru Savu: întâmplări stranii dispariţii ciudate, metamorfoze kafkiene, personaje bizare cu puteri oculte, fiinţe fantastice, acţionând, însă, într-un spaţiu real, acela ţesut de drumurile lui Patache între Gurile Dunării, Mahmudia, Babadag, Vama, Cantacuzina, Mila 33, Marginea Imperiului: Fluviul, Delta, o Dobroge de legendă constituie spaţiul naraţiunii în cartea de debut, ca şi în volumele ulterioare, Treizecişitrei (1982), De-a lungul fluviului (1985) şi Fortul (1988). Dacă în 1001 de nopţi coordonata temporală introduce o minimă convenţie a verosimilităţii, în Marginea Imperiului dimensiunea spaţială este aceea care scoate textul din sfera basmului pentru a-l plasa în aceea a poveştii.

Tudor Dumitru Savu face parte din acea categorie de prozatori (pe cale de dispariţie) pentru care calitatea esenţială rămâne povestitul; de altfel, personajul central al naraţiunilor sale este istorisirea însăşi, subiect şi obiect al scrisului (vorbitului) atât pentru autor, cât şi pentru personajul-narator. Totul depinde de raportul care se stabileşte între instanţa scriiturii şi aceea a memoriei; povestitorul, cel care re-creează povestea, nu are nevoie de „talent“ ci, după cum spune Herembas, el „trebuie să-şi aducă bine aminte, să scrie tot ce ştie, tot ce i-a rămas în memorie“. Cel care povesteşte îşi defineşte statutul existenţial între efortul de a-şi

C

aminti (personajele din Augusta, Gramatopol din Casa cu etaj) şi plăcerea de a stăpâni amintirile altora; grefierul, personajul-narator din Ceasornicul, de pildă, declară că „îmi place să stăpânesc şi amintirile altora aşa parcă aş trăi de două ori“. Imperiul este spaţiul poveştii, iar marginea lui înseamnă scrierea istoriei sale, oprirea proliferării „minciunii“ basmului prin fixarea ei într-un spaţiu real (coala de hârtie); rememorarea schimbă destinul personajelor (Gheorghe Combatantul, de exemplu, alege cariera armelor după ce a citit Biografia ilustrului său unchi, generalul Margea) şi consacră definitiv existenţa „adevăratului procuror“ care este povestitorul, stăpânul„adevărului adevărurilor“. Această corelaţie dintre scriitură şi memorie îşi precizează sensul evoluţiei prin intermediul unui raport interior care se creează între momentul povestirii şi timpul relatat de aceasta. Alexandru, interlocutorul avocatului din Augusta, simte cuvintele poveştii venind din pendulă,„nevăzute, hoţeşte, strecurându-se prin toate ungherele“; grefierul din Ceasornicul arată celui care îl ascultă un ceas care este„miezul unei întâmplări adevărate petrecute la Orbu“ şi ale cărui limbi încep să se rotească invers;„subteranii“ din Casa cu etaj, oamenii îmbătrâniţi prea repede pentru că „în ei se află prea multe întâmplări“, încep să povestească şi, astfel, întineresc întrucât ei „dau afară timpul din ei“: amintirea şi povestirea ei (memoria „din cap“ şi aceea din „vârful degetelor“) sunt resorturile care întorc acele ceasornicului, dovedind triumful Poveştii asupra Timpului. În volumul Treizecişitrei, ca şi în De-a lungul fluviului, Tudor Dumitru Savu continuă experimentul din Marginea Imperiului, textele din aceste două cărţi putând fi încadrate în ceea ce s-a numit realul miraculos, o sintagmă care precizează, în primul rând, statutul literar al poveştii între celelalte specii narative circumscrise prozei de ficţiune; substanţa epică se hrăneşte cu întâmplări şi personaje fantastice, dar spaţiul său de desfăşurare este unul real, plasat în limitele unor coordonate geografice cunoscute: strania poveste a brădişului de Deltă se consumă la Gurile Dunării, la Mila 33. Înainte de toate, Tudor Dumitru Savu

este un povestitor adevărat, istorisirea însăşi fiind personajul principal al naraţiunilor sale; asemeni eroului său, Agachi Gherasim, naratorul se defineşte prin ceea ce aş numi performanţa povestirii – capacitatea de a spune cât mai mult într-un timp cât mai scurt; această performanţă a povestirii este, mai întâi, rezultatul „comunicării“ cu acel „zbucium“ al lucrurilor, un contract pe care povestitorul îl semnează cu lumea în prezenţa cititorului: cuvintele motto-ului de pe prima filă a romanului reprezintă, în fapt, clauza acestui contract: „Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât omul poate să spună; ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude“: povestitorul –„ochiul“ şi„urechea“ – trebuie să spună acest zbucium al lucrurilor, cu alte cuvinte, să exprime inexprimabilul, să facă să vorbească ceea ce nu poate vorbi.

Acestui contract iniţial i se supun toate personajele romanului lui Tudor Dumitru Savu, pescari de la Mila 33 confruntaţi cu dimensiunile unei „metarealităţi“ la semnificaţia căreia nu pot ajunge decât ţesând în jurul ei năvodul pescăresc al poveştii. Iată, pe scurt, fabula textului: apele de la Mila 33 sunt invadate de brădişul de Deltă, o plantă a cărei proliferare alungă peştele, face imposibilă ancorarea vapoarelor, punând aşezarea şi oamenii ei sub semnul unei dispariţii iminente. Imaginea derizorie a brădişului de Deltă, plutind pe apele în descompunere din jurul Milei, consacră un timp al regresiunii vieţii şi al instaurării acelei „metarealităţi“; la Mila 33, „normalitatea“ este înlocuită cu o adevărată tipologie a anormalităţii: se nasc gemenii Teona şi Efrem, apar Din Ţiganul şi familia sa, lumea s-a schimbat: toate personajele trăiesc nostalgia acestui altădată, „vârsta de aur“ (realitatea) rămânând punctul luminos al existenţei într-un timp al deriziunii, al „vârstei de fier“ (metarealitatea). În Treizecişitrei, ca şi în Marginea Imperiului şi De-a lungul fluviului, naraţiunea creşte pe semnificaţiile particulare cu care este investită istorisirea; ea are o funcţie catharctică, povestitorul trecând interlocutorului întreaga sa existenţă prin simpla relatare a acesteia, firul poveştii fiind totuna cu cel al vieţii; mai mult încă, cel care ştie şi

55

Nr. 3-4(77-78) 2024

spune poveştile, „negustorul“ Agachi Gherasim, este posesorul acelui „adevăr al adevărurilor“ despre oameni şi lumea lor, sosirea la Mila 33 eliberând apele de planta ucigaşă: ce spune şi cum spune acesta alungă brădişul de Deltă: universul misterios al poveştilor constituie acel centru al lumii unde viii şi morţii trăiesc în nemurire, este acel resort care schimbă raportul dintre forţele benefice şi malefice. Ca şi „negustorul“ său de poveşti, Tudor Dumitru Savu stăpâneşte pe deplin„arta povestirii“, regizând cu subtilitate un fir epic antrenant, coerent, care străbate o substanţă narativă proliferând în roman asemeni brădişului de Deltă; dincolo de figura uşor convenţională a unui personaj secundar (scriitorul Tinn este de o condiţie prea transparent „pascaliană“), romanul lui Tudor Dumitru Savu se citeşte pe nerăsuflate atât în secvenţele sale, impecabil construite („scena furtunii“ din capitolul 15 al primei părţi este unul dintre multele exemple ce se pot da în acest sens), cât, mai ales, în întregul său, structurat pe o coordonată parabolică, oferind sensul poveştilor.

Cu cea de-a patra sa carte de proză, romanul Fortul, Tudor Dumitru Savu se îndepărtează de lumea Fluviului şi a Deltei, nu însă prea mult de aria geografică a unei Dobroge de legendă (evenimentele relatate în acest text se desfăşoară pe malul mării) şi cu atât mai puţin de formula şi temele majore ale literaturii sale; proza realist-magică a lui Tudor Dumitru Savu se circumscrie în continuare motivului oglinzii şi temei labirintului, structurând o „constelaţie simbolică“ fără pretenţii de originalitate, într-un registru al povestirii care rămâne, însă, inconfundabil în epica noastră contemporană. Caracteristică proza- torului este voluptatea povestirii care nu pune nici un moment sub semnul întrebării luciditatea construcţiei narative. De mici dimensiuni, romanul are aspectul unui mecanism perfect reglat care nu admite nici o „lungime“, respectând cu stricteţe direcţiile de dezvoltare presupuse de cele două nuclee simbolice ale lumii povestite. În Fortul este vorba despre partea ascunsă a realului, aceea care provoacă frica prin conexiunile bizare ce se stabilesc între fapte aparţinând unor paliere diferite ale spaţiului şi timpului; o atmosferă apăsătoare, de laborator alchimic, în care ţi-e frică să şi respiri, învăluie evenimentele ciudate petrecute undeva, la malul mării, în preajma şi în interiorul unui fort inexpugnabil care este şi nu este, unde personajul-narator {indice realist într-o proză de acest tip) trăieşte un anume timp, încearcă să înţeleagă ceea ce nu poate fi înţeles, se hrăneşte cu iluzia că, notând într-un jurnal tot ce se întâmplă, va putea ordona un univers

Aniversare

www.revistaneuma.ro ce scapă, însă, determinărilor realului. Iată, pe scurt, intriga romanului. Dierna, elevul maiorului Adam Tauss de la Colegiul Militar, termină studiile, specializându-se în tactică şi strategie, este repartizat la Fortul Cardon, se prezintă comandantului acestuia şi chiar din ziua sosirii sale acolo încep să se petreacă lucruri de neînţeles: se culcă în camera 19 dar se trezeşte în aceea cu numărul 26, în timpul unei furtuni apare un cerb cu coarnele aprinse în care toată lumea trage cu arme de toate calibrele fără a-l răpune, însă, pentru ca a doua zi să i se explice că, în fond, nu s-a întâmplat nimic, despre drumurile care vin şi pleacă de la Fort nu poate afla nici un amănunt, în timpul unei trageri de noapte Dierna scoate din apă trupul fără viaţă al maiorului Tauss, fostul său profesor de tactică şi strategie, îl aşază în şalupă, dar a doua zi i se spune că a pescuit un delfin, la Cardon îşi face apariţia maestrul în catoptrică Otto Kazak care trebuie să schimbe sistemul de oglinzi al farului, Dierna e trimis undeva, la marginea insulei pentru a nota exact frecvenţa razelor emise de noile lentile, totul însă dispare ca şi când n-a fost, iar sublocotenentul Dierna va întocmi zadarnic rapoarte către Statul Major General al Ţinutului, în care relatează cele întâmplate: superiorii nu ştiu nimic despre existenţa Fortului Cardon, a fost cândva, în urmă cu douăzeci de ani, o propunere a unui maior Adam Tauss care, însă, nu mai figurează demult în efectivele armatei: Dierna nu l-a putut cunoaşte, Fortul Cardon n-a existat.

Rigurozitatea notaţiilor zilnice pe care le face Dierna, jurnalul şi rapoartele sale, mai mult încă, schiţa fortului, care corespunde perfect aceleia din arhive, veche de douăzeci de ani şi niciodată finalizată – acestea sunt datele„realului“ care contrazic realitatea trăită de personajul-narator în timpul celor trei luni petrecute în ficţiunea de la malul mării; ochiul lucid caută zadarnic logica labirintului care organizează lumea magică a oglinzii. Tudor Dumitru Savu foloseşte în roman două semnificaţii ale oglinzii, deosebit de productive sub aspect epic; oglinda care reflectă şi aceea care multiplică, oglinda care restituie fidel realitatea (jurnalul şi raportul sunt ipostazele sale) şi oglinda „micinoasă“, aceea care are o memorie a sa şi care reflectă în interior (într-o altă lume, deci) lucrul înfăţişat într-un şir neîntrerupt de imagini ale unui unic „icon“, deformându-l de fiecare dată pentru a crea un nou chip, descoperind faţa cealaltă a lucrului reflectat, din alte dimensiuni ale timpului şi spaţiului – iată elementele pe care le foloseşte prozatorul în construirea edificiului său epic; semnificaţii accesibile, sensuri demult fixate de cercetătorii motivului oglinzii (Baltrusaitis e unul

dintre ei); Savu dovedeşte în Fortul eficienţa lor în constituirea unui ansamblu narativ perfect logic, coerent. Realitatea şi magia sa se regăsesc în fiecare detaliu al peisajului; tot ce îl înconjoară pe Dierna şi fiecare obiect folosit de el – cerul, apa, lentilele binoclului, oglinzile din atelierul lui Otto Kazak, „omul oglindă“, al cărui nume rămâne neschimbat şi când se citeşte de la dreapta la stânga – capătă această dublă funcţionalitate: a reflecta şi a crea prin ceea ce s-ar putea numi „reflectarea reflectării lucrului reflectat“. La rigoare, romanul poate fi citit şi ca o carte despre o doctrină militară; Fortul Cardon, inexpugnabil, o construcţie militară imposibil de cucerit de pe apă, ca şi de pe uscat, seamănă cu una din ficţiunile care zăpăcesc minţile contemporanilor noştri, aceea a „războiului stelelor“, a scutului de apărare plasat în Cosmos: „Eşti învingător – spune maiorul Adam Tauss elevilor săi – numai atunci când nu poţi fi atacat, atunci când adversarul are revelaţia că orice atac este inutil, că este sortit eşecului. Armata, domnilor elevi, este o instituţie chemată să promoveze pacea, iar nu aventura vreunui spirit rătăcit. De aceea este nevoie să învăţăm să impunem pacea constituindu-ne o apărare inexpugnabilă, să impunem pacea devenind invulnerabili“; Fortul Cardon „trebuie să rămână inexpugnabil“, contribuind decisiv la„strategia invulnerabilităţii“: nu altfel vorbesc (gândesc) specialiştii care proiectează ficţiunea militară din irealitatea imediată.

Scris cu umor (lucru obişnuit la „homericul“ Savu, dar o noutate în proza sa), cu o mare economie de mijloace (elementele decorului, de pildă, sunt strict funcţionale, folosite numai pentru a susţine intriga şi a identifica, prin oglindire, faptul senzaţional: „Soarele s-a pus într-o dungă şi se strecoară pieziş prin fereastra proaspăt spălată“; „Pădurea respiră rar, ca o lupoaică bătrână“; „Liniştea de aici are un ţiuit ciudat care-ţi intră până în măduva sufletului“: acesta este tipul de descriere prezent în carte), Fortul este un roman de referinţă al unui prozator care, atunci când s-au împărţit harul de a povesti şi umorul, se afla printre cei dintâi.

Un discurs al unui „eu“ este romanul De-a lungul fluviului; textul său se plasează însă în stricta logică a povestirii căreia îi respectă legile şi principiile neabătut, aşa cum a făcut-o şi în precedentele cărţi; iată cum începe romanul singurului povestitor din generaţia ’80:„Omul care avea să schimbe întru totul viaţa până atunci destul de tihnită a Cantacuzinei se numea Naceadis Cota. Venea – aşa zicea el – de la Gurile Dunării, dar după felul cum se purta şi, mai ales, după cum vorbea, trebuie că era din

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro altă parte, poate de mai jos, din sudul Dobrogei sau chiar de prin insulele greceşti sau Dumnezeu ştie de unde. Ţin bine minte ziua când a venit pentru că de atunci am început să văd. S-o iau cu începutul şi să încerc să nu încurc lucrurile ca să poţi să înţelegi“. Între prozatorii promoţiei ’80, Tudor Dumitru Savu este, incontestabil, singurul care a adoptat maniera povestitorului, scriindu-şi cartea ca pe o pânză de păianjen, prins el însuşi în mijlocul faptelor cărora le urmăreşte obedient dinamica şi mecanica, sigur că de aici se va ivi şi semnificaţia; romanele lui Tudor Dumitru Savu au de aceea un farmec cu totul particular: ele încântă prin simplitatea stilului şi prin această convingere, exprimată şi în cărţile anterioare, conform căreia „duhul poveştii“ este forma de rezistenţă a unei comunităţi şi a fiecărui membru al acesteia.

Este curios, apoi, cum un prozator trăitor în podişul transilvan poate scrie cu atâta dezinvoltură despre un spaţiu de la celălalt capăt al ţării; imaginaţia frenetică a scriitorului, pasiunea pentru apele fluviului şi perspectiva metatextuală fac din acest roman – cum observă Liviu Petrescu – un text de excepţie. Dacă lumea fabuloasă a Deltei, întâmplările şi modul povestirii lor atrag, structura de rezistenţă a cărţii se constituie din trei teme fundamentale: aceea a naratorului însuşi, singurul care vede şi care deţine logica ascunsă a unor întâmplări altfel absurde; tema povestirii ca unitate semnificativă mereu repetabilă, într-o înşiruire care dă contur circularităţii şi ciclurilor istoriei; în fine, motivul lumii ca spectacol, dezvăluit de scena circului lui Naceadis Cota, omul care – cum se spunea la început – avea să schimbe viaţa Cantacuzinei. Dacă primele două teme se referă, mai cu seamă, la istoria locului şi a colectivităţii oraşului de pe malul fluviului, naratorul şi povestirea selectând acele fapte şi acele semnificaţii ce descoperă forţa în exprimarea ei cea mai violentă, motivul lumii ca spectacol dezvăluie ceea ce un personaj numeşte„adevărul vieţii de om“: Anastasatu, Kanazis, Rumeliu Sosipatru, Dafnula, Halichia sunt personaje care se definesc prin raportul interior cu o fantasmă (ştiuca regală Wanda Wilhelmina sau ambarcaţiunea scufundată Haricleea) şi cu o poveste spusă de o Şeherezadă din vremurile noastre. Aşteptând sorocul altor întâmplări de-a lungul fluviului, Tudor Dumitru Savu scrie istoria Cantacuzinei cu o siguranţă şi o maturitate care fac din acest roman una dintre cărţile exponenţiale pentru o anume direcţie de dezvoltare a prozei generaţiei ’80.

56

Nr. 3-4(77-78) 2024

Cugetând la relativitatea unor adev[ruri soniA elVireAnu ornind de la premisa că ceea ce gândim și scriem își trage seva din operele și gândirea altora, Gelu Negrea își elaborează cugetările despre aspecte ale ontologicului și metafizicului din lecturile sale, reunindu-le cu reală bucurie de liber cugetător în Gânduri răzlețe (Editura Neuma, 2022). Gelu Negrea ne propune spre lectură o carte de reflecții despre aspecte multiple ale existenței umane, extinzând perimetrul preocupărilor sale literare. După cum ne sugerează prin titlu, iar lectura o dovedește, autorul ne oferă gândurile sale nestructurate, interpretările sale, fără pretenția de-a impune cititorului judecata sa și fără să-l încarce cu teorii. Dimpotrivă, îi deschide calea cugetării, îl pune în postura de raisonneur, demonstrându-i relativitatea adevărurilor emise de oameni renumiți de-a lungul istoriei. Nu există în gândirea umană un adevăr absolut, doar pretinse adevăruri, interpretabile și contrazise în timp. Într-o libertate totală de gândire, Gelu Negrea meditează la aspecte existențiale consemnate în cărți ori observate de el însuși în practica cotidiană. Punctul de plecare e o aserțiune care i-a stârnit interesul, preluată ca citat dintr-o carte, pe care-o comentează dintr-o perspectivă diferită, un eveniment istoric îndepărtat ori contemporan, o stare de fapt, o parabolă, actualitatea politică românească, o statistică, un proverb, un experiment de laborator care îl pun pe gânduri.

Autorul își invită cititorul la o imersie în variate domenii care i-au stârnit curiozitatea, consemnează citate și le interpretează. Cugetările sale oferă alte fațete ale unor adevăruri enunțate de alții, pun față-n față două puncte de vedere, unul vechi, altul nou, stimulând judecata fiecăruia. Ne plimbă prin literatură, teorie literară, filozofie, religie, fizică, politică, psihologie, sociologie, genetică etc., dezvăluindu-ne orizontul său cultural.

Reflecțiile sale curg liber, nu sunt ordonate, conservă fluiditatea gândurilor discontinue, răzlețe, cum le numește autorul, într-o exprimare suplă, inteligibilă, fiindcă nu te încarcă cu date, raționamente. Autorul evită forma eseului pentru a nu se ciocni de constrângeri, nici măcar formale. Te poți opri oricând din lectură, dar nu o faci, fiindcă ceva te îndeamnă să continui pentru a descoperi aspecte diferite ale unor lucruri cunoscute livresc sau prin experiență, puse într-o lumină nouă.

Privite din contemporaneitate, cugetările și teoriile din trecut par fragile, contradicția germinează în ele, doar să o descoperi, noul își are rădăcinile în evaluarea vechiului într-o permanentă dinamică a schimbării, evoluției în gândire și practică. Nume consacrate în diverse domenii sunt readuse la rampă, afirmațiile lor puse sub semnul îndoielii, fiindcă gradul de cunoaștere e altul în secolul XXI. Gelu Negrea nu dă răspunsuri la interogațiile sale despre cugetările altora, doar propria sa cugetare, îi place să reflecteze, deși nu e filozof, asupra cunoașterii altora, nu cu intenția de-a deconspira limite, ci pur și simplu de dragul meditației care te scoate din somnolență, te întregește, îți sporește cunoașterea.

Intersante sunt reflecțiile sale despre episodul biblic al întâlnirii lui Isus cu Pilat, despre Iuda, fapte din Evanghelii, emoția estetică, frică, spaima existențială, Logosul divin, muzică, sacrificiul din dragoste, vârsta matusalemică a omului din Biblie, despre reguli în evoluția societății umane, democrație, ipocrizie, antinomii, lumea cealaltă, postumitate, relația dintre literatură și putere, istorie, personaje din opere literare, expresii.

Unele aserțiuni emise de literați, filozofi, lingviști, evangheliști, fizicieni, sociologi, psihologi, cercetători sunt consemnate ca memorabile prin transcrierea citatelor, altele sunt comentate succint ori mai pe larg de autor, dar interogând adevărul dezvăluit într-un dialog cu sine și cititorul. Astfel se întreabă în virtutea unor descoperiri genetice dacă va fi posibilă„Marea Întoarcere la vremurile dintâi ale erei divine”(p. 40). Alteori cugetând la frica existențială, afirmă:„Filozofia, morala, religia și arta sunt reacții formalizate specifice de exorcizare a spaimei existențiale care a însoțit dintotdeauna și în mod egal omul primitiv și omul zilelor noastre”(p. 81).

Gelu Negrea filtrează prin prisma gândirii sale cugetările unor iluștri înaintași, interpretează fapte consemnate de Evanghelii diferit de teologia creștină, deschizând calea spre replică. Gânduri răzlețe, o carte de cugetări agreabilă ca lectură, invită cititorul la o aventură cognitivă nesofisticată și la reflecție, survolând aspecte variate ale existenței cu ironia unui spirit ludic, amuzat de relativitatea unor adevăruri emise de-a lungul timpului.

P

57

Nr. 3-4(77-78) 2024

acă n-am înnebunit cu toții încă, sigur am intrat într-o eră a smintelii lente, dar inexorabile, la finele căreia rezultatul se profilează a fi, pardon de impresie, cam același. Că oamenii au luat-o razna, asta nu mai e demult și pentru nimeni vreo noutate. Dar că, sub presiunea schizofrenicei corectitudini politice, același lucru prinde să se întâmple și cu programele de inteligență artificială – recte, IA în limba noastră maternă sau AI, respectiv, artificial intelligence pe americănește – este de natură să ne îngrijoreze, dacă nu cumva direct să ne înspăimânte. Mai ales atunci când ele sunt dezvoltate de aplicații celebre și (până nu demult) demne de încredere – dovadă frecvența și numărul mare al celor care au apelat și apelează în continuare la serviciile lor. Mă refer la arhicunoscutul Google și la programul său, Gemini AI, de la care, cei care au avut de curând curiozitatea să solicite soluții la câteva chestiuni nevinovate, au primit răspunsuri de-a dreptul bulversante. La cererea de a furniza imaginea unui papă, de exemplu, Gemini AI a livrat fotografia unei persoane de sex femeiesc (iar nu, cum spun mulți, de genul feminin: aceasta-i categorie gramaticală!), cu o vestimentație adecvată și o culoare a pielii indecisă – mulatră, cel mai probabil – purtând la gât, ce-i drept, o cruciuliță creștinească tradițională. Pe post de George Washington – unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii – programul amintit a oferit chipul standard al unui negru... pardon: al unui bărbat de culoare, îmbrăcat asemenea unui șef de trib din Africa ecuatorială, având la gât un medalion de proveniență nebuloasă.

Superlativul în materie de aberație mie, unul, mi s-a părut, însă, altul. Citiți și minunați-vă: cerându-i-se o banală reprezentare a unei pâini albe, Gemini AI a furnizat o imagine în care o persoană de culoare mușca dintr-o pâine albă. Nici mai mult, nici mai puțin!

Asta mi-a adus aminte de o întâmplare petrecută în URSS, în plină epocă stalinistă – cel mai probabil în anul 1937 când se comemora împlinirea unui veac de la trecerea în neființă a poetului național al rușilor, Alexandr Sergheevici Pușkin, un fel de Eminescu slav. Autoritățile culturale ale vremii au organizat, cu acest prilej, un concurs de pictură dedicat memoriei marelui dispărut. Câștigătoare a fost declarată o lucrare înfățișându-l pe Stalin cu o carte în mână. Titlul tabloului: Iosif Visarionovici Stalin citind din opera lui Pușkin!

D

R[zle\e

www.revistaneuma.ro

Cum se repet[ istoria Gelu neGreA Mutatis mutandis, istoria se repetă, într-adevăr... *** În două numere consecutive ale României literare, Nicolae Manolescu a publicat relativ recent un text intitulat Dezvăluiri referitoare la 1989. Remarcabil prin corectitudinea evocării unor momente importante din Revoluția din decembrie, prin luciditatea și echilibrul judecăților – în totul, o analiză sine ira et studio a evenimentelor, așa cum ne-a învățat Tacit că trebuie să fie orice scriere consacrată istoriei, articolul lui Nicolae Manolescu a avut un singur, dar de neiertat cusur: scurtimea. Ceea ce se anunța un serial nu doar captivant, ci și în măsură să limpezească măcar câteva secvențe încă învăluite în ceață ale acestei nebuloase ore astrale a națiunii române contemporane s-a terminat subit, omorând în fașe ceea ce anunța un remarcabil analist politic.

Păcat...

PS: În seara zilei de 23 martie, când am aflat de moartea criticului și istoricului literar Nicolae Manolescu, nota de mai sus era scrisă. Primul impuls a fost s-o deletez și să renunț la publicarea ei: nu mi se părea potrivită cu gravitatea momentului. Ulterior m-am răzgândit: nu, nu era nepotrivită, era doar săracă și lacunară. Lipsea o precizare fundamentală, cu care îi eram dator marelui dispărut și fără de care nici o propoziție scrisă despre el nu putea fi pe deplin adevărată. Îmi fac datoria de a o consemna în numele meu și al generației mele de filologi: Am fost un om norocos: am avut privilegiul să trăiesc pe vremea lui Nicolae Manolescu... *** Blaise Pascal: „A gândi bine este începutul moralei”. Într-adevăr! *** Connie Palmen (scriitoare olandeză, n. 25 noiembrie 1955): „Însemnăm ceva doar dacă alții vor să ne dea o semnificație în povestea lor... În singurătatea noastră suntem ceva insignifiant, lipsit de substanță, lipsiți de voce. La mila și la invenția altora.”

Discutabil. Nu știu ce semnifică, de exemplu, Dante Aligheri în poveștile contemporanilor săi, fie ei guelfi sau ghibelini. Sigur este însă că din personala lui singurătate s-a născut Divina commedia...

Dacă sus-zisa singurătate produce doar repetate reprize de somn soldate cu visări de cai verzi pe pereți atunci e firesc să rămânem la mila și la sila altora... *** A fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru ca grafica de uz curent (aceea din pauzele emisiunilor de pe posturile noastre de televiziune unul mai național ca altele) să se schimbe cât de cât. În timpul ăsta au apărut, au dispărut și reapărut nu știu câte canale, câte seriale, vedete, talk show-uri, nu știu câți patroni, miniștri, foști pușcăriași deveniți analiști politici, foști analiști politici deveniți pușcăriași, comici vestiți ai micului ecran deveniți standup-eri, standup-eri deveniți (aproape) comici, Serghei Mizil, foști comentatori de handbal deveniți specialiști în fotbal, foști specialiști în de toate deveniți specialiști în și mai multe și așa mai departe. Doar grafica despre care vorbeam și Andreea Esca păreau încremenite pentru totdeauna într-unul și același proiect... *** După niște deplorabile teste naționale la limba română, hlizeală tâmpă de licean satisfăcut că va apărea la televizor: – Blaga n-a auzit de mine; eu de ce să aud de el? Hă, hă...

Avem de-a face aici, în aparență, cu o banală nerozie obraznică. Sau, mă rog, cu o impertinență imbecilă. După părerea mea, însă, ne aflăm în fața a ceva mult mai grav decât atât. Și anume, în fața unuia dintre rezultatele politicii stupide și profund eronate din punct de vedere pedagogic de a conferi celor din bănci drepturi superioare condiției lor alumne. La început, asta îi face să se creadă un fel de egali ai profesorilor cu care ajung rapid să se tragă de șireturi, ba chiar mai rău (sunt cunoscute cazurile de lovire a cadrelor didactice de către golanii din bănci...).

Pasul următor îl reprezintă, iată, comparația (glumeață, mie-mi spui...?) cu somitățile din cărți: alde Blaga, Eminescu, Newton, Einstein... Că nici ei nu sunt altceva decât tot oameni! Iar oamenii sunt cu toții cum nu se poate mai egali între ei, nu-i așa? *** Emil Cioran: „O carte este o sinucidere amânată”.

Posibil. Întrebarea este: pentru cine?

Pentru cel care a scris-o? Pentru cel care o citește? Pentru amândoi?

Cartea de proz[

www.revistaneuma.ro

58

Nr. 3-4(77-78) 2024

Rubla, locul f[r[ umbr[ monicA Grosu criitoare, jurnalistă și traducătoare, Mariana Gorczyca a debutat cu Versuri pentru pauza mare, în 2003, însă, ulterior, s-a impus atenției publicului prin romane și proză scurtă. Activitatea sa culturală înregistrează pe lângă volumele publicate, și numeroase participări la evenimente și dezbateri literare, o prezență publicistică prestigioasă și constantă, precum și implicarea în recuperarea unei pagini de istorie contemporană – fenomenul deportărilor de după Al Doilea Război Mondial. În climatul heteroclit al ultimilor ani, cărțile Marianei Gorczyca își află un culoar personalizat atât prin subiectele abordate, cât și prin vizibilitate: sunt traduse, premiate și comentate cu varii prilejuri. Romanele Cheful nu se organizează, vine de la sine (2005), Cadență pentru un marș erotic (2010), Parcurs (2013), Dincoace și dincolo de tunel. 1945 (2019) ori volumul de studii Să facem totul..., reviste literare și ideologie comunistă (2007) sunt titlurile care stabilesc un itinerar susținut și ritmic al căutărilor și al răspunsurilor, dar și al reușitelor editoriale.

Continuând tematic fenomenul dislocării, abordat în precedentul roman, Rubla, locul fără umbră (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, cu o Postfață de Viorel Marineasa) este cartea deportaților din Banat în Câmpia Bărăganului, acolo unde clima aspră pare să șteargă nu numai de pe fața pământului, ci și din memoria noastră, urmele unei istorii recente. Implicit, demersul autoarei, dincolo de convențiile formulei narative alese, este și unul mobilizator, atrăgând atenția asupra unor ultime mărturii ale memoriei noastre colective din anii ’50.

Premisa cărții este riguros precizată:„Potrivit documentelor, în Rubla au fost deportați 246 de germani, 147 de români bănățeni, 39 de basarabeni și bucovineni refugiați în România, 11 macedoneni, 19 turci și 8 sârbi. Multiculturalitatea Banatului fusese refăcută, prin câte un eșantion etnic, în Rubla, una dintre cele 18 localități ridicate de la zero, în 1951, în imensitatea Bărăganului. În anii care s-au scurs după obsedantul deceniu, satele acestea aproape că au dispărut în întregime. Am putea transfera toată vina pe regimul comunist, care nu avea niciun interes propagandistic

S

în a păstra mărturii atât de dureroase ale acțiunilor sale. Mă tem însă că nici după 1989 nu s-a întreprins mare lucru în a salva casele rămase în picioare.”

Mariana Gorczyca își documentează atent romanul, printr-o bună cunoaștere a zonei investigate, prin călătorii și mărturii directe ale ultimilor supraviețuitori, ca și printr-o reiterată nevoie de împăcare cu energia locului, cu tristețea depărtării de origini, de sinele profund, contopit osmotic în mirosul pământului de acasă.

Fenomenul alienării atât de acut în anii din urmă este privit acum din alt unghi, reconstruind o realitate dramatică, într-o cerneală fermă și tulburătoare prin cumulul de semnificații. Impresionant rămâne acel instinct al supraviețuirii în condiții absolut minimale. În plus, întregul decor e secondat de o teamă difuză, imprecis localizată, de o exasperantă incertitudine, imprimată cu certă perfidie de comunism. În această atmosferă descind familiile de refugiați, sosite după o călătorie istovitoare cu trenul și primind în creștetul capului nu doar vestea domiciliului forțat, ci și razele fierbinți ale soarelui de vară din Bărăgan. Un sentiment al uimirii și nedumeririi estompează reacțiile celor nou sosiți care își iau în primire noul număr de casă, mai precis de țăruș, casele urmând a le construi din chirpici ulterior.

Numele satului, ca o ironie a destinului, este Rubla, după o întâmplare a lui Constantin Ciolac, refugiat din Basarabia care voise să plătească un sac de ardei grași cu o rublă, rămasă de când fusese la muncă forțată în Kazahstan. Se pare că trecerea Prutului nu-l scapă definitiv de pericolul bolșevic și nici de metodele sistemului sovietic, doar locul de implementare era diferit. Se observă cum felii de viață reală, autentică se inserează în roman, construind biografii care de care mai credibile. Povestea satului crește odată cu oamenii care îl populează, alcătuind dosare de existență și prinzând în fluxul istoriei frânturi de realitate și ficțiune într-o convenție romanescă de tip postmodern.

Că toată această contrautopie e demnă de Orwell ne-o confirmă prezența lui Eric Arthur Blair (numele real al scriitorului), care suportă stigmatul domiciliului forțat, scriind clandestin în jurnalul său. Episodul

trimiterii manuscrisului în străinătate, cu tot suspansul aferent, își are geneza într-o serie de situații pe cât de reale, pe atât de riscante. Tot o apariție memorabilă, deși fulgurantă, este cea a lui Corneliu Coposu, care trimite la rându-i spre istoria deținuților politici, veniți și ei să umple casele de chirpici când acestea s-au eliberat de primul val al deportaților.

Regăsim, așadar, concentrate între paginile cărții, episoade și situații specifice acelor ani, un mozaic al durerii și al rezistenței, dar și al relațiilor interumane apăsate de suspiciune și teamă: bibliotecara Ana Bugel e turnată la poliție de„nășica ei” căreia îi ceruse ajutorul, morarul e ucis de activistul de partid care se temea la rându-i de amenințările acestuia, adulții se fereau de urechile copiilor, activistul Marin Popescu ezită să o ia de soție pe învățătoarea Vera Tilger, pentru a nu-i fi periclitată ascensiunea etc. Numai Hassan cu inconștiența vârstei se aruncă în apele Dunării pentru a-și salva colegul, sfârșind amândoi în adâncurile-i misterioase. În arheologia cărții își fac loc fragmente de scrisori, însemnări de jurnal sau chiar un metaroman ce ajunge să vadă lumina tiparului la Londra, ducând mai departe povestea deportaților din Rubla, „satul fără umbră”: „Voia cumva să atragă atenția cititorului asupra Absenței, n-ai umbră nu exiști.” Un astfel de fenomen a fost deportarea, unul de nimicire, de ștergere de pe fața pământului a unor neamuri întregi, cu tot ce aveau sau reprezentau acestea din punct de vedere material și spiritual. Prin acest roman ce dozează inspirat aportul afectiv cu cel reflexiv și transcrierea realului cu ficțiunea, Mariana Gorczyca ne atrage atenția că nu avem voie să uităm, că intră în responsabilitatea viitorului să respecte memoria trecutului.

Volume Neuma

59

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

SANDU FRUNZ{

Iubirea are chipul poeziei

SANDU FRUNZ{

FlAViA AdAm

Editura NEUMA 2024

ilosof, eseist și, de anul trecut, debutant în poezie, cu volumul Iubirea ca un vis infinit dăruit unei clipe (Editura Eikon), Sandu Frunză publică, în 2024, o a doua carte de versuri, la Editura NEUMA. Dulcea mea toamnă, o proiecție lirică mai degrabă așezată decât îndrăzneață, aș putea spune, a punctelor în care se intersectează propriile convingeri despre iubire, sacralitate, cuvânt, concepte filosofice sau emoții, reprezintă un cumul de duioșie, fragilitate, timiditate, speranță, simplitate, luminozitate, credință nețărmuită în bine, în dragostea aceea primordială, încă neatinsă de suflarea neantului, care poate transcende tenebrele morții.

Dacă, în mitologia greacă, morților le era pusă câte o monedă în gură pentru a își plăti călătoria peste Acheron, în cazul poetului, iubirea reprezintă acea monedă prețioasă care îi va înlesni aventuroasa trecere dincolo de lumea pământeană, ochii femeii iubite devenind ferestrele prin care poetul are puterea de a contempla, într-o deplină liniște și stare de calm, alunecarea în neființă, conștient fiind că iubirea nu moare odată cu trupul pământesc, ci continuă să înveșnicească sufletul în care și-a găsit pentru totdeauna adăpost: va veni iubirea/ frumoasă ca ochii tăi/ (...) ea va fi bănuțul de aur/ cu care voi plăti/ trecerea anevoioasă/ prin frontierele morții (Transcenderea).

Trecând prin dragoste ca printr-o mare de anotimpuri, autorul îi conferă acesteia un parfum feeric, idilic chiar, un aer de vizibilă beatitudine, în care coloritul sezonier specific fuzionează cu reflexiile metaforizate ale amprentei percepției personale în legătură cu tot ceea ce ține de femeia asupra căreia se revarsă întreaga sa admirație și pasiune: Parcă cerul ți-a înflorit în păr// (...) În bucuria ta/ Ca o amforă plină de dorințe/ alergi spre mine// Nimic nu poate fi mai frumos decât/ gleznele tale/ mângâiate de iarbă (Și gleznele tale în iarbă), Va veni toamna și va avea chipul tău/ Va veni toamna și va avea trupul tău/ Va veni toamna și

F

vei fi numai toamnă (Va veni toamna și va avea chipul tău). Învăluit în mrejele iubirii ca într-un imens năvod printre ochiurile căruia are impresia că însuși orașul, odinioară o construcție de betoane, pare a se scufunda ireversibil în magia poveștii, poetul se lasă pradă reveriei, desprinderii involuntare de realitatea cotidiană anostă, privată de culoare și de ceea ce este cu adevărat valoros: Orașul întreg îmi părea/ o scoică în care/ crește o inefabilă perlă/ O lacrimă de bucurie/ prelinsă din ochii albaștri/ ai cerului (Sufletul tău).

