Revista Neuma nr.7-8/2023

ANUL VII $ Nr. 7-8 (69-70), 2023 $ 104 pAGINI $ 10 LEI

www.revistaneuma.ro

Revistă de cultuRă

R

Editată de Asociația Culturală NEUMA

ApARe sub egidA uniunii sCRiitoRiloR din RoMâniA

Revistă culturală finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii

INVITAŢI SPECIALI:

Gheorghe Grigurcu Angela Baciu Kocsis Francisko Nicolae Avram Liviu Franga Mihaela Codruța Megan

INTERVIU

Elena Abrudan în dialog cu Menuț Maximinian EVENIMENT:

Lansări Neuma: București, Callatis

Ioan Holban - Centenar Ion Caraion Gh. Glodeanu - Studii critice

^

)

)

)

SUMAR

POEZIE NR. 7-8 (69-70), 2023

EDITORIAL

3 4

CURSIV

APARIŢII NEUMA

Gheorghe Grigurcu Orgia unor relicve Angela Baciu 5-11 Scrisoare către Anne Sexton Kocsis Francisko Nicolae Avram Liviu Franga Mihaela Codruța Megan EVENIMENT

Volum NEUMA lansat la Librăria Academiei

15 16 17 18

Un nou regal poetic la Sinaia Mihaela Roxana Boboc Maria Calciu PROZĂ

Răzvan Nicula The quest. Power hour

24

Tudor Ștefan Goția

28

Carmen Duvalmă Spațiul în proza lui I.L. Caragiale

29

TEATRU

Cosmin Andrei Tudor - Îndoiala INTERVIU

Elena Abrudan în dialog cu Menuț Maximinian PUNCTE DE VEDERE

31 37

Liviu Capșa - Pretexte

40

Gelu Negrea - Magia titlului

41

Ioan Holban - Ion Caraion

42

Gheorghe Glodeanu Mario și vrăjitorul

45

RĂZLEŢE

Lansare cu succes la Callatis POEZIE

Andrea H. Hedeș Însemnarea uimitoarei călătorii a Ianei fetița licurici

ESEU

INVITAT SPECIAL

13 14

23

TINERI POEŢI

Horia Gârbea Demnitate și vanitate

12

Alexandru Jurcan AVANPREMIERĂ

Andrea H. Hedeș Dascăli și scriitori

Lansare NEUMA la Uniunea Scriitorilor

20 21 22

PROZĂ

www.revistaneuma.ro

1

Ella Leynard Constanța Popescu Gabriela Chiran

CENTENAR

STUDII CRITICE IN MEMORIAM

George Volceanov Lui Virgil Stanciu

48

ApARe sub egidA uniunii sCRiitoRiloR din RoMâniA

Director: Andrea H. HEDEȘ Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Alexandru Jurcan, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, George Volceanov Redactor asociat: Hau Kieu Bich (Vietnam), Ersin Engin (Turcia) Corector: Alexandru Hedeș; Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordache R ev i s t ă c u l t u ra l ă f i n a nț at ă c u s p r i j i n u l M i n i s te r u l u i Cu l t u r i i

Asociaţia Culturală NEUMA Revistă de cultuRă

www.revistaneuma.ro

www.revistaneuma.ro; www.edituraneuma.ro Email: redactia@revistaneuma.ro ISSN 2601 - 1905 ISSN-L 2601 - 1603

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor.

Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite

Editorial

1

Nr.7-8(69-70) 2023

https://ovidiubujor.ro/

www.revistaneuma.ro

AndreA H. Hedeș

Dasc[li §i scriitori arcă a trecut mult timp de atunci, și totuși, greva profesorilor, declanșată pe 22 mai și „suspendată” abrupt pe 12 iunie, e doar la câteva zeci de zile distanță. Unul din motivele declanșării grevei, pe lângă cel legat de creșterea salariilor, a fost acela al statului cadrelor didactice. Mai țineți minte portretul dăscăliței, „pictat” de Octavian Goga asemenea unei icoane? „A vremii noastre dreaptă muceniţă,/ Copil blajin, cuminte prea devreme,/ Sfielnică, bălaie dăscăliţă.// Ca strălucirea ochilor tăi limpezi/ Poveste nu-i...”. Exaltate pentru sensibilitatea de astăzi, versurile surprind însă o realitate a satului românesc, cu siguranță una a satului transilvan, în care dascălul, omul care cunoaște carte, era, alături de preot, unul dintre stâlpii comunității. Nici atunci dascălii nu erau oameni cu stare, cum nu erau nici mulți dintre preoți, dar considerația de care se bucurau era una remarcabilă. Am mai scris într-un alt editorial, în prima baie a nou-născutului se punea un creion, „o țeruză”, la fel și în leagăn, pentru a asigura copilului o soartă bună, de om cu carte. Statutul profesorului în societatea de atunci era unul pe care, profesorii de astăzi l-ar putea invidia: recunoaștere, onoare, demnitate, admirație, ideal spre care se aspira, fără prea mare legătură cu situația financiară pe care poziția de dascăl o aducea. Astăzi, din nefericire, statutul social este asigurat numai de situația financiară și de puterea pe care o dă situarea cât mai aproape de vârful ierarhiei, cele două mergând, de multe ori,„mână în mână”. Legi universale, adevăruri spirituale, dacă vreți, precum binele, adevărul, dreptatea, frumosul, generozitatea, care apar în toate religiile, școlile de gândire, de mii de ani, în încercarea de a eleva umanitatea, par astăzi a nu fi altceva decât naivități. În acest context, îndrăznim întrebarea: care este statutul scriitorului astăzi, în România? Cu foarte mici excepții, a afirma, într-un cerc, mai mic sau mai mare, (unul în afara lumii strâmte a scriitorilor), că ești scriitor, e echivalent cu a spune că tai frunze la câini sau că ești vreun inadaptat social cu capul în nori, în cel mai bun caz. De multe ori, ideea de scriitor nu e privită cu ochi buni nici în sânul familiei, uneori fiind tolerată, cu oarecare condescendență. Sigur, pentru cei care trăiesc doar în propria „cutie”, (în lumea noastră mică numărul acestora este incredibil de... mare), poate părea greu de crezut, dar scriitorul, cartea, literatura nu au nici un fel de importanță în societatea românească în care trăim. Nu întâlnim decât cu dificultate scriitori români contemporani în manuale, în biblioteci, în școli, iar în mass-media, la televiziuni, pe alte canale de comunicare, scriitorii există, de obicei, dacă se zbat să existe: singuri, nesusținuți, nepromovați, pe șleau, nebăgați în seamă. Nu există programe pentru limba română, pentru literatura română, pentru cultura română, programe care ar edifica sentimentul de apartenență, de identitate națională, de patriotism, cuvinte ajunse aproape indezirabile, și care ar cultiva acele legi universale de care aminteam: binele, adevărul, dreptatea, frumosul, generozitatea.

Fără a ne ocupa de mintea și sufletul copiilor, ne putem mira de starea în care a ajuns societatea noastră, de dezumanizarea în care se scaldă cu nonșalanță, într-o perfectă lipsă de conștiință? Epidemia azilelor groazei, conduse, „verificate” și susținute de oameni a căror tinerețe s-a desfășurat după Revoluție, deci care au

P

Editorial

www.revistaneuma.ro

2

Nr.7-8(69-70) G 2023

cunoscut„binefacerile” tranziției și democrației originale arată că libertatea atât de prost înțeleasă cum s-a permis la noi naște ceea ce vedem, aflăm, cu oroare, la televizor. În această situație, care e statutul scriitorului român, de cât respect și recunoaștere se bucură el în societate? Românul, născut poet, nu mai știe poezie, nu mai citește poezie, nu mai citește nici proză, de fapt, majoritatea nu mai citește nici postările, de mici dimensiuni, de pe Facebook.

Dacă astfel e prețuit scriitorul în cetate, cum stau lucrurile în rândul breslei? Într-un mediu ostil, unitatea, ideea de unde-s doi, trei, mai mulți, puterea crește, ar părea cea mai firească formă de rezistență, dacă „asaltul” asupra cetății care l-a izgonit, (un asalt cu opere literare meșteșugit scrise, se înțelege), nu este posibil.

S-ar mai putea crede că respectul de care nu se mai bucură scriitorul român în cetate este la el acasă în interiorul breslei. Așa s-ar putea crede. Din păcate, totul se contestă, totul se dispută, totul se târăște în noroi sau în ridicol, cu o frenezie și o tenacitate greu de înțeles. Scriitorii se stimează și se iubesc între ei până când unul părăsește încăperea. După care încep să cadă primele măști. Dacă se mai ridică unul și iese, mai cade un rând de măști, se mai spune un rând de „adevăruri”. Principiul reciprocității funcționează și el de minune. Cât despre cronici, despre critica de întâmpinare, am mai spus, a ajuns să fie considerată critică de curtoazie, dans de societate. E nevoie de mult curaj astăzi pentru a spune lucrurilor pe nume, în orice domeniu, în cel literar cu atât mai mult. De aici și cronicile„cuminți”. Întârzierea sau refuzul publicării cuiva într-o revistă sau o editură stârnește furtuni fantastice, trăsnete și fulgere pe care ar fi invidios chiar stăpânul fulgerelor din Olimp.

Atenți mereu la ceilalți, la cât de puțin se mulează pe așteptările lor de autori de geniu, acești autori se bălăcesc, în schimb, într-o totală auto-indulgență. Cum e posibilă o astfel de desconsiderare a ierarhiei valorii? Sigur că factorii sunt multipli, țin de o banalizare a elitismului, a calității, de coborârea în derizoriu a muncii, a talentului. Nivelarea societății într-o masă de mediocrități, în cel mai fericit caz, ideea de „și eu pot” devenită „și eu merit” și ajunsă, mai apoi, „doar eu merit tot ce e mai bun”, a transformat și lumea literară într-un cerc în care, mângăiați prea multă vreme pe creștet, mulți cred că merită totul. Festivaluri, evenimente, recitaluri în care sunt mulți veniți, puțini chemați, dar toți ajung să stea, la un moment dat pe aceeași scenă, în aceeași poză, chiar pentru... istorie, nu fac decât să inflameze orgoliul unora, să îl rănească pe al altora și să deruteze cu definitiv publicul, îndepărtându-l și mai mult de literatură.

Chiar dacă există un eveniment, o revistă, o editură care să mențină niște standarde, de obicei considerate ofensatoare față de talentul uriaș al refuzaților, vor exista alte zece evenimente, reviste, edituri care să îi primească pe neiubiții de muze cu brațele deschise. Cu toții se vor considera validați. Excepția devine în ochii acestora element malefic și nu o minimă formă de rezistență la asaltul nulităților.

Nici criticii sau editorii nu stau mai bine. În lumea lui o apă ș-un pământ, toată lumea are pretenții, iar editorului sau criticului i se cere să joace rolul de ospătar, vorba unui prieten: Garçon, ciorba e cam rece! Oameni care nu au confirmat, care nu s-au afirmat, emit pretenții de premiați cu Nobel sau de Picasso. Drumul lor trebuie să fie lin, un covor de laude, un cor cântând imne și osanale, aplauze, aplauze, aplauze, atât și nimic mai puțin... Ar fi o nedreptate să nu avem în vedere și consacrații osificați, cei cărora muzele le-au surâs, cei cărora Fortuna le-a surâs și ea, odată, demult. În siajul acelei bune vestiri, au plutit lin, ca pe aripile zefirului, surzi la altceva decât propria creație, reîncălzită la intervale apreciabile de timp, cei care se trezesc acum singuri, pentru că, nu-i așa, nimic nu crește la umbra marilor copaci. Dar asta nici nu e o problemă, un mare rege a consacrat deja mărețele vorbe: După mine, potopul!

O nonșalantă lipsă de considerație, de politețe, de simț al măsurii, de respect pentru nume și pentru muncă, marchează statutul scriitorului în cetate ca și în breaslă-oaza de rezistență a acestuia. Ecourile grevei profesorilor s-au stins de mult.

O grevă a scriitorilor nu ar avea cum să înceapă, câtă vreme aceștia par să sufere de blestemul mioritic... unde-s trei, doi se vorbesc și uneltesc... Atâta timp cât nu ne unim și nu ne respectăm noi între noi, cum să putem aștepta recunoaștere și respect de la ceilalți?

III

3

Nr.7-8(69-70) 2023

Cursiv

www.revistaneuma.ro

Demnitate §i vanitate HoriA GârbeA reva profesorilor cu care s-a încheiat anul școlar și universitar 2022-2023, mai mult cel școlar, pentru că universitățile au funcționat normal, a avut ca obiect revendicări salariale ale personalului didactic și nedidactic.

Comentariile au venit, ca totdeauna în contradictoriu. Unii au susținut că profesorii nu pot trăi decent cu ce le oferă statul și e firesc să-l strîngă cu ușa. Alții au declarat că profesorii au destule avantaje și fac prea puțin, ei înșiși avînd rezultate slabe la definitivate, elevii lor fiind adesea jalnici (licee cu promovabilitate sub 50% sau chiar 0% la BAC). Că dau meditații nefiscalizate în timp ce, la clasă, nu predau cum trebuie. În replica unor critici care li s-au adus, profesorii au vorbit despre încălcarea demnității statutului de educator. Un cadru didactic cu vechime poate avea salariu mai mic decît părinții elevilor săi care ar fi, să zicem, agent de pază și femeie de serviciu la un minister. Atunci, tînărul elev nu va urma să-și ridice nivelul pregătirii pe modelul dascălului, ci va alege calea părinților necalificați. Spre paguba întregii societăți.

Totul s-a terminat în coadă de pește. Guvernul a dat ceva, prea puțin, la veniturile profesorilor, greva s-a terminat, evaluarea și BAC-ul s-au dat cu subiecte cam jenante, ca și în anii imediat anteriori, și cu rezultate prea bune ca să fie credibile. Iar demnitatea corpului profesoral a rămas nereparată, ca onoarea coanei Tarsția de la eternul I. L. Caragiale. Întreaga discuție ne face să ne gîndim la demnitatea și prestigiul intelectualilor din toată societatea românească. Între ei și artiștii, desigur și scriitorii. Ce „statut” au aceștia și de ce ar fi dezirabil pentru un tînăr să ia calea literaturii și artei ? Se poate spune că vocația autentică depășește orice îndoială legată de o recompensă intrinsecă ! Se pot da exemple de poeți și muzicieni, de pictori și artiști famelici și tuberculoși care și-au dus, vorba lui MRP, „săraci și fără foc concubinajul” cu arta. E totuși de presupus că societatea „evoluează” și că, în secolul XXI, în care munca brută și-a redus incidența, oamenii au mai mut timp și dispoziție pentru „plăcuta zăbavă” în compania cărților. Pot acorda atenție și respect scriitorilor care sînt – sau ar trebui să fie – altceva decît niște lăutari pe la mesele nobililor sau, ca în comunism, niște tolerați în măsura în care serveau propaganda.

Dar lucrurile nu stau bine pentru scriitori (nici pentru alte categorii de artiști) în lumea de la noi. Valorile materiale și decizia politică s-au concentrat în mîinile unor troglodiți. Decidenții din cultură sînt și ei, în majoritate, niște politruci, nu au înțelegerea artei nici la nivel elementar. Sînt absolvenți cu licențe tîrzii și fără prestigiu, cu doctorate făcute malonest, discursul lor public îi arată agramați, trivali, puși pe mahalagism. Ce stimă poate avea un ministru sau un primar pentru un scriitor? Sau pentru un pianist ? În comunism tot mai existau prin nomenklatură persoane care voiau să pară măcar niște generoși mecena sau să demonstreze un rafinament peste al „tovarășilor”.

Iată așadar că demnitatea scriitorului e la pămînt ca și posibilitatea lui de afirmare și chiar aceea de-a obține foloase în condițiile unei piețe inexistente. Cei care au bani, nu le cumpără.

Cei care ar putea să le aprecieze au venituri precare. Tristă situație

G

de care nu ne putem lamenta îndeajuns, dar nici n-o putem drege, oricît am deplînge-o.

A venit însă momentul să mă transform în avocatul diavolului și să vă invit să privim și partea cealaltă, întunecată, a situației, reversul urît al monedei. Ce fac scriitorii înșiși pentru a își apăra demnitatea ultragiată ? Cîți dintre cei care se pretind scriitori și plîng în cor, alături de colegii lor cu har, de propria milă merită mai mult decît un surîs ironic ba, cîteodată, să nu zic prea adesea, un șut în dos. Da, societatea îi depreciază pe autorii de literatură. Însă, făcînd asta, nu greșește în 8-9 cazuri din 10.

Cazul poetului, prozatorului, criticului etc. care ar trebui, nu zic slăvit, dar privit cu stimă de public și de autorități este rar. În rîndurile autorilor se înghesuie marțafoii, unii cu bani, care-și permit să-i înghiontească pe cei autentici, și profită din plin tocmai de incompetența, blazarea, dezinteresul publicului ca să își etaleze vanitatea de nimic justificată.

Ei pretind să stea la masă cu zeii, vor privilegiile profesioniștilor și nu sînt decît, în cel mai bun caz, niște jalnici amatori. Am cunoscut cazuri de astfel de idioți care dau lecții tuturor, care se preocupă excesiv de înfățișarea cărților – deși nici la grafică și poligrafie nu se pricep - în loc să-și dea seama că punctul cel mai de jos al viitorului lor volum îl reprezintă textele lor excremențiale.

Unii editori – puțini – îi trimit la plimbare, alții profită de orgoliul lor imbecil și îi jumulesc bine, dar alții – mulți – le acceptă fasoanele și mai tipăresc o zădărnicie pe care alți „critici”, de aceeași teapă, o laudă nemăsurat, fiind și singurii care au citit-o sau se prefac a o fi citit. Dar un rahat de cîine scăldat în sirop nu se transformă automat în baclava.

Vanitatea goală se combină cu autismul. Cohorte întregi de impostori scriu în totală necunoștință de cauză față de mersul literaturii. Unii scriu poezie (la computer !) ca Bolintineanu, alții au evoluat pînă la Vlahuță, mai puțini au ajuns pe la avangardism și destui încă îl pastișează pe Nichita Stănescu. Mulți nici n-au habar ce-i cu poezia, o confundă cu un șir de metafore și „definiții lirice”, à la Ionel Teodoreanu. Iar proza își închipuie că este relatarea unor fapte, pe care le consideră interesante pentru că li s-au întîmplat lor.

Așa stînd lucrurile, deschiderea, cu bună credință, a unui volum de literatură română contemporană de către un cititor inocent va duce, probabilistic, la aruncarea acelui teanc de foi și, poate, la jurămîntul de a nu mai repeta experiența. Mai mult, dacă deschiderea tomului s-a produs ca urmare a recomandării super-elogioase dintr-o revistă din cele doldora de ecouri din cele mai deșănțate, încrederea în critică se va zdruncina și ea, fără șansa revenirii.

De la o vreme m-am confruntat cu o situație stupefiantă, semnalată și de alți colegi. Scriind cîte o prefață, autorul aproape că pretindea ce anume să scriu despre el. Poate își închipuia că voi acționa la dictare și, la final îmi voi pune doar numele ? Poate au făcut, cu alți prefațatori o experiență de acest tip și au crezut că merge cu toți ? Deprecierea scriitorului a mers prea departe, dar vanitatea nulităților a luat-o mult înainte !

Apari\ii Neuma

4

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

IOAN BARB

Adrian Costache P

MIHAI BARBU

HORIA G}RBEA

Creative writing. À la Roumaine

Emigrînd din alt= singur=tate

de 12 lei

iarb=

H

legii

C

Ultimele

E

(Scrierea creativă.

O variantă 100% românească)

– poezie –

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

CODRU| RADI

Gabriela Chiran

Vasile Toma

Culoarea

fericirii V

– poezie – – ediție bilingvă –

Chirurgie temporalã

C

C

SPARRING PARTNER

RADU-ILARION

MUNTEANU

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

MAGDALENA

HĂRĂBOR

MÂNA NEVĂZUTĂ DOINA ADRIANA NICOLĂIȚĂ

ILEANA POPESCU B}LDEA

Nicoleta Milea

DE

DEVORATOAREA C{R|I

[i lilieci

POEZIE

D

M

Edi\ie îngrijit[ §i prefa\[: HORIA GÂRBEA

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

M

5

Nr.7-8(69-70) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Gheorghe

Grigurcu

„Orgia unor relicve” Numai organicitatea în evoluție a existenței noastre, asumarea ei ca o continuitate nescutită de dificultăți ne îngăduie a avea un simțământ al împlinirilor. Fără o raportare la dubii, decepții, anxietăți, cele mai aparent categorice realizări se pot risipi cum frunzele autumnale.

În ciuda aparențelor, să reprezinte amnezia o protecție pe care și-o asumă ființa?

Un fel de umbrelă a sufletului, conform unui poet chinez?

Ironia e antirevoluționară deoarece amenință a relativiza crezul revoluționar. De regulă revoluționarii n-au umor. „Femeile, copiii și revoluționarii detestă ironia, negație a tuturor instinctelor generoase, a oricărei credințe, a oricărui devotament, a oricărei acțiuni” (Joseph Conrad).

Vis ascuns în propria-i neîmplinire, asemenea unui animal în vizuină.

„Cel care se complace în kitsch crede că se bucură de o experiență de înaltă calitate.

Ar fi suficient să se spună că există o artă pentru inculți, tot așa cum există o artă pentru cei cultivați, și că diferența dintre aceste două orientări trebuie respectată așa cum sunt respectate orientările religioase sau sexuale. Însă, în timp ce adepților artei «culte» Kitsch-ul li se pare kitsch, adepților Kitschului, lăsând la o parte situațiile menite tocmai să «oripileze burghezul» - nu li se pare demnă de dispreț marea artă din muzee (care, de altfel, expun adesea opere pe care gustul cultivat le consideră kitsch). Din contra, consideră operele Kitsch «la fel» cu cele ale marii arte” (Umberto Eco).

Stupoarea unui vis în fața altui vis.

Provizoriul a devenit pur și simplu un mod de-a fi. Permanența n-ar putea fi, aici și acum, decât una imaginativă precum o lumină orbitoare a neîmplinirii înseși.

Azi ți-ai făcut o concesie indignă. Ai preferat a trăi în loc de-a scrie, plecând la drum cu mașina…

Imobilitatea e adesea taciturnă, concentrată în propria-i condiție, doar mobilitatea vieții ține a comunica, a explica, a se justifica, a se prelungi, atât de temătoare față de propriul său drum.

„Timpul, la drept vorbind, nu există (doar prezentul, ca limită) și totuși lui îi suntem supuși. Aceasta e condiția noastră. Suntem supuși la ceea ce nu există. Fie că e vorba despre durata pasiv traversată – durere fizică, așteptare, regret, remușcare, frică – ori despre timpul utilizat – ordine, metodă, necesitate – , în ambele cazuri lucrul la care suntem expuși e ceva ce nu există. Dar supunerea noastră există. Suntem în mod real atașați prin lanțuri ireale. Timpul, ireal, voalează cu irealitatea sa toate lucrurile și pe noi înșine” (Simone Weil).

Există un tremur delicat, abia perceptibil al inexistenței în existență care ne-o face uneori comod acceptabilă în prezent, alteori ca o promisiune (a ce anume e greu, dacă nu cu neputință de precizat), cea mai tentantă promisiune de care avem parte.

Senectute. Orgia unor relicve pe care începem a le adora.

„Tocmai atunci când ceea ce scriu ia forma unui jurnal, am cea mai mare impresie de ficțiune” (Hervé Guibert).

Idealizezi unele perioade ale trecutului, nu în ultimul rând din motivul (egoist?) că n-ai trăit în ele sau ai fost pe atunci mic copil (interbelicul), scutit astfel de insatisfacțiile pe care le-ai fi putut avea fiind mai în vârstă.

Poți alătura vieții lor devenită istorie o viață fantasmatică a ta la care începi să ții mai mult decât la cea reală.

Misterul intangibil al morții ne pune în situația de-a recunoaște o cotă de mister similar al vieții.

A crede în Destin, adică a crede realmente în succesul sau în insuccesul de care ai parte.

„Căința adeseori nu-i altceva decât resentiment. Preotul de țară al lui Balzac: «Căința dumitale nu-i decât simțământul provocat de o înfrângere pe care ai suferito, ceea ce e groaznic, e deznădejdea Satanei și era poate căința oamenilor dinainte de Isus Cristos; dar căința noastră, a catolicilor, este înfiorarea unui suflet care se lovește pe o cale greșită și căruia, în lovitura aceasta, i s-a revelat Dumnezeu. Dumneata semeni cu Oreste, încearcă să devii Sf. Pavel.» Creștinul nu-i supărat pe nimeni și nu-i nemulțumit de nimic. Supărat și nemulțumit e numai de și pe sine” (N. Steinhardt).

Balul mascat al iluziilor.

Senectute. Un elogiu care ți se aduce te face să revezi textul la care se referă. Îl accepți doar dacă textul cu pricina ți se pare și ție„bun”. În caz contrar, amabilitatea gratuită a confratelui îți accentuează simțământul neajunsului propriu prin asociere cu greșeala acestuia.

Scrii pentru a căuta cuvintele, nu neapărat și pentru a le găsi.

Poet apropiindu-se de medie, dar, regretabil, puțin receptiv la particulele cele mai fine ale materiei lirice, asemenea unei site cu ochiurile prea largi.

Herodot despre obiceiurile dacilor. „Tracii care locuiesc mai sus de crestoni au următoarele obiceiuri. Fiecare ține mai mult de trei neveste; când moare unul dintre ei, o mare zarvă se iscă printre femei și griji serioase printre prieteni ca să afle care dintre ele a fost cea mai iubită de bărbatul ei. Celei alese i se face următoarea cinste: copleșită de laudele bărbaților și ale femeilor, ea este sugrumată lângă mormânt de cea mai apropiată rudă, apoi este înmormântată împreună cu bărbatul. Celelalte încearcă o adâncă durere, deoarece pentru ele este cea mai mare rușine să nu fie alese”.

Altruism. Neputându-te ajuta pe tine însuți, îți ajuți semenul.

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Strategie. X își pune cenușă în cap, se maculează, se înjosește paroxistic, trăgând cu ochiul la reacția Celuilalt, așteptând ca aceasta să fie cât mai favorabilă.

Dimineață de septembrie. După o ploaie autumnală, pe asfaltul ud o mulțime de melci dintre care unii atât de mici încât sunt cei mai primejduiți de pașii trecătorilor. Cochilia unui asemenea melcișor, abia vizibilă, doar puțin mai mare decât un bob de strugure. Dar nu ascunde oare în sine o lume precum orice unicat al vieții?

Scriptori. Unii încearcă a-și disimula decepția existențială, alții și-o inventează.

„Ochii animalelor au capacitatea unui limbaj elocvent. Prin ei, fără ajutorul sunetelor și gesturilor, mai elocvenți când se absorb cu totul în privirea lor, ei exprimă misterul pe care natura l-a revelat și l-a închis în ei, vreau să spun neliniștea devenirii. Această stare a misterului o cunoaște numai animalul.

Numai el poate să ne-o deschidă – căci e o stare care se poate deschide, dar nu descoperi. Limba, în care are loc acest mister, este identică cu misterul care se exprimă în ea: neliniște, emoția creaturii plasate între regnul securității vegetale și domeniul aventurii spirituale. Acest limbaj este primul gângăvit al naturii sub cea dintâi îmbrățișare a spiritului, înainte de a i se abandona în aventura cosmică numită om. Dar nici un discurs nu va ști să spună ceea ce acest gângăvit știe să comunice” (Martin Buber).

Risc. O dorință a cărei împlinire se amână mult timp se poate transforma în dezgust.

Rănită, viața își întoarce foaia.

E preferabil să crezi că o persoană are față de tine o atitudine puțin convenabilă decât contrariul. Scepticism protector.„Gândește rău și nu vei greși” (Rivarol).

Iluzia, un păcat purificator?

Scriptor. Un model atât de lax în generozitatea sa, încât poate hrăni inobservabil o seamă de epigoni.

„Vinificatorul occitan «Le Roc des Anges» a lansat – pentru piața românească, cel puțin – vinul Cioran! Numele vinului, mărturisește producătorul, e obținut prin anagramarea lui rancio («rânced», în spaniolă), un tip de vin oxidat, cu gust lemnos, de nuci și de unt rânced. «Cioran» - explică comerciantul - «este și scriitorul omonim, cu un stil ascuțit, sobru

și concis. Găsim acest temperament în vinul nostru…» De la mucegaiul nobil al brânzeturilor la râncezeala cioraniană a vinului, pasul a fost făcut” (Dilema veche, 2022).

Peste cincizeci de ani Florile răului vor rămâne doar o curiozitate (opinia lui Emile Zola, cu prilejul morții lui Baudelaire).

O imagine speculară a unui obiect, mai convingătoare decât cea reală.

A.E.:„Nu uita, colega, scrisul e un act prin excelență pecabil. Cu ușurință poate lăsa urme regretabile deopotrivă în ființă și în afara sa. Cu excepția unor semne așternute pe nisip, oare Mântuitorul a scris ceva?”. * Citind un poet în creația căruia te regăsești devenind un apropiat emoțional al acestuia, e ca și cum ambii ați face parte dintr-o asociație inițiatică precum francmasoneria.

A fi naiv: a te lăsa în voia începutului.

„Lătratul câinelui este decisiv; acesta reprezintă mișcarea expresivă absolut negativă. Ea dovedește că acest animal este un simbol al nelegiuitului. Goethe a simțit intens acest lucru, deși poate nu cu suficientă limpezime. (…) Fidelitatea câinelui, atât de lăudată, care le permite multora să considere câinele drept un animal moral, poate fi concepută în mod just ca un simbol al josniciei: mentalitatea de sclav (nu văd nici un merit în a te întoarce după ce ai fost bătut). (…) Darwin explică datul din coadă al câinelui ca un «derivat al entuziasmului» («expresie a emoției»). Este, desigur, expresia celei mai mari răutăți, a unei devoțiuni atât de servile încât el este resemnat la fiecare lovitură și, pur și simplu cerșește mai mult din toate” (Otto Weininger).

Senectute. Frumosul nu mai e „o promisiune de fericire”, ci, dimpotrivă, ultimul episod al acesteia, clipa unei dureri voluptuoase, zvâcnirea unui sumbru rest de „fericire” ce te sugrumă.

Caz. La junețe, o emotivitate bolnavă, la senectute o luciditate bolnavă, fără a dispărea emoțiile de odinioară.

Senectute. Momente în care totul îți pare inutil cu excepția trecutului. Dar… cât va mai dura acest trecut?

Candoarea sumbră a lăcomiei.

6

Nr.7-8(69-70) 2023

„O capodoperă pierdută a fost găsită deasupra unui pat, dintr-o căsuță din Enfield, periferie din nordul Londrei. Pictura a fost făcută în perioada Renașterii, de unul dintre discipolii lui Botticelli, Filippino Lippi și îi întruchipează pe Madonna cu Pruncul Isus. Lucrarea a fost descoperită în urma unui control de rutină, făcut în casa unei bătrâne, internată acum la un azil. (…) Recent, familia femeii a decis să vândă locuința, iar atunci echipa de evaluatori a găsit lucrarea.

Ei și-au dat seama imediat că este vorba despre una valoroasă. Cu o dimensiune de 50 pe 43,5 cm., a fost vândută cu 298.000 de euro la o licitație online”(Dilema veche, 2022).

Scriptor. Lipsit de scrupule introspective, sigur de sine, își compune versurile aidoma unor mișcări de puzzle, cu satisfacția unei sportivități mereu câștigătoare.

Noblețea iubirii derivând inclusiv din împrejurarea că reprezintă totdeauna un voluntariat deplin.

„Stilul meu este atmosfera” (William Turner).

„Plopul are în el ceva tainic datorită mai ales însușirii frunzelor sale de a tremura chiar și pe timp aparent liniștit. Foșnetul era interpretat ca un mesaj secret venind din alte lumi. Populus tremula («plopul tremurător») era considerat de aproape toate semințiile indo-europene, ca și de unele neamuri siberiene sau de triburile indienilor americani, un arbore damnat. Balticii nu se ascundeau sub un plop în timpul furtunii, deoarece se credea că Perkunas, zeul cerului, lovește cu fulgerele sale mai ales acest copac sub care se ascund demonii malefici. Plopul, de asemenea, e socotit și «copacul spânzuraților», căci, după o legendă creștină, de crengile sale s-a spânzurat Iuda” (Ivan Evseev).

Senectute. Ficțiunea epică ți se pare deseori suspectă întrucât îți dă senzația că îți concurează propria viață. Motiv pentru care citești tot mai rar un roman.

Imperfecțiunea e gravidă de latențe. Spiritul creștin, de fapt orice spirit meliorist, ne îndeamnă a o privi nu ca pe o damnare, ci ca pe o nădejde.

Ne facem, vrând-nevrând, reprezentări ale incognoscibilului morții. Dar mișcarea lor între contrarii poate fi teribilă, precum, în planul artei vizuale, între o pânză creștină renascentistă și un tablou nonfigurativ.

7

Nr.7-8(69-70) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Angela Baciu scrisoare către anne sexton

stai liniștită în fotoliul tău și îți aprinzi o țigară e lună roșie câinele vecinului de la 3 e liniștit în noaptea asta ca și al tău te privește blând așa cum știe el mai bine uneori nu îl vezi îți aprinzi o nouă țigară și îți potrivești perlele de la gât vorbești uneori cu nana în gând sau nu vorbești deloc doar scrii live or die te joci cu degetele pe mașina de scris unele femei iau în căsătorie case cât de mult m-a urmărit versul ăsta

anne nici nu știi și tu ai o inimă o gură un ficat te tot citesc anne și vreau să opresc ploaia asta să vorbim în tihnă hai că am pus ibricul cu cafea știu că îți place aduc ceștile de argint și vom cânta despre moarte nu nu despre moartea ta anne despre lichioruri depresii și inteligență artificială o să îți explic

într-o zi și despre ea acum deschide ochii anne mai aprinde-ți o țigară așază-te comod cu picioarele pe perete și citește-mi o rugăciune sau ce vrei ei bine, moartea a fost aici spui anne e târziu și trebuie să dorm voi încuia ușa cu cheia câinele tău a adormit și tu anne nu uită să stingi țigara...

Invitat special

www.revistaneuma.ro

8

Nr.7-8(69-70) 2023

Kocsis Francisko Filă de jurnal

În viaţa asta

Vântul compune motete tărăgănate, le cântă la colţuri de stradă, pe la streşini şi în pădurea tot mai rară; dimineţi cu vârtejuri de soare trec prin oraş, se uită numai la păsările care se scaldă în colbul poleit, fericirea e peste tot rară;

eu nu voi mai călători în ţara lui Nikos Kazantzakis, nu voi călca pe nisipul pe care a jucat Zorba, nu voi gusta măslinele acelui ţinut fabulos, nu voi privi marea cu ochii mijiţi de iluzia că depărtarea stă pe un trident; dar şi pe pământul meu mă comport cu convingerea că oricare clipă poate fi capătul vieţii; şi pe pământul meu pot ghici chipul Afroditei în mii de femei, şi pe pământul meu îmi pot imagina că sunt o pasăre smintită care se loveşte cu aripa de cer; astea nu sunt metafore, ci simple lozinci pentru frumuseţe şi fericire într-o viaţă care nu-i decât o belea continuă; nu ştiu dacă moartea o întrerupe, dacă îi schimbă regulile sau e doar decor pentru singurătatea omenească; viaţa nu e nimic fără o inimă plină de sânge, fără o minte în stare să scornească orice ca să-şi apere existenţa şi plăcerea perpetuării, fără credinţa că sufletul omului este adevărul cizelat ca o bijuterie; în viaţa asta nu voi fi grec; dar nimic nu poate sta în contra gândului că-n alta voi fi fost; de aceea cunosc şi marea, şi mitul pe de rost

nimic mai cătrănitor decât vacarmul maşinilor cu şenile groase când calcă brutal peste mormane colorate de gunoaie, democraţia originală nu ţine pauză; sunt zile când poţi să te treci la capitolul şaradă şi să constaţi că nu poţi juca rolul unui oedip local, noul sfinx a învăţat enigmistica la altă şcoală şi are trucuri de rezervă cu carul; oricine ştie că zeul cel mare are părerile lui despre valoare, dar gustul înfrângerii o fi şi pentru el amar; motetele serii au foşnet de nisipuri mişcătoare, le cântă un cor de păsări grele, ciudate, cu pene tăciunoase; noaptea e oarbă, pipăie, miroase, suduie, dar nu vede aceste peisaje.

De vorbă cu Artaud îl ascult pe Artaud vorbind despre conştiinţa înnebunitoare, despre cum te ceartă vocea de dincolo de cortinele grele şi murdare de praful strâns în anii lungi de când teatrul a început să decupeze figuri hieratice cu reflexe violete din tărâmul numit cu îngăduinţă şi realitate, adică locul în care şi vorbele se bat în săbii; stăm şi aşteptăm de undeva sinestezii rafinate, dar nu avem decât sentimentul că văzduhul se lasă peste noi ca un stol întunecat, se prăbuşeşte peste pământul în care ne-am înglodat crezând că ridicăm altare; teatrul repetă psalmii păgâni, odele altor zei, şi nu crede în blasfemie; ispita tăcerii nu pătrunde în clădire, scena nu poate, nu are voie să tacă; după ce uşile se-nchid, din culise iese poporul pieselor jucate şi îşi continuă viaţa după reguli scrise în alte acte şi testamente; între două reprezentaţii, se naşte şi apune o lume, la început a fost cuvântul, la sfârşit va fi ţipătul, cu toate nuanţele şi înţelesurile sale. A fi om e teatru. stau sub arcadă cu umbra lui Artaud, lângă merii îndrăgostiţi de toamnă; fructele s-au îmbujorat la coajă; o, câtă pudoare, toate găurile de vierme sunt pe partea nevăzută

Simulare o, din adâncuri, în care nu ştiu ce zace, aud uneori îndemnul stăruitor tradus din vibraţii care par să răzbată din alt avatar: du-te după gând, ridică-ţi privirea şi fugi de parcă din tine însuţi te-ai smulge cu chinuitoarea teamă că nu ajungi la vreme –, simţi că vei întârzia, că-i prea târziu deja, dar nu ştii unde eşti aşteptat, de unde vei lipsi în clipele, orele, zilele următoare, nu ştii dacă e important doar pentru tine ori lumea întreagă are nevoie de această înfăţişare, ca în momentele când urnirea din inerţie depinde de un pumn de praf, de o suflare; când simţi o asemenea urgenţă terifiantă, iar gândul fuge înnebunit să caute dovezi care să justifice starea de maximă surescitare, nimic în preajmă nu are vreme de lene, nu aşteaptă, nu are răbdare, nu stă să se întrebe dacă fuga e nevoia de a prinde înţelesurile lucrurilor care se lasă greu dezlegate ori e doar un antrenament subtil, o simulare de viitor fără scăpare.

9

Nr.7-8(69-70) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Nicolae Avram PSALMUL 1 1. clipa în care-mi iau copilașul mort în brațe este unică (pasăre neagră cântând în frunzișul auriu al mării) 2. singur pe întuneric îmi șterg briciul năclăit

PSALMUL 2 1. de câtă vreme sunt mort doamne un mort viu și eu nu știu nimic (fata visurilor e o șopârlă dansând pe ape roșietice) 2. doar că umblu fără nicio țintă precum vântul printre măslinii în floare marea timpul fărâmițat lumina albă a dimineții pescărușii țipând deasupra valurilor există pentru că mi-am părăsit dragostea dintâi? și ceea ce am spus de la început n-a rămas oare în cuvântul meu ca un zmeu de hârtie sfâșiat de vânt ca ambra galbenă topită în osemintele mele? pe birou am o fotografie veche cu chipul acelei zile triste atât de îndepărtate un capăt de dig scara verde a farului sub care am îngropat rămășițele micuțului nicolae cu mareele negre pierdute printre clădirile de piatră cu acoperișul roșu precum ploaia scursă pe câmp ce lasă sânge și timp mâncat în rigolele jumătate femeie jumătate pește oare ceea ce visez este golul ruperea aceasta în bucăți care cade peste cercul de foc ca o plasă de pescuit peste bancurile uriașe de hering? frica de timpul uitat frica de foame a peștilor samurai se înalță și se împrăștie ca fumul de la incinerator

PSALMUL 3 1. ți-am strigat numele în fața focului și flăcările iluminară sângele tău peste stâncile negre 2. am îndepărtat tot ce este în jur libertatea liniștea supliciul prea mult l-am iubit (toamna țiparii dispar din grădinile imperiale) 3. am schimbat locuri insule iubiri acum eu nu mai știu dacă nu sunt un hoit care visează

PSALMUL 4

ea stă cu mâinile în șold aproape goală pe plajă știe că mă uit la ea și că-i superbă vine ca o briză proaspătă îmi pune pe piept o jucărie de pluș de culoare roșie în timp ce stau întins pe șezlong își lasă rochia să alunece se îndepărtează târându-și picioarele prin nisipul fierbinte ca o șopârlă de deșert își scufundă trupul în mare o aștept când iese din apă cu părul ud apa șiroindu-i pe trupul frumos bronzat o iau de mână intru cu ea în valuri înotăm până la insula fără oameni pe iarbă-i desenat un cerc magic mă scufund în apele adânci ale golfului delfinii se zbenguie în valuri aduc crabi și pește pentru cină noaptea în fața focului părul ei arde în mâinile mele îi sărut ochii de culoarea mării îi spun ce este dincolo de cel indestructibil ce va fi după ea sub noul soare ea își dă capul pe spate râde la cerul înstelat îmi mușcă buzele cu putere

PSALMUL 6 1. iau o lumânare și umblu prin lume gol cu pielea jupuită mâine în zori nu ne vom mai revedea mi-a spus privind în gol cu o față absentă toate astea nu pentru că ai văzut genuinul ca și cum acest negru drum prin care ți s-a dat să treci este spre a nu avea nimic ci pentru că locul acela pe l-ai numit casă este acum o tranșee adâncă unde sunt îngropați cei care au poftit iar magnolia uriașă cu petale nevăzute negre și albe de lângă gardul cu lemnul scorojit nu era marea dormind lângă un copac albastru ci luna care mă privea prin fereastră în aer miroase a pietre și sticlă topită vântul se poticnește în pomi trage după el umbre lungi peste ocean toată viața asta încape într-un sac făcut din părul tău

PSALMUL 9 1. îmi aduc aminte o gară dintr-un mare oraș la marginea oceanului 2. era soare lumina vibra aluneca peste ape aceeași insuportabilă teamă ca și atunci 3. când eram copil luam cina cu lumânări în grădină stau pe țărm visez întreaga crimă

1. am scris un poem iar tu l-ai luat ca pe o nouă crimă

4. m-a așteptat pe peron îmbrăcată toată în alb un crin din văi (dragostea ta crește valuri albe de coca)

2. l-ai lăsat pe tatăl tău și pe mama ta și m-ai urmat într-o casă cu o curte uriașă

5. am plecat să ne plimbăm printre ruinele vechilor cetăți

3. plină cu gropi (sângele meu inundă câmpiile însorite) 4. vântul umple gropile cu sute de păsări moarte 5. pasărea gropii pasărea gropii zile la rând îți aud strigătul

6. seara am băut vin roze am mâncat fructe de mare 7. dimineața m-am trezit învăluit în parfumul părului ei

Invitat special

10

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

ULTIMELE 24 DE POEME ALE LUI KONSTANTINOS P. KAVAFIS ÎN TĂLMĂCIRE IMAGINATĂ DE

Liviu Franga A MAAT La căpătâiul plăpândului Caesarion – doarme liniștit și, din când în când, pleoapele i se zbat –, stă treaz Larul lui, cu aripile întinse îl acoperă.

Când buzele efebului (să aibă vreo șaisprezece-șaptesprezece ani) tremură, uneori el pare că râde, alteori pare că stă să izbucnească în plâns. În bezna răsturnată, lama unui jungher fulgeră la gâtul lui Caesarion.

Globii i se zvârcolesc sub pleoape, când vârful îi înțeapă bărbia. ”Maat. Maat.”

Sub privirea însângerată a lunii, Marele Preot al Egiptului desface fâșii din carnea efebului. ”Avorton rătăcit din sămânța Ptolemeilor, tu grec abia dacă mai ești. Nu ești nici pe dea-ntregul roman, zice-se din coapsa divinului Iulius. O corcitură ești.

De care râde neamul întreg al faraonilor veșnici.

Rege al Regilor? O stârpitură.”

Zeița îl ascultă și îl ajută pe Marele Preot al Egiptului să treacă nevăzut, cu jungherul însângerat, printre gărzile înarmate până în dinți.

Puse peste tot în palat de regina-mamă, Cleopatra.

Maat, zeița Adevărului, stinge lampa Larului adormit.

B ÎNTR-UN COLȚ AL CAFENELEI Nu. Adormit par doar acelora care, abia intrați, de pe prag caută din ochi, în cafeneaua plină, o masă liberă. În ziarul pe care îl țin în mână am încercat să văd dacă scrie ceva despre mine. (Cum mi s-a spus.)

Nu, n-am găsit nimic. L-am împăturit. Trebuie să plec.

Atunci, un tânăr imberb, să tot aibă vreo douăzeci, poate douăzeci și șase de ani, își croiește, la fel, cu un ziar în mână, drum spre mine. ”Sînt libere locurile de la masa dumneavoastră?”

L-am poftit să șadă. ”Știți că scrie aici în ziar despre dumneavoastră? Este și o fotografie, după care v-am recunoscut. Poetul Kavafis.” ”Poetul Kavafis?” m-am mirat puțin. ”Poetul Kavafis?

Cine întreabă de poetul Kavafis?” ”Adolescenții-acuma versurile-i recită.” ”Se poate”, i-am spus. Apoi m-am ridicat.

Cu ochii voștri arzători, cu mintea voastră senzuală, cu mușchii voștri robuști.

E altfel acum. Altfel.

Himerele lui nu mai sînt visele voastre.

Δ TORS Întins la picioarele lui, răsfrânt într-un ciob de fereastră, țărmul mării se dezgolește încet, flux, reflux, ca torsul alb al unui efeb, seara, caldă, înaintea nopții.

11

Nr.7-8(69-70) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Mihaela Codru]a Megan Eu stau ascunsă sub pământ caut să îmi amintesc cum e să strălucesc goală în întuneric deasupra scapără ochii tăi pe sub pământ norii aceștia care trec precum niște fluturi mici albaștri dezvăluie o poveste nespusă de dragoste mă vezi sosind ca aurora cu toate luminile ei portocalii o floare de câmp galben-aurie mirosind a fân și miere îmi cauți trupul cu buzele tale dulci sângerii pășesc desculță printre stele un râu printre păduri de culoarea soarelui și când de mine te apropii te chem pe mal de ape noaptea la lumina lunii cu părul despletit cu clopoței la picioare dansez în văzduh asemenea mării iarba rămâne ca arsă de foc când te îmblânzesc cu o mângâiere tu plângi eu îți arăt cum e să strălucești, dacă vei vrea, în stele și când mă iei ca dulce pradă tu mă pierzi când mă găsești prin întunecimi eu plâng, căzând, tu îmi arăți cum să nu pier între atâtea rele eu strălucesc frumusețe tu stai ascuns în inima mea ca o salcie cu părul despletit pe malul unui lac jumătăți suntem fiecare jumătate chip de înger, jumătate chip de ploaie escaladând un munte în șoapta lacrimii tu ești lumea mea întreagă.

o clepsidră în care timpul se scurge încet ca sângele

sub sălcii calde ți-am cântat un cântec știut doar de tine

m-am ivit deodată în lumină la fereastră privesc un hulub ciugulind boabe de porumb din mâna mamei mama mea îmi dă o rochie albastră să o port la nuntă iată se aruncă asupra mea pantopodul coborât din cerul portocaliu

am înotat tot mai departe de cealaltă parte ne pierduserăm speranța pentru un timp ne-am salvat frumusețea e ceea ce va rămâne după ce toate constelațiile se vor preface într-o lacrimă cât un cer.

uneori atârn de un fir deasupra unui ochi limpede de apă goală printre trestii de vânt sau mă așez la o răscruce de drumuri într-un oraș in care îmi mușc unghiile până la sânge alteori mă clatin în aerul încins ca sticla lichidă topită într-o explozie de săruturi fierbinte ca într-un vis

Timpul ne taie

primesc luna de pe cer pe tăvi de argint precum capul lui Ioan sunt o omidă verde înaintez către un timp tatuat ca un fluture bătut de o mie de ori pe fața mea viața mea e o viață de păianjen uitată într-un colț plin de amintiri îmi strâng pânzele umede si lipicioase aruncate peste toate nunțile și încep să-mi mănânc încet propria singurătate.

Mi-am închis dragostea în branhiile peștilor în lacul Sigmir cum închid mamele cerceii fiicelor sa nu se piardă am îmbrăcat armură de solzi sub nuferii albi și am înotat tot mai departe de cealaltă parte a cerului paravane de adevăruri fără dubii limbile ceasului sparg tăcerea precum coperțile unei cărți pe care o răsfoiește vântul uitată pe prispa casei

în bucăți ca un copil care rupe o panglică colorată și vântul le poartă deasupra munților înzăpeziți suntem două planuri paralele două fețe ale aceleiași oglinzi tu te pierzi în scânteierile lumii eu rămân să mă joc cu pisicile acasă să culeg corcodușe și dude negre să te aștept? dacă ești doar la un pas de a-mi bate seara la ușă? dar dacă te îndepărtezi în lumină? ți-am auzit pașii de atâtea ori încât ai devenit chipul meu când mă privesc în oglindă te văd pe tine iubirea mea sau să te caut? dar nu știu unde? dar dacă tu mă cauți unde am rămas? cu brațele în aer mângâindu-te și nu știu eu tot trag de timp ca un pescar un pește de aur spre mal timpul îmi taie visele ca un copil care rupe o panglică colorată în bucăți

Am un ochi de perlă ciobit negru ca fundul unei ape mă uit la acest păianjen roșu de mare cum urzește firele lungi din spaimele mele viața:

trăiesc mereu acum tânăra si albă am venit plutind pe un gând de demult

știu că mi-e dor să te regăsesc aici, acum lumina mea.

Eveniment Neuma www.revistaneuma.ro

12

Nr.7-8(69-70) 2023

Lansare Neuma la Uniunea Scriitorilor a sediul Uniunii Scriitorilor din România a avut loc, în ziua de 22 iunie 2023, o dublă lansare de carte. Au fost prezentate unui public format mai ales din scriitori și jurnaliști culturali, cărora li s-au alăturat și alți iubitori ai literaturii volumele E noapte în Micul Paris, autoare Vilia Banța și Trandafiri și gerbera, autor Gabriel Burlacu, ambele apărute la Editura Neuma în anul 2023.

Au vorbit despre cele două cărți, de poezie și respectiv de proză scriitorii Ana Dobre, Horia Gârbea și Mihai Antonescu, în fața unui public numeros și avizat. Poeta Evelyne Croitoru, la rândul ei autoare Neuma și colaboratoare statornică a revistei

L

noastre, a oferit un mic recital din poezia Viliei Banța. Am remarcat prezența în public a numeroși autori Neuma, solidari ca totdeauna cu colegii lor. Printre ei Ileana Popescu Bâldea, Elena Armenescu, Victoria Milescu, Emilia Dănescu, Emil Lungeanu, Costel Nedelcu.

A fost prezentat și numărul 5-6/2023 al revistei Neuma Evenimentul a reprezentat o plăcută revedere a scriitorilor în apropierea vacanțelor estivale, stagiunea lansărilor Neuma urmând să continue la toamnă, atât în București cât și în alte orașe din țară.

13

Nr.7-8(69-70) 2023

Eveniment Neuma www.revistaneuma.ro

Volum Neuma lansat la Libr[ria Academiei din Bucure§ti seară frumoasă de vară, 22 iunie, a prilejuit o lansare de excepție a volumului de poezie Silabe contrarii, apărut la Editura Neuma în această vară și semnat de cunoscuta poetă și prozatoare Maria Calciu, autoare a numeroase cărți de literatură. Evenimentul a avut loc la Librăria Academiei (fostă „Mihail Sadoveanu”) din centrul Capitalei, în sala portretelor de scriitori. Cei prezenți au păstrat un moment de reculegere în amintirea doamnei Geta Munteanu, care ne-a părăsit de curând, după ce a însuflețit literar multă vreme acest locaș (și vechiul sediu din Bd. Magheru).

Volumul Mariei Calciu a fost prezentat cu căldură unui public numeros de confrații săi, autori Neuma la rândul lor, Evelyne Croitoru, Nicoleta Milea și Horia Gârbea. Din poemele apărute, au citit cu talent actrițele Ana Calciu, sora poetei, și Teodora Mareș. Am remarcat ospitalitatea deosebită a gazdelor și participarea afectivă a celor prezenți care au ținut să omagieze o carieră literară de succes care înregistrează acum încă o reușită culegere lirică.

O

Eveniment Neuma www.revistaneuma.ro

Lansare cu succes la Callatis n ziua de 6 iulie 2023 a avut loc un eveniment cultural de excepție: o nouă lansare Neuma la malul mării.

Numeroși scriitori și intelectuali din Mangalia au perticipat cu însuflețire la o întâlnire literară de înaltă ținută: lansarea volumului de poezie„Sunt o callatiană”de Luiza Cala, scriitoare și artist plastic din cetatea Callatis. Volumul, apărut la Editura Neuma, a fost prezentat într-un decor adecvat, oferit de grădina Muzeului Arheologic, un lapidariu, îmbogățit de vegetație, de Ana Dobre și de Horia Gârbea, unui public distins care l-a apreciat cu entuziasm. Un grup de tinere înveșmântate în togi au căutat să reconstituie atmosfera pe care ne-o imaginăm a unui recital poetic la Callatis. S-au recitat versuri din volumul apărut în acest an. Au fost prezenți numeroși autori și prieteni ai Editurii Neuma din orașul-port, între care Ana Ardeleanu, binecunoscută poetă, Corina Mihalache, poetă, romancierul Ovidiu Mihalache, animatoarea culturală Gica Staicu și alții. Întâlnirea a continuat cu vizitarea galeriei de artă a poetei și pictoriței Luiza Cala care a prilejuit momente la fel de frumoase participanților.

Î

14

Nr.7-8(69-70) 2023

15

Nr.7-8(69-70) 2023

Eveniment

www.revistaneuma.ro

Un nou Regal poetic la Sinaia entrul Cultural Carmen Sylva din Sinaia a găzduit sâmbătă, 24 Iunie, 2023, deopotrivă cu Sânzienele consacrate, un nou ,,Regal poetic".

Anul acesta Ziua iei, celebrată de ceva vreme, a căpătat, o altă dimensiune temporală, bluza tradițională românească a fost în prim plan, mulți dintre cei prezenți, începând cu gazdele, au purtat cele mai diverse și frumoase modele. A fost cel deal șaselea recital de acest gen petrecut la Sinaia începând din 2016, la inițiativa Cenaclului Lucian Blaga din localitate, prin strădania și grija de organizare a coordonatorului acestui cenaclu cu peste 60 de ani de activitate neîntreruptă, poetul Codruț Radi, singurul, poate nu și ultimul librar de pe valea superioară a Prahovei.

Centrul Cultural Carmen Sylva găzduiește pentru al doilea an consecutiv evenimentul care și-a câștigat încet-încet statutul de Regal, iar implicarea activă a managerului acestuia, Monica Maria Șuvaina, a creat mediul cel mai potrivit punerii în evidență a poeziei. Desfășurat la concurență cu

C

Parada mașinilor de epocă și sub amenințările meteo repetate de vreme rea, evenimentul a reușit să atragă aproape 80 de participanți. Dintre aceștia au citit 30 de poeți din diverse zone ale țării. Majoritatea membrii marcanți ai filialelor Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Poezie București, partener al evenimentului, cu o bună reprezentare, în frunte cu președintele Horia Gârbea, dar și alte filiale, de la Iași, Galați, Timișoara, Constanța, Brașov.

Autorii Neuma au fost bine reprezentați, am notat prezențele unor poeți precum Evelyne Croiroru, Maria Dobrescu, Carmen Tania Grigore, Ramona Műller, Cătălina Hașotti, Gabriel Burlacu, Codruț Radi, Constantin Marafet, Cosmin Andrei Tudor.

S-au implementat evenimentului două reprize muzicale, piese clasice pentru chitară în interpretarea unor tineri artiști, de la Clubul Martha Bibescu din Comarnic, sub îndrumarea profesorului Florian Bârsan. Nota clasică a fost proprie și câtorva poezii propuse auditoriului, diversificată

și extinsă progresiv, prin neoclasic și modernism până la postmodernism.

Obiectivul principal al acestui demers literar asumat, apropierea poeziei de izvoarele inspirației, a poeților de potențiali cititori, sau numai socializarea poetică a fost, fără îndoială atins. Atâta vreme cât există încă legături ancestrale cu poezia, vor rezulta și afinitățile necesare susținerii ei, iar punțile culturale, precum aceasta de la Sinaia, vin ca recunoaștere a poeziei.

Poezie

www.revistaneuma.ro

16

Nr.7-8(69-70) 2023

Mihaela Roxana Boboc Ghilotina În fiecare noapte îmi așez capul pe ghilotină perna ortopedică îmi indică poziția corectă de somn gâtul meu ca-ntr-o menghină se așază cuminte și povara zilei se descarcă în umărul drept cel care nu mai ascultă de mine are o mișcare proprie numai de el înțeleasă mă bucur încă de fiecare semn al Crucii dus până la capăt pe umărul stâng, acolo unde se spune că stă un înger căzut de bună seamă, cu capul așezat cuminte pe ghilotina zilei din când în când cineva trage maneta și cuvintele se frâng în mine odată cu bezna unde aprinzi o mică scânteie de chibrit apoi sufli în el și pleci doar gâtul mutilat mai ține minte săruturile în miez de noapte când toate ale casei dorm mai puțin ghilotina care scârțâie ca o ușă bolnavă refuzi s-o repari și cade aproape cade dacă schimb unghiul se oprește la timp să termin aceste gânduri începe liturghia unde Hristos merge într-ale Sale îngerul de pe umărul drept îl urmează până devine ușor de suportat sufletul.

OpenAI De câte ori mi-e dor de tine deschid chatul cu AI și-l întreb ceva despre poezie azi mi-a redat poezie de mai haiku / tanka / vers liber AI are răspuns despre orice mai puțin sufletul cum se desface iubirea de pe os cum fierbi în supa aceea emoția la foc mic AI nu știe nimic despre asta așa cum nici majoritatea celor care scriu și întorc cuvintele pe dos ca pe un pulover tricotat în așteptarea unui răspuns.

AI ar numi aceasta metaforă dar noi știm că nu există sens unic mereu vom evita impactul adevărul coliziunea durerii iar pentru restul există o inteligență matematică

care să aplice diferențiale și limite acolo unde tăcerea e singurul stăpân.

Sufletul Iunie. Este trecut de unsprezece.

Două cifre pare matematic imposibil de unit își consumă solstițiul de vară.

Lângă mine, pisica albastră doarme covrig Tania vine și-mi întrerupe poemul plin de noduri de care am legat fâșii colorate vântul trece prin inima lor și deznoadă sufletul. * Se aude un clinchet de farfurii cineva cheamă la masă pe cei dragi tălpile lor calcă pe mozaicul de dorințe paharele rămân neatinse zâmbetul tău deschide ca un fierăstrău sufletul. * Stau în poziția fetus îmbrăcată într-un furou negru și înșir – deșir marginile acestui poem.

Lângă mine Larisa doarme din când în când schimbă partea de pe stânga pe dreapta și invers așa cum inima mea bate sus – jos la fiecare plecare de-a sufletului. * Emi a terminat examenele trăiește cea mai liberă vară unde își consumă alegerile ca pe o acadea dulce-acrișoară peste alți patru ani va zbura precum o pasăre de lut peste care mâinile mamei sculptează sufletul. * Umblu în laptop după fotografii de familie dau peste zâmbete, tot mai multe zâmbete niciuna nu plânge la mine niciuna nu îmbracă dorul rămâne golit de orice emoție odată cu sufletul. * Mama este o lumânare ea nu știe că arde și noaptea mai ales noaptea când toți ai casei dorm ea luminează ca o candelă sufletul. * Este momentul să-ți scriu somn ușor să te sărut imaginar de noapte bună să cuprind în brațe perna ortopedică sau ce se mai urează când urlă în tine sufletul.

Poezie

17

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Maria Calciu Dincoace de mama Atunci când scrumul valului acela ce încă mă ardea fără să ştiu ce este ori ar fi vrut să fie avea în mine să rămână durere ce durea în gândul ce se topea pe dinăuntru căci dincolo de el tăcuse ori poate că vorbea mai tare decât puteam eu să aud ştiam deja că nu mai pot să-ţi trec prin pași tărâmul alb ce îți plăcea atât de mult al unor muguri de castani ce înfloreau în ei narcise Tărâmul alb ce fiind al tău plecase tot numai cu tine lăsând în urmă o ninsoare o dimineaţă ca de foc Umbra umbrei din trei cruci cu rădăcina doar în Una

Izvor secat Abia acum am înţeles de ce n-ai mai putut atunci să curgi peste tăcere măcar un semn din seara care trecea prin mine aievea ca o palmă fără să văd spre unde fără să o întreb căci eu credeam că vine să curgă și prin tine la fel ca altă dată când te ştiam legând cu doar un strop de fum din tine către mine un gând umplut cu apă ca nu cumva dormind în somn să-mi fie sete Ori auzeam cum pleci cu ploile în spate spre un izvor secat ca nu cumva să plângă în mine cu cenușă

Contratimp Veneam dinspre senin cu palmele mai goale de linii și de ieri doar pentru a topi când nu erai aproape câte un cer de piatră de tine desenat oricum la întâmplare pe sâmburii cireșilor sălbatici şi să-ţi spun din ce în ce mai rar şi numai de departe că ştiu deja şi am ştiut mereu că n-aveai cum să creşti spre tot şi nicăieri ultimul cuib de cuci ca nu cumva lovit și răsturnat de tunet acesta tot să curgă în rana nevăzută a unei mări secate ce nu își amintea urmă a cărei mări era rămasă urmă Veneam dinspre senin cu palmele mai goale de linii și de ieri numai pentru a-ţi spune din ce în ce mai rar că dacă to-

tuşi cineva şi-ar fi dorit să vadă prin nevăzut ceva s-ar fi lovit aievea doar de un nord rescris de tine chiar pe piatra ce încolțește suduri şi vesturi apretate ce se rotesc greoaie spre est în contratimp Doar ele știind ce timp întors pe dos au curs și încă mai curgeau cu fața doar spre visul cireșilor sălbatici

Gri Nu credeam că vezi spre ce miraj opac părut multicolor nu mai puteam să plec şi că tocmai de aceea îmi și spuneai adesea să nu mai trec în grabă peste linia dintre mine și singurul devreme ce-mi arăta cum să dansez fără să mă întreb de ce cu cine pentru ce Ci numai să dansez Nici nu credeam că știi cum e să urci întruna pe gri lucios cu urmele schimbate și de aceea-mi spui însă abia şoptit să nu mai trec vreodată de prima linie dintre mine și singurul devreme ce mă chema pe nume căci dincolo de ea și cerul suspendat e fagure de ierni Şi nici nu prea credeam că mie îmi spuneai dintr-un părut târziu cumva neauzit să nu arunc departe ca pe o scoică spartă cununa de finic deodată înfrunzită pe care ți-ai trecut-o prin urme pentru mine pentru acel cândva din care voi răspunde întruna repetat că nu pot să dansez călcând pe ce nu văd

Verde de ocru Nu m-am ascuns în niciun labirint Dar nu am vrut să mai rămân în zarea care curge în locul său doar umbre din care tu să-ţi rezidești pe rând atât de multe altele la fel câte ar fi putut văzute de departe să pară fiecare că ești chiar tu rămas ori neplecat vreodată Dar îmbrăcat mereu cu val încă necurs Nu m-am ascuns în niciun labirint

Numai că după ce am învăţat pe de rost numele de pământ al fiecărei umbre şi mă durea în tine un os al coastei lipsă Am plecat undeva mai aproape de mine fără să-ţi spun că plec sperând să-ţi spăl şi coasta cu apa care curge din verde viu şi din ocru de nor samaritean

Aminitirile de altă culoare Am întrebat o noapte ce nu voia să-mi spună de când era venită de ce te așteapta De ce așteapta să o privești cumva de peste umăr de undeva de deasupra mirării dintre acele amintiri care nu erau ale ei dar care ți se așezau în palmă de-a valma de aceeași culoare Şi de ce asemenea femeii gârbovite ce nu se întreba cum arată o eclipsă de stele ci doar dacă ar fi vrut cineva să îi vadă tot cerul legat şi crescut de la frunte spre glezne Așteapta să o privești Ca şi cum ar fi vrut cumva să o dezlegi de vreo promisiune mai veche decât ea Însă nu m-a auzit Mi-a arătat numai amintirile ei de o altă culoare

Toamnă veche Nu știu de ce ploaia de nisip seamănă cu aburul curs dintr-o aripă ruptă Și nici nu știu să-ţi spun de ce în mine plânge chemarea Lunii Negre ce a trecut străină prin rana unui zarzăr ce n-a mai înflorit Știu doar că așteptam și încă mai aștept acolo lângă ploaia de lună cu nisip să regăsesc întreagă întoarsă clipa care plecată mai demult nu mai putea să zboare privind spre înapoi şi nici să îmi vorbească atunci și numai dacă iar aș uita să las întredeschisă palma către o toamnă veche ce tremură de frig

Proz[

www.revistaneuma.ro

18

Nr.7-8(69-70) 2023

The quest. Power hour răzvAn niculA - Haide, fra’, hai odată, că toți sunteți buni de trimis după moarte!

Ochii albaștri ai nou-venitului se încruntară. Sensei aruncă o privire pătrunzătoare peste rama ochelarilor heliomați, apoi își lăsă dezaprobator capul într-o parte și, după ce-și strânse buzele într-un rictus, se stropși: - Pupu, te-ai tâmpit la cap?

- Păi te aștept de juma’ de oră.

- Păi și cât e ceasul?

Pompipupu aruncă o privire fugară unui cadran rotund atârnat de perete și zise netulburat: - Fără zece.

Sensei, care își scosese fesul din cap și suflase de câteva ori în palmele strânse căuș ca să le încălzească, răbufni: - Păi și nu trebuia să ne întâlnim la fix?! Cine e bun de trimis după moarte? Ești tu bun de dus la nebuni!

Nemulțumit își scoase haina și se așeză pe canapea eliberând un oftat. O vreme tăcu. Își opri comeseanul cu un gest când îi observă intenția de-a mai spune ceva. Părea că un gând nu-i dă pace. Lumina scăzută a cârciumii, albastru neon, străpungea întunericul unei nopți care nu putea fi alta decât aceea a reușitei. A victoriei.

- Haide, fra’, hai odată, că toți sunteți buni de trimis după moarte! Te așteptăm de juma’ de oră! izbucni Pompipupu.

Zâmbind larg, scoțându-și fesul parcă pentru a lumina mai mult încăperea, Becu’ le întinse pe rând mâna. Se așeză continuând să zâmbească, își trecu palma peste chelia proaspăt rasă și întrebă șăgalnic: - Nu trebuia să ne întâlnim la fix? E fără cinci, dacă voi nu aveți treabă pe acasă, alții au.

Sensei nu le luă în seamă ciondăneala. Era seara victoriei. Știa că venise momentul în care îi va simți gustul dulce. Gustul victoriei în fața sentimentului de neputință pe care viața îl aruncă în spinarea celor care au îndrăzneala să o trăiască. Vreme de un an gândise, plănuise, programase și se răzgândise. Când își definitivă ideea și o expuse, fusese primită cu entuziasm. O provocare nouă. Un nou quest. Unul greu, dar caracterizat de mai mult realism.

- Haide, fra’, hai odată, că toți sunteți buni de trimis după moarte! Te așteptăm de juma’ de oră! se lamentă Pompipupu.

Psihopupu își înghiți salutul. Zâmbetul i se șterse de pe față.

Păru că-și suflecă mânecile hainei, trase aer în piept și se răsti: - Bă, tu te-ai născut furios sau ce ai? Cu ochii pe ceas! Uită-te ce oră este și după aia să sari în sus. Uite, e fără două minute. Ce aștepți dacă întâlnirea e la fix?! Ce tot aștepți, băi, băiatule?!

- Mai bine cu două minute în plus decât în minus, că alea pot face diferența, chicoti din spatele lui Mamacitu’.

Sensei le privea îngăduitor înflăcărarea, așa cum își privește un patriarh hoardele de credincioși. Așa cum un Christos își privește de pe cruce discipolii. Mai lipseau doi și quest-ul putea începe.

Lui Mamacitu’ îi căutaseră nume încă din copilărie. O vreme îi spuseseră ba Rusnacul, ba Neamțul, din pricina fizicului, a ochilor albaștri și a părului blond, tuns scurt, cu cărare pe-o parte. Soarta îi fusese, însă, îngăduitoare și, ca în cazul triburilor amerindiene ale căror membri își descopereau totemul în urma unor încercări, îl lăsase să și-l afle singur. Avea obiceiul, se spunea că prost, să fie un estet, să aprecieze frumosul. De aceea, de câte ori bea mai peste

măsură, mereu întorcea capul după femeile care-i plăceau și striga în urma lor: „hola, mamacita, como estas”? Mamacitele, văzând o huidumă lată în umeri împleticindu-se înspre ele cu brațele deschise, brațe de tăietor de lemne fugit parcă din pădurile sălbatic de dese ale Canadei, aveau tendința să o ia la goană neștiindu-i sufletul bun pe care-l ascundea în coșul pieptului. Poate din această pricină, în această privință, soarta fusese blândă cu el și numele nui rămăsese nici Sperielume, nici vreun alt stigmat care să fie mai potrivit pușcăriei decât societății, ci Mamacitu’. Parcă să-și confirme apelativul, se îmbrăca mereu în cămăși hawaiene, pline de culoare, descheiate la doi nasturi, uneori, când voia să impresioneze, chiar la trei, care-i dădeau un aer exotic.

Quest-ul care fusese pus la cale cu cinci ani în urmă eșuase lamentabil în mod repetat – să bea câte o bere, cea mai ieftină, în fiecare cârciumă din oraș. Nici mai mult nici mai puțin de douăzeci și una de cârciumi, cu timp stabilit precis, pentru fiecare bere maxim jumătate de oră. În urma lui, cei șapte participanți ajunseseră cunoscuți în micul oraș pentru isprava lor temerară. Pompipupu, pompier al orașului, primit cu onor la cazarmă, fusese numit comandant de brigadă. Psihopupu, psihologul orașului, susținuse în dese rânduri că pregătește o lucrare de specialitate prin care poate motiva legătura dintre vindecarea traumelor psihice și consumul moderat de alcool. Becu’primise oferta să înregistreze un album de colinde și unul de muzică populară, o ofertă pe care nu se gândi nicio clipă să o refuze. Și încă din primele zile ale lui decembrie, din difuzoarele montate în centrul orașului, vocea lui răsunătoare cânta trecătorilor despre izbăvire și nașterea celui care urma să le aducă salvarea. Când venea vorba de quest, Sensei era singurul care punea capul în pământ. Nu mai dorea să-și amintească înfrângerile despre care multă vreme spusese că au fost cauzate de idealism, nu de lipsa realismului. Îl considera doar un nou insucces în abatorul pe care-l numea generic lume, în spațiul în care totul i se părea că se reduce la un ecarisaj continuu – oameni care se nasc, dau la rândul lor naștere și mor cu singurul scop de-a îngrășa solul pe care să calce alții ducându-și în spinare suferințele. Știa că nimeni nu-i înțelesese ideea, dorința de-a învinge condiția pe care și-o declară muritorii, prea mulțumiți să fie la voia sorții și a neputințelor lor. Dar totul urma să se schimbe...

- E frig, fraaaaaa’, se plânse Mortu’, încă înainte de-a ajunge la masă.

- Haide, fra’, hai odată, că ești bun de trimis după moarte! se rățoi Sensei. Tu mergi mai repede numai dacă e cald? Ai întârziat! Îl nemulțumea orice lucru care nu respecta planul întocmit cu migală, acceptat de toți. Cel mai tare, însă, îl nemulțumea absența lui Hailandăr. Îi cunoștea obiceiurile, știa că ar putea întârzia cu orele, iar acest lucru ar fi pus în pericol însăși desfășurarea quest-ului. Iritat duse telefonul la ureche și așteptă. Îndelung. Abia la al patrulea apel Hailandăr îl informă scurt: „Ajung în zece”. Sensei simți că-i crește tensiunea.

- În zece minute, nu în zece ani, altfel ești exclus pe viață!

Se ridică de la masă și se îndreptă spre bar pentru ultimele verificări. Sticlele și paharele erau pregătite. Privind în jur observă că mesele începuseră să se ocupe. Oftă. În ciuda interdicției pe care o stabilise, careva nu își ținuse gura. Tuturor celor înscriși le parafrazase emfatic dintr-un film uitate de lume - prima regulă a quest-ului este să nu vorbiți despre el. Dar acum simțea ațintite

19

Nr.7-8(69-70) 2023

Proz[

www.revistaneuma.ro

asupra lui privirile tuturor. Își dădea seama de ce erau acolo. Nu participau la quest, însă veniseră să asiste. La fel cum o făcuseră cu un an în urmă, și cu doi, și cu trei, de fapt chiar de la început, când însoțiseră participanții pe parcursul itinerariului. Salută câțiva cunoscuți, schimbă câteva vorbe cu ei, apoi se înapoie la masă și le atrase atenția celorlalți cerând să fie ascultat.

- Băieți, sper că știm toți ce avem de făcut. Am plănuit asta tot anul, este posibil. Nici nu vreau să-mi închipui că nu reușim.

Pregătiți-vă, ne așteaptă o încercare grea. Mai avem...

- Uite-l! Uite-l că a venit în sfârșit! îl întrerupse Pompipupu ridicându-și mâinile în semn de victorie.

Hailandăr intrase ca o furtună pe ușa cârciumii, mulțumi pentru entuziasmul cu care fusese primit și se așeză la dreapta lui Sensei. Îi zâmbi șăgalnic și-și desfăcu brațele a neputință – singura scuză pentru întârziere. Sensei își amână perdaful și continuă.

- Mai avem nelămuriri? Probleme de discutat? Trebuie să rezistăm trei ore. După fiecare oră, avem treizeci de minute pauză.

Atunci ne putem ridica, ne dezmorțim, fumăm, mergem la toaletă, ne spălăm pe față, orice. Azi facem quest-ul!

Ascultă zâmbitor exclamațiile cu care-i fuseseră întâmpinate vorbele. Cu același entuziasm îi fusese primită și ideea noului quest: trei ore în care cei șapte participanți să bea din minut în minut câte o înghițitură. Hotărâseră să-l ducă la îndeplinire cu câteva zile înainte de Crăciun – perioada devenea o tradiție - dar ajunseră să se contraziscă în privința băuturii pe care s-o folosească. Fără rezerve, căzură de acord că trebuie să bea toți același lucru. Ca să evite parlamentările inutile, după ce notaseră pe bilețele alternativele, aruncându-le pe toate într-o căciulă, lăsaseră hazardul să decidă. „Vom fi batalionul romului”, anunță Sensei după ce desfăcu biletul câștigător. Victoria urma să aibă un gust cu adevărat dulce, își simțea deja papilele gustative gâdilate de aroma romului din pahar, calmate de gura de Coca-Cola luată dintr-un recipient separat.

Se întoarse spre Mortu’ cu priviri întrebătoare. Gestul fusese suficient să-l facă să vorbească grăbit.

- Am pregătit, fra’. Avem înregistrare de o oră. Fiecare moment e marcat cu exclamație, „minut”! Atunci trebuie să bem. Totul e făcut cu simț de răspundere, am stat ore întregi cu cronometrul în mână.

- Cum ore, băi, băiatule, dacă ai înregistrare de o oră? se miră Psihopupu.

- Avem patru înregistrări, de fapt. Una pe sec, în care doar strig „minut!”. Alta, cu vuietul mării pe fundal, încă una cu zgomotul furtunii... Și mai am una cu chill out, Buddha Bar și de-astea.

Sensei își plesni fruntea cu palma, gemând de parcă ar fi simțit durere fizică. Întinse mâna spre Mortu’, ca un părinte care vrea să-și mângâie odrasla. Controlându-și tonul vocii, imprimându-i cât mai multă blândețe, întrebă: - Ce te-ai gândit tu? Să-mi pui să ascult Buddha Bar și să te aud zbierând „minut”!? Aici, la cârciumă. Păi nu au ei muzică? Tu vii să-mi pui Buddha Bar, valurile mării, tunete și fulgere?!

- Mergea niște salsa, aici ăștia au numa’rock să-ți zguduie creierii, interveni Mamacitu’.

- Sunt sătul de rockeri, mamă, sunt ca pătrunjelu’-n zeamă, fredonă Becu’.

Mortu’privea în pământ fără să mai scoată o vorbă. Se oferise să facă înregistrarea cu gândul că astfel nu va fi nevoie să stea nimeni cu ochii pe ceas. Ca să bea era suficient să se audă îndemnul. Pe parcurs, gândindu-se că e vorba de trei ore, își spuse că puțină creativitate nu strică. Se simțea nedreptățit. Mamacitu’ îi luă apărarea, afirmând că o intenție bună nu ar trebui primită într-un asemenea fel, ci încurajată și susținută, apoi își manifestă din nou regretul că nu e nimic latino. Propuse să se voteze democratic ce înregistrări să fie folosite, dar Mortu’, într-un gest demonstrativ, le șterse pe cele cu sunet de fundal. Deja plictisit, Becu’ îi făcu semn

barmanului să aducă paharele, sticlele de rom și pe cele de CocaCola. Totul se rezolvase cu bine, quest-ul putea începe. Închinară.

Ciocniră. Băură. După ce înghiți, Pompipupu își făcu o cruce și rosti un „Doamne-ajută”. În încăpere rumoarea crescu. Chiar se auziră câteva chiote și aplauze sporadice. Toți șapte tăceau și își priveau conținutul chihlimbariu al paharelor. „Minut”! se auzi vocea hotărâtă a lui Mortu’. Închinară. Ciocniră. Băură.

- Poate ar trebui să dăm mai tare, să se audă mai bine, propuse Becu’.

- Băi, băiatule, numai tu puteai spune asta, se repezi Psihopupu.

Ce ai, ești de cincizeci și spre Prostamol?

- Ce sari, dragă, așa? se apără cu blândețe Becu’. Doar ca să meargă bine lucrurile... Dar să știi de la mine, bărbatul adevărat își dă seama cine este abia între patruzeci și cinci și cincizeci și cinci de ani.

- Da, chicoti Hailandăr, și mai trăiește puțin și uită. Lasă-mă!

Dându-i un cot, Sensei îi mârâi că nu a uitat de întârziere. Se întrerupse. „Minut”! Închinară. Ciocniră. Băură. Plescăi mulțumit din limbă și se întoarse pe jumătate spre Hailandăr ca să-i ceară socoteală. Anticipând ce urma, Hailandăr începu să se scotocească grăbit în buzunarele hainei. Scoase o hârtie pe care o despături tacticos. „Minut”! Închină, ciocni și bău, apoi îndreptând o privire luminoasă spre Psihopupu spuse abia stăpânindu-și râsul: - Numele tău de star porno ar fi Urâtul care-și folosește bine mâinile.

Mortu’pufni amuzat. Becu’, simțind momentul răzbunării, îi ținu isonul. Psihopupu se revoltă și ceru explicații. Încântat ca un copil, Hailandăr începu să vorbească. Se întrerupea doar când înregistrarea îi îndemna să bea.

- E un joculeț, l-am primit și eu de la o prietenă... Pentru fiecare literă din alfabet ai o caracteristică fizică. Apoi, pentru fiecare culoare, un fel de definiție. Le combini, prima literă a numelui tău și culoarea tricoului cu care ești îmbrăcat îți dau rezultatul. Pompi e în verde, deci numele lui ar fi Urâtul care vrea să ți-o tragă. Becu’ e Dotatul care nu se-oprește niciodată. Mamacitu’ este... La cum te îmbraci, tu nu ai cum să fii star porno, răbufni după ce ezită o vreme privindu-i cămașa în care se îmbinau cinci culori. Sensei e...

Sensei îi smulse hârtia din mână bodogănind. O mototoli în pumn și o băgă în buzunar. „Minut”! Ridicară paharele, băură, dar când le așezară înapoi pe masă îl încolți.

- Deci ai întârziat atâta pentru că ai fost să iei porcăria asta de hârtie de la o prietenă? Spune, numai de-asta?! se burzului, când văzu că Hailandăr tace și doar dă afirmativ din cap, plimbându-și prin gură amestecul de rom și Coca-Cola. Își opri interogatoriul privind curios silueta care-și făcuse apariția în dreptul unei mese. O bătrână subțire, cu părul acoperit de o basma, adusă de spate, cu un halat de molton tras pe umeri, cu șosete de lână și șlapi în picioare, începuse să-și muștruluiască nepotul. Atenția tuturor se îndreptase într-acolo. Nu se înțelegea mare lucru, numai faptul că era foarte nervoasă. Tânărul se ridică și-și părăsi întristat prietenii în timp ce bătrâna se apropie de masa celor șapte. „Minut”! Duseră paharele la gură continuând să îi urmărească mișcările. Băură. Ochii li se măriră când femeia, revoltată, amenințându-i cu degetul, le strigă: - Ar trebui să vă placă focul, că după viața asta e numai căldură, păcătoșilor!

Se priviră în tăcere, apoi izbucniră în râs. Doar Sensei rămase impasibil. Nu știa ce se întâmplase, nici ce avusese femeia cu ei. Dar înțelegea. Credea că înțelege. Vreun tânăr prea fraged care venise să vadă făcut quest-ul, fusese muștruluit pentru prezența la un asemenea eveniment. Rămase pe gânduri când, în loc de îndemnul monoton cu care deja se obișnuiseră, vocea de pe înregistrare anunță cu bucurie: „Final”!

Proz[ www.revistaneuma.ro De la masa alăturată izbucniră aplauze și încurajări, apoi se auziră și altele de la mesele mai îndepărtate. În scurt timp aplauzele deveniră generale. Trecuse prima oră. Câțiva se apropiară de grup să-i întrebe cum se simt. Sensei înfrunta privirile curioase încercând să-și adune gândurile. Se ridică hotărât și ieși să fumeze. Aerul rece îi făcea bine. Se încălzise. Începea să simtă efectul celor șaizeci de guri pe care le luase. Mai avea de parcurs încă de două ori pe atât. În timpul ciondănelilor o idee îi fulgerase prin minte. Una care îi trimise un fior pe șira spinării. Pauzele de jumătate de oră dintre cele trei reprize nu i se mai păreau o idee bună. Inițial le gândise ca timp pentru fumat dar își dădea seama că nu făcuse altceva decât să prelungească provocarea. De fapt, să dea mai mult timp alcoolului să intre în sânge. Ceea ce însemna o misiune îngreunată, probabil o beție de proporții cosmice. Și, începea să se teamă, un pas spre eșec. Își scutură capul încercând să alunge gândul. Ambele quest-uri se născuseră ca idei care să nu fie la îndemâna oricui. Misiuni imposibile pe care să le poată duce la îndeplinire numai cei aleși.

Alungă nesiguranța dorindu-și s-o înlocuiască cu certitudinea reușitei. Nu trebuia să se lase doborât nici fizic, nici mental. Era seara victoriei în fața neputinței umane.

Pauza trecu repede. Se strânseră pe rând la masă. Atmosfera era una de sărbătoare. Apropierea Crăciunului, quest-ul, bătrâna care își luase odrasla acasă, toate erau motive de veselie și de glume.

Fusese cum bănuise Sensei. Femeia aflase pe unde-i umblă copilul, la ce asistă, și decisese să-l scape personal din ghearele unei influențe pe care o considera nefastă. „Dar tocmai asta nu înțelege ea”, își spuse Sensei, „că totul în viață este o alegere. Și cel mai bine este să știi ce alegi, să vezi, să descoperi, nu să te arunci în necunoscut pentru ca mai apoi să cauți scuze care să-ți justifice ratarea. Copii ținuți sub papuc în globuri de sticlă... Indiferent dacă alegerea e bună sau proastă, totul în viața asta este alegere, nimeni nu impune nimic. Nimic nu impune nimic”. „Minut”! Își întoarse privirea spre exterior.

- Ați citit de târâie-brâu ăla care și-a omorât nevasta în bătaie? întrebă Psihopupu. În ce lume trăim, băi, băiatule, i-a crăpat capul după nu știu câte zeci de ani de căsnicie. Păi nu mai bine să nu stai cu vreo femeie sub același acoperiș?! Da’ stați să vă zic. Că te fac să le omori e una, da’ nu te strică numai pe tine, se strică și ele... Acum două zile hoinăream pe Facebook, ca omu’. Și văd o poză de acu’ zece ani, postată de o colegă de muncă. Nu am putut să nu comentez, „Tot grăsună și atunci”?

- Hai, Pupu, las-o, se oțărî Hailandăr, hai că și pe tine te cam dă burta afară din tricou!

- Băi, băiatule, ține tu minte de la mine până o să mori, că nu vorbeam de mine! Femeile se împart în trei categorii. De la optsprezece până pe la douăzeci și cinci de ani, sunt veverițe; de la douăzeci și cinci la treizeci și cinci, hai, maxim patruzeci, deși e mult, sunt căprioare; și de la patruzeci în sus, ține minte de la mine, sunt morse! Morse, bă! Dar unele parcă s-au născut balene. Alea sunt o categorie distinctă. Și să-ți mai spun ceva ce ți-am mai zis de sute de ori. De mii! Eu tot ca în anii studenției am rămas, poate puțin mai balonat, da’tu... Tu uită-te la tine, că abia ți se mai văd ochii de barba aia, băi, ninja. Zici că ai evadat din subsol de la Burj Khalifa. Îți mai trebuie cupă cu Allahu Snackbar și ești complet.

- Io am cupă de când eram mic, de la judo, se băgă Mortu’ în seamă.

- Pocal, băi, judoka, pocal! Hai, că ăsta imediat ne zice de Deutsche Pokal. Recipient de băut, bă! se răcori Psihopupu zbierând din toți rărunchii și duse paharul la buze.

- De ce de Deutsche Pokal, fredonă Becu’ înghițind greu, mai bine de Sfântul Graal. Trebuie să-mi notez asta, poate iese de un cântec.

20

Nr.7-8(69-70) 2023

Parcă abia trecuse o secundă. „Minut”! Sensei încercă să-și adune gândurile. „Și căutarea Graalului, ca și quest-ul, e o alegere.

Nu-l face mereu cine vrea, ci aceia care pot. Trebuie să pot. Nu mai e mult. Se poate, știu că se poate.”„Final”! Aplauzele și aclamațiile îl făcură să tresară. Zgomotul îi lovise timpanele ca un tunet care amenință seninul cerului de vară. Privi nedumerit în jur. Câteva siluete se strânseseră în jurul lui și-l băteau încurajator pe spate și pe umeri. „Deja? E ultima rundă. Se poate”. Se ridică în picioare cu dificultate și porni cu pași nesiguri spre ieșire. Mamacitu’ își sprijini fruntea de masă. Becu’ își lăsase capul pe spate și, cufundat în canapea, își masa tâmplele. Pompipupu lăsa impresia că se scurge încet, ca un pârâiaș, la picioarele mesei. Mortu’părea aproape mort de-a binelea. Psihopupu se clătină în spatele lui Hailandăr, încercând să-l prindă de umăr. Hailandăr se împleticea pe urmele lui Sensei. Când îl ajunse, oftând, își mărturisi spaima: „Nu cred că mai pot. Nu se poate”. Sensei îl apucă de guler și-l zgâlțâi: - Se poate! Se poate! E ultima rundă și o să o facem. O faci chiar dacă o să fii beat ca patru sute de iepuri!

Hailandăr își miji ochii tulburi în care alături de beție se citea nedumerirea.

- Mayahuel, o zeiță aztecă, se spune că avea patru sute de sâni, bâigui Sensei. Și a născut patru sute de iepuri, pricepi? Iar aztecii, considerând ziua aia sărbătoare religioasă, mai ales pentru că în alte zile le era interzis să bea, trăgeau la măsea până picau lați. De-aici a rămas vorba asta, beat ca patru sute de iepuri. Nu mă interesează dacă ești al patru sute unulea, faci quest-ul! Putem să-l facem, o simt.

Se îmbrățișară. Se întoarseră înăuntru sprijinindu-se unul pe celălalt. Ca doi camarazi răniți într-un război cumplit purtat cu viața.

Se ciocniră de Psihopupu, aproape să-l dărâme. Se mai îmbrățișară o dată, toți trei împreună. Apoi pe rând, fiecare cu fiecare. Se pupară pe obraji. Hailandăr aproape plângea de emoție. În jurul lor zeci de piepturi declamau: „Quest! Quest! Quest!” Strigătul era însoțit de lovituri cu palma în masă. Sensei își umflă pieptul. Salută efuziunea din mers, ca un toreador care a răpus taurul. Ca un cântăreț de operă după ce și-a pus la lucru plămânii. Apoi se împiedică. Își întinse mâinile în lateral, ca aripile unui avion, temându-se de aterizare.

Câteva perechi de brațe se întinseră să-l prindă. Îl purtară spre canapea cum poartă valurile publicului un star rock tot mai departe de scenă. Pauza era pe sfârșite. „Se poate, știu că se poate”! Ar fi vrut să rostească un discurs care să-i motiveze pe toți, dar abia își mai putea descleșta gura. „Proastă idee cu pauzele astea”. Hailandăr, incapabil să-și mai ridice privirea din podea, începuse să se ciondănească din nou cu Psihopupu. „Minut”!

- Pupu, problema ta cu femeile este că faci nefăcute. Le dai nume de animale, le spui în față că sunt grase... nu se face. Trebuie să fii diplomat. Dar poate nici dacă ești diplomat...

Vorbea greu. Sughiță, respiră profund și încercă să continue ducând paharul la buze.

- Hai să nu mai vorbim despre asta, ceru Psihopupu cu ochii închiși.

- Lumea se schimbă. De fapt s-a schimbat. Și femeile s-au schimbat. Unele sunt bărbați. Unii bărbați au devenit femei. E după cum te trezești dimineața, dacă ai chef, poți să fii Psihopupa. Dacă nu te-ai săturat de tine, rămâi tu însuți. Asta nu e de azi, nici de ieri, explică Mamacitu’. E complexă treaba. Manipulare. Dezinformare.

Ecartul de putere. Respectul față de autoritate... Să citești numa’ și te ia capul. Tipurile de societăți... Știi, și în privința consumului de alcool se fac distincții. Societățile care nu sunt permisive, în care te faci pulbere doar la sfârșit de săptămână, sunt catalogate ca fiind „uscate”. Cele care permit un pahar la prânz, după-amiaza, seara, în orice zi, considerând că ai destulă minte să nu-ți faci praf pateul, sunt denumite societăți „ude”... Hola, mamacita, como estas?

21

Nr.7-8(69-70) 2023

Poezie

www.revistaneuma.ro

Ella Leynard Știința răului Sunt și uragane devastatoare, sunt și furtuni cauzatoare de destrămări.

Dincolo de explicațiile pe care le știm, cum se face așezarea răului în calea binelui, pătrunzându-i destinul?

De vreme ce apare, are un rost, cu siguranță, dacă aș găsi undeva un eșantion al acestui proces și acel microscop încă neinventat, aș citi matricea de infiltrare a răului și întregul arbore genealogic al rațiunii pentru care s-a născut, a fost pus alături de bine să îl alegem sau nu, să ne șicaneze permanent, să ne umilească până i-am crăpa ușa sau pur și simplu să intre într-o firidă a unei însingurări, aș vrea să văd cu ochii această știință a uneltirilor și seducției răului.

Realitatea Realitatea nu se vede cu ochiul liber, ea trebuie căutată, noi vedem ceea ce se reflectă în undele aerului din jur și ajunge la noi, iar noi credem că aceasta este realitatea, credem că durerea pe care o simțim acum se oprește în noi, ca punct terminus pe care îl poate avea, credem că durerea se termină cu ea însăși nu vedem dincolo de întâmplare, nu ne vedem propria orbire.

Putea încerca să privim realitatea așa cum, la mare, privim apa în adâncul ei, ne scufundăm cu ochii deschiși și privim, mișcarea apei și valurile de nisip sub tălpi nu ne pot împiedica să privim în continuare, cât timp putem sta cu ochii deschiși în apă și cu urechile suportându-i presiunea.

Eu și pădurea Las viitorul să își depene în liniștea lui, tainic, povestea, aici, eu în singurătatea mea fără fisură, căreia nu i se mai poate adăuga singurătate, ascult cântecul păsărilor la poala pădurii care își sprijină fruntea de cer și mă întreb eu de ce nu am avut un umăr pe care să îmi odihnesc fruntea și pentru un timp să mă simt vindecată.

Lacrimile s-ar fi adunat oricum, dar poate ar fi fost mai puține.

Mă bucur pentru ea și plâng pentru mine.

Sau - Pot fi sfărâmate chingile zilei și eliberat destinul să-i deschizi calea, îmi spune gândul, în această zi de vară în care vântul, poposind mai mult decât era de dorit, răscolește din nou neliniști.

Eu gândesc pericolul care, astfel, ar putea scufunda ziua

și nu răspund.

- Poți sfărâma și ceața groasă care fură și oxigenul gândurilor, ea oricum se va risipi, se aude din nou gândul.

Eu îmi spun că se va destrăma singură, în timp ce mă pregătesc să plec la drum.

-E bine cuvintele să se nască într-o atmosferă oxigenată, insistă gândul.

Pornind prin ceața înecăcioasă, mă gândesc să îi răspund gândului, mai târziu, când voi reveni acasă.

Pornesc în ziua prinsă în propriile ei chingi.

Gândesc că voi întâlni mai târziu cuvintele.

Despre cuvinte Le văd cum stau atârnând, ca florile în timp ce se coc, la brațele crengilor, pe altele le-am ferit în ultimul moment, alunecând de pe iarbă, aproape de pământ, printre lăcuste, se confundau cu ele, se înverziseră, siluete subțiri și discrete de cuvinte nerostite, cele de marginea ceștii de cafea, se apleacă și le văd sorbind din cafeaua mea amară și rece, sub pleoape au rămas cele care lenevesc, alintându-se, mă întreb ce le face să fie sigure că nu le voi alunga, altele, îmbrăcate în veșminte invizibile, stau în cine știe ce loc ascuns al grădinii, imi pare că aud un șir indian de cuvinte pornind pe dealuri, înspre pădure.

Nu ar fi rău să rămân singură un timp.

Construcția fără piatră și fără alte materiale Construim amintiri și nici nu dăm seama, nu ne gîndim, construim trecut. Lăsăm totul, inconștienți, să ne construiască pe noi, nu ne dăm seama niciodată de gravitatea timpului, de momentul mereu prezent, mereu trecînd, nu ne gîndim că nu ne întoarcem, cum nu ne gîndim să nu greșim, căci s-ar putea să nu avem cu ce repara, nu mai este ață de exact aceeași nuanță, avem din plin aroganță, ca și cum am sta aici un timp fără sfârșit.

Nici în fața iubirii nu putem fi smeriți, și cu ea suntem plini de ifose și pretenții ca și cum ni se cuvine, nu înțeleg darul. În general nu înțelegem nimic.

Dacă o facem, este deja prea tîrziu în timp, adînciți în greșelile noastre, de unde nici telescopic nu mai putem privi, cu atît mai puțin înțelege.

Ne conturăm, cu propriile noastre fapte sau cu lipsa lor, tragedia și ne asigurăm că intrăm cît mai adînc în ea, să nu ne mai poată ajuta nici o mână salvatoare, nici un gînd asfixiat de propria noastră răutate.

Poezie

www.revistaneuma.ro

22

Nr.7-8(69-70) 2023

Constan]a Popescu Aglomerând liniștea Dimineața dintre da și nu, titanii voinței se înclină...

Pantofii tineri nu mai au când să-mi crească liniștea peste tăceri.

Mai treceau niște bucurii îmbujorate, mă recunoșteau la un capăt de rând, sărisem peste el, ca să fiu eu prima, să mă vezi sărbătoare.

Toate zilele puteau fi duminici de adunat clipele albe, problemele se orientaseră spre noapte și mă înțepau la colțuri, cărările aubreau speranțe irosite, eu pierdusem rețetele de iubit.

Bărbații ambalau tăceri și frici în hârtia bomboanelor oferite, străzile le strângeau mirările pe umei, grăbind să nu uite gânduri tainice.

Am să-ți vorbesc despre bibliotecile cuvintelor, aliniate pe sentimente, cu chei vechi păstrate pentru temerari. E o așteptatre acolo, aglomerînd liniștea, un combustibil oricând inflamabil...

Tăcerile sunt oarbe Dimineți palide între jumătăți de gând furat somnului, tăcerile între cuvinte te așteapătă, mătur niște gesturi ce nu le voi mai face.

Orele au explodat așteptarea mirată, când cotrobăi prin sertarele cu sentimente stivuite ferbinți, în starea de agregare a dorului.

Jumătate de suflet ar fuma o țigară, ar scrie poezia fiarei îmbrățișând oasele bătrâne, ce iată, lumnează rugăciunea de la ziuă.

Lumea luptă cu mirări neterminate, între două cântece jumătatea tristă, aglomerează fericirea pe centimetru pătrat de plecari, venirile sunt bonus tinereții, când tristețile oarbe nu mă judecă, dar mi se așează pe prag.

Nimicul la Metru pătrat Ce mai căuți prin biblioteci?

Cărțile au literele arse, mormane de cuvinte sunt șterse din Dex, povestim prin imagini stilizate, electronic, pentru fiecare altfel. Original.

Ne alergă timpul, ne consumă nimicul, până la os. Ne naștem învățați. Uităm,

un mecanism care schimbă prioritățile. Și erau acolo monumente, trâiri săpate în carne, sclipiri ale clipelor cel uimeau pe Dumnezeu, martorul minunilor neexersate.

Eram eu , tu și divinul explicat. Magie și mirare.

Cărți. Rafturi întregi cu sentimente, Oamenii din ce în ce mai mici, se satură cu greieri, au obosit să le asculte povestea, au ei de inventat Nimicul la mp.

Tristeți inițiate Umblă vorba că toamna nu mai îmbrac rochia cu bucurii mărunte, eu le mai întorceam când pe față când pe dos să fie proaspete, crocante cum le doream odată...nu se mai potrivește cu lumina care întârzie dimineața să-mi tragă de gene, culorile ei sunt așa de multe că nu-mi place să le stric pictura. Atâta risipă de toamnă, am gustul merelor mereu cu mine.

Cuvintele se supun, găsesc mai greu forma perfectă în care păstrăm puțină toamnă, mult dor, ploi cât să ne verificăm emoția, iubirea aia decolorată pe care n-am avut timp să o reabilităm dar tot ne este dragă, cutele de pe frunte și mâinile neobișnuite să se resemneze.

Se aud vești și se amplifică zvonuri grele, curând vom închide obloanele, tragem perdeau noi , cu noi și fricile noastre, alții ne vor face curat, între gânduri e loc de mirări, cineva ne fură mai mereu sărbătorile...

Un Bacovia mândru Scrisorile mele sunt tinere, mi le îmbrăcase mama în șuvița aia, îndelung dezmirdată, renunțasem la ea, după moda zilei...dar tu o iubeai...

Vorbele au încă parfum de început de sfârșit, bucuria e tristă și bătrână... doar poeziile luptă și Bacovia e mândru, urmașii sunt puternici cu verbul verde, prosoapele se albesc curățând tristeți .

Mâine e o zi imprevizibilă, adresa mea ai uitat-o, sau pașii au ocolit amintirile, poeziile au miros de scrum, cenușa acoperă boala singurătății... doar noi și valsul.

Poezie

23

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Gabriela Chiran masca niciodată n-am fost decisă ce mască să port pentru că n-am înțeles ce s-ar potrivi mai bine lumii și mie împreună

ce-aveam atunci și nu am acum de mi-e străină liniștea asta, străin și surâsul pe care câinele meu nici el nu-l identifică –

și nu e nimeni vinovat că pentru a supraviețui avem nevoie de una – o luptă între măști o încercare un joc o întrecere?

ce nu aveam de-mi vedeam numai înăuntru, țintuit de o piatră mai grea decât el sufletul

pentru că și ceilalți își poartă din aceleași considerente măștile lor (fiecare după putință, știință)

ce am acum...

și masca trebuie bine aleasă uneori zgârie alteori strânge nu poți respira și ceea ce ar trebui să dea siguranță devine o pacoste traversam Tinerețea pe un pod plutitor de flori apa îmi îmbrățișa genunchii mătasea rochiei mă flata (cum se zice) mă plăceau și trandafirii de pe ea cerceii de ametist rostogoleau luciri mov pe pielea mea arămie cream lumea mea de voluptate și extaz respiram prin porii acelei măști lent să pricep ce se întâmplă să rezist acelei iluzii ce mă dădea lumii cu totul eram o femeie tânără pe un pod plutitor de flori care seara schimba, amăgindu-se că se înapoiază sieși, masca

vindecare? ce am acum și-atunci nu aveam de mi-e sufletul împrăștiat în aer cum niște baloane de săpun săltând peste lucruri peste tufe de măceș peste gard peste pomi iute, pe urmele vrabiei, înapoi după huruitul unui avion defensiv spărgându-se brusc câte unul (aproape să cred că sufletul se stinge dar nu: suflă în țeava îngustă a liniștii mele gura jucăușă suflă) –

trecere stau la fereastra acestui vehicul neobosit cu simțurile în alertă (ah, teama de-a nu pierde, în leneșa, sferica lui goană, esențialul) acum zgomot de portiere de toc de pantof ce tatonează gheața râs de prefăcut-delicată spaimă vocea-pereche asortată cu cravata versace petarde, clinchete: un glas comun de veselie și răspăr și deodată, peste toate urcând, ceva... ca un cântec de liniște parc-ar anunța o alunecare o trecere spre altceva, mai important, mai real – cineva a schimbat vehiculul-timp...

– tata?

vară aude zidul ninsorile ce-l vor învinge? (cu mine, fără mine...) – așa tresare așa m-apropie așa mă-nchide-n el pași care sperie împrăștiind, adunând iar, zilele nopțile călcând deodată ca la un semn legato cum unul singur îmi pun urechea: ce slab se-aude vara! și vai, eu rochia asta încă n-am purtat-o

Proz[

24

www.revistaneuma.ro

Nr.7-8(69-70) 2023

Balzac 2023

Adev[ruri de sticl[ AlexAndru JurcAn Prietene Marcel, e un moment al adevărului, crede-mă...

Mi-ar plăcea să ai răbdare, să nu scapi telefonul din mână, să suporți conversația - mai precis monologul meu – care cu siguranță va încheia o prietenie. Nu, n-aș numi-o așa, a fost o regretabilă alegere, o mârlănie, o otravă...

Cu ce să încep? Cu euforia mea când am aflat că soția mea e însărcinată. Lăsam ceva în urma mea, sânge din sângele meu. Îți poți dori ceva mai mult? Existența mi se colorase într-un mod incredibil, zâmbeam tot timpul, luam asupra mea toate grijile casei.

La maternitate m-am dus cu un coș de trandafiri. Atunci s-a spart totul, când soția mi-a spus să nu mă bucur prea tare, că băiatul e ...al tău, că aveați o relație tainică... Am călcat trandafirii în picioare, exact în holul spitalului și am intrat în primul bar. În oraș erau afișe cu lansarea romanului tău, care se anunța ca o revelație literară majoră. Mai era o oră până la lansare. Am alergat spre marea librărie, unde urma să aibă loc evenimentul. Da, eu ți-am distrus lansarea cu premeditare, cu ură, cu sânge rece. Mozart și Salieri, nu? Cum soseau ceva participanți, le spuneam că s-a schimbat locul lansării și indicam alte și alte librării. Normal că stăteam pe trotuar, la doi pași de ușa de la intrare. Unora le-am spus că se amână, deoarece s-a aprins un raft cu cărți. Altora le-am zis că s-a surpat tavanul, că e pericol de alte și alte surpări.

La ora lansării am intrat la etajul doi al librăriei. Doar eu și tu, la masa de onoare, împodobită cu flori și ape minerale. Eu, în fața gloriei tale. Plus două vânzătoare speriate și intimidate de locurile goale, doar erau sigure că va fi evenimentul anului. M-ai salutat cu zâmbetul tău uleios, prefăcut. Îți frecai mâinile de nervi. M-am apropiat de tine, am tăcut un moment, apoi am șuierat acel„știu tot”, doborând cu o mână florile și sticlele cu apă. Când ai leșinat, eu însumi am sunat la 112 și, cu grijă de prieten, am cules pantoful ce-ți căzuse când te-au așezat pe targă. Sper că ți-ai revenit acum, așa că poți începe o nouă carte. Fii sigur că nu mai particip la lansare în vreun fel!

Sunt într-o mare încurcătură. De data asta nu inventez nimic – realitatea e atât de ordonată, încât nu trebuie periat nimic, astfel că ficțiunea e deja elaborată. Și dacă nu adaug nimic, atunci e reportaj de la bloc?

Domnul Virgil stă la etajul trei. Toată viața a fost nervos, violent și încrezut. Să nu uit: batjocoritor. Țin minte că odată a sunat la ușa mea și m-a moralizat că țin câine în apartament. După câteva săptămâni a avut un accident groaznic și nu l-am mai văzut vreo cinci ani. Soția i-a murit, iar cei cinci fii nu ieșeau din poruncile lui.

Uneori auzeam vocea lui autoritară și dezagreabilă.

După o vreme, a apărut în fața blocului în scaun cu rotile. Părul cărunt avea ceva pete maronii. Toți băieții se învârteau pe lângă el, gata să-l servească, să intervină, să deplaseze căruciorul. Mi-am dat seama: averea!

Virgil avea bani și alte case. Cei cinci feciori între 18 și 30 de ani așteptau cadourile, însă avarul nu părea a se grăbi, conștient că după împărțeală se va trezi singur și nimeni nu-i va urni căruciorul.

Privesc de la etajul cinci rotirile căruciorului din fața imobilului și scanez satisfacția idioată a celui mereu transpirat, care trage vânturi puternice, din moment ce le aud și eu aici. Fiul cel mai mic pare nepăsător, de parcă și-ar băga picioarele în urletele lui. De obicei, el nu se înghesuie să împingă căruciorul, dar acum, deodată, pe nesimțite, îi înlătură pe ceilalți și se înhamă la cărucior, ca un cal tânăr, apoi aleargă însoțit de răcnetele și înjurăturile lui Virgil. A ajuns pe dealul din stânga blocului, de unde lasă liber căruciorul, care se rostogolește vertiginos spre calea ferată, întâlnind cu forță acceleratul de amiază, cel care unește Timișoara de Iași.

Avanpremier[

25

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro FRAGMENT DIN CARTEA PENTRU COPII, ÎN LUCRU,

Însemnarea uimitoarei c[l[torii a Ianei, feti\a licurici AndreA H. Hedeș Capitolul XI În care facem cunoștință cu o misterioasă balerină de porțelan și cu optsprezece frați albaștri – Şi acum unde mergem? întrebă Iana.

– Acum mergem să întâlnim pe cineva special, spuse micul Vulpoi Englez.

– E departe?

– E chiar aici, în Calea Lactee. A, uite! În depărtare se vedea o gingaşă balerină de porţelan alb, care se plimba, ducând pe braţ un coş rotund, din același porţelan alb.

– Apropie-te, Nautilus! spuse micul Vulpoi Englez.

– Bună ziua! spuseră Iana şi Vulpoiul Englez când se apropiară.

– A! Bună ziua! răspunse balerina de porţelan . Sper că mă veţi însoţi o bucată de drum. E atât de plictisitor să mă plimb singură.

– Vă vom însoţi cu plăcere, spuse Vulpoiul Englez.

Iana şi Vulpoiul Englez coborâră din Nautilus şi se alăturară balerinei de porţelan, pe cărarea ei invizibilă.

– Dacă îmi permiteţi, am să ţin eu coşul, se oferi Vulpoiul Englez.

– Mulţumesc, mulţumesc, dar nu m-am despărţit niciodată de coşul meu, spuse balerina.

– De ce? întrebă Iana.

– Pentru că nu s-a oferit nimeni până acum să îl ţină în locul meu.

– Aţi putea încerca acum, spuse Iana.

– Oare? se întrebă balerina.

– Da, sigur! spuse Iana.

– Vă rog! spuse şi micul Vulpoi Englez.

– Ei bine atunci. Dar am să te rog să iei coşul cu grijă, ca să nu sperii porumbeii, spuse balerina.

– Porumbeii? se miră Iana şi privi atentă în coş. Într-adevăr, era plin cu porumbei de argint, care stăteau cuminţi, cuibăriţi în coşul de porţelan alb, gângurind din când în când.

Micul Vulpoi Englez trecu cu grijă coşul de pe braţul balerinei pe braţul său.

– Ah, în sfârşit, suspină balerina de porţelan alb şi începu să danseze cu multă graţie, în vreme ce Iana şi Vulpoiul Englez o urmau uşor, cu multă grijă, pentru a nu speria porumbeii.

Se plimbară astfel în urma balerinei de porţelan alb care, cu o eleganţă nemaiîntâlnită, executa cele mai dificile mişcări de balet din lume, fermecându-i cu dansul ei.

– Splendid! Splendid! exclamară Iana şi Vulpoiul Englez.

– Vă rog, nu aplaudaţi! Să nu speriați porumbeii! spuse îngrijorată balerina.

– Nici o grijă! răspunse micul Vulpoi Englez.

După un timp, balerină termină dansul cu o reverenţă şi îi aşteptă pe cei doi prieteni care veneau încet în urma ei.

– Nici nu ştiţi ce greu e să fii balerină şi să nu poţi să dansezi!

Mi-aţi făcut aşa o bucurie! spuse ea luând cu grijă coşul de porumbei. A, e timpul, mai zise.

– E timpul pentru ce? întrebă Iana.

– E timpul ca o pereche de porumbei de argint să zboare, spuse balerina de porţelan.

– Unde să zboare? întrebă Iana.

– În Arborele Cerului.

– Arborele Cerului? se miră Iana.

– Acolo îşi fac porumbeii de argint cuibul. Atunci când e timpul, perechile de porumbei zboară să cuibărească în Arborele Cerului.

– Şi zboară toţi?

– Zboară toţi. Dar pe rând. Atunci când e timpul.

– Şi atunci coşul rămâne în cele din urmă gol… spuse dezamăgită Iana.

– Nici vorbă. La timpul potrivit, puii porumbeilor care au plecat vin pe rând şi umplu coşul de porţelan.

Balerina de porţelan alb făcu o piruetă şi o pereche de porumbei de argint se ridicară în zbor şi cu bătăi repezi de aripi se îndepărtă în orizontul violet.

– Cât aş vrea şi eu să văd Arborele Cerului! spuse Iana.

– Atunci într-acolo vom merge, spuse micul Vulpoi Englez.

– Trebuie doar să urmaţi porumbeii de argint. Dacă ascultaţi cu atenţie, veţi auzi bătăile aripilor lor. Nu oricine le poate auzi, cum nu oricine poate vedea Arborele Cerului. Dar pentru că mi-aţi făcut o aşa bucurie, eu vă fac aceste daruri: darul de a auzi bătăile de aripi ale porumbeilor de argint şi darul de a vedea Arborele Cerului. Drum bun, Iana! Drum bun, micule Vulpoi Englez.

– Drum bun, Doamna Lunii! Spuse Vulpoiul Englez urcând în Nautilus, cu Iana în palmă. Porneşte Nautilus!

– Doamna Lunii! De ce nu mi-ai spus de la început?

– Am vrut să fie până la capăt o surpriză. Ţi-am spus că vom cunoaşte pe cineva special! zâmbi încântat micul Vulpoiul Englez.

– Doamna Lunii! Asta chiar a fost o surpriză.

Scoica sidefie plutea printre stelele cerului violet, ducându-i pe cei doi prieteni pe urmele perechii de porumbei de argint, spre misteriosul Arbore al Cerului. Şi, în ciuda sunetlor de jazz care răsunau în scoica sidefie, bătăile de aripi ale porumbeilor se auzeau clar, făcându-le drumul uşor.

Pluteau în cerul violet, printre minuni de lumină argintie: stele, stele, stele…

– Mă gândeam…, spuse Iana, cum se face că, deşi suntem în cer, nu am văzut nici un înger?

– Îngerii sunt pretutindeni, Iana, nu doar în cer. Dar sunt foarte străvezii. Atât de străvezii, încât vezi prin ei, fără măcar să ştii că ei sunt chiar în faţa ochilor!

– Oooo… ce păcat! oftă Iana. Tare mult îmi doresc să văd un înger…

– Există un secret despre cum poţi vedea îngerii.

– Un secret? Care? Spune-mi-l, te rog! izbucni Iana.

Avanpremier[

www.revistaneuma.ro

– Am să ţi-l spun cândva, spuse micul Vulpoi Englez privind ţintă în zare.

La orizont se vedea o uriaşă lumină argintie, care se rotea cu sclipiri de sidef.

Iana şi Vulpoiul Englez se apropiară, cu teamă parcă şi cu răsuflarea tăiată. Nautilus pluti încet, încet şi intră în acea lumină puternică. Odată aflaţi înăuntrul luminii, strălucirea ei îi îmbrăţişă cu blândeţe, fără să îi orbească. Licăr de Stea şi Vulpoiul Englez putură să vadă uriaşe ramuri violet, care se întindeau dincolo de lumină, încărcate cu stele, comete, sori şi miliarde de galaxii, răsfirându-se până de parte, foarte, foarte departe, confundându-se cu cerul violet.

Nautilus începu să coboare lin printre ramuri de-a lungul trunchiului uriaş.

– Ce norocoşi suntem să putem vedea minunatul Arbore al Cerului!

– Şi încă nu am văzut totul! spuse gâtuit de emoţie micul Vulpoi Englez.

– Ce ar mai putea fi? se întrebă Iana privind cu ochii mari în jurul ei.

Vulpoiul Englez scoase un ceas de aur din joben şi văzând cât e ora, spuse: – Cred că e timpul pentru încă un ceai, după ceasul meu.

Asta, dacă bineînţeles eşti şi tu de acord, Iana.

Nautilus se opri pe una din imensele ramuri violet ale Arborelui Cerului, chiar lângă o steluţă scânteietoare. Micul Vulpoi Englez scoase din joben o faţă de masă de mătase pe care o întinse pe ramura violet, apoi urmă un platou de argint cu sandviciuri minuscule cu somon şi lămâie pentru el şi un altul, cu sandviciuri cu miere super minuscule, adică de mărimea unui bob de orez, pentru Iana şi încă un platou, tot de argint, cu fursecuri delicate cu levănţică în două mărimi, minuscule şi super minuscule. Şi bine înţeles, ceai englezesc, în ceşcuţe fine de porţelan chinezesc, una pe măsura Vulpoiului Englez, cealaltă, pe măsura fetiţei licurici, adică mai mică decât un degetar.

– Acesta este cel mai deosebit picnic din câte sau pomenit!

Spuse Iana.

– Chiar aşa, spuse Vulpoiul Englez zâmbind. Este ceva deosebit.

– Ceva cu totul şi cu totul deosebit! spuse Iana. Şi savurară în tihnă bunătăţile, după care Vulpoiul Englez scoase din joben două pătuţuri din petale de tuberoze, după măsura fiecăruia, în care dormiră un somn minunat şi odihnitor, până când ceasul cu cuc din jobenul Vulpoiului Englez începu să cânte.

Iana auzi ca prin vis ceasul cu cuc şi se întoarse pe cealaltă parte. Vulpoiul Englez, în schimb, sări înviorat din pătuţul său din petale de tuberoze şi, aşezându-se pe marginea uriaşei ramuri, privi în tăcere stelele căzătoare. După un timp, începu să urmărească stelele căzătoare, până le pierdea din ochi printre ramurile mai de jos ale Arborelui Cerului. Într-un târziu o auzi pe Iana care căsca şi se întindea în pătuţul ei.

– Bună dimineaţa! spuse ea.

– Bună ziua! îi răspunse el.

– Păi, sau e bună dimineaţa, sau e bună ziua, spuse Iana somnoroasă.

– A, asta depinde de ceas!

– Şi atunci, cât e ceasul?

– Ceasul meu arată că e ziuă, dar e ceasul meu.

– Cum adică?

26

Nr.7-8(69-70) 2023

– Alt ceas ar putea arăta cu totul altceva. De exemplu, al tău ce arată?

– În primul rând, eu nu am ceas, în al doilea rând, cum adică, alt ceas ar putea arăta altceva?

– Simplu, Fiecare are ceasul său după care se conduce.

Trebuie să îţi găseşti şi tu propriul ceas, Iana. Trebuie neapărat.

– Nu m-am gândit niciodată la asta! spuse Iana. E greu să îmi găsesc propriul ceas?

– E o chestiune de timp, e doar o chestiune de timp, spuse micul Vulpoi Englez, dar până atunci, te poţi orienta după ceasul meu. De fapt, am mai multe ceasuri. Am un ceas de aur, un ceas cu cuc, chiar şi un orologiu.E important să te orientezi întotdeauna după propriul ceas. Şi acum, va trebui să îmi cer scuze, neştiind că nu ai propriul tău ceas, am luat micul dejun singur, după ceasul meu. Dar jobenul meu abia aşteaptă să scoată la iveală un mic dejun pentru licurici!

După masă, Iana şi micul Vulpoi Englez, urcară în Nautilus şi începură să coboare uşor printre ramurile violete, printre stele căzătoare şi printre comete. Coborau încet pentru că, după ceasul micului Vulpoi Englez, aveau tot timpul din lume şi era păcat să treacă în fugă pe lângă toate frumuseţile Arborelui Cerului, pentru că altfel, pe multe din ele le-ar fi scăpat din vedere, ca de exemplu perechea de porumbei de argint care, fiind de felul lor mai sperioşi, cuibăriseră într-un loc ferit, pe o crenguţă crescută la adăpostul unei ramuri gigantice a Arborelui Cerului. Şi doar faptul că Nautilus cobora încet, la care se adăugă bineînţeles vederea ageră a Vulpoiulu Englez, i-au ajutat pe cei doi prieteni să descopere porumbeii de argint ai Doamnei Lunii.

După un timp, violetul începu să îşi schimbe culoarea, la început nedesluşit, apoi începu să se amestece cu albastru şi în cele din urmă Arborele lumina precum un cer de vară şi toate în jur deveniră de un minunat albastru de Voroneţ. Între ramurile albastre se jucau tinerii dragoni albaştrii cu cinci gheare. Aceştia erau optsprezece fraţi, întotdeauna puşi pe şotii şi ghiduşii, căci firea lor era voioasă şi doreau ca oricine ajunge în preajma lor să fie cuprins de aceeaşi voioşie.

– E a mea! Am prins-o! Am prins-o! striga fericit un tânăr dragon albastru, vărsând şuvoaie de apă cristalină pe nări, apă care cobora într-o ploaie uşoară departe, acolo jos.

– Ce ai prins? pufni unul din fraţii dragon, stropindu-l pe celălalt întocmai ca o stropitoare.

– Da, chiar, ce ai prins? întrebară în cor cei 18 dragoni albaştrii, zburând în jurul fratelui lor şi stropindu-l care mai de care, de parcă ar fi fost fântâni arteziene.

– Asta-i bună! spuse tânărul dragon şi scoase o umbrelă uriaşă, de culoarea albastru de Voroneţ.

– Ce vrei, se scuză unul dintre ei, e anotimpul ploios, cineva trebuie să se ocupe şi de asta.

– Iar aceia suntem noi! trâmbiţă un dragon.

– Nu-i aşa?

– Nu-i aşa?

– Şi toţi cei optsprezece dragoni albaştri începură să arunce şuvoaie de apă cristalină pe nări, stropindu-şi fratele din cap până-n picioare.

Supărat tânărul dragon închise umbrela şi dete cu ea peste bot dragonului care îl stropise cel mai tare iar apoi începu să îi împungă cu umbrela pe ceilalţi.

– Haide, spune!

– Da! – Chiar aşa!

– Ce ai prins?

27

Nr.7-8(69-70) 2023

Avanpremier[ www.revistaneuma.ro

– O stea căzătoare?

– Ai stins o cometă cu o singură suflare de apă cristalină?

– Ai prins un porumbel de argint?

– O, ce s-ar supăra Doamna Lunii dacă ar afla!

– Dar cine o să-i spună? Cu siguranţă nu voi fi eu acela!

– Nici eu!

– Ştiu! Ai găsit primul fruct oglindă copt anul acesta în Arborele Cerului!

-Atunci trebuie să îl împarţi cu noi!

Dragonii albaştrii cu cinci gheare, trâmbiţează atunci când vorbesc, de aceea vacarmul pe care-l făceau interogându-l pe fratele lor era foarte mare. La fel era şi cantitatea de apă cu care stropeau în stânga şi-n dreapta .

– Linişte! trâmbiţă ascuţit tânărul dragon. Am găsit Perla Dorințelor.

Se făcu linişte deplină. Nu se auzeau decât ultimii stropi de apă făcând pic-pic-pic din boturile dragonilor albaştrii. Făcuseră toţi cerc în jurul fratelui lor, fâlfâind uşor din aripi.

– Taci să nu te-audă tata! trâmbiţară toţi o dată ca un bubuit de tunet.

Cei optsprezece dragoni albaştri cu cinci gheare se strânseră buluc, prinzându-l pe cel tânăr în mijloc şi începură să şuşotească: – Eşţi sigur?

– Eşti sigur-sigur?

– Ştii că noi am pierdut-o acum o mie de ani…spuse un dragon cu corn de aur.

– Tu ai pierdut-o, se burzuluiră ceilalţi fraţi înghiontindu-l pe dragonul cu corn de aur.

– Tu! – Da, tu!

– Tu şi numai tu!

– Tu şi ideea ta de joc!

– Cine– a mai auzit de aşa un joc?! pufniră toţi.

– Să ascunzi Perla Dorințelor într-o picătură de apă cristalină!!!

– Şi pe urmă să o cauţi printre picăturile de ploaie…

– Care cad jos, în lumea oamenilor…

– Şi să n-o mai găseşti! se supărară toţi şi începură să-l stropească pe dragonul cu corn de aur cu apă cristalină din belşug.

– Dacă află tata?

– Nu auziţi că a găsit-o? Ce e cu voi? Aveţi apă în urechi? se supără dragonul albastru cu corn de aur.

– Unde?

– Cum? – Când?

– S-o vedem!

– În primul rând, faceţi puţin loc, spuse tânărul dragon. Nu aş vrea să o scap şi să o pierdem iar!

– Bine, bine! şuşotiră dragonii albaştrii şi zburară puţin îndărăt.

– Ei bine, iat-o! spuse tânărul dragon, descleştând cele cinci gheare uriaşe ale pumnului drept.

Cei optsprezece dragoni, ţinându-şi respiraţia, îşi aplecară uriaşele capete azurii asupra pumnului deschis al fratelui lor.

– Hmmm…

– Ia să vedem…

– Să vedem mai bine…

Dragonul albastru cu corn de aur îşi apropie faţa, mai bine zis ochiul albastru, mare cât un clopot de biserică, de acel ceva rotund, sidefiu din ghearele fratelui său şi privi atent, atent,

pentru că dragonii albaştrii, fiind obişnuiţi cu lucruri gigantice, nu văd aşa bine lucrurile mici.

Deodată se auzi un plânset în hohote, de îţi rupea inima.

Cei optsprezece dragoni tresăriră şi se deteră speriaţi înapoi, iar dragonul cel tânăr fu cât pe ce să scape printre gheare ceea ce ţinea cu atâta grijă.

– Aceasta nu este Perla Dorințelor, se cutremurară dragonii.

– Perla Dorințelor nu plânge.

– Nici vorbă.

– Poate nu ştim noi! Poate s-a schimbat într-o mie de ani!

– Să ne mai uităm o dată! Îşi aplecară iar capetele uriaşe iar dragonul cu corn de aur îşi apropie iar faţa, de fapt, ochiul mare cât un clopot de biserică şi privi atent, fără să clipească. Plânsetul izbucni de data asta şi mai sfâşietor.

– Ei bine? întrebară fraţii curioşi.

– Ei bine, e foarte clar că văd ceva, spuse dragonul cu corn de aur.

– Dar ce? îl înghiontiră nerăbdători dragonii.

– Ceva … foarte mic…

– Asta vedem şi noi, se enervară dragonii şi îl înghiontiră zdravăn cu cozile uriaşe.

Pierzându-şi la rândul său răbdarea, micul Vulpoi Englez scoase din joben o pereche de ochelari de dragon în miniatură, pe care îi întinse dragonului cu corn de aur, ochelarii ajungând uriaşi în ghearele dragonului. Vulpoiul Englez nu se opri până nu împărţi ochelari de dragon tuturor dragonilor. Acum toţi dragonii se înghesuiră să privească.

– O mică scoică!

– Şi un mic vulpoi!

– Şi o mică… o mică… mică...

Iana începu să plângă şi mai tare.

– O mică fetiţă licurici, spuse micul Vulpoi Englez.

– Ce fel de licurici e acela care nu străluceşte? Întrebară miraţi dragonii. Întrebare care, desigur, nu fu în măsură să oprească plânsul lui Iana. Ba dimpotrivă.

– Vedeţi, aţi făcut-o să plângă, spuse Vulpoiul Englez. Nu-ţi fie teamă, Iana, o linişti el.

– Nu-ţi fie teamă!

– Nu-ţi fie teamă! spuneau cei optsprezece dragoni. Noi nu facem nici un rău! Nu-ţi fie teamă!

– Nu-ţi fie teamă! o rugau dragonii.

– Nu plâng pentru că mi-ar fi teamă, reuşi să spună printre sughiţuri Iana.

– Plângi pentru că nu am găsit Perla Dorințelor? întrebară dragonii. O găsim noi, nu-ţi fie teamă.

– Nu mai plânge, o rugau ei.

– De ce plângi? o întrebă tânărul dragon care îi ţinea în gheare.

– Plâng… pentru că… m-am văzut pe mine însămi în ochii acestui dragon, spuse ea cu o mână ştergându-şi lacrimile şi cu cealaltă arătând spre dragonul cu corn de aur, şi…

– Şi? întrebară în cor dragonii.

– Şi am văzut că…

– Daaa?

– Şi am văzut că … nu mai strălucesc…

– Păi, nici nu străluceşti!!! spuseră dragonii trâmbiţând în cor.

– Asta-i bună! pufni supărat micul Vulpoi Englez. Uite, aţi făcut-o să plângă şi mai tare! N-aveţi decât să o împăcaţi acum!

Avanpremier[ www.revistaneuma.ro – Staţi aşa! Lăsaţi-mă pe mine! Eu mă pricep cel mai bine la asta! spuse dragonul cu corn de aur. Aşa. Acum . Încep. Draga mea fetiţă licurici…noi suntem optsprezece fraţi dragoni şi suntem cu toţii de culoare albastră. Albastru de Voroneţ. Aşa este familia noastră. Şi nu suntem nefericiţi. Ba dimpotrivă, suntem foarte veseli. Pentru că noi suntem albaştrii. Aşa suntem noi, înţelegi? Asta e. Nici o problemă! Suntem albaştrii şi gata! Tu eşti singură la părinţi? întrebă dragonul.

Iana dădu din cap că nu, aşteptând cu ochii mari, înlăcrimaţi, să vadă ce îi va spune dragonul.

– Ei vezi! şfichiui el bucuros prin aer cu coada sa uriaşă. Tu nu străluceşti. Fraţii tăi nu strălucesc. Aşa este familia voastră. Voi nu străluciţi şi gata. Nici o problemă!

Iana întoarse spatele dragonului cu corn de aur şi continuă să plângă.

– Uff! îşi ieşi micul vulpoi din calmul său englezesc. Scumpa mea prietenă, Iana, este singura dintre toţi fraţii ei care nu strălucește. Înţelegi?

– A, de ce nu mi-ai spus de la început? zise dragonul. Micuţă, microscopică Iana! Uite, din cei optsprezece fraţi, numai eu am un corn de aur, zise el mândru împungând aerul cu cornul de aur şi împingându-l apoi în faţa celor doi prieteni. Şi, nici o problemă!

Fraţii mei nu sunt trişti sau nefericiţi! De ce să fie? Peste trei-patru sute de ani le va creşte şi lor un corn de aur!

– Şi spui că ai pierdut Perla Dorințelor? Şi nu ai mai găsit-o nici într-o mie de ani? întrebă Vulpoiul Englez, cât se poate de calm.

– Nu, nu, nu! Nu eu am pierdut-o. Noi am pierdut-o. Şi vorbeşte mai încet.

– Să nu audă tata! îi explicară trâmbiţând toţi cei optsprezece dragoni, de bubui cerul.

– Ce aţi spune de un ceai? întrebă micul Vulpoi Englez privindu-şi ceasul de aur.

– Un ceai?

– Ce drăguţ!

– O invitaţie la ceai!

Cei optsprezece dragoni se entuziasmară.

– Noi aducem apa! spuse dragonul cu corn de aur.

– Voi aduceţi ceaiul! spuseră ceilalţi fraţi.

– Să ne aşezăm atunci pe o ramură, spuse unul din dragoni.

– Pe o ramură solidă, spuse altul.

– Pe o ramură fooaaarte solidă, completă un al treilea.

– Că doar suntem optsprezece dragoni!

– Nu e nevoie, spuse micul vulpoi englez. Ne descurcăm şi aici, unde suntem.

– Adică, în aer? întrebară dragonii.