Celebrând femeia în întreaga sa splendoare, unele versuri ale acestui volum au ceva din muzicalitatea și aura vibrantă a Psalmilor sau a Cântării Cântărilor: Mai armonioasă decât unduirea/ cedrilor Libanului/ (...) Mai veselă decât surâzător râul Săsar/ ne-ar cuprinde în curgerea lui// (...) coboară/ liniile miraculoase alte trupului tău/ Între palmele mele/ pline de așteptarea ta (O celebrare a iubirii).

Iubirea, beție a tuturor simțurilor, experiență senzorială complexă și diversificată, deținătoare de formă, textură, gust, sunet, stare de agregare și semnificații conexe, implică, în procesul de relevare a nuanțelor sale, întregul sistem senzorial, stimulând simultan organele de simț, intelectul și emoțiile: Un fagure de miere/ încins de lumină/ deasupra mea/ bucuria mea// Lumina ta se scurge/ prin mine/ ca un val de blândețe// (...) Și trupul tău/ înseninat/ cu care se hrănesc/ toți porii mei // Trupul tău/ de lună și miere/ jertfa rumenă/ hrănind un vis (Ca un fagure de miere), intensitatea iubirii fiind considerată egală cu intensitatea trăirii poeților, în timpul actului de creație, precum și similară unui proces de ardere completă, de purificare: Ne iubim cu acceași încrâncenare/ cu aceeași fervoare/ cu care ard poeții în cuvintele lor (Ne iubim).

Imaginea pioasă a iubitei rugându-se în genunchi: Genunchii tăi amorțind/ pe podeaua bisericuței de lemn/ O ofrandă cu care am fost fericit (Genunchii), Prin peretele subțire/ care desparte lumile noastre/ Prin peretele care mă doare/ Îți aud vocea coborâtă în rugăciune (Peretele) se împletește cu imaginea senzuală a iubitei: Și gura ei ca un trandafir arzând în ploaie/ Și gâtul/ Și trupul ei ca o zi de vară drăgăstoasă (Extaz), creând

un tablou al contrastelor parțial suprapuse, însă în care fiecare element de sine stătător poate fi înrămat în propria poveste, fără ca respectiva separare să diminueze sensul întregului.

Atunci când autorul trăiește un act de introspecție, traversează această experiență de viață și de autocunoaștere, fără a avea fixate o direcție, un traseu sau obiective, transformându-se într-o victimă a irosirii propriilor resurse interioare, a rătăcirii prin sine: Coboram în gol în lumea mea, în timp ce, de cealaltă parte, iubita își continuă netulburată fireasca ascensiune: Pașii iubitei mele urcau/ până la Lună, rămânând, totuși, resortul motivațional care menține inima autorului vie: Coboram în lumea interioară/ Ea era bătaia inimii mele (Călătorie).

Prezența divină pare să ia chipuri și forme neașteptate, reale sau ireale: Încât îți vine să te întrebi/ dacă nu cumva/ în chiar iubirea sa/ din când în când/ Dumnezeu/ se lasă ispitit/ și ne mângâie (Trecerea), înlesnind trecerea din lumea reală în cea a visului: Nu are lumea atâtea nopți/ cât pot eu visa (Ia-mă în brațele rugăciunii tale) și întărind credința autorului în puterea dătătoare de liniște a rugăciunii iubitei, dincolo de care palpită o întreagă lume ascunsă privirii superficiale: inima mea/ ca o pasăre sălbatecă/ zboară pe deasupra/ liniștii/ în care se ascunde/ lumea toată (Tu ești liniștea mea).

Procesul înfloririi este tangent creșterii spirituale, ciclului repetabil al vieții, transformării dintr-o formă de existență în alta: te mai văd (...)/ prin visul fantasmatic/ al tânărului poet/ (...) în mintea lui/ tu nu mai ești decât/ un flaut care/ a început să înflorească (Te mai văd din când în când) sau: Trupul meu aș vrea să fie/ pământul în care/ Trupul tău/ eternitatea îl va înflori (Trupul meu).

Citind si analizând acest volum, am decis să poposesc asupra acelor versuri în care am simțit emoție și potențial valoric, cu speranța că autorul Sandu Frunză, aflat acum doar la început de drum pe orbita creației sale poetice, va persevera în găsirea celor mai adecvate forme de exprimare poetică, înlăturând detaliile insignifiante și axându-se pe simplitatea care, cel mai adesea, e de efect.

Volume Neuma

60

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Poezia a exorcizat suferin\a GHeorGHe lĂzĂrescu olaborator statornic al revistei Neuma, Adrian Costache publică la editura cu același nume Ultimele elegii, pe care le consideră „o urmare și o încheiere firească a Elegiilor podgorene”, volum apărut în 2021.

Legătura cu acesta este evidentă mai întâi în evocarea copilăriei, pe locurile căreia – satul Podgoria, ce dădea titlul volumului - poetul încercase zadarnic să regăsească vârsta de aur păstrată în amintire. În Ultimele elegii, părăsirea acelui spațiu îi apare maturului ca o ieșire inconștientă din paradis, împins de dorința de a ști, de a cunoaște lumea largă:„Când am plecat din paradis/ Eu n-am știut că plec/ Și nici de unde plec.” (Când am plecat...) Îl chema o intuiție a Marelui Mister: „Și priveam cerul înstelat;/ Era ceva care ne chema acolo,/ Un ceva neînțeles/ Cât un munte de mare./ Stăteam așa o vreme -/ Contemplație se chema/ Capul nostru ridicat spre/ Cer!”(Copilărie...) După o viață întreagă, misterios este acum Edenul primilor ani, ce se înfățișează sub forma de neînțeles a runelor, motiv blagian. Încercând să regăsească în sine copilul de altădată, poetul adresează tragica întrebare a condiției umane:„Doamne,/ Cine ne poate vindeca de timp?...”

Tragicul este generat nu numai de vremea care îl desparte pe eul liric de copilărie, ci și de suferința bolii și de contemplarea morții posibile. Expresia durerii se concentrează într-o cromatică a contrastelor ce caracterizează spitalul:„Rezerva e toată albă/ Doar suferințele sunt aici/ Roșii/ Și galbene! [...] Rezerva albă ucide uneori/ Cu albul ei.”

Sobrietatea notațiilor ce înregistrează senzațiile bolnavului în poezii precum Amețeală și Tulburare implică afectiv cititorul mai mult decât ar face-o lamentația, iar liniștea străbătută de o muzică abia auzită sugerează trecerea:„Doar radioul se auzea încet/ Întărind liniștea – un mortar pe cărămizi/ Nevăzute,/ Era altă față a lumii și eu/ M-amestecam/ În mortarul miraculos/ Al muzicii aceleia...” (Notație) O puternică metaforă a posibilei călătorii spre tărâmul celălalt este ceața care nu se ridică de pe chip, în ciuda seninei dimineți însorite.

C

Elegiile raportează suferința umană la natură; pasărea o privește, aparent fără s-o înțeleagă, dar înclinând totuși capul (Tu, pasăre...). În schimb, pasărea neagră apare ca un simbol al morții, care, tulburător, preia personalitatea celui aflat „în marea trecere”: „Frumoasa pasăre neagră îmi luase Graiul,/ Și vorbea cu graiul meu”. Versuri amintind de stihul lui Rilke: „Dă, Doamne, fiecărui a sa moarte”. Toamna este o metaforă a sfârșitului, dar și a speranței în reînvierea „timpului de aur” prin contopirea dintre eu și natură și prin refacerea unității eului (Frunze uscate).

Suferința personală consună cu sentimentul unei lumi percepute ca desacralizată și dezumanizată, al cărei „simptom mai general” este „amețeala” (Efecte secundare). Nu întâmplător două versuri trimit la argheziana Duhovnicească: „Ce toamnă goală, ce toamnă grea/ A sclipit în ochiu-mi bolnav o stea.” În epoca actuală, în care tehnologia este„noul nostru Dumnezeu”, comunicarea este performantă, dar inautentică și convențională, provocându-i eului liric reacții de o ironie amară: „Cineva îmi trimite zilnic/ Pe Whats-App/ Vești încurajatoare/ Despre mine și/ Fericirea mea. [...] I-am spus încă o dată/ Să nu-mi mai trimită/ Nici cuvinte, nici imagini/ Despre ziua de mâine/ Care la mine/ E ziua de ieri!/ Căci știu bine cum arată azi/ Fericirea mea cea plină de/ Suferință...”

(Cineva...)

Divinul este o temă din Elegiile podgorene ce revine cu mai multă intensitate în volumul de față. Respins pe alocuri de intelect ca fiind o iluzie (Imperfecțiuni), Dumnezeu se impune ca o incontestabilă prezență. El vine„ca o albastră/ Presimțire” (Când Dumnezeu vine...) și pășește „desculț/ Pe asfaltul/ De-o caldă blândețe” (Aceasta e duminica mea...). El este „fărâmițat prin clipele/ Acestei zile”, este cântecul care îl „îngână surd” pe stihuitor „seară de seară” (Suferință). Credința învinge îndoiala cugetătorului, gândul „cel timid” îngânând „veșnicia/ Și pe Dumnezeu”: „Amin, Rostesc/ Fără voie!” (Elegia bucuriei). Suferința însăși îi apare poetului ca un mod prin care Dumnezeu îl îndeamnă la compasiune umană:„Dar poate/ Nu-i pentru mine această suferință -/ Dum-

nezeu le știe pe ale lui/ Și mi-a dat-o acum la început de seară,/ Ca să știu ce simte și celălalt”.

Durerea și perspectiva sfârșitului aproape că secătuiesc izvorul poeziei. Textele lirice care exprimă autentic, fără patetism, această dramă sunt printre cele mai pregnante din volum. Raportarea la universul poetic se schimbă la capătul drumului vieții:„Despre ce să mai scriu?!.../ Toate lucrurile și-au întors fața de la/ Mine” (Nu mai pot scrie...). Eul liric observă că i-au „mai rămas puține cuvinte” din „alfabetul magic,/ Pierdut al/ Începutului” (Artă poetică) și că întreaga umanitate „nu mai face/ Altceva/ Decât să scrie/ Ce s-a mai/ Scris...” Aparent dramatică această constatare. Aș spune însă, îndepărtându-mă acum de viziunea poetului, că avem o consolare: aceeași constatare o făcea La Bruyère cu peste trei sute de ani în urmă. Și câte s-au mai scris totuși de atunci!... Însuși Adrian Costache nu renunță, din fericire, la scris. Remarcabil este poemul Cine mai știe..., meditație profundă în simplitatea și fiorul ei de autenticitate asupra esenței poeziei și a propriei opere: „Cine mai știe/ Ce este azi/ Poezia./ Aproape toată lumea scrie/ Poezie,/Azi [...] Eu însumi scriu poezie/ Sub forma/ Unor/ Texteîncercări/ În care caut/ Resturi de lume/ Oglindindu-se în mine./ Uneori îl caut și pe/ EL,/ Dumnezeul de rezervă/ Al celor rătăciți,/ Despre care se spune/ Mereu/ Că e chiar/ Lângă noi -// El, vecinul nostru însingurat,/ Eternitatea noastră ratată”. În ciuda suferinței și a deziluziilor, speranța mai trăiește prin poezie și prin dragoste. Este semnificativ faptul că poemul care încheie volumul lasă, prin conjuncția și punctele de suspensie din titlu (Și...), posibilitatea unei continuări și că este dedicat dragostei prin evocarea momentului auroral din tinerețe când a început iubirea de o viață, concentrată în metafora ochilor: „Și nu vedeam decât cu ochii ei/ Care mă nășteau/ La nesfârșit/ În acel/ Amfiteatru al/ tinereții.”

Putem nădăjdui, așadar, că poezia a exorcizat suferința prin catharsis și că, după cum notează Horia Gârbea, „frumoasele elegii din acest volum nu sunt ultimele”.

61

Nr. 3-4(77-78) 2024

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

O tantr[ altfel codruț rAdi

a o primă răsfoire, din curiozitatea imediată, a cărții Tango în braille, semnată de Gabriel Alexe, apărută la editura Pim din Iași, în 2021, cu o prefață de Gellu Dorian, mi-am zis că nu voi avea ce să spun despre ea, întrucât cartea însăși pare să spună totul. Dar, știindu-l cât de cât pe autor, mult mai complex decât aparența scrierii lui, am revenit asupra textelor, considerând, înainte de orice, că îndemnul de a desluși ,,braille" ceea ce este conceput în același limbaj adaptat poetic, poate fi o dezlegare la eventualul păcat al dragostei tactile. Iar poezia rezultată este o construcție repetată în jurul unui personaj mai degrabă fictiv, într-un decor real fantastic de cele mai multe ori, sau poate doar armonizat ca atare, pentru veridicitatea emoției propuse. Acest personaj l-aș numi „prezența feminină", pentru că nu reprezintă femeia ca atare, doar determinanții ei, poate cele șase simboluri ale„orbilor în dragoste", pe care autorul le folosește la uneltirea poeziei. Buze, sâni, fese, coapse, pulpe, glezne, iau forme geometrice în accepțiunea poetului matematician, construind ca într-un puzzle poemele volumului, lăsându-ne nedumerirea locului unde a pus versurile care ar fi putut fi puse oriunde. Invariabil însă, ele sunt proiectate în amplul spectru al naturii, cu asocieri spectaculoase și metafore îndrăznețe, în ciuda infuziei senzuale inerente.

Considerată poezie de dragoste, fără a fi apologia ei, este poate numai o viziune a ei, un pretext pentru autor de a fi artistul senzațiilor posibile, nu puține, doar declarate. „Levitez peste raiul apatic", spune autorul, levitație imposibilă matematic, nici măcar pusă în vreo ecuație cu necunoscutele vămi dincoace de care se regăsește poetul Gabriel Alexe, înainte de a se întoarce în vis, într-un vis ce-i permanentizează starea poetică. Nu pe înțelesul cuvintelor mizează el, ci pe efectul lor în context, indiferent de contrariile alăturate înăuntrul fiecărui poem. Contextul „stării de veghe" care curăță mintea, mai degrabă o absolvă de amintirile și vedeniile care-i încalcă, precum umbrele, perimetrul existențial îngăduitor al poeziei. Trebuie să rămână loc pentru formele și

L

formulele erotice adaptabile simțurilor apriorice, ca și cum eventuala muză invocată obsesiv ar fi ea însăși o inspirație în afara simțurilor obișnuite, naufragiată pe o insulă poetică, fără să știe că autorul este singurul supraviețuitor al viselor lui. De pe această insulă el evadează permanent, într-un joc al resentimentelor, nimic din ceea ce ar înnobila femeia, ca motivație, nu se întâmplă, nici măcar nu se întrevede, în poezia lui Gabriel Alexe, doar el se retrage discret ca și cum n-a fost implicat în scurta-i introspecție. Cele câteva versuri cu pricina nu dilată, nici măcar poetic, timpul, ba mai degrabă îl dizolvă, într-o neutralitate care sfidează orice progresie aritmetică.

Cartea aceasta oare„de ciudă" să fi fost scrisă!? Mă întreb eu, extrapolând un vers poate nu întâmplător strecurat de autor într-un epilog de poem. Este poate cel mai galant din volum, iar spasmele, altfel ridicate mai mereu la rang de emoție, sunt estompate cu desăvârșire, într-o mângâiere cuminte a versului. O întâmplare, la fel cu alte câteva puține, printre reluările geometriei feminine, forme extrase evidenței din matricea lor originară, pentru a se reface într-un corp comun, propus de autor aproape perpendicular pe singurătatea androgină. În replică, poate, la„plictisul în doi", ca o răbufnire în plan orizontal a masculinității devoratoare de mituri feminine, consacrate sau imaginate. Cu graba de a fi sau de a fi fost, dar neapărat de a se petrece, un război declarat între bărbat și femeie, dincolo de jocul nevinovat al plăcerilor posibile, într-un teritoriu determinat. Este adevărat că uneori poemele volumului sunt atât de scurte încât femeia și implicit dialogul de stare nu-și mai găsesc locul, nici măcar printre rânduri. Este și cazul poeziei Pseudopsalm, cea mai frumoasă din volum, după opinia mea, nu

neapărat pentru că este altfel, fără urmă de femeie și de erotic, dar nici măcar psalmul invocat nu pare atât de fals, este un descântec al vieții, dezlegare a ecuației existențiale pe care ne-o propune autorul, nu sunt sigur că și lui, punând în balanță frustrările rezolvate intrasenzorial altfel decât așteptările cititorului.„La malul mării viața încă nu s-a răcit / la cer se ridică cine coboară din cer / în pământ coboară cine s-a ridicat din pământ / numai țărâna urcă prin sevă până la mir".

Un conglomerat de concepte, mistice mai degrabă, fiecare vers un poem în parte, amintind pasiunea poetului pentru poemele esențializate. Pentru a nu deregla sensul simțurilor deja sensibilizate, Gabriel Alexe revine, mai puțin agresiv în partea a doua a volumului, la tempoul poetic instaurat, pânda tăcerii suspendată între visele și somnul poetului, fără libertate de trezire, deci nici de interpretare.

Doar lumea creată de el, adesea paralelă, a acelei muze care îl ține în viața poetică, prin semnele specifice creației și susceptibile simțurilor de dinaintea percepției, prin care compune și recompune poemele fără a portretiza anume, fără a delimita obiectul creației. Nici nu ar avea rost, în actualul context al volumului de față, iar sugestia respectivă este oricum compensată de reflecții și concluzii impersonale, uneori chiar prea lipsite de sentimente. Este, parcă, o constantă a volumului, paradoxală cumva, improprie unei cărți de dragoste, convenită ca atare.

Ludic și narcisist, cu complicități livrești, în compensabile proporții, Gabriel Alexe ne pune evident în fața unei dileme, provocatoare totodată, de a percepe fără să atingem (a fost numai dreptul lui) mesajul acestei cărți. Faptul de a fi putut să o deschidem și să o răsfoim, a fost și rămâne singurul nostru privilegiu.

Volume Neuma

62

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

HORIA G}RBEA

Între p[mânt §i cer... iarba P

„Oamenii nu sînt mereu/ veseli și bucuroși/ uneori au o tristețe nelămurită/ și atunci e bun un poet// copilul a înțeles/ poeții îi fac veseli/ pe oamenii triști/ așa cum fac clovnii// - aproape ai înțeles am zis/ dar e invers/ oamenii triști îi întristează și pe poeți/ și dacă tristețea se împarte/ e mai lesne de suportat”este răspunsul (din volumul„De 12 lei iarbă”, apărut în 2023, la Editura NEUMA) vocii lirice a poetului Horia Gârbea la întrebarea:„- la ce sînt buni poeții/ m-a întrebat un copil”, provocând astfel cititorul la o privire introspectivă, la autocunoaștere, dar și la raportarea acestuia ca individ la lumea înconjurătoare.

Atenția rămâne concentrată asupra poetului și rolului acestuia de a intermedia legătura dintre om (teluricul) și divinitate (cerul), volumul fiind conceput în trei părți, o reală legătură între minte („unelte de scris”), trup („amintire și uitare”) și suflet („despre cer”), Trinitatea care stă la baza viețuirii omului.

Extrem de bine gândit, volumul este creația unui minuțios expert într-ale cuvântului, Horia Gârbea fiind un scriitor plurivalent (dramaturg, poet, eseist, critic literar, traducător), un abil descoperitor al sufletului omenesc, autocunoașterea fiind piatra de temelie a procesului de ființare poetică.

Devoalarea sufletului poetului se face cu un firesc bine structurat, precum o piesă de teatru (în mare parte un monolog ce îmbină cele trei genuri literare) în care se joacă două scene aflate pe talerele unei balanțe.

E o strategie uluitoare deoarece te afli mereu în posibilitatea de a vedea și a te vedea în oglinda proprie simultan (un fel de tehnică a „oglinzilor paralele”), fiindcă fiecare om are acele două părți definitorii: cea romantică (partea stângă a creierului) și cea practică (partea dreaptă), sau, după semnificațiile simbolistice, jumătatea stângă verticală a corpului reprezentând întunericul, subiectivitatea, iar jumătatea dreaptă, lumina, obiectivitatea.

Iar frumusețea acestei strategii nu se oprește aici, ci continuă cu o serie de provocări care așază cititorul în fața unui volum excepțional, de o mare finețe artistică, dar mai ales conceptuală, poetul uzitând de o mulțime de simboluri menite să atragă atenția asupra efemerității omului, dar și asupra ideii de creație veridică („cînd în

sfîrșit oamenii/ au înțeles că unele/ stele sînt mișcate de îngeri/ iar altele fixe/.../ toți au spus/ dacă ei – aceia – se înmulțesc/ și își învață copiii/ să dea slavă lui dumnezeu/ înseamnă că lumea/ e cu adevărat minunată” – înțelegerea) și nemurirea acesteia („de aceea să nu îmi/ puneți deasupra/ o lespede cenușie/ pe care să scrieți/ un vers îndoielnic/ ci să plantați iarbă verde/ toate pisicile/ din împrejurimi/ sînt invitate să vină/ și să pască pe gratis”– de 12 lei iarbă).

Deloc întâmplătoare este această alegere a cifrei 12 ce reprezintă unitatea și perfecțiunea, are origini divine (Cina cea de taină are 12 apostoli alături de Iisus), având diverse semnificații religioase, este o cifră cosmică (multiplii lui 12 sunt folosiți pentru exprimarea timpului, dar și a spațiului), conține mistere, puteri străvechi, dar în pofida acestora este un număr pozitiv care sprijină și susține o mulțime de teorii universale.

Lesne de observat este și folosirea cifrei 6 care are drept semnificație spirituală condiția intermediară și de tranziție a ființei umane (omul apare în Geneză în ziua a șasea, înaintea perfecțiunii creației din ziua a șaptea).

Tot acest număr șase este întruchiparea inimii (poetul îl are în data sa de naștere) reprezentând iubirea necondiționată („- tu crezi că vei învia și tu?/ - desigur/ doar toți sîntem/ fiii lui dumnezeu// - atunci dragostea ta/ o să supraviețuiască și ea/ odată cu tine?/ - exact/ tocmai asta/ ți-am spus mai devreme” – la teatru) și capacitatea de a sprijini, hrăni și vindeca.

Este o forță puternică de empatie și compasiune, speranță, iar rolul său este de a-și folosi inima și sufletul pentru semeni (aici este omul Horia Gârbea). Tot aici poate fi menționat și romantismul pe care acest șase îl poartă cu el, iar omul care îl posedă muncește din greu pentru a crea relații pașnice și reciproce și vorbește fluent toate limbajele iubirii, fiind fericit când cealaltă jumătate a sa este fericită.

Iată cum prin acest volum poetul Horia Gârbea face o carte de vizită a sa, a poetului, a creatorului de frumos („venise îngerul/ venise în vis/ așa cum sosește mereu/ și l-am întrebat/ ce îmi poruncește// mi-a răspuns că/ nu poruncește nimic/ niciodată/ atunci poate vrea/ să-mi dea un sfat

H

PetronelA APoPei

de 12 lei

iarb= – poezie –

și/ o îndrumare/.../ dar sunt atât de fericit/ că ești cu mine/ ei vezi/ m-a luminat îngerul/ acum știi de ce am venit”– un dialog cu îngerul), a omului care a fost înzestrat cu puterea Cuvântului, care merită a fi acolo printre zeii creației, volumul fiind de o frumusețe covârșitoare și de o înțelepciune pe care nu mulți muritori o posedă.

Mare creator de tablouri de frumusețe lirică, Horia Gârbea aduce în scenă și două exponente ale regnului animal: pisica (un animal Yin, la chinezi) și maimuța, fiecare reprezentând altceva (se observă predilecția pentru: partea stângă, partea dreaptă a omului; cifrele 6, 12).

Pisica este misterioasă, năzdrăvană, cu un comportament imprevizibil, legat de creativitate, și care induce un mesaj legat de creativitatea pe care ar trebui să nu o neglijăm în evoluția noastră personală și că faptul că avem puterea de a nu ne lăsa pradă iluziilor, ignoranței și că putem ajunge la o autentică înțelegere a lumii apelând la înțelepciunea noastră interioară, îndrumându-ne astfel să ne orientăm inimile, mințile și sufletele noastre, îndemnându-ne să credem în noi înșine pentru a ajunge la miezul sau esența lucrurilor („pisica norilor. un vis cu cezar”).

Maimuța simbolizează posibilitatea de a găsi soluții și idei creative („și de aceea eu mă răzbun/ scriind despre oameni”– malul râului) bazându-se pe observație și imitație, cât și pe instincte pentru a evalua, și apoi a alege drumul de urmat, iar la chinezi ea reprezintă siguranță, curaj și inteligență („șase maimuțe/ scriu pe șase computere/ șase milioane de ani/.../ am înțeles mai târziu/ acele maimuțe/ își doreau cu ardoare/ să găsească pe undeva/ șase computere/ cu claviaturi primitoare/ pentru a scrie în grabă/ propriile lor fantezii” – șase maimuțe).

Născut din iubire, trăitor în iubire, poetul Horia Gârbea are îngerul său păzitor („și trecerea îngerului/ va fi ca un sigiliu/ peste versul/ pe care îl voi visa”- semnul îngerului) și creator („dă-mi o lacrimă/ numai o lacrimă de a ta/ mi-a cerut îngerul/ numai una/.../ vreau doar o lacrimă/ a repetat

Volume Neuma

63

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

îngerul/ numai una”– un vis în noiembrie), știe doar să creeze: „pentru plăcerea voastră/ le spuse pictorul/ am să pictez un cer de toamnă/ spre apus/ cu câțiva nori/ dar ți cu primele stele/ pentru că/ dragii mei/ voi încă nu ați înțeles/ cerul este făcut pentru plăcere/ e desfătarea privirii// și dacă pe el/ va trece și un înger/ plăcerea va fi încă mai mare”(despre cer).

Inebranlabil în scriitura sa, Horia Gârbea creează artă, lirica sa depășește granițele moderniste și postmoderniste ale scriiturii, stârnind sufletul cititorului, făcându-l să vibreze în alt registru decât cel obișnuit, pentru că fiecare poem este reală poezie, transmite, luminează („cînd în sfîrșit a venit îngerul/ eram obosit de rugăciune și frică/ n-am înțeles ce mi-a spus/ n-am înțeles pe ce mi-a cerut să apăs/ am lovit cu mîinile la întîmplare/ poate nu am nimerit unde trebuia/ dar văd că lumea încă mai există/ și e plină de cuvintele mele” – am inventat o armă), deși pare temător („nu am fost/ un poet/ talentat și precoce” – vîrstele), nedrept fiind cu poetul din el („umbrele mele/ nu-mi seamănă/ nu mă recunosc/ atunci când le văd” – umbra), dar putând fi contrazis oricând de lectori („văd luminile colorate”) pentru finețea și profunzimea poemelor sale.

Plin de viață și trăire, poetul oferă o adevărată oază de lumină, iar ars poetica„scara” („tot coboram coboram către mare/ și fiecare treaptă mă întinerea/ întârziam o clipă la fiecare/ să nu amețesc să nu cad de pe ea// tot rosteam întruna cuvinte/ și fiecare vorbă mă făcea mai senin/ încercam să le am pe toate în minte/ să le scriu după ce le rețin/.../ m-am așezat pe ultima treaptă/ câțiva oameni m-au privit și au spus/ hai să facem pentru ăsta o faptă/ să îl ducem noi până sus/ nu-l lăsați să zacă în drum/ este cald a murit char acum”) face orice cititor să contrazică versurile, deoarece poetul „e cald”, dar n-a murit, știe să rămână în inimi și să dăinuie dincolo de granițe și de vremuri... aceasta e menirea poetului și a operei sale.

Cu tot sufletul se observă că între pământ și cer se află iarba creației, a renașterii, a reînvierii, iarbă pe care pisicile (și nu numai) o pot savura, pentru a le fi bine sau după cum spunea Grigore Vieru: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. De iarba aceea care aduce primăvara și sănătatea în suflet avem nevoie.

Postmodernist în vers, unic în scriitură, un creator de adevărate poeme lirice, de intarsieri sufletești fără egal, Horia Gârbea se înscrie cu sufletul și inima în galeria marilor creatori de frumos ai literaturii române.

Poezia, la ea acas[! nicoletA mileA

nouă împlinire în curgerea vremii! Filiala București Poezie a Uniunii Scriitorilor din România - Orașul între sunete și tăcere.

Poezie. Antologie coordonată de Horia Gârbea. Editura Neuma 2024.

Este a șasea apariție editorială antologică, după: Ce stradă e asta?, 2017; București – dincolo de timp, 2018; Noaptea statuile întineresc, 2019; Orașul. Amintire și uitare, 2021; Deasupra orașului este cerul, 2023.

Recenta antologie, cu o temă omonimă titlului, este o carte scrisă de 63 de autori, care cred cu fervoare în Idee și în Logos. O carte pe care o parcurgem trăind din plin bucuria lecturii și identificând atâtea viziuni poetice câți creatori au contribuit la realizarea ei.

Volumul se deschide cu fragmente ilustrative pentru tema propusă, selectate din opera unor poeți care au fost membri ai filialei, ca un omagiu meritat.

Lor li se alătură alte nume, în memoria cărora au fost scrise poeme: Valeriu Mircea Popa, Clara Mărgineanu, Marin Ifrim, Kavafis. Între bucuriile și tristețile vieții, cred că numai poeții își trăiesc emoția în toate felurile imaginarului posibil, într-un limbaj când eliberat, când voit articulat/dezarticulat: „Nu zăbovi cu umbra poetului/ Ea se topește-n/ strânsoarea cuvântului, șterge lumina, strecoarăn tăcere/ hotarul amurgului./Și, mai ales, nu râde/ de pălăria de vise a poetului/ Ea ține-n echilibru/ silabele lumii.// Poetul te are pe tine în sine” (Evelyne Maria Croitoru, Definiții) Realitatea interioară a poetului marchează și potențează curajul confruntării cu orice fel de stări, conștient fiind de participarea metaforică la actul demiurgiei: „Numai poetul el furul are dreptul rostirii/ poemului scris într-o noapte/ mai degrabă trimis de undeva de nicicând” (Lucia Negoiță, Utopii urbane) Nenumărate valențe ale cuvântului deschid noi căi de receptare, de la simplul epitet la strălucitoarea metaforă, de la insolitul imaginii la patosul ditirambic etc., pentru că, până la urmă, poezia

O

„nu este un text, ci o metodă”: „Atingi clapele durerii/ în armonii bizare/ pe care nu le recunoști” (Elena Liliana Popescu, Acorduri neașteptate).

Arta combate sentimentul contrariului. Ineditul inițiativei, duhul inovației sunt printre primii pași către stârnirea și întreținerea interesului prin manifestările spiritului în fapt poetic. Chiar primul poem al veteranului de vârstă și de condei, Constantin Abăluță, este edificator în acest sens:„Între sunet și tăcere/ stau eu/ încă viu/ scriu cuvinte care nu-s/ altceva decât prieteni morți/ înainte de vreme” (Constantin Abăluță, Asterisc) Dacă ar fi să reconstituim, din titluri, definiri/identificări ale orașului urmând actul poetic, perspectiva semiotică este cea mai în măsură să le grupeze: Carmen Focșa – elegie pentru sunetele și tăcerile orașului; Flavia Adam - Sub pleoapa orașului, o floare de mac; Mihaela Aionesei – Orașul sângeră în tăcere; Mihaela Roxana Boboc – Orașul deschis; Petre Ioan Crețu – Orașul: zigzaguri și huruit de liniște în orb; Angi Melania Cristea – Orașul dolomit; Marian Dragomir – Orașul râu; Miruna Drăghici – Simfonia orașului; Any Drăgoianu – Orașul; Augustin Ioan – Orașul de îngeri: Aegyssus(cel mai lung poem din volum); Fevronia Novac – Fotografii ale unui oraș litoral; Daniel Pișcu – Orașul meu; Ofelia Prodan – blocul meu din orașul în care locuiesc; Ion Bogdan Ștefănescu - Tăcerea melodioasă a orașului și pictorul cu douăsprezece simțuri; Gelu Vlașin – Orașul acesta. Însuflețiți de elanul stilistic interior, viu și activ, nicio reticență nu lasă să se întrevadă în abordarea poeziei, ca discurs unificator al voinței de libertate cu cea de rigoare, ca uz al procedeelor unei retorici proaspete. Acestea și încă altele sunt dovada că orașului nu-i lipsește nimic din tensiunea între voluptate și disperare, exaltare a vieții și nostalgie a morții, pe care le transmite prin spiritul zămislitor de valori originale: Ramona Muller – Pulsații urbane; Lucia Negoiță – Utopii urbane; Vilia Banța – Sunet și lumini; Gabriela Firea – Poetul urban; Dan Ioan Istrate – Condoleanțe urbane.

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro Între sunete - de la cea mai joasă până la acuta vibrație - și tăcere (până la muțenie), sunt atâtea și atâtea sonuri cărora, prin intermediul orașului, li se dă posibilitatea poeților să-și exercite harul cu o transcendență pe care alte genuri literare nu o pot realiza cu atâta îngăduință: „Tăcerea orașului/ când osia lumii se oprește o clipă// Liniștea, împărtășanie cosmică. Vuietul lui Dumnezeu sub pragul audibil/ călătorind între galaxii”(Ioana Ieronim, Sub pragul audibil) De la dorința de a traversa totul cu seninătate, până la împlinire, nu-i decât un pas, cât un mare dar: „..prin venele și arterele mele/ Curge un mare dar/ Un amestec din Dragul de viață/ și Dorul ancestral/ de a traversa cu seninătate/ și surâsul blând/ cele cinci lumi/ și a rămâne pe pământ,/ în lumea aceasta,/ în orașul acesta,/ plin de sunet și culoare/ în sărbătoare…” (Elena Armenescu, Cred în iubire).

Meditație superioară, care lămurește sufletul și îl înalță prin talentul scriitoricesc unit cu însușirile filosofice ale spiritului, poemul devine parte din sistemul gândirii originale despre încercări și limitele cunoașterii:„Lumea e pe cât îndrăznești/ și dacă găsești calea, nici prin/ Vis, nici prin regularități, poate prin cuvânt,/ dacă vorbirea e numărare,/ Lirică repetare, lumea crește și ți se dă.” (Romulus Brâncoveanu, Versuri neîncepute).

O hermeneutică a sunetului, ca și a tăcerii, le oferă poeților posibile motive preferate ale reveriei, precum și altele noi, pentru că, esențial, până la urmă, nu este sensul, ci transfigurarea sa: „sunt regele somnului, hălăduiesc prin oraș/ preschimb realitățile în absențe/ vocea îmi sună-nfundat, ca și cum/ țin capul sub apă/ sunt regele somnului, văd oameni săltând/ ca niște lăcuste uriașe/ femei pe care nu le pot alunga/ au degetele-ncleiate/ de sămânța cu miros de iarbă strivită”. (Varujan Vosganian, Fotograful de vise) În arena ideilor, fenomenul de asimilare al acordului poetului cu sine însuși este tot atât de justificat în cazul SimoneiGrazia Dima:„Noaptea ne va răpi curând/ în altă lume și n-am trăit/ până la capătul putinței/ noastre de viață, vedem disperați,/ nici n-am strigat… ba nu, îngerul știe ce-am spus,/ în muțenie și beznă, deasupra vâltorii./ O damnațiune în fond fericită, fiindcă prin somn vom auzi/ sunetul trâmbiței, clamând c-am trăit, fapt știut nouă sau nu, prin poezie,/ chiar dacă taifunul ne-a smuls/ din mână hârtiile și-am rămas/ doar cu brazdele spintecate/

Editura NEUMA 2024

de ele în aer” (Simona-Grazia Dima, Trâmbița de vis). Întemeind la nivelul limbajului, dublu marcat, legități proprii, prin capacitatea sa de a le încorpora existenței, Ion Cocora, răspunde în cel mai original mod liricii contemporane, prin ilustrarea simultaneității și contributivității la matricea stilistică:„trăiesc într-o resemnare perversă/ ca orice om cu scaun la cap/ știu că în fața norocului nu e nimeni egal/ de ce să plâng și să-i reproșez lui dumnezeu/ că n-a fost într-atât de bun cu mine/ să mă facă reclamă la telefoanele mobile/ pentru a nu-mi lăsa iubitele/ să se ofilească în insomnii sau pe cele infidele/ să le pun în situația de a se face foc și pară/ când bat în uși până își ies din țâțâni/ nedându-le răgaz să-l ascundă pe celălalt/ în șifonier și să strige ca apucate isterice/ „bine măi omule de ce nu suni înainte să vii/ ai uitat că nu ne place să te primim nefardate?”

(Ion Cocora, Nopți și zile).

Cu un titlu șocant vine Victoria Milescu autoarea unui poem ce ființează un spațiu miraculos al orașului, într-un discurs liric inconfundabil. Din interferența a două planuri, unul real, celălalt imaginar/fantastic, uneori, la rândul lor supraetajate, cel al conștiinței lirice dezvăluie o realitate interioară care ființează în durată subiectivă. Evenimente comunicate„în direct” alternează cu cele„analitice”, în care sunt radiografiate stări, ce motivează în plan artistic ieșirea din timpul obiectiv și intrarea în cronotopul psihologic:„Orașul meu în piele de crocodil/ îmi zâmbește din poșetele, geamantanele/ aruncate pe fereastra din trenul Orient Expres/ uneori strigă din sandalele elegante/ cu toc cui, rece și ascuțit înfipt/ în carnea trotuarului docil, mut și surd/ orașul meu în piele de

64

Nr. 3-4(77-78) 2024

crocodil/ dansează pe frânghia dintre două lacrimi/ una a lui, cealaltă a unui anonim/ în aplauzele tăcerii care a fost cândva uragan/ nimeni nu se teme că s-ar putea întâmpla/ ceva epocal” (Victoria Milescu, Un crocodil trece strada) În bine recunoscutu-i stil clasic, Florea Burtan, vine cu un poem constituit într-o confesiune lirică ce se detașează prin exuberanța sentimentului descris, remarcabil susținut prozodic, într-o armonie per- fectă, dublată de o copleșitoare muzicalitate: „O, ce drag îmi e să te-nchid într-un vis,/ Să te-alint, așa cum mereu ți-am promis,/ Să uităm când iarnă sau vară,/ Din zodia ta să nu ies niciodată afară.//Hai, iubito, să mergem la serata de joi,/ În trăsura de crini înfloriți pentru noi. Îmbracă-te în rochia străvezie și lină,/ După care ochii orașului zadarnic suspină!” (Florea Burtan, Dulce ademenire) Evidența diversității de opțiuni, aduce cu sine și pe cea a particularităților stilistice, generând subtile și contrastante construcții de idei: „lângă blocul/ în care mi-am petrecut/ o fărâmă din viață/ un dream s club americanizat/ răsucește noapte de noapte cuțitul/ în tristele ruine din jur// în fiecare dimineață/ îi vedeam ochii obosiți/ goliți de toate visele/ pe care le împărțise cu dărnicie/ celor veniți să-i jefuiască splendoarea” (Liviu Capșa, Dream s Club).