– În albastru, parcă sună mai bine, zise micul Vulpoi Englez şi scoase din joben faţa de masă de mătase care se întinse şi se mărise iar acum plutea frumos şi peste care aşeză ceştile de porţelan chinezesc fin, care se făcură îndată pe măsura celui care urma să bea din ele, apoi ceainicul turnă elegant ceai... englezesc, exact cât trebuie de dulce şi exact cât trebuie de fierbinte, iar platourile de argint pluteau încărcate cu sandviciuri şi fursecuri delicate, toate de diferite mărimi, ca pentru dragoni, vulpoi şi licurici, astfel încât sandviciurile minuscule ale dragonilor erau uriaşe pentru Vulpoiul Englez şi Iana, pe când sandviciurile minuscule şi super minuscule ale celor doi, erau microscopice şi supermicroscopice pentru dragoni.

– O faţă de masă zburătoare! se mirară dragonii, în timp ce degustau ceaiul absolut delicios.

– Dacă există covoare zburătoare, de ce nu ar exista şi feţe de masă zburătoare? întrebă micul Vulpoi Englez.

28

Nr.7-8(69-70) 2023

– Chiar aşa! spuse dragonul albastru cu corn de aur. Şi ce mai poţi să scoţi din jobenul tău de satin?

– Toate lucrurile de care are nevoie un vulpoi englez şi un adevărat gentleman.

– Nu vrei să scoţi şi Perla Dorințelor?

– Da, te rugăm, te rugăm!

– Dar vă rog! Nu sunt un scamator! protestă micul Vulpoi Englez.

– Atunci nu vrei să scoţi un scamator?

– De unde?

– Din joben, bine înţeles, spuseră dragonii.

– Nu. Nu vreau pentru că nu am cum să scot un scamator din joben. Pentru că nu există nici un scamator în joben.

– Sau ai putea să ne dai nouă jobenul.

– Da! – Poate găsim noi Perla Dorințelor în joben!

– Un vulpoi englez fără joben nu mai e vulpoi englez, spuse rece Vulpoiul Englez.

– Haide!

– Nu fi egoist!

Astfel îl rugau dragonii.

– Nu e vorba de egoism! E vorba de ceea ce este un Vulpoi Englez! Nu pot să vă dau jobenul meu. Dar pot încerca să găsesc Perla Dorințelor. Şi asta, după ce îmi savurez în tihnă ceaiul! Şi după ce o liniştesc pe Iana! Numai după aceea!

– Binee…oftară dragonii şi mai luară un sandvici.

Iana, de supărare, nu se atingea de mâncare.

– Draga mea Iana, uită-te în ochii mei, spuse micul Vulpoi Englez.

Iana, înlăcrimată, se uită cu teamă în ochii Vulpoiului Englez. Şi văzu cu mare bucurie că era absolut strălucitoare în ochii lui.

Apoi se uită şi în ochii celui mai apropiat dragon. Şi nu văzu decât o biată fetiţă licurici lipsită de strălucire. Se uită iar în ochii Vulpoiului Englez, apoi în ochii altui dragon şi tot aşa… şi tot aşa… doar erau cu totul optsprezece dragoni albaştrii invitaţi la ceai.

– Nu mai înţeleg nimic, spuse Iana ameţită.

– Te simţi ameţită? întrebară dragonii.

– O fi înălţimea prea mare! spuse unul.

– O fi ceaiul prea fierbinte!

– O fi albastrul prea albastru! spuse altul.

– Pofttim? întrebară fraţii.

– Adică, e prea mult albastru, aşa, dintr-o dată, pentru cine vine din violet. Nu? Hai, că înţelegeţi voi ce vreau să spun.

– Nu e nimic din toate astea, spuse Iana.

– Şi mai ales, nu e din cauză că ar fi ceaiul prea fierbinte, spuse micul Vulpoi Englez.

– Dar atunci? întrebară dragonii albaştri cu cinci gheare. Ce e?

Ce e? Din ce cauză e?

– E o întreagă poveste…spuse Vulpoiul Englez.

– Aşa, ca povestea pierderii Perlei Dorinţelor?

– Aşa, atâta doar că noi nu ne simţim ameţiţi, spuse un dragon.

– Nu, chiar deloc, spuse alt dragon.

– Nouă ne place la înălţime.

– E lumea noastră! spuse alt dragon.

– Mai doreşte cineva ceai? întrebă micul Vulpoi Englez iar cei optsprezece dragoni întinseră toţi cănile.

Se făcu puţină linişte, pentru că toţi cei optsprezece dragoni beau în tăcere ceaiul englezesc din ceştile de porţelan crescute exact după mărimea lor.

29

Nr.7-8(69-70) 2023

Tineri poe\i www.revistaneuma.ro

Tudor {tefan Go]ia elev, Alba Iulia

Primăvară soarele soarbe cu nesaț roua de pe mugurii trandafirii, prin pleoapa-nțeleaptă a bufniței se revarsă zorii. tu pășești prin livadă, culegi picăturile de mărgăritar ale dimineții. ochii mei te văd copac cântător cu ramuri înflorite, amforă de lut pictată cu petale de iasomie, visul amiezii de martie adunând ghiocei sălbatici de pe deal, aripa de porțelan a păsării măiastre în zborul ei impunător și elegant spre zenit, aripile de rugină ale vrăbiilor înșirate pe sârmele de telegraf, mireasma de nectar ceresc de pe piciorușele albinelor, fluturele ochi-de-păun pe covorul de albăstrele. în coroana nucului ce ascunde-atâtea taine ne așteaptă șareta trasă de rândunele, zburăm pe deasupra grădinii, mâinile tale delicate se oglindesc în petalele narciselor și în albastrul cerului. ajungem în casa bunicilor, surâsul lor blând pe umărul amurgului de primăvară, pe foaia pe care-aștern acest poem plutesc urmele înmiresmate ale florilor de castan...

Robi între anotimpuri noapte de aprilie. o stranie ninsoare pătrunde prin ramuri, sărutarea mincinoasă a zăpezii, suflarea ei rece, perfidă pe obrazul de floare al cireșului.

semănatul din noapte, pluguri de sticlă ce troznesc cu clinchet pe pământul reavăn trupurile de fum ostenite ale bătrânilor semănători duc ultimele rămășițe ale iernii. "cine seamănă poezie își va culege sufletul" spune corbul filosof păzindu-i pe semănători ca pe niște robi prinși între florile delicate ale magnoliei și gheața cea aspră, le veghează munca sisifică precum un gardian pușcăriașii în haine identice, ponosite. "sunt puține cuvinte de spus mai bună e acum tăcerea", cugetă corbul în sinea lui se mai aude doar sunetul fulgilor ce cad pe câmpul gol dintre iarnă și primăvară.

Ceasornicarul când ornicul începe să bată secunde, ore când ornicul începe să scrie poeme, proză, trupurile de porțelan ale bibelourilor încep să palpite pe ritmuri surde de vals. în cadranul vechi și prăfuit șopârla argintie a gândurilor își duce traiul de azi pe mâine hrănindu-se cu răsărituri răsărit la micul dejun amurg la cină. bătrânul colb, mărturia trecutului pătrunde în măduva manoșelor. acolo, un lac umbrit de mireasma eucaliptului verde-cenușiu, sclipiri violacee de nuferi și chipul ostenit al ceasornicarului ce vine să-și potolească setea alături de coțofana cu aripi sinilii.

am un singur neajuns, îi spune ceasornicarul coțofenei știu să repar ceasuri dar Timpul nu-l pot repara...

Alegerea în peisajul zilei mohorâte de ianuarie în mesteacănul cu scoarță de nea au poposit trei corbi de smoală; privesc cu tristețe spre colivia în care doi papagali îmi întind două bilete unde mă va duce destinul? s-ar putea să mă trimită cu o candelă de argint în trunchiul alb al mesteacănului ca-ntr-un adăpost pe patul de roze dintr-un hotel de lux unde cameriste sunt fluturii sau să mă exileze corb alături de cei trei corbi pribegi printre ramuri. trebuie să aleg papagalii nu mai au răbdare spre ce viață să mă-ndrept?

Anotimp necunoscut închiriem un anotimp necunoscut încă nouă între frunza de viță de vie și umbra ei de pe asfalt miresme dionisiace de struguri purpurii pe masa de stejar la care se scrie poemul dintre frunză și umbră, o ninsoare inversă noi, veșnici chiriași în anotimpul necunoscut din sufletul nostru.

Eseu www.revistaneuma.ro

30

Nr.7-8(69-70) 2023

SPA|IUL ÎN PROZA LUI I. L. CARAGIALE cArmen duvAlmA onform dialecticii lui Gaston Bachelard, a raporturilor între ,,interior” și ,,exterior” și între ,,deschis” și ,,închis”, din Poetica Spaţiului, se pot analiza formele fundamentale ale spaţiului în proza lui I.L.Caragiale, asociindu-le izolării individului și lipsei sale de comunicare cu lumea înconjurătoare.

Ca spaţiu interior, casa reprezintă un loc protector pentru individ; conform ,,topo-analizei” lui Bachelard, casa este considerată ,,spaţiul fericirii”, printr-o anumită corespondenţă existentă între spaţiul sufletesc al individului și casa în care trăiește, care reprezintă ,,o stare sufletească” a acestuia.

Analizând spaţiul închis al casei, se poate remarca faptul că, în prozele lui Caragiale, spaţiul interior lipsește în favoarea spaţiului exterior. Iar în puţinele cazuri în care există casa, ca spaţiu interior pentru personaje, acest spaţiu devine un spaţiu de ostilitate, în care personajele preferă alt tip de spaţiu interior, certându-se în cafenea, în cârciumă, în han sau în restaurant.

Faptul că spaţiul interior este mult mai puţin reprezentat de casă în prozele lui Caragiale, și mai mult de cafenea, berărie, restaurant, are semnificaţia de pierdere a identităţii personajului caragialian și de căutare disperată a comunicării într-un spaţiu în care nu i se poate auzi vocea.

Una dintre puţinele forme ale spaţiului interior din prozele lui Caragiale se poate remarca în Cănuţă, om sucit, care ar putea fi interpretată ca un ,,semn al întoarcerii”, specific casei, locuirii, acel concept al cuibului, reprezentând o veșnică întoarcere a individului la casa trecutului sau casa copilăriei, în care spaţiul interior este casa bunicii lui Cănuţă, băiatul orfan de treisprezece ani, care a fugit de la prăvălia băcanului la care lucra, înfrigurat, obosit și bătut, întorcându-se cu disperare la bunica sa, chiar de ziua lui de naștere: ,,Mijea de ziuă când, rupt de oboseala trupului și mai ales de a sufletului, îngheţat de atâta umblet pe frig, bătea în geam la cocioaba bunică-sii, în fundul unei mahalale de la marginea orașului. Baba se deșteptase, își aprinsese candela la icoane și se-nchina.” În nuvela În vreme de război, hanul ca spaţiu interior reprezintă o formă a spaţiului care simbolizează conflictul interior din sufletul lui Stavrache, hangiul al cărui frate, preotul Iancu, îi bântuie visele și apoi minţile după plecarea acestuia împreună cu voluntarii la război. Într-un mod asemănător, hanul este și locuinţa hangiului Leiba Zibal din nuvela O făclie de Paște, devenind pentru el în final un refugiu suprem al fiinţei umane în faţa ostilităţii lumii din afară.

Se poate remarca strategia de apărare a lui Leiba, care provine din analiza crimei despre care i-au povestit călătorii care au poposit în aceeași zi la han. Mai întâi, hangiul încuie bine poarta hanului, ,,o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetăţuie”, iar pe urmă, el continuă cu obsesia închiderii întregului spaţiu interior al hanului, obsesie care ajunge la apogeu odată cu crima. ,,Crâșma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai când se isprăvea șabăsul.”

C

,,Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătâie stau în câte-o bortă în ziduri.” În final, odată cu venirea Șurei și a sătenilor care îl găsesc pe Gheorghe spânzurat și cu mâna carbonizată, Leiba se eliberează din teamă și din obsesie, din spaţiul închis al hanului, dar și al minţii sale; această închidere obsedantă a spaţiului simbolizează și o posibilă închidere a vieţii personajului.

Impresionant este ultimul drum al lui Leiba, trasând un posibil destin al hangiului, care face o asociere simbolică între aprinderea făcliei și trecerea la ortodoxie, prin acel drum simbolic către răsărit, care ar putea reprezenta o eliberare spirituală a personajului: ,,—Leiba Zibal –zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg –merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan...Leiba Zibal este goi...pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos! Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit.”

Drumul, ca formă a spaţiului exterior, există în câteva proze ale autorului, simbolizând o călătorie de iniţiere a personajului, precum în La hanul lui Mânjoală, La Conac, Calul Dracului și AbuHasan.

Astfel, în La hanul lui Mânjoală și în La Conac, drumul până la han poate fi interpretat ca o călătorie de iniţiere a tânărului prin acea căutare continuă plină de peripeţii.

Spaţiul interior al hanului sau al conacului este un loc malefic, loc posedat, stăpânit de răul care ispitește drumeţii care treceau pe acolo. Acel rău se poate întruchipa în călătorul întâlnit pe drum în La Conac, dar același rol au și căpriţa, iedul, cotoiul sau ,,ochii strașnici” ai cocoanei Marghioala din La Hanul lui Mânjoală. În nuvela Calul Dracului, spaţiul este numai exterior, reprezentat de ,,marginea unui drum umblat”, unde era o fântână, lângă care ședea baba, într-un loc strategic ales pentru cerșit.

Ambele personaje ale nuvelei simbolizează maleficul, Prichindel fiind întruparea unui drac, fratele lui Aghiuţă, iar baba era o fată de împărat blestemată tocmai prin această metamorfoză în bătrână cerșetoare. Spaţiul fantastic al zborului este realizat printr-o alternanţă de peisaje, mai întâi un peisaj feeric care se transformă odată cu personajul, toate sub lumina lunii: ,,Prostul de Prichindel –drac-drac, da n-a-nţeles. Cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat de zdrenţele și de urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pe pământ cum strălucea luna-n cer- fiindcă baba asta era o fată de-mpărat mare, care, de mititică se dedese la știinţa fermecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și, pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfăţișarea ei de mainainte decât atunci când o putea păcăli pe dracul, ba încă, și atunci, numa pe vremea nopţii.”

Spaţiul exterior se transformă odată cu personajul, dintr-un peisaj feeric al nopţii într-un peisaj grotesc asociat metamorfozei personajului la răsăritul soarelui, când zâna devine baba de la început:

31

Nr.7-8(69-70) 2023

Eseu www.revistaneuma.ro

,,Ea se oprește scurt, se uită-n zare, vede-n adevăr mijind zorile, și... p-aci ţi-e drumul! Și ţin-te, goană!... Zbura cum zboară calul dracului, peste moșoroaie, gropi, mărăcini, bușteni, bălţi – că bietul Prichindel vedea jucând pe cer trei luni în loc de una.

Cum a sosit într-un suflet înapoi la fântână, l-a aruncat pe diavol cât colo mototol; iar ea s-a scuturat și-ntr-o clipă s-a ghemuit pe cergă jos –tot baba de cu seara...”

Spaţiul exterior este reprezentat simbolic de podul Bagdadului în nuvela Abu-Hasan, fiind locul în care protagonistul AbuHasan se așeza în fiecare seară pentru a găsi un oaspete pe care să-l găzduiască. Spaţiul interior alternează între casa lui AbuHasan și palatul califului Harun-al-Rașid, între simplitate și bogăţie.

Alternanţa dintre aceste spaţii reprezintă simbolic dorinţa de comunicare a personajului care se așeza la marginea podului Bagdadului, în asfinţit, pentru a-și găsi un musafir pe care să-l găzduiască în casa lui. Acest ritual al lui Abu-Hasan i-a marcat destinul, prin întâlnirea sa cu califul Harun-al-Rașid, după care au urmat întâmplările care i-au schimbat viaţa monotonă de până atunci.

O formă deosebită a spaţiului interior este realizată în nuvela Kir Ianulea, prin spaţiul interior al iadului, în care Dardarot, împăratul iadului, așezat pe tron, împarte porunci dracilor într-o atmosferă grotescă.

Acest spaţiu original al iadului este realizat printr-o asociere de comic și de grotesc, în care sunt plasate în centru personaje, precum diavolii, împăratul Dardarot și Aghiuţă, remarcându-se faptul că singurul element descriptiv al spaţiului interior este tronul împăratului. ,,Zice că odată, acu vreo sută și nu știu câţi ani, a dat poruncă Dardarot, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pân’la mic: unul să nu fie lipsă, că-i scurtează coada și-i lungește urechile! Și, dacă s-au adunat ei cu toţii, împăratul s-a tras de ţăcălie scrâșnind strașnic, a tușit de i-a pârâit jeţul, a holbat ochii la ei și le-a zbierat așa” ,,Și când s-a apropiat Aghiuţă de tron, l-a înhăţat Dardarot de urechi și scutură-l, de-i trosnea junghietura –de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit, și când se plictisea împăratul de treburile-mpărăţiei, pe el îl chema, să-i spuie lafuri și să-i facă giumbușuri.”

Ca o alternativă la spaţiul iadului, în nuvela Kir Ianulea, autorul realizează o formă originală a spaţiului exterior, prin descrierea Bucureștiului vechi, în care Aghiuţă, drăcușorul întrupat în negustorul Kir Ianulea, trage direct la Hanul lui Manuc, stabilindu-se în Mahalaua Negustorilor, inventându-și un trecut, pe care i-l povestește în detaliu Marghioalei, jupâneasa bătrână, care a avut grijă să împrăștie istorisirea despre trecutul lui în toată mahalaua.

Rămas fără bani, terorizat de Acriviţa și cu creditorii pe urmele lui, Kir Ianulea pleacă de acasă, reușind să ajungă prin dreptul Cuţitului de Argint, unde se vede nevoit să ceară ajutorul lui Negoiţă, pentru a scăpa de urmăritori: ,,Când a luat-o pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului, se luminase de răsărit, așa că, suind la deal, pân dreptul Cuţitului de Argint, și uitându-se-napoi în vale, a zărit un pâlc mare de călăreţi în goană venind parcă pe urma lui.”

Drumul continuă prin fuga lui Kir Ianulea, care face în continuare o călătorie-refugiu din calea Acriviţei, până când ajunge înapoi în iad. Astfel, pe drumul lui trece prin Colentina, posedând pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul, apoi ajunge în Craiova, la soţia caimacamului, apoi la palatul domnesc din București, la fata lui Vodă, ajungând în final în iad, la soborul demonilor, dinaintea împăratului Dardarot, ,,cu coada-ntre picioare, rupt de oboseală”. În mod normal, casa este un refugiu al fiinţei umane, un loc în care aceasta se adăpostește în căutarea veșnică a unui refugiu din calea ostilităţilor ce provin din lumea înconjurătoare. În proza lui Caragiale, personajele sunt într-o continuă alergare, de căutare a propriei identităţi pierdute, de luptă cu dorinţa de a comunica cu ceilalţi. De aceea, spaţiul interior preferat este hanul, cârciuma, cafeneaua, berăria, restaurantul, ca locuri de refugiu în faţa singurătăţii personajului.

Majoritatea personajelor autorului par că evită să stea acasă, pentru ele, casa nu reprezintă un loc al stabilităţii, așa cum îl definește Gaston Bachelard, în Poetica Spaţiului: ,,Casa este un corp de imagini care îi dau omului motive sau iluzii de stabilitate”.

Din analiza formelor spaţiului interior din prozele lui I.L. Caragiale, se poate concluziona faptul că personajele autorului au o lipsă de stabilitate, dar și o lipsă de comunicare și de identitate, care le urmărește întregul parcurs al vieţii.

Teatru www.revistaneuma.ro

ÎNDOIALA piesă într-un tablou și-o fotografie

32

Nr.7-8(69-70) 2023 Personaje Preotul – bătrân Femeia – mai târziu Maria Copilul – mai târziu Ștefan Fata – mai târziu Maria Femeia – mai târziu Rosa Pisica – neagră Răul – spân, fără vârstă

tabloul

cosmin Andrei Tudor

Interiorul unei biserici. În stânga se află catapeteasma, frumos decorată. Câteva covoare în fața ei și prin sală. Un suport de biblie. O masă. În dreapta se află ușa. Intrarea este simplă. Niciun ornament. Între cele două extremități se află pronaosul și naosul. Pe un perete, în spatele scenei, se află scaunele de lemn lipite de peretele pictat cu ferestre joase, deasupra scaunelor.

Ferestrele au vitralii cu teme biblice. Predomină roșul, albastrul și, în mai mică măsură, galbenul. Celelate culori sunt mai rar întâlnite. Verdele ce mai apare. Deasupra lor se găsesc icoane și alte picturi murale. Prezența cupolei se ghicește prin lumina care parcă se lasă ca o ceață pe podea. Pogoară. Câteva lumânări ard ici-colo. Un miros de tămâie inundă scena la ridicarea cortinei.

Cortina se va ridica încet, auzindu-se murmurul șoaptelor preotului care-și spune rugăciunea, iar în surdină se aude o toacă.

Scena 1 Preotul, (șade în genunchi în fața altarului și se roagă. cortina se ridică încet în timpul acesta, descoperindu-l puțin câte puțin. poartă straie negre. are părul alb și lung și barba la fel.): și nu ne duce pre noi în ispită și ne izbăvește de cel viclean amin! (își face de trei ori semnul crucii. așteaptă câteva clipe în liniște, apoi își începe confesiunea cu o voce pioasă.) Iartă-mă, Doamne, căci am păcătuit! (pauză scurtă, solemnă) Șaptezeci de primăveri și tot pe atâtea toamne mi-au mângâiat obrazul și părul, care acum, vezi bine, este alb ca neaua proaspăt ninsă, și nu m-am îndoit măcar o dată. Iar acum la bătrânețe? Ce m-a apucat?

Iartă-mă, Doamne, căci m-am îndoit! În ultima vreme mi-au venit multe gânduri în minte. De unde oare? Cine oare mi le șoptește? Mă uit pe umărul stâng și nu văd nimic. Pe dreptul nici nu îndrăznesc să-l privesc. Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum. Nu-i așa? Deci, dacă mă îndoiesc știu sigur că exist, nu? Dar ce înseamnă asta? Și una-i să te îndoiești de o părere sau despre un ziar, iar alta-i să te îndoiești de Tine! Și ce vrea să spună această maximă despre obiectul îndoielii, ca să spun așa? Ce spune despre Tine! Că exiști? Că nu exiști? Sau e ceva la mijloc? Nu spune nimic. Se referă doar la mine. La cel care se îndoiește. Tu oare te îndoiești? (se oprește brusc, de parcă și-ar fi dat seama că a spus ceva nelalocul lui) Iertare! M-a luat gura pe dinainte. Așa-s oamenii. Prea guralivi. De aceea, poate, ar trebui să vorbim numai în gând. Gândul e mai leneș decât limba. (se aude un șuierat surd. ca o adiere ușoară, imponderabilă.) Dar să revin. În ultima vreme, credința mea a

suferit lovituri date de nimeni, date de nicăieri. În toată viața mea nu m-am îndoit, iar acum m-a lovit năpasta. La bătrânețe. Nu dorm nopțile. Stau la fereastră și ascult cucuvelele. Și vântul. Și ploaia. Mai ales ploaia. Grele sunt nopțile când plouă.

Atunci și gândul e mai ud și mai apăsător.

Parcă-ți apasă nervii. Poate, numai un astfel de gând poate avea greutate. Dar despre ce gând este vorba, că până acum am spus verzi și uscate? Stau și mă întreb nopțile, și dacă adorm nu rezolvă nimic: întrebarea stăruie și-n vis; ești sau nu acolo? Poate-i cam vagă. Dar limba nu-mi poate ajuta să o formulez mai bine. E prea săracă. Ce-nseamnă tu pentru tine? Ce-nseamnă ești pentru tine? Dar nu? Poate că nu-nseamnă nimic și râzi pe undeva pe-acolo. Pe-acolo unde? Știu că dacă te aflu te voi pierde, dar parcă aș risca pierderea. Moartea va fi mai ușoară, iar coșciugul mai ușor de cărat pentru ciocli. Și poate mă vei ierta. Cine știe?

Spun prostii. N-am avut niciodată astfel de gânduri. Am crezut orbește toată viața. Este oare cu putință ca la vârsta mea, la care alții au glaucom, mie să mi se limpezească vederea? Miop rămân, totuși. (râde vag) Iartă-mă, Doamne, că păcătuiesc! Nu știu ce-i cu mine. Va trebui să caut bine în memorie să văd ce a provocat această ruptură. Dar nu am găsit nimic până acum. Și mi-am luat viața de la început. Aș fi putut în același timp să-mi scriu memoriile. Poate nu am căutat bine? Poate pricina rupturii se află în memoria altcuiva? Nu-i exclus. Dar ce să fac acum? Să caut în amintirile tuturor oamenilor? (în spatele vitraliilor se vede o umbră care trece repede de la stânga la dreapta.) Aș face-o bucuros, dar să știu că voi găsi ce-mi trebuie și-am să repar. Nu te mai rețin. Ne vom vedea și mâine. Sper să mă lecui până atunci. (aceeași umbra se deplasează de la

dreapta la stânga.) Iartă, Doamne, pe netrebnicul de mine! (stă ceva timp. buzele i se mișcă. își spune în gând rugăciunea, își face semnul crucii.) Amin! Rugăciunea ajunge mai repede acolo sus. Vorba vorbită se mai lovește de câte ceva și întârzie. (dă să se ridice. se îndreaptă, face câțiva pași.)

Scena 2 Preotul, Femeia, copilul Se deschide ușa din dreapta. O lumină puternică intră. Albă. Femeia și Copilul intră încet. Sunt îmbrăcați sărăcăcios. Copilul are haine peticite. Pantalonii îi sunt mari și calcă pe ei.

Femeia (se îndreaptă cu Copilul de mână spre preot. cu fruntea în pământ, spune): Sărut-mâna, părinte!

Copilul (repetă cuvintele mamei, uitându-se curios spre preot): Sărut-mâna, părinte!

Preotul, (se întoarce spre cei doi.): Ziua bună și vouă! (se oprește mirat când dă cu ochii de ei.)

Femeia: Părinte, am venit să ne spovedim.

Preotul: Să te spovedești.

Femeia: Nu, amândoi...

Preotul, (o întrerupe.): Pe-ăsta micul nu-l pot spovedi.

Femeia, (mirată): De ce nu, părinte?

Preotul: Tu ai spovedi un înger? (râde și se adresează copilului.) Cum te cheamă, flăcău?

Copilul, (timid): Ște-fan...

Preotul: Și câți ani ai? Ștefan: Zece.

Preotul: Ești destul de mare, dar tot înger rămâi. Ștefan, (se uită la pantalonii lungi și largi care-i stau sub tălpi.)

33

Nr.7-8(69-70) 2023

Preotul: Nu te frământa de pantalonii-ți lungi. Uite! Sutana-mi mătură praful de pe podea și frunzele de pe caldarâm toamna.

N-are importanță că-i prea mare. De fapt, să nu-ți fie rușine c-ai pantalonii prea mari; sutana prea largă îmi spune că mai am mult de crescut. (își îndreaptă privirea spre Femeie. îi ridică fruntea.) Ar trebui să stea sus. Cu un așa copil ar trebui să te mândrești. Uite așa.

Cum te numești?

Femeia: Maria.

Preotul: Maria. Un nume dintre cele mai frumoase. Și așa, deci? Vrei să te spovedești.

Eu n-am nimic împotrivă, dar nu cred că ai păcate de mărturisit. Stai să-mi aduc patrafirul. (intră în altar și se întoarce cu patrafirul.)

Sunt pregătit. Veniți pe câte un scaun. Sunt bătrân. (râde.)

Maria: Ștefan, vrei să mă aștepți afară? Ștefan, (se îndreaptă spre ușă) Preotul: Flăcăule, unde crezi că te duci?

Vino aici!

Maria: Dar, părinte...

Preotul, (o întrerupe iar.): Niciun dar, Maria. Te-ai spovedi în fața unui preot netrebnic și nu te-ai spovedi în fața unui înger? Și, ți-am spus, nu cred că ai păcătuit. Se vede-n ochii tăi. Curați. Puri. Neprihăniți. Dar te voi asculta. (se așază și-l ia pe copil pe genunchi.) De fapt, Maria, cred că nu voi avea nevoie de patrafir. (și-l scoate.) Te voi asculta, iar dacă va fi nevoie mi-l voi pune .

Acum ia loc, te rog!

Maria,(se așază pe scaunul de lângă preot.)

Preotul: Cum ai păcătuit, Maria!

Maria: De nenorocită ce-s, părinte! Durerea m-a adus în stare. Suferințele. Boala.

Sărăcia. Nenorocul. Poate ș-ăl cu coarne. (văitându-se) Parcă aș fi Iov. Atât de lovită sunt de soartă. P-ăsta micu’ l-am crescut cu frică de Dumnezeu. L-am învățat să-și facă sfânta cruce. Să se roage. Ne rugăm în fiecare noapte. Doar asta ne-a mai rămas.

Ruga. Ce-o mai însemna și asta. Că ne rugăm și rămânem doar cu ecoul rugii. Și ce ecou? Că trece. Al nostru nici măcar nu se întoarce. Atât suntem de săraci. Pot spune tot ce am pe suflet, părinte?

Preotul, (încuviințează dând din cap.)

Maria: Mâine se fac cinci ani de când l-am îngropat pe bărbatu-miu. A murit, săracul, bolnav de plămâni. Boala omului sărac. Muncea pe unde apuca și aducea tot ce câștiga acasă la copii. Am avut cinci. Mi-a mai rămas ăsta micu’. Ștefan. Care-i un înger, cum ai spus și tu, părinte. Bărbatu-miu muncea cu spinarea și mâinile. Ce nu putea căra-n mâini, căra-n spate și ce nu putea ține cu spinarea ținea cu mâna. Săpa. Zidea.

Căra. Era bun la toate. Dar n-avu noroc. De fumat, a fumat în tinerețe, iar de când ni s-a

Teatru www.revistaneuma.ro născut primul copil, pe care l-am pierdut la doar câteva luni de la naștere, s-a lăsat și fuma doar când prindea o țigară de la cineva. Niciodată nu a mai dat bani pe țigări.

Cum să rupă din pâinea copiilor și să-și ia țigări? Mai bine murea! De când s-a prăpădit, ne-a fost foarte greu. Casa s-a destrămat. Pereții, scorojiți, mai mult țineau de frig iarna. Apa își făcea loc prin acoperișul peticit. Copiii-mi erau mici și nu-i puteam lăsa singuri. Trăiam doar din alocațiile lor. Ai mei au murit. Din partea lui nu mai este nimeni. Suntem singuri pe lume și uitați de toți, chiar și de Dumnezeu! (își pune mâinile la gură.) Iartă-mă, părinte!

Preotul, (încuviințează tăcut.)

Maria, (își continuă monologul.): Mi-am pierdut ceilalți trei copii într-o iarnă. Acum doi ani. Doar știi și tu, părinte, ce ger cumplit a fost. Și ce ninsori. Cum puteam trăi într-o cameră rece fără foc. De unde bani de lemne? Gardul, făcut de bărbatu-miu acum mulți ani, l-am ars acum trei ani, când iarnu fu mai blândă cu noi. Prin curte nu mai rămăsese nimic de ars. Au murit, sărăcuții, înfometați și înghețați. Iar eu nu i-am putut ajuta cu nimic. Nimeni nu te-aude în lumea asta! Toți au surzit. Dar nu chiar de tot. Sunt surzi doar la auzul suferințelor celorlalți, pe când la al bucuriilor lor aud perfect. Orbi la văzul unor haine putrede și urât mirositoare, dar cu un văz clar la orice sclipește. Iartă-mă, părinte, că-i vorbesc de rău, dar am trăit pe pielea mea pe când cerșeam pe străzi și nimeni nu se uita spre mine; nu mai spun că nu citea nimeni cartonul pe care-l țineam la piept ca pe-o icoană. Foarte rar cineva arunca o monedă de cincizeci de bani. Hârtii de un leu rar mi-a fost dat să văd. Sunt un Iov, părinte. Și cred, sau nu, simt că toți suntem Iov, într-un fel sau altul. Nu crezi? (întrebarea este retorică. își continuă monologul repede, fără să aștepte vreun răspuns.)

Suntem o lume plină de Iovi, doar că nu vedem asta. Pe capul fiecăruia s-a jucat un pariu. Și nu vedem. Toți suferim, într-un fel sau altul. Și nu ne dăm seama. Și cei bogați, nu numai cei săraci. Și cei sănătoși, cum și cei bolnavi. Afară este o lume plină de Iovi orbi care nu-și văd decât propria suferință și nu au ochi pentru a celorlalți!

Preotul: Maria, îmi pare rău să aud toate suferințele tale. Dumnezeu să te binecuvânteze! Dar nu înțeleg unde-i păcatul.

Maria: Păcatu-i, părinte, că nu sunt un Iov bun. Asta e!

Preotul: Ce-nseamnă un Iov bun, Maria?

Maria: S-a-ndoit vreodată Iov de dreptatea Domnlui, părinte?

Preotul, (răspunde oarecum umil.): Nu. Maria: Ei bine, eu m-am îndoit. În iarna când mi-au murit copiii, m-am îmbolnăvit și

eu. Ștefănel era destul de măricel și părea sănătos tun. Și acum este destul de voinic. Și m-am gândit că va trece mereu peste orice iarnă, oricât de cumplită ar fi ea, dar dacă eu mă duc, cine va mai fi acolo pentru el? Nimeni. Și când m-am îmbolnăvit, m-am gândit la el. Dacă eu mor? Moare și el? Și atunci m-am îndoit de dreptatea lui Dumnezeu. Ș-am încetat să mă mai rog o vreme.

Oricum totul era pe dos. Ce-I ceream eu și ce-mi dădea El? Ceream sănă- tate. El îmi dădea o boală de plămâni. Îi ceream ierni blânde. El îmi trimitea cel mai rău viscol.

Preotul, (o alină): Maria, ăsta nu-i păcat.

Unele lucruri justifică, până la urmă orice îndoială. Totuși, este în firea noastră să ne îndoim. Cu precădere, când vine vorba despre o nedreptate fie ea divină sau nu.

Dar bănuiesc că îndoiala s-a risipit repede, nu?

Maria, (dă din cap afirmativ, umilă.)

Preotul: Atunci nu-i motiv de îngrijorare, Maria.

Maria, (îi taie vorba): Dar mai este ceva, părinte! Într-o clipă de nervi și disperare, m-am îndoit de existența lui. (scapă un bocet.)

Preotul, (îi ridică bărbia.): Nici asta nu-i motiv de îngrijorare. A trecut, nu?

Maria, (confirmă, dând din cap.)

Preotul: Atunci nu te mai gândi. Nu-i nimic de iertat. Este firesc. Asta ne face oameni. Încearcă să fii un Iov mai bun! Și nu uita că la sfârșit Dumnezeu îi dă lui Iov înapoi tot ce a avut. Și nu uita că El lucrează prin noi. În cazul ăsta, prin mine. Și îmi pare rău că nu te-a trimis mai devreme la mine. (scoate niște bani și îi pune în mâna Mariei.)

Ia-i!

Maria, (începe să plângă.)

Preotul: Nu plânge! Nu-i niciun motiv.

Ia-i! Și mâine vino la mine, aici, la prânz cu flăcăul ăsta mic. (îl mângâie pe cap) Cred că vă pot ajuta. Cum pot și eu.

Maria, (vădit emoționată): Mulțumim, părinte! (îi face semn lui Ștefan să-i mulțumească.) Ștefan: Mulțumim, părinte!

Preotul, (se ridică și îi ridică pe cei doi, îi conduce spre ușă. vădit obosit): Maria, nu ai păcătuit cu nimic. Și, de fapt, pentru mine ești un Iov mai bun. Pentru că ești aici în carne și oase. În fața mea. El are planul lui cu tine. Tu ai un înger cu tine. Alături de tine.

Prețuiește-l ca până acum! (le deschide ușa.)

Pe mâine!

Maria și Ștefan, (își pleacă fruntea în semn de mulțumire și ies.)

Teatru www.revistaneuma.ro Scena 3 Preotul (face câțiva pași cu mâinile la spate. murmură): Îhm, îhm, îhm. Mă gândeam la rugăciune, nu? Parcă la rugăciune mă gândeam. Ce-nseamnă a te ruga? Și când te poți ruga? Evident, oricând! Dar noi ne rugăm numai când simțim că-i momentul potrivit pentru rugă, iar acest moment este atunci când suntem siguri că nu ne ascultă nimeni.

Ne rugăm când știm că dumnezeu nu-i cu urechea spre noi din mai multe motive. (pauză. se îndreaptă.) Am ajuns să fac ere..., dar să-mi duc ideea la capăt cu voce tare, poate aude și... (nu-și termină fraza, dar își duce ochii în sus și-și încrețește fruntea.) Unu: dacă am ști că el ne ascultă și ruga nu ne este împlinită, ne-am mânia pe el. Mulți au pățit-o și s-au îndepărtat de... (o umbră trece repede prin spatele ferestrei de la stânga la dreapta și se aude un vuiet sau mai bine un șuierat sau un suflu.) Doi... (se uită prin jur cu băgare de seamă). Doi: dacă ni s-ar răspunde rugii, ne-am înspăimânta. (umbra trece de la dreapta la stânga în viteză. ușa se deschide și intră Fata. nu are mai mult de douăzeci de ani și este îmbrăcată modest. este frumoasă. are părul negru și lung. lucește metalic. fața puțin palidă, iar obrajii roșii ca niște bujori. intră timidă, închizând ușa astfel încât să nu îl deranjeze pe preot.)

Scena 4 Preotul, Fata Preotul, (își întrerupe cugetarea și se apropie de fată protector.)

Fata, (se apropie oarecum rușiantă, timidă; cu mâinile într-un neastâmpăr.)

Preotul: Vino! Vino!

Fata: Bună ziua, părinte!

Preotul: Bună, bună! O fi ea bună? (zâmbește calin. o cercetează puțin.) Dar eu nu te știu pe tine?

Fata: Se prea poate, părinte.

Preotul: Cum îți zice?

Fata: Maria.

Preotul: Hmm. Ce coincidență! Nu-mi spune că ai venit la spovedanie și că te regăsești în pilda lui Iov. Maria, (rușinată, vădit rușinată.): Ba da, părinte. Am picat prost?

Preotul: Nicidecum. Dar spune-mi de unde te știu, Maria.

Maria: Eu vă cunosc. V-am văzut adesea.

Eu, știți, nu prea vin pe la biserică, dar cred. Și mă rog. Și... degeaba. Stau în capu’satului.

Poate m-ați văzut pe acolo. Stau la fântână și scot apă când e nevoie de apă. Și când nu e nevoie, stau sub cumpăna fântânii și cânt doinește. Poate m-ați auzit cântând. Cine

știe? De-asta mi-ar fi plăcut să mă cheme Doina.

Preotul: Și Maria-i frumos!

Maria: Dar nu-i duios.

Preotul: Sau e prea duios.

Maria: Hmm, poate aveți dreptate. E prea duios, dar nu aduce cu muzica și cu trilul păsărilor. (cade puțin pe gânduri, visătoare, aproape îndrăgostită.)

Preotul: Spuneai că vrei să te spovedești? De ce? Nu cred să fi păcătuit.

Maria: Nici eu nu cred asta, dar mă simt așa... nenorocită.

Preotul: Atunci să luăm loc și să vorbim.

Preotul și Maria, (se așază și urmează un moment de liniște, de câteva secunde aproape stânjenitoare.)

Preotul: Spuneai că te asemeni cu Iov. Ai citit despre Iov? Știi ce i s-a întâmplat? Că nu cred să fi pățit la fel.

Maria: Am citit, știu și nu. Nu mi s-a întâmplat la fel. În cazul meu e mult mai rău.

Sunt mai nenorocită decât Iov. Preotul, (mirat): Mai nenorocită? În ce sens?

Maria, (își ia un aer melodramatic, dar grav în același timp, punctând superficialitatea, cât și profunzimea problemei.): Știm că lui Iov i s-a luat tot: copii, avere. Și i s-a dat ce-i mai rău: bube. Tot ce i-a rămas a fost credința în Dumnezeu și în dreptatea-I. Aș fi preferat asta decât ce mi se întâmplă mie. Și-aș fi îndurat.

Preotul: Dar ce ți s-a întâmplat?

Maria: Iubesc și nu sunt la rândul meu iubită! Asta-i nenorocirea mea, părinte! Mult mai greu de dus.

Preotul, (puțint contrariat, după câteva secunde): Iov ajunsese să fie disprețuit de propria soție.

Maria, (repede): Dar cândva l-a iubit! Și asta-i suficient. (se ridică brusc.) Trebuie să plec! (fuge. spune în mers:) Am apă de scos! (iese) Preotul: Dar fântâna aia nu-i secată? (nu mai are cine să-i răspundă.)

Scena 5 Preotul, Femeia, Pisica Imediat după ce se închide ușa în urma Mariei, se deschide întrând Femeia (Rosa, mai târziu) și pe lângă ea, fără ca aceasta să observe, se strecoară o pisică neagră. Femeia merge cu pas hotărât spre preot. Pisica merge și ea, dar nu spre preot. Nu are o țintă anume.

Are o zgardă roșie cu un clopoțel. Este de mirare că femeia nu a simțit-o.

Preotul, (se ridică cu brațele înainte, ca pregătite pentru o îmbrățișare, spune cu drăgălășenie): Avem un musafir!

34

Nr.7-8(69-70) 2023

Femeia, (crede că despre ea este vorba și se oprește.)

Preotul, (trece de femeie și se îndreaptă spre pisică. o ridică.)

Pisica: Miauuuuu!

Preotul: Din păcate, nu-i un loc potrivit pentru tine. Ai putea strica ceva pe aici. (o ia în brațe și o mângâie de câteva ori, deschide ușa și o dă afară. după ce închide ușa se mai poate auzi clopoțelul și un mieunat.) Așa! (se îndreaptă de spinare și se îndreaptă spre Femeie.) Lăsați-mă să ghicesc, doamnă! (aproape că râde.) Vă cheamă Maria și vă asemănați cu Iov! Femeia, (puțin contrariată.): Aveți dreptate doar pe treime!

Preotul, (râde): N-am mai auzit vorba asta. De sfânta treima am tot auzit. Poate doar pe jumătate?

Femeia: Nu, nu, nu. Doar pe treime.

Preotul: Sunt curios să aud explicația.

Femeia: Nu mă numesc Maria. Numele meu este Rosa. Știu, știu, știu. Numele meu conține un spin în el.

Preotul: N-aș spune.

Rosa: Ba da. Ba da. Asta ar fi unu. Doi. Ați spus că mă asemăn cu Iov. Oarecum aveți dreptate, dar pe dos. Asta ar fi trei.

Preotul: Cum adică pe dos?

Rosa: Adică... opus lui Iov. Preotul: Adică nu ați pierdut nimic și sunteți sănătoasă?

Rosa: Da. Preotul: Și care ar fi problema?

Rosa: Of, of, of. Mare. Mare problemă. Într-adevăr, nu am pierdut nimic. Am o situație bună. Am copii și pe cineva care mă iubește și pe care-l iubesc. Suntem sănătoși cu toții!

Preotul: Și atunci?

Rosa: N-am și n-am avut niciodată ce-i rămăsese lui Iov! Preotul: Credința?

Rosa: Da. Credința. Este atât de greu să câștigi această credință când te naști fără ea.

Preotul: Și invers este valabil.

Rosa: Cum adică?

Preotul: Este greu de pierdut această credință când te naști cu ea.

Rosa: Simt c-ați vrea să facem schimb?

Preotul, (grav la început, dar începe repede să râdă.) M-ați înțeles greșit. Spuneam doar așa. Vag. Rosa: Mă iertați c-am insinuat. (între timp, pisica apare pe scenă. clopoțelul începe să se audă când Rosa-și termină replica. atunci o văd amândoi.)

Preotul, (puțin tulburat): Parcă o dădusem afară, nu?

Rosa: Lăsați-mă pe mine să o scot din biserică. (se ridică și se îndreaptă spre pisică: o ridică.)

35

Nr.7-8(69-70) 2023

Pisica: Miauuuuuu!

Rosa, (o mângâie de vreo trei ori și se îndreaptă spre ușă. o deschide și iese cu pisica. ușa se închide și Rosa nu se mai întoarce.)

Preotul, (i se pare un lucru firesc ca Rosa să nu se mai întoarcă. are un aer pierdut, totuși.)

Scena 6 Preotul, răul După un timp, ușa se deschide și intră Răul. Poartă o haină lungă, neagră, până-n pământ. Este desculț și i se văd picioarele albe ca varul. Poartă o glugă neagră. Este spân și chel. Și alb. De-a lungul sccenei, expresia feței se tot schimbă de la diabolic la ludic. Merge încet. Închide ușa în urma lui.

Preotul, (îl zărește și iese din starea de moleșală care-l cuprinsese. întreabă cu toată credința): Iov? Răul, (începe să chicotească.): O, nu, nu, nu. De trei ori nu! (râde) Nici pe departe. (își dă gluga jos. îi apare țeasta albă ca varul, chipul curat de orice expresie. după câteva momente, începe să capete expresie, din cauza ridurilor de pe frunte, din jurul ochilor.)

N-ai ghicit. Mai încearcă.

Preotul: Cu ce ocazie pe la NOI? Răul: Îmi căutam pisica. Una neagră cu un clopot la gât. Poate-ai văcut-o. Am văzut-o, de fapt, am auzit-o după clopoțel că a intrat în curtea bisericii. Și dacă tot am intrat, am zis să intru să mă și spovedesc. Că a trecut parcă un secol de la ultima mea spovedanie. (iscoditor) Nu ați văzut-o?

Preotul: Nu prea.

Răul: Se poate să mă spovediți? Am multe pe suflet și pe nervi, părinte. Nu-i totul alb cum mi-e pielea. (râde lăptos) Preotul: Se poate. Cum nu? Dar cum îți zice, că nu te-am văzut prin sat? Nu ești de pe aici?

Răul: De pe aici sunt. Dar e cam ambiguu cuvântul aici.

Preotul: De aici din sat?

Răul: N-am spus că-i ambiguu? Din, sub, deasupra. Pe aici. Pe undeva.

Preotul: Nu mi-ai zis cum îți zice.

Răul: În multe feluri. Am multe porecle. (următorul schimb de replici este mai rapid și mai ludic.)

Preotul: Încearcă!

Răul: Ăl cu coarne.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Satana.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Mamona.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Necuratul.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Prihănitul.

Preotul: Și mai cum?

Teatru www.revistaneuma.ro Răul: Alungatul.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Nefârtate.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Lucifer.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Întunecatul.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Demonul.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Împielițatul.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Aghiuță.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Diavolul.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Scaraoțchi.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Tartorul.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Sarsailă.

Preotul: Și mai cum?

Răul: Dracu’!

Preotul: Și mai cum?

Răul: Cine-și mai aduce aminte? Nu-s suficiente? Câte nume port! În fiecare veac mi s-a dat un altul. Parcă m-aș fi botezat cu fiecare veac.

Preotul: Cred că ajung, da. Am înțeles cine-mi ești. (pare calm, moleșit chiar.)

Răul: Acum că-mi cunoști identitatea, mă poți spovedi?

Preotul: Da, da, da. Cum să nu? Cu ce-ai păcătuit?

Răul: Am șoptit, părinte! (își apleacă fruntea, cu rușine.)

Preotul: Ai șoptit? Ce păcat mai e și ăsta?

N-am auzit.

Răul: Am șoptit și mă căiesc. (viclean) Preotul: Bine, bine, dar ăsta nu-i un păcat.

Răul: Cum să nu fie? La-nceput n-a fost cuvântul?

Preotul: Ba da.

Răul: Cuvântul acela a fost pe jumătate șoptit.

Preotul: Și asta-i un păcat?

Răul: Hm, nu, nu cred. Dar șoapta mea a fost și este.

Preotul: Cum așa?

Răul: Am șoptit urechilor Evei. (cu fruntea plecată și smerit.)

Preotul, (începe să se îngrozească.)

Răul: Am șoptit urechilor lui Cain. (și mai smerit) Preotul, (se înfioară ușor.)

Răul: Iar acum șoptesc ție. (se apropie de preot și îi șoptește ceva-n urechea stângă.)

Preotul, (cască ochii mari și se înspăimântă de-a binelea.)

Răul, (se îndepărtează și așteaptă să vadă reacția preotului. parcă se hrănește cu spaima de pe chipul lui.)

Preotul, (bâlbâindu-se puțin, dar recăpătându-și cumpătul): Ai mai șoptit cuiva?

Răul: Ha, dar cine mai ține minte cui? Au fost mii, milioane, miliarde, trilioane. Unele șoapte au fost mai nevinovate, cum a fost șoapta pentru tine. Dar tot te aștept. Iar unele mi-au plăcut mult. De pildă, din pricina mea au fost oameni zidiți de vii în pereți sau în stâlpi de poduri. (râde copios) Cred că aveți și voi o astfel de legendă, nu?

Preotul: Avem multe. Dar nu șoptește și el?

Răul: O, ba da. Și-mi alungă clienții. Ah! (strânge pumnul.)

Preotul: Dar cum de ești aici? În biserică. Într-un loc sfânt? N-ar trebui să-ți fie frică?

N-ar trebui să te temi?

Răul, (râde copios): Eu nu sunt sfânt? (râde) Termenul este prea ambiguu. Într-un singur loc n-am voie, (arată cu privirea-n sus.) dar nu-i bai, c-aștept. Am răbdare. Și odată și-odată voi intra și acolo.

Preotul: Cum de intri-n biserică?

Răul, (râde continuu.): Tu chiar nu știi.

Preotul, (rămâne mut. cu o expresie mirată, curioasă.)

Răul: Tu chiar nu știi, așa-i? Tu mi-ai deschis ușa!

Preotul: Nu-i adevărat. Nici nu m-am mișcat de aici.

Răul, (râde macabru): E un fel de-a spune. În sensul că tu m-ai primit. Tu m-ai chemat aici printre icoanele astea și printre lumânările care ard cu mirosul lor sfânt.

Preotul: Zău că nu înțeleg.

Răul: Sau nu vrei să înțelegi? Îndoiala!

Preotul,(se simte rușinat.): Ce-i cu ea? (își apleacă fruntea.)

Răul,(râde, râde.): Îndoiala! Te-ai îndoit, nu-i așa? Îndoiala m-a chemat aici și m-a primit și mi-a deschis ușa. Îndoila ta! Acum înțelegi?

Preotul: Eu nu mă îndoiesc.

Răul, (își continuă râsul.): Un preot care mai și minte. Dacă nu te-ai fi îndoit nu aș mai fi eu aici. Eu sunt dovada că tu te-ai îndoit și încă ai o urmă de îndoială ce-ți înnegrește sufletul. De-aia mai sunt încă aici. Dar, e posibil, ca tu nici să nu-ți dai seama de asta.

Ciudate mai sunt căile sufletului. Face ce vrea și nici nu te anunță și pe tine.

Preotul: Eu sunt singurul slujitor al domnului care te-a chemat?

Răul, (râde, râde.): Doamne, ce naiv ești! Îmi placi. Nu există biserică, catedrală, bazilică, schit sau cum vrei să-i mai zici în care să nu fi pus piciorul. Toți m-au chemat.

Preotul: Nu cred una ca asta! Nu cred!

Răul: Sigur, tu ești liber să crezi ce vrei.

Nu poți ști dacă ce spun este adevărat sau nu, dar îți aduc aminte că sunt la spovedanie și, dacă aș minți, ce rost ar mai avea? Dar mai este o chichiță.

Teatru

www.revistaneuma.ro Preotul: Care?

Răul: De ce pot fi aici. Ai citit „Divina comedie”?

Preotul: Sigur.

Răul: Ei bine, Dante a bănuit bine. Cum o fi făcut, nu știu. Știi prea bine că m-a pus între. Cu burta-n infern și cu picioarele-n purgatoriu. De-a lungul eonilor, nimeni nu mi-a tăiat unghiile de la picioare – eu, evident, nu puteam – și ele au crescut și-au crescut. Acum pot zgâria poarta raiului cu unghia degetului mic. (izbucnește-n râs.)

Preotul,(se îngrozește, dar îi scapă un surâs scurt, aproape imperceptibil.) Ai spus cai fost în toate lăcașurile sfinte. Ai fost și acolo?

Răul: Și acolo și dincolo. Sute de ani am făcut naveta între cele două eterne cetăți.

Cine crezi c-a dat naștere așa-ziselor dezbateri teologice? Cine crezi c-a dat drumul măcelurilor? Cine crezi că a șoptit să se ardă atâtea cărți? Apropo, ai idee câte cărți s-au ars în numele celei pe care o citești tu cu atâta foc? Și ea nu s-a murdărit nici măcar de cenușa celorlalte. Dar nu-i timpul pierdut.

Tot ce trebuie să fac este să șoptesc urechilor care știu să asculte.

Preotul: Ai spus că nu ai fost într-un singur loc. Cum ai de gând să intri acolo?

Răul: Îndoiala, prietene, este biletul meu de intrare. Aștept să se îndoiască. Va veni vremea în care și el se va-ndoi de sine. Și atunci voi fi prezent și-i voi șopti la ureche.

Preotul: Pe-asta chiar nu o cred!

Răul: Cum vrei. Dar vei vedea. Vei fi și tu acolo. Toți vom fi. (cade pe gânduri, visător, melancolic:) Nu mi-ai zis cum îți zice.

Preotul: În multe feluri. Port multe porecle. (următorul schimb de replici este mai rapid și mai ludic.)

Răul: Încearcă!

Preotul: Popa.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Părintele.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Călugărul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Sihastrul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Mendicantul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Duhovnicul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Episcopul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Țârcovnicul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Clopotarul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Papa.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Patriarhul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Ascetul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Prelatul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Oltarnicul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Stavroforul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Păstorul.

Răul: Și mai cum?

Preotul: Preotul.

Răul: Și mai cum?

Preotul,(exasperat): Cine mai ține socoteala?

Răul, (râde zgomotos.): Bine, bine. Dar ai observat că-mpărțim același nume?

Preotul, (se cutremură. se blochează. se bâlbâie): Care dintre ele?

Răul: Chiar nu ți-ai dat seama?

Preotul, (dă din cap în semn de nu.)

Răul: Duhovnicul.

Preotul: Dar tu nu l-ai pomenit când ți-a fost rândul.

Răul: Nici nu era nevoie, din moment ce este adevărat. Amândoi suntem duhovnici.

Tu pentru demoni, iar eu pentru preoți. (râde înfricoșător.)

Preotul: Adică eu mă spovedesc ție acum?

Răul: Întocmai. Ai păcătuit, nu-i așa? Teai îndoit, nu-i așa?

Preotul, (își pleacă smerit fruntea și rostește printre dinți): Am păcătuit. Recunosc.

M-am îndoit. Dar m-am îndreptat. (își ridică privirea spre el.)

Răul: Știu. Și știi cine te-a-ndreptat?

Preotul: Tu? Răul: Chiar eu. Mi-ai ghicit blestemul?

Un suflet îmi aparține numai când se leapădă de dumnezeu. Te lepezi de dumnezeu?

Preotul: Nu! Categoric, nu!

Răul: Și știi de ce nu te lepezi?

Preotul: Datorită ție?

Răul: Exact. Când eu apar crește credința în el. Deci, eu te-am salvat. (devine trist, posomorât.) Ăsta este blestemul meu. Dar există excepții. Și nu puține. Sunt unii care se leapădă la spovedania cu mine și acum fierb în cazane negre. Și ceva îmi spune că fac bine dacă te aștept și pe tine. Te dai tu pe brazdă până la urmă. Ține minte că eu sunt mereu lângă tine. Când dormi eu voi fi în spatele tău. Nu te teme! Nu mă ating de tine.

Preotul: În zadar. Lumina lui va ajunge prima la mine, chiar dacă vine de foarte departe și tu vei fi chiar în spatele meu. Nu vei apuca să întinzi mâna spre spinarea mea și lumina lui îmi va scălda fruntea.

36

Nr.7-8(69-70) 2023

Răul: Ce naiv ești! Umbra are aceeași viteză ca lumina. Când lumina lui îți va atinge fruntea, umbra mâinii mele îți va cădea-n același timp pe piept. (râde malițios.) Auzi?

Preotul, (își ridică privirea și-și ascute auzul, ridicând urechea.): Ce să aud?

Răul: Muzica. N-o auzi? Începe să cânte-n surdină un vals – poate fi Chopin sau mai potrivit Shostakovich – apoi din ce în ce mai tare.

Preotul: N-aud nimic.

Răul, (se apropie și-l ia de mâini.): Acum auzi?

Preotul, (mirat): Acum, da!

Răul, (îl ia la dans.): Să dansăm! Conduc eu.

Preotul, (se lasă condus.) (cei doi dansează o vreme. la un moment dat, încep a se roti, ținându-se de mâini. din cauza hainelor asemănătoare, această rotire trebuie să dea iluzia unei permutări, unui schimb de roluri. aceasta durează câteva secunde până la jumătate de minut, perioadă care coincide și cu apogeul muzicii. când învârtirea ia sfârșit, muzica începe să scadă în volum, iar când ajunge în surdină și ei se opresc din valsat.)

Răul: Să nu uit pentru ce am venit!

Preotul: Nu pentru mine?

Răul, (râde): Câtă naivitate. Dacă aș fi vrut să vin pentru tine, nu veneam deloc.

N-ai înțeles nici acum? Eu pentru pisică am venit. Mă duc să o caut.

Preotul, (se aruncă într-un scaun.)

Răul: Nu fi dezamăgit. Ea va sta cu ochii pe tine. Mă duc. (îi face cu ochiul și iese.)

Se aude un mieunat după un timp și o umbră trece prin spatele vitraliilor de la dreaptă la stânga.

Preotul, (rămâne tolănit în scaun. obosit. uluit. își face o cruce și spune smerit): Doamne, ajută-mă!

Vocea Răului: Nu-i nimeni să te ajute! (începe să râdă.)

Preotul se uită în sus, căutând vocea. Râsul se aude un timp. Cortina se lasă având ca fundal râsul Răului. Când aceasta atinge podeaua râsul se oprește brusc.

FotograFia Decorul aproape că nu există. O clopotniță simplă. În mijlocul scenei, o funie groasă (ca un odgon) este legată de un clopot din bronz. Cortina se ridică încet. Când începe să se ridice, începe să se audă și clopotul. Preotul trage clopotul de odgonul gros cu ambele mâini, chinuindu-se vădit. Trage astfel poate un minut. Cortina începe să coboare. Clopotul se aude câteva secunde și după ce aceasta atinge podeaua. Apoi tace brusc.

37

Nr.7-8(69-70) 2023

Interviu

www.revistaneuma.ro

,,F[r[ cultur[, nu suntem nimic în aceast[ lume mare” elenA AbrudAn în dialog cu menuT mAximiniAn

Menuț Maximinian este scriitor, jurnalist, etnolog, director la cotidianul Răsunetul din Bistrița și redactor la revista de cultură Neuma. Absolvent al Facultății de Litere, doctorand al Universității Babeș-Bolyai, a devenit organizator al unor evenimente culturale și realizator de emisiuni radio și de televiziune care pun în valoare moștenirea culturală bistrițeană și năsăudeană. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, președinte al Societății Scriitorilor din BistrițaNăsăud și etnolog la Asociația de Științe Etnologice din România, Menuț Maximinian a inițiat și organizat numeroase evenimente cu intenția de a reliefa activitatea celor mai importanți scriitori, artiști, jurnaliști și publiciști care contribuie și influențează benefic dinamismul vieții culturale bistrițene.

sunteți o persoană dinamică, aveți obligații și interese variate. cum vă organizați ziua de lucru?

De dimineaţă, la birou, planificăm ceea ce vom face în ziua respectivă pentru ca după-masa să dăm la tipar încă o ediţie din cotidianul„Răsunetul”. Ne încăpăţânăm să păstrăm într-o lume a virtualului şi ediţia tipărită, rămânând singurul cotidian de pe piaţa din judeţul Bistriţa-Năsăud. Nu abandonăm ideea de a apărea pe hârtie pentru că ne sunt alături şi cititorii şi, la fel precum am văzut în America, la New York, sau în marile capitale europene că tinerii au câte un ziar sau o carte în mână, deşi acolo tehnologia IT este avansată, va veni ziua în care ne vom reîn-

toarce şi noi la cititul clasic. Nu cred că va dispărea prea curând acest „clasic” pentru că eu cred în puterea arhivelor şi am un semn de întrebare în ceea ce priveşte stocarea digitală care poate oricând dispărea din cauza unui virus. La fel s-a întâmplat şi cu unele ziare din judeţul nostru apărute online a căror arhivă a dispărut în timp. De peste 50 de ani, arhiva „Răsunetul” păstrează cele mai importante evenimente din judeţul nostru, şi nu numai, fiind cercetată de mulţi dintre elevii şi studenţii care doresc să se informeze despre o anumită etapă din istoria judeţului. Căci suntem singurii care am consemnat aceste evenimente. Jurnalistul îi lasă loc scriitorului abia spre seară când, ajuns acasă, mai citesc o carte pentru a consemna câteva

Interviu

38

www.revistaneuma.ro rânduri într-o revistă culturală sau aşez versuri pe hârtie. Apare apoi şi partea de etnologie, dragă mie, conturând din poveştile adunate de pe sate subiecte de dezbatere pentru conferinţele de specialitate din ţară sau eseuri pentru lucrările pe care trebuie să le susţin ca doctorand la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Încerc să le împac pe toate, însă mai mult de jumătate din timp este ocupat de jurnalist pentru că nu este uşor să te menţii într-o piaţă în care cititorii îşi schimbă gusturile de la o zi la alta, iar noi, pe partea online, avem în judeţul nostru, peste 20 de instituţii de presă, unele acreditate, altele nu, însă nici cititorii, nici autorităţile nu prea ştiu face diferenţa. Se merge pe primul venit, primul servit. Nu mai contează documentarea, primul care pune ştirea câştigă. Şi atunci, pentru a rămâne în vârf, trebuie să te lupţi de multe ori cu morile de vânt pentru că indiferent că eşti un ziar acreditat de forurile profesioniste sau un „jurnalist” care are un telefon şi dă evenimentele live pe facebook, cu toţii intrăm în aceeaşi oală. Ar trebui reglementată legea, să existe un fel de CNA şi al presei scrise. Vom vedea pe viitor ce se va întâmpla. Întreaga dumneavoastră activitate demonstrează atașamentul necondiționat față de ținutul bistrița-năsăud care joacă un rol esențial în mitologia personală și pe care l-ați oferit cititorilor așa cum este el văzut prin ochii scriitorilor. cum s-a născut acest proiect editorial? În „Spiritul locului. Ţinutul Bistriţa-Năsăud prin ochii scriitorilor” am extras gânduri despre acest spaţiu nordic, pornind de la clasicii literaturii din judeţul nostru la oaspeţi precum Nicolae Iorga, Alexandru Odobescu, Lucian Blaga, cu toţii vorbind despre importanţa locului: acel spațiu cu încărcătură afectivă, fie cel al nașterii, fie altele care ne dau energii pentru creație, de unde ne tragem esența ființei spirituale concretizată mai apoi prin scris. Fără acea matrice spirituală a sufletului nu ai cum da forme scrisului, pentru ca mai apoi să dăruiești cititorilor o literatură ce nu este opacă, care după ce a ieșit din atelierul de creație să prindă aripi.

Proza dumneavoastră conține reportaje, evocări și comentarii pertinente referitoare la complexitatea vieții din perspectivă istorică, socială, culturală. dacă ar fi să alegeți dintre cărțile scrise până acum, spre care se îndreaptă argumentele dictate de rațiune și cele sugerate de sentimente?

Fie că vorbim despre cărţile de etnologie care adună poveştile din vatra satului pentru a le reda veşniciei, constatând că odată cu bunicii noştri dispar atâtea lucruri frumoase din viața satului, fie despre cele de poezie în care îmi iau satul în braţe şi îl port cu mine pe asfaltul oraşului, întotdeauna am pornit de la rădăcini. De la moşii şi strămoşii mei, de la bucuria de a trăi într-o lume în care credinţa şi tradiţia făceau parte din vatra satului.

Aşa am crescut şi asta promovez, într-o lume în care uităm de identitatea naţională, de frumuseţea poveştilor noastre pe care poate alte popoare ar dori să le aibă. Cel mai mare succes l-am avut cu o carte ce vorbeşte tocmai despre acest lucru –„Poveştile Paştelui, Tradiţii vii din Bistriţa-Năsăud”, apărută la Editura Lumea Credinţei, în câteva mii de exemplare. Tocmai pentru că unii dintre noi suntem dornici să ne reîntoarcem la matcă şi să le spunem copiilor şi poveştile frumoase ale bunicilor şi că de Paşti vine nu doar iepuraşul ci şi Lumina Învierii, să le vorbim despre însem-

Nr. 7-8(69-70) 2023

nătatea ouălor roşii, iar de Crăciun să la amintim nu doar de Moşul ce zboară cu o sanie aducând cadouri, ci şi de Crăciunul Bătrânul, în a cărui iesle s-a născut Mântuitorul. Şi apoi să le spunem povestea colindelor de la geamul gazdei, când fiind copii purtători de Hristos, cum spunea Mitropolitul Bartolomeu, vesteam naşterea acestuia. ce proiecte editoriale aveți acum?