Eterogenitatea stilistică a acestei antologii este dată de modalitățile de abordare ale fiecărui poet, iar volumul devine, în acest context, o parabolă a omului cu lumea și mediul înconjurător: Mihail Gălățanu, Cam ce se acria în Babilon; Lidia Lazu, În fiecare noapte; Nora Iuga, Tango; Eliza Macadan, pe cer erau stele; George A. Daragiu, Reîntoarcerea; Corneliu Vasile, La ferestre deschise; Laurențiu Belizan, ab initio; Carmen Firan, Tăcerea e singurătate; Maria Postu, Seducătoarea tăcere; Gabriel Burlacu, Florăreasa; Viorel Dinescu, Caleidoscop; Costinel Petrache, Tăcerea uitării; Nicoleta Stăvărache, Tăcerea gândului nerostit; Marin Dumitrescu, Nostalgie; Așer Negoi, #silențiumrespirator; Mihaela Stanciu, adi-e-re; Cosmin Andrei Tudor, Timpanul meu îți bate și acum pașii; Stoian G. Bogdan, Nu-ți fac nici un rău, doar îmi place de tine; Unele poeme sunt autentice „felii de viață” închegate într-un fel care le este propriu, recunoascătoare rămânându-le semnatarilor: „telefonul mobil îi este orișicui îngerul păzitor/ deși/ flip/ nu se mai știe cine păzește pe cine/ și pentru ce//o populație de telefoane mobile/ patru-

Volume Neuma

65

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

lează disciplinat prin București/ alungă negreșit tăcerile/ restaurează domnia cantității/ încorsetează SUNETUL ca unic împărat…” (Eugenia Țarălungă, în orice situație) Cu o transparență, demnă de toată admirația, a văzului scrutător pe tema vecinătății, Horia Gârbea cultivă dezinvolt parabola ce pune în lumină dependența între sunete și producători, însă deosebite/deosebiți în materialitatea lor: „toți vecinii de la toate scările/ au voie să plângă/ i să aibă stăpâne aceasta e viața/ la bloc sau chiar fără bloc// aș vrea ca într-o noapte/ să fim solidari noi vecinii/ și să lătrăm cu toții/ împreună cu câinii noștri/ strigând măcar o dată/ că viața e prea crudă cu noi/ la bloc fără bloc pe străzi în parcări// toată lumea și-ar aminti/ o noapte ca asta” (Horia Gârbea, vecina de la scara B).

Vizată la nivelul gândului, antologia conduce la trăirea spirituală vizibil sincronizată cu înalta cugetare: „Omul durează totdeauna mai puțin/ Decât haina pe care o poartă” (Daniel Bănulescu. Mă pregătesc să plec nicăieri);„Plângând: nu-s pe-nțelesultuturora” (Radu Cange, Condiția zeului); „…în literatură așa se intră în liniște și în tăcere/ cu foile – opera la vedere/ și trupul la supraveghere” (Dumitru Ion Dincă (Lacrima pe gulerul cerului); „Zgomotul e sterp/ Tăcerea e fecundă” (Florin Dochia, Dicteu automat pe tema altădată); „În plin mers/ orbiți suntem cu toții/ ca de o lumină prea mare” (Ioana Greceanu, Strada Labirintului); „soarele provoacă febra./ nu am de unde să iau altă lume” (Mircea Teculescu, lucrarea; vacarm – tăcere – zgomot „Și dacă acel vacarm al orașului e de fapt tăcere/ iar zgomotul este în noi?...” (Dana Opriță, Mă-ntreb) Indiferent de codurile folosite, bivalența tratării temei propuse, din interior și din exterior, este evidentă, se constituie ca o cale de cunoaștere a darului și harului creatorilor implicați în realizarea antologiei, lucrând cu o râvnă egală și dovedindu-se vrednici de memoria înaintașilor. Împlinirea acestui proiect literar nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Casei de Cultură I.L. Caragiale, director Marian Dragomir, la a treia colaborare, și al Asociației Culturale Neuma, din Cluj, director fiind poeta Andrea H. Hedeș, promotoarea și susținătoarea, pentru a șasea oară, prin Editura Neuma, la apariția antologiei anuale a Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România.

Rapsodiile soarelui nicoletA mileA ecentul volum al Victoriei Milescu, Rapsodiile soarelui. Editura Neuma 2023, este edificator în acest sens. În viziunea autoarei, literatura/ poezia nu înseamnă altceva decât frumusețea prefacerii lumii într-un tărâm care va dăinui prin puterea cuvântului: „Soarele scrie versuri/ pe trupul meu/ azi pare inspirat/ scrijelește puternic, adânc/ sângele meu seamănă acum cu al său/ luminos și necruțător/ când mă eliberează plutind prin lume”(Soarele poet) Întemeietoare a unui univers liric original, ce răspunde existenței obiective care o înconjoară și ne înconjoară, Victoria Milescu trăiește acut nevoia să evadeze din lumea mult prea strâmtă a convenționalismului cotidian, pentru a se regăsi în suflul realităților eterne. Dincolo de această lume văzută, este o alta, pe care noi o bănuim sau nu, dar pe care poeta o simte cu adevărat și, dezinvolt, ne-o împărtășește. Această lume o provoacă, o determină să reflecteze, să filosofeze asupra ei, dezvăluindu-i esențele. În poezie, ca și în filozofie, poți pleca de oriunde. Asumându-și în trăire cuvântul, Victoria Milescu este dovada vie a respirației și într-un alt univers, ce ține de ordinea inefabilului, dar și de dorința noastră de a o însoți în deschiderea spre transcendent, pentru că, până la urmă, cine caută această cale, aici o află, în poezie.

Rapsodiile soarelui contopesc în titlul volumului chintesența elementului soare, al cărui simbolism, este„tot atât de plurivalent pe cânt de bogată în contradicții este realitatea solară”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol.3, p. 236) și cuvântul rapsodiile, care ne devoră laolaltă, dată fiind sugestia muzicală, firescul, naturalul, existente în menționatele substantive, ce ne fac să trăim la o tensiune înaltă poemele și să intuim cheia în care să le citim.

Victoria Milescu are darul și harul, tot așa cum pășește prin viață în fiecare zi și în fiecare noapte, gata să transforme realitatea imediată în poezie:„Zilele nu seamănă între ele/ fiecare vine altfel împodobită/ în lumină, în biruință, în promisiuni nerostite/ fiecare zi are o surpriză/ pregătită de mii de ani/ nicio zi nu e în plus sau în minus/ are clipele ei programate, cu misiuni speciale/ unele imposibile/noaptea este o zi înveșmântată în lumină neagră/ ca să nu te

R

sperie/ vine cu suita ei de stele aurii, argintii/ luna e printre ele/ pe ea o poți privi cu ochiul liber/ e un soare mai mic, mai blând/ scrie poezii/ cu timiditatea celor aflați lângă marii titani.”(Zile) Atitudine taxonomică și judecată de valoare totodată, realul. ca nucleu declanșator pentru ficțiune, este aici un argument fundamental în favoarea operei, în general, și a Creației, în mod special:„soarele își studiază creația/ ia distanță/ e pretențios, perfecționist/ mâine va șterge jumătate din ce a scris azi/ poimâine nu va mai rămâne nimic”(Soarele poet) Rapsodiile soarelui conferă seducătoare perspective interpretării. Temele și motivele propuse pun în lumină multiple și adesea imprevizibile sensuri noi, cel mai adesea prin antinomie. Și acest volum de poeme, ne-o redescoperă pe Victoria Milescu în versuri de o sensibilitate și o delicatețe remarcabile. Tot ce vede, tot ce aude trece prin filtrul propriu, purificator, transformă spațiul fizic în sentiment, orizont al sufletului. Oriunde ne-am opri, în oricare din poeme, observăm că elementele selectate din real dobândesc valențe noi în spațiul afectiv, sunt așezate armonios, ca-ntr-un tablou al unui pictor, dotat cu un rafinat simț al echilibrului:„Soarele îmi predă lecții de mers/ să nu-mi fac umbra pe pământ/ hidoasă, diformă să țin spatele drept/ sub greutatea aripilor”(Viața ca un poem).

Imagini vizuale și auditive particularizează ansamblul, lumini și umbre probează noi roluri într-un spațiu nelimitat, se urmăresc reciproc, timpul poartă măști, ne incomodează, ne obligă, suferă de propria-i fluiditate. Vibrația lirică se amplifică, transformă spațiul real în spațiu lăuntric și, dintr-o dată, sufletul răstignește cuvinte.

Așe- zate la locul potrivit, acestea oferă o expresivitate aparte poemelor, dovedindu-ne astfel, cât de important este fiecare detaliu în ochii eului creator, conștient că perfecțiunea e un dat, iar desăvârșirea se obține.

Toposul profan nefiindu-i suficient împlinirii întru ideal, poeta recurge la ochiul lăuntric, prin care se vede proiectată în timp, își vede idealul , neținând cont nici de servituțile timpului, nici ale trupului:„Am trecut/ pe lângă trecutul meu/ ce mai faci, l-am întrebat/ bine, mi-a răspuns, dar/ eu nu sunt

Volume Neuma

66

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro trecutul tău/ acela a trecut demult pe lângă mine/ m-a depășit/ mergea iute, grăbit, însoțit de/ tineri exuberanți/ cu efecte audiovideo/ acum sigur a ajuns viitor/ era un trecut ambițios.”(Un trecut de succes) Scrise cu o superioară înțelegere a creației, reinterpretând viața, poemele Victoriei Milescu, purificatoare, universalizate, așezate, conform propriei gândiri, într-un „întreg” bine definit, nuanțează cele mai fine substraturi ale cuvântului, ce reflectă natura și structura creației, Totul proiectat într-un univers cosmocentric: „Viața e o invenție bună, folositoare/ pentru insecte, plante, animale/ dar mai ales pentru om/ ea

l-a ajutat să construiască lucruri mărețe/ sau abjecte”(Invenția).

Convinsă că realul se poate modela în ipostaze noi, fără putință de tăgadă, identificăm puterea de proiecție a gândirii sale libere: „Nu sunt de aici/ am răspuns când cineva m-a întrebat/ cum să ajung pe Calea Lactee/ nu sunt din galaxia asta/ nava mea m-a pierdut/ eram o bacterie veche de mii de ani/ pe o planetă colorată inspirat” (Nu sunt de aici).

Fire contemplativă, înzestrată cu rare și cultivate calități, care-i permit să răzbată cu acuitate permanentele frământări umane, să contrapună efemerului eternitatea, în

căutarea drumului spre armonia cosmică, Victoria Milescu trăiește sentimentul solidarității cu tot ce există, convingându-ne că orizontul salvării, ca substanță și sens, este poezia, pentru că ea are capacitatea de a transcende realul, condiționat de candoarea simțămintelor. Astfel, restituirea eului prin poezie devine o„aventură a conștiinței de sine” în cunoaștere:„Unii spun că poeții vor înnebuni primii/ alții, că Dumnezeu va salva poeții/ poeții spun că ei vor salva lumea/ care nu e decât un poem/ scris de Dumnezeu/ în clipele lui de singurătate.”

(Poemul singurătății)

Din t[ceri se întrupeaz[ aura poeziei...

AnA dobre ura lui Sebastian, noul volum al lui Sebastian Golomoz, apărut la Editura Neuma (2023) este al șaselea după Un romantic incurabil (2012), Scrisoare către Alex(t)andra (2014), Sub zodia visării, Codul iubirii (2016) și Buze-n templul dimineții (2018). Imaginarul pe care-l circumscrie nu s-a definitivat, e unul în expansiune, unul care își căută noi spații în/prin care spiritul poetului să afle întregul potențial de exprimare artistică.

Tema dominantă și obsedantă a poetului o constituie poezia – definirea domeniului ei în relație cu aspirațiile, cu așteptările aurorale, cu capacitatea de a i le cuprinde și exprima în imaterialitatea cuvântului inefabil, acela care să exprime, în concretețe fragrantă, întregul freamăt al ființei. Mistica aceasta a înțelesului, din care ceva rămâne mereu neexprimat, nerevelat, întrucât, aflat în relație cu infinitatea lumii, impenetrabilă ca întindere și ca sens, se deschide mereu spre alte (ne)înțelesuri, ceva rămânând mereu (de) necuprins, menține ambiguitatea expresiei poetice, condiție sine qua non, conform lui H. Friedrich, a structurii liricii moderne.

Poezia omonimă, Aura lui Sebastian, numele celei de-a treia secțiuni, după Buletin interior, prima, și Feline mozartiene, a doua, concretizează, în imaginar personal, relația dintre Eu și Sine, ca și relația Eu-Tu, ca aspirație de clarificare a raportului complex cu sine, cu lumea, cu transcendentul, raportare din complexitatea căreia se naște poezia.

Tabloul desenat de poet are în vedere, inițial, cercul concentric al lumii:„chiar dacă e seară, soarele/ se-ncăpățânează să agonizeze/ pe cer”, pentru a coborî în terestritatea care-i înlănțuie pe oameni, atinși de drama incomunicării:„pe oameni nu kilometrii îi despart/ ci tăcerile...”.

Poetul imaginează o îmbrățișare, existentă în virtualul aspirației, așteptând clipa de grație, când, străbătând spațiul dintre Eu și Tu, acel Tu înnăscut, complementar, dar și celălalt, lumea, societatea, se vor putea întâlni în „poemul seducției”, toposul imaginar al armoniei, în care stăpân absolut este poetul. Prin ochii lui, în opoziție cu noi:„pentru noi – fluturi sociali”, lumea se vede dominată, ideal, de iubire:„pentru el iubirea are ochii verzi și/ nimic nu-i poate cenzura imaginația/ sau universul vocalelor din carne”. Ochii lui coincid cu„ochii lui Pessoa”, un reper, un punctum saliens livresc pentru sebastianism, căci în„ochii lui Pessoa”:„surâde sebastianismul”. Ima-

A

ginarul lui este tărâmul tuturor posibilităților, lăsând loc de manifestare acțiunii basmului ființei. Din fântâna dorințelor îi face cu ochiul„peștișorul de aur”, care-l clarifică și responsabilizează asupra lui însuși: „poetul – vânător de matefore/ ia asupra lui rana cât o țară/ simțind vindecarea la/ un vers distanță// noaptea, în absența femeii iubite/ îl îmbrățișează Poezia,/ fiecare cu Aura lui!”.

Așadar, Aura lui Sebastian este Poezia lui Sebastian Golomoz, aureolă în care poetul vede totul în simulatneitatea originară a creației, stadiul ei primar, când ființa nu se desfăcuse din neființă, iar timpul avea o singură dimensiune, conținând, coincident, prezentul, trecutul și viitorul.

Ambiguitatea imaginii face ca sensul să alunece spre sugestia feminității, prin trecere de la denotație (aura) la conotația multiplă: Aura, poezia și iubita, deopotrivă. Este aura ideală,„floarea mea nemuritoare”, cu labilitatea sensului de la femeie, la iubită și poezie, pentru care relația se stabilește extrinsec, în complexitatea relației Eu-Tu, în care Tu este anima, un alter ego, ipostază feminină, care-l completează, pentru a putea reface unitatea originară a cuplului primordial androginic: „...eu sunt adevăratul prinț/ croit după calapodul/ inimii tale”.

Jumătățile s-au regăit – în plan uman, prin posibila aflare a iubitei – anima care să formeze cuplul armonios alături de animusul propriu, și, în plan ideal, al aspirației romantice spre un înalt ideal de creație, prin speranța aflării patriei regăsite a poeziei. Așa, poetul se poate considera răsfățatul muzei, cea care„răspunde doar la tăcerile mele”, căci din tăceri se întrupează cuvântul care construiește lumi imaginare compensatorii.

Ușile„ce-așteaptă să fie deschise”, s-au deschis, iar poetul,„vânător de superlative”, care „s-a semnat primul”, pe trupul poeziei, dobândind„un transfer de frumusețe”, își poate consemna triumful. În viziunea lui Sebastian Golomoz, creația înseamnă iubire, o iubire în dubla ipostază, dionisiacă și apolinică, iubire pe care o mărturisește: „Noaptea-i prielnică dovezilor de iubire/ Eu o iubesc în toate cuvintele/ Ea mă iubește în toate culorile/ Noi ne iubim în toate notele...”. Între finitudinea poeziei și infinitatea iubirii („Poezia se termină aici/ Dragostea contiună...”), poetul Sebastian Golomoz așază aura propriei poezii care luminează lumea și îl iluminează pe el.

Nr. 3-4(77-78) 2024

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Întoarcerea lumii olumul de povestiri Întoarcerea lumii, autor, Costinel Petrache, a apărut anul acesta la Editura Neuma din Cluj-Napoca într-o ediție revăzută și adăugită, cu o superbă copertă realizată de Gelu Iordache. Este, după cum afirmă chiar pe coperta patru a volumului George Astaloș, „un grandios imn al inocenței, o inițiere în erotică, erotica naturii.” Volumul actual beneficiază de prefața primei ediții, cea din anul 2001, realizată de Nicolae Boghian care afirma atunci că dramatismul pus în scenă de Costinel Petrache„nu este doar un simplu element de narațiune, ci tocmai invocarea unei sfere existențiale care se sparge în mii de cioburi pe care nimeni altul decât personajul nu le poate reface întru semnificația esențială.”

Citind cartea m-am întors cu gândul și la poezia lui Costinel Petrache, la toate volumele pe care de-a lungul timpului le-am citit și am constatat că în proză sau în poezie Costinel Petrache are capacitatea de a deschide largi evantaie de nuanțe stilistice și lexicale scrierilor sale. Având vibraţia marilor înțelesuri, cuvântul său este adesea umbrit de adevărurile ce nu se lasă pătrunse şi nu se pot rosti pe măsura trăirii lor. Între elanul trăirii, al realităţii ce se desăvârşeşte şi sensul ei de ardere, scriitorul caută atât semnificaţia, cât, mai ales, desluşirea procesului interior, drama conştiinţei limitărilor. În volumul Întoarcerea lumii se poate constata un echilibru al formulărilor, luminoase sau aspre, analizele profunde cu păstrarea textelor într-o zonă stilistică sensibilă, lirică dar și cu darul caracterizării fizice și morale a personajelor, notația plină de lirism și culoare a peisajului, a oamenilor. Cartea este străbătută de clocotul tensiunilor omenești pe firul roșu al amintirilor. Din clipa primei înțelegeri a vieții și chiar dinaintea acesteia, autorul-personaj fixează expresia sentimentelor și trăirilor sale în cele nouă povestiri, dovedind o libertate spirituală și o amplitudine neobișnuită a sugestiei. Povestirile parcurg mai multe praguri de timp: un timp fizic și unul psihologic, un timp al suferinței și unul al trezirii, un timp al îndrăznelii urmat de un timp al devenirii.Textele poartă lumi și experiențe diferite, curgătoare însă una dintr-alta și urmărind tema volumului, dându-i conținut și îndreptățire - fundament al zidirii sensurilor.

Alăturând perspectivele morale ale portretelor minuțios realizate, stratului adânc al predestinării - pe care autorul îl invocă adesea, avem realitatea efectelor. Fizionomii, caractere, destine – de cele mai multe ori încheiate tragic – iau forma unei narațiuni epice care emoționează; experiența spirituală face posibilă regăsirea adevărurilor profunde. Accentele peisagistice – uneori delicate, alteori înfricoșătoare - induc ideea de eternitate a naturii, natură în care omul este fragil, trecător, supus timpului și propriului destin: „nu vezi ce-a făcut mânia lu’ Dumnezeu? Nu vezi c-a scos toți morții din rânduiala lor, și ea tot dumnezeiască, de nu mai știi ce vor să facă? Dacă Dumnezeu, fără nicio clintire, ne-aduce cimitiru-n sat, nu vezi, fă, că mai-mai de ni-l bagă în curți și-n case?”Echilibrul, judecata dreaptă a lumii materiale, orânduiala și înțelepciunea, toate sunt supuse urgiilor naturii; ea întinează până și cugetul omului.

Costinel Petrache se mișcă într-un spațiu gramatical și stilistic bine construit, cu acumulare și concentrare de imagini și fapte – mai ales de imagini – preocuparea autorului pentru semnificații fiind prezentă constant. Conducându-și cu abilitate și talent emoția pe un tărâm al realităților, Autorul poartă pe aripa povestirii trăirile omenești, cu bune și rele, invită la meditație asupra rostului vieții. Ideile, semnificaţiile, structura şi mecanismele de alcătuire, dar, mai ales mesajele tulburătoare, alcătuiesc, împreună, zona de interes. Costinel Petrache îşi dirijează cu precizie şi talent prozele strecurând nelinişte, nostalgie, obsesia pericolului - pe alocuri - şi astfel oferă un volum care bulversează obişnuinţele de gândire şi stârneşte cititorului interesul pentru lectură.

V

eVelyne croitoru

67

Lumini\a Zaharia... isicile, trebuie s-o recunoaștem, ocupă în viața noastră un loc special și, de cele mai multe ori, ne cuceresc pur și simplu. Așadar, nu e de mirare că prin frumusețea, șiretenia și misterul lor pisicile devin adesea stăpânele noastre. Literatura abundă de poezii și povești hazlii cu și despre pisici, dacă ar fi să ne gândim doar la câteva dintre cele mai cunoscute și îndrăgite, cum ar fi, de pildă, fabula Șoarecele și pisica a lui Grigore Alecsandrescu, sau pisicile din copilăria lui Ion Creangă, jucându-se cu motoceii de la stâlpul hornului, sau la Cheshire, motanul lingușitor din Alice în Țara Minunilor de Lewis Carrol, ori la Cartea lui Moș Oposum despre Pisicile Poznașe de T.S.Eliot – în care Mefistofelis sau Tanti Pisi-Poznă sunt personaje pisicești absolut delicioase.

Din perspectiva omului care studiază atent lumea cu vibraţiile ei, dar, mai ales propriile vibraţii ale căror legi încearcă să le ridice la rangul de principii cu valabilitate universală, Luminiţa Zaharia, construieşte, cu fiecare carte, scenarii - metafore, alegorii, în care se joacă de-a râsuplânsu. Autoare foarte harnică, are publicate 22 de volume de poezie și proză. Am primit multe dintre volumele Luminiței şi am constatat cu plăcere că a-i citi scrierile presupune o interesantă gimnastică mentală. Este literalmente un slalom, cu salturi şi zigzaguri lingvistice îndrăzneţe, în care subtextul polemic potenţează un joc al spiritului cu subtile sugestii. Dorinţa de afirmare a eului liric, spleenul, aspiraţia spre ideal, refugiul într-o realitate spirituală proprie sunt temele predilecte.

Luminița Zaharia ne propune acum, cu acest nou volum de versuri, et Dieu crea le chat, apărut recent la Editura Neuma din Cluj-Napoca, o interesantă construcţie ludică, dedicată neamului pisicesc pentru că, nu-i așa, „când ai nevoie de-un prieten/ când ți-ai rămas tu însuți mic,/ când lumea-n jur se prăbușește,/ ia-ți un pisic!// când casa goală te-ntristează/ și uiți cafeaua în ibric,/când frig cumplit ți-e la picioare,/ ia-ți un pisic!//când timpul liber nu se umple,/n-ai cui să croșetezi ilic/ iar telefonul mut rămâne,/ ia-ți un pisic!”

Este, de fapt, un pretext - cum de altfel ne-a obișnuit și prin cărțile anterioare, un pretext pentru a-și etala/dezvălui încă odată fantezia, spiritul jucăuș, inventivitatea, verva.

Cartea il are ca personaj central pe Brutus adoratu’, pisoiul – companionul iubit al poetei, căruia Luminița Zaharia îi dedică un număr consistent de poezii, luându-l partener de dialog în cele mai interesante ipostaze de la cea de consilier heart storming până la cea de ghostwriter. Ființa obișnuită, cea care nu atins încă perfecțiunea catifelată a felinei, omul amprentat de angoasele, dorințele, bucuriile și speranţele sale este și el motiv poetic: „să povestim o poezie/ narațiunea să frizeze absurdul/ metafora – colb inutil/ să fie măturată fără milă/ parabola – această struțocămilă/ să fie și ea mazilită/ pentru că se poartă acum poezia frustă/ ca o rană în stern fără crustă” adaugă Luminița Zaharia, poeta care ne dăruiește acest nou demers literar având rostul de a ne descreți frunțile dar și de a concentra atenţia noastră spre stimularea rezistenţei sufleteşti prin evadarea dintr-o realitate cenușie, neprietenoasă spre una luminoasă, dătătoare de speranță.

P

Volume Neuma

68

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

LUMINI A ZAHARIA

et Dieu créa le chat e

et Dieu créa le chat

u o sugestie subtextuală la celebrul film, din 1956, al lui Roger Vadim, Et Dieu créa la femme, Luminița Zaharia, homo ludens, se copilărește și se folosește de creația – ludens, în dubla ei manifestare – ludică, incluzând doza de gratuitate, și agonală, competitivă, o competiție cu ea însăși, pentru a se elibera, prin joc și joacă, de poverile sufletești apăsătoare.

Pisica, cea mai mică dintre feline, o capodoperă, cum o considera Leonardo da Vinci, pe care Dumnezeu a creat-o pentru Luminița Zaharia este, deopotrivă, ființă și fantoșă, o marotă sui generis, având simbolismul milenar inclus – benefic și malefic, în doze imperceptibile. Luminița Zaharia, care rezonează mai mult cu simbolismul egiptean al pisicii zee, pare și ea o Madona cu pisica, animalul preluându-i, pentru a le exorciza, toate neliniștile și angoasele.

Poeziile din noul volum, et Dieu créa le chat, Editura Neuma, 2024, par să acopere o disperare existențială. Scriitura pare o terapie, un catharsis, un mod de a pune înainte, pentru mobilizare interioară, un scop ce transcende condiția efemeră, precară, și decelează un sens ce aspiră spre suprasens. În formula lui Martin Buber, a relației dintre Eu și Tu, relație care include relaționarea intrinsecă, subiectivă, în raport cu propria ființă, și extrinsecă, EuAcela, în raport cu lumea, societatea, figurate obiectiv în Acela, pisica este, pentru Luminița Zaharia, simultan, un Tu – proiecție fantezistă a Eului, și un Acela, materializare, în afară, a poverilor sufletești, pe care, recunoscându-le, le exorcizează, eliberându-se și putând, astfel, privi cu optimism în viitor.

Poezia omonimă, Et Dieu créa le chat, un fel de prefață, dar și poartă de intrare în imaginarul sufletesc al poetei, desenează liric imagini, plasându-le într-un illo tempore al memoriei, aspațial și atemporal, sugerat prin adverbul relativ când, plasat la începutul enunțului, pentru a concentra atenția asupra acestui timp imemorial, timpul la care doar prin imaginație se poate ajunge: „când omul nu știa să zboare/ să cruțe, din eden, o floare/ când de atâta nejoacă se pricopsise/ cu un platfus vădit sufletesc/ și nu își mai șoptea nici sieși te

C

iubesc// când viețuitoarele toate/ se simțeau ca în caprivitate/ sărăcite de comunicarea simplă,/ tactilă, telepatică, de la început/ când un păcat s-ar fi iertat printr-un sărut/ dacă aflai un panaceu s-alunge frica...”.

Așadar, era în lume o absență, o neli-niște, iar Dumnezeu a umplut-o creând Pisica, personaj mitic și legendar. Saltul de la anonimatul substantivului comun (pisica, le chat) la intrarea în categorie mitizantă, sugerat prin substantivul propriu Pisica, este saltul de la particular la universal, de la individual la general: „într-un moment de inspirație fantastă/ pentru noi toți – și-n ciuda tuturor!/ Dumnezeu creă Pisica...”.

Prezență permanentă în țesătura imaginarului, fantoma pisicii apare într-o poezie autoreferențială, De septembrie, septembrie, „luna mea”, spune poeta, când „soarele nu mai are putere”, și, în relație directă cu acest declin cosmic, starea psihică: „disperarea devine blândă tristețe/ sau, poate, resemnare”. În „echilibru fragil”, în balconul apartamentului și al propriei vieți, se ridică întrebarea „de ce a creat Dumnezeu pisica”. Anonimizată din nou, devenită suprarealist o„pisică albastră”, pisica se confundă acum cu ea însăși, i se integrează, redându-i echilibrul: „echilibrul devine dintr-o dată stabil”. Întrebarea ascunde un dramatism, se adresează indirect sieși, alunecând de pe panta generalului (de ce a făcut Dumnezeu femeia) spre particular, personal: de ce m-a făcut Dumnezeu pe mine... „Eu, iarăși, copil”, conchide poeta Luminița Zaharia, iar această copilărire o caracterizează în tot ceea ce visează, aspiră, reușește să înfăptuiască. A păstra, a ține în viață copilul din tine este o performanță. E punctul din care poate începe o evoluție.

Femeia-pisică, precum o nouă Bastet într-o lume care „e un pisoi maidanez, „lumea asta/ care nu se mai știe ce e”, așadar, în vagabondaj eternizat, își clamează dreptul la solitudine, la propriul spațiu vital: „eu vreau un pătrățel din habitatul tău”, și crede a-l afla în poezie, Edenul ei:„poezia o ascund în buzunarul de la piept./ tu, semenul meu mai deștept,/ cu ce arme mă vei ataca?”...

Fluxul liric este întrerupt de inserțiile a două eseuri – Amprenta iubirii și M de la

L

AnA dobre

Editura NEUMA 2024

Mișu, care par lipite/introduse artificial, deși imaginea care le traversează este tot a pisicii, înscrise, deci, în tematica generală a volumului. Luminița Zaharia tinde să-și expliciteze alegerea pisicii ca porte bonheur, aduce tușe în tabloul general în care evidențiază modul în care, pentru a salva lumea și, implicit, pe ea însăși, de la disperare și singurătate, ea însăși, după model divin, a creat pisica.

Cu toate intențiile la vedere, totuși, acest volum, atât de transparent în a releva, pe de o parte, și camufla, pe de alta, infernul sufletesc al poetei, infern pe care se străduiește să-l acopere, până la sufocare, cu puzderie de imagini, desene, fotograme, pentru a-l anihila, înregistrează o ușoară involuție în modul de exprimare artistică.

Monocord, inegal, părând o lungă defulare, o ieșire din plasa grea și deasă a neîncrederii în oameni, Et Dieu créa le chat se constituie ca o la fel de lungă alegorie în care Luminița Zaharia, luând, prin transfigurare, haina pisicii, se pisicește pentru ași ascunde lacrimile, și comunică, indirect, stări, trăiri, în fulguranța și evanescența lor, făcând, totodată, observații, aprecieri, nu și judecăți..., în care umorul este aparent, un haz de necaz („luminiță la foc mic/ dependentă de-un pisic/ de cafeaua la ibric/ și de lozul fără plic...”), pentru a ieși cumva la lumina speranței.

Transfigurare a unei stări de disperare existențială, Et Dieu créa le chat este modul în care Luminița Zaharia o înfruntă, căutându-i rostul, dându-i un sens, sensul creativității, prin care omul poate ieși din timp, creându-și propria durată, propria eternitate. La final, rămâne visul de creație: „...visez să scriu romanul suprem/ fără defecte de stil, fără fisură,/ fără nicun ingredient omis/ cartea pe care o așteptați de veacuri/ așa cum mie, încă din ora zero, mi-am promis”, iar peste acest univers imaginar, ca o leoaică în miniatură, „exact atunci, alene, fără veste”, să treacă o pisică prin poveste.

69

Nr. 3-4(77-78) 2024

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Vederea periferic[

FLAVIAADAM

AlexAndru cAzAcu

poezie situată median între expansivitatea confesională a Annei Sexton și calmul imploziv al Sylviei Plath, propune Flavia Adam în cartea „Anotimpuri impare“. Volumul, a cărui titlu ca un clin d’oeil trimite la versuri eminesciene, a fost editat de editura „Neuma“ din Apahida în anul 2022 şi beneficiază de o prezentare a autoarei pe coperta patra realizată de scriitorul Horia Gârbea.

Temele și subteme poetice se manifestă cu o incisivitate temperată. Ele apar în angrenajul pus în mişcare de un excurs intelectual menit să gestioneze o pierdere. Amintirile sunt dense având o tendință marginală de absorbție a coordonatelor lirice dar nu preiau controlul asupra prezentului. Echilibrul eului actorial împiedică o cedare în fața unui desant de suvenire bine concentrate în versuri ce-și dezvăluie intențiile acaparatoare prin incipituri percutante : „acum că în sângele meu/ exiști cât să nu spun c-ai murit/ cât să mai cred că/ dacă aș bate din palme/ s-ar scutura toți salcâmii// acum că te-asemeni unui oraș/ cu turnuri/ și acoperișuri pline de porumbei/ și eu îmi ingădui să fiu acea zi/ în care ploaia nu contenește// acum că pot pluti de una singură/ cât aripile îngerului meu se-odihnesc“ („noaptea ca o mare“).

Poemele par că păstrează, nu urma, ci mai degrabă luciditatea unei traume. Realitatea vizibilă se suprapune peste cea invizibilă şi trăită acut într-un topos urban unde dilemele şi revendicarea în spiritual a biograficului se face silenţios„și dacă uitarea e altceva decât abur/ decât o toamnă din care păsările pleacă rănite/ ca dintr-o mare iubire“ („vremea potrivită“). Motricitarea versului contribuie la mesajul acestuia într-un flow of ideas ce aminteşte de aborda realui de către poetului sârb Vasko Popa cu al său „În noi este un cer mai bun“. Infrastructura simbolică şi fundamentul etic, aflat mereu în spatele cortinei lexicale, ajută la echilibristica dintre vulnerabilitate şi curaj, dintre filonul pasional şi alcătuirea cerebrală a existenţei: „cele mai bune zile încep mai târziu/ și dacă nu încep/ nu înseamnă că suntem defecți// suntem blânzi/ suntem fragezi/ și atât de aproape de adevăr// și-atât de fericiți că încă mai plângem/ când toți ceilalți se abțin/ să o facă“ („singurul cer e în noi“).

O

Eseistul francez François Jullien relata în„Les transformations silencieuses“ depre modul în care întâmplările produc fracturi pe care suntem nevoiţi să ştim cum se pot asuma. Se analizează în paralel cultura europeană, care este una a evenimentului, cu cea orientală care este una a veghei pregătitoare pentru confruntarea cu neprevăzutul. Către această a doua soluţie pare a înclina poeta confruntată cu drama unei absențe asumate și trăite fără trucuri compensatorii. Notațiile lirice nu sunt nici ofensive nici defensive ci grevate de o concizie în a sugera spectrul senzațiilor decantate şi rezultate din conjugarea întâmplărilor la timpul trecut. Condiția umană liminală este redată destins:„te-am așteptat atâta timp încât noaptea/ nu mai contează// în curând se vor aprinde luminile de Crăciun/ fredonez si te vas/ rememorez primul zbor spre casă// fulguiește mă lipesc de fereastră/ undeva un iepure adoarme în iarbă/ undeva râsul tău strălucește/ așa cum o singură dată am văzut strălucind/ un bob de nisip“ („întunericul se repetă la intervale incerte“).

Editura NEUMA 2022

Staturi sedimentate ale conștiinței conduc la asocieri inedite la nivelul imaginarului unde temperatura ridicată a mesajului este asigurată de dialectica absenţei ce torsionează invizibil dar sfâşiitor :„Când îți vorbesc/ frica se face mai mică// alerg mă pierd printre case/ și pielea mi se scaldă în sare/și gura mi se umple de vânt// în jur o liniște-naltă/ un întuneric/ precum al răniților ce înțeleg/că nu se vor mai intoarce acasă“ („cântec la răsărit“).

Obiectivitatea se amestecă cu profunda aderenţă la acea discretion of despair bine negociată, nelăsată să preia prim-planul unei scene minimaliste unde recuzita sensibilității autentice devine actorul principal al piesei. Imagistica poeziei nu este fortificată de abundenţa metaforelor ci mai degrabă de o eleganță stilistică a registrelor de exprimare aflate mereu între sinceritate și rezervă. Trecute prin histrionism, ele reuşesc să ofere continuitate şi speranţă:„mă odihnesc în singurătate/ cum se odihnește o pasăre în cântecul ei/ când tresar/ îmi număr bătăile inimii/ când râd/ ajustez nivelul de frică// încă o noapte s-a dus/ la prima oră/ lumina e-o mască perfectă/ pe care/ dac-o aplic cu regularitate pe față/ par fericită“ („masca“). Prezența autoficțională şi glisajul către un fantastic afin cu suprarealismul cinematografic oferă lectorului instrumentarul necesar pentru a empatiza cu exerciţiul căutărilor de sine ale autoarei. Un demers deloc confortabil în prezent dar calitativ întru devenire: „Mă avânt în marea de oameni/ și frica mă părăsește/ și frigul se îndepărtează de mine// înlocuiesc viața mea/ cu viața unui necunoscut/ sfârșitul meu cu sfârșitul cuiva/ care deja a-nceput să mă uite“ („trup nou“).

Referindu-se la raportul dintre geneza versurilor sale şi întâmplările dificile, nu puţine, ce i-au marcat parcursul, Alda Merini afirma tranşant :„Non discutere mai da che parte venise il male, l’ho accetato e diventato un vestito incandescente, e diventato poesia“. Pentru Flavia Adam, ca pentru orice artist autentic, vorbele poetei italiene reprezintă un modus operandi, ce permite augumentarea unei vederi periferice care are puterea să înduplece şi să filtreze raţional, afectiv şi liric partea impară a oricărui anotimp: „ nimic nu va fi ca acum/când cuvintele se înșiră rotund/ și dincolo de fereastră/ un pumn de păsări tulbură cerul// și nimic nu va fi ca acum/ când strâng la piept acest corp/ pe care niciodată/ nu l-am simțit mai străin// când plecarea ta nu-i decât/ o confirmare a faptului că încă trăiesc“ („cubic“).

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

„Lotusul înflore§te în versuri de dragoste nesfâr§ite”

70

Nr. 3-4(77-78) 2024

KIEU BICH HAU

100 DE POEME Traducerea §i interpretarea din englez[: ANDREA H. HEDE±

AnA ArdeleAnu ntotdeauna am perceput Vietnamul, Ținutul Dragonului Zburător, ca fiind un spațiu geografic și cultural de profund interes, de un autentic exotism, cu oameni preocupați de arta de-a trăi prin respectul deplin al tradiției și-al lucrurilor armonioase, care-i împlinesc spiritual. Am avut certitudinea și credința că asiaticii au un organ al sensibilității în plus, au o percepție diferită, în raport cu lumea înconjurătoare, pe care o abordează cu discreție, abținere și nu întrun mod frust. Nu dezbracă obiectul observației, al contemplării, nu-l expun, nu-l radiografiază. Se apropie de el cu precauție, discreție și înțelepciune, pentru a nu-l copleși cu propria prezență, pentru a nu-l vulgariza prin gesturi extreme, respectându-i puritatea, fragilitatea, urmărindu-i devenirea. Subiectul are drept protecție înțelegererea omului inteligent, cu o înaltă filozofie de viață.

Autoarea, de origine vietnameză, Kieu Bich Hau, a fost tradusă recent, cartea i-a fost tipărită la Editura Neuma de scriitoarea și editoarea Andrea H. Hedeș, care a dăruit versurilor sale frumusețea, emoția, muzicalitatea limbii române. Iată impresia lăsată de poezia autoarei vietnameze, asupra scriitoarei Andrea H. Hedeș: „Kieu Bich Hau crede în feminitate și în puterea femeii, a Divinului Feminin și atinge prin acest crez forjat în poezie o frumusețe și un adevăr atât de diferite și-atât de binevenite în contextul contemporan al mișcării feministe, cu tușele ei groase și nuanțele lipsite de subtilitate.”

Volumul de poeme poartă titlul„Când înflorește lotusul”. Poeta Kieu Bich Hau face trimitere la această floare, a spiritualității și renașterii, a divinității și iluminării, o floare ca o victorie asupra lucrurilor și-a unei lumi profund maculate, care are capacitatea, proprietatea de-a se înălța victorioasă, neîntinată, având menirea de-a ne inspira și-a ne insufla bucurie și speranță, încredere în destinul uman.

Autoarea este o cunoscătoare profundă a propriei culturi, dar și a culturilor lumii, creând poezia unui timp nou, în

Î

care femeia este deținătoarea unei imbatabile forțe interioare, are motivația și cutezanța de a-și exprima sentimentele, dar și credința într-o lume a echității și adevărului. Autoarea aspiră la dragostea cuvenită femeii. Simțim clar, în poemele sale, pulsația iubirii, acuta nevoie de împlinire prin celălalt, dar și reversul, adică pierderea iubirii, această ciobire a sufletului, care-i strică armonia și echilibrul: ”Acum, aici, te iubesc și te smulg/ Umbra femeii/ Ascunzându-te înăuntru/ Ești aici sau acolo?/Ești tu/ Sau doar Eu?// Doar copertele rămase/ răsucite/ Rupte/ Scâncind// Adânc în mizerie/ Și ultima dezamăgire/ Sufletele pierdute pentru totdeauna.” (Necunoscutul) Trăirile poetei, croite din țesătură delicată a neacceptării, o ridică peste lumea lacrimilor, pentru a vedea, contempla, poate, salva„umanitatea în frică”. Poeta se întreabă: ”Cine este suficient de puternic/ Pentru a ne salva viețile?” Să fie poetul îngerul salvator al planetei, eroul dragostei, acea inimă de lumină și pace destinată unei lumi în care sentimentele și dragostea se pot desăvârși?

Libertatea poetului să însemne nemărginirea iubirii, în nemăsura timpului?

Cât de frumoasă e libertatea numai poetul știe și versul său cu noroc. Oare iubirea poate fi egală, putem iubi egal? Iubește marea mai mult decât muntele, femeia mai mult decât bărbatul, miercurea mai mult decât duminica, viața ta conține mai mulţi faguri ai iubirii decât viața celuilalt?

Iubirea depinde de geografia locului, a sufletului care se mântuiește cu frumusețea ei? ”Să nu aparții nicicând nimănui/ Să nu controlezi nicicând pe nimeni/ Decât nesfârșitul dor când suntem departe/ Decât minunatele săruturi de-a lungul drumului…// (Iubire inegală). E mai frumos dorul decât astâmpărul lui, e mai frumos drumul decât sfârșirea sa!

Iubirea are fațete diferite, fiind uneori răvășitoare, în armonie sau dizarmonie cu așteptările poetei, cu structura sufletească și, desigur, cu lirica sa, care încearcă să ilustreze binefacerile, dar și erorile/ororile

Editura NEUMA 2023

sale. Femeia, cândva îngerul adulat, întruparea/întruchiparea frumosului, acum supusă unor artificii pentru a reprezenta idealul pentru cel iubit, își pierde drumul, se pierde pe sine, se ”ruinează.” ”Ce se află înlăuntrul tău, femeie?/ O dragoste nevinovată? Sau una romantică/ una eternă,/ Cu multe cuvinte dulci?/ Și, de asemenea, multe eforturi ridicule/ De a fi dincolo de tine:/ Un set artificial de dinți perfecți,/ O pereche de sâni falși/ Toate lucrurile care sunt mai bune/ Nu sunt suficiente/ Pentru dragostea/ Unui prost…” (Ce se află înăuntrul tău).

Sunt situații/reacții de o mare simplitate a sufletului, în care poetul ajunge într-un moment de saturație, într-un moment de respingere a omenirii, prea agresivă și oprimantă, când, pus față în față cu sine, la vremea adevărului, recunoaște că nu îi este bine, nu mai poate zâmbi superficial/artificial și-atunci „se împrietenește cu singurătatea, purificându-se/ mântuindu-se prin scris. „Nu-mi pasă/ nu-mi pasă/ nu vreau să întâlnesc nici un om/ Nu vreau să văd omenirea/ Nu vreau să zâmbesc/ Superficial/ Doar eu/ Stând într-un colț/ Împrietenindu-mă cu singurătatea/ În întunericul spiritual/ Scriu scriu scriu/ Scriu cu greu/ Scriu îndelung/ Scriu nebunește…” (Scrie Scrie Scrie).

Oare scrisul, poezia să fie un sinonim al bunătății, al generozității? Poetul, prin metafora sa, prin sufletul său așezat, ca o floare de colț, în fereastra luminii, face lumea mai bună?

Poeții să fie îngerii care, prin aripile lor strălucitoare, dau bucurie și frumusețe acestui pământ? Există o contrabalanță a tăcerii cuvântului transfigurat; vocea tare, dominantă, impunerea ei prin forță, con-

Volume Neuma

71

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

„Terapie cu îngeri” AnA ArdeleAnu ubitor și păstrător de tradiții populare, poetul Menuţ Maximinian, prin volumul său de versuri ”Ultimul înger”, tipărit la Editura Neuma, ne introduce într-o lume a purității, explorând plenar teritoriul imaginarului și-al miraculosului. Scrierea sa reprezintă o pledoarie pentru raiul poeziei și-al îngerilor ce îl viețuiesc. Poetul își găsește identitatea, se află pe sine, cu adevărat, în această lume mirifică, pe care o ilustrează folosindu-se de mijloace artistice variate, dar și de cele spirituale, ale credinței, ca de o zestre ce i s-a dat. Poezia este îngerul ce-i însoțește viața, îi îndrumă mâna, o dedă faptelor bune.

Crede în îngeri și în tradițiile românești, în matca sa, el însuși menit să fie înger, să țină sub aripile poeziei o lume de poveste, spre curățenia și sfințirea sufletului său și-al semenilor. Simte divinul, este un păzitor al lucrurilor de sfântă taină, fiind modelat astfel de bunii și străbunii săi, îndrumat spre lucrurile care stimulează pozitiv gândirea omului și o conduc spre perceperea celor eterne, a iubirii de Dumnezeu și de pământul sfânt al străbunilor. ”O cruce crește din pământ/ drept spre Înaltul Cerului/ Ca o mănăstire zveltă din lemn/ Pe măsură ce buna Ana o desenează în fața icoanei/ Împreunând trei degete și spunându-mi/ Sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt/ Și îți spui ”Îngerașul”așa cum te-am învățat/ Chiar dacă acum ești om mare/ Și nu mergi din casă până nu îți faci Sfânta Cruce/ Îi semnul biruinței…” (O cruce crește din pământ).

Menuț Maximinian, scrie, eminamente, o poezie de profund înțeles și adâncă spiritualitate, aidoma unei rugăciuni, o pictează în cuvinte și o poartă prin locuri legendare, atât de dragi inimii sale: ”Printre râsetele iernatice ale copiilor/ de pe ulița lui Coșbuc/ Și colindele din casa învățătorului Herdelea/ ascultate de Ion al lui Rebreanu” (Îngerul meu e bibelou). Versurile sunt destinate celor vii, cât și celor plecați spre sfintele taine ale cerului și aproape că nu înțelegi de unde izvorăște atâta credință în inima lui. Poemele sunt impresionante prin revărsarea cuvântului curat, prin mesajul purtat.

Ultimul înger

I

Menu\ Maximinian

M

trastând puternic cu vocea poeziei, vocea bunătății, a frumosului și păcii, care ar trebui revărsată, încât poetul să nu se retragă în tăcerea sa, renunțând la grația poeziei. ”Când nimeni nu vrea să scrie/ Bunătatea tace/ Cu greu voi scrie/ Când cuvintele tac/ Și în afara vocii noastre/ Vocea tare/ Domină/ Pune stăpânire pe cuvintele tăcute/ Înecate adânc în suflet/ Și acolo, bunătatea/ zburând pe bunătatea cuvin- telor/ pentru a le găsi pe cele potrivite/ Și tu/ De departe/ În tăcere/ Singur/ Tastatura însingurată/ Și cuvintele fac linii,/ fac miracole/ Îmi ești mie prezent.” (Tăcerea bunătății).

Poeta ne amintește anumite norme, precepte de viață, atitudini morale binefăcătoare, care să ducă la armonie, să ne aducă echilibrul interior, să dea scop vieții noastre. Poeta pare a fi o activistă aflată în slujba binelui, spre folosul acestei planete. ”…Mănâncă mai puțin/ Muncește mai mult/ Urăște mai puțin/ Iubește mai mult/ Lovește mai puțin/ Mângâie mai mult/ Mai puține știri de ultimă oră/ Mai multe poezii/ Mai puține arme/ Mai mulți copaci/ Mai puțin consumerism/ Mai multă curățenie/ Să salvăm lumea/ SOS.” Nu contează locul ocupat în societate sau locul geografic, contează felul în care îți marchezi existența, ce oferi, spre folos, omenirii, utilitatea faptelor și-a gândirii, cărora le dai expresie, corporalitate pe paginile existenței tale, cu ce contribui la operația de adunare a faptelor bune.

Lasă faptele să vorbească, în locul ființei tale, aceasta ar fi adevărata înțelepciune! ”Stai în cel mai jos loc/ Fă-ți misiunea în cel mai înalt nivel/ Păstrează-ți energia pentru misiunea de bază/ Sarcina istorică este în mâna ta.” (Înțelepciune).

Poezia scrisă de Kieu Bich Hau este una de atitudine, de învățătură și contemplare, de adeverire a iubirii, poeme despre esență, despre nevoia omului de-a evolua spiritual. Orice poem are clipa sa de înțelepciune și adevăr, lăcrimată într-un zâmbet, într-o floare a spiritului, înrădăcinată adânc și cu rost în existența noastră: ”Dragostea este parfumul/ Când îl folosești mult timp/ Îi pierzi aroma/ Sufletul este ca parfumul/ Când îl folosești mult timp/ Dispare/ De fapt, iubirea și sufletul sunt încă în tine/ Doar abilitatea de a le simți o pierzi.”

Atât timp cât există poezie, există speranță pentru toate, există un adevăr pentru toate.

Da, „Lotusul înflorește în versuri de dragoste nesfârșite”.

Editura NEUMA 2023

Cel ce exersează îndelung cuvântul, căutând să descopere toate nuanțele fericirii, ale frumuseții și binelui absolut, este poetul, doar el are permisiunea intrării în rai: ”Doar poeții au poarta deschisă/ după ce își rostesc versurile/ toate se umplu de lumină.”

Peste tot sunt îngeri, în cer și pe pământ, luminițe purtătoare de bune vestiri, îngrijitori de taină, care ne curăță de tot răul și ne insuflă speranță. Observăm cum îngerul capătă diferite identități. Asemenea oamenilor: ”Și îngerul are mama lui/ Care îl plânge când merge prin lume…// Într-un colț de rai/ Stă mama îngerului/ Se roagă neîncetat.” Alteori îngerul reprezintă imaginea tatălui său, trăsăturile, fermitatea atitudinii, forța de a-i trasmite valorile morale: ”Când îngerul vorbește/ Seamănă cu tatăl meu/ Are o voce puternică, iute/ De om care nu a îmbătrânit niciodată/ Cu palmele muncite/ dar trupul drept peste vremuri…” Dar seamănă și cu propria-i mamă, este echivalentul feminin al frumuseții, gingășiei, are generozitatea, bucuria de a-și dărui sufletul, prin zâmbet și eterna dragoste maternă: ”Îngerul are un râs viu colorat/ Ca al mamei/ Care nu a uitat niciodată să zâmbească/ Cu sufletul ochii și fața”.

Volume Neuma

72

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

ZIUA CARE TOCMAI A TRECUT

Versurile poetului întruchipează un cor al îngerilor, însoțind permanent inimile bune, prin curate mărturisiri. În orice suflare există un înger, sub orice clipire și orice respirație a poetului. Lumea lui este una rurală, cu toate elementele ce o compun, un loc care refuză modernitatea, acele schimbări ce ne-ar putea înstrăina de propriul suflet, de propria esență. Locul unde trăiește poetul, al moșilor și strămoșilor săi, este unul binecuvântat, doar aici se simte protejat, aici poate purta, cu siguranță și sinceritate, steagul pe care este imprimat îngerul libertății. Îngerul poate fi un alter ego, partea bună, luminoasă a ființei umane, care nu poate fi învinsă, îngenuncheată, nu poate fi înlăturată, negată. Este binele etern, fără de care această lume nu ar mai exista și nici entitatea numită OM. Poemele din volumul „Ultimul înger”, când grave, când diafane, se citesc în genunchi, plecat peste lacrima cea de toate zilele, curată și eliberatoare, unde sufletul își revarsă belșugul, preaplinul simțirii. Volumul este o pledoarie pentru înseninare, este un acord de frumusețe și lumină, de acceptare a binelui etern, semnat cu o pană de înger, înmuită în aurul cerului.

Cel mai frumos și de acceptat asediu, întru credință și iubire, este asediul îngerilor, sub care m-am aflat pe parcursul întregii lecturi. El mi-a oferit o bună stare a minții și-un belșug de iubire și simțire pentru inimă!

eVelyne croitoru acă trecutul este cel mai bun profet al viitorului, așa cum afirma cândva Byron, atunci este firesc să fim preocupați de interpretarea sa, prin toate unghiurile posibile, consecințele trecutului îndepărtat sau recent fiind rodul modului nostru actual și viitor de a raționa și de a acționa. Experiențele cele mai semnificative, transfigurate în literatură, sunt de asemenea și rodul imaginației dar și al talentului unui scriitor. Este și cazul Cătălinei Hașotti pe care am cunoscut-o mai întâi prin cărțile ei de poezie, cărți în care orizontul metafizic, trăirile profunde și simbolistica suprarealistă transmit tensiunile unei lumi care au pătruns adânc în existențialul uman. Profunzimea filonului ideatic și delicatețea transmiterii lui o recomandă și ca prozatoare.

Cătălina Hașotti are colaborări valoroase cu eseuri și proză în reviste de prestigiu ale Uniunii Scriitorilor din România sau aflate sub egida acesteia România literară, Caligraf, Libris, Banchetul. Acum, Cătălina Hașotti se prezintă în fața cititorilor cu un volumul de proză scurtă, Ziua care tocmai a trecut, apărut în anul 2023 la Editura Neuma din Cluj-Napoca.

Fiecare proză din volum este o mică lume, cu diferite personaje și subiecte,

D

Îl știu din copilărie E deasupra ușii bisericii bunicilor Acea căscioară cu cruce Unde încape tot satul

C[t[lina HA±OTTI

Cu aripi mari înconjurat de vița-de-vie Iar strugurii îi stoarce în potir Esență a vieții Hristos e din nou pe masa altarului În chip nevăzut Ca pâinea vieții coaptă de bunica în cuptor

Ziua care tocmai a trecut C

PROZĂ SCURTĂ

Îngerul are o mantie mare Sub care se adăpostesc Împărații preotul și poporul Și aripi ocrotitoare deschise peste lume Deasupra cer

Editura NEUMA 2023

un mix între povestire şi jurnal, cu judecăți de valoare cristalizând retrospectiva, actualitatea şi anticipaţia. Într-o proporţie bine determinată de senzorialitate şi speculaţie intelectuală, experienţe, fapte şi întâmplări, se împletesc într-un discurs cu o sintaxă uneori declarativă, alteori explicativă: „Să vrei singurătatea și să nu-ți fie rușine că ești singur. Ba chiar să fii fericit așa. Noi, oamenii, ne vom schimba în bine. Va trebui să intrăm cu totul în virtual. Nu-mi cunosc mama cum trebuie, dar o voi cunoaște foarte bine pe facebook. Vom schimba păreri, îi voi da like-uri, o voi felicita de ziua ei […]. Sexualitatea? Ce este cu ea? Așa cum ne vom schimba felul de a strănuta, de a saluta, de a ne îmbrățișa, o schimbăm și pe-asta. Vom strănuta în pliul cotului, o să ne salutăm ca japonezii și-o să ne ciocnim vârfurile pantofilor drept îmbrățișare. Animalele vor continua să știe să se-mbrățișeze și să se-mperecheze așa cum o fac de milioane de ani. Noi, nu”. Personajele prozelor sunt credibile, interesante din punct de vedere al evoluției lor, prezentate în mediul lor natural, senzația de autentic fiind dată de atmosfera, stilul și limbajul lor.

Criticul literar Ana Dobre caracterizează atmosfera generală a volumului ca fiind marcată de “tonalitățile gravității, tensiunea generată de implicarea afectivă a prozatoarei în problematica asupra căreia meditează.”

Se poate afirma faptul că prin prozele acestui volum Cătălina Hașotti proiectează neliniști trecute spre un viitor incert, textele putând avea și funcția unor mijloace de explorare și de conservare ale unor trăiri complexe ale autoarei. Volumul Ziua care tocmai a trecut este un puzzle interesant în care prozatoarea practică adesea monologul interior, meditează asupra lucrurilor mărunte dar și asupra ființei, a firii. Un demers în care întâmplări obișnuite au devenit - prin imaginarul artistic - un produs conștient, elaborat, condus de o inteligență clară, atentă la mesaje.

Volume Neuma

73

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Elemente provocatoare eVelyne croitoru

S

sau deziluzia sunt mesageri ai propriilor trăiri, flori ale unui suflet sensibil, dornic și capabil de a-şi dezvălui natura lirică. În acest nou volum, al zecelea – Elemente provocatoare, Editura Neuma ClujNapoca 2024, inovaţia este reprezentată de receptarea diferită, mai intensă a realităţii chiar și în iubire - care poate fi tăioasă, aspră, ascuţită şi tocmai această receptare diferită generează relieful limbii poetice: iubirea este rostogolită în „scrâșnetul orelor la picioarele distanței”. Formele de manifestare dobândesc o mai mare profunzime “în straturi de așteptare gura leului poate fi floare sau clește”. Simțurile, inteligența emoțională sunt racordate la modernitatea exprimării :„fiorul taie inima în felii inegale”, întâmplări și senzații devin, prin originalitatea limbajului, poezie: „vîntul rostogolește/ amintiri prin cartier/ dar niciun prieten/ pe aproape/ să adune fragmente/ de viață bulversată.” Coerenţa volumului a fost stabilită într-un plan logic al curgerii textelor, planul fiind antrenat chiar de complementaritatea acestora, pluralitate lor sinuoasă îmbrăcând forme infinite, mereu diferite, dar, în același timp congruente, provocatoare.

Buchetul în care poeta a prins o întreagă paletă de subiecte valorizându-le liric se constituie într-o invitaţie la desco-

Singur[tatea eului liric

perirea unor sonorităţi proaspete. Melancolice și vizionare, poeziile Taniei Carmen Grigore invită la meditaţie asupra vieţii. Bucuria, amărăciunea, ironia jovială, onestitatea, solidaritatea umană, sunt teme pe care autoarea le abordează cu sinceritate şi deschidere, unind vârste, gusturi, sensibilităţi, toate într-o degajare aparentă ce ascunde o profunzime reală, o forţă şi o diversitate remarcabile. „Vârsta își pregătește tacit o nouă strategie asortată dorințelor”, afirmă poeta.

Carmen Tania Grigore are deja o strategie, cea a expresiei poetice. Spaţiul ei liric invită la deschiderea spiritului, la împrospătarea vorbirii și gândirii. Sunt câteva concluzii pe care le-am desprins parcurgând volumul Elemente provocatoare.

CarmenTania GRIGORE

Elemente provocatoare E

fera devenirii scriitoricești este determinată de cea a existenței, a experienţei personale și din acest punct de vedere, așa cum am putut constata din cărțile pe care i le-am recenzat până acum, Carmen Tania Grigore are nu numai experiențe interesante de viață ci și capacitatea de a le transfigura liric. Este, desigur și motivul pentru care a intrat cu dreptul în Casa Poeților – și aici mă refer la Uniunea Scriitorilor din România Filiala Brașov.

Poezia, ca expresie a împletirii determinărilor cuvântului cu viziunea estetică, presupune, pe lângă judecăţi, imagini dizolvate şi reconfigurate, momente, trăiri, care generează starea de graţie. Sentimentul este cel care poartă imaginile lucrurilor, iar obiectivarea sentimentului, impulsul de a-l transfigura într-o deplină formă originală este legată subtil de realitate. Fără rădăcini în realitate nu există poezie de substanţă. Problemele reale ale vieţii, sunt abordate de poetă direct, spontan, ele constituind substanţă lirică a poemelor.

Carmen Tania Grigore are nouă volume publicate – trei la Editura Neuma - și numeroase premii care îi dovedesc valoarea literară. Poezia ei poartă pecetea autenticului deschizând cititorului un spaţiu al întrebărilor, uneori retorice, în care speranța

Editura NEUMA 2023

iuliAn cĂtĂlui părut la apreciata editură NEUMA în 2023, în colecția „Arca”, volumul de poezii Elemente provocatoare reprezintă cea de-a zecea creație a scriitoarei Carmen Tania Grigore, noua creație lirică pornind de la un motto semnificativ, un vers din poeta Angela Marinescu: “singură cu mine însămi în fața tuturor lucrurilor ce și-au recăpătat forța de a fi”, care conține într-un fel esența cărții autoarei brașovence. Chiar primul poem al Elementelor provocatoare, „Apartenență”, se înscrie în arealul poetic marinescian, astfel, alter ego-

A

ul autoarei sau eul poetic, cu toate că, se află într-o relație fericită cu sinele său, este ros, frământat de deznădejde, disperare, de răni sufletești, strigăte de alienare antonioniană, nu este clintită de nimic și nu o separă de liniștea cea vigilentă, dar care iese la liman, până la urmă: “Deznădejdea mă roade,/ e tolerant cu strigătul meu/ spre cer/ îmi soarbe rănile/ când sângerez în concluzii”.

Carmen Tania Grigore folosește foarte abil problematica defensivă, de ferire a intimității, catapultând „elementele provocatoare” pentru a-și obnubila sau camufla

propriile-i sentimente, trăiri și idei. Aceste elemente deconspirate încă din incitantul titlu, sunt îngemănate ori contopite în mod persiflant sau ironic, dezvăluind în cele din urmă tainele scriiturii aparte a poetei. Efectul întretăierii altmaniene sau carveriene ale acestora duce ineluctabil la un fel de hegemonie a prozaicului, dar și a gândurilor sinelui, în aproape întregul volum grigorean, cum ar fi în poemul„Starea aceea, specială”: „Când scriu,/ o adiere venită/ de niciunde/ împrăștie singurătatea/ în anatomia altei femei,/ cuvintele aleargă/ la mine/ avide

Volume Neuma

74

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro răsfăț/.../ Mânuțele lor agită aerul/ stătut al cotidianului/ neștiind cât tumult/ produc/ în imaginația mea!”

Ermetizându-și sentimentele și meditațiile lirice în spatele paravanelor„elementelor provocatoare”, Carmen Tania Grigore își duce poemele la o compactețe evidentă, cu un limbaj destul de apropiat psihologizării și sondării abisale a sinelui ori ființei, și repudiind, într-o primă fază, mundanul, contingența.

Stenahoria, plictiseala și singurătatea eului liric sunt configurate în mai multe din poemele ei sub forma unor surse clare de ermetizare, cu nuanțe post-expresioniste dar și post-surrealiste, cu varietăți meditative, de care însă nu abuzează montalean pentru a se metamorfoza în ceva cu totul ininteligibil. Un exemplu concludent este poemul Înțelegere: “Am cugetul liber/ dar sunt ținută în frâu/ de sinele meu,/ douăzeci și patru de ore/ supravegheată de/ gardianul binelui/. Am restricții la tristețe,/ la plictiseală/ și la alte derapaje/ instinctuale”.

De asemenea, în numeroasele poezii din acest volum complex, Carmen Tania Grigore încapsulează misterul printr-un mod particular sau propriu de a privi viața, lumea din jur, actualitatea.

Un motiv literar și filosofic important al volumului Elemente provocatoare este fericirea, care este, în sensul comun, o stare emoțională plăcută, echilibrată și durabilă, în care se află cineva ce consideră că a atins satisfacerea aspirațiilor și dorințelor pe care le consideră importante1, individul percepându-și propria situație într-un mod pozitiv și simțind un sentiment de plinătate și seninătate, din care lipsesc stresul, grijile și tulburările. În tratatul său Il Convivio, marele poet Dante caută să se gândească la o per-

fecţiune a fericirii pământeşti, pe care o împarte în două, cea mai înaltă fericire este aceea a vieții contemplative căreia se dedică înțelepții, dar cea a vieții active asigură totuși adevărata fericire, pentru cei care nu au timpul liber să se dedice contemplării.

Dacă aceste fericiri sunt în sine ierarhice, „toată lumea poate fi fericită în această viață”, deoarece dorința umană se măsoară în funcție de ceea ce putem realiza. În poemul Scenariu imprevizibil, Carmen Tania Grigore consideră că fericirea nu se lasă văzută, mai ales atunci când te afli în căutarea ei ca pe un potir al Sf. Graal și calea te poartă într-un scenariu presărat cu surprize ori cu suspans în care poți să faci o imersiune în lacul deșertăciunii ori să ajungi la deșertăciunea deșertăciunilor: „Într-un final ești nevoit/ să plonjezi în/ lacul deșertăciunii/ fără să bănuiești că/ pe neașteptate/ ajungi din lac în puț,/ direct în ciutura/ unui model de anduranță”. Pentru Immanuel Kant, căutarea fericirii este o trăsătură naturală a omului, dar pentru că ceea ce îi face pe oameni fericiți este contingent, acțiunile care duc la fericire nu pot fi formulate ca porunci, bazându-se pe senzații senzuale și sunt diferite pentru fiecare persoană. Iată de ce Kant numește imperativele ipotetice care vizează fericirea sfatul prudenței: „sfârșitul fericirii este cert, dar mijloacele necesare pentru a o atinge nu sunt”. În poezia Aici și acum, Carmen Tania Grigore crede că omul trebuie să fie fericit aici și acum, ca într-un fel de „carpe diem” actual sau „trăiește-ți clipa” á la Saul Bellow, din vremurile noastre tumultuoase: „Fii fericit acum/ când emoția/ ne coase pe dinăuntru/ sentimentele scumpe/ la vedere,/ în curând vom avea/ nevoie de cineva/ care să ne aducă/ poezia la pat/ și să arunce/ zațul zilei/ în

adâncul uitării”. Dacă în poemul În umbra cuvintelor, fericirea este purtată de eul liric ca un fel de năframă de la o fereastră la alta în umbra cuvintelor, cu neputința de a mângâia un răspuns, în poezia cu titlu sartrian Cuvintele, fericirea este purtată de la o întâmplare la alta, fără a se strătăia ori suprapune, cu neorânduiala îmbulzeala cotidi- ană, atunci când „zburdalnica idee a iubirii a ajuns la maturitate”. Cu toate acestea, poetei îi rămân doar cuvintele care duc mai departe undele figurilor de stil.

Lipsa de podoabe inutile a expozeului din volumul Elemente provocatoare, totuși ermetizant, scoate în evidență economia de tip ungarettian sau marioluzian a mijloacelor de expresie, ca în poemul Orizont incandescent: „Soarele a băgat mâna în foc/ pentru umanitate/ nu e începutul/ și nici sfârșitul acum;/ în tot acest tumult misterios/ există un înțeles simplu,/ mult deasupra albastrului,/ foarte aproape de/ o grădină secretă”.

Ca o concluzie, fiorul bănuit al alienării și al angoaselor de tot felul dirijează toscaninian rostirea sau elocvența poetică pe calea unor meditații sau reflecții cu gust amar, una din constantele acestui volum al lui Carmen Tania Grigore. Elocvent este chiar ultimul poem, Amurg nelocuit: „Aerul împinge tristețea/ în văzul tuturor,/ o mână de cuburi de/ gheață/ potolește pulsul dramatic,/.../ așteptând acest poem/ din care numele tău/ a căzut în uitare/ și după el/ ecoul durează/ cât o ridicare de umeri,/ atât”.

1

Cf. Définition introductive élaborée à partir de celles du Centre national de ressources textuelles et lexicale (CNRTL), de Dicophilo, du Larousse et du Littré.

Cărți pe unde radio.

EU, TU ±I O CARTE În fiecare vineri, de la ora 19.30, emisiunii Serile Radio Cluj, rubric[ radiofonic[ emisiune realizatăîndecadrul Dan Moșoiu și Doina Borgovan vă invităm să ascultați rubrica Eu, tu și o carte, pentru a redescoperi clasicii literaturii noastre în lectura scriitoarei Andrea H. Hedeș.

Mai departe, scrie-n carte!

www.radiocluj.ro/asculta-live/

Volume Neuma

75

Nr. 3-4(77-78) 2024

www.revistaneuma.ro

Andrea H. Hede§

Colectia HORATIO

)

)

ceastă misterioasă poveste de dragoste desfășurată pe două continente, de la Graz la Hanoi, ridică întrebări tulburătoare despre viață, credință și iubire, despre ceea ce ne face cu adevărat oameni.

A

ROMAN

Rescrierea unui mit A

soniA elVireAnu asionată de poveste, Andrea H. Hedeș explorează cu aplomb și har mituri în formule narative variate: povestire, basm, roman. De la poveștile parabolă din Povestiri de pe malul celălalt, la fabulosul din basme (A fost odată ca niciodată), la fantasticul livresc din romanul O întâmplare pe strada Hazard, mitologicul rămâne sursa de predilecție și în noul său roman, diferit ca inspirație și viziune. În Marea e frumoasă ca tine (Neuma, 2023), prozatoarea încearcă o nouă formulă romanescă, la fel de reușită ca aceea din primul său roman, reluând câteva procedee: structurarea romanului în formă circulară, îmbinarea dintre real și fantastic, suspans-ul, creionarea unor fizionomii ori decoruri din câteva detalii. Însă aici realul prevalează asupra fantasticului, fără a-l elimina, încorporând câteva elemente de straniu care întrețin misterul.

Romanciera își alege personajele din lumea contemporană, din spații și culturi diferite, european și asiatic, privindu-le din perspectivă realistă, prin contraste: austeritatea spațiului austriac și exotismul celui vietnamez. Imaginează o poveste verosimilă despre prietenie, artă, iubire, credință, rivalitate. Austriacul Leander și vietnamezul Bao sunt mai apropiați autoarei, mai ușor de creionat decât alegoriile descinse din mituri și livresc din romanul O întâmplare pe strada Hazard.

Amândoi sunt pasionați de legendar și mitologic. Leander cercetează istoria Teatrului de Păpuși pe apă de la curtea regală

P

din Vietnam pentru o lucrare de doctorat. În călătoria sa la Hanoi caută urme și povești despre acest subiect. Se întoarce la Graz cu un dar surprinzător: o veche marionetă, uzată de timp, dezmembrată, lucrată cu mare artă.

Pentru contrast caracterial și social, autoarea îl introduce pe teologul Constantin Jager, punând față-n față destine, caractere, profesii. Dezvăluie deopotrivă firea duală a lui Leander, antropolog și poet, sedus de perfecțiunea artei. Acesta muncește neobosit, până la epuizare, urmându-și pasiunile, finalizarea cercetării și restaurarea păpușii. După o prealabilă inițiere în arta restaurării obiectelor de artă, reușește să refacă splendoarea de odinioară a păpușii, o capodoperă, de care se îndrăgostește ca Pygmalion din mitul grec.

Ca într-un creuzet sub bagheta unui alchimist, autoarea topește în roman ingrediente din zone, domenii, spații și culturi diferite, pe care le descoperă direct ori prin documentarea despre specificul locurilor, teatrul de păpuși de la vechea curte regală din Vietnam, arta ceasurilor elvețiene, restaurarea obiectelor de artă, religie, fizică, medicină, mitologie greacă.

Intruziunea unor elemente de fantastic în real îi permite întreținerea misterului, iar invenția fizicianului Tesla, spectaculoasa metamorfoză din final.

Autoarea are darul de-a imprima suplețe și ritm alert narațiunii, nu o complică, nu o sufocă în amalgamul de date preluate din documente, cum fac unii ro-

mancieri pentru a-și etala cunoștințele.

Dimpotrivă, păstrează doar câteva și le încorporează cu naturalețe și farmec în text, optând pentru sumare note de subsol pentru explicații. Astfel se mențin fluiditatea, suplețea, claritatea frazei.

Incipitul și finalul romanului rămân în zona misterului. Romanul începe cu un eveniment intens mediatizat: descoperirea automatonului realizat de un celebru ceasornicar elvețian din alt secol, o adevărată bijuterie, la fel ca păpușa adusă din Vietnam, două opere de artă din culturi diferite. Romanul se încheie spectaculos și enigmatic totodată, cu o dublă metamorfoză. Ce legătură tainică există între automaton, antropolog și păpușă rămâne să descifreze cititorul după lectura romanului.

Pe fondul unei lumi reale de secol XXI, refăcută din câteva detalii de contrast (orașe, vegetație, gastronomie, transport, artă, limbă), Andrea H. Hedeș recreează mitul lui Pygmalion și al Galateei, îmbinând cu talent autentic și artă a compoziției romanești mitul grec cu legenda faimosului automaton elvețian din secolul XVIII, legând astfel timpuri și spații diferite într-un tot armonios, cu eleganța și suplețea stilistică specifice prozei sale.

Andrea H. Hedeș ne propune un roman heterodiegetic palpitant despre pasiunea pentru artă, lucrat cu migală și finețe de arhitect, o țesătură narativă suplă, cu parfum exotic și fire epice enigmatice care nu se lasă ușor descifrate.

Volume Neuma

76

Nr. 3-4(77-78) G 2024

www.revistaneuma.ro

oul volum de proză al scriitorului Teodor Sărăcuț-Comănescu, intitulat La braț cu destinul, a văzut lumina tiparului la prestigioasa editură Neuma. Am intrat în posesia acestui volum cu ceva vreme în urmă, dar acum i-a venit rândul la lectură (mărturisesc că nu-l cunosc personal pe autor, doar din lecturi despre viața și activitatea sa).

După lecturarea celor două nuvele, am constatat că nu sunt legate, aproape deloc, deoarece acțiunile sunt plasate în perioade diferite, cadre diferite, personaje diferite, medii și emoționalități diferite etc. și, totuși, au un element comun: Drumul.

Dacă în prima nuvelă cititorul „se trezește” cu două personaje care parcurg un drum (la propriu și la figurat) de la comunism spre democrație, în cea de-a doua întâlnește un drum străbătut de o tânără cu sacul de grâu/ făină în spate, un drum inițiatic de la ,,robie”către eliberarea presupusă prin căsătorie, un drum spre fericire. În mod logic, și la prima nuvelă, putem afirma că întâlnim o asemenea coordonată: ieșirea din „robia” comunistă și eliberarea prin democrație, doar că drumul este unul de la cel personal la cel civic, social (Ne putem întreba care este cel principal și care cel subsidiar?)

Am rezonat cu autorul, gustul amar și neputința de „a înțelege”, de a eticheta această ,,democrație”, puținele cuvinte, puse în gura lui Tudor, ne-au mai rămas poate pentru a nu da socoteală în fața divinității: „Procesul ceaușeștilor din acea zi de Crăciun îi produse lui Tudor o stare de greaţă, amestecată cu furie și cu dezamăgire. Nu mai dori să afle ce simt cei de lângă el, ci se cufundă în groapa istoriei ca să-și mai atenueze dezamăgirea, însă se trezi cu o răbufnire, pe care parcă divinitatea i-o trimise ca un recul la gândul lui: – De ce, Doamne, n-ai vegheat la păcatul acestui popor oropsit și blestemat, să nu-și omoare conducătorii în zile de praznic?! În noaptea aceea rămase mult timp pironit cu ochii în tavan. Filosofa în mintea lui, punându-și fel de fel de întrebări, la cele mai multe negăsind niciun răspuns.

Avea să se lămurească mult mai târziu, că nu fusese decât un pion rătăcit în hazardul unui moment din istorie. (De la Vest... la Est!)”

N

Pentru mine a fost o întoarcere în timp, destul de ciudată. Dacă profesorul de română a fost marcat cenzurând, spre finalul nuvelei, de crima unei națiuni, reproșând chiar divinității că a fost de acord cu asta, eu mă învinovățesc de bucuria trăită în acele zile. Copil fiind, îi auzeam pe mulți răsuflând ușurați că vom avea pâine la liber, ba chiar nu vom mai suferi de nimic. Mda, ce visuri copilărești!

De la Vest la Est reprezintă și drumul individual, inițiatic pe care trebuie să îl parcurgă un profesor de limba română, împreună cu soția sa, Maia, pentru a-și recupera lucrușoarele adunate într-un apartament din Galați, unde trăiseră o vreme, după care cu mare greutate venise o detașare în apropiere de Cehu Silvaniei. Cei doi pornesc la drum când poporul striga ,,libertate”, neștiind că în țară chiar se întâmplă o schimbare radicală, fiind convinși că sunt doar zvonuri.

Evenimentele sunt prezentate uneori intenționat vag de autor, alteori cu detalieri (întânirea cu o coloană militară), sau poate a lăsat voit cititorului de diferite vârste – martor sau audient, novice – să se aștearnă „fața proscrierii” pe acele zile, ca la noi toți, mai puțin pentru cei care au avut de suferit pierderi teribile, rănile lor nu se pot închide chiar cu trecerea timpului. Aici nu e inteligibil. Eventual să renunțăm la ce e marcat cu galben.

După 600 de kilometri de controale, gloanțe, oboseală și emoții, eroii ajung la Galați unde se străduiesc să găsească un vagon de marfă ca să își încarce lucrurile, unele dintre ele foarte dragi, primite ca dar de nuntă. Lucrurile au fost încărcate cu grijă și după multe zile, unele au ajuns la destinație la fel ca după o revoluție. Interesant și motivat amplasată în construcția nuvelei o reprezintă figura căpitanului Mitruț, o unealtă„vie” de represiune a regimului comunist. Sinuciderea lui duce ideatic la moartea unui regim totalitar.

Cititorii tineri ai zilelor noastre ar putea spune că este o carte cu amintiri în care lumea de azi nu se regăsește. Din păcate, da, lumea de azi…

Cea de-a doua nuvelă: Nu doar două destine…, este plasată înainte și după un război (războiul e un dezastru oricând…),

Teodor S[r[cu\ Com[nescu

Any DRĂGOIAnU

La braţ cu destinul

DOU{ DRUMURI...