Pregătesc o carte de poeme intitulată„Ultimul înger”, în care pornesc de la povestea cu Grădina Raiului, de la pomul cunoaşterii, de la îngerii ce ne veghează copilăria. De asemenea, doresc să fac un nou pas în etnologie prin aducerea în faţa cititorilor a poveştilor Bistriţei prin oameni născuţi la sat ce şi-au luat tradiţiile cu ei şi le-au adus în mijlocul cetăţii. Mă gândesc, de asemenea, să-mi aşez trăirile pe care le-am avut la locurile sfinte, într-un reportaj mai amplu, în care, prin ochii jurnalistului, dar şi a creştinului, să aduc în faţa cititorilor lumea de azi din locurile în care, în urmă cu peste 2000 ani, se năştea Mântuitorul. conduceți cotidianul răsunetul, sunteți redactor la revista neuma și colaborați la reviste literare din cluj și din țară. cum vedeți panorama presei culturale românești și care credeți că este viitorul ei?

Lumea s-a schimbat şi cei care ştiu să aprecieze valorile s-au împuţinat. Presa culturală este o floare rară curtată, în mod special, de către scriitori. Tirajele au scăzut şi nici la accesările online nu stăm foarte bine. Sper că va veni o vreme în care aceste lucruri se vor schimba, la fel cum sper ca în topul european să nu mai fim codaşi la cumpărarea de cărţi. Avem reviste foarte bune, nu doar în capitală ci şi în aşa-zisa provincie. Lucrurile s-au schimbat şi nu mai este nevoie să trecem munţii, precum George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, pentru a ne afirma în literatură. Orice localitate poate fi un centru al ţării prin apariţia unor reviste de calitate şi prin scriitorii care dau valoare unui loc. Şi revistele literare, precum cărţile, sunt bune şi mai puţin bune, însă cititorii sunt cei care trebuie să discearnă, pentru că azi libertate de exprimare a cuvântului are oricine. Mulţi, pentru că nu sunt publicaţi în revistele profesioniste, îşi fac propriile PDF-uri cu care ne invadează pe email. E plină lumea de publicaţii şi cărţi proaste, însă revistele mari dăinuiesc de ani buni şi, cu siguranţă, vor face parte din viaţa noastră şi de acum încolo. Poate că prin şcoli ar trebui să fie şi întâlniri cu revistele profesioniste, însă cine iubeşte literatura îşi construieşte propriile gusturi în timp. Irina Petraş spunea că nu crede în cititorii de duminică. Şi are dreptate pentru că ori ai această dragoste pentru citit mereu, ori o faci doar în anumite contexte, cumva, forţat de împrejurări.

Puteți face un top 5 al revistelor de cultură din țară ?

Revistele pe care le am săptămânal pe masă – România Literară, Observatorul cultural, Dilema veche -, cărora le adaug revistele lunare la care colaborez permanent – Neuma, Mişcarea literară, Caiete silvane, Convorbiri literare, Apostrof – şi lista continuă cu Luceafărul, Ramuri, Steaua, Tribuna, Arca şi multe altele, toate prezente în varianta print pe biroul meu. există o tendință a scriitorilor de a se grupa în asociații ale scriitorilor, cenacluri, cercuri literare. este importantă viața literară instituționalizată pentru viitorul literaturii?

39

Nr.7-8(69-70) 2023

Interviu

www.revistaneuma.ro

Da, pentru că este mult mai uşor cu ajutorul unor instituţii ca scrierile tale să ajungă la public prin organizarea unor evenimente. Instituţiile au săli pentru întâlnirea cu cititorii, au proiecte culturale care aduc în faţa cetăţii şi cărţile, iar apartenenţa la anumite structuri literare te ajută să creşti, cu toţii debutând, nu-i aşa, în cenacluri, în cazul meu„George Coşbuc”.

Mă bucur că fac parte din cea mai mare filială a Uniunii Scriitorilor din România ce-şi are sediul în inima Transilvaniei şi care are, prin grija preşedintei Irina Petraş, cele mai multe activităţi literare, dar şi proiecte editoriale. Este o vorbă la noi că „unde-s doi puterea creşte”, însă unde sunt atât de mulţi scriitori buni ai ţării, cu siguranţă, nu avem decât de câştigat.

Rolul scriitorului ar fi trebuit să fie cu totul altul după căderea comunismului şi după oprirea cenzurii, însă libertatea cuvântului a adus în faţă, de multe ori, impostori cu fel şi fel de bazaconii.

Cu toate acestea, s-a creionat o lume a scriitorilor dintre care îi amintesc pe Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Ana Blandiana şi lista poate continua.

Pe lângă activitatea de scriitor și jurnalist, v-ați manifestat de la început ca și organizator de evenimente culturale și realizator de emisiuni radio-tv care promovează tradițiile ținutului bistrița-năsăud. care sunt datele biografice și educaționale care v-au îndreptat spre acest tip de activitate?

De a ţine împreună scriitorii, de a crede în puterea cuvântului, de a le oferi prilejul de a apărea în faţa publicului, luând ca exemplu Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud. pe lângă premiile pe care le acordăm anual ca răsplată, dar şi ca motivare de a merge mai departe în lumea scrisului, avem întâlniri cu cititorii, edităm antologii şi suplimentul „Răsunetul cultural” care cred că este din ce în ce mai vizibil în presa culturală. Apoi, anual realizăm, împreună cu Filiala Cluj,„Zilele Prozei”, ce se derulează într-un cadru mirific de toamnă, pe Valea Someşului.

Prezentarea de evenimente culturale şi tradiţionale a venit ca o prelungire a ceea ce fac zilnic - jurnalismul, iar emisiunile radio-tv au ca scop promovarea cântecelor şi a obiceiurilor din ţinutul nostru. Studiile de etnologie m-au făcut să accept şi această provocate pentru a nu lăsa din frâie promovarea identităţii naţionale într-o lume în care uităm de frumuseţea metaforelor din cântecele strămoşilor noştri, îndreptându-ne spre ritmuri orientale care nu au nimic comun cu poporul nostru.

Provocările și schimbările rapide din societate pretind o poziționare a indivizilor față de trecut și, mai ales, față de viitor. credeți că este necesară implicarea socială și politică activă a omului de cultură, a scriitorului?

Ziarul „Răsunetul” a încercat întotdeauna să fie echidistant, iar moto-ul aşezat pe frontispiciul acestuia, „Deşteaptă-te, române!”, din poezia bistriţeanului Andrei Mureşanu, care este şi patronul nostru spiritual, este deviza noastră şi astăzi. Ştirile noastre sunt curate, în mare parte legate de educaţie, cultură, religie. Partea politică este atât cât trebuie pentru a informa cititorii ce se întâmplă în judeţul nostru. Niciodată nu am intrat în jocurile unui partid şi, personal, nici nu stăpânesc foarte bine acest domeniu. De mult trebuiau implicaţi oamenii de cultură şi, în general, intelectualii în viaţa politică şi administrativă, însă aceştia au preferat să stea la locul lor, iar agramaţii şi-au făcut astfel loc la tribuna Parlamentului. Dacă nu-ţi stăpâneşti propria limbă, cum poţi să transmiţi mesaje unei ţări?

Puteți să menționați cîțiva scriitori care, după opinia dumneavoastră, au modelat evoluția culturii române, după 1990?

conduceți Asociația scriitorilor din bistrița-năsăud, sunteți redactor și colaborator la reviste de cultură, ceea ce vă oferă posibilitatea să cunoașteți din interior activitatea instituțiilor culturale. Având în vedere această dublă perspectivă, care credeți că este rolul managerului în instituțiile de cultură?

vă rog să ne vorbiți de o experiență de viață, sau o întâlnire literară care v-a marcat profund și poate v-a modelat destinul de scriitor?

Sunt multe poveştile ce mi-au rămas la suflet din întâlnirile cu cititorii, de la New York, din Kuala Lumpur, Istanbul, Paris sau alte locuri în care am călătorit purtând în sufletul meu două din dragostile mele – literatura şi tradiţiile. Rămâne memorabilă întâlnirea de la Festivalul de Poezie din Malaezia unde, într-un amfiteatru, 3000 de oameni, în frunte cu sultanul, au aplaudat poeţi din întreaga lume. Nu este de ici de colo să fie ridicat tricolorul şi să-ţi fie cântat Imnul Naţional într-un colţ îndepărtat al lumii. Da, cultura poate fi un adevărat ambasador şi cred că ar trebui ca autorităţile să-i dea mai multă crezare şi să n-o mai considere o Cenuşăreasă. Fără cultură, nu suntem nimic în această lume mare. dacă vreți să mai adăugați ceva, care să vă reprezinte ca scriitor clujean?

Fiecare scriitor, jurnalist sau etnolog are propriul drum, îşi poate contura un nume, poate avea cititorii lui. Depinde de tine ce faci pentru ca urmele tale să rămână prin cuvinte scrise pe pământ. Eu îndrăgesc tot ceea ce reprezintă acest popor, neamul din care fac parte, riturile şi miturile pe care le-am moştenit de la bunicii mei. Pe acestea mă bazez de câte ori ies în lume. Vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc multă putere de muncă în continuare.

Puncte de vedere www.revistaneuma.ro

40

Nr. 7-8(69-70) 2023

PRETEXTE liviu cAPșA e-am obișnuit deja, de când trăim și noi în lumea ofertantă a societății de consum, ca în preajma marilor sărbători, religioase sau laice, să fim martorii unei susținute ofensive de promovare a unor produse care e musai să ne însoțească o bucurie sinceră : coca cola la ofertă, pepsi într-un nou ambalaj, cadouri cu sclipici, borsec pe post de șampanie, iepurași de ciocolată și ouă din același „material”. Se speculează astfel, luminată de spritul sărbătorilor, o stare mai îngăduitoare a oamenilor față de sine și semeni, față de mereu binevoitoarea grijă a comercianților pentru postura noastră de consumatori. Ni se fac reduceri ademenitoare, ni se bagă în ochi și-n portofel noi prezentări ale acelorași cunoscute produse, acum învelite-n aura sărbătorilor.

Cu mult înainte de eveniment, imaginația celor responsabili cu marketingul este pusă la lucru și, în egală măsură, răbdarea noastră de telespectatori disciplinați.

Nu poți să nu remarci că vesela cinstire a sărbătorilor este, de fapt, un pragmatic pretext aducător de noi cifre în în contabilizarea profitului, așa încât, dacă s-ar putea, această lume a religiei afacerilor ar multiplica și Crăciunul, și Paștele, desigur, cu voie de la Dumnezeul universal al comerțului.

Principalul vector de propagare al acestui veritabil corn al abundenței de oferte sunt, desigur, televiziunile. Se speculează, astfel, principala meseria a românului de rând, aceea de telespectator, prin care televizorul a devenit cea mai urmărită sursă de informații, tutorele care îl„consiliază”, îl ghidează în viață și carieră, îi impune atitudini și opțiuni și, ceea ce este de-a dreptul dramatic, îi selectează false modele culturale, sociale sau politice. Când prin „grija” televiziunilor, căutarea senzaționalului, a violenței și a bârfei devine aproape o religie, când faptul divers și mondenitatea găunoasă doboară știrile importante, emisiunile cu valența culturale și educative, când fabrica de„vedete tv”ocupă prim-planul, aducând la rampă creaturi jalnice, cu prestații pe măsură, de ce să ne mai mirăm unde am ajuns. Privitul la tv ca un substitut al trăirilor„directe”, pe cont propriu, cum s-ar spune, ca un mod facil de distracție și pseudo-culturalizare, este o incotestabilă realitate românească cu semnificații adânci și urmări nefaste.

Dar să ne întoarcem la subiectul acestor însemnări. Cum spuneam, de avalanșa ofertelor amețitoare „beneficiază” toate sărbătorile, laice sau religioase, egale în jignitorul tratament mediatic. Un exemlu grăitor este în acest sens și sărbătorirea Zilei Naționale de la 1 Decembrie ; un minunat prilej pentru unele televiziuni de a-și da, cum se spune în popor, în petic. Din păcate, „campioană” la acest capitol este o televiziune importantă, care a făcut mult pentru democratizarea României post-decembriste, pentru blocarea fesenismului atotbiruitor, dar care a și „desțelenit” terenul pentru aceste practici, cel puțin discutabile.

Desigur, celei de mai sus i s-au alăturat, pe parcursul anilor, și alte posturi tv ; unele, subordonate politic, uzează de metode infailibile pentru netezirea neuronilor unor privitori captivi, urmărindu-și cu tenacitate programul de a ne băga în ochi propriile interese, încălecând evenimete de anvergură națională pentru a-și face cunoscute taxicele opțiuni.

N

Departe de mine gândul de-a nu considera benefică existența a cât mai multor posturi tv, din care să alegem ceea ce ne interesează ca domeniu și realizare jurnalistică, după ce atâta amar de ani, odiosul post public de televiziune se pusese total în slujba paranoiei unui om ce-și făcuse un ideal din umilirea, și pe această cale, a propriului popor. Totuși, libertatea de opinie nu trebuie să facă din respectivele posturi tv icoană de închinat, cum mai cred destui naivi, când ele promovează cu atâta sârg îmbuibat de publicitate, și incultura crasă, asezonată cu amuzamentul tâmp, și știrea catastrofică, fără nicio legătură cu realitatea. Îndemnul la gândire liberă, responsabilă și cutezătoare, este imediat anihilat de programe duhnind a prost gust, a dulcegării grețoase și știri de marginea șanțului. Ca să nu mai vorbim de dezinformarea meșteșugit elaborată, devenită în multe cazuri „politică editorială”.

Dar ceea ce este și mai supărător e plasarea în această dezonorantă postură a nevolnicilor noștri politicieni. Nu există evenimet cu oarecare impact public, de la zile festive naționale sau locale, la tăieri de panglici care celebrează nimicul, de la sindrofii manelizate, la sfințiri de lucruri și locuri„nevinovate”, în care prezența politicienilor de orice rang să nu-și taie felia de publicitate ofilită. Adică, pretextul perfect pentru a ieși în față și a ne mai jigni, încă o dată, bunăvoința.

Nu sărbătorile în sine sunt astfel onorate, ci prea-înaltele fețe politice, care, „oficiind” fără pic de har, adeseori de-a dreptul caraghios, de la tribuna sau prezidiul desprinse de mulțimea terestră, își mai așază o cărămidă la piedestalul ce-i ridică până la nori. Sensul real al manifestării este astfel deturnat spre o autoglorificare țanțoșă și ridicolă în egală măsură. „Cuvântările” acestor atârnători plini de tupeu, doldora de vorbe goale, recitate pe post de vestitori ai nației, sunt imediat infirmate de un comportament de gașcă interlopă, apucături care ne aruncă, an de an și din ce înce mai mult, în brațele lehamitei și dezgustului. Și astfel, cu complicitatea noastră de simpli privitori, acești ipochimeni sforăitori și searbezi se insinuează din nou în spațiul public, reacreditându-se politic, propun proiecte și soluții utopice, lipsite de realism, menite doar să„ia ochii”. Ei știu foarte bine să speculeze bunăvoința momentului și lipsa unui filtru, care în alte împrejurări ar oferi o igienică distanțare.

Se pot scrie tomuri întregi despre efectele perverse ale acestor pretexte, care, fie că promovează insațiabilul comerț, fie interese private paralele cu agenda cetățeanului sau polticieni eternizați pe sticla ecranului, ne cultivă obișnuința pasivității, inoculându-ne comoda iluzie a vieții trăite prin procură.

41

Nr.7-8(69-70) 2023

„Cel care, pentru prima oară, a înjurat în loc să dea cu piatra a făcut un pas uriaș spre civilizație”. Regret că n-am reținut numele autorului acestei maxime în care umorul se împletește uimitor cu adevărul: ar fi meritat un loc de onoare în memoria mea culturală. *** Sunt oamenii egali în naștere precum în moarte? Răspunsul inițial afirmativ a fost deturnat de(-a lungul) istorie(i) într-un nu din ce în ce mai vehement și deja acceptat ca adevărat și firesc. Doar controversata utopie comunistă, cu origini tulburi în creștinism și umanismul sec. al XVIII-lea, a încercat să reașeze nașterea în chip de egală linie de start pentru toți în cursa vieții. Evidența că, in corpore, la naștere, oamenii respiră același aer și privesc același soare părea un argument inebranabil că ei sunt și fundamental egali. Antropologia venea și ea în sprijinul egalitarismului funciar al ființelor umane. Din păcate, nu și socialul, iar narativul istoric cu atât mai puțin. Despre egalitatea în naștere mai vorbesc acum doar victimele socialului și ale istoriei. Nu ca despre o realitate, ci, mai degrabă ca despre un imperativ sau o speranță. Atât.

Cum stau lucrurile cu egalitatea întru moarte a oamenilor? Mai limpede, în aparență. Afirmația un mort = un mort pare axiomatic mai consubstanțială afirmației un om = un om. Și chiar este. Recensământul ființelor vii nu reprezintă altceva decât o formă morbidă, temporară și nesemnificativă de carpe diem. Eternitatea începe odată cu moartea, iar viața este forma cea mai bizară a inechității: știm (teoretic, măcar) cine ne-o dă, habar n-avem cui o dăm... *** edgar Morin (sociolog și filozof francez):„Istoria umanității este întotdeauna inteligibilă după desfășurarea evenimentelor și întotdeauna imprevizibilă înainte de ele”.

E un punct de vedere, și anume al domnului Morin și al încă peste 7 miliarde de locuitori ai Terrei. OK, și la ce le folosește? *** Într-o anchetă din revista România literară, la întrebarea: Care este basmul dumneavoastră favorit ?, mai mult de jumătate dintre repondenți (20 din 39) aleg Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. C-așa-i românul: caragialesc în formă și abisal în fond. ...Sau viceversa? *** reinhold niebuhr (teolog, etician și comentator politic american): „Doctrina creștină a păcatului în forma ei clasică îi

R[zle\e

www.revistaneuma.ro

MAGIA TITLULUI Gelu neGreA nemulțumește atât pe raționaliști, cât și pe moraliști prin faptul că susține ideea aparent absurdă că omul păcătuiește în mod inevitabil și dintr-o necesitate a sorții, dar, cu toate acestea, el este răspunzător pentru acțiuni care îi sunt dictate de o soartă implacabilă”.

Aparent absurdă? Hm... *** Cât timp în umanitatea incipientă a domnit primitivismul inform și gregar, democrația a fost la ea acasă. Ieșirea din primitivism s-a produs odată cu apariția întâilor forme de ierarhizare socială. Ierarhia = organizare = speranță în exorcizarea fricii. De unde, apariția șefilor (asupra cărora este transferată responsabilitatea seculară a învingerii fricii), a vracilor (care au, în esență, aceeași funcție în plan metafizic), a totemurilor (cu rol de ocrotitor în scopul îndepărtării spaimelor cotidiene), a tabu-urilor (ca figurații ale fricii ancestrale de inamici invizibili)...

Frica organizează lumea și stă la baza tuturor manifestărilor sale comunitare. Comunitatea însăși se constituie și se coagulează din frică. Toate formele de organizare au scop defensiv, fiind menite să anuleze amenințări – reale, potențiale sau imaginare.

Strict necesarele locuințe sunt, în primul rând, adăposturi și abia apoi spații hărăzite să satisfacă alte nevoi. Inclusiv vitala preparare a hranei este concepută în al doilea rând ca bucătărie; în primul rând trebuie să fie un loc ferit și el de posibile agresiuni. *** Vladimir ilici lenin:„A spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină, în timp ce o minciună este adesea justificată prin obiectivul final”. Cinism. Lipsă de scrupule. Aroganță. Machiavelism...

Da, dar nu cumva și un lucru care, sustras din rețeaua preconcepțiilor ideologice, se numește realism? În primul rând politic, de acord. Dar poate nu numai... *** Inspecțiune, nuvela publicată în numerele din 24 noiembrie și 1 decembrie 1900 ale ziarului Universul și-a câștigat din start, iar apoi și-a augmentat pe parcursul unui secol și ceva de existență literară, reputația de a fi „cel mai impenetrabil text al lui caragiale” (ion Vartic). Aprecierea, regăsibilă

în formulări diverse și la alți comentatori, vizează inextricabilul gestului fatal comis de singuraticul casier, fiind asumat cu perfidă inocență de însuși caragiale care beckettizează avant la lettre șarjând subțire: „De ce s-o fi omorât anghelache? Nici eu nu știu.”

Dacă sfârșitul violent al personajului rămâne cea mai misterioasă moarte din literatura română, titlul nuvelei se relevă cea mai derutantă capcană pe care, cu diabolică abilitate, nenea iancu a întins-o în spațiul hermeneutic variilor cohorte de exegeți ai operei sale. Celebra interogație sfâșietorretorică a celui mai tânăr dintre camarazii imprevizibilului casier„De ce?... de ce, nene Anghelache” constituie o provocare fățișă azvârlită de autor în direcția perspicacității lectorului. Paul Zarifopol are dreptate să depisteze aici elementele constitutive ale unei ghicitori: caragiale o face pe Sfinxul, zgândărind sfidător orgoliul deductiv al cititorului. Privită astfel, putem pentru ca să zicem că Inspecțiune anticipează cu mai bine de o jumătate de secol mutația cardinală operată în structura povestirii polițiste de către georges Simenon, cel care transferă centrul de greutate al narațiunii de la răspunsul la întrebările clasice „cine-i criminalul”? (formulă ce a generat puzderia de whodonit-uri teatrale sau cinematografice) ori „îl descoperă sau ba detectivul pe făptaș” ?, către problema mai puțin spectaculoasă, dar mai profundă ca acroșaj existențial și mai fertilă ca impact literar: „cum (de) se ajunge la crimă”? Sau, mă rog, în situația de față, la suicid care, în fond, nu este decât un caz particular al paradigmei criminale, acela în care asasinul și victima sunt una și aceeași ființă. În orice joc imaginativ de această factură, strategia auctorială se bazează pe oferta generoasă de detalii înșelătoare și de piste cu aparență logică a căror menire este, însă, nu să devoaleze, ci, dimpotrivă, să ascundă cât mai meșteșugit adevărul. Drept o astfel de ingenioasă pistă falsă funcționează în Inspecțiune titlul. Ingenioasă și eficientă: aproape fără excepție, comentatorii s-au lăsat atrași în tentativa de elucidare a misterului morții lui anghelache de vertijul explicațiilor centrate pe ideea rolului pe care îl joacă în derularea evenimentelor iminența inspecției ordonate de minister la casieriile administrațiilor din Capitală, între care și aceea servită de impecabilul funcționar care se dovedește, post-mortem, anghelache M. Numai că pe anghelache buclucașa inspecțiune de a doua zi îl lasă complet rece, fiindcă el habar n-are de dânsa !

Recitirea multor opere literare din perspectiva legăturii logice cu propriul titlu poate rezerva surprize greu de imaginat. În cercați...

Centenar

www.revistaneuma.ro

ION CARAION

ioAn HolbAn on Caraion vine în malaxorul anilor ’50 cu trei cărţi de poezie„vechi“ – Panopticum (1943), omul profilat pe cer (1945) şi cântece negre (1947); un poet deja consacrat, dacă s-ar fi putut invoca volumele amintite. Nu le citea, însă, nimeni pentru că nu circulau decât, poate, printre prieteni, câţi vor fi fost atunci; mai mult încă, lunga detenţie în închisorile vremii, la Jilava, Aiud, Cavnic şi Baia Sprie, i-a scos complet, din circuitul public, numele şi cărţile care au fost transferate, când n-au fost distruse, la „fondul secret“ al bibliotecilor. Pentru generaţiile noi, Ion Caraion era un„fost“ care va fi scris cândva o poezie„decadentă“ şi care e pedepsit pentru asta; pentru cei din generaţia sa – Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca –, Ion Caraion era acum un tovarăş de umilinţă, un„destin“ de atâtea ori identic; în sfârşit, pentru cei care îl ştiau, auziseră ori chiar apucaseră să citească, poate, omul profilat pe cer şi cântece negre, în vremea când se găseau în librării – Nina Cassian, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Maria Banuş, cu debutul poetic în deceniile patru şi cinci, dar reconvertiţi acum în lozincă şi avânt revoluţionar –, Ion Caraion era o amintire„inconfortabilă“, cineva despre care nu era bine şi nu era voie să vorbeşti prea multe în public, mai ales că figura celui „dispărut“ în puşcărie le-ar fi evocat în chip periculos păcatele lirice ale propriei tinereţi. În asemenea împrejurări, se spune, de obicei, „după o lungă tăcere, poetul revine în 196… sau în 197…“: nu poetul a tăcut, ci vremurile şi„colegii“ l-au tăcut.

Ion Caraion a fost, se pare, şi o persoană care, prin felul de a fi, a născut mai ales antipatii; şi asta înainte de a deveni „cazul Artur“, după 1990, când s-au făcut publice tribulaţiile poetului după ieşirea din închisoare şi colaborarea sa cu poliţia politică a fostului regim. Astfel, chiar şi prietenul Mihail Petroveanu îi face, în anii ’70, un portret mai degrabă nefavorabil, unde nu prea era loc de laude şi„priză“ afectivă:„Mic de stat, cum ar zice cronicarul, Ion Caraion nu este şi firav. Dimpotrivă, de la distanţă pare îndesat. Impresia se explică atunci când te apropii de el. E

I

42

Nr. 7-8(69-70) 2023

ANI de la na§tere adunat, strâns, ghemuit în sine, ca într-o stare de încordare, de vigilenţă perpetuă. Susceptibilitatea îi este de neconjurat, iar circumspecţia, corolarul ei, nu poate fi clintită, la prima vedere cel puţin, nici de cele mai fidele ataşamente fie la poezia, fie la persoana sa. Fire întoarsă, plină de meandre şi penumbre, Ion Caraion ascunde luminişuri neaşteptate la care, poate nu atât prin răbdarea ta, cât printr-o scăpărare de generozitate a lui, ţi se deschide accesul. Acolo, în desişul interior, zac rezerve inepuizabile de entuziasm, declanşabil la semnalele cele mai palide ale talentului ori la atestările demnităţii ca forţă discretă a caracterului. Aprig la mânie, o mânie deasemeni mistuită în adânc, dar întreţinută, biciuită, îndelung distilată, el e în stare să se convertească repede la indulgenţă amară pentru slăbiciunile omeneşti. Apostaziile de umoare ţin mai puţin de ceea ce în lumea literară se numeşte capriciu, versatilitate emotivă proprie artistului, cât de o experienţă de viaţă acumulată poate în mai mare măsură din intimitatea cu sine însuşi, decât prin contactul, forţat, cu alţii. În eventualitatea că, mândru până la orgoliu intratabil sub masca lui anodină, Ion Caraion nu ar fi dispus să-şi recunoască singur dificultăţile dialogului cu sine, variabilitatea aceasta se grefează pe deprinderea de a-şi cenzura cutezanţele prin reticenţe, elanurile prin decepţii, în cadrul unei adevărate torturi a propriei fiinţe. Făcut din disimulări impenetrabile şi dezvăluiri bruşte, din spaime, lamentaţii şi abandonuri, dar şi dintr-o îndârjire încrâncenată, traversată de euforii avare, curmate repede tot din voia sa sucită, Ion Caraion este, asemeni poetului, un„cântec cu gura închisă“. Împrejurările biografiei, tragice, fără îndoială, i-ar fi putut folosi poetului, la „revenirea“ sa, în 1966; interzis atâţia ani, un „poet nou“ pentru generaţia tânără, Ion Caraion n-ar mai fi trebuit să-şi dea obolul de lozinci şi nici să-şi dubleze discursul liric asemeni lui Procopius din Caesareea. Dar poezia lui Ion Caraion este întreagă, cum se va vedea, în primele trei cărţi, deşi reintrarea în lumea literaturii se producea într-o vreme de relativă relaxare a raporturilor scriitorilor cu autorităţile; poezia a rămas în deceniul cinci, iar ce a urmat nu e decât coada cometei sau, cu metafora poetului, e dâra albicioasă lăsată de „melcul rotund“ al începutului. Poezia din Panopticum, omul profilat pe cer şi cântece negre este a nevrozei, ţipătului, otrăvii, iar poetul e „nebunul“ care moare lângă „toate înţelepciunile“ unui veac prost croit; primul poem al volumului de debut fixează foarte limpede spaţiul, timpul şi esenţa poeziei lui Ion Caraion din vremea adevăratei poezii: „Cinele la care ne-am oprit, ogoarele/ ne-au sucit sufletele, ne-au secat picioarele,/ Pământeni, adăstam. Atâtea scorburi, atâtea riduri./ Noi am scris cu nevroză pe ziduri/ şi-am colindat neurastenia,/ să bem/ igrasie din ploaie, rachiu din poem/ otrava murdară, ţipătul spin…/ …

De douăzeci de ani scobim într-un plămân/ pentru tinereţe, pentru păcat –/ ne-njunghie frumuseţea, în care n-am intrat./ Cu

43

Nr.7-8(69-70) 2023

Centenar

www.revistaneuma.ro

mâinile ciungi, tatuate/ ne ducem în cârcă pustele depărtărilor toate/ carnea înţeapă, – zăpezile, anii/ ne-au spart inimile, ne-au omorât bolovanii./ – Lângă marginea vorbei, la cină,/ semănăm soare, culegem vermină/ la fundul purităţii, fără gramatică,/ dispreţuim cuminţenia reumatică/ a inşilor bolnavi de centimetri pătraţi./ Avem umbletul suplu, dar paşi tulburaţi,/ ne gâtuie măsura, ne pune cătuşă/ geografia unor molii cu belciugul la uşă./ Noi suntem nebunii care vor muri/ pe marginea dintre noapte şi zi/ fără îmbrăcăminte, fără adăpost/ lângă toate înţelepciunile veacului prost./ Peste o sută de ani veţi veni înapoi/ să întrebaţi de inscripţii, să vorbiţi despre noi/ scârbe ale lumii cu gravitate de gong,/ trântite comod în şezlong,/ Lăsăm perdelele, îndurăm frigul; pentru brumă –/ nici înţelegerea voastră, nici bucuria postumă/ nu ne mai trebuie. Ci, numai, frumos/ s-auzim cum umblă grâul pe jos,/ cum îngerii ne cheamă – în mână/ când ţinem trecutul (fântână)/ din care bem cu mâinile-amândouă/ apa rugăciunii mai tare, mai nouă“ (antreul poemului).

Decorul e apăsat expresionist; pomii, prietenii vegetali sunt „cu tăbliţe la gât“ în nişte oraşe decrepite, fără speranţă şi fără lumină, unde apa e alcool şi lumea suferă de tuberculoză şi spleen; în oraşul bolnav, cerul mucegăit curge murdar prin burlane, ploile sunt „băloase“, vântul are gust înecăcios de acid fenic, serile sunt otrăvite de holeră, tristeţile sunt mov, iar erosul e o„bubă-amară urcată pân’ la gât“; spaţiul (care are şi un nume: Pădurile Nevroză) ocroteşte straniu „delirul“ şi cuplurile fantomatice (ea –„o bătrână cu doliu şi nepoţi“, el –„un domn în negru, cu ochelari şi barbă“), e oraşul cangrenă: „Oraş în care putrezeşte tinereţea pe străzi/ oraş ca un câine cu bube ieşit dimineaţa din lăzi/ oraşul-idee, oraşul-adormit/ mai înainte de cuvântul sfârşit./ Oraş în care e-o graniţă, care se târăşte pe brânci, care fură/ cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură,/ oraşul prin care n-am mai fost, oraş în care murim/ fără parabola intrării în Ierusalim./ Oraş cu heleştaie, cu sanatorii, cu depărtare/ oraşulprotestare…/ Nici luna, nici câmpul, nici râul/ nu-şi tremură grâul/ prin tine/ oraş-pământ, oraş-plictiseală, oraş-mărăcine/ cu liniştea ruptă, cu desperare, cu câini/ împotmolit de cicatrice pe mâini./ Atât/ cenuşiu, moarte, urât/ sârme, opac…/ Şi mâine dimineaţă – descompuşi – pornim, iarăşi, la atac“ (cangrenă): în oraşul expresionist, unde tinereţea putrezeşte pe străzi, trec doar paiaţe, e harababură şi bâlci. Nu e nicidecum vorba de vechea temă a lumii ca spectacol; oraşul lui Ion Caraion e un circ dement, cum îi spune în poemul Periferică din volumul omul profilat pe cer, de o promiscuitate dirijată. Poezia acestor prime volume e fără alternativă pentru că, iată, satul, ca şi oraşul, se află în acelaşi veac în descompunere: „Satul pustiu ca o rămăşiţă de la început/ se scarpină-n cap cu lumini junghiate;/ amiezele se culcă prin bozii, gardul e slut,/ toate lucrurile, de astăzi, le vom trăi pe jumătate./ Se târâie şopârlele prin praf; burta de aramă/ a pietrelor, se umple cu căldură lichidă;/ buruienile îşi ling bubele, nervii se destramă –/ pentru fiecare câine plecat, fiecare ochi o să se-nchidă./ E-o scârbă de viaţă apăsătoare în curtea oricui;/ Neliniştea scămoşată îşi urcă râmele-n carne;/ alături de singurătatea animală a cui/ cuvinte cenuşii se anunţă ca un taur cu coarne?/ Femeile umblă numai seara. Ascunse ne-au stat,/ de oboseala ţâţelor. Parcă ne vin de la sapă./ Au feţele galbene, au gâturile unse, mereu-ncărcat/ de spurcăciunea pământului cu noroi, de solitudinea bălţilor cu apă./ Niciodată cărămida crăpată a picioarelor tari/ n-a huruit în adâncuri atât de intens./ Cârciumile sunt goale de o lună; numai copiii murdari/ se mai uită, cu capetele pe sub porţi, la zeama soarelui fără sens./ Câţiva

au răguşit ca nişte cartuşe ce se sparg de zăplaz./ Casele stau împotmolite în clisa uscată/ şi se uită prin ferestre, dacă pot să mai aibă răgaz,/ la sufletul oamenilor sau… la viaţa cealaltă“ (Malaria).

Ce este poezia şi cine e poetul din oraşul-cangrenă şi satul pustiu, prăbuşit într-o apăsătoare scârbă de viaţă? Poezia e un cântec negru – spune Ion Caraion într-o artă poetică din volumul cu acelaşi nume –, e „neagră şi urâtă“, iar poeţii trebuie să fie „aspri şi calzi ca sângele“ şi, mai ales, să proclame ura, să demoleze – astfel, în spiritul Avangardei – „toate lucrurile care îmi sunt aproape şi care seamănă-ntre ele“. Şi parcă pentru a spori bizareria, Ion Caraion, evocându-l pe Drieu la Rochelle în cartea din 1947, pare a anticipa – într-un scenariu fantasmagoric – ceea ce s-a întâmplat lui „Artur“ de prin anii ’80 încoace: „Aud că e foamete-n Franţa, şi-aud/ că Pierre Drieu la Rochelle s-a întors la Paris./ Ce legătură are asta cu Franţa?“. Veacul poetului şi poeziei din Panopticum, omul profilat pe cer şi cântece negre este unul întunecat, în conflict cu oamenii, şi ei „stranii“, zăcând şi privindu-se ciudat:„La marginea vieţii zăceau/ oamenii veacului întunecat,/ privindu-se unii pe alţii ciudat/ asemeni cavalerilor Sfântului Graal./ – Nu mai avem rodii nici pâine,/ Tâmplele – tâmplele înoată în sânge;/ o pasăre slobodă plânge/ sub ceruri zbârcite ca foamea./ Nici veacul acesta, nici el/ nu-i al nostru – şi minte;/ rămâne un cuvânt negru, fierbinte/ de spus, în fiecare zi lângă uşă./ Cuprindeţi pădurea acestui ev-mediu/ şi ea – nu-i decât o pată, un ton./ Ochiul lunii de pe ţărmul breton/ o despleteşte-n oraşul-asediu./ Simt liniştea cu somnul rotund/ plimbându-se-n acuareaua neştearsă,/ mâna care intră pân’ la fund/ în inima parcului, arsă./ Un iepure galben se culcă/ neîntrebat sub lunetă/ şi seamănă o baltă de păcuri/ trupul lui, sub cuţitul împuns în carpetă./ Odată cu luna, intrară/ prin case miresme de fân;/ bolnavul, rotundul plămân/ al cetăţii, îşi zvârle casca afară./ E un sfert de oră reculegere lăsat./ Muzeul, cu bătătura sa largă,/ tras de-o pasăre slobodă, aleargă/ prin peisagiul ca un pom retezat./ Oxidări, oxidări…/ Parcul a fost o flacără mare./ Pe fundul oceanului, seara/ au trecut turme de arbori de sare./ Seceta, drumul, ereţii/ şi munţii, vânătoarea, platanii./ Zăceau la marginea vieţii/ oamenii veacului – stranii“ (Pasărea urgiei). Evul nou de cancer, cum îi spune poetul în Vegetaţii pe costum din volumul omul profilat pe cer, e unul de război şi lepră (anul 1939 rămâne un reper obsedant care va reveni şi în cărţile de după 1966), în care până şi luna e motorizată, expirată în miros de benzină – o lume de cadavre în putrefacţie, care contestă divinitatea la limita blasfemiei (Dumnezeu e „escroc“, Iisus n-a trăit într-o iesle, iar Maica Domnului are„ochi de castane“), nu din ateismul impus (cum se va întâmpla numai peste câţiva ani), ci ca un reflex al omului care şi-a pierdut speranţa şi credinţa. Nimic nu rezistă acestei estetici a urâtului şi grotescului: erosul e lugubru şi se consumă între o femeie „stranie meduză“ stearpă şi un bărbat cu falange moi, albite: „Femeie-n tot ce ai pe trupul gol, fantastic,/ de sevă tropicală sau stranie meduză/ te uiţi în altă parte, când se descheie-o bluză,/ perfidă, nu simţi mâna prin sterpul sân, dar plastic./ Falange moi, albite îi-alunecă pe coapsă,/ o sârmă spartă urcă difuză pe sub rochii,/ ne căutăm gura şi-ncovrigăm cu ochii/ aceste şolduri calde, întinse ca o capsă./ Ţi-s pulpele atâta de-aprinse şi de fine,/ că-n irizarea pielii tot sângele-i porfir;/ flacoane mari în vine ascunse, ca-n clondir,/ duc luna mai departe pe sănii şi-n patine./ Subţire treci prin carne, dar carnea nu mai este,/ cum ceasul care bate în vreme fu şi moare;/ prin tine dorm incendii, se umplu samovare/ şi-un ceai rusesc te

Centenar

www.revistaneuma.ro strigă din ceştile funeste,/ în timp ce birja trece absentă mai departe,/ statuile-s istorii, istoriile-s moarte/ şi doar castanii negri – iregular sau drept –/ ca nişte copci înalte, încheie pământul la piept“ (interludiu).

Când nimeni (dar nimeni?) nu-l mai obliga sau, oricum, presiunea din partea politicului scăzuse şi poeţii păreau a începe să-şi vadă de poezia lor, Ion Caraion, în loc să refacă punţile cu lirismul cântecelor negre de la început, spune senin, în eseu, cartea din 1966 a revenirii sale în circuitul public, „socialismul e zâmbet“. geneze, primul poem al cărţii, e foarte semnificativ pentru mutaţiile care se vor fi produs în cei aproape douăzeci de ani de tăcere impusă:„Mâinile miros a gutui, a ienupăr şi-a bine./ Apa împietrise – şi i s-a întors rodul în matcă;/ repurcedere tânără./ După propriile-i urme, ochiul de veghe s-a luat ascuţit./ Nu, conştiinţa n-a murit pe prispa învinsului./ Timpul umblă prin lume./ Înaintea mea-i atâta somn/ În casa morţilor se vorbea cu fluturii de noapte./ Pământul face femei de văpaie/ de care – dacă te-apropii – dispar./ Printre genunchii şi umerii Cazanelor, se caţără vara./ Ca să se prefacă în drumuri, în faguri şi-n stele,/ pete ici-colo,/ veacuri de-a rând,/ oamenii dormiseră pe câmp./ Înaintea mea-i atâta rouă!“. Totul se schimbă, pare că e o nouă geneză; Ion Caraion şterge tot cu buretele, orice urmă de cretă, şi se naşte a doua oară, în chinuri, probabil, oricum, în lirismul său – acela de altădată – mutilat; mai mult încă, geneze capătă, adesea, tonul şi radicalitatea unei „autodemascări“ în tradiţia acelora din vremea detenţiei poetului:„vechea“ poezie este, iată, casa morţilor în care se vorbea cu fluturii de noapte, nevroza primelor cărţi e uitată în „repurcederea tânără“ şi în mirosul de gutui, ienupăr şi „bine“: Ion Caraion este cazul-limită al poetului reconvertit, re-prezentând un model multiplicat în multe destine, de la Mihai Beniuc şi Maria Banuş la Nina Cassian, Dan Deşliu sau Aurel Rău. Ion Caraion îşi face mea culpa în faţa celor care citeau eseu şi care, totuşi, ştiau prea puţin, nimic poate, despre cântecele negre de altădată. Poetul întoarce totul: satul nu mai e pustiu, surpat în scârba de viaţă (ca în cântece negre), ci se află acum„la marginea bucuriei“, copiii mâncând, odinioară, din gunoaie îşi risipesc, azi, glasurile pe mare, ţărăncile cu „ţâţe obosite“ şi feţele galbene au, în noul sat, „coacăze şi vorbe domoale“ şi umblă pe câmpuri„cu puiul de potârniche-al luminii în palmă“, veacul vechi, obosit şi cu un „coviltir sur“ era un „anotimp ciudat“, acum lumea e „desprimăvărată“, femeia stearpă, stranie meduză (din omul profilat pe cer), cântă, râde şi trece prin parc, în eseu: „e vremea suavelor neruşinări ale naturii“, scrie Ion Caraion în echinox, făcând uitată„noaptea mea de zgură“, iar imaginea„heleşteielor negre“ din trecut se risipeşte în„vasta lumii dimineaţă“. Începând cu eseu şi continuând cu Dimineaţa nimănui (1967), necunoscutul ferestrelor (1969), cârtiţa şi aproapele (1969), Selene şi Pan (1971), cimitirul din stele (1971), Munţii de os (1972), Poeme (1974), Ion Caraion pare a încerca mereu şi mereu să răspundă la întrebarea-ghilotină din poemul Mâinile cu faţa în jos:„cum să mă despart de mine?“, se întreabă poetul în zorii celui de-al doilea început literar, iar sumarul cărţilor sale adună, într-o bizară pendulare, semne ale vechii paradigme („O mulţime de cârji goale îşi pierduseră stăpânii./ Talerele oarbe îşi aminteau,/ ca de nişte vase nespălate,/ de tâmplele morţilor./ Şi uitându-se-n apă, le căutau/ bătrânilor heliotropi/ urmele obrajilor./ Pe fiecare tipsie: un cap de-mpărat,/ din care ciuguleau vrabia, cioara./ Prin ochii lor umblă caii şi moara“ – Sans cou et soleil) lângă un madrigal precum octombrie din gutui („Dă-mi rochia ta lirică, frunză căzută./ La noapte, iubita

44

Nr. 7-8(69-70) 2023

se mută“), îmbrăţişări „cu lujeri şi elanuri“ şi efuziuni în retorica liricii patriotice. Dincolo de toate aceste tribulaţii ale poetului reconvertit e şi o amarnică dramă aici: a omului care nu mai e liber şi din care n-a mai rămas decât frica (în „omenirea înconjurată de ziduri de frică“): un Artur, adică:„Mă cunosc toate lucrurile./ Nu mai sunt liber./ Să înnopţi în cartofi, în pietriş…/ Tot ceea ce nu găseşti aici am distrus./ Mi-a scris cucuvaia: fă-mi propuneri!/ În sângele meu e un cântec ferit./ Un om a scos mâinile din timp/ apoi mersul/ apoi spaţiile/ apoi o melancolie ocultă cu care a despărţit oraşul/ şi a spus două vorbe – şi era o cenuşă cumplită/ şi a spus trei vorbe – şi s-a speriat/ şi atunci a închis ochii./ A închis ochii şi a spus: din mine n-a mai rămas decât frica./ Şi pe urmă n-a mai înţeles nici unde e melancolia, nici/ unde-i sunt mâinile, nici unde e timpul./ Şi era o cenuşă cumplită“ (afară). Într-un poem precum eu am văzut din volumul Dimineaţa nimănui pare a-şi asuma modelul celebru al lui Pilat din Pont:„Eram Pilat din Pont şi-am avut o mie de braţe“, scrie poetul acolo. În realitate, rămâne, pentru totdeauna, exilul interior: „ne naştem şi murim în exil“, spune Ion Caraion în Frig adamic din sumarul aceleiaşi cărţi din 1967. O formă a acestui exil e, în fond, şi versificarea, altfel meşteşugită, din care s-au ivit atâtea volume în română şi franceză: e înlocuirea poeziei, ca stare interioară şi mărturie a conştiinţei, cu mimarea ei. Câteodată, e adevărat, răzbate nostalgia, repede reprimată, însă, ca un lucru ce trebuie să rămână pururea ascuns (pentru că e periculos), după vremurile când fiinţa se destrăma în voia nălucii:„Am fost prieten cu toate singurătăţile./ Am aprins lămpi în rătăcitori./ Seara beam un ceai sau nici atât./ S-au subţiat cărări în trecuturi –/ şi iată uitarea./ Totul e cum a mai fost:/ lucruri cărora nu le pot da nume./ Fată cu basmele-n păr,/ să nu ne mai aducem aminte./ Toamna plecau circurile./ Baba vindea maghiran pentru noi,/ Prielnic întuneric dughenelor cu cămătari,/ vântul mai face tumbe şi fluturi./ Cândva mi-arătai o veveriţă cât un cartof/ şi ne destrămam în voia nălucii./ Oamenii ştiu ceva ce mie nu-mi spun./ Ce-o mai fi făcând apa în care-ţi scuturai brumele?/ Prin ierburi şi moine,/ cenuşile şi-amestecă sfinţii./ Seara venea ca un câine din munţi,/ să ne lingă mâinile calde./ Tot îmi mai eşti dragă şi tot/ mai aud şarpele lumii prin ziduri./ O! De-am fi rămas numai în închipuire/ ca luptele din panoplii…/ Viaţa e totdeauna aşa cum nu trebuie să fie viaţa“ (Mătase măruntă); sau, altădată, în Plusquamperfectum, babiţele lui Urmuz:„S-a-ntâmplat numai atât:/ avea nasul cam urât,/ vorbele – vreo patru sute –/ îi curgeau invers dar iute/ şi-ţi sunau toaca-n auz/ babiţele lui Urmuz“. Rămân, însă, până la urmă, frica, suspiciunea, teama omului de om şi nostalgia altui timp şi a altei paradigme de sensibilitate: „Voi pleca din viaţă făr’ să sufăr/ c-am lăsat vreo bucurie-n urmă./ Cum deşerţi un cufăr în alt cufăr/ dezgustat că drumul nu se curmă./ Am fost morsă, viezure, prigoare./ Galaxii bătrâne zeu m-avură./ Mă cobor din stihii ori din soare –/ când un despot, când o târâtură./ Asuprit mi-i gândul totdeauna,/ din atât noian de ipostaze,/ că s-a deghizat în gâde luba/ şi-mi înşiră oasele pe raze./ Peştere de mucegai şi sânge,/ cui tot plângeţi, care-odinioară/ mi-aţi oprit visarea de-a mai plânge/ şi aluatul inimii să doară?/ Poate-s ironia ceea nouă/ flegmele de azi pietrificate/ or să-mi pară-n cernerea de rouă/ cine ştie – crini ori nestemate“ (Prelungirea morţii); acolo, în peşterile de mucegai şi sânge a rămas poezia, în ironia „ceea nouă“ e meşteşugul ei.

Nici măcar un refugiu precum cel din Munţii de Os nu mai pare posibil pentru un poet a cărui viaţă a fost, cum spune, mai mult noapte, într-o lume fără timp.

45

Nr.7-8(69-70) 2023

Studii critice

www.revistaneuma.ro

Mario §i vr[jitorul GHeorGHe GlodeAnu

homas Mann (1875-1955) a fost o personalitate marcantă a literaturii secolului XX, care a reușit să confere o strălucire aparte literaturii germane. Datorită condițiilor politice tot mai vitrege din țara sa natală, în 1933, s-a exilat în Elveția, apoi în S.U.A. (1939). În 1929, a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură. A devenit cunoscut îndeo- sebi prin creațiile sale epice de mari dimensiuni, din rândul cărora se remarcă romanele Casa Buddenbrooks (1901), Muntele vrăjit (1924), tetralogia Iosif și frații săi (1933-1943), Lotte la Weimar (1939), Doctor Faustus (1947).

Sunt cărțile unui umanist situat în descendență goetheană. Pe lângă romanele care i-au adus celebritatea, Thomas Mann este și autorul câtorva reușite nuvele și povestiri, precum Moartea la Veneția (1912) sau Mario și vrăjitorul (1930). Sunt creații care îl plasează pe autorul lor printre marii autori de proză scurtă ai literaturii universale. De altfel, romancierul a scris nuvele și povestiri o lungă perioadă de timp, din 1893 până către sfârșitul vieții (1953). După cum precizează Thomas Kleininger în Notele și comentariile la ediția românească a Povestirilor (Thomas Mann, Povestiri, vol. I-II, traducere de Ion Roman, note, comentarii și postfață de Thomas Kleininger (Editura Univers, București, 2000), narațiunea Mario și vrăjitorul a apărut inițial în numărul 8 din aprilie 1930 al publicației Velhagens und Klasings Monatshefte. În același an, creația vede lumina tiparului și sub formă de volum la Editura S. Fischer din Berlin.

Pretextul relatării se găsește într-o călătorie făcută în 1926 în localitatea Forte dei Marmi de lângă Viareggio. Povestitorul schimbă numele localității în Torre di Venere, un toponim fictiv, dar mult mai

T

sugestiv, însemnând Turnul Venerei. Deja subtitlul relatării ne avertizează asupra faptului că este vorba despre O întâmplare tragică din călătorie. Motivul călătoriei face ca relatarea să prezinte unele asemănări cu Moartea la Veneția. Relatarea se găsește sub semnul memoriei, întâmplările fiind reconstituite ulterior sub pecetea amintirii.

Prozatorul recunoaște însă că este vorba despre niște amintiri învăluite într-o atmosferă neplăcută. Supărarea, iritarea și tensiunea trăite la Torre di Venere au fost amplificate de întâlnirea cu maleficul personaj Cipolla, o veritabilă întruchipare a răului. Anticipând lucrurile, Thomas Mann vorbește despre un „final înfricoșător” datorat „înșelăciunilor acelui om straniu”.

La întâmplare au asistat și copiii, care însă nu au conștientizat „unde s-a terminat spectacolul și unde a început catastrofa”, rămânând cu iluzia că totul nu a fost decât un spectacol.

După ce anticipează evenimentele care vor urma, prozatorul oferă o serie de detalii despre stațiunea Torre, situată„cam la cincisprezece kilometri de Portoclemente, unul dintre cele mai îndrăgite locuri de vilegiatură de la Marea Tireniană, un orășel elegant și plin de lume timp de câteva luni”. Povestitorul descrie sosirea lor la Torre la mijlocul lunii august, când sezonul italian „era încă în plină înflorire”. În mod paradoxal, el nu dă nume și nu insistă pe prezentarea familiei sale. Aflăm doar că este însoțit de soția sa și de cei doi copii, o fetiță și un băiat. Descrie în schimb farmecul locului, atmosfera creată de vilegiaturiști. Acum se vorbește pentru prima dată și de Mario, chelnerul de la„Esquisito”, una dintre cafenelele-grădină de pe promenada plajei.

Pitorescul exterior se dovedește însă înșelător, deoarece familia trăiește câteva întâmplări ofensatoare, care le strică bunadispoziție și care i-a indignat, determinându-i să părăsească „Grand Hotel”. De exemplu, îi deranjează faptul că la mesele de pe veranda care dădea spre mare aveau acces doar anumiți clienți. Ofensa supremă vine atunci când li se cere să se mute în clădirile anexă la solicitările unei prințese deranjate de tusea convulsivă de care suferea unul dintre copii. Indignați de decizia

conducerii hotelului, vilegiaturiștii se mută la pensiunea „Eleonora”, patronată de simpatica signora Angiolieri, unde găsesc toate condițiile necesare pentru a petrece o vacanță plăcută. Patroana stabilimentului a devenit cunoscută prin faptul că a fost doamna de companie, garderobiera și prietena celebrei actrițe Eleonora Duse, iubita lui Gabriele D’Annunzio.

Este interesantă maniera în care Thomas Mann împletește realul cu imaginarul.

Răul a fost însă comis, iar povestitorul recunoaște că tihna adevărată le lipsea. Întâmplarea cu tusea convulsivă îi provoacă o stare de iritare, pe care nu poate să o depășească. Îl revoltă abuzul de putere, nedreptatea, corupția slugarnică.

Vorbește apoi ironic despre soarele torid al sudului, „clima înfloritoare a umanității, soarele lui Homer și așa mai departe”.

Această climă „lasă nesatisfăcute, într-un mod pustiitor, nevoile mai adânci și mai puțin simple ale sufletului nordic și-ți insuflă cu timpul un fel de dispreț”. Totul este perceput prin cultură la Thomas Mann, trăsăturile spiritului latin fiind explicate prin intermediul climei. Mai mult, prozatorul identifică o atitudine politică în ținuta italienilor, iar disputele se resimt și la nivelul copiilor. Evenimentele prezentate se petrec imediat după instaurarea regimului fascist al lui Benito Mussolini.

Drept consecință, trimiterile la mentalitățile timpului se dovedesc absolut firești, necesare pentru a înțelege starea de spirit a vremii. De altfel, odată cu apariția vrăjitorului, narațiunea se transformă într-o parabolă a puterii și a exceselor acesteia.

O altă ofensă este trăită în momentul în care, prin fetița lor de opt ani care își scoate costumul de baie ca să îl spele, vilegiaturiștii reușesc să scandalizeze opinia publică. În numele unei pudibonderii exagerate, sunt atacați cu predilecție părinții cu tot patosul sudului „pus în slujba bunei-cuviințe și a moravurilor virtuoase”.

Se ajunge chiar să se considere că a fost jignită demnitatea națională. Întâmplarea se lasă cu o amendă, ceea ce nu i-a determinat însă să părăsească stațiunea. Povestitorul o spune cu regret deoarece, plecând, ar fi evitat întâlnirea cu maleficul vrăjitor, a cărui prezență este anunțată în

Studii critice

www.revistaneuma.ro titlul relatării. Rămânând, ei trăiesc „acea impresionantă și nefericită întâmplare cu Cipolla”. În mod firesc, titlul narațiunii nu ar fi trebuit să fie Mario și vrăjitorul, ci Vrăjitorul și Mario, deoarece iluzionistul se găsește mult mai mult timp în centrul relatării.

Este interesantă maniera în care scriitorul se raportează la subiect. Spre deosebire de alți prozatori care abordează din convingere un subiect legat de fantastic sau de ocultism, se vede clar că Thomas Mann nu crede în așa ceva. Mai mult, deși este vorba despre un scriitor realist, acesta nu prezintă lucrurile în mod obiectiv.

Dimpotrivă. El își declară antipatia față de vrăjitor pe tot parcursul reprezentației la care asistă în calitate de spectator. În ciuda repulsiei vădite pe care o resimte, la un moment dat, povestitorul se vede obligat să recunoască puterile neobișnuite pe care le deține magicianul. Acesta apare către sfârșitul sezonului, prezența sa fiind anticipată printr-o mulțime de afișe ce anunțau descinderea în Torre di Venere a unui celebru iluzionist și prestidigitator. El urma să îi prezinte publicului „câteva extraordinare fenomene misterioase și uluitoare”. Spre deosebire de po- vestitor care îl consideră pe magician un biet scamator de la care nu se aștepta la nimic serios, acesta reușește să trezească interesul copiilor. Dincolo de curiozitatea celor mici, prezența la spectacol mai este explicată și prin nevoia de distracție a vilegiaturiștilor. Prozatorul descrie spectacolul de iluzionism oferit de cavaliere Cipolla, atracția derulându-se în două etape distincte. Se începe cu numerele mai simple de iluzionism, după care urmează lucrurile tot mai complexe. Povestitorul reconstituie ulterior din memorie spectacolul de magie la care a asistat. În introducere, prestidigitatorul susține un discurs din care nu lipsește încărcătura politică. Personajul încearcă să atragă atenția asupra sa menționând că la unul dintre spectacolele sale a asistat însuși ducele și că munca sa a fost apreciată de opinia publică cultivată, fiind consemnată în ziarul Corriere della sera. Discursul magicianului devine pentru povestitor un pretext pentru a vorbi despre rolul limbii la popoarele meridionale, în care se descoperă un ingredient al bucuriei de a trăi. Deși nu este un personaj simpatic, Cipolla reușește să trezească interesul spectatorilor. Thomas Mann ne prezintă un personaj respingător atât prin aspectul său exterior, cât și prin dimensiunea sa spirituală. Caracterul dezagreabil este sporit

de infirmitatea sa fizică, ceea ce anticipează caracterul malefic al acestuia. Cavaliere Cipolla este un cocoșat, diformitatea sa fizică fiind în consonanță cu cea spirituală. Cu toate acestea, personajul reușește să îi domine pe spectatori prin intermediul puterilor sale oculte. Deși este vorba despre un spectacol magic, narațiunea nu plonjează în fantastic datorită atitudinii demitizatoare a spectatorului devenit ulterior povestitor. Șirul demonstrațiilor se deschide cu un joc al cifrelor. De la experiențele simple cu numere, magicianul trece apoi la cele cu cărțile de joc. În calitate de martor al întâmplărilor, povestitorul nu conștientizează cât este real și cât ține de farsă în spectacolul la care asistă. Cu toate acestea, el studiază cu atenție reacțiile magicianului, ale personajelor antrenate în spectacol și ale publicului. Reprezentația ocultă pare minuțios regizată, scamatorul recurgând la tehnica gradației. Lumea se vede obligată să accepte faptul că participă „la o distracție cu totul neobișnuită” și să recunoască destoinicia profesională „de netăgăduit” a iluzionistului.

De la trucurile cu cărțile de joc se trece apoi la jocurile de societate„care se bizuie pe capacitățile supra sau subraționale ale naturii omenești, pe intuiție și pe transmiterea «magnetică», într-un cuvânt, pe o formă inferioară de revelație”. Spirit rațional, povestitorul ține să ne avertizeze în repetate rânduri că nu crede în magie. Mai mult, el vorbește chiar de „caracterul dubios, impur și încâlcit al celor oculte”, iar pe cei care practică ocultismul îi consideră niște indivizi care amestecă într-un mod vexator coțcăria și înșelătoria.

Chiar dacă este pomenit inițial fugitiv, Mario își face prezența destul de târziu în narațiune, rolul său fiind decisiv abia în deznodământul întâmplărilor. Centrul interesului este acaparat timp îndelungat de scamatorul Cipollo, regizorul și principalul actor al jocului magic.

Povestitorul nu redă toate trucurile la care recurge scamatorul, preferând să recurgă la tehnica rezumării. În cazul doamnei Angiolieri, magicianul descoperă că aceasta a trăit cândva în intimitatea unui mare artist. Este vorba despre celebra actriță Eleonora Duse. În paralel cu prezentarea numerelor de iluzionism se insistă și pe reacțiile spectatorilor, care ajung tot mai mult sub influența prestidigitatorului. Povestitorul continuă să îl suspecteze, deoarece acesta ghicește un lucru cunoscut de toată lumea în mica stațiune balneară.

46

Nr. 7-8(69-70) 2023

Cea de a doua parte a spectacolului magic dobândește o turnură mult mai complexă și mai dramatică. Abia acum își dezvăluie magicianul adevăratele sale puteri oculte. Pauza dintre cele două acte devine pentru narator un pretext de meditație. El recunoaște că s-a temut de acest punct al relatării sale încă din momentul în care a început să povestească. Naratorul se întreabă de ce nu a plecat și nu știe ce să răspundă. Între timp, trecuse de ora unsprezece și copiii au adormit pe genunchii părinților, ultimele experimente fiind destul de plictisitoare pentru ei. Recunoaște că a vrut să se întoarcă pentru a-și culca odraslele, dar acestea au refuzat să plece atunci când au fost trezite. Curiozitatea firească privind maniera în care își va continua spectacolul cavaliere Cipolla învinge oboseala. Privind lucrurile ulterior, povestitorul nu își iartă faptul că au rămas, chiar dacă au făcut-o pentru un răstimp provizoriu. În ciuda disprețului vădit cu care îl privea pe scamator, recunoaște că atât el cât și ceilalți spectatori se găseau sub stăpânirea unei fascinații. Cu toate acestea, povestitorul nu crede că iluzionistul le-a paralizat voința. O interesantă notă explică etimologia comună a termenilor fascinație și fascism de la latinescul fasces, mănunchi de nuiele ce trimite la vechiul simbol roman al autorității în stat.

Observatorului atent, bâlciul îi apare ca o reprezentare miniaturală a lumii. Povestitorul constată faptul că „în sala de spectacol, lucrurile s-au petrecut tot atât de ciudat și captivant, tot atât de neplăcut, jignitor și apăsător ca în Tore în general”.

Mai mult, este de părere că sala de spectacole„constituia focarul tuturor lucrurilor stranii, neplăcute și dramatice, de care părea încărcată atmosfera șederii noastre la Torre di Venere”. Din această perspectivă, scamatorul infirm și malefic pare personificarea tuturor relelor petrecute în stațiune.

La un moment dat, ca din întâmplare, textul trimite din nou la Mario, cunoscutul picolo de la „Esquisito”. Rămas timp îndelungat un personaj episodic, acesta se află printre spectatori. Copiii sunt cei care îl descoperă în mulțime și i se adresează în pauza dintre acte. La un moment dat răsună gongul, iar introducerea în spectacol se realizează printr-un nou discurs al magicianului. Ca și în prima parte, povestitorul rezumă faptele. Recunoaște că prestidigitatorul, pe care îl privea cu o vădită antipatie și pe care îl numește „schilod”, „șarlatan”, „pocitanie în redingotă”,„era cel mai puternic hipnotizator pe care l-am întâlnit vreodată în viața mea”.

47

Nr.7-8(69-70) 2023

Scamatoria era considerată doar o ocupație de suprafață, menită să inducă în eroare autoritățile care interziceau exercitarea profesională a unor asemenea puteri oculte. Spre deosebire de numerele de iluzionism din prima parte, a doua jumătate a programului constă în„demonstrații de impunere și supunere a voinței”. De data aceasta publicul cade sub vraja unei personalități ce dă dovadă de o riguroasă siguranță de sine. Relatarea insistă și pe instrumentele magicianului, „păhărelul întăritor și cravașa cu mânerul în formă de gheară”. Primul are rolul de a amplifica puterea demonică a maestrului, în timp ce biciul reprezintă un simbol al dominației și al supunerii oarbe, necondiționate.

Faptele au rămas extrem de vii în memoria povestitorului, cu toate că acesta nu mai reține ordinea exactă a desfășurării lor.

Recunoaște că unele producții „mici și trecute la repezeală” l-au impresionat mai puternic decât numerele care s-au bucurat de mult succes. Prezentând miracolele la care a asistat, naratorul vorbește despre o doamnă mai în vârstă care a adormit și care a fost făcută să își imagineze că face o călătorie în India. Aflată în transă, ea a vorbit despre aventura ei fantastică. În cadrul unui alt număr de magie, un domn înalt și uscățiv nu își mai poate ridica brațul după ce „ghebosul” lovește aerul cu cravașa. Apoi se descrie vraja exercitată asupra doamnei Angiolieri, care nu poate rezista puterilor magicianului. Scena este prezentată ca fiind „de un comic mișcător și fantastic”. În ciuda apelurilor soțului ei, ea se îndreaptă fantomatic înspre magician, fiind sub efectul vrăjilor malefice ale acestuia. Femeia cu mișcări de somnambulă, cu brațele rigide, cu mâinile ridicate din încheieturi și cu picioarele lipite aluneca fantomatic împotriva voinței sale înspre cel care i se adresa poruncitor.

Chemările repetate ale soțului nu pot contracara puterea formulelor magice.

Important este finalul numărului, când, într-un gest de cavalerism teatral, magicianul întrerupe vraja și o redă pe doamna

Studii critice

www.revistaneuma.ro Angiolieri soțului ei, cerându-i să apere din toate puterile o comoară ce îi aparține.

Aceasta deoarece „există puteri mai mari decât rațiunea și virtutea și că acestea sunt doar în mod excepțional însoțite de mărinimie și abnegație!”În ciuda atitudinii constant denigratoare a povestitorului, afirmația este esențială privind credința în existența puterilor oculte. O dovadă clară în acest sens este tocmai spectacolul magicianului. În mod treptat, forțele demonice ale vrăjitorului pun stăpânire pe mulțime, astfel încât spectatorii nu îi pot opune rezistență individului malefic. Maestrul își impune voința, astfel încât mai mulți spectatori sunt obligați să danseze, chiar dacă nu doresc acest lucru. Adevărată unealtă magică, cravașa de piele cu mâner în formă de gheară e comparată cu mitologica nuia a vrăjitoarei Circe. Există diferențe semnificative în maniera în care percep spectacolul copiii și povestitorul.

Cei mici au acces doar la suprafața lucrurilor. Pentru ei, țopăiturile grotești și involuntare ale personajelor reprezintă ceva extrem de vesel. În ceea ce îl privește pe povestitor, acesta dorește să descifreze semnificațiile majore ale întâmplărilor la care este asistă.

La un moment dat, către sfârșitul reprezentației, este chemat pe scenă și Mario de la „Esquisito”. Acesta a urmărit spectacolul cu atenție, dar fără să facă prea mult haz. Provocat, este obligat să participe la spectacol, deși acest lucru nu îi face nicio plăcere. Povestitorul face portretul personajului, care are o fizionomie de o melancolie primitivă. Spre deosebire de scamator, personajul este privit cu simpatie. Chiar și iluzionistul afirmă că îl cunoaște de mult și că s-a asigurat de minunatele lui calități. Auzind că îl cheamă Mario, Cipolla menționează că este vorba despre un nume antic, ce ține treaz tradițiile patriei. Se pare că vrăjitorul trimite la Gaius Marius (156-86 î.H.), conducător roman de oști care, în ciuda originii sale plebee, a fost timp îndelungat consul al

Romei. Observând pe chipul lui Mario o umbră de melancolie, vrăjitorul îl întreabă dacă are necazuri și dacă are încredere în el. Apoi dezvăluie faptul că problemele tânărului sunt provocate de dragostea neîmpărtășită pentru Silvestra. Când Mario vrea să se retragă de pe scenă, magicianul îl oprește, promițându-i o serie de lucruri frumoase. Vrea să îl convingă de faptul că necazurile sale nu au niciun temei. Cipolla o prezintă pe frumoasa Silvestra ca pe un înger și îi face un portret idilic. În același timp, se insistă pe reacțiile lui Mario.

Magicianul atrage atenția asupra diferențelor existente între necazurile provocate de iubită și necazurile pe care omul și le provoacă singur. Aceasta deoarece în dragoste multe lucruri sunt înțelese greșit. În ciuda infirmității sale, cocoșatul se prezintă ca un veritabil expert în dragoste.

Se pune în locul iubitei și afirmă că, dacă ar trebui să aleagă între un necioplit și Mario, „un cavaler al șervetului”, care iubește cu o simțire adevărată, hotărârea nu e greu de luat. Aflat sub influența malefică a iluzionistului, tânărul are impresia că se găsește în fața iubitei sale și că mărturisirile îi aparțin acesteia. Când îi cere să îl sărute, aflat sub imperiul vrăjii, tânărul nu ezită. Clipa de fericire iluzorie trăită de Mario dobândește o dimensiune grotescă în fața spectatorilor. Povestitorul insistă pe diferența dintre realitatea degradantă și iluzie, pe antiteza dintre imaginea monstruoasă a cocoșatului și cea idilică a iubitei. În momentul în care magicianul desface vraja, tânărul îndrăgostit se trezește la trista realitate. Conștientizează farsa la care a fost supus și se simte umilit, batjocorit. Sala aplaudă, în timp ce magicianul râde săltând din umeri. Spectacolul de magie are un sfârșit terifiant. Cel umilit îl împușcă magician, răzbunându-se pentru ofensa îndurată în fața unui public numeros. Având în vedere contextul social-politic în care a fost elaborată, narațiunea poate fi interpretată și ca o parabolă a puterii și a exceselor ei.

In memoriam

www.revistaneuma.ro eproduc mai jos, cu ghilimelele de rigoare, un fragment din anunțul postat de Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj în data de miercuri 12 iulie, la ora 19: 16. „cu adâncă tristețe anunțăm decesul profesorului Virgil Stanciu, unul dintre marii profesori ai facultății noastre. Mentor a generații întregi de studenți, profesorul Stanciu, sau «bill», așa cum îl cunoșteam cu toții și cum îi plăcea să i se spună, a format nenumărați specialiști în literaturile engleză și americană, coordonându-le tezele de doctorat și îndrumându-i în carieră.

Mulți dintre noi suntem azi ceea ce suntem și datorită profesorului Stanciu. (...) totodată, profesorul Virgil Stanciu a fost unul dintre traducătorii de primă mărime din cultura română în ultima jumătate de secol. intelectual rafinat, un spirit de o rară eleganță, un profesor cu mare prestanță, un stilist remarcabil, profesorul Stanciu a fost iubit deopotrivă de studenți, de colegi și de scriitorii în mijlocul cărora se simțea cel mai bine, și va rămâne în amintire ca una dintre figurile cele mai luminoase ale vieții culturale din cluj și din țară.”

Ca în teatrul shakespearian, viața e un amestec de bucurii și dureri. Cumplita veste mi-a parvenit la scurt timp după ce, alături de Lucia Verona, vizionasem la UNATC spectacolul-disertație de masterat al tinerei regizoare Luiza Dabija cu A douăsprezecea noapte. În creierul nopții au început să curgă mesajele de condoleanțe, solidaritate, de aducere aminte închinate marelui Profesor. Dispariția sa a fost anunțată de media clujeană și ardeleană, dar Profesorul Stanciu a fost mai mult decât o personalitate de importanță locală, putându-și aroga poziția de cel mai mare anglist român de la Leon Levițchi încoace. Să te poți mândri că i-ai avut studenți pe Ștefan Avădanei, Odette Blumenfeld, Liviu Cotrău, Ștefan Oltean, Adrian Papahagi, Rareș Moldovan, etc. etc. nu-i lucru la îndemâna oricui. Să ai un palmares de traducător literar cu o impresionantă listă de autori exclusiv canonici (de la Tobias Smollett la F. Scott Fitzgerald, David Lodge, E. L. Doctorow, Julian Barnes, Ian McEwan, A. S. Byatt, William Trevor, V. S. Naipaul și atâția alții) e un lucru pe care puțini confrați de breaslă l-au reușit... Iar toate aceste strălucite performanțe au fost dublate de o modestie și o generozitate pe care le emană doar marile personalități conștiente de propria valoare.

Se spune, în popor, că omul sfințește locul. Ei bine, Virgil Stanciu a sfințit mai mult decât un loc. A fost iubit necondiționat de către toți colegii angliști și a străbătut țara în lung și-n lat, ca membru invitat în zeci de comisii de doctorat, acordându-le multora dintre colegii mei girul competenței și exigenței sale.

Iată comentariul Liei Hanțiu (fost director de departament la Universitatea din Oradea) la postarea mea de pe facebook dedicată lui bill Stanciu: „nu pot să cred! am fost prieteni buni. um om de o mare noblețe sufletească și discreție, un adevărat cărturar... odihnă veșnică! Sincere condoleanțe familiei îndoliate!”

Emil Sîrbulescu, fost director de departament al Universității din Craiova, a comentat: „bill Stanciu a făcut parte din comisia mea de doctorat. apoi m-a numit în mai multe comisii de doctorat unde el era conducător științific. În sfârșit, când eu am condus doctorate, a acceptat să facă parte din comisii și să vină personal până la craiova. M-a onorat prietenia acestui om minunat, profesor și traducător, ale cărui cărți le-am citit, și care m-a inclus în Dicționarul angliștilor și americaniștilor români. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

GEORGE VOLCEANOV

lui VIRGIL STANCIU (1941-2023)

R

Dumnezeu s[-l odihneasc[ în pace!

48

Nr. 7-8(69-70) 2023

Iulian Boldea a postat:„Dumnezeu să îl odihnească! un Profesor dedicat, cu vocație și generozitate, un traducător înzestrat și un om cu alese însușiri sufletești! În anul 2012 i s-a decernat titlul de Doctor honoris causa al universității Petru Maior la propunerea Facultății de Științe și litere al cărei decan eram atunci.”

O amplă evocare a profesorului o realizează Codrin Liviu Cuțitaru pe pagina sa de facebook, Codrin având rarul talent de a crea memorabile portrete literare. Reiau câteva fragmente din emoționantul său text: „În fața noastră, alături de ceilalți evaluatori din comisia doctorală, a apărut un bărbat distins, înalt, cu mers lent și apăsat, îmbrăcat într-un elegant costum negru, croit în nota sobrietății academice interbelice. Părul ușor grizonat și zâmbetul discret, bonom, îi dădeau un aer aristocratic. referatul lui a constituit o veritabilă prelegere despre sudul american și literatura exotică a acelui loc încărcat de simboluri oculte și mituri tulburătoare (...). Vorbea rar, cu un seducător accent ardelenesc, subliniind, profesoral, punctele importante ale expunerii. Pronunția cuvintelor din citatele englezești era impecabilă, perfect mulată pe ceea ce locuitorii albionului numesc, orgolios,the Queen’s (în prezent, iată,the King’s) english. am avut sentimentul că întâlnesc, în carne și oase, în românia finalului de eră comunistă, un lord britanic autentic, din stirpea celor pentru care valorile educaționale și principiile morale sunt mai importante decât propriile lor vieți.

Dacă cineva mi-ar fi spus, la vremea respectivă, că îl voi avea eu însumi, peste doar 8 ani, evaluator la propriul doctorat pe profesorul Virgil Stanciu, aș fi bănuit că visează. Și totuși, prin mișcările astrale, providențiale, ale «istoriei scurte», așa a fost. Mai mult, Virgil Stanciu mi-a fost evaluator la toate concursurile importante pe care le-am susținut mai târziu, de conferențiar și de profesor, iar, în anii din urmă, a acceptat, cu generozitate, să fie evaluator și la doctoratele îndrumate de mine. De aceea, mă consider, în mare măsură, la rândul meu, studentul acestui formidabil profesor clujean, de care – realizez acum – mă leagă o afecțiune adâncă, șlefuită de-a lungul câtorva decenii. (...) inteligența, ironia fină, rafinamentul și bunătatea lui structurală – bunătate umană, sufletească, în cel mai propriu sens cu putință – ne vor lipsi, de astăzi înainte, tuturor celor care aparținem școlii anglistice românești.

Discret, demn, vertical, cu mers lent și apăsat, așa cum îi stă bine unui aristocrat adevărat, lordul ne-a părăsit. norii negri ai întristării au cuprins, inevitabil, orizontul, dar eu îmi permit să decupez, în interiorul lor, o fereastră prin care razele soarelui să pătrundă nestăvilit. acolo văd și trebuie să vedem cu toții posteritatea luminoasă a profesorului Virgil Stanciu a cărui operă (de cărturar clasic, traducător infatigabil, dascăl carismatic și istoric literar subtil) va dăinui prin generațiile de viitori angliști ai româniei. Zâmbetul său discret, bonom, patern, îi va însoți și pe aceștia, așa cum ne-a însoțit și pe noi, de-a lungul paginilor tipărite.”

Ce pot să adaug acestei minunate confesiuni decât bucuria de a-i fi fost și eu student doctoral, de a fi trăit clipe de neuitat în compania lui, de a fi beneficiat de generozitatea și susținerea lui, și de a-i fi întors toată bunătatea revărsată asupra mea în dedicația laconică de pe frontispiciul monografiei Întoarcerea la Marele Will.

Eveniment editorial

49

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Poezia.Introducere§iunitatedem[sur[ HoriA GârbeA ste reconfortant să observi că în lumea noastră, în general blamată pentru lipsă de interes față de cultură și mai ales literatură, un poet în viață se poate bucura încă de un veritabil cult și i se acordă o slavă rezervată în principiu numai artiștilor care și-au mutat umbra pe veșnicele plaiuri ale vînătorii de metafore.

Ion Mureșan este poetul pe care jură, ca pe zei, nu doar confrații, dar și o bună parte a criticilor, mai ales celor legați de el și prin originea transilvană. Volumele sale, rare și prețioase ca sarea în bucate, sînt salutate așa cum orice autor și-ar dori.

Frecvența redusă cu care apar cărțile lui Ion Mureșan ajută la transformarea fiecăreia într-un eveniment pe care nimeni nu scapă ocazia să-l comenteze, iar ansamblul lor a primit toate cele trei premii însemnate care pot răsplăti Opera Omnia: Eminescu, Arghezi, Blaga, poetul clujean fiind printre puținii, alături doar de Ana Blandiana, Adrian Popescu și Nicolae Prelipceanu, după știința mea, care au în palmares prestigioasele distincții. De altfel acest mic grup de autori domină poezia noastră precum niște Serena Williams, respectiv Federer, Nadal și lui Ion Mureșan îi revine rolul lui Djokovici care luptă să depășească recordurile primilor, mai experimentați cu 1-2 luștri. Cum însă jocul cu condeiul e mai slab retribuit decît cel cu racheta, mărimea sumelor adunate în carieră de cei comparați e diferită.

Volumul cel mai recent al lui Ion Mureșan, Introducere în poezie (Editura Charmides) poartă un titlu orgolios și se încheie cu un poem intitulat: Și e atât de frumos.

Dacă ne-am propune să descifrăm acest poem, așezat la capătul care dă greutate și stabilitate culegerii, am fi în dificultate. Fiecare secvență din cele patru se încheie cu un vers-refern :„Și e atît de frumos de parcă am murit demult”. Aflăm că pe un deal este o canapea roșie, alături de 100 de steaguri și de o măsuță pe care o doamnă „cu mîinile albe și foarte reci” copiază o poezie de Eminescu. Poetul doarme „pe celălalt deal” somnul său fiind protecția asigurată lui de un „gard de sîrmă ghimpată”. Totul este frumos, soarele apune și umbra„cuiva, nu știu a cui”se așează„ca o dantelă”pe fața celui adormit (dacă nu cumva e chiar mort).

Elementele cromatice sînt nete: canapeaua

E

e roșie, steagurile galbene, rochia doamnei e verde, pernița poetului e albă (sub ea are un cuțit și o secure), soarele apunînd e tot roșu. Putem crede că, foarte indirect și camuflat, poetul ne descrie un moment al trecerii spre altă lume, existînd semne în acest sens, sau că e doar o viziune suprareală, onirică. O stranietate cuprinde peisajul înfățișat, precum în poemele lui Virgil Mazilescu.

Un astfel de text, o viziune, foarte atent reconstituită în detalii, dar extrem de imprecisă în interpretări, nu constituie o noutate pentru poezia lui Ion Mureșan, e chiar o specialitate a sa. Un autor de pastișe sau de parodii s-ar simți îndemnat să deprindă mecanismul construcției și să-l imite. Este acesta dezavantajul posesorilor unor mărci foarte clare ce pot fi însușite, cu diferențele inerente între original și copie. Exemple clare sînt în acest sens epigonismele ce au obîrșit din poezia lui Eminescu, pogorînd pînă la Vlahuță și mai jos de el, ca și„nichitismele” care au inundat poezia noastră saturată de pastișe, mai onorabile sau mai ridicole încă din timpul vieții autorului de „necuvinte”. Toate acestea au, formal, un „aer” de texte ale maestrului, lipsindu-le doar talentul major al aceluia. Un pericol apare și asupra autorului însuși care, înșurubîndu-se decis în metodă, poate deveni propriul său epigon. Peștele pătrat, Poem despre cele ce nu se văd sau Poem de dragoste intră în aceeași categorie, a poemelor de viziune cu interpretare larg deschisă.

Autorul propune imagini care pot genera bănuiala că sînt simbolice și oferă un număr ca și nesfîrșit de presupuneri asupra sensului lor adînc. Așa apare un joc cu inefabilul, cititorul încercînd să reconstituie ceea ce poetul nu poate să îi descrie direct.

Altă categorie a poemelor lui Ion Mureșan prin care acesta „ne introduce” în poezie este aceea a textelor lungi și prozaice.

Acestea au aparența unor mici proze fantastice, cu personaje (unele reale ca Ioan Es. Pop, Gh. Iova) și întîmplări plauzibile, de pildă o călătorie de la Cluj la Bistrița, care se distorsionează pe-alocuri ieșind în irealitate. Și în aceste poeme, modul de realizare este destul de limpede. Textul e scris la persoana întîi.„Personajul”care spune eu călătorește (cu trenul, dar și cu dirijabilul) printr-o lume uimitoare și întrucîtva ab-

surdă, pe-alocuri ostilă. Oamenii și peisajele se deformează, sînt văzute printr-o stare de mahmureală, contururile sînt oscilant nete sau imprecise. Gîndirea însăși e refuzată.

Personajul stă la cîrciumă „cu oameni străini/ (căci prietenii mei, unul după altul, au murit)./ Stau cu capul în palme și mimez că gândesc,/ mimez că sunt îndurerat./ Dar eu nu mă gândesc la nimic.” Un ghem„galben” de „sfoară groasă” îi dă la final impresia că „în hățișul minții mele/ spânzuratul se leagănă,/ se leagănă”.

Poezia lui Ion Mureșan refuză net metafora, patetismul, măreția și auto-flatarea.

Un critic scria, tot despre Introducere în poezie că el, Mureșan, este „cu un stînjen” deasupra oricărui poet. Acum nu știm dacă „oricare” se referă la istorie, de la Dante încoace, la poeții români de la Bolintineanu la Gălățanu sau doar la contemporani. Dar dacă poezia se măsoară cu stînjenul (1,896 m în Transilvania) în sus, și profunzimea ei ar merita măsurată măcar cu cotul sau cu șchioapa.

Volumul lui Ion Mureșan este frumos ilustrat de un maestru ca Mircia Dumitrescu prin gravuri, toate înfățișîndu-l chiar pe poet. E și acesta un gest de recunoaștere care face cît o cronică elogioasă. Dar Ion Mureșan nu e un narcisist și nu cred că se recunoaște deasupra confraților la înălțimi la care nu poate fi ajuns nici cu prăjina.

Poate i s-ar potrivi versul lui Ioan Es. Pop, prietenul și personajul său, care, cînd era mic, voia să fie și mai mic. Într-un text, el recunoaște că„se preface” a fi fericit. Aceasta ține loc de fericire. El se preface, la fel de bine, că ignoră lumea și se vrea ignorat de ea, că o vede în chip cețos, confuz, ireal pentru ca s-o prindă mai bine și s-o fixeze în cadre simple, denunțîndu-i inconsistența și absurditatea. „Introducere în poezie”e tot o expresie ambiguă. Poate sugera numele unui tratat cu autoul la catedră sau poate însemna că autorul își descrie intrarea, introducerea de sine, în lumea poeziei, adică în lumea sa.

Eveniment editorial

50

Nr. 7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Caracterul viu al ideilor GHeorGHe lăzărescu oria-Roman Patapievici „vede idei” și le invocă în variate contexte: necesitatea unei piețe a ideilor, titlul revistei de înaltă ținută pe care a condus-o, Idei în dialog, și al emisiunii de televiziune, Idei în libertate, sunt doar câteva exemple. Remarcabil este însă că, pentru el, ideile nu sunt abstracțiuni, ci trăiesc, sunt întrupate, sunt vii.„Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitatea de a vedea ideile în carne și oase.” Acesta este și un laitmotiv al noului volum. Întruparea lui Dumnezeu fiind modelul primordial, Patapievici ne îndeamnă să contemplăm ideile și încarnate în personalitățile de excepție, să vedem universalul într-un individ superior, așa cum, privindu-l pe Napoleon care își inspecta trupele la Jena, lui Hegel i se pare că vede însuși spiritul universal călare.

Pe Adam Michnik, eseistul îl prețuiește în primul rând pentru faptul că ideea lui de societate „nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experiență a vieții trăite în onoare și demnitate”. În Jurnalul de la Păltiniș, Patapievici și prietenii lui au văzut „manifestul practic al unui mod ideal de a ne trăi viața”, de a o trăi „în chip filozofic”, precum marii gânditori antici, convivialitatea și afecțiunea fiind valori majore. Prin afecțiunea cu care l-a prezentat Gabriel Liiceanu în Jurnal, Constantin Noica apare cititorilor nu ca un autor de doctrină filozofică, ci ca eroul unei vieți exemplare, aceea a„filozofului care ia filozofia în serios.” În legătură cu Alexandru Dragomir, gânditorul apreciat de Noica, Patapievici atrage atenția asupra transmiterii orale, vii, a ideilor exprimate spontan, de parcă atunci s-ar fi născut, el preferând comunicarea orală, ceea ce Patapievici numește atât de expresiv scrisul „pe suflet”. Din perspectiva eseistului, discipolul român al lui Heidegger reprezenta însăși gândirea autentică, gândirea vie: „Nu depindeți de nimic, ne-a învățat prin exemplul său personal Alexandru Dragomir, care să nu fie viu și care să nu fie capabil și să dea viață, și să învie. Căci adevărata gândire așa este.”

Naturalețea și căutarea adevărului sunt două valori majore pe care Patapievici le contemplă în personalități evocate în volum și reprezentând, pentru el, ceea ce ar fi

H

putut să fie România dacă nu ar fi trecut prin dramaticele răsturnări postbelice.

Astfel, Regele Mihai a fost, „ prin distincția manierelor, calitatea morală a inteligenței și umanitatea sa [...] o imagine a părții noastre mai bune”, reprezentând „ceea ce România ar fi putut să devină, dacă timpul ar mai fi avut răbdare cu destinul ei și nu ar fi irosit-o.”

A fi sensibil la întruparea ideilor presupune și capacitatea de a identifica minunile dumnezeiești în lumea înconjurătoare, disponibilitatea de a te bucura de ele ca semne ale manifestării transcendentului în contingent. Părintele Andrei Scrima, riguros călugăr ortodox, vedea o minune dumnezeiască în aparatul de radio la care putea asculta posturi din toată lumea și sărbătorea entuziast, cu șampanie, determinarea cu exactitate a celei de-a unsprezecea zecimale a unei constante universale. În privința personalităților dedicate căutării adevărului, o perspectivă paradoxală, dar profundă și foarte adevărată, ni se oferă asupra Monicăi Lovinescu. Deși fiică și continuatoare a marelui critic apărător al autonomiei esteticului, ea exercită, prin cronicile sale literare, un „magisteriu etic”, necăutând „în geniul literar adevărul geniului, ci geniul adevărului”. Paradoxul este că scriitorii și criticii din țară care o prețuiau încercau să se salveze moralmente, în condițiile date, tocmai prin afirmarea autonomiei esteticului. După cum atât de sugestiv remarcă Patapievici, eroul ei era Soljenițân, iar al lor, Roland Barthes. Alt paradox este că „mesajul ei a fost cel mai bine înțeles de cei care au detestat-o”, adică tocmai aceia înfierați de ea pentru lipsa de caracter, pentru pactizarea deplină cu un regim comunist opresiv și care se simțeau vizați de acțiunea ei vizând asanarea morală a lumii literare.

De altfel, autorul volumului Despre viață, destin & nostalgie observă cu îndreptățire că direcția culturii române a fost dată, în secolele XIX și XX, de critica literară: începând cu T. Maiorescu ce prezintă„direcția nouă”în„spiritul adevărului”, spunând„în lături!” falselor valori, continuând cu E. Lovinescu, ce luptă cu obscurantismul și susține autonomia esteticului, și cu N. Manolescu, ce vreme de decenii a menținut constant, tenace, „spiritul de adevăr”, ceea ce Patapievici consideră ca „formă de eroism”, într-o epocă dominată de minciună. „Cauza criticii literare ca libertate a spiritului critic a fost cauza vieții lui, așa cum noua direcție în cultura română a fost cauza lui Maiorescu și autonomia valorilor estetice a fost cauza lui Lovinescu.” „La noi cei mai mari critici au fost și legiuitori”, observă eseistul, constatând totodată că acest rol al criticii s-a încheiat în prezent.

Alături de caracterul viu al ideilor, de naturalețe și de adevăr, libertatea este o altă valoare ce domină eseurile din volumul Viață, destin & nostalgie. Ca orientare politică, Horia-Roman Patapievici se afirmă constant ca liberal, dar precizează, chiar în titlul unui eseu:„Azi, ca să fii liberal trebuie să fii conservator”, văzând o compatibilitate între cele două orientări, amândouă opuse socialismului, transformării revoluționare a societății. Esența liberalismului ar consta în „guvernarea limitată”, adică într-o minimă intervenție a statului în viața economică, socială și particulară a cetățenilor lui. Conservatorii se apropie de liberali întrucât pretind limitarea schimbărilor la cele absolut necesare, conform aforismului vicontelui Falkland (atribuit ulterior în mod eronat lui Burke și altora): „Dacă ceva nu e necesar să fie schimbat, atunci este necesar să nu fie schimbat.”Tradiția ar fi aceea la care ar trebui să ne raportăm spre a ști ce este și ce nu este necesar să fie schimbat. La rândul lor, liberalii luptă pentru o libertate bazată pe tradiții atacate azi de ideologíi de tipul „cancel culture”. În acest sens, este necesar ca Europa să fie definită inclusiv prin tradițiile sale iudeo-creștine.

Ideile expuse în noul volum al lui HoriaRoman Patapievici sunt realmente vii atât prin argumentare, cât și prin formulare, calități care justifică pe deplin Premiul Special pe care i l-a conferit Uniunea Scriitorilor.

51

Nr.7-8(69-70) 2023

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

Rigoare §i consecven\[ soniA elvireAnu eputat istoric și critic literar, Răzvan Voncu își gândește opera altfel decât predecesorii săi, adoptând o formulă mai suplă decât o istorie a literaturii române contemporane, o construcție cu o arhitectură complexă, pe paliere distincte - poezie, proză, dramaturgie, critică literară, viață literară – sub genericul Literatura română de azi.

O astfel de panoramare a literaturii române contemporane presupune mai multe tomuri și oferă avantaje. În primul rând, permite autorului o structurare mai riguroasă și mai complexă a fiecărei componente a întregului, oferind astfel unitate volumului și viziune de ansamblu asupra domeniului literar analizat. În al doilea rând, dă posibilitatea revenirii asupra unei secvențe critice, reevaluării și completării ei cu nume noi, dezvăluind astfel maleabilitatea criticului și dinamica fenomenului literar în plină desfășurare. Astfel opera sa „își păstrează caracteul deschis, neavând ambiția deșartă de-a conține un„canon” definitiv”, după cum afirmă autorul.

Criticul preferă o abordare mai relaxată a literaturii care să cuprindă scriitori consacrați și în curs de consacrare, ceea ce implică, pe de-o parte, documentare și reevaluare, pe de altă parte, intuiția valorii în critica de întâmpinare. Își asumă astfel riscul de-a alătura nume noi celor înscrise deja în canon, de-a selecta potrivit gustului său estetic din varietatea peisajului literar actual într-o continuă mobilitate, mizând pe experiență și intuiția valorii într-un „pariu personal cu timpul și cu mersul literaturii. Un pariu pe valoare, pe descrierea unor universuri poetice”. Criticul pune și cititorul în ecuație, facilitându-i lectura prin renunțarea la volume masive. În 2015, Răzvan Voncu publică Poeți români de azi (Editura Muzeului Național al Literaturii), primul volum din ampla sa construcție Literatura română de azi, reeditat într-o ediție revăzută și adăugită în 2019 de Editura Școala Ardeleană. În 2020 îi apare un nou studiu, Critici români de azi, iar în 2023, Poeți români de azi, volumul 2.

Riguros și consecvent în abordarea fenomenului literar contemporan, criticul păstrează aceeași structură din primul volum și aceleași principii: criteriul estetic în selecția scriitorilor, cronologia în clasificare, periodizarea pe epoci istorice distincte, între 1948-1989, cu focalizare pe șazeciști și optzeciști, și după 1990, situarea poeților în contextul istoric care le-a amprentat opera, includerea literaturii confesive ca document de viață cu referiri la propria creație și percepția critică a altor scriitori, integrarea poeților basarabeni în istoria literaturii române contemporane.

Autorul consacră un capitol scriitorilor de altă origine din arealul cultural românesc, sârbi și maghiari, și mizează nu atât pe canonul literar, cât pe critica de întâmpinare: „accentul cade acum mai mult, cel puțin în capitolul consacrat poeților afirmați după 1989, pe întâmpinare [...] decât pe validare”.

Volumul se deschide cu un amplu capitol, Poeți afirmați între 1948-1989, cu două subcapitole: Generația pierdută și Șaizeciști, optzeciști. Din generația pierdută, 1950-1960, afirmată într-o epocă în care politicul dictează culturii, sunt recuperați ardelenii Eta Boeriu, Aurel Rău, Ioan Brad și jurnalistul Corneliu Coposu, în ipostaza de poet al recluziunii politice. Fiecare e arondat unei

R

grupări literare, unui centru de viață culturală, însă afilierea nu înseamnă obligatoriu urmarea direcției respective, demonstrează criticul, atent la rădăcinile formării intelectuale și la evoluția fiecăruia.

Eta Boeriu aparține Cercului literar de la Sibiu, însă nu e influențată de baladescul cerchiștilor, ci de lirica lui Blaga. Criticul percepe în poezia sa o confruntare între eros și thanatos, o ars amori ce devine ars moriendi.Din gruparea neo-modernistă din jurul revistei clujeane „Steaua” face parte Aurel Rău, care preferă „să adâncească metafizicul, livrescul, parabola lirică”, cultivând grav, ironic și autoironic un„lirism de factură intelectuală, mediat adesea de emoția culturală”. Sub influența culturală a Blajului, Ion Brad urmează linia tradiționalismului ardelenesc, iar apropierea de Blaga îl duce spre o poezie metafizică, nu religioasă.

Chiar dacă criteriul estetic operează ca principiu dominant în studiile lui Răzvan Voncu, acesta apreciază și miza morală a creației scriitorilor din detenție. Un astfel de exemplu îl constituie poezia lui Corneliu Coposu, transmisă oral, rescrisă după ieșirea din detenție. Ca întreaga literatură de acest fel, ea se definește prin autenticitatea trăirilor și simplitatea expresiei lirice, fiind„memoria vie a unei epoci de suferință națională”.

Imaginându-și proiectul de istorie literară ca o„plimbare critică destul de relaxată prin peisajul divers, fascinant prin varietate, al poeziei”, fără pretenție de exhaustivitate, criticul nu se sfiește să-și exprime dezinvolt plăcerea pe care o resimte la lectura unor texte, să-și formuleze descoperirile, să amendeze, dacă e cazul, vreun poem nereușit, fără a pierde ceva din obiectivitatea și rigoarea percepției, să-și completeze comentariul critic din volumul precedent printr-o addenda ca să aducă la zi opera unui poet ce se intersectează cu mai multe generații, Nicolae Prelipceanu (vol.funa máro, 2022):„Îmi place mult mobilitatea sa afectivă și ambitusul larg al vocii, dublate de o remarcabilă brevilocvență a discursului și de o artă aparte a livrescului”.

Ne place și nouă, cititorilor, la Răzvan Voncu detașarea, franchețea, inteligența, asumarea aserțiunilor, empatia, fluiditatea și claritatea frazei, concentrarea observației critice în fraze expresive, sintetice, încercarea de-a cuprinde întregul orizont al publicațiilor unui poet, mergând până la cele mai recente apariții editoriale din 2022 (Monica Pillat, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Grigurcu, Ioana Ieronim, Emil Nicolae etc.)

Criticul nu omite poeții basarabeni din cele două volume dedicate poeziei române contemporane, încercând să salveze estetic creația celor dinainte de 1989, contaminată de ideologie ori cu accent patriotic justificat în contextul sovietizării (șaizecistul Dumitru Matcovschi); să explice și să valorifice optzecismul basarabean prin poeții care au reușit detașarea, convergența cu cei din țară, precum Grigore Chiper, un„postmodern fără emfază, liric fără sentimentalism și abstract numai atât cât trebuie”; să rectifice per cepția deformată a lui Andrei Țurcanu.

Eveniment editorial

52

Nr. 7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Între poeții afirmați după 1989, „noul val”, diferențele sunt evidente: Varujan Vosganian„caută în poezie transcendența”, Ioan Pintea își convertește trăirea religioasă în poezie, Dumitru Crudu sublimează suferința, Emil Nicolae camuflează tragicul sub un joc textual, Maria Pilchin cultivă o poezie codificată, „intelectuală și speculativă”, Vitalie Răileanu,„intens, furtunos, fantezist”e un poet al erosului.

Răzvan Voncu propune și recuperări poetice tardive pentru completarea unor profiluri de creatori polivalenți, care aveau darul poeziei în natura lor, dar l-au neglijat în favoarea prozei (Alexandru Vlad), teoriei literare (Ion Vasile Șerban), publicisticii (George Stanca), criticii literare (Valentin F. Mihăescu).

Un capitol aparte e destinat literaturii confesive, în forme diferite, ca memorie a unui timp istoric tragic în care elitele intelectuale sunt proscrise ori suprimate de ideologia comunistă, dar și al încercării de rezistență și supraviețuire a scriitorilor persecutați politic: corespondența cerchiștilor Ion Negoițescu și Radu Stanca (Un roman epistolar), confesiunile și convorbirile Anei Blandiana (Soră,lume, Cartea cu defini. Convorbiri cu Ana Blandiana), memoriile Monicăi Pillat (Ceasuri de demult), jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu (De uz strict personal). Criticul adaugă și un excelent comentariu al publicisticii neobișnuite a lui Ion Mureșan (Cartea pierdută, Indulgențe), încercând să-i descopere poetica sub camuflajul măștilor adoptate pentru a evita confesiunea. Împrumutând formula lui Răzvan Voncu pentru a-și exprima empatia, plăcerea lecturii (Roland Barthes), pot spune cu franchețe că îmi place foarte mult modul inteligent, pătrunzător, subtil și abil al criticului de a-l decripta pe Ion Mureșan prin eseurile sale greu de înțeles din cauza formei neobișnuite de-a le scrie uzând de tehnici diferite (melaj între jurnal, narațiune, eseu, articol, critică), „un discurs pe marginea realității, ca o mărturie a cuiva implicat în realitate”, unul inteligent, tăios, ironic, cu simțul umorului. Și îmi place la fel de mult expresivitatea unor sintagme îndrăznețe, exprimarea spontană, nereprimată, a uimirii în fața textului, descoperirilor pe care i le provoacă ( „Bonomul Ion Mureșan este o făptură de spaimă”,„cu o ironie nebun de subtilă“), prin care criticul își permite o clipă de relaxare, se manifestă ca cititor neinhibat, doar o clipă pentru a savura momentul, apoi își reia cu aceeași naturalețe densul discurs critic.

Cu o privire atentă, generoasă, nepărtinitoare față de varietatea peisajului literar contemporan și intersectarea culturilor în spațiul românesc, Răzvan Voncu cuprinde în sfera poeziei românești și creația unor poeți sârbi cunoscuți, Adam Puslovjić și Miljurko Vukadinović, care și-au apropiat limba română, descoperind și asimilând o altă identitate și tradiție culturală. Au scris și au publicat în două limbi, inspirați de realități culturale diferite. De asemenea, se bucură de percepții critice și poeți maghiari de prestigiu din Transilvania multietnică, unii traducători ai literaturii române în limba maghiară, ca Marcó Béla, tradus în limba română de poetul Kocsis Francisko, și Karácsonyi Zsolt în traducerea lui George Volceacov.

Răzvan Voncu propune cititorului o percepție critică lucidă și echilibrată a poeziei pe un vast și extrem de variat peisaj literar postbelic, dezvăluindu-și plăcerea explorării textului în profunzime, a descoperirii unor semnificații noi chiar și în detalii, rectificând pe alocuri imagini critice vechi, necorespunzătoare, fără ostentație, cu firescul actului critic temeinic, onest, obiectiv, argumentat (citate din critica literară și din poeme relevante pentru susținerea aserțiunilor), mărturisindu-și cu aceeași naturalețe uimirea, dezamăgirea ori empatia față de textul poetic.

O reverie continu[ luciAn GruiA olumul de versuri Silabe contrarii (Edit. Neuma, 2023) este al douăzecilea publicat de Maria Calciu. Poeta a debutat în anul 1992 cu placheta Cântecele anotimpului copt, cu o poezie ancorată în cotidian, sub semnuul lui Nichita Stănescu. Din volumul următor, Nenumitele (2007), începe să-şi contureze stilul prpropriu, definitivat repede în volumele următoare, între care trebuie să semnalăm Fata care vede prin haos (2010), tradus şi în limba italiană de poetul Geo Vasile şi lansat la Como (Italia). Acelaşi volum a fost pus în scenă la tetarul „Act” de către regizoarea Mălina Andrei, în stagiunea 2010 – 2011, în interpretarea actriţei Ana Calciu.

Starea poetică a Mariei Calciu, constă, după părerea mea, într-o reverie continuă care conduce la suprarealism.

Uneori se simte uzanţa automatismului psihic manifestat prin dicteu automat. Iată ce afirmă despre automatismul psihic, Andre Breton în primul „Manifest al suprarealismului” (1924):„Automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, (...).” Aşadar suprarealismul acordă un rol primordial inconştientului/ subconştientului care răzbate în conştient prin fenomenul de„personanţă” cum spune Blaga.

Dintre simbolurile aduse din inconştient la suprafaţă, ca pe o scară rulantă, sunt: drumurile, fereastra, umbrele şi altele. Drumurile reprezintă căutarea de sine, fereastra trecerea lumlor iar umbrele devin independente.

Să exemplificăm starea de reverie: „De multă vreme adorm doar pe câte o jumătate de uitare ce mă poate trezi cu o clipire doar şi numai către umbra salciei rămasă în urmă pentru a se privi dinspre mine până când a devenit ea însăşi umbra umbrei iar aceasta pentru că nu ştiam şi nici acum nu ştiu de ce a vrut de fapt în urmă să rămână şi nici dacă din ea va încolţi cândva balanţa care va măsura din mine cu mine diferenţele de fusuri orare şi de aceea pentru a mă putea trezi uşor dacă aş simţi-o că încearcă să devină ochi mai înainte de a se vedea pe obrazul meu lacrimă adormeam numai pe câte o jumătate de uitare şi numai cu faţa către umbra salciei gri rămasă în urmă privire - oglindă (Jumătatea uitării)..

Important este faptul că Maria Calciu şi-a creat un stil original, inconfundabil.

V

53

Nr.7-8(69-70) 2023

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Interiorizare nicoleTA mileA olumul Mariei Calciu, Silabe contrarii, Editura Neuma 2023, este expresia nevoii poetei de a rămâne un timp singură cu gândurile sale explorându-le spre a-și cunoaște astfel sinele mai bine.

Pas cu pas, îl parcurge, îl îndură și-l cucerește.

Spun„îl îndură”, pentru că pe cale rațională nu poate fi cunoscut, cum nici refluxul timpului în om: „Auzi-mă când îți vorbesc neauzit căci orice gând/ îmi e sortit de altul pe care nu îl știu/ căci e abia ajuns în mine însetat”(Iubindu-ți Iubirea).

Conceput sub forma unei confesiuni, ca de fapt întreg volumul, poemul care-i dă și titlul, Silabe contrarii, surprinde printr-o accentuată diegeză, semnul unei puternice interiorizări a devenirii lirice, dar și prin forța temerară de a înfrunta norme, care de-a lungul timpului au definit statutul poeticității.

Combinația lexicală din titlu, aparent paradoxală, se desface în text, relaționează dualitatea: pământ cer, potrivit planurilor care operează cu termeni și determinanți abstracți, folosiți cu sensuri figurate, ce se fundamentează pe interferența de limbaje metaforice dense, cu, corespunzătoare imaginilor vizuale și auditive care lărgesc ambiguitatea titlului și creează o tensiune poetică extrem de sugestivă: „Iar am ascuns între pagini închise câteva silabe ce nu voiau să fie citite și câteva și numere ce doar se mimau unele pe altele fără să se numere.”

Eul liric împacă două tendințe diametral opuse: una spre totala descătușare, cealaltă spre totala ordonare interioară:„Iar am auzit câteva plânsuri contrarii ce niciodată nu mă întrebau nimic mai înainte de a curge spre mine și nu voiau să știe dacă aș fi putut atunci sau altădată să le umplu cu orice altceva numai cu plânsuri nu ori să le sec deodată apoi să încolțesc în locul lor izvoare de litere impare oprindu-le așa de dincolo de ele și dincoace de mine de la a-mi cere mie ce nu puteam să am ori nu aveam de dat.”

Trudind să comunice incomunicabilul cu o rară apetență poemele Mariei Calciu probează explorări inedite, implicând în propriu-i univers: umbra, gândul, urma, visul, tăcerea, singurătatea, necuprinsul, dar și văzutul nevăzut, visul din vis, umbra umbrei interpuse între un „eu” și un „tu”. Exprimă, dar nu definește. Misterul existențial, taina lui este sugerată printr-un inteligent joc de imagini și idei potențate. Eu-l artistic, manifestare a individualității subiective/ pământene, devine aici modalitate de obiectivare în raport cu eu-l cosmic/cerul.

Maria Calciu ne propune un univers în expansiune, ale cărui coordonate sunt aparent ilogice, un univers care nu e imediat perceptibil ori inteligibil. Asta nu înseamnă că poemele nu sunt construcții omogene, dimpotrivă. Ele ni se oferă ca niște construcții enigmatice, care se cer deslușite, descoperite:„Este adevărat că literele mari cu care eu tot scriu/ vor deveni deodată/ valuri de nori ce nu-și vor aminti/ că litere au fost/ cu urme adâncite de cineva cu rouă/ în noduri de nisip”(Literă cu nor).

Ineditul unor poeme se remarcă prin forma regizorală a incipitului propriu-zis, ca modalitate de ființare într-un timp și un spațiu privilegiate, în integrare diacronică imediată. Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare: „Iartă-mă pentru acel demult ce venea din nu știu care timp în mine…”(Dezlegat de lumină); „Nu mă lăsa să îți cer la plecare jumătatea dinspre mine

V

a copacului tău…” (Jumătatea copacului tău); „Ajută-mă iar să ajung acolo unde cândva nu am vrut să îmi caut umbra…” (Anotimpul eclipsei); „Auzi-mă când îți vorbesc vorbindu-mi auzit” (Iubindu-ți Iubirea).

Filtrate de conștiința estetică a poetei, ecoul unei voci lirice rafinate, metaforele dezleagă mistere și creează altele, într-o atmosferă bine definită, în care cuvântul trăiește și deșteaptă ecouri dincolo de învelișul lor de sonuri.

Când provoacă inconștientul, nu dezvoltă nicio artificialitate, ci scrutează comportamentul psihanalitic, prin înrâuriri ale filosofiei existențialiste cu acele porniri ce se prezintă ca „adevăr” în sensul unei adecvări a ficțiunii artistice la„realitatea”universului poetic:„Să nu îți lași niciodată urma să coboare/ până acolo unde bufnița își învață umbra roșie/ să zboare/ pentru ca devenind ea astfel umbra umbrei sale/ să poată să atingă mirajul fără nume/ la care doar visa”(Umbra roșie) Actul creator al Mariei Calciu vizează o trecere dincolo de limite, esențial fiind sensul, dar și mai mult, transfigurarea sa. Așadar, mesager și experiență în sine, convertind metafora în esență, Poeta își plăsmuiește propria mitologie pe care o dezvoltă și o cultivă conferindu-i o profundă notă de originalitate.

Maria Calciu caligrafiază în Silabe contrarii poeme ce semnifică„absolutul aspirațiilor omului, ca plenitudine a căutării, ca loc posibil al perfecțiunii spiritului său, ca și cum cerul ar fi spiritul lumii… Este lesne de înțeles că trăsnetul – sfâșiere strălucitoare a cerului – a fost apt de a simboliza această deschidere a spiritului care este conștientizarea”.

Mediatoare între cer și pământ, lumina, simbol al revelației mântuitoare, împlinește deschiderea sensurilor percepute:„Era atât de deasă lumina ce nu voia să se ardă/ atunci când grea îmi cobora pe tâmplă/ din miezul unei nopți/ cu doar un singur nume// Acea Lumină deasă care trecea prin mine/ fără să vrea să ardă/ cu semnele străpunse către fulger/ de toate cele patru puncte cardinale/ întruna împletite cu spini și răni mustinde.”

(Noaptea Învierii) Ca formă de oglindire a trăirii și spiritualității, poeta, supusă proprie-i libertăți, este într-o continuă căutare. Neliniștea metafizică, aspirația spre absolutul cunoașterii polarizează forțele unei perpetue deveniri în tulburătoarea-i dialectică umană: „Nu am știut până ieri și nu prea înțeleg de ce n-am/ vrut să știu că te duream și-ți sângeram în mine/ setea acelei coaste ce mă acoperea doar pentru/ a-mi dori să mă întorc în gândul care voia să-mi/ spună și chiar să îmi arate cum să îi merg alături și/ cum să trec apoi din răsăritul meu în răsăritul tău.” (Trecere) Voința realizării, a construcției de sine și a creației se înlănțuie într-o temeinică ordine a unei anumite logici , organizată într-un sistem propriu. Faptul că își omologhează existența cu aceea a creației, că se simte organic legată de ea prin întreaga Fire, că revine la ea neîncetat, pentru a se reînnoi, sunt dovada înaintării într-un labirint al spiritualității.

Este evidentă aspirația de a trăi cu deschiderea spre transcendență – acel„dincolo”misterios pe care și-l dorește să-l afle – trecând granițele spațiului și timpului, într-un registru imagistic complex, atât în conținut, cât și în formă.

Volume Neuma

54

Nr. 7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Un trubadur al burgului uitat

Radu Liviu Dan

Zece luni tereziene

flAviA AdAm Editura NEUMA 2023

u o prefață atent ancorată în realitatea lirică a autorului, aparținând poetei Angela Nache Mamier, Zece luni tereziene, volum publicat la Editura Neuma, în anul 2023, plasează crezul poetic al lui Radu Liviu Dan, în zona de explorare a fragilității eului, prin incizii care fac posibilă biopsia unor secvențe autobiografice sau contextuale. Tatonând deopotrivă aria unei suprafețe individualizate și intime a evoluției sociale și spirituale și incandescența unor flash-uri cotidiene în care inserează subtil valori precum adevărul, altruismul, armonia, idealul, sinceritatea, naturalețea, noblețea sau credința, autorul configurează poetic o reconstrucție a sinelui, în care fiecare element este fixat la locul potrivit, în contextul potrivit, dar într-un timp care nu îi aparține și pe care nu îl poate rotunji așa încât să încadreze optim, în conturul său, ființa nouă, remodelată.

Autoplasându-se adesea în ipostaza de facilitator al relevării adevărului, poetul intră și iese din propria viață, creându-și intervale de respirație, pe durata cărora smogul cotidianului interferează considerabil diminuat cu trupul spiritual, captiv în vortexul redimensionării evolutive.

Pentru a accede la cunoașterea superioară, poetul are nevoie de autoizolare, de crearea unui spațiu spiritual și creațional îngrădit, care să îi ofere protecție și libertatea implementării unui set propriu de reguli, norme și convingeri, a unui tipar de a fi, ostentativ nealiniat și neadaptat strategic societății contemporane: cunoaște-te pe tine însuți/ o pythia mestecând frunze de laur/ și bând apă din castalia/ din străfundurile oracolului (previziune umană cu lună plină).

Sufletul, element de factură intangibilă și imaterială, entitate care, în credința creștină, transcende moartea și face posibilă experiența continuării vieții într-o formă total diferită, alături de Creator, sufletul care, în credința lui Platon, era constituit din trei fragmente, concretizate în rațiune, emoție și eros, sufletul, considerat de Aristotel ca fiind esența ființei umane, este perceput, prin ochi de copil, ușor și, mai ales, viu: când eram copil/ credeam că sufletul/ e ca puful prins în palmă/ și îndesat în piept// respira (Suflet). Prin iubire, sufletul se purifică, Dumnezeu, Acela care e dragoste, cobo-

C

rând în om, pentru a-l mântui. La fel ca și credința, dragostea e un dar, unul în preajma căruia poetul devine nostalgic și visător: dragostea mea/ prin care uneori/ cade/ o stea (o gaură în cer).

Poezia lui Radu Liviu Dan e presărată cu fotografii din călătoriile sale, autorul fiind un pasionat al istoriei și al vestigiilor arheologice, dar și cu personaje din familie sau din cotidian, cu episoade din viața lui sau din viețile acestora: de la etajul opt privea neputincios/ cum un tren îi căra toate jucăriile copilăriei (ultimul drum), părinţii mei erau credincioşi/ iar eu având frică de dracu/ seara mă rugam să mă transform/ ca să nu mă găsească//(…) a doua zi îmi doream/ să fiu cer/ să mi se piardă urma (actrița), dimineața pe la ora cinci/ în drum spre serviciu, surprind cu telefonul/ o mare albă rotundă (…)/ la un geam zăresc un chip de bătrână/ privind dintr-o altă lume/ spre nicăieri (Superluna).

Un erotism aproape idilic, transpare în puține dintre versurile autorului, plasând povestea de iubire în zona cascadei Edessa, din Grecia, dar și în arealul mirific al Kaliakrei, un loc stâncos, de basm, un spațiu geografic pe suprafața căruia au fost ridicate fortăreața antică, Tirisis, dar și alte cetăți, biserici, o capelă, fântâni sau băi romane, ale căror ruine mai dăinuiesc și astăzi: umbra noastră e în ropotul/ cascadei de treizeci de metri de la edessa/ unde s-a înfiorat în stropii apei/ bluza ta albă de in. Aspectul legendar al Capului Kaliakra nu poate să îi scape autorului, el însuși un explorator al misterelor și ruinelor. El valorifică legenda celor patruzeci de fecioare care s-au aruncat în mare, pentru a scăpa de otomanii care le capturaseră, în vremea asediului din 1396: umbra noastră e nunta/ din ceruri la kaliakra/ pe stânci în cetate/ unde patruzeci de fecioare și-au legat/ părul de teama ienicerilor/ aruncându-se în mare.

Nu e ignorată nici Aladja, una dintre cele mai vechi mănăstiri de pe teritoriul Bulgariei, așezământ situat în apropierea Varnei, muzeu și sit turistic, monument național de cultură și antichitate: umbra noastră e în grotele albe/ ale sihaștrilor de la aladja/ în țipătul pescărușilor. Asistăm la o încercare de reconstituire a cuplului edenic primordial, la o reabilitare a conceptului un singur trup, o singură ființă, însăși umbra, element

Colecția

Privind poezia nu doar ca pe un artefact al propriei existențe, ci și ca pe o forță universală, capabilă să genereze cataclisme ale devenirii ființei, dincolo de care nașterile și renașterile se succed când blând, când amețitor, în concordanță cu fluctuațiile parametrilor ritmului interior, Radu Liviu Dan investește în cuvânt cu aceeași fervoare pe care o trăiește când ia pulsul vestigiilor arheologice sau al controversatei istorii.

Emoția, unealtă utilizată frecvent în actul său de creație, face posibilă metamorfozarea cuvântului, trecându-l, în cadrul unui proces aproape imperceptibil, de la stadiul de larvă, la cel de fluture, într-o reprezentație coloristică spectaculoasă.

ARMINA FLAVIA ADAM

9

786069

610893

cu o bogăție simbolică fascinantă, devenind, sub puterea dragostei, una: umbra noastră/ (...) amfore grecești/ scoase la iveală/ cu gâtul spre cer (umbra noastrăkaliakra). În procesul devenirii sale poetice, eul liric se metamorfozează, suferă transformări care îl împing în zona versatilității, conturând profilul artistului care accede, prin creația sa, la cunoașterea superioară: sunt iarbă/ și ploaie/ și toamnă am fost/ ca zăpada nu mai știu/ care e poemul/ zămislit/ cel care se înalță în ființă/ din pământ// sau cel firav din mâinile tale/ ce se miră de primăvară (iarbă). În tot acest demers al deplasării conștiinței lirice pe vastele câmpuri cognitive, somnul reprezintă o punte a migrației dintr-o lume, în alta, descătușând resorturi motivaționale aflate anterior în stare latentă : mă pricep al naibii de bine la somn/ o sanie prin oase/ ce se bucura de ultima zăpadă (ultima zăpadă), ca o pasăre ce-și cunoaște cântecul/ întind sforile unui cerc invizibil (drona ta), cu laptopul stins, visele capătă consistență/ ca merele coapte atinse de gravitație (cetatea ca o poezie). În ultima parte a volumului, În terezian, pornind de la premisa că și o cetate în paragină/ cu zidurile dărâmate/ e ca o poezie (cetatea ca o poezie) și poziționându-se mai aproape de moarte decât de cer (pe strada lungă din terezian), autorul pornește pe urmele propriei deveniri, pe care o găsește, de fiecare dată, altfel. Colindând lumea în lung și în lat, analizând cu perspicacitate locurile prin care au trecut sau în care au trăit Radu Stanca, Arsenie Boca ori Alexandru Papiu Ilarian, pomenindu-i pe Honterus, Karl Filtsch, Aurel Vlaicu ori Friedrich Miess, Radu Liviu Dan trăiește revelația contactului cu trecutul, cu vestigiile și cu personalitățile ei, aducându-le într-un prezent doar al lui, în care, prin intermediul poeziei, să devină palpabile.

Volume Neuma

55

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Pe drumuri line §i cunoscute GelA eneA u puține excepții, concretizate în câteva texte fără prozodie, aș încadra volumul Răvaș pe-o floare al Georgetei Minodorei Resteman în prelungiri ale clasicismului și ale romantismului, când poezia nu se subsumează unei singure formule estetice, ea înflorind în perioada sfârșitului de secol XIX și începutul secolului al XX-lea, prin nume precum George Coșbuc sau Octavian Goga, dar fără încrâncenarea socială din unele poeme ale celor doi mari poeți ardeleni.

Răvaș pe-o floare apare în Colecția Arca a editurii clujene Neuma, având o prefață semnată de Andrea H. Hedeș, volumul constituind o apariție surprinzătoare în plin avânt al postmodernismului liric.

Chiar titlul suscită interpretări, prin termenul arhaic răvaș, asociat cu imaginea delicată a unei flori, autoarea ne face sănțelegem că este o fire romantică și trăiește bucuria comunicării prin poezie.

Mare parte a volumului abordează, în manieră evident romantică, tema iubirii, îngemănată cu tema naturii, dar nu într-o formă posteminesciană, întrucât cadrele naturale nu sunt nici luxuriante, nici deșertice, în funcție de starea celui îndrăgostit, ci se păstrează într-o tentă familiară, cu note ce amintesc de percepția populară.

Lexicul este și el impregnat de cuvinte și expresii arhaice și regionale: tăpșan, colb, vrajbă, iatagane, surato, nănași, își fac masul.

Remarc nu doar arhaismele lexicale, ci și plurale vechi precum lacrime, parfumele, ierbi, presupun pentru ideea de armonie a textului sau inovații de tipul de ce mă taci, să te-nspini, al lor frământ, amiroase, cu aceeași posibilă motivație.

Dacă din punct de vedere al formei textele respectă rigorile versului clasic, din punct de vedere al necleelor mataforice observăm sintagme destul de uzitate în estetica romantică, exemplific prin oceane de gheață/ oceane de-ntristare, tăcere de mormânt, murmur de ninsori, margine de stea, etc.

Răvaș pe-o floare conține și poezii care amintesc de doina populară, citez din textul Ni s-au dus cosașii, tată: „Tată, hai că-i iarba deasă,/A venit vremea de coasă/ Dealuri înflorite cântă/ Și-ar face cu cerul

C

GEORGETA MINODORA RESTEMAN

p

POEZIE

G

=

=va[

pe-o floare

Editura NEUMA 2023

nuntă(...)Le-au rămas doar umbrele/ Ce le plâng nevestele/ Nici feciori, nici fete nu-s/ / Că-n lumea largă s-au dus”.

Resuscitarea filonului folcloric înseamnă, dintr-o anumită perpectivă, că autoarea are multă candoare, dintr-o altă perspectivă, înseamnă însă curaj, având în vedere cărui segment de public cititor i se adresează.

Nu doar tonalitatea doinei o apropie de literatura populară, ci și un așa numit „Descântec”, pe care îl descoperim la pagina 55 și în care poeta îl roagă pe Dumnezeu, să-I dea putere, încât să spintece fie „vraja nopții” (înseamnă că e carnală, dacă se lasă spintecată), fie „visuri de cremene”.

Rimele textului sunt construite din cuvinte cu valori morfologice diferite, substantiv/ verb sau adjectiv/ substantiv, fără a fi, totuși, niște rime rare.

Lectura cărții relevă, atunci când decorul nu mai este unul romantic, susținut prin antiteze și enumerații în care apar epitete ornante, o atmosferă mai puțin liniștitoare, în care se întrevede sentimentul abandonului, în felul atât de tragic descris de Octavian Goga.

Se poate face o paralelă între poemul Casa noastră al ilustrului scriitor din Rășinari și poemul Georgetei Resteman, Deschide ușa, mamă, deoarece imaginarul poetic este cel al unei case din care au plecat locatarii de altădată, la Goga ea este străjuită de trei pruni„ce stau să moară”, în timp ce la poeta citată, străjerul este un alun de lângă o fântână.

Se face apel la sfinții din icoane, iar impresia lăsată se reduce la pustietate: „Pe

prispa-mbătrânită fac fluturii sfeștanii/ Au dat năvală carii în casa dintre runcuri/ Și bârnele-i bătrâne cumplit își scutur anii”.

De asemenea, apare monologul adresat în ambele texte, întrebările fiind unele retorice.

O altă temă pe care o descoperă cititorul în această carte este cea a familiei, poeta invocă figura mamei, a tatălui, întrun discurs duios-nostalgic, părinții fiind reperele stabilității afective.

Tatăl, desprins parcă dintr-o pictură sacră, are menirea să o vegheze pe Georgeta „de printre aștri”, în timp ce mama trebuie să uite„de piroane”și, mai ales,„de lacrimi”.

Volumul conține, după cum scriam la început, și texte fără prozodie clasică, în care autoarea își permite o mai largă respirație, nefiind încorsetată de reguli.

Enumăr câteva titluri din această categorie: EKG, Atenție, (vi) se închid ușile, Trepte, Nu las să se facă târziu, Insomnii. În aceste texte apar fraze ample, fracționate prin tehnica ingambamentului, dar tocmai amploarea, aglomerarea de imagini distrage atenția de la mesajul care se vrea firul roșu al poemului, de exemplu, în textul Și dincolo de mine este toamnă, strofa mediană are paisprezece versuri ce se constituie într-o singură frază poetică.

Ca un plus al cărții evidențiez prezența unor personificări și metafore ce au forța să bucure un degustător de poezie, exemplific: „Și crinii vor cânta pricesne-n strană”, „De te-ai retras în semn de-ntrebare/ Rescrie-ți solilocviile-andante”, „Nu te-ascunde-n palma umbrei sparte”.

Așa cum remarcă și Horia Gârbea, poeta Georgeta Minodora Resteman are o doză de seninătate, chiar și atunci când registrul său liric nu este unul foarte luminos, ea găsește mici insule unde apar luminișuri, astfel încât sunt excluse angoasele, crizele profunde existențiale, iar prin aceasta poemele sale devin tonice.

Recomand volumul Răvaș pe-o floare al Georgetei Minodorei Resteman cititorilor de poezie, admiratori ai stilului clasic și nu numai, având convingerae că vor împărtăși aceeași stare de bine în urma lecturii, stare pe care a experimentat-o și autoarea cărții și pe care a transpus-o poetic.

Volume Neuma

56

Nr. 7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Fotograme ale prezentului

T

GABRIEL BURLACU

Trandafiri §i gerbera

G

AnA dobre ub titlul Trandafiri și gerbera (Editura Neuma, 2023), Gabriel Burlacu reunește 55 de proze, multe dintre ele schițe, note de călătorie, situate la limita dintre ficțiune și nonficțiune – rememorări, observații, mărturii, din ipostaza de martor și observator al realității românești de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Memoria afectivă este cea care rânduiește aceste proze, ordonate în funcție de imperativele ei, într-o cronologie care ține seama mai mult de timpul interior subiectiv, cu tendința de ficționalizare, de mitizare, decât de timpul real, istoric. Situările în timp nu lipsesc, dar prozatorul le leagă, întotdeauna, de o stare, de o intenție, de un scop, în general, pragmatic, Lecții de vestimentație, de exemplu, sau Directorul.

Lumea de ieri și de azi se relevă în acest amalgam de impresii, fotograme, mărturii, amintiri, prin câteva teme, în care centrală este relația cu orașul, microcosm, ce reflectă dominantele macrocosmului. Punctul de plecare este particular, dar tendința este de generalizare, de transformare a unei situații în prototip, secvență excerptată care conține faptul marcat istoric. În această relaționare, Gabriel Burlacu nu omite, nici ignoră relația cu timpul, cu dimensiunea obiectivă, istorică, a curgerii, care-i conține secvențele în momente diferite de existență: copilărie (Prune gârlănoase, Moș Nica Nicanor și nea Spirache, Surorile, Cuculeasa, Zile de toamnă petrecute la vie), școala (Marea excursie din vacanța de vară, Bragă, ciorbă de burtă, Ultimul examen, Mărirea de notă la examen, Sit tibi terra levis!), dar și momente în care viața lui s-a intersectat cu a altora.

Spațiul eului se intersectează mereu cu cel al orașului și al lumii, prins în instantanee, fotograme ale realității care surprind freamătul clipei, în clipe de viață a căror fulguranță prozatorul o prinde, excerptând-o, ca semnificativă, din puzzle-ul realului. „Acțibilt-ul!” (Abziehbild), Alegere membru CA (Consiliu de Administrație), Dialoguri în tren, Piața Dorobanți, Un cerșetor de lux, 20.02.2012. Gara de Nord, Zi de naștere a unui demnitar, Bugetarul, Să te mai tunzi!, Mașinile orașului, Ocupanții străzilor și ai șoselelor, Sofrosine, Demontarea statuii lui

S

Lenin din București, Un prânz fabulos la Snagov, Despre formulele de adresare sunt semnificative în acest sens, fapte diverse semnificante ale realității de azi.

Multe au valoare documentară, Demontarea statuii lui Lenin din București, de exemplu, altele surprind curiozități (Spectacole muzicale și săli de spectacole) ale vremii pe care a traversat-o. Un moment din anii ‘80 regăsim în La doctor. Sunt momente pigmenatate de calitatea de martor care-l fixează în aceste fotograme alături de artiști renumiți precum Montserrat Caballe, Andrea Bocelli, sau spectator, la Tokyo, la o reprezentație de teatru Kabuki; altele fixează întâlnirile cu personalități ale timpului: Dumitru Prunariu (O a doua amintire), fost coleg de studenție, sau străine (Personalități străine întâlnite, Saadat Hasan Manto, scriitor pakistanez de limbă urdu), dar și contribuții personale importante, în Primele implanturi dentare. O fotografie (O amintire) o are în prim-plan pe centenara Cella Delavrancea, văzută la Academia Română, în ziua de 11 decembrie 1987.

Cele mai multe sunt rememorări ale unor călătorii – în Europa, Asia, America de Nord și de Sud, efectuate înainte și după 1989: Stamora Moravița, punct de trecere a frontierei româno-sârbe, Cazinoul, Bahasa Malay, Băi la o diferență de altitudine de 5000 m, Două întâmplări din excursii, Limba română în Mexic, Beating Retreat Ceremony (Ceremonia de Batere în retragere) la granița indo-pakistaneză, 7 mai 1986, Sevilla, În Turcia, vederi, în care Gabriel Burlacu reține, deopotrivă, imagini ale lumii și ale oamenilor, mentalități, stări de fapt, obiceiuri.

Câteva au valoare de parabolă: Justiția absolută, Trei întâmplări cu oameni zgârciți. Director este o schiță pentru tipologia șefului, transtemporală, întrucât tarele morale nu cunosc granițe, nici limitări temporale.

Proza omonimă, Trandafiri și gerbera, debutează ca-n Vizită... a lui I.L.Caragiale: „De un Sfânt Ion, pe la ora 4:00, pm, plecasem din București în provincie, spre un municipiu capitală de județ.”. Obiectivul naratorului nu este, însă, relatarea unei vizite pentru a satiriza discrepanța dintre aparență și esență, ci de a surprinde ceva din aerul timpului și din mentalitatea oamenilor. Particular și general apar în doze

Editura NEUMA 2023

echilibrate. De particular, individual, ține intenția de a cumpăra, pentru vizita proiectată, flori; generalitatea este dată de observația psihologică, a comportamentelor în situații de criză, aparentă sau nu. Florile, trandafiri și gerbera, nu îndeplinesc un simbol, sunt doar un instrument prin care naratorul își verifică o intuiție. Cum la florărie era „coadă mare”, iar „oamenii stăteau și așteptau să le vină rândul și în afara magazinului”, și, efect al cozilor din perioada comunistă, nu se știe dacă sunt flori suficiente pentru toți (gerbera – mai puține, trandafiri, în cantitate suficientă), deturnează atenția, spunând vânzătoarei că vrea să cumpere gerbera, nu trandafiri. Raționamentul funcționează:„Da, dar eu voiam de fapt gerbera și mă temeam că, fiind puține, nu vor ajunge dacă sugeram cozii că doresc să cumpăr gerbera. În acest fel, am fidelizat printr-un mesaj subliminal coada trandafirilor, iar de gerbera nu s-a atins nimeni. Am avut o intuiție perfectă: după mine au început să se vândă numai gerbera”. Concluzia tinde spre generalizarea tipologică:„Oamenii sunt ușor influențabili, mai ales după ce primesc un mesaj puternic.”.

Structura epicului se menține aproape în toate cele 55 de proze: o întâmplare – amintire, rememorare, fotogramă, instantaneu, prezentată în aspectele de detaliu, în care naratorul este fie observator, fie martor, fie personaj, urmate de o concluzie care afirmă sau infirmă, prin generalizare, o situație.