Teodor S[r[cu\Com[nescu

La braţ cu destinul PROZĂ

Editura NEUMA 2023

nu se specifică despre care este vorba, iar tonul rămâne la fel de trist.

După un secol de evoluție, nimeni nu mai poate fi de acord cu acele vremuri.

Chiar a fost o evoluție?

A lucrurilor, da.

A omului?

Să comparăm puțin și să tragem o concluzie!

Două personaje masculine din povestire, Dumitru și Petrică au avut întipărit în minte că trebuie să facă tot ce este necesar pentru a-și apăra patria, respectiv, familia.

Florica și Gafița, femei cu frică de Dumnezeu, cu mintea sănătoasă și înclinații spre păstrarea tradițiilor vor fi la braț cu destinul pe care ar dori să-l facă mai supus.

Da, lumea de atunci avea valori creștine, patriotice, tradiționaliste, o lume în care Dumnezeu era prezent în capul grădinii lângă țăranul care-și ascuțea coasa, gândindu-se că duminica își va trage pe sine cămașa bună și va merge la biserică să îi dea slavă lui Dumnezeu pentru că a fost binercuvântat cu o noră „înger de femeie”: „— Doamne, ce mândră ar fi fost Măriuca mea, dacă ar fi fost în viață. La biserică unii din leatul lui îi făcură complimente legate de noua lui cămașă, iar el nu contenea să-și laude nora: — Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un înger de femeie, că n-ai avea ce să-i reproșezi.”

Da, aș putea să o numesc ,,o carte de aducere aminte” a omenirii care încă mai respira aerul divin.

Cei care veți citi cartea La braț cu destinul veți fi cuceriți de bunătatea sufletească și de simplitatea acțiunilor personajelor, conturate ca într-o oglindă a trecutului, dar și ca personaje simbol pentru ceea ce înseamnă stima de sine și respectul pentru eternele valori umane.

III

Cartea de proz[

77

Nr. 3-4(77-78) G 2024

www.revistaneuma.ro

Un bildungsroman captivant GelU neGReA ăscut la Oravița (Caraș-Severin) în 1987 și stabilit la această oră în Austria, la Graz, autor a șase cărți de poeme, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2012, prezent în mai multe antologii lirice autohtone și balcanice precum și în reviste literare de pe varii meridiane de la Paris la Dhaka (Bangladesh), Raul Bribete surprinde recent printr-un volum de proză insolit – cel puțin privit din perspectiva vârstei timpurii (literar vorbind) a autorului. Formula „jurnal de factură atipică”, cu care el își definește, în particular, ultima apariție editorială, este de aceea mai completă și mai adecvată decât „jurnal 2019/2022”, subtitlul comun al volumului Semnul Chvostek publicat la Editura Eikon în 2023. De fapt, termenul „jurnal” figurează în ambele sintagme în mod oarecum fraudulos. Acest extrem de interesant document literar și existențial nu reprezintă o crestomație de însemnări zilnice. Nici măcar ideea de mensualitate – pe care, formal, o indică împărțirea pe capitole a textului – nu se dovedește un criteriu perfect coerent și omogen în structurarea cărții. Jurnalul lui Raul Bribete debutează abrupt cu notații din luna martie a lui 2019 și se încheie, firesc, cu cele din decembrie ale anului respectiv; 2020 este acoperit integral cu însemnări, pentru ca 2021 să fie redus la numai trei (ianuarie, mai și august), iar 2022 la una singură: martie.

Este dificil de intuit dacă există sau nu o semnificație numerologică anume în selectarea a numai trei ani din spațiul biografic pe care autorul decide să-l aducă în fața cititorului pornind de la exact a treia lună a anului și împrejurarea că Raul Bribete este născut în ziua de trei. La fel de greu de pătruns este înțelesul apariției sporadice a câtorva notații de jurnal veritabil cu care ne întâlnim în Semnul Chvostek, cele de ordin meteorologic, gen: „cer senin, temporar noros, 26o C” etc. Cu atât mai mult cu cât ele sunt doar în număr de șase în douăzeci și șase de luni. Mult mai transparente, mai sugestive literar și mai sedițioase emoțional se revelă alte însemnări din aproximativ aceeași gamă, precum aceea de la pag. 29: „O duminică de final de mai. Soare coleric”. Astfel de notații scăpărătoare sunt și ele lacunare raportate la ansamblul textului.

N

Nu mult mai lămuritor în privința intențiilor auctoriale se vădește titlul cărții, în medicină semnul Chvostek indicând o hiperexcitabilitate nervoasă la stimularea nervului facial prin care poate fi diagnosticată spasmofilia (un simptom al deficitului de calciu din organism) sau dispneea (respirația grea ori senzația de lipsă de aer) – afecțiuni de care autorul se suspectează la un moment dat. Episod pitoresc, dar fără legătură fundamentală cu substanța și morfologia propriu-zisă a volumului care, după părerea mea, este un bildungsroman minimalist, înveșmântat în straie jurnaliere.

Cartea lui Raul Bribete nu înfățișează in extenso procesul de formare și maturizare a protagonistului, așa cum cere în chip tradițional un bildungsroman. În martie 2019 – data de la care încep să curgă însemnările care compun jurnalul –, autorul a parcurs deja cu vizibile beneficii culturale primele etape ale devenirii sale. Este familiarizat cu nume și concepte importante ale spiritualității naționale și internaționale de ieri și de astăzi vizavi de care se poziționează cu o subiectivitate deconcertantă, uneori: Harpocrate (zeul tăcerii la greci), Eminescu, Enescu, Celan, Flaubert (Salammbô îl dezamăgește profund, ca și Serotonin a lui Houellebecq), Goethe, Herman Hesse (pe care îl adoptă ca„spirit tutelar”), Tolstoi, Thomas Mann (Moartea la Veneția îi trezește„repulsia, plictisul, exasperarea“, Bach, T. S. Eliot ș.a. Nu suntem, așadar, părtași la traseul etapei inaugurale a călătoriei inițiatice a protagonistului (autorul însuși) în spațiul marii culturi a umanității, ci plasați direct în ipostaza de sagace martori într-o escală avansată a acestei aventuri fără sfârșit. Pentru că impresionantă în vigoarea impulsului ce profilează agenda existențială a lui Raul Bribete cel din Semnul Chvostek – sau cel a artistului la tinerețe, cum ar spune James Joyce – este năzuința de a expanda în continuare orizonturile arealului său comprehensiv, în „dorința mărturisită de a pătrunde Sensul Ultim al Universului”. O generoasă aspirație romantică asumată spiritual, nu ca simplă formă de cunoaștere, îl pune în fața unor mereu înnoite provocări, obligându-l la înălțări amețitoare care alternează cu prăbușiri lăuntrice vecine cu disperarea sau oferindu-i temeiuri de nelimitată încredere în sine urmate de amarnice, dure-

roase îndoieli – totul succedându-se într-o frenetică sarabandă de experiențe sufletești cardinale, sinonime cu însăși viața. O viață desprinsă însă din ano- din, din mediocritate, perpetuu „favorabilă acumulărilor”. Multilateral dimensionată, de tip renascentist, aș spune, arogată deplin și conștient ca atare: „Mă gândesc serios să-mi diversific lecturile, să mai studiez și cărți legate de spiritualitate, medicină, economie, pentru că de o bună bucată de timp încoace citesc mai multă literatură. (...) Altfel acestea riscă o dezvoltare disproporționată asemeni corpului unui halterofil care și-a muncit la sală brațele cu tenacitate, lăsându-și picioarele, din lene și indisciplină”.

Egolatru și autocritic în același timp, autorul surprinde nu o dată prin brutalitatea contradictorie a unor frânturi de mărturisire ireconciliabile la prima vedere (capitolul consacrat lui iulie 2019, de pildă): „Impresiile grețos de bune despre mine, gândul (de data asta) angoasant la moarte. [...] Foamea de erudiție și plictisul crâncen de pe urma discuțiilor savante. Vidul lăuntric. [...] Iluzia pregnantă a palpabilității vieții sau cea monstruoasă a falsei posibilități de a o controla. [...] Iritat acum de sentimentul propriei superiorități. [...] Totuși am creionat (minune!) câteva versuri absolut redundante, de o mediocritate de care mă crezusem incapabil.”

Sinteza unor astfel de stări antagonice este adesea, în pofida aerului de abstract, de conceptualizare excesivă, una copleșitoare, de patetică expresivitate: „Am zile când pur și simplu nu exist; astăzi este una dintre ele...”;„Trăiesc într-un spațiu intuitiv pur, care-mi delimitează personalitatea, trecând, în același timp, cu mult înaintea ei. Este spațiul dintre două țârâituri de greiere, lipsit de interferența disonantă a oricărei gândiri. Aici mă întâlnesc cu ceilalți, dar în special cu mine, cel de astăzi”;„Plimbări scurte prin ceața pregnantă, de copertă minimalistă. [...] Prefer plimbările solitare în ultimul timp. De oameni sunt hipersătul”.

Bildungsromanul lui Raul Bribete este profund în substanță și excelent scris, oferind o lectură captivantă și multiplu profiIII tabilă.

Folclor

www.revistaneuma.ro

78

Nr. 3-4(77-78) G 2024

FOLCLORUL COPIILOR – CARACTERISTICI GENERALE TeODOR SĂRĂCUȚ-COMĂneSCU olclorului, ca şi culturii populare, îi sunt specifice oralitatea, existenţa prin variante, anonimatul, caracterul colectiv, sincretismul şi caracterul formalizat. Este de aşteptat, astfel, ca în folclor să domine funcţiile utilitare, practice suspuse orizontului de aşteptare al colectivităţii, dar şi de impunere a unor modele prin care grupul dobândeşte stabilitate, coeziune şi stimă de sine. Din punct de vedere axiologic, folclorul va valida experienţe colective, impunând norme comune grupului, relevând un anume conformism.

Folclorul, la fel ca şi noţiunea de cultură a suportat destul de multe conturări şi definiţii. Problema definirii cât mai riguroase a faptelor de folclor este preluată de un lingvist (R. O. Jakobson) şi un etnograf (P. G. Bogatârev), care au recurs la o combinare a perspectivei funcţionaliste dominante, la un moment dat, în antropologia culturală (Boas, Malinowski, Radcliffe - Brown), cu teoria lingvistică a lui Ferdinand de Saussure, care reuşea să pună în evidenţă specificitatea folclorului, distingerea lui de alte tipuri de manifestări artistice şi, în primul rând, de literatura cultă, „de autor”. Este important de amintit că în acest studiu, distincţiei lingvistice saussuriene între langue şi parole i se găsesc corespondenţe în planul creaţiei poetice orale, raportului oral-scris în opera folclorică, punând în evidenţă şi rolul pragmatic al creaţiei: „Opera folclorică este extra-personală, ca şi langue, şi trăieşte o viaţă pur potenţială, nu este, în cele din urmă, decât un complex al cunoscutelor norme şi impulsuri, canavaua tradiţiilor actuale pe care interpreţii (cititorii) o însufleţesc cu aportul lor particular, cum fac creatorii de parole faţă de langue. În măsura în care aceste inovaţii individuale ale limbii (sau ale folclorului) răspund exigenţelor comunităţii şi anticipează evoluţia regulată a lui langue (sau a folclorului) ele se vor socializa şi vor deveni fapte de langue (sau elemente ale operei folclorice). [1] Într-un cuvânt, se poate afirma că, atât în folclorul adulţilor, cât şi în cel al copiilor, sunt confirmate numai acele forme care pentru colectivitatea respectivă sunt potrivite din punct de vedere funcţional, existenţa unei opere folclorice presupune existenţa unei colectivităţi care să-şi asume opera sau să o sancţioneze.

F

Legitimitatea folclorului copiilor – trăsături, caracteristici, opinii Cu toate că folclorul reprezintă fântâna mereu vie a oricărei culturi, studiile asupra elementelor sale esenţiale au fost nu numai anevoioase, dar şi confuze, adesea basmele erau poveşti, baladele erau legende sau cântece bătrâneşti etc.

Până la B. P. Hașdeu se realizaseră doar clasificări sporadice şi fragmentare, cu referire doar la unele specii literare, iar altele nici măcar nu erau luate în seamă. Aşa s-a întâmplat şi cu creaţiile specifice vârstei copilăriei care erau privite doar ca „jocuri de copii”. Deşi Hașdeu realizează prima clasificare, încă în prefaţa din

1867 a colecţiei lui I. C. Fundescu, aproape completă, distingând trei genuri cu speciile lor: „I. Genul poetic, în care înglobează: 1. cântecul bătrânesc; 2. doina; 3. colinda; 4. hora; 5. vicleemul; 6. descântecul; 7. oraţia. II. Genul aforistic cu: 1. proverbe; 2. idiotisme; 3. ghicitori şi frământări de limbă; III. Genul narativ cu: 1. tradiţiunea; 2. anecdota; 3. basmul.”, [2] nu sunt amintite, din folclorul specific copiilor, cântecul de leagăn, „cântecele de copii”, cântecele unor obiceiuri (paparudă, scaloian etc.). B. P. Hasdeu, în Prelegerile de etnopsyhologie (cursuri universitare manuscris din 1892-1893), va reveni şi va realiza o nouă clasificare după vârsta biologică, unde copilăriei – denumită „divină” – îi corespund 4 specii: cântece de leagăn, versuri întrebuinţate la jocuri, frământări de limbă, basme. [3] Desigur că pe Hașdeu îl interesa fenomenul de masă la nivel naţional, dar ceea ce s-a publicat reprezintă doar o parte din acest proiect al său şi care nu viza decât accidental acest segment al folclorului literar specific copiilor.

I. Muşlea, oprindu-se la chestionarele lui Hașdeu, face o remarcă deosebită în legătură cu acest tip de creaţii şi anume că „Jocurile de copii vin să arate în primul rând răspândirea lor de atunci cu o bogată terminologie care le caracterizează”, semnalând şi aspectul inedit al unora. [4] Există o mărturie valoroasă în acest material al lui Hașdeu în momentul când a trecut la folclorul literar propriu-zis şi s-a ocupat de valoarea documentară şi varietatea tipurilor la jocurile de copii, la dansurile şi la instrumentele muzicale. Se recunoaşte, chiar dacă nu printr-o accedere ştiinţifică, unicitatea şi diversitatea acestor tipuri de creaţii, ineditul lor (cu atât mai mult, cu cât erau reprezentate din mai mult de 700 de localităţi).

Cronotopic, în drumul acesta spre izvoarele folclorului, trebuie să ne oprim la câteva mărturii care, deşi puţine, atestă sâmburele creaţiei folclorice: În prima jumătate a secolului al XI-lea, Legenda Sf. Gerard, episcop de Cenad, mort în 1047, vorbeşte de cântecul jalnic al unei femei ce învârtea râşniţa – cântec auzit într-o noapte când a poposit la un cneaz. Din nefericire, nu ni se aminteşte în ce limbă a fost cântat.

Cronicarul bizantin M. Dukas (în intervalul 1396-1402) aminteşte faptul că valahii prizonieri cântau cântece în limba lor, pentru a-i delecta pe sultanul Baiazid Fulgerul şi pe valahi.

Un document de la Marienburg (1 septembrie 1399) aminteşte de un „Walachischer Spielmann”, un „muzicant valah”, dar fără să se dea amănunte.

Letopiseţul moldovenesc (1497) „pomeneşte” de ospăţul lui Ştefan cel Mare, care nu se desfăşura fără cântec (epic).

De-abia în secolul al XVI-lea mărturiile devin mai frecvente (De ex., în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie se află acea pildă cu turturica, pe care o regăsim ulterior într-un cântec popular, sau vestitul cântec al fetei de român care şi-a pierdut oile şi caprele şi le caută plângând prin munţi).

79

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Folclor

www.revistaneuma.ro

Cert este faptul că actul creaţiei a fost continuu, în masă, iar modalităţile de investigare, cercetare, clasificare, valorificare etc., au fost limitate atât temporal (şi aici ne putem gândi şi la numărul restrâns de cercetători avizaţi), cât şi tehnic.

Cât priveşte folclorul specific copiilor, putem spune că primele culegeri publicate au cuprins mai mult cântece de stea care erau destul de cunoscute, mai ales prin exersarea aspectului lor oral. La întocmirea acestora au stat câteva iniţiative didactice exprese, şi anume acelea de a-i da copilului cât mai repede o carte pentru specificul vârstei, dar – din păcate – „ele sunt creaţii culte şi, prin cuprinsul lor, versificate în formă populară pentru a fi accesibile straturilor de jos. Ca atare, publicarea acestor producţii semipopulare nu poate fi socotită determinantă pentru începuturile folcloristicii româneşti.” [5] Recunoaşterea existenţei folclorului pentru copii (în limitele exprimate anterior) a dus la o stimulare a publicării de cărţi şi culegeri pentru copii, lărgindu-se, în primul rând, domeniul de investigaţie şi cel al mijloacelor de expresie cu o mai acută penetrare în universul intim al copilăriei şi chiar al adolescenţei.

Nu trebuie uitat faptul că în casele boiereşti, în palatele domneşti, în afara unor dascăli angajaţi pentru iniţierea în unele discipline, creşterea şi îngrijirea copiilor era încredinţată unor oameni din popor – doici, dădace, însoţitori etc. – care le transmiteau astfel o parte din frumuseţea sufletului, gândirii şi vorbirii populare (vezi cântecul de leagăn, proverbele „populare”, strigăturile, zicătorile, ghicitorile, colindele etc.). Şi la noi momentul acesta al conştientizării necesităţii valorificării creaţiilor folclorice s-a materializat destul de târziu. De la „momentul” Vasile Alecsandri sau altele destul de cunoscute: Anton Pann, George Baronzzi, Tudor Pamfile, Nic Pauleti, Artur Gorovei etc., care cuprindeau folclor literar fragmentar, trebuie să aducem în prim plan unele culegeri care inserează şi folclor literar pentru copii. În acest sens, o contribuţie deosebită o au folcloriştii ardeleni, deşi nu s-au ocupat în mod expres de acest aspect. Între 1876-1879, elevi ai şcolilor blăjene au realizat culegeri inedite de folclor în care regăsim şi creaţii cu specific pentru copii.

Dimitrie Radu, unul din străluciţii elevi ai Blajului, dacă nu ar fi fost trimis pentru studii la Roma, poate ar fi devenit unul dintre cei mai importanţi folclorişti români, fiind un fidel culegător de folclor. Spre deosebire de ceilalţi culegători de folclor în colecţia lui „semnalăm şi un cântec din folclorul copilăresc (t.2) [6] şi un fragment dintr-o cunoscută mulţumită de colind” (t.3). [7]

Un apropiat (colaborator) al lui B. P. Hașdeu este şi Iosif Horaţiu Liţa care, în cursul anului 1878, realizează o colecţie intitulată: „Versuri populari triste, eroice, / Anecdote, hore, descântece / Proverbia, poveşti, gâcituri, / Strigări şi chiar de limbă frânturi, / Şi altă literatură / Din a poporului gură, /Adunate cu căldură”, semnificativă pentru o parte a folclorului literar specific copiilor, şi care trădează nu numai talentul autorului de bun versificator, ci şi preocuparea pentru acest segment al folclorului încă necunoscut.

Nu putem trece cu vederea culegerea lui P. Ispirescu în care găsim pe lângă proverbe, zicători şi ghicitori, deja destul de cunoscute, şi„jocuri de copii”. [8] După 1900, vor apărea şi culegeri în care se regăsesc şi creaţii din folclorul literar pentru copii. Prima ediţie a culegerii gălăţeanului Tudor Pamfile cuprinde Jocuri de copii adunate din satul Ţepu (1906) şi prezintă „mai întâi 70 jocuri de copii propriu-zise, apoi numărătorile cu cele 19 tipuri cunoscute acolo, urmate de 29 jocuri cu păcăleli. [...] Urmează capitolul descriptiv al jucăriilor, apoi cântecele de copii, frământări de limbă etc.” [9] Secolul XX, mai ales în a doua jumătate, va fi destul de confuz pentru acest segment pe care-l reprezintă folclorul literar al copiilor şi pentru copii, neexistând culegeri „serioase” cu specific, din motive lesne de înţeles, iar cercetările privind caracteristicile, trăsăturile, specificităţile, ineditul creaţiilor literare, mai ales ale copiilor, sunt extrem de puţine, incomplete şi unidirecţionale.

III

NOTE: 1. Nicolae CONSTANTINESCU, 1986, Lectura textului folcloric, Bucureşti, Ed. Minerva, p. 5.

2. I. MUŞLEA, Ov. BÎRLEA, 1970, Tipologia folclorului (din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu ), Ed. Minerva, Bucureşti, p. 23.

3. Ibidem, p. 24.

4. Ibidem, p. 53.

5. Ov. BÎRLEA, 1974, Istoria folcloristicii româneşti, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, p. 52.

6. Vezi Poezii popolare, colectate de Dimitrie E. Radu, septiman – T.2 –„Lună, lună, fărgălună / Ţine seara cu lumină, / Că se-nsoară Păducel / Şi ia fata lui Cercel, / Cu căruţa raiului / Cu caii-mpăratului”.

7. Virgiliu FLOREA, 1994, Folclorişti ardeleni (colecţii inedite de folclor), Ed. Transilvania Press, Cluj-Napoca, p. 82.

8. Vezi Petre ISPIRESCU, 1885, Jocuri şi jucării de copii, Sibiu, p. 88.

9. Ov. BÎRLEA, lucr. cit., p. 404.

Aniversare

www.revistaneuma.ro

80

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Radu |uculescu RADU-IlARIOn MUnTeAnU

n scriitor găseşte o fotografie veche. Fapt banal. Un grup de adulţi, se vede că-s prieteni. Undeva, în josul cadrului, un copil.. Nu mai e bebeluş, dar are trăsuri energice, să nu spun bătăioase. Scriitorul, are vârsta celor mai maturi din grupul de adulţi din fotografie. Îl simţim privind intens imaginea…

Un atare fragment ar putea fi începutul unui roman. Cinematografic. Imaginea din fotografie e privită prin valurile transparente care sugerează adâncirea în trecut. Personajul care se priveşte pe sine copil are aceeaşi fire concentrată, energică. Din adâncul apei vălurite el aude o voce de copil. Pare vocea puiului de om care, în imagine, priveşte concentrat grupul de adulţi. Atunci, în momentul surprins de imagine, tăcea. Descifra, în minte, ce vorbeau adulţii. Ceea ce aude acum e propria voce, la aceeaşi vârstă, dar la alt moment. Poate copilul din fotografie, urmărind concentrat ce vorbeau adulţii, îşi amintea ce spusese el însuşi, nu cu multă vreme înainte, dus de mână de mama lui, prin oraş.

Tocmai murise Stalin. Manifestaţii oficiale după program, dar la nivelul populaţiei se vorbea în şoaptă spre deloc. Copilul se trezi cântând, pe text propriu, inventat pe loc: Stalin, cu sapa-nainte, umblă vesel printre morminte. Mama lui se sperie. Îl luă repede acasă.

Uitase episodul. Cine ţine minte o întâmplare în fond anodină de când avea 4 ani? Privind fotografia, din memorie izvorî senzaţia sperieturii mamei.

Pe 1 ianuarie Scriitorul a împlinit 75 de ani. Nu ştiu dacă-şi mai aminteşte momentul când privind, cu aproape 60 de ani în urmă, acea fotografie care, prin reflexul asociaţiei de idei, îi adusese exploziv, pe ecranul memoriei, năzbâtiosul cântec.

A doua etapă majoră din viaţa lui ca scriitor, începea cu doar câţiva ani înainte, când publica romanul Poveştile mamei bătrâne Cartea Românească, 2006. În clasificarea zodiacală chinezească, aniversarea cea mai rotundă e 60 de ani. 12 animale x 5 elemente.

Fără a fi nici preocupat, nici conştient, îşi sărbătoreşte ciclul vital major publicând următorul roman al acestei epoci. Intitulat…

Stalin cu sapa-nainte. Înainte de a intra în conţinut, să observăm că pe coperta neagră (numai numele STALIN e scris cu roşu, cu corp mare) e reprodusă… fotografia cu care am început portretul aniversar. Cu retroversiunea în germană a lui Peter Groth – titlul Stalin, mit der Spaten voran! Editura Mitteldeutscher Vorlag – va participa, în 2018, la târgul de carte de la Leipzig. Romanul a fost tradus şi în italiană – Stalin, con la zappa in spalla, versiune de Danilo de Salazar, Editura Aracne, 2013 şi în maghiară – versiune de Szőcs Imre, editura Typotext şi lansat la Budapesta cu sprijinul ICR. Dar să ne întoarcem la începuturi. Originar din Tg. Mureş, fiu al medicului Dumitru Ţuculescu şi nepot colateral al pictorului omonim, a crescut la Reghin. Unde se stabilise familia. Şcoala Germană din Reghin (1956-1963), clasa a VIII la Liceul de muzică din Tg Mureş, Liceul de Muzică din Cluj (1964-1968) apoi consevatorul Gheorghe Dima din Cluj (1968-1972) secţia vioară. Jurnalist la Radio Cluj, de la absolvire până în 1985 (desfiinţarea studiourilor teritoriale), violonist la Filarmonica din Cluj. În 1990 reînfiinţează,

U

alături de câţiva colegi, studioul local de radio, apoi studioul local de televiziune, unde activează până la încheierea perioadei salariale. Între 1967 şi 1974 conduce Cercul de teatru și pantomimă „Atelier”, montând piese din autori clasici și contemporani (între altele o dramatizare după Gabriel Garcia Marquez) precum și piese proprii. După 1990 a participat la numeroase festivaluri de teatru, naţionale şi internaţionale. Între 1990 şi 1995, în cadrul unor burse de studii, a activat în studiouri de radio elveţiene. Ocazii cu care a tradus şi publicat la edituri româneşti volume ale mai multor prozatori şi poeţi elveţieni de expresie germană, experienţa de gen avea să fie multiplicată şi în alte ţări europene. ntre 2007 şi 2014 a organizat un original festival multicultural internaţional la Reghin, sub egida Asociaţiei Culturale Ars Maris, pe care a înfiinţat-o şi condus-o. Un florilegiu care a adunat invitaţi din cele mai diferite domenii artistice. Unii sculptori au îmbogăţit oraşul cu opere personale… Ca un exemplu, în ediţia 2013 a Festivalului, scriitorului Danilo de Salazar (Universitatea din Calabria) i-a fost decenat Trofeul ARS MARIS. L-am cunoscut cu 50 de ani în urmă, la… Şcoala de ofiţeri de rezervă din Radna-Lipova. În următorii ani publica în reviste culturale transilvănene o colecţie de proze care-şi aveau sursa în experienţa armatei. Stilul propriu era definit. Unele din acele texte, selectate, s-au regăsit în volumul de debut, Portocale şi cascadori (1978) produs de editura clujeană Dacia.

A urmat al volum de proză scurtă, Grădina suspendată, mai rafinată.

Primul roman – Vânzătorul de aripi - apare anul următor. Personajul principal e departe de personalitatea eroilor de mai târziu.

Dar ce se întrevede de la început în opera scriitorului e forţa stilului. Dincolo de comicul cu umbre dramatice, el se dovedeşte un maestru al grotescului. Interesant, deşi la prima lectură nu-i dai importanţă, în roman apare prima pisică fantastă, surori de gen ale căreia le vom reîntâlni în volumele recente. Vezi Rauna. În 1984 apare, la Albatros, romanul Ora păianjenului. Reeditat în 2006 de Editura Galaxia Gutenberg.

Următorul roman, încă mai consistent, Degetele lui Marsias, apare în 1985, acum la Dacia. E prima sa carte care va fi reeditată ca e-carte la Editura LiterNet.ro, în 2004. Observam, în prezentarea redacţională a ediţiei online, că tandemul celor două personaje centrale, flautistul Timotei Alidor şi dirijorul Carol Vătan, reproduce,

81

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Aniversare

www.revistaneuma.ro

fără intenţia programatică a scriitorului, alt conflict din filmul lui Andrzej Wajda, Dirijorul. Semnificativ e că acest al doilea roman apare exact în anul desfiinţării abuzive a studiourile teritoriale de radio.

Revenim la editura Albatros, unde apare, în 1986, volumul de miniaturi Portrete în mişcare. Se pune întrebarea dacă respectivele miniaturi anticipează cumva bliţ prozele din ultimii ani. Mai degrabă nu, structurile textelor diferă.

Primul roman postdecembrist este Umbra penei de gâscă, apărut la Dacia, în 1991. Apreciat de critică (eronat, aş zice) ca un exerciţiu de lectură a romanului Numele trandafirului al lui Eco, e, mai degrabă, un tablou simbolizant al transilvaniei de la mijlocul secolului XVIII. Oarecum în contrast cu universul erotico-emoţional al romanului precedent, soliditatea construcţiei e subliniată de Nicolae Steinhardt pe coperta a patra a primei ediţii. Reeditat în 2007 de Galaxia Guttenberg.

Revine, cumva, la proza scurtă, cu volumul Cuptorul cu microunde - romanul unui bloc în 10 secvenţe horror – Dacia 1995. O a doua şi recentă ediţie, revăzută şi adăugită, este Luna gheboasă – Editura pentru Artă şi Literatură, Bucureşti 2023. În 2001 apare, la Editura Paralela 45, volumul Aventuri în anticameră – jurnale.

Liften, (proză scurtă, Zalaegerszeg-Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila) Radu Ţuculescu a scris mult teatru şi, cum spuneam mai sus, a şi condus trupe de studenţi care au jucat. Dar primul volum dramatic îi apare târziu: Ce dracu se întâmplă cu trenul acesta? Editura Eikon, 2004. Ediţie online în acelaşi an la editura LiterNet.ro.

Autorul a susţinut, o vreme, cronica dramatică la Observator cultural. Un volum de cronici dramatice selectate a publicat în 2004 la Editura Tribuna: Teatrul transilvan la începutul mileniului al III-lea. Începe noua serie de romane. În 2006, cum spuneam, Povestirile Mamei bătrâne. o frescă a zonei rurale multiculturale transilvane. Versiunea franceză, datorată traducătoarei Dominique Ilea – Mère-vieille racontait -, apare la editura Gingko, Paris, 2012, versiunea cehă Staromana vypravi - Editura Dauphin, Praga, 2015, iar versiunea sârbă, Prica Staramajke. În 2008 apare der Mikrowellenherd (der Roman Eines Plattenbaus in zehn Aufzuge) la Editura Lehner, Viena, traducere de Zorin Diaconescu. În acelaşi an apare la Budapesta, la Editura Noran, antologia Dilingo (zece prozatori români contemporani.

De Stalin, cu sapa-nainte, am vorbit. În 2010, apare Bravul nostru Micşa – trei piese de teatru. Aici trebuie să adăstăm puţin. Versiunea în cehă a uneia din cele 3 piese, datorată lui Ladislav Cetkovski (traducătorul mai multor cărţi ale lui Radu Ţuculescu) se joacă cu succes de cel puţin 3 ani la un teatru din Praga. În 2015 a apărut o versiune maghiară, A mi derek Miksank!-szinmuvek (Ed Garabontzia, Tg.Mures). În acelaşi an editura clujeană Limes publică un volum de publicistică al scriitorului, intitulat Românul erectil. În conţinut sunt adunate mai multe rubrici pe care acesta le-a susţinut în presă.

Al treilea roman din noua serie, apărut in 2012 ca întreaga serie, la Polirom/Cartea Românească, este Femeile insomniacului.

Iar următorul, Mierla neagră, valorifică unele elemente biografice ale autorului.

Ritmul romanelor se întețeşte. 2017 apare Măcelăria Kennedy.

Să-i spunem comedie? E şi asta. Să-i spunem roman social? E şi asta. e un mozaic de experienţe individuale topite într-o galerie de personaje, o sarabandă, de fapt, care animă o lume pestriţă.

Lipseşte dramatismul subteran din Mierla neagră şi cu atât mai

mult aburul tragic din Stalin… o construcţie plenară. Odată mai mult se pretează la procedeul artefactic pe care l-am folosit în cronicile altor scrieri ale autorului, cititorul neozeelandez. Provoacă, adică, un spor subiectiv de amuzament cititorilor care recunosc sursele unor personaje, dar tabloul e perfect coerent în sine pentru cititorul neozeelandez. Între romane, o altă culegere de proze scurte, Uscătoria de partid, blitz-proze. Un volum publicat la editura israeliană Ed Iton77, în traducere în ivrit, Tel Aviv 2019.

Un roman special, eroii căruia ficţionalizează, cu prilejul unei călătorii europene, repere fundamentale ale literaturii (e.g. Kafka).

Cu o tramă poliţistă inclusă. Prezenţe istorice majore ale oraşului elveţian Basel. Aceeaşi editură care i-a publicat toate romanele, acum în 2020. Titlul chisnovatic, simbolizant, Femeia de marţipan. e a doua scriere în care apare ca personaj, enigmatica pisică Rauna.

Deocamdată cel mai recent roman, Crima de pe podul Garibaldi (2022) preia şi dezvoltă cele două personaje majore din romanul precedent. Plasate, personajele, acum pe malul Someşului. E un roman poliţist? Desigur, şi chiar unul reuşit. Dar… După experimentarea tehnicii poliţiste în precedentul roman, aici scriitorul explodează. Enigma e condusă cu impecabilă abilitate, dar esenţa e alta. Diferenţa de fond între romanele Agathei Chrstie (sau ale lui Arthur Conan-Doyle), reduse de fapt la impecabila logică a enigmei şi policierul american, care pune accent pe social, rmateria primă a acestui roman al lui Ţuculescu e împletirea dramelor sufleteşti ale personajelor. În spatele acestor drame e, parţial, tabloul social antedecembrist. Fără ca logica riguroasă a detectivilor (cele două personaje preluate din Femeia de marţipan) să sufere.

Două volume publicate în 2023: La umbra muntelui Tabor – oameni şi locuri din Ţara Sfântă şi Luna gheboasă, a doua ediţie a volumului de proză din 1995, revăzută şi adăugită. Proza în plus, cu titlul respectiv, e o rafinată povestire poliţistă, subgen de gustul căruia pare a se fi molipsit.

Scriitorul îşi scrie, de regulă, romanele pe malul Rinului, la Basel. Următorul va apărea, probabil, în 2024. Nu-i cunosc titlul şi conţinutul. Dar e vizibil cu ochiul liber că de la primul din noua serie, romanele sale parcurg un drum ascendent. Am notificat unele ediţii traduse în limbi străine. Că nu le-am prins pe toate – asta cade în răspunderea textului biobibliografic aniversar. În aceşti ultimi ani a oferit publicului fermecătoare cărţi pentru copii: Ina şi ariciul Pit (2 volume), Aventurile liliacului Vico în Mirabelia.

A contribuit la mai multe antologii de proză românească, mai vechi şi mai noi. Publică în diferite websituri online (e.g. Literomania), în reviste culturale tipărite (e.g. Izvorul Someşului).

A fost premiat de cel puţin 9 ori, între 1972 şi 2009.

Romancier, prozator, dramaturg, scriitorul mărturisea cu prilejul lansării celei mai recente cărţi:„Sunt muzician, mai mult, sunt violonist. Textul se agregă în mintea mea sub influenţa structurilor musicale”.

Am selectat dintre numeroasele ecouri critice un fragment dintr-o cronică a Cristinei Balinte, unul din criticii mai tineri: „Traduse, romanele Umbra penei de gîscă și Povestirile mamei bătrîne ar concura de pe poziții de forță jucăriile estetice ale lui Miorad Pavic și, mai ales, romanele de inteligentă promovare a Orientului turc elaborate de Orhan Pamuk. Transilvania lui Țuculescu, Istanbulul lui Pamuk, conturează spații și timpuri din care decurg povești expuse măiestrit... Radu Țuculescu este un autor de talie europeană.” Un diagnostic rezumativ şi exact.

La Mulți Ani, Radu Țuculescu!

III

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

82

Nr. 3-4(77-78) G 2024

FIORUL BASMULUI - pove§tile fra\ilor Grimm MIRUnA DRĂGHICI emult, foarte demult, la începuturile lumii, când Dumnezeu mergea din când în când pe pământ să vadă ce mai fac oamenii, s-a întâmplat ca, într-o seară, obosit fiind, să nu mai poată ajunge în Rai unde locuiește el.

La peste două secole de la publicarea poveștilor scrise de frații Grimm, putem afirma, dincolo de orice îndoială, că universul copilăriei ar fi fost mult mai sărac și anost fără acestea. Devenită un reper clasic al folclorului european, culegerea lui Jacob și Wilhelm Grimm este printre operele care au consacrat canoanele basmului, atât ca produs etnografic, cât și literar. În contextul cultural al epocii romantismului, Jacob și Wilhelm Grimm întreprind o amplă operă de cercetare filologică și folclorică, menită a afirma robustețea și frumusețea tradițiilor germanice. Materialele colectate sunt puternic editate, pentru a contura o viziune utopică a spațiului tradițional german, în care binele, dreptatea, curajul și virtutea înving întotdeauna, în ciuda tuturor dificultăților și provocărilor. Adunând poveștile, rafinându-le compozițional în formă literară, frații Grimm intenționează să ofere contemporanilor un solid ghid moral, conținut într-o fabuloasă panoplie a imaginarului și aventurilor.

Jacob Ludwig Carl Grimm (1785-1863) și Wilhelm Carl Grimm (1786-1859) se nasc la Hanau, într-o prosperă familie burgheză cu nouă copii: tatăl este magistrat districtual iar mama este fiica unui consilier orășenesc. Decesul prematur al tatălui, în 1796, aruncă familia într-o stare materială deosebit de precară. Poate însă tocmai lipsurile

D

și lupta pentru afirmare socială sunt cele care imprimă celor doi frați reziliența și convingerile pozitive care vor transpare în scrierile lor, virtuți întruchipate de personaje devenite arhetipale. Pe timpul studiilor liceale, cei doi frați sunt de nedespărțit, însă intervine decesul bunicului, lipsind familia de ultimul sprijin material. Sănătatea lui Wilhelm este precară, astmul și scarlatina împiedicându-l să-și înceapă studiile universitare în același timp cu Jacob. Însă frații vor reuși să devină juriști, depășind toate obstacolele materiale și sociale ivite în cale. În acest proces, cei doi tineri se vor depărta mult de mentalitatea burgheziei prospere, trecând către o idealizare a tipologiei celor defavorizați, nevoiți la trudă și sacrificii semnificative, pentru a-și câștiga locul în societate.

La Marburg, anii de universitate le aduc celor doi frați întâlnirea cu istoricul Friedrich Carl von Savigny, sub a cărui îndrumare își vor începe munca de cercetare în domeniul folcloric. Posesor al unei ample biblioteci de manuscrise medievale, eruditul Savigny este cel care îl prezintă pe Jacob unui anumit Clemens Brentano (cumnatul lui Savigny), poet și colecționar de folclor, care va avea un rol major în apariția operei celor doi frați. O călătorie în Franța, în anul 1805, îi aduce lui Jacob ocazia de a studia manuscrisele medievale din Biblioteca Națională a Franței. Astfel, povestirile lui Charles Perrault vor deveni, la rândul lor, una dintre sursele de inspirație utilizate. După absolvire, frații își extind aria cercetărilor, învățând vechile limbi scandinave și accesând bogata tradiție conținută în saga popoa-

relor nordice. 1808 este un an deosebit de fast, căci Jacob este numit auditor în cadrul Consiliului de stat al regelui Hanovrei, grijile materiale dispărând din viața celor doi.

Cercetările recente au aruncat lumină în privința metodei folosite pentru culegerea povestirilor. Pe lângă cele din manuscrisele medievale studiate, se pare că multe dintre acestea au fost auzite de frații Grimm în cercurile burgheze, chiar academice, și nicidecum direct din gura țăranilor anonimi, pitiți în tenebroasele sate ale Pădurii Negre.

Mulți dintre povestitori erau hughenoți francezi, refugiați din calea persecuției regimului catolic francez. Se pare că frații Grimm găzduiau povestitorii la sesiuni repetate de expunere a materialului, cei doi notând cele auzite; Wilhelm chiar se căsătorește cu una dintre aceste povestitoare, numită Dortchen Wild. Astfel sunt adunate sute de povești, de variante, multe neterminate. Se spune și astăzi că poveștile fraților Grimm conțin elemente terifiante și întunecate; cu toate acestea, munca de editare și adaptare a fost intensă și de o mare amploare. Variantele neprelucrate ale unora dintre cele mai îndrăgite povești sunt istorisiri de o brutalitate și devianță comportamentală care frizează patologicul - voi aminti doar scene de necrofilie, viol sau canibalism, care, evident, au fost înlăturate sau transformate de o manieră care să asigure livrarea unui mesaj puternic moralizator și pozitiv.

Pe 25 octombrie și 15 decembrie 1810, Jacob Grimm îi trimite lui Clemens Brentano materialul care va constitui primul manuscris. Scris de mână pe 66 de file de hârtie cu dimensiunea de 22 x 18 cm,

83

Nr. 3-4(77-78) G 2024

acesta conține 45 de povești și o saga, fiind versiunea originală, care nu a fost destinată lecturării de către copii. Frații distruseseră toate versiunile anterioare ale materialului colectat, poate tocmai din dorința de a masca acele aspecte atât de tulburătoare, prezente în sursele originale. În 1975, Heinz Rölleke este de părere că 25 dintre povești au fost scrise de Jacob, 14 de către Wilhelm și 7 de către alți autori. Brentano nu va publica acest manuscris iar atunci când frații îl cer înapoi, nu-l va returna. La moartea sa, în 1842, manuscrisul rămâne în posesia abatelui Ephrem Van der Meulen, care, la rândul său, îl va lăsa moștenire mănăstirii Oelenberg din Alsacia. În 1953, la New York, Martin Bodmer, un cunoscut colecționar, achiziționează manuscrisul de la Mary A. Benjamin, considerată cel mai însemnat comerciant de manuscrise, din sec. XX. În prezent, manuscrisul se află în Elveția, în posesia Fundației Martin Bodmer.

Crăciunul anului 1812 este data la care Kinder- und Hausmärchen (Povești de spus copiilor acasă) vede lumina tiparului. Pe lângă cele 86 de povești ale primului volum, această ediție conține și material etnografic cuprinzând cercetările fraților, putând fi considerată reprezentativă pentru intenția acestora de a reda lirismul spiritului popular german. În 1815 este publicat cel de-al doilea volum, cuprinzând 70 de povestiri.

Cartea nu se bucură de succesul așteptat, nici măcar la cea de-a doua ediție din 1819, destinată copiilor, în care poveștile capătă forma și expresia devenite clasice. Urmează numeroase alte ediții, în care se adaugă material, se modifică situații și personaje, într-un efort de adaptare a textului la gustul publicului și la valorile sociale ale vremii.

Poate și din acest punct de vedere, opera fraților Grimm este interesantă și valoroasă, constituind o modalitate de dialog literar între autori și public. De asemenea, aceste adaptări au avut darul de a evidenția modalitatea de receptare și valorificare socială a imaginarului, conform unor viziuni morale diferite, chiar opuse uneori, în funcție de epoca istorică și mediul de circulație. Cu timpul, în spațiul germanic, poveștile fraților Grimm devin cea mai importantă carte după Biblie, așa cum ne indica în 1944 poetul britanic Wystan Hugh Auden.

Anul 1900 marchează publicarea în limba engleză, însă ediția din 1909 este cea care va fixa pentru totdeauna opera în canonul literar european și mondial.

Volumul are 352 de pagini, la o dimensiune de 20 x 26 cm, iar de pe pagina de gardă aflăm că traducerea este făcută de dna. Edgar Lucas (Alice Erichsen), pentru

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro editura londoneză Constable & Company Ltd. Acesta este momentul în care un alt mare nume se va lega pentru totdeauna de cel al autorilor - ilustratorul Arthur Rackham (1867-1939). Ediția din 1909 cuprinde 55 de ilustrații alb-negru și 39 de ilustrații color, ce aveau să aducă binemeritata consacrare atât a textului, cât și a artistului ilustrator.

Acestea au fost tipărite separat, pe hârtie groasă, apoi lipite pe pagini, înaintea legării cărții. Tipărirea a fost executată după gravuri în lemn. Volumul avea copertă din material textil roșu, decorat cu o imagine executată în contur auriu.

Marele succes al cărții și implicit consacrarea poveștilor se datorează îmbinării organice dintre text și imagini, ilustrațiile artistului englez fiind, la rândul lor, cele care vor fixa canonul grafic pentru genul numit fairy painting. Traducătoarea E.V. Lucas a numit aceste ilustrații drept imagini ale „grației și grotescului”, iar stilul lui Rackham va fi studiat, emulat și valorificat de toate generațiile următoare de graficieni ai fantasticului și imaginarului. Un avid desenator încă din copilărie, tânărul Arthur își petrece mare parte a timpului la British Museum și Muzeul Național de Istorie, unde schițează frenetic tot ceea ce vede. La vârsta de șaisprezece ani urmează cursurile de noapte ale școlii de artă Lambeth, pe timpul zilei muncind ca funcționar într-o companie de asigurări. În 1892 se va angaja la ziarul Pall Mall Budget, unde realizează schițe care ilustrează articolele. În jurul vârstei de 30 de ani începe să lucreze și ca ilustrator de carte, fără însă a părăsi activitatea din domeniul jurnalistic, deși îi displăceau mult schițele rapide pe care trebuia să le producă, numindu-le o „mâzgăleală dezagreabilă”. În perioada 1893 - 1900 realizează ilustrațiile pentru Moartea lui Arthur, Rip Van Winkle și Călătoriile lui Gulliver, precum și prima versiune pentru poveștile fraților Grimm, exclusiv în cerneală neagră. Stilul său ilustrativ din această perioadă se inspiră din gravura în lemn, având contururi groase și o tușă solidă. După 1905, când se înregistrează progrese în tehnicile de tipărire, Rackham va utiliza o adevărată țesătură de linii fine în construirea unor forme deosebit de elaborate și dinamice, adevărata sa amprentă stilistică. Din propriile scrisori, aflăm că setul de imagini realizat pentru poveștile fraților Grimm erau favoritele artistului.

Rackham folosește stiloul și cerneala de India pentru a-și alcătui ilustrațiile. Fiecare dintre imagini este o lume în sine: detaliile, de o abundență covârșitoare, alcătuiesc

alternanțe dramatice de lumini și umbre.

Uman sau animal, personajul de prim-plan este valorificat prin opoziția cu un fundal tenebros. Pădurile și grădinile lui Rackham, cu crengi contorsionate la nesfârșit și puzderia de frunze mișcătoare, sunt cele care setează tonul narațiunii vizuale, încărcată de fiorul aventurii, al pericolului și necunoscutului. Atunci când apar elemente arhitecturale, acestea sunt încărcate de lumini și umbre, având rolul de a surprinde continua luptă dintre forțele binelui și răului, pe care o duc personajele poveștilor.

Personajele lui Rackham sunt absolut uluitoare: cele negative sunt pline de difor mități, chipurile și trupurile având conturul contorsionat și greoi, ca și cum ar fi o prelungire a pădurilor neguroase, bătrâne și acaparatoare. Personajele pozitive, mai ales fetele, sunt de o grație diafană, părul și veșmintele alcătuind o dinamică fluidă și luminoasă, atât de binevenită în contrast cu elementele întunecate. La fel de remarcabilă este și imagistica decorativă, în care chenarul, baroc și dramatic, pulsează de viață, iar vinietele se insinuează în câmpul vizual, având darul de a ne atrage într-o altă lume. Încă din timpul vieții, lui Rackham i-au fost atribuite supranumele de „maestrul goblin” și „pictorul de curte al regelui Oberon și al reginei Titania”. Deși succesul nu s-a lăsat așteptat în cariera sa, spre sfârșitul vieții nota cu regret faptul că ilustrația de carte nu a fost obiectivul său principal, ci mai degrabă pictura în ulei, pe care nu a ajuns să o practice.

Ne-am putea întreba ce relevanță mai pot avea în epoca digitalizării povești venite din epoca preindustrială, ce mesaj mai pot comunica istorisirile izvorâte din imaginarul colectiv de factură rurală, într-o lume a urbanizării agresive. Privind transformările ecologice prin care trece planeta, și cele sociale prin care trece specia umană, putem afla un răspuns. Cândva, basmul era neprețuit, constituind un instrument educativ de bază, un fundament peste care acumularea culturală, experiența și valorizarea socială așezau straturile personalității la nivel individual, dar și colectiv. Astăzi, în goana irațională după progresul și confortul asigurate prin dezvoltarea tehnologică, suntem pe cale de a distruge Pădurea, de a uita Povestea, de a mecaniza Providența.

Cel mai probabil, lumea virtualului digital va înlocui într-o măsură covârșitoare parfumul florilor sau șoapta frunzișului iar generațiile viitoare nu vor mai afla ce se află departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viaţa lor.

III

Jurnal teatral

84

Nr. 3-4(77-78) G 2024

www.revistaneuma.ro

Porumbelul care a p[r[sit colivia, „Cânt[rea\a cheal[” §i umanizarea manechinelor, „În fa\a mor\ii” de Strindberg §i provocarea incon§tientului, Carmen Galin primit[ de îngeri, Un avion special pentru Lucia Sturdza Bulandra, O dubl[ întâlnire fabuloas[ pentru Andrei ±erban: cu Oedip de Robert Icke §i actri\a Cerasela Iosifescu, Imagini cu Lucia Sturdza Bulandra, Andrei ±erban, Carmen Galin în mai multe ipostaze cu parteneri de scen[, Anton Tauf §i Dorel Vi§an IOn COCORA 26 mai 1981. După un turneu de două săptămâni în Germania de Vest cu Teatrul Național din Cluj, neobișnuit de solicitant, căci a presupus deplasări în orașe aflate la mare distanță între ele, a sosit și seara când în gara din München așteptam nerăbdători să ne urcăm în trenul spre Viena. Oboseala era evidentă, se vedea pe fețele tuturor. Cred că nimeni nu se gândea la altceva decât să-și ocupe locul și să închidă ochii. Aceasta cu atât mai mult cu cât a doua zi aveam parte de o escală în jur de paisprezece ore în vestita capitală austriacă. Ceea ce era un bonus oferit cu generozitate de organizatori, o șansă ce părea că ține mai degrabă de utopie decât de realitate. Atunci când s-au stabilit mijloacele de deplasare, de altfel, s-a avut în vedere din start posibilitatea de a vizita o zi Viena. Așa se face că s-a preferat ca la plecare să se meargă până în Berlinul redegist cu avionul, optându-se pentru o noapte de cazare într-un

Carmen Galin în Omul cel bun din Seciuan (regia Andrei Șerban, 1968)

hotel din apropierea aeroportului, iar dimineața devreme să se treacă în Belinul de Vest și de acolo să se meargă la Hamburg. În ceea ce privește întoarcerea acasă, toată lumea a fost încântată de varianta cu trenul, considerând că e o soluție ideală. Cum să nu se profite de o ocazie unică, greu de anticipat dacă se va mai beneficia vreodată de ea? Sosim astfel în zori într-o Vienă încă netrezită din somn, în care se anunță din start (noroc, nu glumă!) o zi însorită. În goana nebună a timpului măsurat în clipe, imediat după ce ne eliberăm de bagaje, ne avântăm în grupuri și grupulețe să luăm cu asalt tot ce în memoria noastră erau repere de neratat: Opera, Burgtheater, Hofburg, Stephansplatz, dominată de domul ce amintește întrucâtva de Biserica Sfântul Mihail din Cluj, Dunărea, neapărat Dunărea, o plimbare pe Ring, fabulosul Prater, o cafenea în care se bănuie că obișnuia să poposească Eminescu etc. Abia după ce se lăsase bine întunericul, ne întâlnim cu toți, la ora fixată, în Westbahnhof, dinaintea ghișeului de bagaje, grăbiți să intrăm în posesia valizelor și să urcăm cât mai repede în trenul via BudapestaBucurești. Nici chiar eu nu am întârziat, deși pe ultima sută de metri am simțit nevoia să rămân singur, să mă detașez de ceilalți. Paradoxul e că într-un confortabil vagon de clasa întâia, mult mai puțin aglomerat ca acela în care cu o noapte în urmă am călătorit de la München la Viena, mi-e imposibil totuși să dorm. Gândurile îmi zboară de la una la alta și-mi răvășesc memoria. Puternic marcat afectiv, reparcurg pas cu pas itinerariul turneului. Așadar, Hamburg,

Carmen Galin și Dan Pița

85

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Bremen, Karlsruhe, Köln, Nürnberg și Regensburg îmi stăruie în amintire ca orașe în care am fost copleșiți de emoții. Pe scenele unor prestigoase teatre pe care au evoluat Carmen Galin, Anton Tauf, Melania Ursu, Dorel Vișan, George M. Nuțescu, Clara Sobek, Mariana Popovici, Gelu Bogdan Ivașcu, Constantin Adamovici, Petre Moraru și încă alți câțiva combatanți, toți copleșiți de emoții și dornici să atingă cel mai înalt nivel al harului lor, cum și cei prezenți în între spectatori, dramaturgul D. R. Popescu, scenograful T. Th. Ciupe, câțiva critici, regizorul Alexandu Tatos, au trăit intens împreună, deci alături de ei și eu, explozia de aplauze care la sfârșitul spectacolelor credeam că nu se mai termină. A absentat de la lungul șir de seri fastuoase, refuzându-i-se viza din cauză că sora îi „fugise din țară”și s-a stabilit în Germania occidentală, Mircea Marin, regizorul spectacolului Woyzeck, jucat în nu mai puțin de șase orașe cu Dorel Vișan în rolul principal. După reprezentație, într-o gazetă din Regensburg, s-a scris cu entuziasm despre calitatea interpretării actoricești, despre scenografie, despre originalitatea viziunii și metaforei regizorale. Atras sigur și de faptul că textul aparținea unui autor german, publicul a constituit, de asemenea, o surpriză. A umplut peste tot sălile și a creat o ambianță impresionantă. După felul cum s-a manifestat, a dovedit nu numai că i-a plăcut ceea ce a văzut, ci și că e avizat, cu gust și receptiv la arta teatrală modernă.

Cu acest public, dar și cu gazetarii prezenți la spectacole, trupa a purtat deseori dialoguri pertinente referitoare la potențialul creator al teatrului românesc contemporan și la originalitatea lui în cotext european. Turneul a debutat cu Pasărea Shkespeare de D. R. Popescu la Hamburg. Din păcate, spectacolul a beneficiat doar de o singură planificare, deși sunt convins că ar fi meritat mai mult, fiindcă felul în care a fost receptat a depășit toate așteptările. Profesionist desăvârșit, conștient de riscul de a te afla în fața unui public străin, în majoritatea lui necunoscător al limbii române și nefamiliarizat cu realitățile românești, cu aluziile și replicile cu subînțeles, regizorul Alexandru Tatos a repetat îndelung până în seara reprezentației, a regândit și structurat meticulos fiecare scenă, concentrând la maximum în special pasajele cu un pronunțat caracter verbal. A reușit să le confere astfel un plus de combustie și să șocheze chiar și pe cei ce-l văzuseră în țară. Nu pot să nu menționez, apoi, o întâmplare, în tot uluitoare, petrecută spre final. Între altele,

Carmen Galin și Ștefan Iordache

din recuzita de pe scenă făceau parte și două uriașe colivii cu porumbei. Exacerbându-și trăirea rolului până la transă, Anton Tauf uită, la un moment dat, ușa uneia dintre colivii deschisă. După câteva replici, un porumbel nu nesocotește„incidentul”și părăsește colivia, zburând la început în scenă și după aceea în sală. Spectatorii nemți au reacționat firesc, amuzându-se copios, considerând probabil că e vorba de un detaliu inventat de regizor, ori poate chiar o indicație a dramaturgului. Noi însă cei ce alcătuiam colectivul de români i-am găsit repede un tâlc inflamabil, plin de sensuri și aluzii, asta mai ales pentru că nu puteam să nu ținem seama de contextul în care a avut loc. Cred că nu au fost puțini aceia în capul cărora povestea cu porumbelul să nu producă un moment de luciditate și să-i determene să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să-i urmeze pilda și să evadeze din colivie? De altfel, la conferința de presă de după spectacol D.R. Popescu s-a referit și el la porumbelul năzdrăvan, acela ce profitând de o anume împrejurare nu a pierdut ocazia să-și ia zborul. Într-un limbaj colorat, în stilul său caracteristic, evocând până și o vizită cu o zi înainte în fabul târg de pește de pe malurile Elbei, și acesta un spectacol halucinant și greu de imaginat, autorul Păsării Shakespeare în intervenția lui a punctat nevoia de libertate a omului contemporan, indiferent de domeniul în care activează și de locul unde trăiește. Arta adevărată are obligația, de aceea, să provoace permanent la dialog pe cei cărora li se adresează. Or, am convingerea că artiștii clujeni ceea ce au realizat, la propriu și la figurat, pe toate scenele pe care au jucat a fost tocmai faptul că nu au ratat dialogul. La Karlsruhe, la întâlnirea dintre realizatorii spectacolului și public, constituind o tradiție a frumosului și modernului teatru din oraș, cineva a întrebat de ce se joacă Georg Büchner în România și prin ce este interesantă o piesă precum Woyzeck pentru noi? Răspunsurile din toate părțile au fost asemănătoare.„Fiindcă e operă clasică importantă, cu o problematică reprezentativă pentru omul cotemporan, cu mesaj, care incită și provoacă dialog”a intervenit iarăși D. R. Popescu de undeva din fundul sălii. ”Așa este !” i-a dat dreptate cineva în limba germnană : „Fără mesaj și dialog nu poate exista arta”. Într-un fel, în clipa aceea, mi-a părut și mai rău că nu s-a juat și Pasărea Shakespeare. Aș fi fost tare curios să aflu și alte opinii despre libertate și adevăr, despre nevoia de puritate morală. În fine, la Nürnberg a avut loc o nouă

Carmen Galin și Dan Condurache

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro întâmplare surpriză, firește, de o altă natură decât aceea de la Hamburg. Între spectatorii veniți să vadă Woyzeck l-am zărit deodată în hol pe Vlad Mugur, fostul director al Naționalului clujean, funcție din care părăsise țara în 1971. Am schițat un gest de salut, dar s-a pierdut în mulțime. Nu am văzut pe nimeni dintre cei care îl cunoscuseră și lucraseră cu el să se apropie și să-i întindă mâna. Se speriaseră într-atât încât se prefăceau că nu-l văd. Când am intrat în sală am observat că lângă el e un loc liber și m-am grăbit să-l ocup. Între noi s-a înfiripat repede un dialog. Era același Vlad din perioada clujeană, volubil, plin de vervă, atent la detalii, spontan și franc în aprecieri, în reacții... Privindu-l și ascultându-l am avut senzația pur și simplu că timpul parcă printr-o minune și-a modificat cursul și a început să se deruleze invers. Vlad cel Mare cu temperamentul și spiritul său inegalabile era neschimbat. Așa cum îl știam și mă fascinase de atâtea ori în urmă cu zece ani.

86

Nr. 3-4(77-78) G 2024

16 decembrie 1992. Sigur fiecare spectacol regizat de Tompa Gabor, în ceea ce mă privește, îl întâmpin cu curiozitate și mare interes. Asta cu atât mai mult atunci când este vorba de unul cu un text precum Cântăreța cheală. Încă de la premieră (11 mai 1950) piesa lui Eugenio Ionesco a fost considerată una specială și mai ales una cu destin ciudat întrucât nu s-a bucurat de succesul scontat care îi va fi rezervat de viitor. În ciuda unor eforturi publicitare deosebite - cu multe ore înainte de spectacol actorii se transformau în “oameni-sandwich” și cutreierau străzile din apropierea teatrului parizian “Des Noctambules”, încercând cu orice preţ să atragă atenţia - reprezentaţia în premieră mondială cu piesa de debut scenic a lui Eugen Ionescu nu a fost de natură să încurajeze, ajungând relativ repede, după o lună, o lună şi jumătate, să fie scoasă de pe afiş. Cu toate acestea, nu a trecut neobservată, valoarea şi originalitatea ei fiind remarcate de mai mulţi critici importanţi ai momentului. Astfel, data premierei rămâne, dacă e privită din perspectiva a ceea ce s-a întâmplat cu trecerea anilor, memorabilă pentru istoria teatrului. Treptat, pas cu pas, poate spre exasperarea autorului, paradoxal vorbind, începe să dobândească, mult mai repede decât se aștepta, o aură de clasicitate, deși tocmai aceasta nu-și dorea.

Repetatele lecturi regizorale de la o reprezentație la alta o arată ca fiind foarte deschisă unor multiple abordări de fond și stil. Este adevărat, ca orice scriere de frapantă noutate, Cântăreața cheală scapă logicii normalului. Dincolo de faptul că subiectul se păstrează aparent într-un perimetru al banalului cotidian, el se derulează sub bătăile unei pendule ce a luat-o razna, indicând un timp parcă din afara timpului, înfățișându-se ca o insolită fotografie a vidului exis-

tenţial Acțiunea e pusă în mișcare de câţiva inşi total automatizaţi, antrenați într-un aberant delir verbal, fără sentimente, fără gânduri, dar nu şi fără o identitate. Dramaturgul însuşi a afirmat cândva despre insolitele sale personaje că reprezintă “un fel de mică-burghezie universală, micul burghez fiind omul ideilor primite, al sloganelor, conformistul de pretutindeni”. Odată sugerată o atare posibilă cheie de lectură, defel restrictivă, premisele ei nu au putut să scape din vedere nici condiţia omului din ţările aflate sub regimuri totalitare. Fiindcă nicăieri mai mult decât aici “ideile primite”şi“sloganele”nu au făcut ravagii. Regizorii români, de pildă, nu numai că au fost fascinaţi de posibilitatea unei asemenea interpretări, ci chiar şi-au asumat-o cu complicitate, apelând la multiple alegorii, simboluri şi analogii. De regulă atitudinea adoptată de ei a urmărit să releve două aspecte simultan: unul constând în producerea unui“transplant”de absurd într-o realitate uşor identificabilă, altul în scoaterea la vedere a absurdului din aceasta. Rezultatul nu a întârziat prea mult să se arate. E motivul pentru care, cum bine se știe, piesele ilustrului autor al Rinocerilor au fost aproximativ douăzeci de ani interzise la noi, semnificaţiile lor politice şi morale fiind considerate“periculoase”, iar publicul, deşi abia le descoperise, s-a trezit brusc privind spre ele cu nostalgia celor câtorva spectacole pe care a avut norocul să le vadă sau despre care a auzit. Reîntâlnirea cu teatrul ionescian pe scenele româneşti, după decembrie 1989, nu înseamnă doar un dublu act de dreptate (pentru dramaturg şi public), ci şi o modificare radicală de atitudine regizorală în abordare, aşa cum a convins şi excelentul spectacol cu Cântăreaţa cheală al lui Tompa Gabor. Regizorul şi actorii renunţă la lectura de tip actualizant şi preferă una de tip universal. Tratează textul cu o libertate de improvizaţie extremă, redescoperă absurdul cu voluptate, ca pe o revelaţie, dar fără să cadă în extazul formei şi să ignore sensul. Ieşirile din spaţiul intrigii (atât cât se poate vorbi de intrigă în Cântăreaţa cheală) şi din cel verbal (ăsta, da!, o componentă distinctă), contându-se în special pe ce şi cât inventezi, produc gaguri şi efecte în cascadă. În situaţii, replici şi cuvinte se fac breşe serioase, creându-se loc cu dezinvoltură şi ingenuitate pentru tot şi toate: de la clovnerie la acrobaţie, de la parodie la caricatură, de la mişcarea ireală de balet mecanic la scene onirice sau metamorfoze bizare. Plăcerea cu care se joacă amuză copios,“magnetizând” până şi spiritele academice, conservatoare. E greu să spui despre piesă cât e un pretext de spectacol şi cât un text transpus în spectacol. Dar, în ciuda aparenţelor şi, deopotrivă, a evidenţelor, metafora regizorală e caligrafiată cu meșteșug de artizan, cu metodă şi o remarcabilă consecvenţă stilistică. Tompa Gabor ima-

Carmen Galin în Electra (regia Andrei Șerban, 1990)

Carmen Galin, talent, inteligență, farmec

87

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

ginează un straniu ritual al reîncarnării. Pleacă de la premisa că personajele în Cântăreaţa cheală au coborât sub limita alienării şi automatizării, că au încetat de a mai fi nişte reprezentări vii, identitatea lor reducându-se la aceea a unor păpuşi îngrămădite pe rafturi de bibliotecă sau într-o ladă de recuzită. În spectacol e reînviat astfel un univers mort, mecanic, populat de alcătuiri stranii, care acţionează conform unor deducţii logice transformate în stereotipii, în clişee mintale. După o îndelungă conversaţie cuplul Martin ajunge, într-o scenă antologică, la concluzia mai presus de orice îndoială, dar în acelaşi timp şi paradoxală, că sunt soţ şi soţie. Problema esenţială pentru regizor şi interpreţi a fost, se pare, aceea de a da credibilitate convenţiei propuse, de a o face să funcţioneze ca un mecanism firesc, fără stridenţe şi artificii, chiar dacă în plan scenografic efectele sunt inverse. Puţinele elemente-semne pe care se bazează decorul sunt operante în ideea de a conştientiza spectatorul că ceea ce se întâmplă sub ochii lui ţine în exclusivitate de lumea teatrului şi că numai în această lume sunt posibile întâmplările respective. Ceea ce se dorește să se demonstreze e clar. Piesa ilustrează un proces al dezumanizării individului, făcând din el un manechin, spectacolul, dimpotrivă, schimbă perspectiva şi-şi revendică rolul de a umaniza manechinele. Pantomima halucinantă din final, atingând dimensiuni de coşmar, e aceea din care rezultă atât dereglarea mecanismului, cât şi suficienţa celor asupra cărora se exercită, dovedind că“jocul”poate deveni periculos. Actorii înţeleg perfect ceea ce se cere de la ei. Îşi compun personajele într-o manieră stilizată, fără excese de realism sau naturalism, dar fără să elimine detaliul capabil să individualizeze, mizează cu precădere pe un umor sec, cu insinuări de fină ironie, tipic clasicului salon englezesc, pe limbaje și soluții teatrale, pe o“scriitură”în peniţă. Cele două cupluri, doamna şi domnul Smith şi doamna şi domnul Martin, sunt interpretate cu detaşare, nuanţat, au o fizionomie urmuziană, în portretizarea lor un aport însemnat revenind măştilor.

Fie că se realizează prin machiaj, fie prin mimică, masca nu se mărgineşte numai la expresia chipului, ci defineşte personajul în ansamblul lui: de la caracter la ticuri de conversaţie, de la reacţii la gesturi, de la deghizări şi metamorfoze şocante (cazul jupânesei) la supralicitarea caricaturalului (în Căpitanul de pompieri), de aici la două apariţii mute inventate de regizor: una ipostază a magicianului, posibil a regizorului însuși, alta, sigur, a unui arlechin-martor.

Printr-o fantezie dezlănțuită, nu străină de o notă uşor estetizantă, dar care îi vine bine, spectacolul lui Tompa Gabor se constituie în tot, substanță, imagine şi stil, ca„o pictură tragi-comică a vieţii”.

20 aprilie 1993. Chiar dacă spectacolele pe care le produce sunt inegale, controversate deseori, Teatrul „Alexei Mateevici” din Chișinău se situează cu evidenţă pe poziţii avangardiste. Pe scerna lui se lucrează cu mijloace experimentale şi se asumă riscuri. În faţa morţii de Strindberg, dincolo de faptul că i se pot aduce numeroase obiecţii, cum se întâmplă de obicei cu destule montări care încearcă să impună un stil de joc nou, spectacolul regizat de Andrei Vartic e de factură psihologizant-estetizantă, voit strident şi monoton, întrucât stridența și monotonia ţin de o metodă, fiind mostre de asumare conştientizată. Că el poate până la un punct fi discutabil, ori şi respins, asta e o altă chestiune. Personajele sunt puse cu bună ştiinţă, programatic, în relaţii ostentative, lasă să se înţeleagă că se mizează pe artificiozitate ca efect, ca modalitate posibilă de a crea iluzie teatrală. Între replici și acțiuni se insinuează un spaţiu de tăcere, un spaţiu pentru stări şi reacţii uneori absurde, alteori numai obscure, dar nu lipsite de motivaţie și de acoperire în text. Andrei Vartic simte că în personajele lui Strindberg mocnesc trăiri paroxistice, scăpate din logica normalității, care dau senzaţia că se plasează la limita patologicului, că nu sunt nişte întruchipări reale, ci se configurează mai degrabă ca proiecţii în afară a unor fantome ce aparţin inconştientului, ca echivalențe ale unor tensiuni coşmareşti. Mizanscena are o caligrafie geometrică, austeră, mişcarea interpreţilor pare că e trasată cu rigla după un exasperant balet de roboți. Odată fixat tiparul, ca să zic aşa, imaginaţia se manifestă sărac, nu excelează prin nimic în planul vizualului. Scenografia (decor: Tudor Coman, costume: Mariana Păduraru) rimează şi ea perfect cu convenţia regizorală. Ceea ce demonstrează că se integrează organic viziunii şi stilului spectacolului. “Sforile” ce domină scena, cumva cu un tâlc simbolic ușor de perceput, pe sub care se mişcă personajele, nu se arată , la o primă vedere, a avea vreun rost, nu intră în relaţie cu ele, par mai degrabă să intrige prin gratuitate, sunt în fond nişte pânze de păianjen, oricând gata să se pună în mişcare şi să le devore, sau nişte plase de pescuit, sugerând imposibilitatea omului de a se elibera din mrejele propriului destin.

Se vede de departe că Andrei Vartic gândeşte, că propune ceva, că e obsedat de ceva. Actorii riscă pe mâna lui, merg cu el cu devotament, cu fidelitate. Boris Bechet în Domnul Durand e un uriaş cu suflet de copil, întunecat şi luminos, pur, deschis, dar şi introvertit, disperat, tenebros, uneori ascunzându-și drama sub o mască împietrită, de o inexpresivitate ce dă fiori. Actorul dovedeşte o forţă interpretativă neobişnuită, are o remarcabilă intuiţie a detaliului psihologic relevant, reușind să fie normal şi natural până şi în

Dorel Vișan, un actor cu har și vitalitate

Andrei Șerban, vizionarul

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro artificiu. Domnul Durand devine un personaj cu un contur ferm, sper că nu mă înşel, ca urmare a ciocnirii dintre două locomotive: cerebralul şi încăpăţânatul Andrei Vartic şi nativul şi încăpăţânatul Boris Bechet. Cele trei “graţii”, fiicele lui Durant, Adele (douăzeci și șapte de ani), Annette (douăzeci și patru) şi Therese (optsprezece), sunt interpretate în maniera teatralizantă a întregului spectacol, dar nu fără accente de“isterii”,“capricii”şi“duioşii”tipic feminine, de Veronica Finiti, Ludmila Butnaru şi Liliana Corpeniuc. În Antonio, locotenent de cavalerie, evoluează, ca parte adaptată la stil, Victor Istrati. Cred că la capătul acestor însemnări am găsit, în sfârşit, aprecierea cea mai exactă pentru În faţa morţii. E un spectacol care te calcă pe nervi. Ceea ce pentru un text de Strindberg nu consider că e puţin. În rest, opiniile pot să difere. O problemă nu trebuie, totuşi, nesocotită: Andrei Vartic şi colaboratorii lui se cere să fie “judecaţi” după modul în care au citit şi interpretat piesa în discuţie. Nu după cum am fi vrut noi să o citească şi interpreteze.

13 martie 2022. Asăzi se împlinesc doi ani de când a murit Carmen Galin și mâine se vor împlini șaptezeci și șase de când s-a născut. Dacă ar fi mai ținut cu dinții de viață câteva ore cu siguranță că am fi vorbit de o coincidență stranie, ziua de naștere fiind una și aceea cu a morții, de care nu am cunoștință să mai fi avut parte cineva. În orice caz, și acum când au trecut doi ani de când am primit tragica veste, la fel ca și atunci când am primit-o, personal mă simt încă incapabil să-i dau crezare. Pur și simplu refuz să o accept chiar dacă citesc pe LiterNet o tulburătoare confesiune a lui Andrei Șerban, datată martie 2022, făcută publică presupun cu întârziere, în afară dacă nu a apărut la momentul respectiv pe alte surse. Îmi permit să o transcriu integral, justificându-mi gestul tocmai prin dorința de a menține în prezent memoria unei mari actrițe prin vocea unui mare regizor. „Reveria a fost întreruptă de soneria telefonului. Rodica Mandache mă sună la NY şi mă anunţă că a murit Carmen Galin. Nu e uşor niciodată când cineva moare, dar e şi mai greu când dispare brusc o colegă de generaţie cu un talent vulcanic, uriaş. Când eram tineri şi ea debuta la Piatra Neamţ, am distribuit-o în rolul principal din Omul cel bun din Seciuan. Performanţa ei remarcabilă a rămas înscrisă în istoria teatrului românesc, iar Biţă Banu îmi spunea azi la telefon că, deşi a trecut peste o jumătate de secol de atunci, el încă o vede pe Carmen în Shen-Te la fel de vibrantă ca şi cum ar juca

Lucia Sturdza Bulandra, o tânără doamnă

88

Nr. 3-4(77-78) G 2024

acum. Când am revenit în ‘90, Carmen devenise, după cum era de aşteptat, o mare vedetă a teatrului. Cu atât mai mult am fost surprins şi bucuros când mi-a spus că doreşte să facă parte din noua mea echipă la Naţional. Au fost trei ani fructuoşi, în care a strălucit în roluri extrem de dificile şi diferite, precum Elektra, Maria din Noaptea regilor sau Charlotta din Livada cu vişini. Se spune de prea mulţi actori că au fost mari atunci când mor, dar Carmen chiar a fost o mare actriţă, cu un instinct care pătrundea direct la sursa rolului, cu o intuiţie dublată de inteligenţă şi un curaj dement de a-şi expune emoţia. Romantică, sexy, cu o surprinzătoare autoritate, juca orice - comedie, dramă, tragedie, farsă - cu un amestec de forţă şi sensibilitate, violenţă şi lirism, căldură şi răceală. Publicul o adora, colegii la fel. Şi totuşi, curând după demisia mea de la Naţional, Carmen a decis nu doar să plece şi ea din teatru, dar chiar să se retragă definitiv de pe scenă. Decizia ei a surprins pe toată lumea. Pentru mine, explicaţia ei, cum că nu mai putea accepta să vadă Naţionalul coborând sub nivelul calităţii câştigate prin lucrul nostru împreună, a fost credibilă doar pe jumătate. Adevărul e că o schimbare radicală în viaţa ei personală a provocat renunţarea bruscă la teatru. Deşi mulţi au invitat-o insistând să revină, a refuzat categoric. I-am propus şi eu roluri pe care le-ar fi putut juca magistral. N-am avut succes. Un sfert de secol de absenţă de pe scenă e un lung interval. Nu am înţeles niciodată această decizie. Eu care, dimpotrivă, am fost toată viaţa legat de teatru (poate prea mult), mă întreb constant dacă aş putea să trăiesc în afara lui. Chiar şi în acest moment, când teatrele sunt închise, îmi e greu. Şi dacă scena e azi în întuneric, poate fi un semn de doliu pentru o actriţă care a servit, deşi nu până la capăt, arta teatrului. Pentru mine e foarte trist, să nu spun tragic, că ea nu a folosit întregul potenţial al marelui ei talent. Închei pe o notă luminoasă: în 1995 montam la Opera din Bucureşti Oedipe de Enescu şi dintr-o dată banii de producţie au fost blocaţi. Motivele erau clar politice. Cei direct afectaţi erau tinerii studenţi de la Podul, care nu mai puteau fi plătiţi. Carmen a avut spontan iniţiativa generoasă să ofere o sumă importantă pentru ca studenţii să fie recompensaţi. Astfel am putut duce la bun sfârşit spectacolul. Gestul ei a rămas misterios, la fel de misterios ca tot ce era legat de izolarea ei de lume la Băneasa, în spatele zidurilor înalte ale vilei ce-i purta numele. Îngerii, care înţeleg tot, s-o primească”.

Nu am nicio îndoială că îngerii au primit-o, dragă Andrei Șerban. Oricum, rândurile tale m-au răvășit și stârnit amintiri.

Lucia Sturdza Bulandra, directoare a Teatrului care îi poartă numele

89

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Pe Carmen am cunoscut-o în 1970 și am devenit apropiați chiar din primele zile când Vlad Mugur a adus-o la Cluj să o înlocuiască în Puck din Visul unei nopți de vară pe Gita Popovici rămasă în occident după un turneu în Italia și stabilită apoi în Israel. La douăzeci și patru de ani era o fată încântătoare, de un farmec particular, deșteaptă, citită, foc de talentată. Într-un număr infim de repetiții a făcut o creație magnifică, deși aceea pe care a precedat-o strălucise și ea în rol.