Schițe, multe momente, care surprind aspecte ale actualității de la răscrucea secolelor și mileniilor, prozele din Trandafiri și gerbera de Gabriel Burlacu au o cadență a spunerii, o ritmicitate, în funcție de fluctuațiile memoriei involuntare. Publicându-le, prozatorul le încredințează misiunea de a spune viitorului, în stil denotativ, mai mult decât conotativ, cum se trăia, cum era viața în decupajul istoric ales pentru a fi ilustrat cu fapte de viață. Intenția autorului este de a descrie/prezenta exact, în fragranța lor documentară, faptele, nu atât de a literaturiza, de a ficționaliza faptul de viață, menținându-l în fragranța nonficțiunii.

Volume Neuma

57

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Identitatea eului în cronotop mitic AnA dobre otivul identității trece prin toate cele trei secțiuni – A fost cândva (12 poezii), Ca și cum ar fi (67 de poezii) și A mai trecut o zi, a mai trecut un veac!... (5 poezii), ale noului volum al Luizei Cala, Sunt o callatiană, tonul liric fiind dat de confesiunea sinceră, ce presupune întoarcerea eului în sine, în căutarea reperelor care constituie propriul cronotop – un spațiu al securității asociat unui timp al subiectivității generatoare de poveste.

O simetrie sugestivă leagă începutul și finalul mărturisirii de sine: prima poezie reia titlul volumului și conduce în intimitatea eului – Sunt o callatiană, care se identifică prin relații rizomice cu spațiul marin callatian, revendicându-și, deopotrivă, o istorie și o mitologie, ce se răsfrâng asupra poveștilor ființiale ale eului; ultimele două – Sunt veșnic o callatiană și Confesiune Calatiană, coroborează afirmația inițială redundantă, aducând-o în relație directă cu sine însăși. Cercul include flash-uri, secvențe confesive pe linia firavă a ficțiunii și nonficțiunii, ideea care le adună în corola liricului, reunind contrastele existenței și ale ființei – fragilitatea ființei dimpreună cu sentimentul invulnerabilității, efemerul și perenul, sentimentul relației cu un cronotop micro- cosmic – sunt o callatiană, integrat, însă, unui cronotop macrocosmic – lumea cea mare, figurată prin întinderea imensă a mării.

Punctul final al confesiunii, Confesiune Cala-tiană, mizează pe sugestia identității eului: „Sunt Luiza, locuitoare a anticului Callatis”, „sunt veșnic o callatiană”, ce se revendică prin cronotop, dintr-o istorie milenară ce-și are propria mitologie. De aceea, are dreptul de a interpreta evenimentul biografic:„Această splendidă coincidență este o discretă semnătură divină.”, prin relația tainică metafizică a relației dintre întâmplare și necesitate, fapt coroborat prin detalierea întâmplării mitizate:„Pentru că deseori mă plimb pe malul mării împreună cu înaintașii noștri, pentru că fiecare piatră îmi vorbește despre alte vremuri, vremuri pe care parcă mi le amintesc, pentru că trecutul cetății locuiește în minele meu profund, pentru că acest loc este cel mai vechi, încă locuit, pentru că nu înțeleg cum poți păși pe urme atât de importante fără a le fi recunoscătoare, pentru că

M

Luiza Cala

Luiza Cala

Editura NEUMA 2023

cetatea mea merită nemurire, peste nemurire, pentru că sunt Cala…, am dăruit nedrămuit omagiu cetății mele, în cea de-a douăsprezecea mea carte: Sunt o callatiană.”. În ritmurile liricului, mărturisirea identității are emoția unei re-cunoașteri în oglinda necunoscutului: „Nu știu de unde vin/ Sau unde plec,/ Nu știu de vrei să vii cu mine,/ Nu știu de poți purta/ Atâta istorie,/ Cu bune și rele,/ Nu știu dacă pot semăna/ Stropi din măreția/ Fermecătorului Callatis,/Dar/ Știu că sunt/ Cala de la Calaidjoglu,/ Cala din Callatis,// Sunt Cala din Callatis!”. Poeta se identifică, se revendică din acest spațiu miraculos și, prin repeatre, obligă universul să o nască perpetuu în aceste locuri, fixându-și pentru eternitate, ca un arbore secular, rădăcinile.

Bucla poematică întoarce firul poemelor în punctul inițial, care, asemenea șarpelui mitic Uroboros, își prinde propria coadă, în mărturisirea apartenenței nu numai la un spațiu mitic și mitizat, dar la atmosfera, la istoria, la povestea și legendele lui, căci, aici începe geneza ființei:„Îmi este veche/ Locuirea în cetate,/ Sunt chiar de la începuturi,/ De veacuri vin și plec.”. Misterul se explicitează rațional:„Mi-a poruncit oracolul/ Din Delphi/ Să mă înveșnicesc aici.”. Înveșnicirea șterge și sparge consecutivitatea timpului, receptat, simultan, într-o singură durată: „Demult, când eram/ Suprema vestală,/ Am scris pe papyrus/ Timpurile cetății.// Duhul acela/ Nu a vrut să vedeți/ Viitorul,/ A spulberat papirusul./ Eu v-am lăsat/ O copie pe pergament./ O veți

găsi,/ Când va fi vremea!”, pentru a sfârși în afirmația obstinată a identității și apartenenței la cronotop:„Sunt o callatiană,/ Precum un dresor de gânduri,/ În miezul cetății, veșnicie voi fi!// Ridicăm cetății un nou zid?”. În acest punctum saliens, un aleph al memoriei, poeta poate călători în timp cantr-un palat ale cărui coridoare, încăperi sunt cunoscute și răscunoscute. Amintirile din anticul Callatis coincid cu amintirile Calattisului, poeta părând a oficia, ca o preoteasă, („Am obiceiul să mă drapez/ În pânză albă/ Sau stacojie/ Sau nisipie,/ Să-mi prind fibula/ De sărbătoare,/ Să cutreier ruinele cetății.”) un ritual cu ceremonial magic: „Amintirile mele,/ Zăvorâte,/ Se așază cunună/ Pe frontispiciul templului/ Și este iar duminică/ În Callatis.”. „Pace vouă, Oameni cu sânge/ Callatian!// Callatis renaște în mine!”, declamă poeta ducându-și rolul de preoteasă la capăt, convinsă că poate reînvia, prin cuvânt și metaforă, o lume de poveste care o conține în fragmente de timp, de ruine, de poveste și mit.

Poemele se constituie ca o călătorie inițiatică pe parcursul căreia Luiza Cala, străbătând un spațiu mitizat, pe care-l aduce în intimitatea imaginarului, întâlnește oameni: Demetrios din Callatis, Heraclid, Istros, Satyros, ficționalizați ca ipostaze ale existenței, reține relicve,„monede de tot felul”, totul„ca și cum ar fi”o poveste care se repetă, reactualizată prin efort de anamneză.

Când se ipostaziază mitic, ca Femeie, în ipostaza Mamei universale, o Geea callatiană, imaginația Luizei Cala debordează de imagini arhetipale. Imaginea personală se suprapune, încape în tiparul originar:„Ca și cum mi-am născut/ Mii de copii/ Din uterul meu în care încape/ Toată creația lumii, (…)// Ca și cum am murit toate morțile/ Lumii,/ Doar căutând vibrare înaltă,/ Cu sau fără păcat.”. Sentimentul care învăluie creația și procreația virtuală este iubirea: „…Ca și cum aș fi tu,/ Așa te-am iubit,/ Te-oi iubi, te iubesc!/ Ca și cum…”.

Gândirea poetică proiectează o geneză proprie, în care apele primordiale, care „umplu planeta”, se revarsă pentru a spăla, pentru a purifica, spectacol originar pe care eul liric îl vede vizionar, într-un vis spectacular, din același aleph, „când eram

Volume Neuma

58

Nr. 7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

lul liric citiți jurna tă, Vă invit să tor care ara al unui au rare, lite rile nu . în toate ge și seriozitate nță ete mp co te atuurile Dotat cu toa scriitor, ui tinereții un drei Tudor Cosmin An de poet ate are o abilit simț special versat și un ții mării realită al transfor ci inspirați. eti po în tropi

Tudor

JURNAL

POETIC

Colect,ia

rei Cosmin And

duh”. Labirintică, această lume se revelează cu„interioarele mele”, iar gândul trecerii –„gândul unui val”, se întoare în sine: nu timpul hărțuiește, ci, suprem orgoliu, eul,„pentru că nu m-am temut de el”, este un hărțuitor al timpului care „a învățat să mă repete”:„Azi am hărțuit timpul/ Într-un mod pervers.// El se străduia să mă alerge,/ Eu îl mângâiam duios,/ Îi povesteam despre/ Clipele tihnite de demult.”. Problema veșniciei nu mai apasă prin tensiune și gravitate, Luiza Cala crede într-o eternitate pe care o poate crea, ca „păcat înveșnicit”, în imaginea unei înveșniciri ființiale: „În cerul gândurilor/ Rodia sângera/ Pe aripa îngerului/ Păzitor.// Mister, mirare, taină,/ Veneau pe noul/ Timp.// Îmi rafinai/ Geografia intimă,/ Îmi dăruiai trăiri bibliotecă.// Înveșnicirea e aici?”. Și, totuși, poezia Luizei Cala nu este enunțiativă, în ciuda unei impetuozități care frizează insolența inocentă de veșnic adolescent, poemele ei finalizându-se în interogație retorică, interogații care, prin însumare, ar alcătui ele însele un poem dramatic, în care infatuarea aparentă a unor afirmații s-ar topi în tragismul fragilității ființei care-și știe și presimte trecerea. Conștientă de tragedia condiției ființei, ca trestie gânditoare, Luiza Cala nu poate decât să înmulțească cuvintele:„De la o vreme mă ocup/ Cu înmulțirea cuvintelor/ Din vocabularul interior.”, „rubicondele cuvinte”, urmărite consecutiv în „zilele cuvintelor”, în speranța de a afla ziua trezirii, pentru a străbate spațiile eterice în lumea muzelor („Muzele se pot înmulți?”) și pentru a învăța în doi operațiile existenței:„Te compun, mă compui?”

Interogațiile relevă și revelează incertitudini, angoase, temeri contrapunându-se confesiunilor: „Mă locuiesc culorile pure,/ Cuvintele încărcate cu adevăr,/ Oamenii cu interioare frumoase,/ Mirările lumii,/ Înveșnicirile,/ Preotesele albe.”, conștientizând trecerea, „veacuri peste veac”, pietre peste valuri. Aspirația finală este Mundus idealis, unde „Viețile mele sunt stranii întâlniri/ Cu realități distorsionate.”, dar nesiguranța:„Voi mai găsi mundus idealis?” pune tușa finală a pesimismului.

Aparenta vivacitate nonșalantă pe care Luiza Cala o evidențiază cu siguranța mimată, jucată a unei nemuritoare ascunde angoase, incertitudini pe care le surmontează prin creație. Sunt o callatiană este strigătul ei de victorie asupra unui timp pe care vrea să-l supună prin curajul orgolios al omului cu destin creator.

RBEA

HORIA GÂ

9

786069

Editura NEUMA 2023 610831

Sub scara lui Plank codruț rAdi ă întrebam, la finalul comentariului anterior despre Cosmin Andrei Tudor, unde îl voi regăsi după Ludi, volumul apărut în 2021, la Editura Neuma din Cluj. Iată că provocarea regăsirii n-a durat prea mult, poetul revenind, poate și pentru a împărți cu ceilalți proiecția lumii lui poetice, cu un Jurnal Poetic, publicat la aceeași editură în 2023. Am întâmpinat, de la bunul început al lecturii acestei cărți, câteva dificultăți de decodificare a punerii poemelor pe scena cititorului. Evidența că spațial și temporal jurnalul se pliază unor repere cât se poate de reale, mi-a fost derutată de titulatura poemelor, ba cu cifre romane, ba cu cifre arabe, ori cu titluri declarate pe principiul ,,cuvântul este măsura ideii poetice”. Valabil cu prisosință în ruperile poetului de concret, pentru că trecerile lui prin viață nu se pot împlini doar în deplin acord cu imediatul.

Practica scrisă a jurnalului în versuri nu este nouă, nici străină multor scriitori, dar faptul de a fi atât de la-ndemână obligă la o abordare inedită a reprezentării eului, chiar la o nouă alteritate.

Lirismul poetic pe care Cosmin Tudor îl stăpânește cu temeinicie și îl conjugă cu

M

abilitatea unui scriitor versat, dar și cu entuziasmul tinereții, este încă o dată principiul de lucru al volumului. Debutul acestuia ne proiectează deja în două planuri complementare, real și astral, ,,de-atât albastru/ dragostea deveni/ lichidă-ntre/ noi” și ,,ca un copil/ mă jucam/ cu a ochilor tăi/ rece lumină”.

Totul va balansa apoi între cele două planuri, de la simplificarea realității prin renunțarea la simboluri și metafore, până la invocarea divinității pe diverse paliere cosmogonice. Ca în ,,Jocul bacantei”, de exemplu, unde descinderea mitologică poate lărgi aria de cuprindere temporală pentru cele două entități reciproce (poetul și muza), care nu se regăsesc decât uneori. Este adevărat că nici nu lasă impresia că s-ar căuta, poetul rămâne în felul lui un însingurat, ludic prin menire, defrișând pentru habitatul său poetic nu numai secole de conviețuire a omului cu natura și cu divinitatea, dar și a poeților cu muzele.

Invariabil poetul revine la poezia lucrurilor firești, într-un joc al imaginilor, de la alegerea lor până la transcrierea poetică, în limbajul care nu le definește, ci doar le reprezintă. ,,Momentul” lui poetic este o veritabilă ramă de portret,

59

Nr.7-8(69-70) 2023

cu singura nedumerire legată de distanța de la care se face focalizarea acestui tablou de familie cu tentă suprarealistă. Evident că este și o filă de jurnal, în aceeași manieră a ambiguității timp-spațiu, doar cu rare excepții poemele lui Cosmin Tudor nu se situează în acest univers dual suficient desfășurat pentru a se putea reconfigura oriunde înăuntrul lui. Poate că la acest lucru se referă ,,corolele strivite” din poemul ,,Strivire”, ,,să facem noi altele/ de alt fel/ dar cred că acestea/ din urmă/ se vor strivi/ singure”. Experimentele la care supune, în interes poetic, flash-urile sale, nu vin să refacă lumea, ci parcă să o destructureze și mai mult. Această constatare am făcut-o pe marginea mai multor poeme din volum, fără a-i da statut de leitmotiv. Este o viziune intrinsecă a sfârșitului transpusă în poeme fără sfârșit, o tehnică parțial conștientizată care ajută, în general, la ruperea deliberată a creației în orice punct al ei. Desigur, și la reluarea ei între coordonate la fel de permisibile, cu trimiteri și retrimiteri, în lumea antică, de exemplu, (poemul ,,Cafea”) prin ocheane banale ale modernității, dar într-un balans deloc formal al percepției miturilor timpului.

Jurnalul atemporal, așa cum consider că s-ar constitui poetic, ideatic prin accepțiune, intră în rezonanță cu frânturi de jurnal cotidian, adesea ludic, într-un joc de imagini și de simțăminte, din fericire nu suficient de grave încât autorul să le rămână prizonier. ,,Plictisul, o boală incurabilă” vine ca o motivație a acestor simțăminte, contradictorii altfel, sau complementare, după modul de ordonare. Unele poeme foarte scurte, câte unul pe pagină, ca un haiku de care nu se mai poate atașa nimic, prin care autorul închide cititorului orice perspectivă de retrăire a uimirii lui, altele, mai lungi, grupate câte 2 sau 3 pe o pagină, care nu pot invita decât la asocieri.

Mă refer la poemele de la pagina 16, unde, între două ipostaze ale muzicii legate de divinitate, se încadrează unul dintre cele mai interesante pasaje lirice ale volumului, după părerea mea, ,,poezia de azi/ îngroapă poezia de ieri/ și va fi îngropată/ de cea de mâine/ la fel cum și eu/ mă îngrop și mă

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro dezgrop/ aproape zilnic”. Forța aparte a acestei litanii o asociez îngropărilor succesive ale poeziei, cu o necunoscută însă, legată de continuitate, revenirea.

Sau, în circumstanțe asumate deja, să-l consider acel poem (de)construit din aproape în aproape, până se dărâmă singur în el. O luăm apoi de la capăt, când?

Cel mai aproape e mâine, spune poetul, să continuăm traseul liric pe scurtături poetice bătute, mai mult sau mai puțin, de alții. ,,Sunt legat/ covalent/ de graiul românesc”, declamă nu mai târziu, un crez artistic definit profesional, cu legături complexe așa cum le le percepe apartenenței incontestabile poeziei, întru desăvârșirea graiului propriu. Un crez care nu ocolește nici ideea de dragoste, altfel foarte rar invocată, și mai degrabă în planurile paralele sau secundare ale împerecherii omului cu natura sau cu divinitatea. Aceasta din urmă ajunge chiar o sursă a neîmplinirii omului, a greșelilor și ratărilor sale, desființat prin intervenții agresive, cum se sugerează în ,,Vitraliu cu îngeri spart”, o spărtură a cerului care minimalizează dualitatea omdivinitate, statutul omului în univers, fie el microcosmosul parțial accesibil, ori marele univers și mai puțin accesibil, în care încercările alchimice ale neinițiaților sunt sortite, invariabil, eșecului. Nimicul de după, nu neapărat repliere în uitare, rămâne fuga continuă prin cotidian a omului cu toate umbrele sale, prima lui creație evidentă.

Au început să se amestece între ele până ce n-am mai recunoscut ordinea lor. Dar jurnalul curge mai departe, contrasensului timpului și în defavoarea fericirii, cu căderi dirijate în afara prezentului, laolaltă pietrelor obișnuite și mărgăritarelor dintre ele. ,,Spațiul poate fi definit/ ca depărtarea/ dintre două inimi/ iar timpul/ disarmonia dintre ele”, mai crede poetul, pentru a face loc expansiunii și contracției lor în ritmurile trăirii surprinse între ficțiunea permisă și realitatea imposibilă. ,,Pentru că suntem sub puterea timpului”, avem dreptul de a muta realitatea adevărată într-una fictivă nesupusă aceluiași adevăr palpabil. O abordare surprinzătoare a evidențelor care nu doar că se diluează, dar se și mută în alte planuri, într-o transcendere dirijată

către un Dumnezeu numai al oamenilor, cu destinul cărora răsucește lumea după scenarii fără întoarcere. ,,Scriitorului nu îi aparține/ niciodată nimic, ci/ el aparține celorlalți”! Un alt aparent paradox al relației creație-creator, acel creator obligat de Dumnezeu să-i desăvârșească creația, printr-o alta, deși ,,nimic frumos nu se naște/ dintr-o stare de bine”.

Creația noastră, a micilor dumnezei predispuși la creație, rămâne sub semnul îndoielii, pentru că, împiedicându-ne de putința noastră limitată de a duce mai departe opera Atotcreatorului, ne întoacem la dispoziția Lui, printre tăcerile muzicii care doar ne îmbie la repetare. Pentru că ,,la început nu a fost cuvântul....nașterea totului/ a fost o liniște mormântală”, o amintire care se trăiește acum în prezent, indiferent unde te-ai afla. Și unde mai bine poate regăsi poetul condiția condamnatului la prezent, decât în orașul în care a venit vremea poeziei !? Așa că, mută jurnalul său în București, într-o zăbovire temporală denunțând realul dintre implacabil și ambiguu. Totuși, ,,la ce bun să explici totul/ când orașul e gol”!? Revenim la inserțiile prospective pe capilare ludice, atât de dragi lui Cosmin Tudor, precum ,,limba nu moare/ când nu mai are cine s-o vorbească/ ea moare/ când nu mai are cine s-o simtă”, ,,tot trecând/ a obosit și timpul” sau ,,poezie/ este atunci/ când te îneci/ într-un râu secat”.

Deci nu la mal, unde ajungem vrândnevrând, ci trecând, pentru că nici nu se putea altfel, printr-o barieră de corali ipotetici, o descindere în timp pe diverse trepte ale involuției, ale decomprimării umane (poem L, milipoem, micropoem, nanopoem, femtopoem, poem la scara lui Plank). Într-un convoi ce se nu se poate dezlipi de argila originară, prin curățire și vindecare, dar nici nu se poate apropia de divinitate, oricâtă credință s-ar regăsi în noi. Îl las pe Cosmin Tudor, cu toate neliniștile de după această carte, cu singurătatea și singularitatea lui neîndoielnice, să lupte în continuare cu propria-i proiecție pe fundalul poetic din care a șters liniile de demarcație dintre pământesc și astral.

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

60

Nr.7-8(69-70) 2023

Imaginând hotarul de dincolo de hotar mirelA-ioAnA dorcescu n ultimii ani, am citit și am recenzat cărți foarte asemănătoare celei scrise „durut” de Doamna Elisabeta Bogățan: Nirvana lui Eugen Dorcescu (2014), Precedentele (2014) și Penultimele (2014) ale lui Nicolae Turtureanu, Por el gran mar/Marea cea mare a lui Andrés Sánchez Robayna (2018) – adevărate colecții de elegii, ce îmbogățesc o specie lirică de prestigiu universal, mereu actuală. Mai presus de tristețea văduviei, aflăm în asemenea cărți memorabile interogații existențiale, distinctive, deși sunt stârnite de aceeași experiență, neîntrecută în dramatism, a pierderii ființei celei mai iubite. Lirismul absențelor, al duhurilor rătăcitoare, al androginului anihilat de moarte, al căutărilor metafizice etc. este nobil, rafinat, fascinant. Elegiile de doliu sunt proiectate pe un fundal cultural elevat, întemeindu-se pe simbol, mit și religie, pe o admirabilă semioză ascensională.

Volumul de elegii al Doamnei Elisabeta Bogățan, intitulat Soțul meu de dincolo (Apahida, Ed. Neuma, 2023), este un omagiu candid, vibrant, izvorât din „diamantul sângeriu”al inimii poetei. Un omagiu și, în același timp, un elogiu închinate soțului-poet Ioan Dan Bălan, trecut brusc, accidental,„peste hotar”, prăbușit și adâncit în nesfârșit întuneric – „care-i însăși lumina” (E. Dorcescu).

Autoarea îi închină, imnic, poem după poem lui Ioan Dan Bălan. Din dragoste.

Din compasiune. Cu adorație și frenezie.

Cu abnegația cu care se slujește o cauză.

Purtând o luptă cu propriul destin, al cărei rezultat nu poate fi schimbat, ci preschimbat... în cântec. Gândul permanent la „soțul de dincolo” îi inundă poetei sufletul, legitimându-i atât jindul de a-și revedea iubitul „venind spre ea”, ca de atâtea alte ori, cât și o construcție lirică nouă, unitară, cu tonalități sumbre, precum încercarea prin care trece.

Fără strop de liniște, poeta elegiacă încearcă să priceapă ce-i de neînțeles, să întrezărească nedeslușitul, să se asigure de comunicarea telepatică cu cel iubit, de unitatea intangibilă a sufletelor pereche.

Eros străbate toate elegiile, sfidându-l pe Thanatos. Dorința erotică este mărturisită în detalii frapante. Cu o patimă, per-

Î

ELISABETA BOG{|AN

So]ul meu de dincolo

E

S

POEZIE

Editura NEUMA 2023

fect motivată la poeta„Iubirilor”. Autoarea caută trupul„frumos ca de efeb” al soțului său. În amintire i s-a cimentat o asemenea imagine. Visează sau rememorează, așadar, acel trup perfect, fără seamăn, înaintând spre ea „... frumos/și înalt/modelat din vise/și cuvinte”,„strălucitor de cântec”, „purtând o hlamidă de/cântec/și poezie”, „voios pe cale”. La asemenea expresii, de o feminitate cuceritoare, duce dorul intimității.

De dragul soțului defunct, poeta străbate un spațiu cultural amplu – auzindu-l pe Charon vâslind pe Styx în tăcere, văzând o parcă dezorientată cu un ghem încâlcit pe mal, revizitând mitul lui Orfeu și al Euridicei, sperând în ajutorul„aghiasmei mari a Bobotezei” sau închinându-se cu ardoare unui brad. Rătăcirile ei pe căi de munte, altfel desfășurate, totuși, cu o determinare ce amintește de Vitoria Lipan, înseamnă un mod spiritual de interpretare a lumilor posibile și de visare a imposibilului. Ca orice om al muntelui, chiar dacă prin adopție, cum au fost poeții Petrilei la care ne referim, poeta împletește salutar credința cu magia. De pildă, bradul, simbol funebru, axial, făcând legătura între pământ și cer, îi trezește înflăcărate nădejdi. De aceea, îngenunchează înaintea sa, plângând și implorându-l să-i reîntrupeze soțul ce se destramă și să-l reașeze lângă dânsa: „și spălat de câte toate/ să-mi stai/ din nou/ alături/ cu trupul tău nou”.

Autoiluzionarea este de scurtă durată.

Revenirea la realitate – cumplit de dureroasă: „dar vai/ trupul tău nu mai poate/ semănat la poale de colină/ să se-adune// înalt/ și frumos/ ca înainte// și ca înainte/ spre mine/ să vină”. Poemul se rostogolește ca o lacrimă amară, pornită din colțul ochiului spre gura încleștată. Nu atât tristețea, suferința, deznădejdea, cât amărăciunea domină volumul. Presentimentul și certitudinea inevitabilului sunt sublimate în recurența, cu funcție de propulsare, a lexemului-cheie„hotar”, cu o polisemie densă, dezvoltată poetic în jurul câtorva nuclee semantice interrelaționate: „graniță, limită dintre lumea aceasta și cealaltă” („... hotarul peste care/te-ai prăvălit fără veste/într-o altă poveste”; „și lunecând fără veste/peste hotar/amar/de poveste”; „și-ai plecat/peste hotar/să cauți/Peștera Sfântului Andrei/în cerul departe”), „tărâm din afara lumii noastre” („de după hotar/din cer/sau din pământ”), „bornă” (priveai cu ochii mari/de spaimă/hotarul ce-ți aștepta/prăvălirea”;„să te ferești de hotare/puse de om”); „sfârșit – moarte” („cu răcoare/de hotar/se-ntețește/iar/și iar”); „lumea morților” („n-ai mai trimis/niciun semn/să știu dacă ți-e bine/pe unde ești//după hotar de lumină/după hotar de povești”; „marea tăcere/din tărâmul celălalt”).

Există un dincoace și un dincolo de „hotar”, care fac diferența între viață și moarte. Între prezența și absența lui Ioan Dan Bălan. Între sufletele pereche: „ce fel de suflete pereche/ suntem/ noi// unul de-o parte/ de hotar/ altul de cealaltă parte...” „Dincolo de hotar” a devenit concept diriguitor în desfășurarea discursivă. Moartea s-a infiltrat atât de puternic în sufletul poetei, încât îi direcționează, cu un straniu sentiment al firescului, torentele afective către soțul„de dincolo/de hotarul/de răcoare/și fum”. Întregul volum este o declarație de dragoste înlăcrimată, peste care„bat clopote din cer”.

Poeta suferă, dar nu disperă, acceptă, dar nu fără să pună întrebări, tragismul existenței, în fața căruia își exprimă doar mirarea. Lexemul mirare funcționează, de asemenea, ca liant textual, alături de trup

Volume Neuma

61

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

și de hotar, reliefând, în triunghiul repetitiv ce jalonează lectura, componente definitorii ale personalității autoarei: senzualitatea, luciditatea și emotivitatea.

Mirarea este utilizată metaforic ca echivalent al vieții, ce se derulează în ceață, sub semnul neprevăzutului și al irepetabilului: „o viață de om/e-o mirare/ irepetabilă”. Ea strânge inima, stârnește strigătul ce anunță iminența morții, generând zguduitorul enunț: „vai ce mi s-a întâmplat”!

Un vers peste care nu se poate trece.

Emană din omenesc. Vorbește despre hazard, despre destinul incontrolabil, despre vulnerabilitatea ființei umane. Dar și despre autocompătimire. Căci începe cu interjecția uimirii și a durerii:„vai”. În simplitatea și veridicitatea acestui enunț rezidă dramatismul cărții. Versul atestă nu doar o nenorocire personală, ci conștientizarea posibilității de a rata totul într-o clipă. Valabilă pentru oricine. Bucuria de a trăi a lui Ioan Dan Bălan, poetul, declarată în versul„Încă mai trăiesc”, s-a risipit spontan. Adverbul „încă” înseamnă o agonie teribilă, un șir de căderi abisale, în intervalul scurt dintre după-amiaza Sfântului Andrei și sâmbăta din 17 decembrie, când Apa Sâmbetei devine Styx. Între momentul accidentării și final, iată căldura unei strângeri de mână, într-o scenă tulburătoare de rămas-bun: „o ultimă strângere/ de mână/ de rămas-bun/ ți-ai adunat puterile/ să-mi lași/ la capăt/ de drum// mă arde și-acum/ mâna ce mi-ai strâns-o ușor/ ca un cântec înăbușit/ lunecând/ tot mai amar/ tot mai amar// dincolo de hotar”.

Cele 53 de poeme se aseamănă între ele ca șiroaiele de lacrimi. Ele nu respectă nicio constrângere prozodică sau ortografică. Curg liber. Sunt rostite dintr-o suflare. Se supun numai principiului autenticității. Vorbesc despre șocul existențial și despre convulsiile sufletești ale poetei într-o atmosferă de sfârșit de lume. Zidesc în text efigia poetului Ioan Dan Bălan, ființa adorată de autoare. Precum, în vechime, Manole a zidit-o pe Ana, soția sa, pentru a da trăinicie unei construcții inegalabile. Dau altă formă motivului jertfei pentru creație. Căci autoarea se zidește împreună cu soțul, ei redevin, prin forța persuasivă a versului, un androgin de neclintit. Fără referent în lumea reală, ci în poezia impregnată de iubirea biruitoare: „te iubesc/ te iubesc/ te iubesc// strig spre zări deșarte// tu ești de-acum/ lumină/ tu ești de-acuma/ gând// tu ești de-acum/ zidit/ în pagini de carte”.

MARIA CALCIU, SILABE CONTRARII evelyne croiToru aria Calciu este o poetă cu experiență, dacă ne raportăm doar la cele nouăsprezece volume de poezie publicate până acum. Volumul de poezii Silabe Contrarii, Editura Neuma 2023, este o nouă valorificare estetică a atitudinii lirice a autoarei, o dezvăluire a stărilor afective într-un balans echilibrat al compoziției în care materialitatea senzorială a limbajului este în deplină consonanță cu semnificațiile textului. Omogenitatea tratării poemelor din volum, întrepătrunderea amintirilor cu sentimentul viu al prezentului dau împreună textelor forţă, cuprindere, convingere şi o atracţie misterioasă. Dramatismul ascuns exprimat metaforic de unde pot să mă întorc pentru ca ușa din mine să se deschidă singură așteptându-mă, dovedește capacitatea autoarei de a oferi o anumită tensiune modulată de intensitatea trăirilor.

Poeta își organizează un întreg sistem de raporturi cu universul înconjurător și dezvăluie un întreg registru de eforturi pentru cunoașterea de sine și a lumii, registru prin care își prezintă și își reprezintă lumea în care trăiește și mai ales pe cea dorită.

Cititorul este purtat într-o dimensiune a irealului, o lume modulată de intensităţi ale cuvântului ce provoacă efectul emoţional şi transportă spre zone fluide în care ecourile se întregesc, îşi răspund, exprimând sentimente şi stări: Tăcerea/ îmi vorbește asemenea unui ieri neștiut ce ar vrea/ numai azi să treacă prin mine/ spre umbra oglinzii uitată închisă în el/ mă pleacă/ mă soarbe/ mă cerne/ Mă zidește departe de mine. Metafora, parte organică a volumului, expandează în mister, revelație, îmbrăcând diferite nuanțe și accente, destinate să-i sporească puterea de persuasiune. Articulând sensuri diferite de cele ale limbajului obișnuit, poeta creează echivalențe semantice cu o stilistică originală, CONTRARII o concepție retorică destinată să producă anumite efecte asupra lectorului. Autoarea utilizează un întreg șir de afirmații Ed itu ra NE UM A evidențiind sentimentul și trăirea, aduce 2023 un spor de sens și sensibilitate, ca susținere și revigorare a simțurilor, ca restituire în limbaj a conținutului, al senzațiilor capabile să capteze și să susțină sentimentul viu, palpabil, proaspăt. De remarcat arhitectura textelor, cea sonoră și cea sintactică ce dau un plus de originalitate volumului. Transferul semantic realizează articularea manifestărilor concrete prin topirea sensului noțional. Încărcate cu o tensiune evidentă a limbajului poemele Mariei Calciu trezesc interes și prin modul în care poeta reușește să captează misterul și astfel să sporească și să diversifice sensurile: Am mers uneori desculță pe marginea îngustă a furtunii străine/ furtună ce părea năluca altcuiva...

Originalitatea Mariei Calciu stă tocmai în echilibrul dintre modul în care oferă cititorului accesul indirect la miezul ideatic și armonia actului de revelare poematică.

Poeta creează o interesantă relație de motivare între sonoritatea și înțelesul cuvintelor. Sensul existențial al poemelor Mariei Calciu stă în puterea cuvântului, putere pe care poeta știe să o folosească în beneficiul ei și al cititorilor, desigur, spre a așeza la un loc vibrația sufletelor cu aripi desenate pe ecou.

M

S I L A B E

Cartea de proz[ www.revistaneuma.ro

62

Nr. 7-8(69-70) 2023

Inelul cu smarald nicoleTA mileA dâncită în investigarea subconștientului, a unui complex întreg de gânduri, senzații, trăiri și percepții ce caracterizează psihicul uman, proza Oliviei Mândruțiu-Rusu încearcă o recuperare a legendarului și a sacrului „Inelul cu smarald”, Editura Limes, 2023 (210 pagini), este al treilea roman al scriitoarei, după „Pas în trei” (Editura Imprimeria Ardealului, 2011) și„Mesteceni și rafturi” (Editura Limes, 2020).

Pentru a nu vă lipsi de bucuria și plăcerea lecturii, nu vă voi dezvălui curgerea firului epic. Vă mărturisesc însă că devoțiunea autoarei pentru creație se topește în nevoia de reprezentare, concurând zvâcnirile tulburătoare ale cuvântului.

Voi puncta doar câteva orientări fundamentale ale acestui roman pe care, neîndoielnic, îl apreciem ca polimorf, axat pe tema unei călătorii bine stabilite, având drept scop: căutarea, cunoașterea, inițierea, confruntarea, adevărul, datoria, împlinirea.

Dacă avem în vedere motivul adevărului, romanul își dezvăluie o construcție în trepte. Motivul căutării și al cunoașterii se dezvoltă într-o structură labirintică.

Acțiunea este dispusă în plan real, imaginar, fantastic și miraculos.

Organizate într-o construcție asemănătoare „basmului”, evenimentele situate în spațiu și timp țin de edificiul unei narațiuni în care particularitățile artistice se metamorfozează ca un mod propriu de a gândi, de a simți și de a reacționa, într-o proză de lungă întindere, ca desfășurare a acțiunii - rodul unui spirit inventiv, îndrăzneț, în încercările ce conduc la descoperirea adevărului.

Fiecare episod aduce elemente esențiale și neapărat necesare pentru firul epic și pentru reliefarea personajelor, câteva dintre ele continuându-și destinul literar, început în romanul anterior,„Mesteceni și rafturi”. Între ele, Ines și Mihnea, a căror poveste de dragoste continuă, chiar dacă, după momentul reîntâlnirii de la Toulouse, cei doi trebuie să-și urmeze calea destinului, în așteptarea momentului împlinirii.

Personaj „absent fizic” și în romanul anterior, Michel joacă un rol esențial în închegarea structurii narative a cărții.

A

Munca asiduă pentru aducerea în lumină a vieții uitate a Catarilor este revelată de paginile „Jurnalului” său, dar și de observațiile, relatările altor personaje ale romanului, chiar dacă sumar schițate Nu poate trece neobservată personalitatea Ilinei, mama lui Ines și nepoata lui Michel, cea care își pusese amprenta pe destinul protagonistei romanului.

Scriitoarea știe să își țină cititorul tot mai aproape și să îl cucerească, atrăgându-l într-un fel de joc ontologic de-a modalitățile existenței, de-a realul și imaginarul, de-a necesarul și posibilul, de-a metafizica aliată cu estetica, într-o carte vie, sinceră, în care individualitatea imaginii este însăși perenitatea ei.

Un citat din„Jurnalul” care ocupă spațiul cheie este reprezentativ pentru psihologia și filosofia de viață nu numai a personajului, ci și a mesajului întregii construcții romanești:„O scoatere din neant a unei amprente genetice ar fi un demers nu numai îndrăzneț, dar și palpitant. Dacă vreau să fiu sincer, ar trebui să spun că povestea mea este de fapt cea a căutării propriei identități. Temeritatea de a mă căuta pe mine dincolo de timp și de vreme poate fi o nebunie. O astfel de îndrăzneală a fost mereu sancționată de zei.

Eu, dincolo de timpul istoric căruia îi aparțin, dincolo de spațiul în care m-am născut, de familia căreia i-am aparținut, dincolo de limitele mele corporale. Între mine și univers stau doar marginile mele.

Bariera impusă de spațiu și de istorie este implicată în dinamica unor legi neinteligibile cunoașterii mele profane.” (p.87) Olivia Mândruțiu-Rusu insistă pe evoluția stărilor sufletești, pe stârnirea și întreținerea interesului pentru exercițiile spiritului, în țâșnire continuă. Tehnica sa este, în mod deosebit, aceea a unui regizor al ideilor. O ademenitoare perspectivă o au nucleele declanșatoare ale jurnalului și ale labirintului, acestea deschizând, prin ramificație, agenții narării: un labirint interior, al frământărilor și al căutărilor, cât și un labirint exterior, amintind curgerea continuă a vieții spre moarte și a morții spre viață. „Inelul cu smarald”ne abate de la principiul ca înțeles epic a unei creații masive, printr-un limbaj capabil să exprime poezia

sentimentelor omenești, frumusețea tainică a naturii, farmecul atmosferei create.

Un exemplu în acest sens, printre multe altele, poate fi și „legenda mestecenilor” motivul mesteacănului/ mestecenilor fiind un alt element fundamental al continuității din volumul anterior,„Mesteceni și rafturi”: Oamenii de pe aici spun că firele întortocheate ale fiecărei povești de viață se termină într-o stea. Trebuie să o găsești pe cer, să-i vorbești, să o rogi să-ți lumineze drumul. Ea te va asculta și va fi întotdeauna alături de tine.” (p.18) Esența confesiunilor depășește aparentele revărsări sentimentale, pentru că vocea narativă este amplificată de „spiritul de povestitor” deosebit de plăcut, stabilind relația: autor-narator, narator-personaj, personaj-mesaj, mesaj-comentator, într-o tonalitate ce realizează transferul ficțiunii în literatură, cu toate libertățile și provocările unui asemenea demers: „Te avertizez – îi spune Philippe lui Ines – că intri într-o lume în care niciodată nu știi unde se termină istoria și unde începe prezentul. Misterul, magia, vraja, superstiția, catacombele, descoperirile arheologice,„artefactele” fac parte din cotidian.

Se țin de mână, se amestecă în poveștile oamenilor, în întâmplările lor de fiecare zi.

Oamenilor le plac poveștile.” (p.19) Nu-i greu să înțelegem că, roman al camuflării sacrului în profan, „Inelul cu smarald” unește tumultul imagistic al erupțiilor fantastice cu stringența ordonatoare a datului uman. Destinul protagonistei argumentează și întărește semnificația titlului romanului, devenit metaforă și simbol. Eroina își impune tiparul său de existență, pentru că tot ce dă prețul vieții este iubirea.

Viziunea despre lume și viață a autoarei Olivia Mândruțiu-Rusu concentrează elemente ce dobândesc valențe noi printr-o suprapunere aproape imperceptibilă a existenței pe mister și invers, conferindu-i romanului„Inelul cu smarald”salvarea în cuvânt, în„povestea”rostită cu farmecul și frumusețea unui limbaj cuceritor.

63

Nr.7-8(69-70) 2023

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

Furia purificatoare

Pasiune §i Cuvânt

criitor asiduu și de talent în toate genurile, cunoscut însă îndeosebi ca prozator și eseist, Emil Lungeanu irumpe cu un volum de poeme de mare vehemență, adevărate pamflete rimate, în perfectă consonanță cu arta sa poetică enunțată liminar, în textul emblematic Ce este poezia: „un stih trebuie să fie un marcaj pietonal/ dacă treci pagina fără să fii spulberat/ cu sângele împrăștiat pe pavajul hârtiei/ dacă nu rămâne acolo întru pomenire/ o cruce cu numele celui ce a fost călcat/ înseamnă că n-a fost poezie”. Nu e deci de mirare că lirismul lui Emil Lungeanu este impregnat de o intensă pornire spre violență, care face, însă, parte dintr-o regie programatică, lucid concepută. Poetul nu contenește nicio clipă din osârdia de a-și genera lirismul „tăind din mine carne vie”, oripilat de aproape tot ce vede. Chiar și„pământul latră la lună” în poezia lui, iar Facerea lumii devine Afacerea lumii, ca în poemul omonim, dirijată de un demiurg veros. Este totuși vorba de arțagul unui idealist – confruntat cu urâțenia societății invadate de mitocănie, toxică, străină de orice căutare spirituală. Omul ignorant îi apare Creatorului drept un infatuat ce se crede, abuziv, o „sculă divină”, numeroși pământeni au devenit niște egoiști convinși de propria„competență”, vorbind cu ifos despre lucruri importante, fără a avea „idee despre ele/ ca niște papagali născuți în colivie/ tot repetând de zor/ fără a pricepe/ verbul zbor“ (Pahar cu apă).

Falsul dramatism al știrilor, zgomotul provocat zi și noapte, ignorarea legilor, declinul învățământului etc. sunt, toate, fenomene sociale remarcate și veștejite prompt de atenția trează a lui Emil Lungeanu. Cei care trântesc la nesfârșit portierele în toiul nopții, nepăsătorii, cei inconștienți că-i perturbă pe ceilalți nu au parte de clemența lui.

Elementul biografic adaugă și el un plus de durere sau de ironie tristă, precum în Ce i-am mai păcălit. Considerându-se defazat și anacronic,„ca un făt din povești/ niciodată-ntâmplat”, poetul țintește, cu un gând rămas inocent, un spațiu diferit, pașnic și pur, adecvat contemplației: „mi-aduc aminte despre lumea mea/ îți ajungea o bancă-n parc și-o carte/ ca să călătorești până la soarele topit”(Card Alzheimer). Cartea sa este, într-un anumit sens, spovedania unui netrăit, cum se caracterizează, pururi aflat în afara unei jubilații impudice, simplu martor detașat al tuturor. În această obște dezmoștenită, poetul posedă armele lui, care nu trebuie subestimate:„Eu atâta vă spun/ nu cumva să-l subestimați pe poet/ ca pe-un rumegător de păpădii/ cărțile lui sunt cioplite în granit/ și v-ar fi de-ajuns o năucitoare lovitură/ în moalele capului/ ca să nu mai știți/ de câte ori ați murit” (Scheletul din dulap).

Furia nedomolită a lui Emil Lungeanu, de o prospețime aparte, e susținută artistic de volubilitatea rostirii. Ea posedă arta specială de a trezi din amorțire și de a anihila clișee, chiar dacă e uneori monocordă: credem că există și laturi benigne ale creațiunii – o schimbare de dispoziție le-ar putea oricând devoala. Dar o asemenea poezie te cucerește prin sinceritatea fără ascunziș, prin discursul de o fermecătoare directețe.

R

simonA-GrAziA dimA

S

aluca Faraon este profesoară și doctor în filologie, o personalitate distinsă, cu o gamă largă de preocupări, între care poezia, critica literară și de film ocupă cele dintâi poziții. Cei interesați de lirismul său ar fi, poate, ispitiți să-l plaseze pe filiera unei orientări preponderent intelectuale, mai ales că o însemnată porțiune a lui reprezintă într-adevăr o concentrată meditație asupra cuvântului. În pofida acestor tentații, volumul Alchimia memoriei, apărut la Editura Neuma, etalează o structură mult mai complexă, poeta instilând etajărilor ideatice un mistuitor foc afectiv față de care armătura cuvintelor nu e decât necesara îndiguire a unui fluid vulcanic mistuitor. Fiindcă incongruența sentimentelor nu rotunjește nicicând, în ordinea vieții, un întreg fără fisură, poemele rămân martorele unei perpetue scindări și tensiuni erotico-existențiale. Singur cuvântul devine liantul armonios al vieții zdruncinate, disjuncte, veritabilul pacificator și generatorul poeziei: „când vei pleca/ să îmi lași mie tristețea/ eu m-am obișnuit cu durerea/ eu m-am îmbrăcat în amărăciunea ta (...) ne vom aduce aminte/ cum vinul dănțuia în poeme/ cuvintele noastre se vor strânge în brațe/ până le vor trosni oasele// așa se va naște Poezia”. Înșelător sună declararația poetei: „sunt o filă de carte” (definiție), deoarece dezvoltările afirmației pun în lumină realitatea surprinzătoare a unui devastator „uragan albastru” al sentimentului ultragiat. El spulberă curând rigoarea, ordinea rândurilor înșirate în pagini, instituind nesiguranța și provizoratul unei mereu noi istorisiri ce își așteaptă geneza –„fila care sunt caută bezmetic/ o poveste care s-o îmbrace”. Cuvântul și emoția se leagă inseparabil printr-un pact al damnațiunii:„pe albul metaforei/ curge roșul cardinal al blestemului”, spune frumos poeta, fără să uite nicio clipă că spațiul infinit al poemului transcende suferința. Mai presus de afectul distructiv și de verbalizarea frustă, poemul înseamnă, fundamental, protecție, calmantul, în profunzime, al dezastrelor: „când mă durea nebunia lumii/ mă așezam în burta unui poem/ și respiram adânc” (te strigam să îmi sufli cald pe inimă). Instrument de tatonare a psihismului abisal, el servește și rostirii inefabile a îndrăgostiților:„ultimul cuvânt definitiv al poemului tău/ să fie începutul tremurând al poemului meu”.

Poemul constituie, pentru cuplul Ana și Manole, renăscut în prezent, singurul loc, eminamente ideal, fără ființare concretă, al permanenței, al construcției duse la bun sfârșit:„zidim poemul acesta ca pe o mănăstire a unei iubiri prăbușite” (zidărind tânjiri și doruri). Poezia reface un edificiu impalpabil, ce va fi încă în picioare atunci când cel fizic va fi căzut demult: „Nu am construit nimic/ am dărâmat încontinuu (...) ne-am pipăit pe întuneric oasele până/ ne-am topit numele în silabele morții”.

Din asperitățile și zădărniciile vieții Raluca Faraon creează, prin lirismul său pătrunzător și bine controlat, permutațiile unui joc fără sfârșit, subtil, mereu proaspăt și încurajator:„refă clepsidra/ ca să naștem timpul/ miez vom fi nu coaja/ fructului dintâi” – Epilog (varianta idealistă).

Antologii

www.revistaneuma.ro

64

Nr.7-8(69-70) 2023

Povestea lumii din cuvinte menuţ mAximiniAn

lume ideală ar fi aceea în care cuvintele ar avea mai multă putere în viaţa noastră. Nu doar funcţia de comunicare, ci una interrelaţionară, o lume în care să dăm putere cuvintelor din cărţi. Volumul Lumea din cuvinte, apărut la Editura Școala Ardeleană, este rodul ediţiei 2023 a Festivalului de Literatură de la Cluj. De-a lungul timpului, Irina Petraş, harnica preşedintă a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj a adus în faţa cititorilor, în antologiile FestLit teme precum: Școala Ardeleană și începuturile modernității românești și Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române, Literatura română – începuturi și Literatură și feminitate, Transilvania din cuvinte, Istoriile literaturii române, Scriitorul și Lumea, Cartea cuvintelor-madlenă, Rondul scriitorilor, Autoportrete în oglindă, Petrecere cu stil.

Literatură și gastronomie. O vitrină plină cu cărţi a celei mai active filiale a USR din ţară „Acum, pentru cea de-a 10-a ediție, am propus cea mai cuprinzătoare dintre teme: Lumea din cuvinte. Realitate și ficțiune. Chestiunea e abordată dinspre literatură, firește, dar și dinspre filosofie, istorie, etnologie, sociologie, medicină, lingvistică”, spune criticul Irina Petraş. În textul ce însoţeşte antologia, criticul vorbeşte despre delimitarea dintre realitate şi ficţiune care, în scris, nu se susţine: „Nu fiindcă viața ar fi vis ori simplă idealitate, ci fiindcă adevărul oamenilor e intersectare de interpretări subiective, cu diferențe de cultură, perspectivă, interese. O răscruce în mișcare browniană. De la ideea că nu există decât ceea ce e scris, valabilă în lumea oamenilor dependenți de Poveste, se ajunge la încheierea că realul chiar nu există decât ca un miez tare, rezistent în fața dinților noștri povestitori. Un sâmbure căruia oamenii îi dau târcoale dintotdeauna cu povești, cu vorbe”. În literatură nu se pot da verdicte absolute, nu suntem în faţa judecătorului, iar realitatea se prelungeşte în ficţiune şi ficţiunea devine realitate. Poveştile îşi croiesc propriul drum, unul în care eroii din basme poposesc aievea în viaţa noastră, iar miturile se prelungesc până în pragul realului. „Când spun real, mă gândesc la ghemul de inter-relaționări (căci totul depinde de tot,

O

nu încape aproape nicio îndoială) pe care îl numim Lume, Omenire. Și la caracteristica lui fundamentală, aceea că e în permanentă mișcare și reconsiderare, că e, ca interpretare, provizoriu și remaniabil.

Am aici în vedere realitatea mișcărilor și purtărilor omului de-a lungul Istoriei, cea împielițată în povest”, scrie Irina Petraş. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu afirmă că „obiectivitatea deplină este o utopie”. Făcând referire la Liviu Rebreanu, criticul declară că înainte de scriitorul năsăudean„n-au existat la noi romane care să ilustreze într-un grad atât de înalt tipul doric al genului. În acest sens, autorul lui Ion poate fi considerat creatorul romanului nostru realist și obiectiv în deplinătatea lui. Niciunul dintre înaintașii săi nu a fost capabil de atâta abstragere”.

Imaginându-şi-l pe cititor fericit, Adrian Alui Gheorghe spune că avem o ecuaţie de trei persoane, autorul, cititorul şi eroul, în care „cititorul este un eu continuu, într-un raport dialogal cu autorul și cu personajul/ personajele”. Concluzia este că, ficţiunea din viaţă este coşmar: „Nu există individ de pe lumea asta care să nu aibă, la un moment dat, senzația că trăiește în miezul unei ficțiuni, al unei povești. Este, cel mai adesea, o condiție pentru a supraviețui încercărilor cotidiene”. În eseul său, Mircea Arman are ca subiect capacitatea imaginativă poietică apriorică ca unitate sintetică a apercepției și eroarea lui Kant, spunând că „este depozitara acestor lumi iar imaginativul poietic aprioric rațional este elementul agens al acestei capacități care aduce lumea la existență, o diversifică și creează reprezentări noi care sunt fundamentele poieziei unor noi realități și ale unor noi lumi”. Iubită de generaţii întregi, conferenţiind şi susţinând recitaluri şi astăzi, nu doar în ţară ci şi în străinătate, Ana Blandiana afirmă: „pentru mine inspirația nu exclude rațiunea, ci o intensifică, o aduce în stare de incandescență și, în cazurile fericite, o face să iradieze”.

Despre puterea minţii, despre gândurile noastre, istoricul literar Constantina Raveca Buleu spune: „confruntată cu o ipotetică schiță evenimențială, mintea umană tinde să umple golurile, să creeze o narațiune în jurul ei sau să adere la o

narațiune preexistentă, să exploreze povestea de dincolo de poveste, adâncindu-se în cercetări savante”. Autor în vogă, romanele sale, dar şi cărţile de poezie fiind nu doar pe masa criticilor ci şi a cititorilor, vorbind despre facerea romanului, ficţiune, imaginaţie, memorie, document, Gabriel Chifu declară:„Autorul se cade să fie fidel în spirit, nu în literă. Și chiar principiul sacrosanct al verosimilității, căruia mereu făcătorul de ficțiuni a fost pus să i se supună, uneori, chiar în cazuri de excepțională notorietate, este încălcat. Ceea ce, până la urmă, se dovedește a fi în beneficiul, nu în detrimentul literaturii”.

România este un tărâm magic în care miturile şi credinţele se împletesc cu fantasmele, sociologul Vasile Sebastian Dâncu spunând că „Oamenii au nevoie să creadă în toate fazele vieții lor și în toate stadiile cunoașterii. Există rupturi necesare, explicabile, între raționalitate sau cunoaștere rațională și imaginar. Credințele pornesc, în primul rând, dintr-o nevoie individuală.

Trebuie să rezistăm unor necunoscute, unor enigme care scapă raționalității, cum este moartea sau cum sunt minunile credinței, viața de dincolo”. Foarte activ, atât în presa culturală, cât şi prin apariţiile editoriale, Horia Gârbea, cel care are o carte dedicată personajelor, spune că„oricum ar fi contorsionată memoria în ceea ce se cheamă ficțiune și oricât ar fi memoria de imperfectă, fiind mai totdeauna o falsă memorie ea există cu certitudine”. Despre mitologie şi literatura fantastică a scris mult şi Gheorghe Glodeanu, descifrând lumi literare, pornind mai ales de la literatura franceză: „însemnând altceva decât realismul tradițional transparent și previzibil, fantasticul promite o fascinantă incursiune în inima misterului, descoperirea unor insolite lumi imaginare”. Autoare ea însăşi

Volume Neuma

65

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

GABRIEL DRAGNEA, REGIZORALE evelyne croiToru ean Paul Sartre afirma cândva că literatura este un act colectiv în care scriitorii și cititorii sunt direct implicați. Așadar, percepția modului în care opera literară fi-xează eternitatea umanului în dimensiunile sale fundamentale este dependentă de imaginația, gustul și puterea de înțelegere a cititorului; lui i se adresează autorul prin efortul său nobil, prin totala dăruire și de la el așteaptă confirmarea descifrării mesajelor, ea, confirmarea oferind existenței sale literare sens, semnificație, rost.

Volumul de poezie Regizorale, apărut la Editura Neuma în acest an, este cea de a șaptea carte semnată de Gabriel Dragnea. O copertă inspirată realizată de Gelu Iordache, o prefață consistentă a Monicăi Grosu și textul lui Horia Gârbea de pe coperta patru sunt rama unui tablou în care văpaia poemelor lui Gabriel Dragnea provoacă mintea lectorului. Este știut faptul că adesea creatorul este el însuși o enigmă.

Iscoditor, neliniștit poetul practică asiduu monologul interior, meditează asupra timpului și spațiului, asupra ființei, a firii. George Călinescu definea poezia ca pe o stare particulară de spirit și din această perspectivă volumul de poezii Regizorale poate fi considerat rezultatul unei explozii a viului transfigurat liric. Un univers din care GABRIEL DRAGNEA opera poetică a țâșnit natural, imaginarul artistic a deRegizorale venit un produs conștient, elaborat, încărcat de sensibilitate și condus armonios de o inteligență clară.

Se distinge în straturile poeziei sale sentimentul neputinței reverberând în zborul tăcerilor dezlănțuite dar și înțelepciunea acceptării statutului de poet neînțeles. Autorul topește cele mai diverse elemente într-un șuvoi cuprinzător, unul care lărgește marginile inspirației, introducând teatralitatea: pe scena aceasta fără anotimpuri/Am fost prizonierul condamnat/ Să viseze libertatea din spatele valurilor,/Obligat să îmbrățișez penumbrele. Marginea palpabilului concret este rotunjită de infuzarea sensului universal. Totul se subsumează ideii centrale a volumului: arta se naște din legătura intimă a poetului cu tot ce-l înconjoară, învățându-l alfabetul unor stări limită. Abis și înțelegere sub raport poetic sunt trăiri, sentimente în care cuvintele dau relief ideii și nasc o multitudine de întrebări. Într-o retorică fluentă poetul se cufundă într-o serie de expresii și termeni cu sensuri filosofice vizând speranța salvării. În jocul necesităților imediate, natura individuală se caută formând substanța lirică, sub semnul deschiderii; încărcate de adevărul faptului trăit curg neobosite cuvinte și teme, într-un benefic tumult al creației. Darul suprem al ființei este sentimentul iar orizontul întrebărilor luminează conștiința poetului ca o întregire, ca o contopire a contrariilor, într-un spectacol al tăcerilor modelate în poem; înțelegerea astfel nuanțată a existenței este dată de subtilitatea lingvistică.

Gabriel Dragnea are rafinamentul de a-și purta cu modestie talentul, cu aerul cel mai natural, firesc, construindu-și opera cu hărnicie și discreție. Cu volumul de poezie Regizorale autorul demonstrează intuiția structurilor lirice, a mecanismelor creației.

Valorificarea expresivă a spiritualității sale oferă șansa lectorului de a descoperi acele relații interioare proprii poeziei creatoare de rezonanțe afective.

J

Regizorale

Colecția

Gabriel Dragnea este un poet care cultivă complexitatea textelor, atras de comunicarea multisemantică, mereu gata să ofere șarade cititorilor. O hermeneutică a poemelor sale solicită din plin mintea lectorului și resursele lui culturale. În același timp „regizorul”-poet ține să tulbure conformismul, el strigă pe scenă încît mişcă şi pleoapele vineţii ale celui mai bătrân spectator al lumii. Aţi ghicit cine e acela?

Timpul! Iată o metaforă inspirată.

HORIA GÂRBEA

9

786069

610787

GABRIEL DRAGNEA

a unor poveşti în care realul se împleteşte cu imaginarul, Andrea H. Hedeş spune că, în cazul literaturii „avem memoria, avem ficțiunea și avem atenția, ghidată de memorie, a cititorului, tot așa cum a fost, mai întâi, atenția încărcată de memorie, a scriitorului. Esențială în cazul literaturii este așadar mintea, respectiv memoria, fără de care, interacțiunea cu lumea, respectiv, perceperea ei, nu sunt posibile”.

Realitatea nu poate exista fără ficţiune, reiese şi din eseul lui Olimpiu Nuşfelean care ne readuce aminte că „Dacă la început a fost cuvântul, apoi e la mintea cocoșului să recunoști că lumea e din/ e în cuvinte”. Laura Poantă, medic specialist, vine, de multe ori, să pună punctul pe i într-o lume în care colegii scriitori sunt cu capul în nori: „nu poate fi pus semnul de egalitate între a avea conștiință (morală) și a fi religios, credincios, deci superior spiritual – o altă noțiune care este formulată adesea ca un adevăr universal, dar care nu are alt argument decât acela că „așa este”. În mica noastră selecţie mai amintim ce spune poetul Adrian Popescu („imaginația trebuie să o socotim cel puțin egală realului”), etnologul Ion Taloş („realitatea și ficțiunea sunt două surori care nu pot trăi una fără cealaltă. În toate artele, inclusiv în literatura oral㔺i istoricul literar Mihai Zamfir („Verosimilul față cu Ficționalul. Indiferent de opinia publicului privind mesajul cărții, cititorii distingeau imediat între verosimil și ficțional, între o lume literară având corespondent în realitate și alta fantezistă, extrasă din mitologie, din legende cunoscute sau pur și simplu inventate”).

Mai semnează, printre alţii, în antologie Elena Abrudan, Simona Antonescu, Horia Bădescu, Oana Boc, Iulian Boldea, Ștefan Borbély, Hanna Bota, Mircea Gelu Buta, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoș, Victor Cubleșan, Gellu Dorian, Mariana Gorczyca, Vasile Igna, Adrian Lesenciuc, Angelo Mitchievici, Adrian Mureșan, Ovidiu Pecican, Ioan-Aurel Pop, Mircea Popa, Radu Țuculescu, Mihaela Ursa, Răzvan Voncu, Varujan Vosganian, George Vulturescu.

Dincolo de realități, există o lume în care ficțiunea se integrează în viața oamenilor ca și cum ar fi palpabilă. Antologia Lumea din cuvinte este o oglindă prin care scriitorii vin în faţa cititorilor într-o altă ipostază, aceea prin care îşi prezintă unele secrete din atelierul de creaţie. Câtă realitate şi câtă ficţiune? Citiţi antologia!

Editura NEUMA 2023

Literatura lumii www.revistaneuma.ro

66

Nr. 7-8(69-70) 2023

Nguyen Hung (Vietnam) Poetul Nguyen Hung s-a născut în 1955 în provincia Nghe An, Vietnam. A absolvit și a obținut un doctorat în construcții de apă în Rusia. În prezent, este membru al Asociației Scriitorilor din Vietnam, membru al Comitetului Executiv al Asociației Scriitorilor din Ho Chi Minh City, membru permanent al site-ului web al Asociației Scriitorilor din Ho Chi Minh City. A compus și publicat 6 culegeri de poezie „Navigatorul treaz”, „Valuri dar nu ale mării”, „Zburând spre furtună”, „Pașii lui Luc Bat”,„100 de puzzle-uri ale scriitorilor”,„108 versuri de poezie” . Peste 100 de poezii ale poetului Nguyen Hung au fost puse pe muzică și au fost interpretate și difuzate pe scară largă la posturile de televiziune centrale și locale.

Traducerea din vietnameză în limba engleză vo nHu mAi Traducerea din limba engleză în limba română AndreA H. Hedeș Tu și marea Am crescut pe valuri Marea albastră pe care o admir Cântecul de leagăn pe care îl cântă Ridicându-mi sufletul cu blândețe Ești o picătură mică În viața asta tăcere În fața ta simt Marea răspândindu-se pretutindeni.

Despre revedere Când te văd din nou După zece ani, te iubesc mai mult Fur priviri când sunt aproape Mă simt atât de trist când sunt departe M-ai lăsat să mă întorc Acele zile frumoase Îmi umplu sufletul Multe lucruri de spus Mulțumesc pentru soarta noastră Să ne întâlnim După jumătate de an de greutăți Cu atât de multe de suportat.

Drumul și Ao Dai. O amintire Drumul verde în vis Pași ușori ai trecutului Cer albastru pur și senin Părul tău curge ca norii Drumul de iarbă parfumată Treci încet pe lângă Flori roșii de bumbac răspândite Ca o umbrelă, fragedă Drumul fără mult praf

Ao Dai-ul tău este de mătase albă Vântul adie blând Mângâindu-ți călcâiele trandafirii Drumul acela, care așteaptă Cu o poezie pe mână Ne întâlnim repede, apoi plecăm Parfumul tău rămâne, îl simt.

O zi fără a fi online O zi în care nu ești online Simți că nu ai mâncare O noapte în care nu ești online Somnul nu este bun Un cablu rupt Milioane de oameni neliniştiți Milioane de oameni frustrați Privind la ecranul gol Din cauza unui cablu rupt Nu te-am putut vedea În fiecare minut suntem online Acum e o nebunie Un cablu rupt Deconectează multe cupluri În ce mă privește, abia aștept, Mi-e dor, am venit să rămân!

Tu și eu mii de ani Marea rămâne albastră timp de milioane de ani Părul meu încărunțește la mijlocul vieții Tu și eu timp de mii de ani Iubești mult dar tot rămâi însetat Cerul rămâne albastru timp de milioane de ani Norul rămâne argintiu timp de milioane de ani Tu și eu timp de mii de ani o profundă afecțiune așa cum poți vedea.

67

Nr.7-8(69-70) 2023

Literatura lumii www.revistaneuma.ro

˘ (Turcia) Adil Ba[ogul S-a născut la Kırklareli și ese absolvent al Facultății de Litere, Secția Filosofie a Universității din Istanbul. A lucrat ca jurnalist la Istanbul. A publicat șapte cărți de poezie.

A publicat în special poezie, recenzii și aforisme. A lucrat de asemenea în domeniile filosofiei, sociologiei, psihologiei și dezvoltării personale. Textele sale au fost publicate permanent în reviste naționale și internaționale de literatură. A fost tradus în spaniolă, engleză, Italiană, bulgară și persană. În prezent, locuiește la Erzurum.