11 noiembrie 2023. De ore bune fac o așa-zisă ordine în bibliotecă. Nu știu ce m-a apucat. Mai ales că sunt conștient că mâine e ultima zi când mai pot trimite răspunsul la o anchetă inițiată de România literară pe care tot amân să-l scriu. E adevărat. Cărțile nu-și mai găsesc loc pe rafturi și sunt așezate într-o amestecătură care nu ține cont de niciun criteriu. În realitate însă nu ele ar fi trebuit să devină o prioritate pentru mine. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu caut un titlu anume, având neapărat trebuință de el, dimpotrivă, îmi dau seama că nu fac altceva decât să înlocuiesc un haos cu altul. Mă întreb, totuși, cum m-aș fi mai mișcat prin apartament dacă aș fi cărat cu mine de la Cluj și cele vreo cinci-șase mii de exemplare rămase să acopere pereții a nu mai puțin de trei camere din patru? Cred, de altfel, că nu nevoia de a face ordine e de vină de zelul care continuă încă să mă stăpânească în ciuda faptului că iarăși risc să nu-mi onorez o promisiune. În privința asta mă cunosc foarte bine. A amâna să fac ceea ce trebuie până în ultima clipă, iluzionându-mă fals că-mi creez un moment de tensiune specială, a devenit pentru mine un nărav de care mi-e imposibil să mă debarasez, deși sunt conștient că acest fel de a proceda nu e altceva decât un mod de a exaspera pe cei ce-mi așteaptă colaborarea

promisă. În fine, tot mutând o carte de ici-colo, atenția mi-e reținută de un volum vechi, Amintiri... Amintiri... de Lucia Sturdza Bulandra, apărut la Editura pentru Literatură și Artă acum șaizeci și trei de ani. Încep să-l răsfoiesc și citesc pe sărite. Confesiunile actriței octogenare, cam arid relatate, încât nu exclud posibilitatea că o schematizare a lor să fie rezultatul unor imixtiuni ale cenzurii, sunt interesante, conțin informații de istorie teatrală, dar și de viață personală. La pagina 175, de exemplu, îmi sare în ochi un pasaj pe care îl citesc de mai multe ori. El se referă la o întâmplare trăită de artistă în 1958 la Varșovia unde participă la Festivalul Tineretului, făcând parte ca „membru reprezentativ” din delegația României. Dar să transcriu„amintirea”în cauză:„A fost pentru mine un prilej din cele mai plăcute de a vizita frumosul oraș așezat pe malul Vistulei, de a vizita muzeele, grădinele și mai ales cartierele în reconstrucție ale orașului, victimă a bombardamentelor naziste din timpul războiului. Și dacă din pricina scurtului timp pe care l-am petrecut la Varșovia n-am avut prilejul să asist la spectacole de mare amploare, afară de acelea date în grădini și parcuri, luminate în mod feeric, în schimb am avut ocazia să apreciez bunăvoința și perfecta organizare a Policlinicii de Stat în care am fost internată, în mod vremelnic, în urma unei gripe ușoare, intervenită pe neașteptate. Răcisem dintr-o neglijență vestimentară a mea. La hotelul de prim-rang la care ședeam, doctorița, care avea cabinent medical în incinta hotelului, s-a alarmat văzând că nu-mi scade temperatura, și, aflând că sunt o artistă a poporului venită în delegație, m-a transportat la policlinică, unde am fost tratată ca un personaj de mare vază de către autoritățile poloneze, care m-au și vizitat, împreună cu ambasadorul român de pe atunci. Rezultatul a fost că a trebuit să părăsesc Varșovia, fără să mai pot lua parte la festivități, deoarece guvernul nostru trimisese un avion special, care să mă transporte - fără escală - la București, unde am sosit sănătoasă, ușor jenată de vâlva pe care o stârnisem fără voia mea”. Cu alte cuvinte, într-o epocă în care închisorile gemeau de personalități culturale de marcă, ajunse acolo din motive politice, altele de mare relief, cum era Lucia Sturdza Bulandra, confundându-se cu teatrul însuși, se bucură de privilegii greu de imaginat astăzi că ar beneficia vreun mare scriitor, actor sau om de știință. Am reținut întâmplarea ca pe un fapt divers și atât.

27 martie 2027. În sfârșit, cu chin, cu vai, după ce șirul criticilor de„elită”(stabilit de cine?) s-a epuizat, am reușit în această seară să văd la Bulandra, în regia lui Andrei Șerban, Oedip de Robert Icke.

Desigur, un text după Sofocle, dar nu actualizat, ci scris (nu rescris) astăzi în care tragicul e tratat ca fiind de sorginte ereditară, că trece de la unii la alții, generație după generație, puternic contextualizat la realități contemporane și ampretat cu tensiunea și problematica lor. Conexiunile cu antichitatea ușor de sesizat, atât în detalii, cât și în starea de spirit a întregii reprezentații, sunt definitorii pentru ceea ce fabulosul regizor consideră că înseamnă catharsisul.

El zice că acesta ne face„să ieșim din teatru altfel de cum am intat: mai deschiși spre bunătate”. Nu știu dacă neapărat mai deschiși spre bunătate, dar sigur mai descihși spre luciditate. În sensul că suntem puși față în față cu noi înșine. Dintr-o atare perspectivă, nu ezit să spun că interpreta Iocastei, Cerasela Iosifescu, este o apariție extraordinară. Halucinanta sa confesiune, monolog-dialog, făcută înspre final pe canapea e devastatoare. Nu numai spectatorul e expus astfel unei experiențe a catharsisului totale, ci și actrița se autoexpune la aceeași intensitate. (Voi reveni)

Anton Tauf, personalitate și expresivitate

III

Muzic[

90

Nr. 3-4(77-78) G 2024

www.revistaneuma.ro

Jim Morrison §i ispita supraomului CODRUȚ RADI e ,,Cunoscutul necunoscut“ Jim Morrison, regăsit ca un rebel al vremii lui, nu știu dacă l-aș fi idolatrizat la fel de mult descoperindu-l dincolo de muzica lui atunci, în anii‘70. Cu toate ciudățeniile lui, bune și rele simultan, cu manifestările contradictorii împinse la extreme, în căutarea absolutului personal, un absolut care a însemnat totodată, prin paradoxul obsesiv urmărit, sinuciderea sinelui. Geniul lui artistic ar fi fost suficient, probabil, ca motivație muzicală pentru susținerea existențială, atât a pasiunilor cât și a formațiunii ulterioare căutărilor sale.

Atracția spre literatura și filozofia de frontieră, la modă vremii, Nietzsche, Blake, Rimbaud, Appolinaire, se pare că a fost decisivă în delimitarea perimetrului cognitiv al lui Jim, iar cursurile Conservatorului de muzică vin să-i deschidă porțile propriei percepții înăuntrul acestui perimetru. Începe cariera muzicală compunând un rock ,,prea liric“, după opinia lui Ray Manzarek, fost coleg de școală și viitor coleg în trupa imediat consacrată, The Doors, pe care au pus-o împreună la cale. Textele, receptate după conținutul propus, sunt surprinzătoare, chiar șocante unele, dar cum fiecare epocă artistică are adepții ei, Jim Morisson își va face loc cu alternativa lui de creare a unei noi lumi, o utopie artistică, pentru refugierea eului nonconformist, extaziat și sensibilizat voluntar, o lume a tinerilor hippie visând libertatea deplină. Primele înregistrări și concerte ale trupei The Doors sunt destul de controversate, sub amprenta nu numai a improvizațiilor, dar și a modului de (re)prezentare artistică. Albumul de căpătâi, la propriu și la figurat, apare în 1967 și se intitulează simplu The Doors, cuprinzând, printre altele, celebra melodie Light My Fire. Textele lui Jim, inspirate, ba chiar determinate de filozofia lui Nietzsche, propovăduiesc ideea supraomului. ,,Omul trebuie depășit“, spune el, omul în sine, ca esență și scop al filozofiei care a convins și s-a impus într-o determinare condiționată de ,,voința de putere“, într-un sens la fel de ocult, implicând conștiința voinței și morala puterii individuale. Acestea ar fi coordonatele luptei declarate de Jim Morrison vieții și lumii dinăuntrul ei, în perspectiva artei care susține și justifică

P

existența elementelor disparate, efemere, realizând totodată legătura cu eternitatea.

Punțile expuse evidenței se clatină însă, datorită beției simțurilor duse la paroxism de Jim, beție care, cauză a reglării afective, fiecare având parte de cât suportă, devine un slogan existențial pe principiul căruia arta ar interveni salvator. Spontaneitatea creației anulează de regulă ierarhiile compoziției, iar muzica, oricât ar fi deasupra conveniențelor, este prima expusă anarhiei artistice. Dacă așa s-a întâmplat și cu muzica lui Jim Morisson, surprinzătoare prin inedit dar și prin inconstanță, rămâne meritul de a fi tras după ea textele. Din combinația lor, într-o succesiune rapidă, au rezultat mai multe albume muzicale, fiecare cuprinzând cel puțin o piesă de rezistență. Strange Days, cu piesa reprezentativă People Are Strange, Waiting For The Sun, cu Hello Love Joe, The Soft Parade, cu Shaman’Blues, acest al patrulea album marcând și un oarecare eșec comercial, datorat excesului erotic liber exprimat, sau doar ceva mai provocator. În următorul album, Morrison Hotel, Jim începe să absenteze spiritual, preocupat mai degrabă

de literatură și cinematografie. Opera scrisă se va concretiza destul de repede, cu trei culegeri de poeme, New Creatures, The Lords și An American Prayer, dar proiectele cinematografice nu se vor concretiza niciodată. Turneele trupei The Doors continuă și ele, în paralel sau în replică, cu un Jim Morisson apatic sau viguros, exaltat sau blazat, iar piesele promovate în această perioadă vor fi cuprinse într-un dublu album, Absolutely Live, monumental în felul lui, atât prin mesajul artistic cât și prin participarea într-o stare de sănătate tot mai precară a lui Jim, cu disensiuni înăuntrul grupului, într-o accentuată amenințare de ruptură. N-a fost să fie încă, și la începutul anului 1971, într-o răbufnire de orgolii artistice, dar și ca iluzie a renașterii, în numai o săptămână înregistrează albumul L.A Woman, notabil și prin celebra melodie conținută, Riders On The Storm.

După alte câteva luni, Jim Morisson pleacă la Paris, după spusele unora pentru a se reface pe diversele lui segmente vulnerabile sau deja afectate. ,,O plecare pe urmele lui Rimbaud“, s-a speculat apoi, ținându-se cont de câteva coincidențe și afinități cu acesta. Jim își alege, pe de altă parte, momentele plecărilor, ale evadărilor și ale peregrinărilor implicite, prin trimitere textuală. ,,Există un loc unde să te duci“, într-o realitate destructurată, ca să i se pară firească, printr-o ieșire ,,brutală, amețitoare și adâncă“ din lumea aceasta. Doar o simulare a morții care se poate întâmpla oricând, viața se ascunde între iluzii și minciuni, ale timpului și ale spațiului formal. Când ceilalți resimt lumea ferecată înăuntrul ei, victime ale zilelor stranii cu ,,amintiri chinuite“ și ,,trupuri încurcate“ pe drumul inevitabil spre moarte, noapte fără capăt sau capăt al nopții, dincolo de temnița propriilor închipuiri, Jim reușește să transceadă stranietatea într-o lume paralelă, alternativă la iluzia realității imediate.

Numai că acolo există riscul ca însăși muzica să se sfârșească, într -o apocalipsă ambiguă, balansând intre rai și iad. Poate să fi fost blestemul experienței lui personale, de a i se fi terminat muzica și odată cu ea nevoia de a trăi. Lăsând loc astfel intervenției divine, care poate nu neapărat reînvie creația pierdută sau risipită în efemeritatea vieții, dar poate înveșnici

Muzic[

91

Nr. 3-4(77-78) G 2024

www.revistaneuma.ro

ceea ce rămâne din ea. Războiul lui Jim Morisson ba cu ceilalți, ba cu sinele, suflet închis în suferință, prin experiențe la limita rațiunii, provocate sau involuntare, nu rezolvă sensul existenței posibile. Succesiunile sunt legate de nesfârșiturile aparente, ale unuia în detrimentul următorului, ca determinare a subconștientului la depășirea stării de normalitate afectivă printr-o alta care se împacă propriei drame. Extazul strict extern devine o formă de manifestare recunoscută doar la nivelul simțurilor, inspirația sistematic invocată îl pune în legătură cu creația pe dinafara ei, poate pentru a-i ocoli obscuritatea. Dialogul început în sine abate gândirea de la finalitatea ei, supunânduse muzicii care, apogeu al creației lui Jim Morisson, prin simbolizarea tonalității și implicit a semnificației, îmi sugerează condiția supraomului artist -,,copilul sălbatic“ cu libertatea în ochi și fața liniștită în perspectiva luminii divine, care salvează rasa umană. Poemele lui Jim, fără o unitate ideatică evidentă, nici prea stilistică, pe de altă parte, ne provoacă îngăduința înțelegerii și a punerii într-o matrice artistică. Dacă multe texte sunt concepute numai pentru a fi cântate, ba chiar unele par a fi fost cântate dinainte, trebuie să recunosc consistența, aproape genialitate poetică a câtorva poeme, cum ar fi Corabia nebunilor, într-o paralelă inconfundabilă cu Arca lui Noe, dezvăluind iminența sfârșitului lumii ajunse la decadență și intervenția divinității în acest moment crucial al existenței, fie el numai pretext al continuității. Astfel de invocații de eliberare se adaugă altora, de dragoste sau de moarte, pe care Jim le tot repetă, răscolindu-le printre neliniști și nemulțumiri, înăuntrul singurătății condiționate de existența celorlalți dar nelimitate de infinitului timpului. Între aceste coordonate el se dedublează în continuu, cu o recurență a personalității ancorată relativ în eul originar, căutându-și libertatea ca alternativă a tristeții convertită în muzică. ,,Viitorul e incert și sfârșitul întotdeauna aproape“, vede Jim prin porțile lumilor deschise, care îmbie la evadarea din haosul și dezordinea devenite comune, pedeapsă a neadaptării omului urmărit de propria singurătate. Fața nevăzută a subconștientului care l-a împins pe Jim Morisson pe ultimul drum, al ,,realității în afara înțelegerii“, către prietenul său însemnat, SFÂRȘITUL, recompensă a eternității posibile, mântuirea prin care ne iertăm singuri.

III

În spiritul folkului CODRUȚ RADI erapia prin muzică a funcționat întotdeauna, indiferentă sau în virtutea vremurilor, ca reprezentare generoasă, accesibilă și eficientă oricui intră în rezonanță cu muzica. Nu numai impactul direct, menținut la cote înalte de interferență, este decisiv în regăsirea sentimentelor omenești rătăcite prin hățișurile lumii, dar însuși ecoul muzicii l-am perceput, de multe ori, ca regulator al stării de grație artistică specifică și necesară omului. Pentru trăirea noastră și a ei, muzica trebuie lăsată să cânte, ea ne spune oricând și oricum ceva. De ce Folkul a fost, și din fericire continuă să fie, un constituent de bază al rețetei de ameliorare și întreținere prin muzică a spiritului omenesc? Dacă muzica clasică, mult mai complexă decât suratele ei, se remarcă prin puterea de exprimare, fără a fi totuși agreată la mai toate nivelurile înțelegerii mesajului artistic, muzica folk este accesibilă pentru majoritatea ascultătorilor ( nu și pe placul tuturor, evident), atuurile ei fiind, pare-se, îngemănarea fericită a textului cu compoziția muzicală și mesajul direct, receptat ca atare. Iar diversitatea textelor care stau la baza muzicii respective concură la orientarea preferințelor de gen, de la textele de angajament social, la cele de emoție, până la grotescul realității sau absurdul vizionar. Interpretarea, dincolo de statutul consacrat ca muzică de sine stătătoare, care nu derivă neapărat din altceva, de la folkul clasic până la cel experimental, poate sugera legăturile sau asemănările cu alte genuri muzicale, în speță cu pop-rockul clasic. Libertatea de exprimare artistică este, într-o evidentă reiterare, un mod de perpetuare a genului, ceea ce denotă independența de personalizare a muzicii folk, care acoperă mai toate sentimentele omenești, de la suferință, tristețe, exaltare, până la descătușarea mentalului și a improvizației. Începuturile, într-o manieră tradițională, au scos la rampă interpreți care își vor schimba, cu timpul, abordarea stilistică, menționez dintre aceștia pe Dan Andrei Aldea, Nicu Alifantis, Valeriu Sterian, Mircea Vintilă, Marcela Saftiuc, Mircea Baniciu.

Una din orientările următoare a fost folkul experimental, ca secvență locală a încercărilor globale de reinventare a muzicii. Lui Dan Andrei Aldea și Valeriu Sterian, s-au adăugat treptat alți interpreți, adevărați muzicieni, precum Mircea Florian, Doru Stănculescu, Alexandru Andrieș, mai târziu Adrian Berinde. Celor care au continuat folkul tradițional, oricum mai nuanțat, Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Ștefan Hrușcă, Cristian Buică, s-au alăturat Ducu Bertzi, Vasile Șeicaru, Victor Socaciu, Valentin Moldovan, Walter Ghicolescu, Florin Săsărman, Vasile Mardare, Raul Cârstea ori Adrian Bezna. Vocilor feminine remarcate în cadrul Cenaclului Flacăra, rampă de lansare și întreținere a folkului românesc, Tatiana Stepa, Marcela Saftiuc, Adriana Ausch, Magda Pușkaș, se vor adăuga unele cu nimic mai prejos, precum Zoia Alecu, Mirela Atudorei, Mădălina Amon, Maria Gheorghiu. O enumerare subiectivă și aleatorie, recunosc și îmi asum limitele recunoașterii, ar merita un colț de panoplie folk și Florian Pitiș, Tudor Gheorghe, poate chiar Anda Călugăreanu și Radu Gheorghe. Nu cred că este cazul să amintesc ceva din sumedenia de melodii cântate de-a lungul timpului, pe texte semnate de marii noștri poeți, de la Mihai Eminescu, Ion Minulescu, George Coșbuc, George Bacovia, George Topârceanu, Ion Barbu, până la Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu, Gellu Naum, Emil Brumaru, ori Adrian Munteanu și chiar Camelia Radulian, cu peste 70 de texte devenite cântece. Evident, mulți compozitori și-au folosit propriile texte, remarcând pe Nicu Alifantis, Adrian Berinde, Mircea Florian, Adrian Bezna, alături de care sunt și alte nume, sunt convins, mai mullt sau mai puțin cunoscute, încă.

Muzica scoate omul din ghearele timpului, în primul rând pe creatorul ei, înveșnicindu-l odată cu creația în legătură indisolubilă. Altfel cum s-ar explica faptul că atâția muzicieni folk, plecați fizic într-o altă lume, continuă să trăiască în noi prin muzica lor?

Este adevărat că, de cele mai multe ori, creația are nevoie de sedimentare a valorii ei, prin percepții repetate, până la identificarea cu veșnicia, într-un proces neapărat de sublimare. Aceasta fiind menirea artei în general, muzica ar fi, poate, cea mai îndreptățită la recunoaștere, iar muzica noastră folk, prin context și continuitate, devine esența spiritului românesc.

III

T

C[l[torii

www.revistaneuma.ro

92

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Pa§ii dintre pasuri RAMOnA MülleR A fi normal este țelul ideal al celor neîmpliniți.

Carl Gustav Yung rmonia Elveției înseamnă echilibru! Oriunde te uiți în jur totul este echilibrat, bine dozat și natural. Am lăsat la urmă acest cuvânt natural, deoarece elvețienii îl încadrează oriunde și oricum. Atmosfera de bine, de frumos, de pace și armonie derivă din tot ceea ce omul a implementat de-a lungul sutelor de ani într-un raport direct proporțional cu grija față de natură. În Elveția totul este dimensionat și conservat pentru generațiile viitoare. Fiecare pas și acțiune sunt gestionate eficient și conștient.

Pasuri sau trecători – un drum sau loc îngust ce leagă două regiuni muntoase. Întotdeauna m-au fascinat locurile care îmbină frumusețea naturii cu ingeniozitatea omului, oferind peisaje de vis pe șoselele alpine, unele fiind construite de mai bine de 100 ani. Nu aveam cum să ratăm ocazia de a-l pune pe Vulturul Cameleon în ipostaza de a ne undui prin serpentinele de tip acede-păr în timp ce priveliștile ne tăiau răsuflarea. Elveția este un fel de Mekka pentru cicliștii de șosea și motocicliști și un paradis pentru șoferii care iubesc adrenalina virajelor la altitudini amețitoare.

Prin Pasul Gotthard atingem la 2108 m. Drumul de 25 km care ajunge la St.Gotthard Pass leagă localitatea Andermatt din cantonul Uri cu localitatea Airolo din cantonul Ticino. Numele pasului derivă de la Sfântul Gotthard de Hildesheim (decedat în 1038, canonizat în 1131), considerat sfântul care protejează toate trecătorile montane. Norii coboară să îmbrățișeze apele, iar pădurile respiră verde de pe pantele pietroșilor. Fiecare peisaj poate deveni un poster, nu găsești nici un defect. Aici natura și omul devin învingători. Prin Pasul Grimsel ajungem înălțimea de 2165 m. Din ghețurile topite s-au format două lacuri de culoarea smaraldului în care se adună apele de pe munte. Pantele din jur prăvălesc lacrimile unor cascade subțiri. Șarpele de asfalt ne oferă un ospăț de frumos, din care ne înfruptăm cu privirea și cu sufletul din imaginea gheţarilor Ronului şi Unteraar şi a vârfurilor veşnic înzăpezite Dammastock şi Lauteraarhorn (4047 m). După alte câteva opriri în puncte amenajate pe traseu, ajungem la al treilea lac (cel mai frumos), Totensee, lacul morții, al cărui nume provine din timpul războaielor napoliene. Suntem în cel mai înalt punct al traseului (2165 m), în Pasul Grimsel, la capătul a 30 de km de urcuș pe o șosea veche de peste un secol, însă foarte bine întreținută. În trecut, comercianții transportau brânză elvețiană folosind catârii pe cărări amețitoare. Negustorii piemontezi aduceau în schimb vin, orez, porumb și piele. Urmăm drumul pe partea Valais cu multe curbe lungi până la Gletsch din Obergoms (1759 m). De aici avem o vedere panoramică superbă asupra Ghețarului Rhone și șoselei prin Furka Pass. Rhone este cel mai mare ghețar din Alpi după Aletsch, dar se retrage într-un ritm dramatic. Există temeri că în câteva decenii ar putea dispărea complet. De aici izvorăște râul Rhone. Gheața se acoperă cu pături pentru a împiedica topirea excesivă pe timpul verii. Unele porțiuni de gheață datează din secolul la XII-lea, iar cercetătorii au analizat câteva structuri vechi de peste 11 000 ani. Se poate încă vizita peștera de gheață printr-

A

un tunel săpat în pântecul locului de baștină al Rhonului. Înăuntru ai senzația că timpul și spațiul au fost criogente într-o altă dimensiune. Măruntaiele imensului ghețar parcă pulsează în bulele de aer captive în stratele de profunzime seculare. Razele de soare pătrund timide prin crevase. Deasupra noastră lumea ghețarilor montani își declină povestea spre final. O armată de vârfuri îi supraveghează atent mișcările în retragere: la vest se aflau vârfurile Tieralplistock (3383m) și Gärstenhörnern (3189m), iar la est vârful Galenstock (3586m). Limba ghețarului se afla la altitudinea de 2250m deasupra nivelului mării, iar lacul glaciar de la baza lui se formează din cauza topirii gheții. În depărtare pe Valea Ronului se conturează vârfurile înzăpezite ale Alpilor Penini: Weisshorn (4506m), Stecknadelhorn (4241 m), Dom (4554 m). Prin pasul Furka atingem înălțimea de 2431 m. Curbele în ac de păr sunt nestingherite. Drumul alpin face legătura între Valea Ronului și Valea râului Reuss, care străbăte centrul Elveției. Cu o lungime de 23 km pasul urcă de la Gletsch (1750 m) până la 2431 m, apoi coboară până în satul Realp, aflat la 1550 m. De peste 100 de ani Furka Pass este un traseu pentru călătoriile de lux. Mai întâi cu trăsurile, apoi cu mașinile. Pasul Furka face parte din așa numitul Grand Tour of Switzerland. Acest traseu pitoresc cuprinde cele mai de seamă și spectaculoase atracții și peisaje din Elveția.

Faimoasa cale ferată cu cremalieră Furka pentru locomotive cu abur taie versanţii şi este la fel de fascinantă ca în perioada sa de aur pe ruta istorică Glacier Express. Deasupra ei mașini cu sute de cai putere urmează drumul sinuos al pasului. Fiecare viraj ascunde o panoramă spectaculoasă. Facem un popas la Hotelul Gletscher Belvedere, amplasat pitoresc, în bucla unei curbe de 180 grade, cu o vale adâncă de o parte și o creastă abruptă de cealaltă. Priveliștea de care s-a bucurat Hotelul Belvedere a atras clienții, care în trecut, se cazau cu săptămânile pe timpul verii. Începând cu anii 1960 numărul turiștilor a început să scadă, atât datorită mașinilor din ce în ce mai performanate, dar și faptului că Ghețarul Rhone s-a retras foarte mult în ultimii 120 ani, peste 1300 metri cubi de gheață au dispărut. Hotelul s-a închis acum câțiva ani, iar oamenii sunt destul de sceptici în privința redeschiderii lui. Și pentru că luxul este suma mai multor detalii, elvețienii le au din plin: natură, inteligență, educație și autoeducație, perseverență, moralitate, curaj, spirit civic și rigurozitate. Fiecare dinter noi putem simți luxul amintirilor, pentru că o călătorie se măsoară în amintiri, nu în kilometri.

Drumuri bune!

III

Film

93

Nr. 3-4(77-78) G 2024

www.revistaneuma.ro

În casa domnului Netflix AlexAnDRU JURCAn

a, se află și pe Netflix filme bune, de calitate, interesante. Să vedem... Celebrul scriitor austriac Artur Schnitzler (1862-1931) a fost atras în scrierile sale de declinul fastuos al Vienei la sfârșit de secol. Am recitit de curând Traum novelle/ Doar un vis, după care am văzut filmul lui Kubrick din 1999, inspirat din această operă, intitulat Eyes Wide Shut/ Cu ochii larg închiși. Stanley Kubrick (1928-1999) a murit înainte de premieră. Reflectând la filmele sale anterioare (Portocala mecanică, Lolita, Odiseea spațială, Spartacus etc) remarcăm natura sa obsesivă, perfecționistă, care l-a purtat spre suprarealism și expresionism. A iubit șahul și fotografia, în detrimentul studiilor. Și??

Gloria a venit cu viteză autentică. În roman asistăm la părăsirea existenței fade, jurnaliere pentru un univers ocultat, straniu, periculos. Florestan e un medic renumit; are o soție și o fiică. Deodată începe alunecarea fatală: un pacient care moare, o noapte interminabilă, un fost coleg devenit pianist dubios, apoi casa lugubră, parola furată, lumea misterelor, caruselul coșmaresc, plus obsesia femeii mascate, pierderea echilibrului, mustrări de conștiință – totul în tonalități onirice, care coabitează cu oboseli tenebroase și iluminări plumbuite. Kubrick modernizează, mută acțiunea în actualitate. Atmosfera din castel e marcată de muzica gravă, angoasantă, obsesivă, instaurând un suflu erotico-hieratic. Kubrick a rugat-o pe Jocelyn Pook să compună Masked Ball (fragment de liturghie ortodoxă, într-o prelucrare genială). Joacă în film Tom Cruise (pitoresc, decorativ și… atât) și Nicole Kidman (cu joc nuanțat, dar adesea isterică în mod gratuit). Nu am înțeles de ce misterul a fost scos la lumină, analizat, disecat. Discuția finală cu Victor (interpretat de celebrul regizor Sydney Pollack) înlătură orice dubii, într-o sforțare gratuită.

Lubricul și subliminalul n-aveau nevoie de… lumină. Păcat că n-a avut timp Kubrick să cizeleze intențiile lui Schnitzler și oniricul contondent.

Trebuie văzut acest film de pe Netflix : Societatea zăpezii/ Society of the Snow. Ca să fii pregătit pentru orice calamitate. După cartea lui Pablo Vierci, regizorul J.A. Bayona reface drama supraviețuirii (au mai fost 5 filme despre acest eveniment tragic), după dezastrul din 1972 din Anzii Sud-Americani, când un avion cu 45 de persoane (inclusiv echipa de rugby din Uruguay) s-a prăbușit.

Dintre ei, 12 au fost uciși. Căutările s-au soldat cu eșec. Cei 33 au încercat să supraviețuiască 72 de zile. Doar 16 au reușit. Regizorul a intervievat supraviețuitorii, cu o acribie profesională de invidiat, într-o documentare exhaustivă. Joacă în film Agustin Pardella, Enzo Vogrincic, Matias Recalt etc.

Situație limită. Deodată te trezești în culisele albe și cețoase ale propriei vieți, cu moartea în preajmă. Să mai călătoresc cu avionul? Stau pe fotoliu la căldură, văd filmul, mă transpun și mi-e jenă să mănânc, vizavi de foamea lor. Senzația că nu mai pot ieși din acele creste muntoase. Mă cuprinde un coșmar alb, metalic, crud, glacial. O claustrofobie malefică. Avalanșe, strigăte, speranțe.

O bucată de pâine împărțită la toți. Valoarea imensă a unei firimituri. Prioritățile se schimbă total. Ești pregătit? Trebuie să trăiești.

Canibalism asumat. Ți se aduce carne, fără să știi cărui prieten a

D

aparținut. Nu e bine să știi. Carne fără nume, fără față.„Mănânc și plâng. Mănânc.” (Labiș). Unii mestecă șireturile de la pantofi.

Extrem de percutant și terifiant momentul crash-ului – destrămarea avionului și corpurile zburând. Calvar, tragedie și miracol în același timp. Regizorul evită detaliile macabre și se axează pe lupta psihologică. Un cvasi-documentar cu o dimensiune viscerală. Despre comunitate, generozitate, prietenie. Despre reziliența umană, cu credibilitate, sobrietate și virtuozitate.

Mi-am amintit subit de „oglindă, oglinjoară”, văzând titlul filmului pe Netflix, adică Blanche comme neige/ Albă ca zăpada...

Nostalgii cu frații Grimm. De data aceasta, o parodie realizată de Anne Fontaine în 2019 (tot ea a semnat și filmul Les Innocentes).

Ne avântăm în peisaje montane de invidiat, brăzdate de cascade grandioase, sesizăm nuanțe inedite, cunoaștem 7„pitici”cu totul altfel, ilustrând șapte fațete ale masculinității, într-un microclimat erotic fabulos (să nu se uite copiii la film, că Alba e tare open mind).

Mama vitregă - Maud - e copleșită de invidie și gelozie (Isabelle Huppert), deoarece Claire (Lou de Laâge) răspândește o frumusețe tonică. Ca în basm, Maud plănuiește dispariția ei. Doar că acolo în pădure Alba/ Claire scapă și ajunge la cabana fraților gemeni (același actor îi interpretează pe amândoi: Damien Bonnard – l-ați remarcat în Les Intranquilles). În camera de sus e un violoncelist dolofan, mereu însoțit de câinele alb meloman. Claire are timp și empatie pentru toți, face dragoste fără fasoane cu „piticii” pe care-i cunoaște. Bărbații sunt fragili, problematici, bizari. Claire e dezinhibată, luminoasă și se oferă natural, fără șiretenie, căutând să nu se lege de nimeni. Nu vrea să aparțină nimănui, iubește viața, profită de ea, savurează clipa, în ritm de carpe diem. E un hedonism de cea mai bună calitate. Pentru toți are un zâmbet, o înțelegere – librarul, veterinarul, preotul. Sex în mașină (câteva veverițe privesc prin parbriz), sex în pădure, în ploaie – ea se oferă tuturor cu o feminitate pură, apoi ascultă Bach, după care dansează sălbatic pe ritmuri drăcești. În acest timp, Maud, veninoasa încruntată, trage din pipa electronică, la volan, plănuind marea răzbunare, traversând munții cețoși (o muzică sinistră e necesară!). Ne lăsăm cuprinși de suspans. Marele bal și vinul vărsat, dansul celor două femei ca o înlănțuire macabră, premonitorie – doar că noi ne așteptăm la happy-end chiar atunci când Claire e în sicriu și cei șapte bărbați îi dau sărutul final. Joacă în film și Charles Berling, Vincent Macaigne, Benoît Poelvoorde. Pe firul basmului, regizoarea punctează clocotul vieții, în diversitatea umană recognoscibilă. Rafinament, virtuozitate și acuratețe.

Film

www.revistaneuma.ro M-a interesat mult s-o văd pe Olivia Colman în rolul reginei Anne din filmul Favorita, regizat de Yorgos Lanthimos, care a realizat și controversatele Homarul și Uciderea cerbului sacru. Bineînțeles că regăsim aceeași estetică excentrică, gustul pentru bizar, absurd, vrând parcă să șocheze în propunerile alegorice cu inserții de sarcasm. Așadar... revăd cu plăcere Favorita pe Netflix.

Cel mai mult m-a convins metafora vânătorii. Atunci când trădarea prinde contur, Lady Sarah și Abigail polemizează cu armele în mână. Fiecare dorește să rămână favorita esențială a unei regine caricaturale, incapabilă să se descurce singură în război cu francezii. Olivia Colman e pur și simplu uluitoare. Epitetele se ascund și sunt irelevante, atunci când vrem să descriem jocul actriței. De fapt, ea este de acolo, din secolul 18, cu picioarele atinse de gută, șchiopătând energic printre perucile masive, șocante, ale supușilor, cu o voce spartă, machiată adesea stupid, ca o paiață, uneori fragilă, alteori vărsându-și furia în inflexiunile puterii ce se vrea eternă. Ce iubește ea, în fond? Iepurii, care mișună în iatacul ei. În jur e doar manipulare, egoism, cru-zime, răzbunare, energie negativă dezlănțuită. Maleficul și diabolicul merg mână în mână, într-un dans haotic premonitoriu.

Unghiurile de filmare sunt de un dinamism insolit, topindu-se în curgeri neașteptate. Imaginea finală convinge: fața reginei sprijinită de imaginea lui Abigail, peste care bântuie iepurii în toate direcțiile. Ca o cușcă definitorie, fără ieșire. Nimeni nu mai poate schimba nimic din noua ordine relațională.

Apoi, deodată, am revăzut Homarul pe Netflix. Ca să rămân uluit de sinuozitățile distopice provocatoare. Joacă Rachel Weisz, Colin Farrell, Olivia Colman, Léa Seydoux. Toți celibatarii, toți oamenii singuri sunt vânați, arestați, duși într-un hotel îndepărtat, monitorizați, obligați să-și caute o pereche. Nu există viață în afara cuplului. Ai rămas fără nevastă? Arestat, hăituit. Ai la dispoziție 45 de zile să-ți găsești pe cineva. Lupți pentru asta, acostezi, flirtezi.

Dacă te masturbezi cumva, ți se va introduce mâna culpabilă într-un prăjitor încins. Musai să găsești perechea. Dacă nu, vei fi transformat într-un animal. Tu alegi. David din film vrea să devină homar. Pentru că acela trăiește mult și are sânge albastru. Toți din hotel sunt duși zilnic la vânătoare de… oameni. Adică nesupușii, cei ce se ascund în păduri, refuzând hotelul malefic. Ai vânat un om ? Mai ai o zi în plus peste cele 45. Om contra om. Homo homini lupus. Insecuritate nebuloasă. Disfuncții schizoide. Două lumi: hotelul și pădurea. Evadezi în pădure. Din lac în puț. Acolo e o libertate… patologică, minată. Reguli și iar reguli. Nu ai voie să te îndrăgostești. Te ascunzi mereu, dormi sub cerul liber. Poți dansa singur și, mai ales, trebuie să-ți sapi mormântul, că… nu se știe clipa.

Filmul păstrează o atmosferă onirică, explozivă. Vocea din off e gravă și amenințătoare. Filmările au ralenti sunt asezonate cu muzică simfonică abisală. O idee majoră e aceea a compatibilității cuplului. Nu poți trișa. Dacă femeii îi sângerează nasul, faci cumva să-ți sângereze și ție. Dar dacă ea a orbit și tu chiar o iubești, ești capabil să-ți mutilezi ochii? Filmul dă un răspuns tranșant, vitriolant chiar.

Putem vedea/ revedea pe Netflix filmul Acompaniatoarea, regizat de Claude Miller, după romanul Ninei Berberova. Ciudat cum scriitoarea a debutat la 84 de ani (în 1985) exact cu această carte, care regăsește suflul prozei rusești din secolul al XIX-lea. Ca la Cehov, iubirile nu se împlinesc, melancolia cuprinde sufletele, iar stepa rusească modelează aprig cugetele rătăcitoare. Nina Berberova a fost tradusă de Irina Mavrodin în 1996, la Ed. Humanitas. După Acompaniatoarea a mai scris Boala neagră, Trestia revoltată, Învierea lui Mozart, Ceaikovski etc.

94

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Maria e cântăreață, iar Sonia pianistă. Suntem în Petersburgul anului 1919, cu troiene de zăpadă, frig, foame, ferestre înfundate cu cârpe. Sonia va colabora cu Maria (în film, numele sunt schimbate), înțelegând că „ea era cântăreață, iar eu acompaniatoarea, că acest concert era concertul ei și nu, așa cum spunea ea, al nostru, că gloria era a ei și că pe mine cineva mă înșelase, că eram trasă pe sfoară”. Deodată, un mecanism ingrat răsucește gândurile Soniei. Prin comparație, ea nu are nimic, trăiește degeaba pe lume. Maria are carieră, frumusețe, glorie, soț și amant. În jurul Soniei plutea fericirea alteia, gloria alteia. Atunci s-a născut un gând necinstit:„să găsesc punctul slab al acestei ființe puternice și să capăt puterea de a fi stăpână pe viața ei, atunci când nu voi mai putea îndura să fiu doar umbra ei”. Invidia. Planul doi anonim.

O altă variantă la„Mozart și Salieri”. O recitire a lui Ibsen (Rața sălbatică), când apare gustul neclar al răzbunării. Adică să spargi echilibrul uman, dezvăluind jocul de măști în mod brutal. De ce Maria e mereu fericită? Ea crede că însăși existența o face așa, poate simplul fapt că respiră, că trăiește. E convinsă că o ființă fericită trăiește deasupra tuturor celorlalți oameni. Un tren, un peron, un trecut„ce-mi scăpase printre degete, lipsită de prezent și cu un viitor obscur și vid”.

Joacă în film Elena Safonova, Romane Bohringer, Richard Bohringer. Banda sonoră a filmului e superbă. Muzica de operă naște prim-planuri percutante. Romane Bohringer e uluitoare: fragilitate copilărească, neputință, curiozitate. Sonia concluzionează:„oamenii și pasiunile lor trecuseră prin fața mea; îi văzusem din colțul meu, aspirasem să-i întâlnesc, ca să-l împiedic pe unul să facă ceva... să mă afirm, dar am fost evitată”.

Muzica, pianul, focul, pistolul cehovian – elemente care înalță filmul spre valoarea romanului. Dacă în filmul Micuța Lili Miller a fost modest, aici în Acompaniatoarea el stă cu demnitate la nivelul literaturii.

Am văzut tot pe Netflix un thriller psihologic apocaliptic, ca să mă pregătesc pentru... prăbușirea lumii. E vorba de filmul Leave the World Behind / Lasă lumea în urmă de Sam Esmail, 2023, cu Julia Roberts, Ethan Hawke, Mahershala Ali, Kevin Bacon. Soții Amanda și Clay doresc o vacanță departe de New York, să uite de stres. Zis și făcut: o casă închiriată într-un peisaj mirific. Imediat începe disfuncționalul. Sunt atacați sateliții? Vin la ei chiar proprietarii casei, iar avioanele și vapoarele își schimbă direcția.

Animalele apar în spatele copacilor, cu figuri premonitorii. Internetul a căzut, sirenele încep, drona apare în sunet de percuții terifiante. Din cauza radiațiilor cad dinții copilului. O minciună colectivă? Mașini autonome, fără șofer, lovite, răsturnate, blocând șoseaua. Cerbii apar în cete speriate. Etapa 1: izolarea. A doua: un haos sincronizat. A treia? Lovitură de stat, război civil. O muzică anxiogenă învăluie totul într-o așteptare glacială. Un singur câștig: oamenii se apropie unii de alții, în afara egoismului, îmblânzindu-se reciproc.