Fulgi de porumbel Într-o zi lancea ta Se va alătura la Ordinul cavalerilor săbiei Va izbi fulgi de porumbel Strălucitoare cu aroma copacilor lui Iuda Un Istanbul căzut în brațele sorții Busuiocul a plâns seara Când ziua întorcea loviturile porumbeilor Când mi-ai privit fața pentru ultima oară Era un înțeles adândc și o disperare În ochii fiecăruia Pe străzile înguste de piatră din Üsküdar Copiii făcuseră un cerc Obișnuiau să bea apă din țeava Cișmelei din apropiere Pe pruni și migdali se cățărau Păpușile de cârpă ale fetelor Fetele aveau puști de lemn ca să ucidă bărbații Când îi era foame Vecinul cerea o felie de pâine cu pastă de roșii Chiflele coaptă în vecini erau și ale noastră Mi-am botezat fiica după numele mamei mele Și fiul după al tatălui

Știam anotimpurile după programul școlar În căldura verii, pepenele era răcit în fântână Colțunașii cu pastă de roșii Se făceau de obicei în septembrie Pomii înfloreau primăvara Și se rezemau de ferestrele caselor Noaptea străzile erau reci și întunecoase Cerul era plin de stele calde și strălucitoare Frunze și ploi în havuz Se revărsau în curtea casei Pe strada îngustă și pietruită Omul de zăpadă se clădea pe stradă Și sobe calde se aprindeau în case Desenam cu creionul iar părul era pictat în cărbune Plimbările încetau Oglinzile erau sparte la nuntă Castanele se coceau în nopțile de iarnă Poveștile ne prefăceau în eroi Lămpi cu gaz pisici pe stradă Și era și o straja de noapte Casele nu aveau etaj Nu erau orașe în care să nu fie frig Casele erau zugrăvite pe rând în alb Vecinii din sate legau prietenii

Părinții ascultau posturi de radio Copiii citeau benzi desenate pe-ascuns Obișnuiau să facă însemnări pe margini Erau aventuri de trăit zi de zi Toți visau Toți își trăiau viețile Viața e o curgere nesfârșită Un râu mereu în mișcare Acum casele sunt una peste alta S-au clădit orașe uscate S-a inventat ascensorul Există portari Legăturile dintre vecini dintre oameni s-au rupt Acum oamenii sunt foarte singuri și obosiți Furioși neajutorați Vuietul arzător al munților se stinge în mine Fulgi de proumbei zboară neîncetat Câte rânduri de munți și-au rupt dinții În încleștarea fălcilor Și pe deasupra societatea nu ne este de-ajuns Ce-i face pe porumbei să zboare În ce oglindă uriașă stăruie biruința Conștiința oamenilor e pârjolită Și pe deasupra fulgii porumbeilor au devenit triști

Traducere din turcă în engleză: JosePH KA Traducere din engleză în română HoriA GârbeA

Furkan Çirkin (Turcia) S-a născut în anul 1992. A absolvit studii de drept și filosofie la Universitatea din Istanbul. Este specializat în drept constituțional și filosofie poliotică. A publicat trei volume de poezie și a obținut premii prestigioase. Începînd din 2013 editează o revistă de poezie, Yelkensiz. Volume: Aleră nihilistă, Comentarii, Viața mea întunecată.

Alertă nihilistă Este o alarmă necontenită? Da, mă trezesc De ce m-am trezit și pentru ce: treziste inconștientă Să spunem:„M-am trezit pentru tine, m-am trezit către tine” (Să numim alarma asta„alarma iubirii”sau cam așa ceva) Ceea ce numim poezie este scris de tine, nu de mine.

M-am gîndit la ușurătatea unui somn fără conținut La ușurătatea unui somn fără vise, fără coșmaruri Un somn care nu e nici frumos nici îngrozitor, bun sau rău (Nimic nu poate fi mai ușor decît„nimicul”) Și cea mai mare ușurință e lucrul cu-adevărat cel mai greu Am văzut fete de vîrsta mea cu sînii îmbobociți Le-am văzut în somnul meu neterminat

Atît de ușoare că sînii lor nu se lăsau.

(Ușurătate! Știți, îmbrățișarea și rotunjimile) Contradicția este cauza și efectul tuturor lucrurilor

M-am scufundat și m-am ridicat Din miile de ani ale somnului meu M-am scufundat și m-am ridicat De mii de ori din somnul meu

Nud cu Descartes Scăldat în lumina soarelui? Da, era soare, mă scălda Mi-am privit existența: Existența cu iluzii M-am îndoit că exist: În spiritul lui Descartes (Și totuși existența și inexistența sînt totdeauna certe ) Căci nu poți înșele pe cineva Care nu crede în nimic M-am scufundat adesea în mări secate Am zăcut în hamacul nisipului și m-am trezit încet

Pentru că nu-l poți trezi Pe cel care nu doarme Am privit„fete e vîrsta mea cu sînii mari” Nu m-am uitat înapoi și le-am pictat în minte Ochii mei: pictori, mintea mea: pînza Și fetele care nu se uitau la mine: goale (Goale! O pictură închipuită) Pentru că nu poți picta adevărul în nuditatea lui

Cartea de poezie

www.revistaneuma.ro

68

Nr. 7-8(69-70) 2023

Poetul aplecat peste singur[tatea lumii monicA Grosu umitru Cerna este un scriitor valoros al Clujul literar, așa cum este un poet al Dobrogei natale, de care, despărțit printr-un îndelung exil, nu s-a distanțat spiritual niciodată. Și-a asimilat plânsul Transilvaniei, fără a-și neglija duhul pământului dogoritor de miresme și doruri, fără a renunța la chemarea rădăcinilor de amare rătăciri și căutări. Atât în poezie, cât și în studiile sau cercetările sale, Dumitru Cerna a amortizat, prin Cuvânt, tensiunea nestăvilită a dorului, a iubirii îmblânzite prin înțelegerea creștină. A primit, în schimb, mult har poetic, multă putere de cernere a versului până la aurul strălucitor al esențelor tari. Din această categorie specială face parte și recentul volum de versuri Poemele adăpostirii (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023), în care se continuă poezia-rugăciune, poeziamângâiere, poezia-cântec, iar în acest joc, aproape ritualic, al așezării cuvântului în vers, se resimte izbânda, ca și povara călătorului, arșița lui din anotimpuri neprielnice.

Volumul de față se ivește în siajul unei opere complexe, de certe acumulări și restituiri literare, volume frumoase de poezie, dar și solide cărți de critică și istorie literară, de eseu sau publicistică, fiindcă, în contemplarea și cunoașterea lumii, Dumitru Cerna a manifestat o nestăvilită pasiune și un acut simț al datoriei (față de colegii de breaslă, poeți și artiști clujeni, dar nu numai, față de Panait Cerna,„poetul care a recunoscut în Iisus pe Cel ce vine” și poetul căruia i-a închinat ani buni de cercetare doctorală, ca și binevenite ediții critice ori studii restitutive). Prin multitudinea titlurilor, devine imposibilă enumerarea lor aici, totuși ar fi de menționat că fiecare an ce trece aduce noi și noi roade literare, sosite din Clujul adoptiv și multicultural. Și anul acesta s-au ivit deja trei cărți, ilustrative pentru cele trei palete de preocupări ale autorului: Panait Cerna, Tăcere și lumină (ediție critică îngrijită), A treia carte a lui Marcel (carte gândită și alcătuită de Dumitru Cerna, cuprinzând poeme pe care cei doi poeți și le-au scris, un fel de corespondență lirică, inedită și grăitoare pentru pri-

D

etenia lor literară), alături de volumul în discuție.

Poemele adăpostirii proiectează trăirea într-un spațiu de notații autobiografice, iradiante prin delicatețea afectivă și revelația mirungerii divine. În plus, poezia lui Dumitru Cerna se deschide tot mai mult spre filonul popular-folcloric, asimilându-i cantabilitatea, plânsul, dorul. Pe lângă versurile de acest tip, se continuă poemul de fulgurante definiții, crescut din sugestiile metaforei și din concretețea comparației:„Iisus/ trupul tainic al/ catedralei/ așa cum trupul tainic/ al lui Iisus e/ Poemul”; „înger plângând/ Poemul se/pregătește de/ toamnă”; „litania/ liturghia Poemului/ rugăciunea/ intrării cuvântului/ în/ iarnă”; „rugăciunea/ foșnet bizantin/ al/ tristeții luminii”; „trec printre cuvinte/ ca prin/ sălbăticia unei/ metropole”; „din spaime/ de dincolo de altar/ majestuoasă se arată/ presimțirea”; „defăimarea/ uite-o și pe asta/ o caută Moartea/ acasă/ și ea umblă la/ Untold”;„e toamnă/ la Cluj/ și eu nu știu mai nimic/ despre Moarte”; „Poezia/ cupolă bizantină/ a tandreții/ muzica revenirii/ te readuce/ în/ coapsa mea” etc.

După cum se poate lesne vedea, multe poeme circumscriu tema creației, a preocupării neîntrerupte pentru Cuvântul bine rostuit, plin, infuzat de referențialitate. În subtext se poate citi melancolia, ca și reculegerea în fața misterului divin sau chiar în fața miracolului exitenței. Realul capătă pregnanță imagistică mai ales când vine vorba de copilărie, de un imaginar al imboldurilor afective și purificatoare, al aromelor orientale mult visate. Ariditatea deșertului e resimțită cel mai bine de călătoria poetului printre cuvinte: „poeții sunt asemeni paznicilor de dromaderi/ mereu prin deșertul încins/ nesfârșit și rozaliu al omenirii/ întotdeauna cu ochii în soare spre a nu rătăci/ de aceea cu timpul orbesc/ ochii lor se mută în străfundul cuvintelor/ vederea lor se furișează din ce în ce mai discret/ pe colina de sus a pământului/ iar suferința/ precum a dromaderilor răniți/ este curmată de fierul încins al speranței/ singura fluidă și întremătoare rămâne călătoria/ uneori ea stârnește incandescent

aventura/ așa cum praful deșertului de către/ caravana în derivă/ deasupra și înlăuntrul nomazilor temerari...”

Tensiunea elegiacă se prelungește în poeme muzicale cu alura unor doine de jale sau chiar bocete, travestind existența în destin, în supliciu purificator. În nuda lor simplitate, cuvintele favorizează întâlnirea omului cu substratul autohton de credințe și semnificații, cu un mod de viețuire și percepție senzorială a experiențelor cotidiene, unul tipic popular. Dumitru Cerna conjugă temele creației cu o poetică a interiorității spirituale, a sentimentului religios de reverberație creștină: „eu am scris poeme noaptea/ lângă mine stândă Moartea// Atingându-mă încet/ cu surâsul desuet// muzica oh cât de bine/ se sălășluia în mine// umbră tinerețea mea/ Moartea singură dansa// dimpreună cu Iubirea/ urcă-ncet Ademenirea” (Ademenirea) sau „...să ard singur în cuvânt ca jăratecul în vânt/ și de-un giulgiu sclipitor să m-ajut plutind ușor// lutnic eu plutind ușure ca un țipăt de pădure/ să m-acopăr în pământ șin cuvânt să mă-nveșmânt”(Veșmântul). De aceeași sorginte este Plânsul hieratic: „dumă Doamne unde-i luna să dau cu steaua mea mâna/ și găsind poemul sfânt să mă desprind de pământ// du-mă Doamne unde ești să pătrund prin porți domnești/ să ating și eu cuvântul rar cum tu atingi pământul// du-mă Doamne tot prin cer undeva să nu mai pier/ să-mi privesc în ochi lumina cum și tu-mi scrutezi tulpina// și-mi îndemni mâna-mprejure să presimte și să-ndure/ du-mă Doamne unde nu-i poezia nimănui// și trupul poemului hrană sfântă ceriului/ iar trupul meu păsătorul săți poarte pe brațe dorul// așa cum și luna norul așa cum maica odorul/ ori cum poemul cuvântul și poetul nepământul// iară eu tot adăpându-mi din nor sângeratic gându-mi/ am sorbit mai singuratic plânsul Morții hieratic”.

Poemele adăpostirii răsfrâng, în oglinda unei percepții calofile, însemnele iubirii, ale timpului, ale actului creator, devenit un translucid exercițiu al dăruirii.

69

Nr.7-8(69-70) 2023

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

Codul restituirilor AdriAn țion a vremea când alții își scriu memoriile, poetul Radu Ulmeanu se întoarce la vârsta începuturilor pentru a completa lacunele din biografia sa literară, expresie a dorinței de a restabili ordinea firească a scrierilor în cronologia operei. Ordine perturbată de, să zicem, împrejurări nefavorabile trăite în comunism și neplăcute împleticiri cu promovarea. Cu un volum salvat, ieșit din învolburarea și buluceala editorială a anilor ’70, vine acum în fața cititorilor Radu Ulmeanu, spre a reconstitui realitatea drumului său literar, deviat, obstrucționat, din motive dictate de un destin nefast. Sunt poezii scrise în 1977, ne asigură autorul acestui volum, intitulat, sapiențial și retoric explicativ, De ce arde soarele. Grăbit, presat de implacabilul curs al timpului, poetul sătmărean a intrat cu entuziasm în noua șăgălnicie a mijloacelor de comunicare în masă și a început să posteze pe Facebook piese din acest volum aflat în pregătire, spre a-și întreține sentimentul de recuperare a timpului pierdut, spre a se alinia actualelor forme de penetrare în conștiința publicului. Demersul său recuperativ merită toată atenția.

Refacerea traseului său liric aduce în fața cititorului un poet remarcabil, exemplar al „generației ‘65”, care la 31 de ani se raporta impetuos la fenomenul literar românesc, acumulând stilistica poetizării momentului și încercând să-și reverse inspirația în tropi cât mai originali cu putință, în măsură să-l reprezinte. Acest proces al asimilărilor cantitative și calitative, impregnate în pulsul imaginativ, poate fi urmărit în poeziile volumului, în cea mai mare parte nepublicate, scrise cu vizionarismul modelat de energiile tinereții în acel an, considerat de vârf creativ, 1977. Doi ani mai târziu, debutează editorial cu volumul Patinoar, semnalat, apreciat de critici și poeți importanți ai perioadei: Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Nicolae Ciobanu, Gheorghe Pituț, Adrian Popescu. E de înțeles că poetul intră pe un făgaș promițător, fast chiar, al afirmării.

Poeziile rămase într-un con de umbră întâmplător, hazardat, invadează spațiul tipografic al volumului actual cu un firesc debordant. Aici le-a fost locul dintotdeauna, în aceste pagini. Sunt poezii ieșite, în mare măsură, din tiparele convențiilor acceptate atunci. Poezii rebele, la fel de incisive aveau să vadă lumina tiparului în acei ani ai terorii, păcălind strategic cenzura, așa încât e lim-

L

pede că acestea nu au fost scrise în secret pentru sertar, ci și-au așteptat, docile, timpul să învieze. Și, iată, au înviat sau au reînviat! Piesele lirice adunate în acest volum vin în completarea unui program poetic parțial devoalat. Pe de altă parte e adevărat că viziuni întunecate și negativisme strecurate ironic, ștrengărește, își găsesc loc în factologia poemelor, alături de sentimente de dezgust, blazare și teamă, eșalonate în versuri de o sobră cadențare clasicizantă. Venind parcă din străfundurile unui eu poetic dezabuzat, precum acela al lui Alexandru A. Philippide din Monolog în Babilon, imaginea Babilonului simbolic descris de Radu Ulmeanu,„trist cuceritor / pornit în lung exod cu-al meu popor”, este văzută rezumativ ca „cetate univers / nedemnă de a cântecului vers”. Revendicarea istoricității pogorâte peste un prezent pângărit întunecă imagismul împotmolit în pesimism și marasm. Îngerul căzut în degringolada realului e îndrituit să întrebe, trezit subit dintr-un coșmar,„în care ev să mai răsară soare”?

Cu acest vers, care trădează un tulburător tragism, se insinuează în corpul poemelor diafanul motiv al luminii solare. E momentul să ne întrebăm dacă Radu Ulmeanu este un poet solar sau unul ce deplânge lipsa luminii. Gheorghe Pituț sesizează la el „Neobosita căutare a luminii”. Cu atâtea tușe de un negru obsesiv (Astrele negre, Sintagmele nopții, Laptele negru) linia orizontului și întreg universul său liric se simt amenințate, decolorate, vidate de sens. Disperarea se înscrie, patetic, în fraze alienante și izbucnește tăios, necruțător, cu pregnanța unei invective asumate cu destulă clarviziune: „Mi-e frică, Doamne, de această pantă, / de-această nebunie delirantă, / deacești zugravi ce dau din gură / vopsind tot universul cu tinctură”. (Pantă). Tânărul stihuitor oscilează, arghezian, între rugă și blestem, între încredere și tăgadă în cuvânt, dezvăluindu-și temperamentul năvalnic, dar și temerile, copie a unui spirit contestatar. În definirea liniei sale poetice se oglindesc aceste neliniști sufletești cu o mare amplitudine de trăiri contradictorii, transcrise ca jelanii în fața deznădăjduirilor fatale.

S-ar putea vedea în el un răzvrătit descurajat de masa clevetitorilor pe care o înfierează ironic în versuri acide. Nu-și poate reprima mici izbucniri cinice în probleme de interes comunitar, social și înțeapă ici colo

mai mult cu candoare decât cu ranchiună.

Cuvintele neșlefuite poetic îi incită imaginația, îi dă ches să pună degetul pe rană. De pildă, stavilă în fața eroilor naționali e pus „mârâitul nostru să-i speriem pe huni” (Cu mârâitul). O butadă ca multe altele întâlnită în textura poemelor, căci Radu Ulmeanu e deseori pus pe glume și reacționează cinic la provocări. În ciuda deschiderii spre limbajul argotic, sau numai colocvial, cu dispreț și o anume aroganță genuină față de canon și convenții răsuflate, în entuziasmul vârstei tinere, poetul se simte (și o declară ritos)„poet până la os” (Când vii) și se comportă ca atare, eliberat de prejudecăți și constrângeri. Ca un poet adevărat adică, încrezător numai în forța tinereții lui ca eroii lui Mircea Eliade din Huliganii. Simțindu-se huligan întru spirit, deși a avut probleme și în plan social din pricina unor extravaganțe comportamentale pe care nu e cazul să le amintesc aici, tânărul poet și-a luat foarte în serios menirea intuind direcții de poetizare lucidă, cu extensie spre ludic, luate în calcul ca virtualități creative majore, exclusiviste.

De la densitate conotativă de tip barbian în poemul Efemeride (desigur, și altele la fel), drumul poetului străbate razant distanța de la un vizionarism ermetizant la decantarea limbajului într-un imagism înțesat cu frăgezimi de sens, eșalonate cu dezinvoltură în vers clasic sau alb, necunoscând opreliști.

Pătruns lăuntric, „până la os”, de mirajul logosului, e limpede că tânărul poet își exersează vocația, e în căutarea vocii sale proprii și adesea dă impresia că a găsit-o. În incantația imnică, în diferite forme de euforie și beatitudine revărsate în vers cu ardoare de om îndrăgostit de viață. Petele negre au dispărut. Nu întâmplător îl numește Eugen Simion „un imagist euforic”. Ceea ce părea a se contura drept solilocul unui resentimentar înrăit, învrăjbit împotriva unei lumi prost alcătuite, un mizantrop in nuce, mârâind mocnit împotriva nedreptății, iată! are șansa de a se îndrepta spre un alt orizont și se pare că nu vrea să rateze ocazia ivită. Așa s-a întâmplat cu generații întregi de poeți care au trăit sub totalitarism neputând să spună adevărul esențial despre ceea ce trăiau. Nici Radu Ulmeanu nu face excepție de la regulă. Pentru că – nu-i așa? – generațiile de revoltă se transformă treptat în generații de acceptare. Trăim numai o dată și Radu Ulmeanu conștientizează entuziasmat acest adevăr, consemnând constatarea ca pe o

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

revelație:„Căci iată, știu / din nou de ce arde soarele / și-mi vine să cânt / sub imensa ploaie de stele” (De ce arde soarele). Și dintr-odată e pătruns de „o stare atât de adâncă de har”încât se simte înălțat în„patria spiritului”. Încep și exaltările oraculare înscrise în vitalitatea unui concept compozițional major, bogat în conținuturi epigramatice sau alegorice. Infatuarea juvenilă se manifestă în declarații orgolioase. Eul poetic purtător de sens în câmpul cunoașterii e depozitarul adevărurilor oculte, esențiale, extrapolate ontologic într-o concentrată cosmogonie:„Purtam oul lumii”. Încrederea în forțele vitale ale existenței devine legământ sfânt: „Nimic nu mă dezleagă de pământ (...) tot semănând iubire și culegând cuvânt.” De la acest nivel de înțelegere superioară a lumii, poetul se războiește cu aplaudacii regimului opresiv. O spune direct, prozaic, fără zorzoane:„să nu ne batem în piept / dând cale liberă gogoșilor prin gazete.” O atitudine fermă, responsabilă, îndreptată împotriva portretului udarnic înălțat în slăvile epocii. Rezoluția cu rol de stigmat nu întârzie să fie exprimată cu destulă claritate: „Epocile de exaltare au fost totdeauna epoci de crimă”! Lungi poemediatribă, cu ecouri din Arghezi sau Geo Dumitrescu, vorbesc despre clocotul lăuntric al unui revoltat ce nu mai suportă prefăcătoria și de aceea câmpul semantic utilizat scapă pur și simplu de sub control: „Patria în poezie este un pleonasm, / o cioară vopsită, o vacă de muls pentru cei fără rușine”.

Mai mult chiar, poetul nu ezită să apeleze la termeni scatologici în înverșunarea sa împotriva poeților –„testicule sociale”– ce tot cântă și„văd peste tot flori și fumuri de roze”.

Invocarea soarelui e cuprinsă în această acerbă dezbatere despre poezia patriotică, formula lirică dezmățată a epocii: „Toate poemele pe care le scriu cheamă asupra țării / focul soarelui născător de lumină.” Părăsind acest ungher al tenebrelor răzlețite, multe din poeziile lui Radu Ulmeanu înalță „gând asupra luminii”. Cu mențiunea că revine întrebarea, ca într-un paralelism lexical fatidic, care, pusă atunci pentru el, nu era câtuși de puțin retorică:„Mereu va fi lumină oare / în noaptea asta orbitoare?”(Mereu va fi). În versuri străbătute de-un„amețit parfum” e înfășurată lirica erotică. De obicei, poetul face elogiul iubirii împărtășite, dar sunt eșalonate și frânturi din chinurile iubirii, când disperarea se conjugă insidios cu tandrețea trăirii hedoniste ca la Geo Dumitrescu, de pildă. Se dezvoltă un lirism „mai degrabă senzorial”(Eugen Simion), ceea ce plasează imaginarul poetic în zona unui dis-

curs patetic fulminant. În adulația iubirii, poetul implementează în vers funcții oximoronice de un expresionism extrem:„Spiritul cărnii tale era atât de viu”. Poemele sunt văzute adesea ca„leacuri împotriva melancoliei”. De aceea, eul iubareț cere, poznaș și amuzat, de la trei iubite consecutiv „rețete de făcut poezie”. Nu lipsesc nici edulcorările romanțioase, inserate zglobiu, ironic: „Pune-ți, iubito, mâna pe inima mea / și-asculto pulsând ca o stea”. Jocul„eroticelor măști” e decriptat cu luciditate și consemnat ca atare:„viața ta e rană și mă doare”.

Se evidențiază două direcții ale organizării lirismului. O poezie densă, restricționată la formula rimelor clasice și reversul acesteia, extinsă în versuri lungi, bogate în conținut epigramatic sau alegoric. Experimentează sonetul, devenind mai târziu un vajnic, recunoscut sonetist, și grupează câte un triptic de sonete, primul în chip de „glose” cu versuri reluate din Eminescu. În alte trei sonete de iubire deplânge, melodramatic „Țara iubirii, iubito, e o țară aridă.”

Analitic devine într-o poemă discursivă asupra actului creativ: Să scrii. Poetul pendulează nehotărât între menirea de poet și trăirea vieții în anonimat, existând firesc și umil „într-o lume purtându-și măștile / cu trufie”(Notă). Responsabilitatea atârnă greu peste cel decis să se afirme în lumea literară: „Din momentul când ai început să scrii / ți-ai asumat infernul.”

Există o obrăznicie recunoscută (Hronic obraznic) a exprimării ce se împletește în viziuni baroce, destructurând orgolios fluiditatea ideilor și demitizând înfocat. „Mestecam la broaște și la nori” spune undeva, într-o aspră invectivă asupra oamenilor de mucava ai momentului cu care se războia permanent, așa cum reiese și din romanele sale Chermeza sinucigașilor și Siberii. Pornind din acele timpuri de chin și jale „cu destinul mătăhălos în spinare”, poetul surprinde și percepe în mod dureros„mârâitul aurorei”ca pe un semn al intimidării și al derutei în fața vieții. Derută de care depune mărturie și cartea de față.

Combustia interioară a poetului explodează fecund în aliniamente lirice de o bogată complexitate tematică și semantică.

Tema copilăriei e exclusă de la acest festin liric. În schimb apar amintiri din armată, sau din călătorii nostalgice (imaginare sau mai puțin imaginare). E creionat rebarbativ„miriapodul, dumnezeiasca fiară” (regimentul militar aflat în acțiune și în memoria repulsivă). Ca Eminescu despre Veneția, poetul sătmărean realizează o melodramatică evocare a reperelor culturale și arhitectonice ale Parisului. Printre ele – Ionescu („cu o în

70

Nr. 7-8(69-70) 2023

coadă”). Abecedarul biblic pune în evidență imagini răsturnate în grotesc din pricina unor dezamăgiri crunte și dezastre presimțite:„iar Lazării aceia puturoși nu mai învie / și apa nu se face vin – e numai răstignire și batjocură.” (Trăsnetul). Desacralizarea lumii induce în conștiință oscilația:„mă clatin de la o religie la alta / îl joc pe Moise și pe Zoroastru”. În tematica poemelor se găsesc elemente de mitologie greco-romană, egipteană, asiatică, tratate profund subiectiv în catrene, terține, dialoguri imaginare, meditații dezinhibant formulate, din care răzbat mereu învingătoare„tinerețea și cruditatea spiritului”unui poet format în vâltorile timpului nepotrivit elanului său. El e văzut de Zenovie Cârlugea drept „poetul în mediul comunistoid” și întrebarea cade din cer intempestiv: „Cum de am nimerit în acest mediu biotic?” Consolarea cade și ea imediat, supremă amăgire sau menire: „Ce-mi mai rămâne acum decât cuvintele / cu care se va-ncerca să fiu consolat.” Invocarea soarelui, în acest context neprielnic anunță criza morală și blazarea:„doar o bâlbâială a soarelui se rostogolea peste nori, peste cețuri, peste nervii noștri distruși”. Se sugerează o recluziune în cimitirul cuvintelor, căci nimic nu e mai mort decât nerostitul...

Dar iată că, în ultimul vast poem al volumului, Delirul, cumul de teme și motive predilecte, simbolul poetului devastat de trăiri contradictorii ridică semeț capul spre soare și soarele îi zâmbește. Cu gândul la virtualii lui cititori, reacționează brâncușian la opțiunea de a scrie și rostește mesianic: „Iată, vă aduc bucuria!” Este semnul încrederii în destinul lui literar.

Cam aceasta e fresca trăirilor și mărturisirilor pre versuri tocmite ale poetului Radu Ulmeanu la 31 de ani, învârtejit, descumpănit, dezamăgit și vesel totodată, pregătit să ia în nări aerul înălțimilor. Sunt anii în care își ducea cu destul stoicism„destinul mătăhălos în spinare” ca mulți alții. În acei ani Ion Mureșan publica volumul Cartea de seară (1981) iar Ioan Alexandru Vămile pustiei (1969), cărți nedorite, dar tolerate tacit de ideologia comunistă. Cărți ale abisului sufletesc în care a căzut, inevitabil, și Radu Ulmeanu. Tot pe atunci a apărut în traducere românească din italiană cartea de reportaje și interviuri printre astronauții americani scrisă de jurnalista Oriana Falaci: Dacă soarele moare (1981). Și tocmai în acei ani, aflăm din această reconstituire, Radu Ulmeanu se ambiționa să susțină că știe de ce arde soarele.

71

Nr.7-8(69-70) 2023

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

T[cerea lui Dumnezeu cHrisTiAn TămAș oemul lui Giuliano Ladolfi*, La nuit obscure de Marie/ Noaptea întunecată a Mariei, tradus în limba română de Sonia Elvireanu și recent apărut la editura Ars Longa în ediție bilingvă, constituie o întoarcere imaginară la momentele imediat următoare Pătimirii lui Cristos și punerii Lui în mormânt, filtrate prin experiențele interioare ale Mariei, Maica Domnului, experiențe despre care evangheliștii nu ne spun nimic, lăsând fiecăruia libertatea de a le reconstitui. În sens mistic, după cum au mărturisit mulți sfinți, printre care Sfântul Benedict, Sfânta Tereza din Ávila, Sfântul Ioan al Crucii sau Sfântul Ignațiu de Loyola,„noaptea întunecată”constă într-o serie de etape de purificare a credinței, caracterizate printr-un puternic sentiment al absenței lui Dumnezeu în rugăciune. Pe de altă parte, „noap- tea întunecată”se referă și la călătoria sufletului către Dumnezeu, destinația sa finală, cu scopul de a-L descoperi ca ființă pură care transcende orice capacitate intelectivă a omului, prin intermediul experiențelor purificatoare, al căror scop este eliberarea eului de impurități, pentru a realiza unirea cu El. În ceea ce privește poemul lui Ladolfi, noaptea întunecată ce învăluie sufletul Mariei, după pătimirea și moartea Fiului ei, este o noapte tragică, marcată de o tulburare profundă, care afundă sufletul femeii-mamă într-o adâncă „uscăciune spirituală”, manifestată printr-o disperare extremă ce pune sub semnul întrebării înseși temeliile credinței sale: cât de greu este să crezi în timpul/ întunericului. Promisiunea/ m-a lăsat/ fără apărare în voia/ lumii și acum este credință/ doar să te încrezi în Absurditatea/ certitudinii unei Bunătăți/ frânte la picioarele Crucii (p. 81). Ea îi impută lui Dumnezeu tăcerea, pentru că aceasta o face să se îndoiască de promisiunile mesianice circum- scrise planului Său asupra omenirii: Unde e Împărăția lui Dumnezeu?/ Mintea/ îmi e tulburată, noaptea-i în mine:/ vocea vestirii nu-i decât vânt./ Am trăit restul vieții/ căutând un sens misterului unui fiu/ cu privirea fulgerătoare,/ cu mângâieri învolburate;/ acum mă trezesc că nu mai cred/ ca o speranță devastată (p. 85).

Maria, așa cum este înfățișată în poemul lui Giuliano Ladolfi, pare destul de îndepărtată de Născătoarea de Dumnezeu prezentă în tradiția canonică, de„Maica Bisericii”, de Maica Domnului înzestrată cu atributele majore consacrate ei de magisteriul Bisericii, ea este o mamă al cărei fiu nevinovat este martirizat și ucis sub ochii săi. Misiunea sacrificială a lui Isus îi depășește capacitatea de înțelegere. De aceea, pentru ea, timpul se oprește în loc, fiindcă Timpul n-are margini când umbrele.../ se-ntind și amintirile/ devoră carnea./ Totul se domolește când consternarea/ hrănește suferința (p. 17).

Singură cu Fiul său mort, Maria își rememorează, fragmentar, existența, începând din momentul Bunei Vestiri: fuga în Egipt, Nașterea Domnului, adorația magilor, căutarea lui Isus pierdut în templu și profeția lui Simeon, și își strigă consternarea și îndoielile cu privire la destinul omului și la motivul creării lui de către Dumnezeu: Ce soartă a avut/ neamul lui Adam?/ Să vină în lume să sufere?/ Să îndure absurdul?/ Ți-a fost frică să fii singur? (p. 37).

Maria, văzută prin ochii lui Giuliano Ladolfi, nu este femeia dispusă a accepta pe deplin, ca în răspunsul dat Îngerului (Lc. 1:38), voia lui Dumnezeu, ci întruparea unei noi Eve, de data aceasta

P

moderne, care, aidoma întregii omeniri, oscilează între promisiunile mesianice, aparent nerespectate, și o realitate cruntă, și a cărei credință pare să se clatine în fața unei logici a evenimentelor ce scapă logicii omului din zilele noastre destul de nesăbuit pentru a se crede din ce în ce mai mult egalul lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu re-creat după chipul și asemănarea sa. Un om modern convins că știe că Dumnezeu este un Dumnezeu care frânge/ orice așteptare și orice înțelegere”, convins că vede cum, slab, El s-a predat răutății omenești (p. 101).

Admirabil construit sub forma unui monolog interior, purtând o încărcătură semantică aparte, unde metafora lovește cu putere, ca o limbă grea de clopot bătut în dungă, porțile minții și ale sufletului, poemul lui Giuliano Ladolfi, tradus cu sensibilitate și acribie de Sonia Elvireanu, îl îndeamnă pe cititor să reflecteze asupra condiției umane, din ce în ce mai îndepărtate de un orizont transcendental veritabil, și asupra tăcerii lui Dumnezeu al cărei sens ține de noi să-l descoperim.

* Poet italian tradus în mai multe limbi, eseist, critic literar, traducător, editor, directorul revistei de poezie, critică și literatură „Atelier”, jurnalist cultural la reviste italiene și străine, prezentator de emisiuni culturale la televiziunea italiană, profesor universitar.

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

72

Nr. 7-8(69-70) 2023

Poezia – ninsoare de texte GAbrielA AnA bAlAn aniel Samuel Petrilă este inițiatorul unui Concurs internațional de creație literară și traduceri Bronislawa Wajs, coautorul unui Dicționar dialectal al limbii romani, fondatorul revistei Rromano Vak și întemeietorul cenaclurilor literare Anton Pann și Rromano Vak. Îi găsim numele în numeroase publicații care promovează cultura romă. Este un adevărat purtător de drapel al etniei și nu doar că a reușit să se impună printre „ai lui”, ci reușește cu succes să integreze cultura romă în spațiul culturii universale.

Poetul Daniel Samuel Petrilă s-a afirmat în periada de glorie QPoem.

Cu acest nou volum de poezii*, poetul fuge în lume cu picioare de lut, pleacă de la primele sale încercări literare „reparam niște texte/ vechi”și ajunge la punctul fatidic în care„pe o scară/ într-un câmp/ la căderea bastiliei/ am fost atacat la genunchi/ nu pot duce până la capăt această poezie”.

Există, mai cu seamă în mediul virtual, credința – sau poate spaima? - că în versul de azi se intră oricum și oricând și se rămâne acolo, pradă iluziei că vreodată cineva poate va descoperi, va citi și va aprecia poezia. Uneori chiar se întâmplă!

Am descoperit un poet care intră în poezie cu„picioare de lut”, un poet care a reușit să rupă versul din universul sufletelor tari și a găsit cifrul, codul secret al poeziei criptate. Cu acest volum, Daniel Samuel Petrilă, așa cum afirmă în prefață Andra Tischer Podia,„întemeiază o nouă epocă în poezia noastră contemporană”. „E poezie când vrea mușchii mei”, scria, destul de recent, în volumul său de debut, Cu ochii la steaua Kajam, poeta Alexia Ema Burneci. Oare e poezie și„când vrea mușchii”poetului nostru? El știe:„la 14 ani/ scriam o poezie transparentă”(p 76). Adolescența se scrie și se citește ca prin ferestre deschise. Acum, că toate ferestrele - ale inimii și ale minții - s-au vopsit în culori reci, pentru poet se schimbă perspectiva „poezia/ un pumn de mărgele aruncate porcilor”(p 78) Dacă titlul este creationem și poezia este un singur cuvânt, orb (p 80), Daniel Samuel Petrilă reușește să convingă, simplu, că are tot 14 ani și totul e atât de transparent scris încât e obligatoriu să fii orb ca să vezi și să/ sau să nu crezi?

Dincolo de aceste întrebări, cert este că poetul face primii pași, cu picioare de lut, pe un teritoriu neexplorat în poezie, altfel de poezie pentru altfel de cititori, capabili să descifreze inexplicabilul din poezia criptată, pentru mințile înțelepte, luminate care „discută idei” (Eleanor Roosevelt), în preajma legendei barbiene a jocului secund.

Suntem, așadar, la linia de start a unei noi direcții care se conturează în poezia contemporană – poezia criptică. Poetul pune pe tapet tainele poeziei ermetice, cu schepsis, cu cheie și cu cifru, scrie cerebral, cu talent dublat de o motivație culturală acerbă. Gata cu sloganul simte poezia! Acum flutură unul mai puternic, gândește poezia!

Dacă pe fila albă poetul scrie doar cuvintele „poem fără corp”, e poezie și vine de departe și ne alungă în timp, întocmai ca himera romantică, „fără să lase pe fereastră/ nici bănuiala unui trup” (R.M. Rilke, Poemele franceze). Rilke ne descrie trecerea ei unduioasă, Daniel Samuel Petrilă ne invită să o intuim.

Cititorul o va face, desigur cu detașare. Dar nu la voia întâmplării, ci călăuzit de scara poetului. Acest poem mi se pare eloc-

D

vent pentru siguranța cu care scrie poetul, convins că pe tot parcursul mersului său cu picioare de lut prin poezie, cititorul îl urmează și urcă la înălțimea sa: „creationem//am strigat-o pe mama de la capătul pământului/_______/___________/ ___________/(aceasta este o scară) _____/ ____________/___________/ sunt un accident născut de tine tată_____________. În volum găsim o„ghicitoare”cu milioane de răspunsuri„la colțul pătratului/ milioane de texte”. Alte întrupări ale poeziei rețin atenția:„în loc de piept/ i-am pus poeziei un gard albastru” (p 75), „solstițiu//(și textul iese/ din pâmânt/ în pământ)” (p21). Această poezie este antologică, un vers așezat pe foaia albă: „prevestesc o ninsoare de texte” (p 84).

Poetul știe ce lungă e calea spre simplitate în poezie și câți spini trebuie curățați de pe tulpini până ajunge la esențe tari:„timpul poeziei: ireversibil”(p 73) Bătrânii, străbunii sunt piatra de temelie a volumului:„bătrânii noștri/ lemne în sobă pentru/ încălzirea planetei”(imaginea neamului meu),„străbunii noștri s-au înălțat/ ca o suprapasăre”(p 87).

Ana este prezentă, nu există creație fără ea:„ana a fost zidită în umbră/ ana nu e-n umbră/ / în zidul ascuțit/am rămas/ noi – plugul”. Între toate canoanele impuse și autoimpuse, poezia este păzită cu strășnicie de paznicul tuturora: „cu picioare lungi/ trecând ca o umbrire/ își păzește singur întunecimea” (paznicul).

Emil-Iulian-Sude semnează cuvântul însoțitor pe coperta volumului. „La poezia criptică ajungi atunci când nici esențializările poetice, barda sentențioasă, revelațiile, nici chiar biografismul nu îți mai spun ceva”. Concluzia lui este categorică:„Recomand cititorilor să citească această carte de poezie pur și simplu, altfel – dacă vor încerca să înțeleagă inexprimabilul din criptic – mai bine să nu o deschidă!”

Mă număr așadar printre norocoșii care nu au nici cea mai mică intenție de a înțelege inexprimabilul din criptic. Deschid cartea, de data aceasta la întâmplare, și descopăr o lume care se năruie: „casa se dârâma perete după perete/ și din metafora ei au rămas perdelele/ rupte de pe corturi// existența casei mele e un act/ normativ/ căci peste umbră era așezată/ o altă umbră/ ca o mahala/ în flăcări”(casa și neființa).

Demn de consemnat, vorbind de această nouă direcție, este că poezia criptică din acest volum nu are nicio înclinație spre domeniul IT, nu ține de inteligența artificială ci doar de cea, din fericire, umană. Recunosc, mi-e teamă de vremurile în care se va fredona refrenul Nu e robot să nu fi scris o poezie, sper să nu le apuc!

Un talent autentic, poetul Daniel Samuel Petrilă își asumă poezia ca pe o condiție sine qua non „iată că vine/un porumbel cu o bucată de pânză/ într-un cioc suprareralist” (în un`altra vita).

Dovada că această poezie – să o numim criptopoezia? - va rezista în timp este tot emoția: „mă uitam la o pasăre și pasărea avea ochii închiși”. E poezie la modul sublim, o poezie dinamică, o fluturare de perdele peste o lume care pleacă și o cortină care se deschide în fața unei lumi noi, ca o bătaie de aripă, o lume frământată din nou din lutul creației originale:„o de aș rostogoli toată țărâna/ printre degetele mele/ și-aș strămuta mormintele în păsări”(reverie).

73

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Despre juc[rii cu gheare §i vinov[\iile unei lame tocite rAlucA fArAon armen Secere scrie poezie ca și cum ar țese o pânză a Penelopei, un teritoriu al absenței pe care îl încrustează, estetic, cu un soi de vulnerabilitate camuflată în derizoriul clipei. Formula sa literară, ușor de recunoscut după câteva volume publicate, este a creării unui sul de cuvinte pe care îl deșiră apoi, ca să o ia de la capăt, pentru a întârzia cât mai mult cu putință finalizarea unei opere al cărei farmec este tocmai acesta: jocul semantic.Tocmai de aceea, textele sale par fracturate, fâșii de impresii, de locații și referent ambiguu, pentru că important nu este mesajul textului în sine, importantă e joaca de-a creația, întotdeauna încremenită în prezent etern. Mesajul poeziilor sale se configurează subtil abia la sfârșitul volumului parcurs, de multe ori pe nerăsuflate, ca o batistă fluturată într-o gară realității tulburătoare, în care cel rămas pare că a uitat să plece, își construiește un refugiu din gestul în sine până uită complet cui îi adresează acel rămas bun, dacă nu cumva, în confuzia abil creată, gestul se transformă într-un bine ai venit.

Pentru că, în general, textele sunt un construct cerebral: pe de-o parte sugerează o realitate recognoscibilă, marginală, a intimității gestului solitar, într-un cadru domestic, uneori chiar banal, trasând un teritoriu al fragilității, pe de altă parte, surprinde prin asociere metaforică, pentru a dezvălui o metarealitate în care controlul auctorial e absolut și care pune în deriziune sursa referențială.

Cel mai recent volum de versuri al său – jucării cu gheare/ neoficial sunt frumoasă –, apărut la editura Vinea, în 2022, alcătuit din patru secțiuni (bucurești ora exactă/ nebună cu bască, jucării cu gheare/ neoficial sunt frumoasă, șalupa cu lipitori/ teniși cu gărgărițe și rampampam/ desculță printre portocali) cuprinde în jur de 150 de texte lirice, 17 picturi color ale Norei Blaj și o serie de referințe critice.

Vulnerabilitatea dată de existența în trup și în lume de care aminteam este creată aici prin simboluri precise ale claustrării (libertatea se sufocă/într-o pungă/de un leu, sub pleoapa mea/ întunericul intră/ în baston), dar și prin obiecte care sugerează asperitatea traiului cotidian, lupta, crima sau războiul/ distrugerea, în asocieri surprinzătoare care indică fragilitatea spiritului an-

C

grenat în trup (lustruiesc lumina/cu o perie de sârmă, modific surâsul la strung, bucata asta de suflet/ pe care o așez cu tandrețe/ în mașina de tocat, margarete și mitraliere/deasupra capului, arunc trenuri/în aer//port pistoale la brâu). Nu de puține ori, boala invadează și teritoriul spiritului invadat de obiecte intruzive, în imagini șocante vizual, dar tocmai sugestia concretului care se degradează (lamă tocită, fierăstrău ruginit), devenind mai puțin operativ, lasă loc speranței prin victoria spiritualității: mi s-a îmbolnăvit cuțitul/ din inimă sau rana tușește.

Creionarea prin metaforă a acestui spațiu al intersectărilor planurilor care zdruncină din temelii percepția realului se transformă într-o imagine blurată, de multe ori, prin propoziții seci, dezarmante, simple notații ale cotidianului imediat: mă chinui să scot o țeapă/din deget, port rochii/subțiri și albe, sar siguranțele, înghit un piramidon, bluza verde are/nasturi lipsă, îmbrac rochia nouă,spăl vasele, sterilizez borcane/ curăț cuptorul etc. Ba când ți-e lumea mai dragă, chiar și-o mărturisire dezarmant de sentimentală ce fericită sunt/și cât de tristă. E o simplă nișă cu efect estetic garantat. Între lumea concretă, evocată prin metafore în care se intersectează materia și spiritul, în familiaritate imprevizibilă și neliniștitoare, și universul poetic trebuie să existe acest domeniu al marginalului existenței pentru ca forța de creație să izbucnească ca un vulcan care topește orice conveniență. Și Carmen Secere o face prin trei modalități distincte. Una este a autoportretului liric: sunt o tăcere bătrână; sunt convulsivă; sunt o excepție/ de clasă//din ce rămâne/ îmi fac opinci; sunt o mare harababură/înfloresc uneori; sunt un bun cățărător; sunt un om dezlegat; sunt o parte/ din greșeală; sunt prima femeie; sunt o flacără/într-o gură închisă.

A doua modalitate este a demarării unei dinamici surprinzătoare care desțelenește

așezarea lumii, scleroza ei dată de ritmul repetitiv și maladiv cunoscut. Iată, culese la întâmplare, cum se prezintă ritmul vieții în poezia lui Carmen Secere: adun oceanul/ în sticle; scot petele solare/ din memoria zidului; luna doarme/ în pești; șterg vinovăția unei lame/ tocite; născocesc/ evadări corsicane; aștern timpul/ după ora estică; scad numere/ de îngeri; arunc pietre într-o sticlă/ după ore pline; desfac noduri/ umplu fântâni părăsite; plătesc suprataxă/ pentru nevinovăție. Este adevărat că în acest univers compensatoriu creat de imaginație nu lipsește fiorul anxietății, dar e perfect controlat, în consecință, preferabil oricând notației verosimile, lucide, care nu oferă scăpare. Și semantica se ordonează, astfel, în direcția a treia, care e a metaversului: rostogolesc adjective; stilistica are dinții sparți; vărs cerneală/eliberez sepii// acesta e ultimul adevăr/despre mine; recit în gări de carton; găsesc frumusețe deci/și în celulele moarte. Granița care se trasează, cu ocazia aceasta, între identitatea creatorului fictiv și a autorului real devine foarte vizibilă: nu am spus niciodată cine sunt/ când nu scriu.

Creatorul își asumă condiția artei care presupune o dislocare de înțeles sau o varietate de percepere (care e o altă formă de creație literară, până la urmă – interpretarea): un idealist îmi vinde/ poeziile. Ceea ce este important, peste toate, e că în poezie totul se reia prin lectură, iar realitatea se estompează, oferind iluzia unui timp încremenit în volutele expresiei poetice: nu va muri nimeni/ azi.

Ceea ce este lăudabil în poezia lui Carmen Secere e faptul că poate crea o atmosferă poetică din mijloace la îndemână, cu o mare naturalețe a vocabularului. Foarte rar folosește neologisme, propozițiile sunt tăioase, dar curg cu un ritm sacadat, evită aglomerările de consoane, timpuri verbale suspecte sau ambiguitatea semantică. Totul e clar, muzical, senin. Ca noutate față de volumele anterioare, Carmen Secere exersează și notele ludice. Și nu o face gratuit. Iată: pun întrebări închise/și bețe în roate; la fermă cresc pe ascuns/ crocodili; ocolesc magazinele de lux/ hainele vechi mă ajută.

Poetă matură, cu viziune gravă asupra lumii, în linie modernistă, dar cu deschidere spre formule estetice variate, Carmen Secere oferă și în acest volum plăcerea lecturii de înaltă clasă.

Etnologie

www.revistaneuma.ro

74

Nr. 7-8(69-70) 2023

T[râmul cu ap[ vie §i zei\a Transilvania menuţ mAximiniAn n poveştile străbunilor există un tărâm în care se plimbă Feţi Frumoşi, împăraţi şi zâne, în care un izvor cu apă vie despărţind lumi. O graniţă între lumină şi întuneric, între personajele bune şi între cele rele (Fata Pădurii, moroi, strigoi, zmei, căpcăuni, iele). În Transilvania tainică şi vie, volum apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, sub semnătura Cameliei Sîncrăian Pop, ne întâlnim cu faţa luminoasă a satelor noastre. Cartea album impresionează, în primul rând, prin fotografiile surprinse de aparatul autoarei, toate realizate în ultimii ani, ce ne aduc în faţă arhiva vie, nu cea din documente, a unei lumi în care încă mai pâlpâie tradiţiile. „Pentru autoare, Transilvania, relevată şi revelată în acest volum, nu este subiect al unui banal reportaj, ci reprezintă locuri şi viaţă filtrate prin trăirile intime... Natura, în varianta ei redescoperită, din perspectivă pur afectivă, este adesea asimilată până la contopirea cu propria fiinţă a autoarei”, spune, în prefaţă, Doina Rad. Cartea trece dincolo de limbajul etnologic ce presupune strict o grilă de prezentare ştiinţifică, metamorfozând totul, aici „oamenii sunt suflete pure de îngeri” (p. 87), iar autoarea„o păuniţă căutătoare de lumină călăuzitoare şi iubitoare de frumuseţe tainică şi vie” (p.19). Tocmai aici este câştigul cărţii, pentru că nu este o abordare strict etnologică, specialiştii nepermiţându-şi să prezinte cercetarea lor ca pe un basm, ei trebuie să structureze după normele academice informaţiile primite de pe teren. Etnologia, la fel ca orice ştiinţă, trebuie să prezinte cu exactitate, integrând în structuri teoretice, marile teme întâlnite pe teren.

Omul îndrăgostit de sat, care vine în faţa noastră cu propriile trăiri, îşi permite, prin intermediul eseurilor prezentate, să ne poarte prin lumi care îi încarcă sufletul, declarând încă de la început„respir lumină prin scris şi mă imaginez cu viaţă spre înalt” (p.19). Apoi, transformă Transilvania dintr-un ţinut în zeiţă, principesă, prinţesă tainică, măiastră, vrăjitoare completă, dându-i viaţă şi numind-o „ţinut rupt din rai unde eternitatea se pictează în suflete de oameni sfinţi, oameni îngeri, oameni păsări, oameni măiaştri, oameni frumoşi, unde timpul stă suspendat de imortalitate şi magie pentru că poţi călători în urmă cu sute de ani, pe aripi de biserici fortificate săseşti, de o frumuseţe ireală, pe raze de lumină iradiante dinspre cetăţi imemoriale, pe note de cântec, descântec şi colind totemic, pe ritmuri de dans autentic care te infuzează de bucurie şi magie” (p.20).

Câştigul pe care-l avem prin aceast volum este că toate însemnările sunt realizate acum, la faţa locului, nu din birou, Camelia descoperându-ne lumea vie care pulsează sub frumuseţea tradiţiilor. O bucurie în plus este că profesoara ce locuieşte la Cluj, care a copilărit la Sângeorz-Băi, dar şi la Borleasa, ştie să stea de vorbă cu oamenii şi să aducă în faţa noastră o carte de vizită a frumuseţii acestor locuri, cartea aceasta, tradusă şi în engleză, fiind un adevărat ambasador pentru străinii care doresc să ne treacă pragul şi să ne descopere, aşa cum a făcut-o şi Regele Charles, şi cercetătorii din Japonia, China şi din alte ţări, care mai apoi s-au îndrăgostit de Transilvania.

Pentru fiecare ţinut în parte, autoarea are cuvinte alese, deschizând ferestre către cititori. Spre exemplu, Maramureşul„are o

Î

tolbă plină de întâlniri magice, mistere şi minuni care abia aşteaptă să fie simţite cu sufletul „ (p.29), iar subtitlurile ce însoţesc capitolele ademenindu-ne spre lectură (Drumuri către noi înşine, Cum îţi colorezi sufletul?, Dans de iarnă fermecat, Colind cu măr roşu, Suflet de floare, Părtăşie de suflet şi har, Spirite grâu îndumnezeit, Locul unde frumuseţea vindecă). O imagine unică este aceea în care Camelia a surprins, într-un pom plin de gheaţă, câteva mere roşii, aici amintindu-ne de pomul vieţii din mijlocul raiului, de frumuseţea şi puritatea spre care tindem cu toţii.

Această fotografie ar trebui cunoscută de întreaga lume pentru că reprezintă într-adevăr un tărâm magic.

Colindul şi salba de sărbători din jurul Crăciunului, în care focul din vatră luminează casa, iar mesagerii lui Hristos sunt aşteptaţi cu bucate pe masă, frumuseţea florilor ocrotite de lege, precum laleaua din Orheiu Bistriţei sau bujorul din Zau şi narcisele de la Negrileasa ne însoţesc în această călătorie. Apoi, mergem la claca de secerat din Ţara Lăpuşului, cunoscând acest obicei străvechi în care un rol primordial îl are cununa grâului, pornim în pelerinaj spre mănăstirile noastre, iar mai apoi ne prindem în paşi de joc, tresăltându-ne inimile de bucurie. Nu lipsesc meşterii noştri populari – Alexandru Perţa, sculptor în cruci, ţesătoarele de la Rogoz sau frumuseţea cântecului autentic prin voci precum horitoarea Teodora Purja, numită„măiastra inimilor”.

Cartea ne duce pe un drum iniţiatic aducând, din trecut, poveştile păstrate şi azi vii în satele noastre, trecându-le prin sufletul autoarei, o mare iubitoare a vetrei străbune şi prezentânduni-le în toată frumuseţea lor. Merită să avem acest volum toţi cei care iubim Transilvania şi, de ce nu, să-l dăruim oaspeţilor ce trec pragul casei noastre pentru a le arăta izvoarele pline de lumină ale Transilvaniei.

75

Nr.7-8(69-70) 2023

Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

Istorie §i fic\iune rAdu-ilArion munTeAnu vidiu Dan este licenţiat în drept. Specializat in cercetarea cazurilor care ar putea fi rdul societăţilor sau/şi al serviciilor secrete, stabilit în Olanda, A lucrat ca detectiv particular. Unele din cercetările asupra unor figuri publice le-a valorificat convertindu-le în ficţiuni literare: reportaje de investigaţie şi romane. Coautor al lucrării Masoneria în Transilvania – ed. a III-a (2010).

A scris despre morţi mai mult sau mai puţin misterioase: Cu troika pe un bulevard în pantă (2001) – o părere despre moartea lui Ion Petru Culianu, Dinspre pisc, coboară negura (2020) – o părere despre moartea scriitorului Marin Preda.

Romanul cel mai complex, elaborat pe aceeaşi bază, valorificarea unor cercetări detectivistice, este Ordinul Hora. Despre evenimentele din Transilvania din anii 1784-95.

Cel mai recent roman de gen, al şaptesprezecelea (al şaisprezecelea spune autorul) este Z. nu cunosc decât două opere narative cu acest titlu, cu rezonanţă simbolică. Primul este un film vechi, de Costa Gavras (1969), o transfigurare a regimului coloneilor din Grecia.

Dece acest titlu? Din cel puţin două motive. Pe de o parte sugerează misterioasa posibilitate ca N. Ceauşescu să fi supravieţuit simulacrului de proces şi execuţiei. Z în greacă se poate traduce – îi explică personajul păpuşarului interlocutoarei sale de o zi – prin (el) trăieşte. Referirea directă e la folclorul care a circulat şi despre Nicolae Ceauşescu, aşa cum a circulat şi despre Adolf Hitler şi, poate şi despre alte personaje istorice de o anume anvergură după moartea acestora. Rostul referirii aduce cota de mister specifică unui romn de ficţiune enigmistică. Al doilea motiv al alegerii titlului e că Z e iniţiala personajului ales de autor ca partener de dialog de o zi căruia i se prezintă ficţiunea ipotetică a ultimei perioade de viaţă a lui N.C.: Zoia Oprean, ex Ceauşescu. Surprinsă, cu abilitate scriitoricească, în ultimul ei an de viaţă. Amănunt mărturisit în finalul romanului. Final 2010.

Romanul se încheie cu ştirea de ziar că Valentin Ceauşescu, singurul supravieţuitor al familiei (parinţi şi fraţi) obţinuse dreptul de a deshuma şi supune analizei ADN determinării identităţii celor îngropaţi. Faptul este real, pe jumătate. Demersurile au fost făcute de Valentin şi profesorul Mircea Oprean, soţul văduv al Zoiei. Final inteligent. Personajul aşa numitului păpuşar se decide să scrie. Nu e singurul roman în care un personaj determinant sugerează a fi tocmai autorul celor relatate până la final.

Personajul Zoiei e construit cu aceeaşi abilitate. Sunt selectate elemente cunoscute, reale şi semnificative, din existenţa fiinţei reale. Care-i conturează profilul atât cât trebuie ca cititorii care au cunoscut-o s-o recunoască. Inclusiv dramele şi conflictul peren cu mama ei, Elena Ceauşescu. Iar cititorii străini de mediul abordat să-şi poată face o idee cât mai autentică.

Socot că această cronică suportă o paranteză. Zoia-cea-reală era cercetător la Institutul de Matematică. Absenţele ocazionate de una din aventurile ei fuseseră acoperite. Elena Ceauşescu a reacţionat brutal, cu puterea conferită de funcţia politică, a desfiinţat institutul. Matematicienii s-au răspândit în patru zări.

Nu discutăm lovitura dată matematicii româneşti. După un

O

tratament psihiatric, Zoia fu numită şefa secţiei de matematică de la ICREST, institut proaspăt creat. Cunoscută ca o conştiinţă, ea îşi folosi discret relaţiile achiziţionate ca obiectiv de supraveghere, a căutat, a găsit şi a angajat în sec tia ei pe toţi foştii colegi care mai erau în ţără. Mă restrâng la acest relevant exemplu.

Sigur că cunosc şi altele cu acelaşi onorant profil. Paranteză închisă.

Tema romanului sunt dublurile personajelor VIP. Temă eternă, universală. Vor fi fost multe dublori, cunoscute sau nu, unele inventate, altele presupuse. În romanul lui Ovidiu Dan e vorba de presupusele dubluri ale lui Nicolae Ceauşescu. A fost mediatizat un fost ofiţer din dispozitivul de securitate al familiei, care a îndeplinit odată funcţia de dublură şi a mărturisit faptul într-un interviu TV. Autorul cunoaşte cazul – ceea ce confirmă acurateţea cercetărilor întreprinse – dar a construit alte 2-3 dubluri fictive.

Pe baza unor fapte contradictorii. Care ar putea fi explicate şi prin ipoteza existenţei acestor dubluri. Două dintre ele ar fi locuit pe domeniul locativ al familiei, a treia ar fi un frate vitreg născut cu 4 ani mai târziu şi semănând utilizabil cu N. Ceaușescu.

Ostilitatea reală şi cunoscută public a Elenei Ceauşescu faţă de relaţiile Zoiei şi căsătoria lui Valentin e explicată, totuşi, discutabil de către scriitor. Mama celor doi ar fi vrut neapărat să evite contactul partenerilor cu dublurile. Din gospodărie. Pe care oricum fiii nu-i ignorau. Fără a omite să citeze argumentele violente, triviale, primitiv xenofobe (altfel plauzibile firii persoanei). A lăsa cititorului libertatea de apreciere e încă o abilitate scriitoricească. Totuşi profesorul Oprean a fost admis în cercul familiei. N-au existat argumente specioase împotriva lui.

Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

Aici e loc de o a doua paranteză. Amărăciunea lui Valentin avusese consecinţe. S-a implicat în managementul unei echipe de fotbal. De elită în plan intern. Cumva, ca frate mai mare al jucătorilor. Respectat de conducătorii echipei, bun cunoscător al sportului, avu o contributie greu de ignorat în performanţa de vârf a echipei. Ultima apariţie publică a lui Valentin în mediul fotbalistic, înregistrată pe un fişier youtube, e la sărbătorirea în direct a calificării echipei naţionale a României la turneul final de la Roma. Din păcate, la momentul participării, el plătea absurd pentru vini ce nu-i aparţineau. Paranteză închisă M-am întrebat dacă din cercetările autorului a scăpat acest aspect, caracteristic pentru firea lui Valentin. Răspunsul e logic şi ţine de structura romanului. Pesonajul Valentin Ceauşescu e conceput cu discreţie. Aproape umbrit. Zoia îi ajunge ca sursă de acumulare a conţinutului. Dialogul cu aşa numitul păpuşar, un ofiţer de securitate marginalizat, cu atribuţii totuşi misterioase, pe parcursul unei zile, e instrumentul perfect pentru dezvoltarea acţiunii. Rolul lui Valentin e dozat cu aceeaşi precizie farmaceutică.

Personajul Elenei Ceauşescu n-avea nevoie de prea laborios proces de procesare. I-au fost îngroşate doar unele linii care dau o notă mai colorată, pentru a-i justifica arivismul şi statutul real. Şi mai interesant, personajul public Nicolae Ceauşescu e cel puţin pitoresc. Personajul din roman e la limita inexistenţei. Mă întreb dacă etalarea momentului de luciditate a slăbiciunii e plauzibil. Da şi nu. En passant i se admite mega memoria, cunoscută de toţi cei care au avut de-a face cu cel real, dar i se ignoră inteligenţa. Oricum arată ca epava celui real, care-l ura pe Brejnev, dar avea grijă să nu-i iasă din cuvânt. Personajul din roman nici nu are megalomania celui real. Decât în prea mică măsură. În acel moment în care recunoaşte, în faţa lui Iliescu (pe care, ciudat, nu-l miroase), devitalizarea, pare a confirma concluzia aparatului lui Gorbaciov că mai are doar un an de trăit.

Altă figură de stil, de efect. Având cunoştinte medicale doar la nivelul conştientizării problemelor vârstei, mă îndoiesc că o concluzie extremă e posibilă pe baza unor probe exclusiv excretorii. Fără sânge. Desigur, autorului nu-i scapă exagerarea, probabl figura de stil vrea sa sublinieze atotputernicia rusă.

Dar alta e acum problema. La ce bun ditamai complotul pentru un lider decrepit care ar mai trăi un an? Gorbaciov nu comunicase concluziile sale agenţilor săi mai vechi ca spioni decât el ca secretar general? Poate mintea primitivă a generalului Militaru n-o fi fost utilă pentru transmiterea unui megasecret.

Dar Iliescu? Iliescu ca personaj de roman, evident.

Personajul Iliescu apare iniţial în amintirile Elenei Ceauşescu.

Aceasta il ducea, copil fiind, să transporte pachete pentru tatăl său, aflat la închisoare. Mai mult se vorbeşte despre acesta, o figură importantă a Kominternului. Decedat în 1945, dispare din peisajul comunist. Mai târziu, însuşi Ion Gheorghe Maurer va fi acuzat de kominternişti că nu-l apărase eficace pe Alexandru Iliescu la un proces, de pe urma căruia acesta fusese condamnat. În perioada critică, spre final, Ion Ilici Iliescu îi oferă lui N.C. să-i serveasca drept filtru de oponenţi, jucând el însuşi rol public

76

Nr. 7-8(69-70) 2023

de dizident. Ceea ce-i dă acces curent la cabinetul 1. Ficţiune oricum de neînţeles. La vremea respectivă viitorul lider era pe linie moartă, la Editura Tehnică. Mai mult, în scenariul fictiv el este, cunoscut ca atare de Ceauşescu, drept preşedinte al…

CFSN. Astfel Iliescu din roman poate organiza lejer complotul sub nasul victimei. Sunt elemente inventate, care dau culoare, care dau parfum de farsă complotului inevitabil.

Farsa face utimii paşi. Generalul Stănculescu, identic cu cel real, ajuns, după scoaterea din joc a lui Milea (romanul înclină spre uciderea acestuia), ajuns stăpân pe culise, asigurat de ordinul ca orice subunitate militară să nu se supuna decât ordinelor sale (detaliu necunoscut în prezenţa momentelor de foc) împinge cuplul în elicopterul ajuns pe clădirea CC. Dar…, la Snagov, dublura cu cataractă oculară îl înlocuieşte pe N.C. în elicopter. El este cel care furnizează imaginea terifiantă a scoaterii din TAB, la unitatea militară de la Târgovişte. Li se spune lui şi Elenei că execuţia va fi simulată. Tot ce spectatorii români au văzut filmarea falsului proces, romanul afirmă că e teatru. Dar execuţia ne reintroduce în ce ştim. Deci în roman mor Elena şi prima dublură. Citind, ne întrebăm mereu, sincron cu zbaterea inimii Zoiei, dacă nu cumva tatăl ei trăieşte. Sentimentele atribuite personajului ei sunt impresionant de fireşti. Alt procedeu literar rafinat.

Dar personajul numit păpuşar o duce cu vorba, îi permite săşi caute tatăl într-un anume loc apoi, în ultimele pagini ale romanului, deci la 4 ani după moartea Zoiei reale, o abandonează în mister. Efect rafinat de final.

Pentru cititorul care a urmărit toate amănuntele dramaticei realităţi din decembrie 89, lectura romanului e un test. Cere atenţie în fiecare pagină. Unele pasaje cer relectură.

Devierile ficţiunii de la realitate, calculate cu fineţe de scriitor, sunt asimilate de cititorii îndeajuns de atenţi. Totuşi se strecoară o eroare majoră. Pe care o înţeleg mai puţin spre deloc. Se ştie că desfiinţarea Komintern în 1943 a fost falsă. Iar istoria episodului o spune clar. Cu gura lui Stalin. Care lămureşte liderii din următorul eşalon. Deşi structura romanului cere concentrarea atenţiei la lectură, relatarea fostului moment istoric e aproape supărător de lipită. În roman Stalin desfiinţează realmente Kominternul, ca fiind internaţionalist, urmând ca el să urmeze linia unui soi de naţional-comunism.

Un ultim detaliu de ficţiune lipită realităţii cunoscute e descinderea în Cluj a unui dispozitiv militar maghiar. Cu scopul de a începe ocuparea Ardealului. Momentului i se dedică două relatări. În prima camioanele maghiare sunt respinse de partea de armată română ce apără Clujul. În celălalt se vădeşte că porunca lui Gorbaciov trimite militarii maghiari acasă.

Fictiv fiind, episodul e chiar plauzibil în contextul de atunci.