Percuții metalice există și în filmul Bucătăria/ The Kitchen, regizat de Kibwe Tavares și Daniel Kaluuya. O Londră distopică și furia inegalităților sociale. Izi lucrează într-o întreprindere funerară ecologică, unde cenușa unei persoane poate fi convertită în plante. Din când în când, percuții și descinderea poliției, deoarece guvernul vrea să radă comunitatea The Kitchen. Nimeni nu cedează, într-o hărțuire de tipul„rană pentru rană”. Filmul nu m-a convins, are momente plate și repetative. După aceste două filme dorești cu ardoare să scapi de percuții și să asculți Marea lui Debussy.

III

Cinemateca

95

Nr. 3-4(77-78) G 2024

www.revistaneuma.ro

Lumea profund[ a lui Kusturica RAlUCA fARAOn el mai recent lung-metraj al lui Emir Kusturica, Pe calea lactee, în care joacă alături de Monica Bellucci, reprezintă o declarație emoționantă de dragoste atât față de arta cinematografică, în general, cât și față de lumea filmelor sale, în particular, păstrată, în mare parte, în esența sa (e poate cel mai autoreferențial film al său), dar cu o schimbare sensibilă de viziune spirituală, având în vedere convertirea regizorului la creștinism.

Autoreferențialitatea rămâne nota definitorie a artei lui Kusturica. Evident, aceasta este generatoare a unei continuități care creează unitatea de viziune și de stil: laitmotivele (animalele, familia, relațiile de prietenie, zborul, hazardul), obsesiile vizuale, jocul expansiv, dinamic (uneori, nebunesc) al actorilor, senzualitatea feminină, culorile, muzica. În linii mari, e o nebunie controlată, frumoasă, doar că diliii lui Kusturica nu reprezintă făpturi de celuloid, fiind, mai degrabă, întruchipări ale primitivismului vieții. Ceea ce face filmul acesta să fie oarecum diferit față de celelalte ține de distanța dintre această babilonie care e lumea, în general (cu bune, rele, umor, cinism, hazard, nebunie etc.) și cel care o percepe fără a interpreta părtinitor (Kosta privește deseori printr-un ochean, ca și cum ar fi Kusturica însuși, regizorul, care controlează totul prin obiectivul camerei de luat vederi).

Compasiunea se dovedește cuvântul cheie definitoriu privind atitudinea regizorului față de lumea pe care o prezintă spectatorilor. Nu își judecă niciodată personajele, nici măcar atunci când redă (și o face naturalist, crud, pe alocuri) fapte imorale. Războiul, afacerile mărunte ale unor mafioți locali care vând oameni pe bani, căsătoria aranjată, munca impusă (toate amintind de situații asemănătoare din Vremea țiganilor, Pisica albă, pisica neagră, Underground) sunt redate ca evenimente inevitabile, ca stihiile naturii, față de care nu poți avea alte reacții decât seninătatea.

Soluțiile pe termen lung nu pot fi decât cele atavice: dragostea, familia, relația stabilă cu natura, cu animalele. Ceea ce se reia și în acest film tandru, incredibil de tandru. În afară de debut, în toate filmele lui Kusturica este omagiată mireasa. Cea mai poetică imagine din filmele lui este aceasta. În Arizona Dream, Grace își pune o pălărie de mireasă înainte de a ieși în furtună și de a fi trăsnită de fulger. În Vremea țiganilor, Azra moare mireasă, iar voalul ei zboară. În Underground, Jelena se aruncă mireasă în fântână, voalul ei trece prin apă ca o chemare a morții. În Promisiunea, Bosa așteaptă ani de zile să îmbrace o rochie de mireasă din mătase. Până și în Viața e un miracol, apare pe macheta lui Luka un cuplu matrimonial. Sacralitatea relației de cuplu este accentuată prin contrarii: viciul destrăbălării, al adulterului, al prostituției. Nu lipsește însă și nota parodică: nunta fără consimțământul femeii, mireasa legată de bărbat cu sfoară sau imobilizată în podea cu picioarele. În Pe calea lactee, așa e și numit personajul principal feminin, nu are nume. Mă întreb dacă gestul ei de a-și arunca rochia în apă constituie neapărat o legătură directă cu Underground sau cu lung-metrajele ulterioare. Vom vedea. Ca o sinteză a tuturor filmelor lui Kusturica, s-ar putea spune că esențială, primordială, este familia. Poate, de aici, obsesia

C

voalului/ rochiei de mireasă. Foarte importantă este și relația fratesoră, de aceea plină de vitalitate se dovedește relația dintre Milena și Zaga, care vor să se căsătorească în aceeași zi, deși sunt niște ticăloși, în esență.

Animalele au un rol primordial în lumea lui efervescentă, pestriță, zgomotoasă. Gâștele și porcii sunt omniprezenți. În plus, spectatorii se pot amuza în voie de o găină bezmetică, țopăind în fața unei oglinzi. Din când în când, se și ouă, fără folos, ouăle cad și se sparg, până apare Zaga (Miki Manojlovic) care prinde oul și îl înfulecă, ostentativ. E o Arcă a lui Noe seducătoare ce supraviețuiește în permanență războiului generat de cruzimea oamenilor. De asemenea, în acest film, se ajunge la o sublimare a relației dintre om și animal, pe care o tot amintește în filmele sale. În Pe calea lactee, Kosta e salvat de un șarpe, care încearcă să o salveze de la moarte și pe Mireasa; este prieten cu un șoim călător care dansează și stă pe umerii săi, hrănește urși. Aproape se poate face legătura cu Sfântul Francisc, cu reconcilierea prin iubire dintre om și sălbăticiuni. De multe ori, animalele dovedesc o inocență ieșită din comun care contrabalansează răutatea oamenilor.

Deși realiste, verosimile, primitive, dar pline de viață autentică, scenele din filmele lui Kusturica au și o poezie deosebită, cu precădere datorită simbolurilor, mai ales al zborului. Se poate vorbi de un zbor în jos, prin cascadă, până în adâncul apei, al cuplului urmărit Kosta-Mireasa, iar moartea ei e redată ca un zbor.

Apa și focul sunt elemente primordiale, care apar împreună. De fapt, lumea profundă a lui Kusturica se dovedește una atavică, dincolo de cotidian, politică, religie sau ideologii. Răzbate un suflet pătimaș al naturii, omului și necuvântătoarelor, în simbioză.

Neliniștile lumii sunt trecătoare, contează esența condiției umane – aceeași de la începutul până la sfârșitul lumii, asta sugerează Kusturica, sincer, pătimaș, cu înțelegere și empatie. Iar lumea lui gălăgioasă, pestriță, e plină de viață și moarte, deopotrivă. O lume în care ai vrea să trăiești o veșnicie!

III

ad (2016) n the Milky Ro O / ee ct la a le urica Pe ca arist: Emir Kust Regizor și scen larevic Sec și Goran Vo Imagine: Martin a Kusturic Muzică: Stribor (Miki) llucci, Predrag Be a ic on M a, ic ur st Cu: Emir Ku oda Micalovic Manojlovic, Slob

Teatru

www.revistaneuma.ro

96

Nr. 3-4(77-78) G 2024

C[l[torii imperfecte AlexAnDRU JURCAn Anul acesta...

Februarie, 2024. De la Huedin la Sorrento, pe malul mării Tireniene, cu autocarul. Plec la un festival de teatru francofon cu trupa mea Assentiment. În orice călătorie – spunea cineva – verifici dacă rămâi același, pe alte coordonate. Și îți privești/analizezi de la distanță propria-ți viață. Precum depărtarea de un tablou, să sesizezi sinteza, rotundul.

Veneția... Ce crede Veneția despre Putin? Cum să distrugă frumusețea lumii niște nebuni? Laguna magică... Totul ți se pare nou.

Dar: dacă ai trăi mereu aici, rutina și-ar arăta colții, frumusețea ar păli. Nociva obișnuință!

Aproape de orașul Capua, celebru prin școala de gladiatori, de unde a pornit răscoala lui Spartacus. Reflectez la cei șase mii de răstigniți, de aici până la Roma... A scrie e una, a vedea coșmarul e alta.

La Sorrento te întâmpină paradisul: grădini carnale, cu lămâi și portocali. Marea respiră la doi pași. Oamenii socializează zgomotos. Zumzet perpetuu de motociclete și scutere. Nimeni nu respectă regulile de circulație. În vitrina unei librării zăresc romanul Abel al lui Alessandro Baricco. Autorul are acum vreo 66 de ani. Prin 2016 a vizitat România, când a participat la lansarea romanului său Mireasă tânără.

Spectacolul trupei noastre la Villa Fondi în Sorrento. Am scris scenariul ca un SOS, despre delincvența juvenilă. Tineri plasați în centre educative. Munca educativă. Final pozitiv, plin de speranță.

La forumul de după spectacol s-a vorbit mult despre îngrijorătorul fenomen.

Din nou: lumea e plină de frumuseți, de magie. Cine a inventat războaiele? De ce homo homini lupus? Vedem bădărănia și în jurul nostru. Celălalt, căruia nu-i pasă de ritmul și structura ta, umilindu-te cu rânjetul inculturii sale.

La Roma, elevii mei aruncă monede în Fontana di Trevi. Își pun dorințe... Orașul mi se pare murdar, nu găsești pubele. Invazie de turiști grăbiți, care n-au timp să vadă nimic, din cauză că fotografiază mereu.

La Budapesta oamenii par relaxați de-a lungul fluviului. Tocmai citisem Eliberare de Sandor Márai...încerc să-mi imaginez locurile acelui infern.

Anul trecut Nu știu precis ce mă atrage la Sulina, dar acolo sunt în acord cu mine însumi și o autarhie spirituală mă cucerește imediat. Orașul se întinde de-a lungul Dunării și are aproape patru mii de locuitori.

Cred că atestarea documentară e de prin 950. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sulina a fost distrusă de bombardamentele sovietice în proporție de 80%. Stuf, papură, nuferi, sălcii și frasini.

Clipocitul nostalgic al bărcilor, lumina rarefiată, tremurătoare, plimbările de seară pe un fel de Promenade des Anglais, lungul drum spre plaja solitară, arbuști însetați, vaci și cai, scoici desenând figuri fragile pe nisipul umed, Cimitirul maritim, dar și Farul Vechi, unde era cabinetul de lucru al lui Jean Bart. Născut într-un„orășel colbăit de provincie, unde casele se confundă cu lutul” (George

Călinescu), Jean Bart a luat drumul apelor și s-a făcut marinar. Deschid cartea sa Jurnal de bord la pagina cu... Sulina, 1 august, 1908, unde nota despre „ochiul roș obosit al farului” privind „vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare zbuciumată își moaie parcă vârful aripelor desfăcute în negrul apei și al pustiului întins, fără margini”. Cum trece timpul? Îmi plac clădirile delabrate, părăsite, mirosind a vanitas vanitatum. E singurul loc unde nu doresc reconstrucții, renovări, nu critic ceea ce e în paragină. Acolo simt ideea capătului de lume, fără să mă adâncesc în tristețe. Accept revelația „când știi că visu- acesta cu moarte se sfârșește...” (Eminescu). Atunci trebuie să prinzi fiecare clipă de gât și să-i storci savoarea. Orașul pare bătrân, înțelept, tolerant, străbătut de câini fără stăpân, blânzi și afectuoși, așteptând o bucată de pâine.

Pe malul drept e orașul. Malul stâng pare pustiu, cu clădiri dezafectate, cu o tăcere minată, misterioasă. Acolo e... Tarkovski, cu sentimentul infinitului, apa în care zac obiectele lumii, odată cu pierderea edenului sufletesc. Știu că aici bântuie Călăuza, printre miracolele din Zonă, iar „cei cu gânduri murdare nu au șanse de supraviețuire în Zonă, sunt în mare pericol”. La Sulina mă reîntâlnesc cu Tarkovski de fiecare dată, ceea ce mi se pare un miracol tămăduitor, mai ales că mereu sunt...acceptat.

În alt an ...

O singură dată în viață- nu mai mult!- trebuie văzut locul unde s-a revelat tragic infernul terestru – Auschwitz. Am fost prevenit de câțiva prieteni că impactul mă va răvăși multă vreme. Nu am crezut, numai că așa s-a întâmplat. A trecut deja o săptămână de când am pășit în locurile malefice, dar nopțile mele nu s-au limpezit, lumina întârzie, mai ales că am început să citesc uriașul roman Binevoitoarele de Jonathan Littell plin de aceleași atrocități.

Da, bine scrie acolo la intrare:„Cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască”. Sute de vizitatori stau la coadă, într-o așteptare silențioasă.

Bine că vin oamenii și aici, nu numai pe stadioane sau la megaconcerte. Energiile negative te acoperă de la început. Revolta te strânge de gât. Cum a fost posibil? Câți psihopați mai are istoria?

Munți de pantofi, lanuri de păr tăiat, jucării orfane - totul într-o simfonie a morții. La Birkenau, mai departe puțin, pătrunde linia ferată în uzina morții. Pământul e răvășit de valurile de cenușă a miilor de morți. O cenușă bântuită de curentul morbid de imagini dezlănțuite. Cărămizi, caniculă, crematorii sinistre, spânzurători, teren arid, blestemat. Fâșia de ciment lungă cât spaima, în care se desenează găurile latrinelor mirosind a promiscuitate jalnică…

M-am amintit de atâtea filme pe tema holocaustului (Alegerea Sofiei, Pianistul, Lista lui Schindler, La vita e bella, Băiatul cu pijamaua în dungi etc.), însă impactul realului e altceva, aerul e pătat de aburii scheletelor fantomatice, de speranțe zdrențuite, strigăte sângerânde. Sârmă ghimpată, clădiri clonate, praf, căldură, cărămizi murdare… Oare e goală cutia Pandorei? În Indonezia are succes un bar decorat cu obiecte naziste. Se vorbește de neo-nazism. Hiroshima nu s-a stins. Mai există înțelepciune? Am învățat suficient lecțiile istoriei??

III

97

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Rock

www.revistaneuma.ro

Recuperarea clasicilor DUMITRU UnGUReAnU e se poate scrie despre un disc apărut în tiraj redus, aș zice confidențial, de o calitate a imprimării aproape impecabilă? Spun aproape, deoarece piesele ștanțate cu tehnologie Direct Metal Mastering în Franța nu au fost înregistrate recent, în studiouri cu aparatură nouă, ci recuperate de pe benzi vechi. Discul se numește Hungarian Pop & Classic Music from Romania. Aparține lui Vasile Foica – sau Fojka László, cum se scrie în limba maghiară, limba maternă a interpretului de flaut care n-a ieșit în relief ca o vedetă, deși abilitățile tehnico-instrumentale și timbrul personal i-ar permis asta, fără îndoială. Îngrijit, remasterizat și editat de neobositul Remus Miron, în seria de reeditări pe suport analog, sub sigla DJs Techno Conference (Cat# DTC040, 2023), albumul beneficiază de grafica expresivă și fantastă a lui Barna Fazakas. Mărturisesc: am fost câștigat de la început de grafică, pentru că nu-mi aminteam prestațiile flautistului cu mustăcioară subțire și păr inelat, negru și lung, ca al unui prinț din basme medievale.

Prezentarea albumului este printre cele mai reușite din câte au apărut la noi. Coperta dublă, din carton fin texturat, are prestanța unei tipărituri de lux din veacul de aur al industriei de profil. Când privești ilustrația de la distanță, ai senzația fascinantă că vezi un tablou de epocă, deși subiectul e mai degrabă SF sau abstract.

Barna Fazakas impune, prin coerență ideatică, o viziune demnă de a fi elogiată într-un text critic separat. Aici nu fac decât să-i semnalez izbânda. Și să certific plăcerea de a privi aceste ilustrații.

Tot ca izbândă publicistică trebuie să consemnez prezența unui booklet (sau libret) de 8 pagini, rara avis în edițiile discurilor autohtone. Conține o serie de fotografii ale lui Foica, din copilărie până recent, câteva afișe care anunțau concerte, o diplomă obținută la un concurs, plus trei texte de prezentare. Primul e semnat de Zoltán Boros, binecunoscutul interpret de jazz și realizator de emisiuni TVR, secția maghiară. Al doilea aparține transilvăneanului Ferenc Gábor, violonist în Orchestra Filarmonică din Israel, violonist principal în Konzerthausorchester din Berlin, dirijor al unor ansambluri de muzică simfonică din toată lumea, majoritatea în Ungaria și Germania, dar și dirijor al Filarmonicii de Stat din Oradea, unde Foica era director artistic și ...flautist principal, fără remunerație de interpret. Al treilea text aparține lui Claudiu Oancea, cercetător la un institut de istorie al Academiei Române. Toate textele au variante în limbile engleză, maghiară și română, așa cum stă bine unei ediții antologice și așa cum găsești la apariții similare de pe la Deutsche Grammophon, firma care din 1898 reprezintă vârful de calitate în ce privește editarea muzicală pe diferite suporturi.

Zoltán Boros detaliază câteva momente din întâlnirile cu Vasile Foica, la diverse concerte și sesiuni în studiourile TVR. Importante mi se par amănuntele înregistrării compozițiilor proprii Spune-mi, unde ești, Amintiri de primăvară și Memento, în anul 1977. În afară de tobe, „bătute” Trendler József, toate instrumentele au fost utilizate de Foica: flaut, pian, chitară electrică și acustică, clopote tubulare, chitară bas, celestă. Desigur, și părțile vocale tot Foica le-a executat, atât solo, cât și background. Rezultatul, mixat pe magnetofon cu patru piste la fracțiune de secundă, este impecabil sonor și cât se poate de convingător estetic. Melodiile plac, fără să

C

aibă potențial de șlagăr. Și, cum știm de la Haydn, dacă melodia nu este cuceritoare, muzica n-are nicio șansă. Însă în regimul comunist (pe care Zoltán Boros îl etichetează așa cum merită) muzica n-avea șansă din start, dacă interpreții și compozitorii nu se închinau icoanelor politice de moment. Ceea ce Vasile Foica n-a făcut, spre cinstea lui!

De obicei, când rockerii aud un flaut într-o piesă a indiferent cărei trupe, din Occident sau Orient, gândul lor zboară la inevitabilul Ian Anderson, liderul formației Jethro Tull, care a impus instrumentul în prim-planul spectaculozității. Nu l-am văzut niciodată pe Foica în concert, ca să știu cum se manifesta pe scenă.

Probabil că nu țopăia, nici nu stătea într-un picior, ca englezul. Cred că nici n-avea nevoie de asemenea exhibiții. Stilul său interpretativ e discret, senzual și profund, în buna tradiție a orchestrei simfonice, unde instrumentistul nu iese în evidență dacă nu-i este atribuită o partitură solistică. Mai degrabă liric decât epic, flautul lui Foica nu „rupe” pânza sonoră nici în Preludiul la După-amiaza unui faun, suita lui Debussy. E acolo un joc de armonii subtil îmbinate, care m-a trimis cu imaginația în zona de visare a călătoriilor romantice.

Iar flautul lui Foica m-a făcut să scot din raft alte discuri cu piese clasice. Mi se pare grăitor că, pornit să ascult ceva rock progresiv, genul practicat de Foica și grupul Ethos în anii ‘70, am ajuns la muzică simfonică.

De unde e greu să pleci vreodată.

III

Culinar

www.revistaneuma.ro

98

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Amintiri §i pohte copil[re§ti flORICA BUD lorica, iată un nume ce m-a supărat în copilărie. Nu ar fi fost atât de tragic, ba chiar l-aș fi ocolit, dacă nu ar fi fost chiar numele meu de botez, singurul, de altfel, pe care l-am primit. Nu a fost vina mea, nici un copil nu este vinovat pentru numele pe care îl primește la naștere, dar tot mă simt vinovată pentru el. Dacă, aș fi fost băiat, așa cum și-ar fi dorit ai mei, nu aș mai fi fost silită să îl port. Dar, dacă nu mi-am ales bine venirea pe lume, am venit în fustiță în loc de pantaloni, am fost și sunt condamnată să îl port. Dacă aș fi fost ceea ce nu sunt, atunci nu știu ce nume aș fi primit la botez. Poate: Florin, după bunica bună și bunica vitregă (ambele Florica), Ioan după tata, Victor după bunicul Victor, Cornel, după mama Cornelia, Valeriu după bunica Valeria, Nicolae după bunicul Nicolae. Dacă Florica sunt, înseamnă că am fost tocmai potrivită să continui numele unui şir de femei-flori din familia mea. „Florița din Codru”, îmi spunea unchiul Gheorghe, bărbatul mătușii Ana, sora bunicii Valeria. Nici nu suna rău, Florița, dar nu așa mă chema în certificatul de naștere. Nu mi se potrivește să mă dau ceea ce nu sunt. Diminutivele: Ica, Rica, Flory, nu îmi plac, să nu mai spun: Uța-Floricuța, Cica-Floricica.

Rămân ceea ce sunt „o Florica”, nici Floare nici Floricica.

După vreo patruzeci de ani de la botezul meu. am început să mă obişnuiesc cu numele. Mi-am spus, dacă nu fac faţă măcar realităţii numelui, nu voi face faţă nici altor lucruri. Acum îl ignor. Să nu mai spun că numele plus prenumele: Florica Trif, în facultate mi-au dat de furcă. Aveam o colegă de cameră din Bihor, Florica Rif. Când eram chemate la telefon sau la poartă ne obişnuisem să coborâm amândouă, fiindcă altfel sigur mergea tocmai cea care nu trebuia. În copilărie pătrunseseră în lunea satului nume mai sofisticate: Lucia, Felicia, Nora, Clementina, Valerica, Severica, Angela, Floricica, Virginia, Ligia, Lidia, Veturia, Anişoara, Rodica, Mariana, Otilia, Clara, Eugenia, Emilia, Melania, Aurora, Monica. Am avut o colegă, Laura și o colegă Erna. Veniseseră cu părinţii din Bucureşti. Se descoperise petrol în comună, așa că localitatea s-a animat de prezența unor personaje și nume noi. După un timp petrolul s-a epuizat, ei s-au întors în capitală. Ce o fi făcând Laura și Erna acum? Şi-o mai fi aducând aminte de timpul petrecut în comuna Ulmeni-Sălaj de Maramureș, acum Oraș Ulmeni?

Trecuse vremea numelor de femei ca: Dochie, Borişcă, Marișcă, Mărioară, Mărie, Măriucă, Cornelică, Mariţă, Floare, Florică, Floriţă, Iulişcă, Oană, Domnică, Ană, Anică, Anucă, Loiză, Clariţă, Floricuţă, Livie, Jenică, Milică, Treiji, Trejică, Lenică, Leontină, Gafiţă, Tiberie, Esteră, Victorie, Viorică, Voichiţă, Virucă, Lenuţă, Hermină, Helenă, Valerie, Morică.

Dacă numele m-a decepționat, în schimb, am fost şi sunt încântată de ziua în care am venit pe lume. Nu pot decât să îi mulţumesc mamei mele,„Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace!”, că mi-a oferit o asemenea zi, ceea ce eu, prin voia Domnului, nu le-am putut oferi copiilor mei. Este adevărat, acum, prin

F

cezariană, poţi să hotărăşti ziua de naștere a copilului tău. Dar nu este acelaşi lucru, că vi pe lume de bună voie ori poftit de medic!

Ziua mea mi se pare una dintre cele mai frumoase din an, fiind „21 martie”, prima zi de primăvară. Poate de aceea mi se întâmplă uneori să râd şi să plâng în decursul aceleiași zile. 21 martie este și prima zi a semnului zodiacal Berbec, stejar, în zodiacul druidic. Recent, ziua de „21 martie” a fost declarată de către U.N.E.S.C.O.: „ Ziua Internaţională a Poeziei”. Oare nu am primit destule odată cu această minunată zi de mărțișor? În copilărie, când am descoperit că fiecare dintre noi are o zi de naştere, motiv de bucurie și sărbătoare, am început să îmi doresc să mi se întâmple ceva interesant în ziua respectivă. De unde să știu că întâmplările trebuie provocate, nicidecum nu dau buzna peste sărbătoritul zilei. Nu am avut curajul Luciei, colega mea de clasă, care ne-a invitat acasă de ziua ei, fără să îi spună mamei sale, Eugenia. Când tanti Jenica, prietena mamei de altfel, s-a întors de la biserică, duminică fiind, ne-a găsit pe toţi la masă, nerăbdători să începem sărbătorirea. Noroc că femeile la ţară au tot timpul păzitură (mâncare gătită) şi de obicei pentru duminica o pregătesc de sâmbăta seara, când se întorc de la câmp. S-a nimerit să fie zi de post. Aşa că am primit zupă pe hribe. Nu a fost rea, cam lungă și rară, dar așa sunt supele, „pe piciorul de la scaun”. Deviez puțin, răspundeam cu o întrebare mamei, care mă întrebase dacă mănânc. Dar ce este de mâncare? „Zamă pe piciorul de la scaun”, răspundea mama Cornelia, care știa că întrebarea este cusurugie, neprevăzând nimic bun. Lucrurile îi erau clare mamei, flămândul nu pune întrebări. Dar să mă întorc la supa Luciei. Avea un gust bun de pthitoi uscate, mânătărci, hribe înşirate pentru iarnă pe aţă. Pot spune chiar, supa avea un gust delicios şi era foarte limpede.

Mânătărcile uscate și-au făcut datoria. Supa de post se face simplu dacă ai din ce, ca orice fel de mâncare ce se respectă. Apă rece în care se mai adaugă pe lângă hribe: morcovi, pătrujei, cărălabă (gulie), şi un măr tăiat cubuleţe, ca să îi mai ia din dulceaţă. Am avut atunci, la ziua Luciei și felul doi. Era de așteptat, într-o zi de post, ca felul doi să fie piroştele (sarmalele) de post, cu păsat şi cu ceea ce a mai rămas din... şiragul de pthitoi uscate.

Dacă sunt bine făcute, cu varză dulce, cu cimbru și mărar pe fundul oalei, cimbru și mărar deasupra, scăldate în bulion ori vara cu roșii printre ele, sarmalele de post sunt minunate. Am primit şi ceva dulce: ciurigauă (minciunele) frământate cu lapte acru.

Unele gospodine adaugă la compoziţia obişnuită de ciurigauă, morcovi răzăliţi. Pătura se întinde foarte subţire. Rezultă nişte exemplare „90-60-90”, crocante şi apetisante, avându-l pe vino-ncoa. De băut, am primit apă din fântână, firește, fără coloranţi şi E-uri! La mulți ani, Lucia! Cum se apropie și Paștele, punând punct postului, vă doresc: Sărbători Pascale în liniște și pace!

III

99

Nr. 3-4(77-78) G 2024

fi sau a nu fi ceva de capul fotbalului nostru – aceasta-i întrebarea care-l frământă neîndurătoare, dar cam fără rezultat palpabil, pe tot microbistul român în momentele și schițele sale de reflecție pe teme sportive din prezentul continuu. Și asta, în primul și următoarele unsprezece rânduri, fiindcă meteorologia capricioasă a anilor din urmă, cu consecințele ei tulburi și tulburătoare cu tot, ne-a derutat completamente și integral pe toți într-un așa hal de nu mai pricepe, mă-nțelegi, omul o iotă din ce se întâmplă pe stadioanele călcate fără milă în picioare de reprezentanții soccerului autohton angajați, cu voie au fără de voie, în diverse competiții interne ori internaționale, la nivel de cluburi sau de echipe reprezentative. Să exemplificăm succint mai jos afirmația de mai sus cu două pilde ilustrative în această ordine de, scuzați, idei.

Pentru început, putem face o suavă abstracție de locul ocupat la această oră în Clasamentul FIFA de Naționala României: pe undeva, prin variabilul interval 43 – 52, ceea ce, raportat la un număr total de 210 țări băgate în seamă pe chestia în cauză de forul mondial cu pricina, reprezintă, dacă nu cine știe ce performanță, măcar o situare cât de cât onorabilă într-un top alcătuit în conformitate cu cele mai riguroase criterii de political correctness – respectiv, care nu cunoaște nici un soi de discriminare (inclusiv vreuna de ordin valoric). Cu alte cuvinte – ba chiar cu acestea – avem dreptul să vorbim despre situarea României pe o poziție relativ decentă în lumea fotbalului și în fotbalul lumii.

Restrângând oarece arealul geografic de referință la bătrânul continent, putem pentru ca să zicem că lucrurile stau încă și mai bine. Aproape sărbătoresc. Tricolorii – varianta roș-galbenă-albastră, preponderent galbenă... – conduși cu aplomb de cel mai băftos selecționer născut, crescut și maturizat în ipostaza de privitor de pe tușe al fotbalului de pe meleagurile carpato-danubiene, Iordănescu Edward pe numele și prenumele lui din cartea de identitate – s-au calificat en fanfare, după opt ani de pauză, la turneul final al Campionatului European ce se va desfășura în acest an în Germania. En fanfare, adică, în sunetele triumfale lansate de fanfara regimentului 16 vânători de greșeli ale adversarilor – operațiune soldată cu glorioasa plasare pe primul loc al grupei preliminare I din care (ne-)am făcut parte(a).

A

Contre-pied

www.revistaneuma.ro

TO BE OR NOT TO BE GelU neGReA Și nu oricum, ci fără nici o înfrângere în 10 dispute! Ce dacă memorabilele rezultate au fost înregistrate în compania unor formații din eșaloanele 3 – 5 ale fotbalului european, gen Israel, Kosovo, Belarus sau Andorra. Ce dacă egalul din tur cu Elveția (singura formație mai de Doamneajută din grupă), a venit la sfârșitul unui meci care, în mod normal, ar fi trebuit să se termine cam cu un rezonabil 6-0 pentru naivii banchero-ceasornicari!? Suntem noi vinovați că ei nu auziseră despre nemuritoarea apoftegmă românească după care, în fotbal, 2-0 este cel mai periculos scor? În fine, ce dacă Israelul a fost obligat să-și dispute ultimele partide de acasă pe terenuri străine din motive de geopolitică belicoasă? Astea-s simple detalii care, nu peste mult timp, vor fi uitate căci, așa cum ne intromisionează anual în cerebel nemuritoarele romanțe made in Târgoviște, și uitarea e scrisă-n legile omenești. Istoria, în înțelepciunea ei nestăvilită, va reține numai că Naționala lui nea Edi a câștigat șase întâlniri din zece, pe celelalte patru terminândule la egalitate – performanță care aliniază România în rând cu singurele alte cinci invincibile din aceste preliminarii: Franța, Anglia, Belgia, Ungaria și Portugalia. Eventual, va adăuga într-un colț de pagină amănuntul, deloc neînsemnat, că reprezentativa noastră a înscris în competiția menționată nu mai puțin de 16 goluri primind doar 5, fiind devansată în acest clasament ad-hoc doar de aceleași două foste campioane mondiale, Franța (cu 3 goluri achiziționate) și Anglia (cu 4), plus Portugalia (cu două), Belgia, Croația și Albania (cu câte 4).

Bref, per ansamblu așa e că până acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici așa, nici altminteri, cum zicea la vremea lui domnul Caragiale, în veci fie-i numele lăudat? Ba, desigur că firește. Dar ia să privim noi situațiunea și cu niște ochi ceva mai căprii și mai mioritici (de la ovina cu același nume)...

Pornim de la o întrebare: ce se mai întâmplă în ultimul timp prin gingașa

noastră SuperLigă de fotbal-asociație?

Păi, am impresia că tot de-astea, d’ale Caragialelui... În speță, după lupte seculare, care au durat aproape un deceniu, iată visul lui Gigi Becali (aproape) împlinit: echipa FCSB, fostă Steaua, viitoare numai Cel de Sus știe cum, este pe punctul de a câștiga titlul de campioană a României! Da, știu: a mai fost în aceeași postură de alte șapte-opt ori în ultimii zece ani, însă acum pare de-a dreptul imposibil să ne mai păcălească și să arunce satisfacția victoriei finale din campionat peste gardul vreunei alte competitoare. Mai ales că toate partenerele sale de întrecere din play-off i-o aruncă înapoi etapă de etapă. Veritabilul concurs pare să se fi încins acum între alde Rapid, CFR Cluj și Universitatea Craiova (versiunea Rotaru), având următoarele obiective: cine schimbă mai mulți antrenori și cine o ajută mai substanțial pe FCSB să nu irosească din nou șansa de a-și învinge propriile vulnerabilități?

Dar nu în acest turnir de-a viceversa consider eu că rezidă coeficientul maxim de interes al actualei ediții de campionat, ci în cu totul altceva.

Toată lumea cunoaște și recunoaște că adevăratul antrenor al roș-albaștrilor nu este Elias Charalambous, ci patronul echipei din Berceni, cipriotul punând numai în operă meci de meci prețioasele indicații și inteligentele decizii ale lui Becali. Ironia din calificativele de mai sus este doar aparentă, fraza anterioară fiind mai degrabă tristă și dilematică.

Pentru că, boieri dumneavoastră, din următoarea dilemă nu putem ieși: ori 1) Gigi este, sub acoperire, cel mai bun antrenor din câți s-au rânduit pe banca tehnică a FCSB-ului de doi luștri încoace; ori 2) SuperLiga noastră fotbalistică este un chin și-o jale, o rușine și-un râs de lume cum rareori pot fi descoperite chiar și pe plaiurile noastre mai bogate în ridicol și penibil decât în cereale și viță de vie. Căci, iertați-mă, dar cum altfel poate fi etichetată o competiție care livrează drept campioană o formație antrenată (fie și pe șestache) de Gigi Becali? Și (la) ce putem să (ne) așteptăm peste trei luni, la EURO 2024, de la fotbalul care se joacă pe acel meridian al deznădejdii?

A fi sau a nu fi – aceasta-i întrebarea...

III

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

100

Nr. 3-4(77-78) G 2024

Aceste volume se află în atenția cronicarilor noștri pentru eventuale recenzii extinse.

Mulțumim autorilor și editorilor.

NEUMA? NEUMA? NEUMA?

De ce

De ce

De ce

S

emnul vizual sub care stă NEuMA este un trandafir, această floare care transcende graniţele culturale, religioase, etnice, deoarece frumuseţea și armonia semnificaţiilor sale sunt un symbolon care are puterea de a ne aduce împreună. Trandafirul NEUMA este un trandafir înflorit, rosa centifolia, trandafirul cu o sută de foi, metaforă a cărţii și a revistei și vorbește despre curajul de a înainta crezând până la capăt într-un ideal. NEuMA este un semn de notaţie muzicală fără portativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi NEUMA este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunităţile monastice. Dincolo de această semnificaţie, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un proto semn care, în funcţie de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și disponibilitate de dialog cu

celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pierde pe sine, dimpotrivă, îmbogăţindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă. Revista NEUMA este o revistă cu profil cultural.

La fiecare două luni veţi putea citi un număr dublu care va acoperi teme de la literatură la istorie, de la teatru la filosofie, de la sport la educaţie, veţi putea urmări viaţa

culturală a românilor din diaspora și veţi putea descoperi împreună cu noi adolescenţi talentaţi la rubrica „Teen Spirit“, veţi afla care sunt cele mai recente cărţi ale Editurii NEUMA și îi veţi putea cunoaște pe autorii lor, iar despre complexa și bogata dramaturgie contemporană românească veţi putea citi în paginile consacrate teatrului, veţi afla despre cele mai noi apariţii editoriale prin recenzii ale celor mai recente și valoroase cărţi din literatura română contemporană și din literatura străină iar oameni de cultură din ţară și din străinătate vor fi mai aproape de cititorii noștri prin interviuri.

Credem cu tărie în importanţa și în necesitatea culturii, în rolul ei formator esenţial. Răspândind lumina culturii în întunericul ignoranţei putem să ne aducem contribuţia - o picătură - de armonie într-o lume frământată.

(Extras din Editorialul primului număr al Revistei NEUMA – 1-2/2017)

ANCHETĂ NEUMA

44 Genuri și specii literare LITERATURA LUMII

45 Vo Chi Nat, Scrum și cenușă INTERVIU

48

Elena Abrudan în dialog cu Gheorghe Glodeanu ,,Nu îmi place fragmentarismul....”

ESEU

Barbu 52 Mihai Introducere la Visul lui Flaubert...

ANIVERSARE

54

Ioan Holban Tudor Dumitru Savu - 70 Un prozator uitat VOLUME NEUMA

Sonia Elvireanu, Cugetând la relativitatea

56 unor adevăruri RĂZLEŢE

57 Gelu Negrea, Cum se repetă istoria CARTEA DE PROZĂ

58 Monica Grosu, Rubla, locul fără umbră VOLUME NEUMA

59 Flavia Adam, Iubirea are chipul poeziei Gheorghe Lăzărescu 60 Poezia a exorcizat suferința CARTEA DE POEZIE

61 Codruț Radi, O tantra altfel VOLUME NEUMA

62 Petronela Apopei pământ și cer... iarba 63 Între Nicoleta Milea, Poezia, la ea acasă!

65 Nicoleta Milea, Rapsodiile soarelui Ana Dobre 66 Din tăceri se întrupează aura poeziei...

ROMAN

67

Evelyne Croitoru, Întoarcerea lumii Luminița Zaharia...

68 VOLUME NEUMA Ana Dobre, ...et Dieu créa le chat 69 Alexandru Cazacu, Vederea periferică Ana Ardeleanu, „Lotusul înflorește 70 în versuri de dragoste nesfârșite” 71 „Terapie cu îngeri”

Evelyne Croitoru Ziua care tocmai a trecut Elemente provocatoare Iulian Cătălui, Singurătatea eului liric

RUBRICĂ RADIOFONICĂ EU, TU ȘI O CARTE VOLUME NEUMA

Sonia Elvireanu, Rescrierea unui mit Any Drăgoianu, Două drumuri...

ROMAN

72 73 74 75 76

Gelu Negrea, Unbildungsromancaptivant 77 FOLCOR

Teodor Sărăcuț – Comănescu Folclorul copiilor...

78

Radu-IlarionMunteanu,RaduȚuculescu-75

80

ANIVERSARE

VIAŢA CĂRŢILOR

Miruna Drăghici 82 Fiorul basmului - poveștile fraților Grimm JURNAL TEATRAL

Ion Cocora MUZICĂ

84 90

Codruț Radi Jim Morrison și ispita supraomului Codruț Radi, În spiritul folkului

91

Ramona Müller, Pașii dintre pasuri

92

CĂLĂTORII FILM

Alexandru Jurcan, ÎncasadomnuluiNetflix 93 CINEMATECA

Raluca Faraon Lumea profundă a lui Kusturica

95

Alexandru Jurcan, Călătorii imperfecte

96

DumitruUngureanu,Recuperareaclasicilor

97

Florica Bud, Amintirișipohtecopilărești

98

TEATRU ROCK

CULINAR

CONTRE-PIED

Gelu Negrea, To be or not to be

VITRINA CU CĂRŢI. DE CE NEUMA?

99 100

edituraneuma.ro revistaneuma.ro

2601

1608