Ultima observaţie. Dacă structura compoziţiei are coerenţă şi rafinament, tonul scriiturii e întrucâtva inegal. N-am citit decât 3 cărţi ale autorului, cu asta cu tot. În celelalte două lectura curge lin. Ceea ce în hidrodinamică se numeşte curgere laminară. Aici întâlnim un minim spre inobservabil de turbulenţe. Mai puţin ca petele din Soare.

77

Nr.7-8(69-70) 2023

Prezen\e `n lume www.revistaneuma.ro

Scurt jurnal budapestan GeorGe volceAnov n 1993, doi reputați shakespeareologi europeni, Angel Luis Pujante (Universitatea din Murcia) și Balz Engler (Universitatea din Basel), au inițiat o serie de conferințe bienale sub sigla SHINE (Shakespeare in Europe). Prima conferință la care am participat și eu a avut loc la Utrecht, în 2003; a urmat o lungă salbă de evenimente găzduite, în anii impari, de Cracovia, Iași, Pisa, Weimar, Montpellier, Worcester, Gdansk, Roma și (din păcate doar on-line) Atena. În 2007, la finalul conferinței de la Iași, participanții au hotărât înființarea ESRA (European Shakespeare Research Association). Anul acesta, conferința ESRA s-a desfășurat la Budapesta, în organizarea Universității Catolice Pázmány Péter, între 6 și 9 iulie. Ca și în urmă cu patru ani, la Roma, am renunțat la ideea de a mai prezenta vreo lucrare – mi se pare mult mai important ceea ce fac pe tărâmul traducerii literare și al îngrijirii de ediție, seria„Contemporanii lui Shakespeare”, un proiect editorial de proporțiile integralei Shakespeare încheiate în 2019. În toridele zile petrecute în metropola de asfalt-beton de pe malul Dunării mijlocii mi-am propus două obiective: 1) un pic de team building cu Anca Ignat (de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu) – cooptată în „proiectul Shakespeare” în 2016 și Elena Ciobanu (Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău) – cooptată în noul proiect la sfârșitul anului 2021; 2) revederea cu câțiva scriitori și regizori de teatru unguri cu care am colaborat de-a lungul timpului.

Î

5 iulie. Am aterizat în capitala Ungariei cu o zi înainte de deschiderea conferinței. După cazarea la hotelul „Corvin”, din apropierea Podului Petőfi și a Străzii Ráday (cu Institutul Goethe, câteva bistrouri și terase celebre, inclusiv localul Poștalionul Roșu, evocat de Krúdy Gyula – un fel de Mateiu Caragiale al începutului de secol 20 maghiar), mi-am dat întâlnire cu Jenő Farkas, eminentul profesor de literatură română și franceză de la Universitatea Eötvös Loránd, expert în avangarda poetică europeană, nepotul dinspre mamă al criticului literar Cornel Regman.

După un șnițel vienez, a urmat o plimbare în Crângul Orășenesc, un fel de Herăstrău miniatural, cu o copie a Castelului Huniazilor și cu două fabuloase perle arhitecturale, clădiri înălțate în anii din urmă ai„epocii de aur”instaurate de Viktor Orbán. Cea dintâi, Casa Muzicii (o clădire pe trei niveluri, cu sală de concert, stu-

diouri de înregistrare, bibliotecă muzicală, cafenea, restaurant), are pereții exteriori ondulați, din sticlă transparentă. E ceva de vis să asculți un concert de muzică simfonică fiind înconjurat de verdele arborilor din parc. Cea de-a doua, care adăpostește Muzeul Național de Etnografie, nu a fost, propriu-zis, „înălțată”, fiind o clădire situată pe patru niveluri construite... sub nivelul solului. Iar pământul excavat cu acest prilej a dus la formarea a două derdelușuri cu pante line, în oglindă, acoperite cu gazon.

Ambele proiecte, realizate de arhitecți japonezi, au câștigat numeroase premii internaționale. M-am gândit cu tristețe la ruinele Casei Radio din București și, vreme de-o clipă, am regretat faptul că Pingelică al nostru n-a apucat să ducă la bun sfârșit și această ctitorie, care astăzi ar fi fost un motiv de mândrie pentru toți românii.

Seara am făcut joncțiunea cu cele două (mult mai) tinere colege, prilej de-o scurtă plimbare pe Podul Petőfi – am admirat șiragul de poduri luminate sub cerul înstelat și cetatea Buda luminată pe timp de noapte. La întoarcere ne-am făcut planul de bătaie pentru a doua zi.

6 iulie. După micul dejun, mi-am asumat rolul de ghid și le-am condus pe Anca și Elena pe Insula Margareta, cu arborii ei seculari, încântătorul adăpost de căprioare și rămășițele anemice ale mănăstirii dominicane unde și-a petrecut scurta ei viață Sfânta Margareta, fiica regelui Béla al IV-lea. La amiază ar fi trebuit să ne întâlnim, pe malul Budei, cu același Jenő Farkas și cu Zalán Tibor, și să celebrăm recenta lansare a volumului de poezie Kassák Lajos – Calul moare. Păsările își iau zborul & Zalán Tibor – Cântec despre Căluțul de lemn uitat la soare. Proasta comunicare și indolența gazdelor noastre a făcut ca unii să se lăfăiască în umbra unei terase de pe o parte a Podului Margareta, pe când ceilalți orbecăiau prin soare pe cealaltă parte. Și, astfel, mult-așteptata întâlnire anunțată cu surle și trâmbițe a căzut...

Ne-am consolat cu un prânz delicios consumat într-un restaurant italian din Pesta, iar după o oră de odihnă, ne-am prezentat la deschiderea oficială a conferinței, pe Str. Prater. A urmat, după primul keynote speech, o interesantă masă rotundă despre viitorul studiilor shakespeariene, în timpul căreia Sabine Schülting de la Universitatea din Berlin și-a pus întrebarea: ce ne facem cu presiunea limbii engleze, impusă mai nou ca unic instrument de cercetare și diseminare în domeniu? Aveam să-i răspund la cina festivă a conferinței, din seara zilei de 8 iulie, că aceeași întrebare mi-am pus-o și eu într-un articol publicat în anul 2021 în Theatralia, revista Facultății de Teatru / Film din Brno, în cadrul unui proiect de cercetare „Vișegrad-4”. Iar răspunsul este: cine dorește să aibă parte nu doar de recunoaștere internațională, ci și locală, națională, să facă bine și să-și traducă / publice opera și în limba maternă – asta în caz că dorește să mai contribuie cât de cât și la patrimoniul cultural național. Cred cu tărie că nu strică să fii un pic profet și în satul tău...

Recepția din seara aceea a fost o combinație de mâncare hipercalorică (șalău, vită, porc, celebrele clătite Gundel înecate în sos de ciocolată) și ceaiuri și sucuri. O nouă dezamăgire, trăită în patria vinurilor albe de Tokaj și a vinurilor roșii de Szekszárd...

Prezen\e `n lume www.revistaneuma.ro

7 iulie. După micul dejun, fără busolă, dar înarmat cu o hartă, asemenea vajnicului detectiv al lui Borges, le-am condus pe fete, pe jos, la sediul din Piața Mikszáth Kálmán, unde, la ora 9:00, în cadrul seminarului „(Re)traduceri shakespeariene”, moderat de vechea mea prietenă Anna Cetera-Wlodarczyk (Universitatea din Varșovia), și-au prezentat lucrările referitoare la retraducerea lui Shakespeare și a contemporanilor săi. După prima pauză de cafea, ne-am mutat pe celălalt mal al Dunării, spre a vizita Cetatea Buda, cu Bastionul Pescarilor, Biserica Matei, statuile ecvestre ale lui Ștefan cel Sfânt și Eugeniu de Savoia, și superba panoramă a Pestei, cu Palatul Parlamentului, Podul cu Lanțuri (construit la 1839-1840) și Podul Elisabeta, până spre Podul și Insula Margareta. După o degustare de bere și ale ungurească, neam retras la hotel și, după o scurtă siesta, ne-am dus la întâlnirea cu Pál Dániel Levente, tânărul poet laureat al Festivalului „Tudor Arghezi”, cunoscut și cititorilor revistei Neuma, căruia, în noiembrie 2022, i-am lansat volumul de proze scurte Sectorul 8 al Domnului. Un gulaș delicios și o bere bună au destins atmosfera și au contribuit la „normalizarea” relațiilor româno-maghiare. Ne-am despărțit nu înainte de a ne da o nouă întâlnire, pe 9 iulie, la ora 14, la un spectacol al Circului de Stat din Budapesta, unde Dániel ocupă funcția de secretar literar.

8 iulie. O zi intensă, dedicată aproape integral conferinței.

După al doilea seminar dedicat retraducerilor shakespeariene, am asistat la o excelentă secțiune de geo-critică aplicată la textul shakespearian, susținută exclusiv de români (românce, ca să nu intru în gura feministelor): Monica Matei-Chesnoiu, Dana Percec și Andreea Șerban. Pe afiș figura și Pia Brînzeu, care, din păcate, a trebuit să se retragă din cauza unei fracturi de coastă...

Prezentările colegelor mele, o spun cu mâna pe inimă, au fost la cel mai înalt nivel. România a mai fost reprezentată la această conferință și de Nicoleta Cinpoeș (Worcester), Alina Bottez, Mădălina Nicolaescu și Oana Alis Zaharia (București), plus Dana Monah (Iași). Am avut, brusc, revelația că noi, ca țară, ne situăm în top 3 în Europa în materie de studii shakespeariene. Am înțeles, în sfârșit, de ce tocmai România a fost selectată, alături doar de Polonia și Germania, ca țară participantă la Conferința internațională de traduceri din Shakespeare de la Köln, din vara anului 2016! Conferință despre care am relatat pe larg în volumul Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții. În aceeași zi, am asistat la un moment emoționant – un seminar moderat de un rus (Vladimir Makarov, unul dintre cei ce au avut curajul să semneze încă din primele zile ale războiului din Ucraina o petiție anti-război!), o ucraineancă (Viktoria Marinesko) și o bielorusă (stabilită în Canada, pe nume Natalia Khomenko), trei intelectuali care și-au arătat solidaritatea cu lupta poporului ucrainean împotriva invaziei putiniste.

A urmat cina festivă, la restaurantul Băilor Termale Széchenyi, prilej de revedere și discuții informale cu prieteni vechi, printre ei Márkus Zoltán de la Vassar College, Ruy Carvalho Homem (fost președinte al ESRA, profesor la Porto), apropiata mea colaboratoare Nicoleta Cinpoeș, colegii-organizatori de la Universitatea Pázmány Péter, Jacek Fabiszak și Urszula Kizelbach (Poznan), Daria Moskvitina (incredibil, venită direct din Zaporija, orașul constant bombardat de rachetele rusești), Agnieszka Romanowska (Cracovia)... După cină, am făcut un scurt popas la barul Jägermeister, de la parterul Institutului Goethe, o ultimă etapă a team building-ului, în care ni s-a alăturat și minunata soprană-filolog Alina Bottez.

78

Nr.7-8(69-70) 2023

9 iulie. O zi cu adevărat plină. Dimineața, o primă întâlnire, cu regizorul Szabó K. István, directorul artistic al Teatrului Național Csokonai Vitéz Mihály din Debrețin, care, în trecut, mi-a montat traducerea unei piese de Zalán Tibor (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, 2009) și a Furtunii de Shakespeare (Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, 2017). A urmat un seminar special, organizat la inițiativa Nicoletei Cinpoeș, cu participarea online a ucrainencei Nataliya Torkut aflată tot sub tirul invadatorilor ruși: s-au căutat soluții (cu contribuția tuturor participanților la conferință) pentru arhivarea digitală a contribuțiilor ucrainene la domeniul studiilor shakespeariene, pentru instruirea tinerilor filologi ucraineni în domeniul cronicii de teatru și shakespeareologiei...

La final, s-a stabilit ca următoarea conferință, cea din 2025, să aibă loc în Portugalia, la Porto.

Apoi, un fabulos spectacol de circ – pentru mine, primul, după o pauză de mai multe decenii.„Miresmele stepei”: un spectacol cu artiști de circ din Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaidjan, Mongolia și Ungaria, cu interludii susținute de copii în vârstă de zece-doisprezece ani, refugiați din Ucraina, care, în exil, au început să-și însușească meșteșugul și arta circului – echilibristică, jonglerie, acrobație. Și gazda mea m-a făcut să mă simt un VIP... în loja VIP. În fine, o a doua întâlnire cu un regizor, de data asta cu Kiss Csaba, care, aproape an de an, susține la București ateliere de regie cu studenții UNATC, și a cărui piesă, Repetiția de seară (în traducerea mea și a Susanei Vlaicu), cu Adrian Titieni în distribuție, a intrat în repertoriul Teatrului TV din cadrul TVR. Și o ultimă cină cu Anca (în absența Elenei, care luase avionul de după-amiază spre București).

10 iulie. Ultima zi mi-a adus și ultima întâlnire cu un scriitor maghiar: Szöllősi Mátyás, autorul unui volum de proze scurte distins cu Premiul național de debut Margó pe anul 2018. Aflând de pe Internet că acum trei ani tradusesem un roman distins cu același premiu (Meci nul de Benedek Totth), a ajuns la mine prin mijlocirea unor prieteni comuni, cu rugămintea să-i traduc și lui cartea. Voi lua o decizie în acest sens doar după ce o voi citi. Mam întors de la Budapesta cu tolba plină de romane de Reich Jenő alias Rejtő Jenő alias P. Howard (1905-1938) – cel mai iubit autor ungur alături de Jókai Mór. Unele dintre acestea au apărut deja în limba română în traducerea mea, a lui Paul Drumaru și a lui Constantin Olariu. Le voi reciti cu creionul în mână pentru studiul comparat Shakespeare – P. Howard pe care îl voi scrie în septembrie-octombrie, în calitate de rezident al casei de creație din Pécs.

Până una alta, good-bye, Budapesta; Porto, here we come!

79

Nr.7-8(69-70) 2023

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

DESCIFRÂND ISTORIA - PIATRA DIN ROSETTA mirunA drăGHici oldați, din înaltul acestor piramide, patruzeci de secole vă contemplă!” Multe sunt astăzi lucrurile pe care i le putem re„ proșa lui Napoleon Bonaparte, însă dezinteresul pentru istorie, artă și cultură nu este unul dintre ele. Fie că admirăm, fie că înfierăm această imensă și controversată personalitate istorică, lui Napoleon îi datorăm adevărata declanșare a studiului civilizației Egiptului antic. Mai mult, acest lucru este vizibil pe două coordonate: expediția sa de cucerire din perioada 1798-1801 este totodată prima întreprindere cu valoare și metodă științifică (conform criteriilor epocii, desigur), menită a cerceta (dar și a-și apropria) monumentele antichității egiptene - constituind practic bazele egiptologiei, ca știință. Cea de-a doua coordonată o reprezintă apariția egiptomaniei - la nivel popular, interesul avid în rândul burgheziei europene pentru tot ceea ce provenea din exoticul tărâm al faraonilor. Ambele laturi sunt și în prezent extrem de prospere, fiecare dezvoltându-se exponențial, și, într-un mod poate straniu, sprijinindu-se una pe cealaltă.

De data aceasta, vă propun să examinăm o scriere consemnată nu într-o carte, ci sub forma unui monument, cunoscut drept cheia înțelegerii civilizației egiptene. Ca în multe alte situații referitoare la descoperiri epocale, hazardul își are locul său: la 15 iulie 1799, pe timpul lucrărilor de consolidare la fortul Julien, situat în apropiere de Rosetta (el-Rashid), unul dintre geniștii francezi, pe numele său Pierre-François Bouchard (1772-1832) descoperă, încastrată într-un zid, o piatră neagră, acoperită cu inscripții, cât pe-aci să cadă pradă avântului demolator al muncitorilor. Superiorul său, generalul Menou, o va trimite la Alexandria, spre studiu. Însă politica și bătăliile vor deturna destinul stelei nou descoperite: înfrângerile suferite de armata lui Napoleon la Trafalgar și Abukir conduc la o capitulare grăbită, savanții francezi încercând să ascundă piatra pe unul din vasele flotei învinse. Hamilton, un diplomat britanic, capturează promițătoarea pradă (francezii rămân în posesia unor mulaje pe care avuseseră inspirația de a le face), aceasta luând drumul Angliei, în februarie 1802. La acea vreme, regele George al III-lea o dăruiește British Museum, însă a fost necesară construirea unei noi galerii pentru artefactele egiptene, mult prea masive pentru structura existentă la acel moment. În prezent, piatra din Rosetta este una dintre posesiunile cele mai prețuite ale prestigiosului muzeu britanic.

Piatra din Rosetta este o lespede de bazalt de 762 de kg, având o înălțime de 118 cm, lățimea de 77 cm și grosimea de 30 cm. Pe ea se află trei serii de inscripții, după cum urmează: 14 rânduri de scriere hieroglifică, 32 de rânduri de scriere demotică și 54 de greacă veche. O descoperire recentă ne spune că porțiunea hieroglifică a fost acoperită cu un pigment roșu, pe timpul cât s-a aflat în studiu, la Cairo. Pentru copierea exactă a inscripției, caracterele săpate au fost umplute cu apă, iar suprafața plată a fost unsă cu cerneală, astfel apărând semnele albe pe fond negru, văzute în oglindă. Alte metode au fost cea de umplere a caracterelor cu grăsime, peste care s-a făcut o copie cu grafit, sau folosindu-se un mulaj în sulf. Ajunsă la British Museum, semnele au fost curățate, iar suprafața acoperită cu ceară, pentru protecție.

Cele consemnate apar azi drept însemnări marginale ale istoriei, de interes doar pentru specialiști sau statisticieni înverșunați: preoții din Memphis, adunați în consiliu în ziua a optsprezecea a celei de-a doua luni de iarnă, în cel de-al nouălea an de domnie al lui Ptolemeu al V-lea Epiphanes (adică 27 martie 196 î.Hr.) emit un decret referitor la încoronarea regelui adolescent, în vârstă de 14

S

ani. Este doar un alt exemplu prin care se consacră alianța dintre puterea regală și cea sacerdotală, recunoscută și continuată de dinastia elenă, după milenara formulă egipteană de guvernare.

Până de curând, cea mai veche atestare a scrierii hieroglifice a fost în jurul anului 3000 î.Hr, însă descoperiri recente din necropola regală de la Abydos deplasează cu câteva secole mai devreme această dată. Remarcabil este faptul că această scriere nu înregistrează o perioadă lungă de evoluție, ea apărând de la început aproape complet formată, fiind folosită în aceeași formă timp de 3500 de ani. Sfârșitul hieroglifelor este consemnat în templul din Philae, pe data de 24 august 394 d.Hr - preotul Nesmeterakhem își pune speranța că mica sa inscripție va îndura„pentru întregul timp și eternitate.”

Cu siguranță, personalitățile care au contribuit la descifrarea scrierii hieroglifice fac parte din această eternitate, invocată de preotul din Philae. Iar istoria va consacra figura lui Jean-François Champollion drept campionul unei curse acerbe, la capătul căreia, din noaptea istoriei, magnifica și ezoterica civilizație a Egiptului începea să ne vorbească.

Jean-François Champollion s-a născut la Figeac, în 1790. Copil precoce, la treisprezece ani stăpânește deja greaca și latina, ulterior începând să studieze ebraica, siriana, aramaica și araba, dar și copta, care se va dovedi esențială în succesul descifrării hieroglifelor. Aflat la Paris, la vârsta de 18 ani, îi scrie fratelui său, convins că limba coptă este egipteana veche, contaminată de scrierea cu caractere grecești. La 19 ani își ia doctoratul în litere, fiind numit secretar al Facultății de litere, începând munca la prima sa mare lucrare - „Egiptul sub faraoni”, rămasă neterminată, urmată de publicarea unui dicționar de limbă coptă. Încercările de descifrare a pietrei de la Rosetta încep când Silvestre de Sacy încredințează copia inscripției diplomatului suedez J.D. Akerblad, care, în 1802, identifică numele proprii din demotică și alte câteva cuvinte. Eșecul său final este cauzat de faptul că a considerat întreaga scriere egipteană ca fiind alfabetică. Englezul Thomas Young, autorul teoriei propagării ondulatorii a luminii, intră în scenă în 1814: el își dă seama că scrierile egiptene sunt, în principal, fonetice, stabilind definitiv că hieroglifele cuprinse în cartușe conțin nume regale. Champollion, fire dificilă și irascibilă, își ironizează competitorii (consideră munca lui Young drept „fanfaronadă ridicolă”). Abia în 1820 francezul realizează că egipteana este o combinație de ideografică și fonetică, în care unele semne sunt citite (cele însoțite de un punct), iar altele nu.

Champollion cataloghează un număr de 1419 hieroglife, în timp ce textul grec conține 486 de cuvinte. Primele sunt descifrate cartușele conținând numele lui Ptolemeu și al Cleopatrei, având 12 hieroglife, baza tuturor cercetărilor sale; adunând copii de pe numeroase monumente, descifrează și alte nume, precum Alexandru, Tiberius, Nero, Vespasian, Traian, Berenice, Domițian. Rămânea întrebarea dacă inscripțiile vechi, din epocile dinaintea dinastiei ptolemeice, aveau valoare alfabetică sau simbolică.

Anul 1822 avea să-i aducă marea șansă: arhitectul Huyot îi aduce copii după inscripțiile din templul de la Abu-Simbel. În cartuș, Champollion recunoaște grafema S, pe care deja o descifrare, înscrisă alături de un cerc cu un punct în centru – acesta nu putea fi decât soarele, numit în coptă „re”. Prin urmare, numele din cartuș aparținea unui faraon al cărui nume începe cu R și se termină cu două consoane S. Singurul care corespunde descrierii este numele

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro celui mai mare suveran din istoria Egiptului: Ramses. Descifrând astfel și semnul grafic pentru M, următorul nume care se ivește este al unui alt gigant al istoriei, faraonul Tutmes.

Succesul trebuia împărtășit lumii, astfel că la 27 septembrie 1822 publică o„Scrisoare către dl. Dacier; cu privire la alfabetul hieroglifelor fonetice folosite de egipteni pentru a scrie pe monumente numele și supranumele suveranilor greci și romani”, adresată Academiei inscripțiilor și literelor. Cu acest document, egiptologia își începe existența în calitate de știință. În 1824 publică o lucrare mult mai amplă, intitulată„Précis du système hïéroglyphique des anciens Égyptiens”, iar în 1826 devine curator al colecției egiptene de la Louvre.

La 31 iulie 1828 se va realiza visul cel mai arzător al lui JeanFrançois: pornește spre Egipt. Pentru realizarea copiilor de pe monumente, este însoțit de desenatori precum L’Hôte și Lehoux și alți cercetători italieni, conduși de discipolul său Ippolito Rosellini. Timp de un an și trei luni, mica expediție va călători din Alexandria până în Nubia. În cursul acestei călătorii, dintr-o scrisoare adresată lui Dacier, aflăm că Champollion își verificase activitatea, confirmând că metoda și rezultatele sale sunt corecte, fiind aplicate cu succes descifrării inscripțiilor din epocile faraonice. Rezultatul expediției va fi consemnat în lucrarea„Monumente din Egipt și din Nubia”, minunat ilustrată, o adevărată bijuterie a egiptologiei timpurii.

Pe 4 martie 1832, Champollion este răpus de tuberculoză pulmonară; sărăcia și ostilitatea mediului academic al vremii îi sunt coordonatele sfârșitului vieții. Posteritatea avea însă să-i dea dreptate, savanți precum Richard Lepsius, Emanuel de Rougé sau Gaston Maspéro confirmând, prin propriile studii, valoarea descoperirilor lui Champollion. Mormântul său se află în faimosul cimitir parizian Père-Lachaise, fiind decorat cu un obelisc. Cel mai cunoscut portret al său se află la Luvru (deși nu este expus), pictura înfățișându-ne un tânăr oacheș, cu privire inteligentă, operă a artistului Léon Cogniet.

Scrierea civilizației Nilului cunoaște trei forme de exprimare: hieroglifică, hieratică și demotică. Grafemele hieroglifice constau din imagini de oameni, plante, animale, păsări, stele, etc. sculptate (și pictate pe deasupra) pe pereții templelor, coloane, camere funerare, altare și statui, dar și pe obiecte cosmetice, bijuterii sau măciulii de bastoane ceremoniale. Primele semne descoperite până în prezent au o natură utilitară, fiind scurte înregistrări de natură administrativă, etichete pentru mărfuri sau nume de persoane din perioada pre-dinastică. În jurul anilor 2600-2500 î.Hr. scrierea hieroglifică este deja dezvoltată în propoziții ample, un corolar monumental pentru construcțiile pe care se găsește. Grafemele au o deosebită complexitate, un același semn având interpretări secundare, în funcție de context: de exemplu, imaginea soarelui desemna atât astrul, cât și noțiunea de zi sau oră. De asemenea, un semn putea dobândi o semnificație care nu este asociată cu imaginea, în cazul cuvintelor cu sunete similare, dar înțelesuri diferite. Pentru clarificarea înțelesului se foloseau determinative: un substantiv colectiv este însoțit de trei linii, numele este scris cu imaginea simplificată a unui bărbat așezat.

80

Nr. 7-8(69-70) 2023

În anul 2600 î.Hr. ortografia este standardizată, inclusiv în ceea ce privește culorile folosite: roșu pentru soare, galben pentru lună, albastru pentru apă. Între cuvinte nu se foloseau spații sau semne de punctuație. Asemeni altor limbi semitice, în egipteana veche rădăcina cuvintelor este alcătuită din trei consoane, redate printr-o hieroglifă tri-consonantă; vocalele nu se scriau, nici numerele, astfel încât, în forma sa cea mai pură, scrierea hieroglifică nu poate fi verbalizată. Pe timpul Regatului Nou apar fonograme, precum imaginea vulturului (care înseamnă„a”). În total, timp de 3000 de ani sunt folosite aproximativ 750 de grafeme hieroglifice, generalizate pentru texte juridice și istorice monumentale, dar și pentru cele ritualice și literare.

După anul 2600 î.Hr. se dezvoltă hieratica (scrierea preoților), denumită astfel de Clement din Alexandria, un scris cursiv, mai rapid, în care grafemele sunt legate în seturi, care redau limba vorbită. Din anul 2000 î.Hr., hieratica constituie baza educației scribilor, fiind folosită pentru documente administrative, corespondență, scrieri ritualice și magice uzuale.

Lui Herodot îi datorăm denumirea de scriere demotică - a poporului, apărută în delta Nilului, în jurul anului 700 î.Hr. Este un scris cursiv, foarte rapid, cu ligaturi originale, diferite de cel din hieratică, care utilizează mult fonogramele monoconsonantice. Demotica folosește 260 de semne grafice, 38 dintre ele având valoare alfabetică. Descifrarea nu este ușoară, căci grafemele sunt polifone, având valori multiple. Este folosită pentru uz vernacular, pe papirus, tăblițe de lemn, ceramică. La momentul cuceririi macedonene a Egiptului, demotica este cea mai folosită scriere, iar cele trei secole de stăpânire ptolemeică vor consacra limba greacă la curte, în paralel cu egipteana, în rândul populației. După anul 400 d.Hr. limba egipteană încetează a mai fi scrisă sau vorbită.

Pentru egiptenii antici, scrisul era considerat un dar al zeului Thoth, divinitate selenară, având drept domeniu tot ceea ce ținea de știință și învățătură (înțeleasă ca magie). Scrierea este numită medu-netjer (cuvintele zeului), grecii preluând înțelesul și consacrându-l sub denumirea de hieroglyphikos grammata - semne sacre. Și astăzi, privind formele delicate, vegetale, animale sau antropoide, combinate cu geometrii abstracte, putem înțelege motivul pentru care această adevărată poezie vizuală a fost considerată sacră. În fabuloasele temple de la Karnak, Edfu sau Kom Ombo am avut parte de nespusa bucurie de a mângâia, la propriu, coloanele monumentale, acoperite cu basoreliefuri și hieroglife, o experiență senzorial-spirituală absolut unică, pe care o recomand tuturor celor care, ca și mine, absorb magia istoriei cu o sete nestăvilită.

Mai mult decât oricare altă scriere din istoria omenirii, scrierea Egiptului antic posedă, în același timp, veleități de operă artistică, modalitate de abordare a sacrului și vector de comunicare. Înfruntând nisipurile timpului și vântul schimbărilor, hieroglifele au ajuns până la noi: cu frumusețea lor delicată și demnă, ele grăiesc minții și sufletului omenesc, șoptindu-ne poate cel mai important mesaj dintre toate: să ne descifrăm pe noi înșine.

Priveli§ti

81

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

|ara R[s[ritului de Soare ...Impresii deliA bodeA JAcob trecut mai mult de o lună de când m-am întors din Japonia și ea trăiește încă vie în inima mea și probabil că așa va rămâne mereu. Experiența aceasta mi-a atins adânc modul de a percepe lumea și oamenii și pe măsură ce zilele trec, parcă și impresiile sunt în mișcare, într-un proces aproape de metamorfoză. Este greu să traduc în cuvinte ceea ce mi-a rămas și ceea ce am încercat să înțeleg știind că nu voi reuși pentru că de fapt nici nu este necesar. Am pregătit un articol cu impresii de călătorie, de pe meleagurile foarte îndepărtate și atât de misterioase ale Japoniei, Țara Răsăritului de Soare.

La o primă vedere, Tokio este o capitală superaglomerată, atractivă, ultramodernă la fel ca și toate capitalele cele mai mari și mai căutate din lume. Totuși pornind de la arhitectură, chiar și de la zgârie nori, chiar și de la modul în care sunt așezate clădirile de înălțimi diferite și de forme atât de diverse, această metropolă aduce o notă evidentă, specială de originalitate. Nimic nu este întâmplător, totul pare raportat la un mod simbolic de gândire și simțire. Chiar dacă preia orice cucerire nouă de tehnologie sau chiar dacă se adaptează noilor direcții de propulsare a ritmului de viață și al existenței tipic apusene, Japonia o face puțin altfel, aduce totul la superlativ. În intersecția Shibuia, de exemplu, celebră pentru acele treceri de pietoni amplasate în toate direcțiile în care în orele de vârf, la fiecare schimbare de culoare a semaforului (informație incredibilă pe care am primit-o acolo) trec instantaneu aproximativ 3000 de oameni, efectul reclamelor luminoase însoțite de muzică amplasate la înălțimea clădirilor impunătoare care o înconjoară depășește cu mult cel al renumitului Time Square din New York. Aceasta este Japonia: deschisă la modern, la cele mai noi cuceriri dar tot ceea ce preia, transformă într-o variantă perfecționată care aproape nu mai seamănă cu originalul. Punctualitatea, organizarea, disciplina care se inoculează populației prin educație deja din primii ani de viață, dă roade, se vede în absolut tot ce ține de dinamica societății, pornind chiar de la serviciile cele mai

A

mărunte. Este incredibil cum totul decurge într-o perfectă armonie în care fiecare verigă își cunoaște funcția și o respectă cu strictețe.

Am cutreierat foarte multe colțuri ale lumii, din America Latină, America de Nord, Asia, Africa, Australia și bineînțeles Europa și niciunde nu am întâlnit atâta preocupare și grijă pentru curățenie și igienă. În absolut orice loc public, beneficiezi de toalete care sunt adevărate creații tehnologice și asta fără nici o excepție, în mod gratuit. Colacul de pe WC, în afară de faptul că este dezinfectat, la așezare posedă un sistem de încălzire iar pe baza unor butoane, o instalație sofisticată pornește din lateral un robinet cu apă călduță. Chiuvetele și pardoseala sunt imaculate iar săpunurile și șpreiurile nu lipsesc niciodată; în plus nu am remarcat nicăieri vreo defecțiune. În toate locurile există angajați care verifică funcționarea lor perfectă și se ocupă non stop de curățenie.

Chiar și ca turist te conformezi volens nolens comportamentului general pentru că regulile se impun de la sine și nu poți ignora interdicțiile scrise sau verbale pentru că nu poți răspunde la respect decât cu respect. Circulația pietonilor pe trotuare sau pe trepte se face ordonat, doar pe partea stângă. Nimeni nu mănâncă pe stradă sau în mijloace de transport, nimeni nu se îmbulzește la punctele de trecere. Fiecare așteaptă civilizat la rând chiar dacă acesta este uriaș pentru că cetățeanul japonez știe că organizarea excepțională aduce după sine rapiditate și eficiență. Am observat cu mirare că într-o capitală ca și Tokio cu o populație de apro-

ximativ 37 de milioane de locuitori, în oraș nu există dopuri de circulație nici măcar în orele de vârf și asta datorită faptului că oamenii folosesc trenurile și metrourile extrem de rapide și de eficiente și în afară de asta, un sistem de schimbare liniară a luminii semaforului facilitează o mai bună circulație. Doar ieșirea din oraș este mai îngreunată în mod explicabil dar și asta într-o proporție suportabilă.

Această țară insulară a fost vitregită de natură: este deranjată zilnic de cutremure mici de pământ sau uneori la scară Richter foarte ridicată, taifunuri, tsunami, ierni foarte grele, veri insuportabile. Pământul nu are nici un fel de zăcăminte naturale, piatra, lemnul, apa și oamenii foarte dotați și disciplinați sunt singurele resurse care au creat Japonia unică și deosebită, țara cu una dintre cele mai dezvoltate economii și cu unul din nivelele cele mai ridicate de civilizație.

Mă voi ocupa de câteva aspecte care determină diferența de conduită în relațiile dintre oameni sau ale omului vizavi cu natura , justificând modul în care ne exprimăm când ne referim la această țară minunată ,considerând-o pur și simplu „ALTĂ LUME”. Japonia este țara perfecțiunii pe de o parte și a contradicțiilor pe de alta. Instinctul de supraviețuire al unei populații expuse în permanență vicisitudinilor naturale, persecutată din punctul de vedere al resurselor naturale, al climei vitrege, a creat un mod aparte de relații interumane și necesitatea unei organizări riguroase bazate pe stratificări și legi clare de nezdruncinat care au evoluat de a lungul unei îndelungate și zbuciumate istorii.

Priveli§ti

www.revistaneuma.ro Cultura Orezului stă la baza întregii existențe iar supraviețuirea este legată de o inegalabilă solidaritate și conștientizare a rolului distinct al fiecărui membru al acestei societăți. Fără acest cult al disciplinei și al supunerii la legi și tradiții strămoșești, fără calitățile genetice excepționale ale acestui popor, Japonia nu ar fi astăzi un punct de referință. Timp de o mie de ani țara aceasta a fost măcinată de lupte sângeroase între diferite clanuri nobiliare.

Tokagawa (devenit eroul național al Japoniei) reușește aproximativ în anul 1600 să centralizeze puterea stabilind o ierarhie foarte strictă și eficientă. Straturile sociale sunt foarte clare: în vârful piramidei stă Shogunul care deține întreaga putere economică și politică apoi Împăratul cu o funcție simbolică și onorifică, urmat de Samuraii (nobili apărători devotați) Țăranii care produc hrana de bază a întregii populații și apoi categoria meseriașilor și a comercianților. Începe o eră pașnică de prosperitate în care se dezvoltă cultura (arhitectura, literatura, artele, dansul). Sute de ani, japonezii nu au avut propria scriere și o foloseau pe cea chineză. Abia din sec. IX un alt mare învățat Kubo (devenit și el un erou venerat) dă o orientare nouă traducând semnele scrierii chinezești în scriere fonetică , punând bazele scrierii japoneze de astăzi.

Cele două mari orientări filozofice, shantoism și budism stau la baza vieții spirituale ale japonezilor. Ambele au ajuns în Japonia tot din China și au prins rădăcini rapid în rândurile unei populații în care necesitatea unei solidarități și a unei colaborări perfecte însemna de fapt supraviețuirea. În conceptele spirituale shantoiste și budiste ale japonezilor, omul face parte din natură, ca un întreg a cărui spirit atinge perfecțiunea și nemurirea. Prin meditație și autopurificare omul evoluează spre un nivel superior de conștientizare și înțelegere ceea ce aduce împlinirea și adâncirea devotamentul față de comunitate. Să vorbești corect, să gândești corect, să te comporți corect. Acesta este conceptul determinant al conviețuirii. Rezolvarea oricărei probleme parcurge un adevărat protocol respectat cu strictețe, ceea ce la prima vedere poate părea exagerat până la stupizenie dar care în timp își dovedește cu prisosință eficiența. Respectarea fără nici un compromis a ierarhiei, respectul valorilor și onoarea stau la baza relațiilor interumane. Sunt cunoscute acele ceremonii zguduitoare de harakiri sau seppuku, acele sinucideri rituale în numele onoarei. Să mori frumos privind

cireșul (sakura) în floare înseamnă în concepția unui samurai să atingi perfecțiunea. Chiar și această tradiție de a cultiva peste tot acești splendizi cireși, nu pentru fructele lor ci doar pentru cele două săptămâni de înflorire pe an, spune foarte mult în legătură cu înclinația pentru frumos ca hrană sufletească a acestui popor.

Frumusețea unei grădini, precum și aranjamentul floral cunoscut sub numele de Ikebana, are pentru japonezi un rol mai mult decât estetic, este un simbol. De fapt nimic nu este întâmplător. Fiecare amănunt are importanța lui. Chiar și în ceremonialul servirii ceaiului, gestul și mișcarea în alunecarea ei tipică de eleganță lentă liniștitoare, are o semnificație. Ceremoniile, cinstirea eroilor și a trecutului istoric, atingerea purității, respectul cu mândrie al valorilor spirituale, caracterizează acest popor. Este de remarcat stilul minimalist al artei și al arhitecturii, caracterul sintetizant care dă posibilitatea interlocutorului de a interveni cu propria imaginație și trăire. Cine nu cunoaște concentrarea profundă, de mare trăire emoțională și artistică a celebrei poezii japoneze cunoscute sub numele de „haiku”(17 silabe, trei versuri)?

Respectul și onoarea sunt elementele cheie de legătură. Aici , nu se pune problema să fi înșelat la preț sau să nu fi servit cu bunăvoință și înțelegere pentru că această atitudine face parte din modul tipic japonez de a percepe oamenii, face parte dintr-o filozofie existențială a cărei exprimare o găsești atât în Shintoist cât și în Budism, cele două forme de gândire care domină cultura japoneză.Țara aceasta cu oamenii ei a fascinat pe foarte mulți istorici și oameni de cultură din lumea în-

82

Nr. 7-8(69-70) 2023

treagă. S-au scris cărți despre Japonia dar emoția și uimirea pe care le trăiești pe viu, depășește cu mult cunoașterea pasivă.

Am revenit acasă, ne-a fost dor de cuibul nostru drag, Israelul nostru plin de contradicții și conflicte. Acesta este locul pe care l-am adoptat și ne-a adoptat, în care ne-am refugiat într-o perioadă„grea” din istoria României, loc pe care nu l-am schimba cu nimic, indiferent de admirația și atracția către alte meleaguri. Totuși, încă nu pot să mă despart de Japonia, care ne-a fascinat și care și-a lăsat adânc amprenta în suflet. Am hotărât să împărtășesc cititorilor și impresii referitoare la câteva aspecte istorice importante care explică modernizarea și transformarea Japoniei într-un stat de tip occidental. Din anul 1638 în timpul shogunului Tokogawa și până în 1868, când începe în Japonia așa-numita perioadă Meiji, această țară insulară a avut toate porțile porturilor închise. Amenințați de vapoare americane utilate cu tunuri amenințătoare și înțelegând că nu vor putea face față la asemenea atacuri, japonezii s-au văzut în situația de a accepta schimbări radicale în abordarea legăturilor cu exteriorul și, ca urmare a acestui fapt, și în structura politică a țării. Shogunul Tokogawa (descendent al lungii dinastii), lipsit de sprijin militar, se vede nevoit să renunțe la funcție. A acceptat chiar predarea pașnică a puterii, fără să-și facă seppuku după cum cerea tradiția. Lichidarea shogunatului și instaurarea conducerii imperiale în Japonia a adus mari schimbări pe plan politic: subordonarea totală față de Împărat (rolul său totuși oarecum pasiv, mai mult onorific) dar mai ales față de instituțiile de stat. În anul 1868, capitala din Kyoto se

83

Nr.7-8(69-70) 2023

mută la Edo, care primește numele de Tokyo iar în Japonia începe un proces asiduu de modernizare, renunțare la unele tradiții de veacuri (rolul samurailor, al shogunului, practica seppuku-lui…).

Popor pragmatic, disciplinat, foarte dotat și harnic, a reușit în scurt timp să fie o adevărată concurență pe plan economic și politic, pentru cele mai mari și mai puternice state din lume. Explicația alianței Japoniei cu Germania în al Doilea Război Mondial nu este de ordin ideologic și nici teritorial (nu avea nici un interes în Europa, ci este o urmare a amenințării pe care japonezii o percepeau din partea Rusiei (cu care avuseseră deja conflicte militare în trecut). Politica de militarizare fanatică a Japoniei în anii premergători Războiului Mondial a avut consecințe dezastruoase. Comportamentul de o cruzime indescriptibilă a soldaților japonezi în China de exemplu, constituie un exemplu de paradox contrastant al acestui popor. Pe de o parte, preocuparea pentru frumos, pentru puritate spirituală, dragoste de natură și de oameni, pe de altă parte, violența și cruzimea aduse la extrem.

Vreau neparat să aduc la cunoștința publicului israelian și nu numai un eveniment poate mai puțin cunoscut. Chiune Sugihava, diplomat japonez, a salvat mii de evrei din Polonia și Germania, acordându-le vize de trecere prin Japonia. Portul Tsuruga, unde au acostat vapoarele refugiaților, a devenit un simbol al umanității.

Aici există un Muzeu și un Memorial dedicate acestor evenimente iar numele diplomatului a primit un loc de cinste la Yad VaShem în Ierusalim.

Nu poți veni în Japonia fără să vizitezi Hiroshima, unul dintre orașele victime ale bombei atomice. Oricât se caută justificări legate de iminența finalizării războiului, de experimentare a acestei arme cumplite, de impunere a puterii și a hegemoniei americane vizavi de Rusia (marele dușman), acest eveniment distrugător ar trebui să pună omenirea pe gânduri. După ce vizitezi muzeul care poartă paradoxal numele de „Muzeu al Păcii”, deși cunoști din scrieri și din documentare consecințele lui, nu poți găsi nici o justificare. Nimic nu poate explica uciderea în masă a sute de mii de civili, ca să nu vorbesc despre urmările dezastruoase ale radioactivității care au urmat zeci de ani. Sentimentul zguduitor care m-a copleșit parcurgând coridoarele acestui muzeu, a fost asemănător cu cel trăit la Buchenwald sau Auschwitz.

Este cutremurător să constați ce anu-

Priveli§ti

www.revistaneuma.ro

me este capabil Omul să facă altui Om. Totuși, am plecat din Hiroshima cu un sentiment optimist, de încredere în Bine.

Este incredibil cum acest oraș ars până în temelii, a fost refăcut în amănunt, exact cum a fost el inițial, cu aceleași linii de tramvai, clădiri identice, parcuri…. și remarci cu admirație generațiile viitoare de oameni dârzi, disciplinați și în special adaptabili.

Această țară insulară este într-adevăr o lume deosebită care nu seamănă cu nimic și totuși o parte din mine, poate cea mai reală și mai puțin explorată, dezbrăcată de educație și de influențe exterioare, o parte din miezul meu se regăsește în această lume, în tăcerea colectivă care vibrează, în corectitudinea fanatică (aproape enervantă pentru o fire cam rebelă și neastâmpărată ca a mea), în regulile stricte aproape ancestrale ce domină fiecare mișcare, în estetica minimalistă care invită la propria creativitate, în modul unic de a căuta perfecțiunea și poate și în faptul de a cultiva cu grijă și devotament minunații cireși sakura.

Oricât ai citi sau oricât ți s-ar povesti, nu poți trăi sentimentul cu adevărat decât pășind pe străzile orașului aglomerat peste măsură alături de oamenii aceștia grăbiți, sau pe aleile parcurilor în care nimic nu este întâmplător, fiecare colțișor având o semnificație, fiind creat pentru a exprima un simbol și pentru a dărui sufletului împăcare. Natura Japoniei este generoasă prin frumusețe dar chiar și această frumusețe este în același timp turbulentă

și schimbătoare. Locuitorii ei au dobândit înțelepciunea de a primi inevitabilul, de a se adapta vieții în continuitatea ei schimbătoare, refăcând în permanență ruinele, încercând în același timp să păstreze neîntinată puritatea, în forma ei unică și tipică. O țară a contrastelor: delicatețe și cruzime, pragmatism și intuiție, rațional și spiritual...totul se contopește într-un tot unitar pe care nici nu trebuie să încerci săl înțelegi, este destul să îl respiri.

Desigur eu, venită din România pentru care păstrez aceeași căldură și același devotament din totdeauna, mi-am crescut rădăcini noi, paralele aici în Israel, bineînțeles fără să le smulg pe primele.

Trăiesc în această altă lume pe care o iubesc și o prețuiesc, alături de alt gen de oameni cu care, în aproape toate aspectele mă identific. Desigur voi continua să explorez meleaguri noi cu localnici adaptați împrejurimilor și împrejurărilor pe care cu siguranță de cele mai multe ori îi voi iubi și de care mă voi simți apropiată așa cum mi s-a întâmplat de nenumărate ori în trecut. Fiecare colț din lume împreună cu oamenii care îl populează, pe care l-am vizitat este foarte frumos, nu există nimic în această lume care să nu-mi fi lăsat o amprentă vibrantă în suflet. Nu am să uit cum am urcat treptele de la Machu Picchu în fugă, cu o energie debordantă deși credeam că voi fi handicapată fizic sau cum am petrecut câteva zile la o înălțime de peste 5000 de metri în Deșertul de Sare din Bolivia sau cum am trăit acum doi ani în corturi, în condiții primitive în Botswana, urmărind animale sălbatice în libertate și întâlnind oameni minunați mari cunoscători ai naturii și credincioși ei sau admirând fiordurile Pacificului din Australia sau descoperind cu respirația tăiată realizările și performanțele unice ale Chinei dar nu mai puțin impresionantă, natura sălbatică din munții Apuseni ai României cu localnicii parcă săpați în stâncă, aparținând altor vremuri sau picturile Renașterii olandeze, precum și cele ale lui Van Gogh sau Klimt și la fel de copleșitor Ierusalimul, Marea Moartă, cetatea Massada, Timna... este foarte greu să opresc enumerarea. Poate și datorită anilor de experiență și acumulărilor personale, modul în care am perceput experiența „Japonia” a adus un plus, mi-a adâncit modul de a vedea în jurul meu și mai ales de a privi în propria persoană.

Paradoxal, deși experiența trăită separă japonezii de tot restul lumii, pe mine m-a apropiat și mai mult de credința că omenirea în esența ei este un imens, infinit TOT UNITAR.

Art[

84

Nr. 7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Por\i de lumin[ codruț rAdi

n viață ai rareori privilegiul de a te întâlni cu cel care n-ai putut să fii!

Așa l-am perceput, de la bun început și până la prea grabnicul sfârșit, pe Adrian Berinde, artistul rebel și desăvârșit în rebeliunea asumată, care a mărșăluit prin arte însemnându-și pentru eternitate legăturile cu pictura, poezia, muzica ori teatrul. S-a născut la Oradea, pe 04 mai 1958, a absolvit Școala de Arte Plastice din Cluj, și cam atât se știe din prima parte a vieții lui. În 1982 se stabilește în Elveția, unde trăiește din pictură, ceea ce știa să facă cel mai bine atunci. Expune în diverse orașe, cu precădere în țara adoptivă, dar și în Franța și Statele Unite, iar ca un imbold pentru creația viitoare, lucrările din prima lui expoziție s-au vândut integral în câteva zile. Pictura lui este surprinzătoare, depășește cadrul realității într-o evadare continuă, realitate înăuntrul căreia autorul se regăsește doar din când în când, și asta pentru a trece într-o altă dimensiune a existentei.

Tot așa pare și întoarcerea lui Adrian Berinde în țara de baștină, unde va înființa, imediat revenit la Cluj, studioul de înregistrări Taurus -,,o biserică unde se creează muzica“, după spusele lui, poarta omului spre divinitate, deasupra căreia a căutat mereu un Univers mult mai cuprinzător decât înțelegerea însăși. Aici va edita, în 1995, și primul său album muzical, Absent, pe versuri proprii, muzica lui dovedindu-se, ca și poezia muzicii, o derutantă a percepției artistice, o proiecție nedefinită a artelor din angoasele omului prin mrejele timpului în limpezimea cerului. Ambele vin dintr-o adâncime care a traversat viața și gravitează pe o spirală tot mai largă dincolo de ea, în căutarea oglinzii sufletului în care ar fi posibilă regăsirea celui singur aici, pe pământ, unde ,,nu trăiești cât poți să fii!“.

Dacă pictura lui Adrian Berinde este o explozie a furiei omului în fața univer-

Î

surilor închise prin predestinare, revoltat până la desfigurare, atât a formei cât și a culorilor, poezia pe care se pliază muzica lui este un balans continuu, asimetric însă, între lirism și meditație, între experimente și șabloane sparte, iar expresia evidentă este una ,,manifest“. Muzica rezultată este desăvârșirea posibilului dintre arte, lumina comună care îl scoate pe om din el însuși prin revelația ei, apropiindu-l de divinitate. Într-o permanentă reinventare, albumele lui s-au succedat aleatoriu în timp, Negru de fum, 1996, Vertical, 1998, Captiv în inutil, 2001, Albaștri după ploi, 2003, Azil, 2011, Atât de bine, 2015, Arcan, 2017, fiecare personalizat după stările existențiale, constantă provocare a vieții lui.

Adrian Berinde s-a luptat ani de-a rândul cu un cancer încăpățânat, pentru care a fost de mai multe ori internat în spitale și clinici din România și Germania, a avut propria-i bătălie cu diabetul... Pentru cei care nu știu, a rămas în urma lui brevetul de invenție și producție a unui înlocuitor de pâine pentru diabetici, proiect în care a crezut și în care s-a implicat cu toată ființa lui. Acest ,,substituit hipoglucidic al pâinii” denumit Aruna Benefica se produce de mai mulți ani la Comarnic, locul unde Adrian s-a retras în 2012. Așa am avut șansa să îl întâlnesc, mai apoi să-mi fie alături la câteva evenimente literar-artistice petrecute la Sinaia, lansări de carte și mai ales Maratonul poetic de la Casino Sinaia, în 2016. Tot pe aceste meleaguri l-am văzut, din păcate, și o ultimă dată, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi, ca o reîntoarcere în cosmosul căruia a aparținut, parcă, mai mult decât pământului, conștientizând porțile divinității prin care se refugiază cei aleși, lăsând în urmă truditorii condamnați la orbecăire în căutarea sensului vieții. ,,Lumina se vede cel mai bine din întuneric“, spune Adrian Berinde într-unul din textele sale, un aparent contrast de planuri în căutarea liantului dintre artele pe care le-a explorat cu profunzimea sufletului pentru a le desăvârși în expresivitatea nuanțelor. Poate că de acolo se poate vedea și cine ne conduce viața, atunci când noi devenim neputincioși în fața ei, sau când existența noastră este ab-

sorbită de forțele universului. Balansul omului între cele două coordonate existențiale ale spațiului insuficient sieși, tot mai evident într-o parte, este prefigurat de pictura lui Adrian Berinde, regăsinduse în textele poetice și muzică, sub o altă reprezentare. Elementul principal, repetat încontinuu mai apoi, omul în toată goliciunea lui, figurativ și depersonalizat, este proiectat din rupestrul primordial într-un viitor pe cât de imprecis, pe atât de nedefinit. Poate asta l-ar fi determinat pe Florian Pitiș să-l considere ,,un artist al renașterii“ pe Adrian Berinde, cu ocazia lansării albumului ,,Captiv în inutil“, în inutilul unei existențe controlată altfel de gândurile oculte ale celuilalt eu pe care, fie că vrem ori ba, nu-l putem respinge decât dacă ne recunoaștem învinșii destinului. Nu cred că a fost cazul lui Adrian Berinde, martor conștient al renașterilor succesive prin artă, al căutării infinitului propriu și al celui universal, pentru a le pune în comuniune spirituală, într-un undeva numai de el știut. ,,Nu mă mai trezesc, voi rămâne-n visul meu“, mai conchide el, într-un vis proiectat cosmogonic, cu galaxii bănuite și retrăite într-o sumedenie de simțiri, de emoții artistice pe care le-a împărtășit, generos, celorlalți. S-a exprimat cel mai convingător prin muzică, într-un concept total de prezentare audiovideo. M-am întrebat de multe ori cu cine l-aș putea compara sau asocia, ca muzician, convenind tot de-atâtea ori că este unic în felul său, într-un stil experimental folk alternativ spre new age. De la Donovan până la Peter Hamill, și de la Tom Petty până la Tom Waits s-a tot experimentat în această zonă a muzicii, fiecare statornic credinței artistice proprii. Nici Adrian Berinde nu s-a dezis, promovând și slujind o muzică la granița timpului posibil cu cel virtual, pe diverse trepte de acuitate până la dizolvarea în neant, după o adulmecare progresivă a divinității. Albumul lui reprezentativ consider că este cel amintit ,,Captiv în inutil“, o realizare muzicală condiționată parcă de versurile surprinzătoare, aproape șocante uneori, pentru cineva nefamiliarizat cu crezul artistic al lui Adrian. Tocmai greutatea acestor texte, de imagine și decodificare a mesajului exis-

Art[

85

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

tențial conținut, l-au determinat probabil să editeze o carte, purtând același titlu, cu textele respective și cu cele ale albumelor precedente, dar și cu alte texte inedite. Va repeta procedura, în 2017, cu volumul ,,Dumnezeu râde singur“.

Ca o delimitare care propulsează poezia deasupra muzicii, obligându-te să întorci clepsidra artistică, mai apoi, pentru a reîncepe muzica. Această pendulare este o necesitate intrinsecă în receptarea unității artistice a lui Adrian Berinde, te lași furat de poezie pentru a te trezi muzica, și invers. Așa s-ar fi întâmplat și cu el, furat de visele pe care și le-a plimbat prin viață fără să le găsească loc de popas, au ajuns împreună în veșnicia cerului. Dar le-a fost credincios în căutarea desăvârșirii prin toate cotloanele artei, chiar și în zona teatrului realizând regia pentru două piese reprezentative, ,,Eu și câinele“, (după Matei Vișniec) și ,,Salonul nr. 6“, (după Cehov). Spectacolemanifest, în care se regăsește spiritul său creativ, novator și inedit. O nouă viziune a dramei existențiale a omului modern, proiecția lui în celălalt eu posibil, pe de-o parte, și, pe de alta, în oglinda conștiinței dincolo de care rămânem ,,prizonieri în abisul propriei noastre fântâni“. Dramă pe care Adrian Berinde a resimțit-o din plin, ca trăire și ca motivație a creației, dar și capăt al căutărilor ideatice, acolo unde s-au unit întunericul pământesc cu lumina divină. Pe aceste drumuri întortocheate ne-am intersectat de câteva ori, zăbovind afinităților și preocupărilor comune, prima și ultima întâlnire fiind memorabile, prin revelația recunoașterii și, respectiv, prin tragismul revederii după ultima lui deplasare în Germania.

Mai degrabă suflet decât trup, rămăsese același partizan al optimismului, încrederii și speranțelor molipsitoare ca altădată. Se întâmpla la Sinaia, un loc de care s-a atașat întretimp, dar despre a cărui inspirație la granița dintre lumi nu a mai ajuns să se confeseze. Resimțea nenumăratele tuneluri și porți existențiale și artistice prin care-și urmase destinul, rămas afectiv legat de Cluj, poate că de acolo începuse Marele Arcan al artistului. Printr-unul din aceste tuneluri a plecat fără întoarcere, printr-una din nenumăratele porți de lumină pe care le-a deschis prin arta sa. A plecat senin și zâmbitor, ca un înger, vreau să cred că pentru a-și continua creația și pentru ca Dumnezeu să nu mai râdă singur.

±coala de pictur[ de la Târgovi§te codruț rAdi e-a lungul anilor, printre cei care au tot expus creațiile lor artistice la Galeria Regală Casino Sinaia, se regăsesc trei pictori din Târgoviște, fiecare în parte personalitate puternică în pleiada artiștilor plastici contemporani. Vin cu amprente picturale distincte, oricum ar fi priviți, prin indulgența ochiului artistic sau analizând amănunțit lucrările lor, de la tematică la tehnică și motivație.

Așa că, negăsind alt mod de asociere, i-am grupat într-o ,,Școală artistică târgovișteană", considerând că cei porniți pe drumurile căutării de modele ori repere în artă, au ce învăța de la domniile lor, Mihai Șerbănescu, Grigore Stan și Corneliu Drăgan-Târgoviște.

Primul dintre ei, născut în 1956, la Târgoviște, este și profesor la Școala populară de artă din localitatea respectivă, iar constatarea lui, didactică probabil, cum că ,,învățarea limbajului (artistic) se face în timp, după care poți ajunge pictor sau doar bun cunoscător", poate fi în egală măsură motivație și ideal artistic, dar și barieră în loc de filtru al exprimării prin artă. Oricum, punctul de vedere al unui pictor matur, copt în expresie, stăpân pe toate raporturile sale cu pârghiile creației, consolidate pe lungul drum al devenirii artistice, început la vârsta de 13 ani, cu primele cursuri de pictură, la școala de profil din localitatea natală. Se va întoarce aici, ca profesor, după niște ani de studii prin străinătate, pentru a împărtăși cunoașterea și experiența picturii celor porniți să-i deslușească tainele. Până la conștientizarea principiului divin al creației, omul intrinsec creator se manifestă oscilant, între idee și imagine, iar intervenția profesorului este determinantă în acest punct. Creația artistică adevărată este aceea ,,care deschide ferestrele minții", mai spune Mihai Șerbănescu, dar la el prima barieră pe acest itinerar este abstractul formal în lucrări ridicate deasupra realului, într-o viziune modernă a misticului, nici declarată fățiș, nici ascunsă recunoașterii. Într-o mare varietate de teme, din punctulde vedere al creatorului, dincolo de al celui care experimentează încă, Mihai Șerbănescu are darul de a surprinde culorile și formele așa cum le oferă Dumnezeu cunoscătorilor, celor sensibili la văzutele și nevăzutele lumii.

Căutarea surselor de inspirație începe, de obicei, pe drumurile continuității deschizătoare de noi orizonturi, sau cu proiecții ale trecutului perceptibil într-un viitor

D

Art[

www.revistaneuma.ro posibil. Ciclul ,,Spiritul pietrelor", de exemplu, pleacă de la ,,Ghicitorul de pietre" al lui Mircea Eliade, precedând alte cicluri similare doar tematic, ,,Spiritul Bucovinei" sau ,,Spiritul Munților Apuseni", în care locul pietrei este luat de lemn. Cultul formelor naturale care nu pot fi explicate, doar văzute, ca atâtea motive artistice de neînțeles, posibil de a fi transpuse și transmise altora prin filtrul autorului, rămâne totuși la îngăduința consumatorului de artă, fie el simplu curios sau pasionat. Ceea ce se evidențiază la Mihai Șerbănescu este abordarea ,,lumii neștiute a satelor românești", acolo unde oamenii și locurile sunt mai aproape de divinitate, unde artistul s-a întors mereu din periplurile sale, organizând în mijlocul naturii nenumărate tabere de creație. Convenții tradiționale între artiști și operele lor, convenții tacite între creatorii de artă și receptorii ei. Făcând loc unui alt pictor târgoviștean, Grigore Stan, atipic în felul său, care, fără să fie în prim planul creației proprii, surprinde mai mereu cu lucrări fixate prin culori cernute de orice agresivitate, indestructibil optimiste. Originalitatea lui este recomandată tocmai de această reprezentare deloc deformată a realității, dar înnobilată de culoarea niciodată excesivă în balansul imaginii. Am discutat de mai multe ori pe seama picturii lui, nu numai un cult personal, ,,singurul lucru pe care știu să-l fac cu sfințenie", după spusele lui, dar și unicul mod de supraviețuire. Pictează din vremea copilăriei, începând cu pictura de biserică, pictură după modele, fără surse interioare esențiale de influență, care își va pune oarecum amprenta pe activitatea artistică ulterioară. Evident că Grigore Stan și-a găsit, mai apoi, drumul prin artă, credința a ceea ce face din har dumnezeiesc, alegând ca motive de creație tot ce pare a fi fost, întâi de toate, creația lui Dumnezeu, omul natura, biserica. Acest drum, de la imitație la idealizare, se oprește uneori la nivelul imaginii ca proiecție frontală, fără unghiuri de vedere abrupte, pentru ca receptarea acesteia să nu implice introspecții de adâncime. Poate este chiar un crez artistic deliberat, sau condiționarea existențială propusă prin artă. Dacă poezia încheagă ideile, pictura ar trebui să concentreze simțurile vizuale direct pe imaginea creată, de la simplitatea motivației până la unitatea structurală a creației, fie doar unitate stilistică proprie. Grigore Stan și-a îndeplinit, progresiv, acest deziderat, dedicându-se în totalitate picturii, ca dovadă sunt și cele trei expoziții diferite pe care le-a avut în ultimul an la Galeria Regală Casino Sinaia.

Aș adăuga celor doi pictori originari din Târgoviște, un altul stabilit între timp în orașul dâmbovițean, rememorând totodată nașterea pe aceste meleaguri a pictorului Nicolae Grigorescu, ori lungul popas al lui Gheorghe Petrașcu, din aceeași breaslă. Este vorba de Corneliu Drăgan-Târgoviște, născut în 1956 la București, stabilit din 1981 la Târgoviște. Încă un inginer care, îmbrățișând artele, a trecut și prin lumea gazetărească, drept membru fondator al ziarului local ,,Glasul Cetății". Cu studii individuale de pictură și desen, a debutat în această zonă cu benzi desenate și grafică satirică prin revistele vremii. Are un curriculum vitae impresionant, cu multe zeci de expoziții personale și de grup, în țară și în străinătate, încununate cu premii peste premii. Tehnica lui preferată în pictură este acuarela, pentru că aceasta ,,combină deopotrivă pasiunea și precizia, în surprinderea momentului ales". Întâlnim la el un amestec echilibrat de teme artistice, formula finală fiind, de fiecare dată, amprenta de culoare cu care îmbracă formele reprezentate. Un pictor trebuie să fie, înainte de toate, un foarte bun desenator, iar Corneliu Drăgan-Târgoviște o dovedește cu prisosință. Schița inițială este esențială din punctul de vedere tehnic al lucrării, cu deschidere evidentă a imaginației și poziționare a ei în sferele înalte ale creației. Nu mă surprinde

86

Nr. 7-8(69-70) 2023

aplecarea lui spre acuarelă, o tehnică altfel doar contextual folosită, corelând perfecționismul creativ cu imaginația și fantezia, într-o spontană relativitate cu idealul artistic. ,,Acuarele mele sunt niște copii ale sufletului și dispozițiilor", spune Corneliu Drăgan-Târgoviște, dar în reciprocă măsură ar trebui să fie și provocările acestora în raport cu implicarea artistului. Nu poți face artă fără să fii pasionat de acest lucru, însă, pe de altă parte, pasiunea poate deveni o corvoadă a sufletului, regăsit parțial prin actul creației. Nici confortul spiritual necesar creației, invocat de pictor, nu cred că este mereu cel mai propice mediu de lucru. Poate doar rodnic!

L-am întâlnit de câteva ori pe artist, la Sinaia, am încercat chiar să-l descos în anumite privințe ale dedesubturilor artei sale. A evitat, parcă, anumite detalii de pe o poziție cerebrală și distinsă, a unui artist bine ancorat în lumea dinăuntrul și dimprejurul său. Expozițiile pe care le-a creat și pe care am avut șansa să le văd, m-au impresionat de fiecare dată, prin diversitatea tematică, de la flori până la teme marine, de la portrete la motive religioase, dar mai ales peisajele impecabil realizate, o cromatică riguroasă sau diluată în lumină, după nevoia emoției artistice. Suprapunerea, peste schița inițială, este adevărata lui artă, într-un acord controlat al tonurilor cu formele, al contururilor parțial definite sau acoperite de culoare, atât cât să dea valoare artistică imaginii create. Îi urmăresc în continuare pe cei trei pictori dâmbovițeni, așteptându-i să treacă muntele spre Sinaia, cu toată încărcătura lor artistică, pentru noi întâlniri sufletești și revelații spirituale.

87

Nr.7-8(69-70) 2023

Plastic[

www.revistaneuma.ro

Misterul frumuse\ii transilvane elenA AbrudAn despre flAvius lucăcel ituat într-o zonă verde a orașului, atelierul de lucru al pictorului Flavius Lucăcel adăpostește lucrările realizate în diferite etape de creație. Lucrările din ultima perioadă încearcă să surprindă universul, binecunoscut de către pictor, al satelor din Transilvania, un spațiu care și acum pare mai puțin cunoscut și misterios, fiind un spațiu populat cu legende, mituri și întâmplări fantastice, încă din Evul Mediu. În lucrările sale pictorul așează straturi de istorie și civilizație tradițională, păstrată în casele și obiectele vechi, în bisericile de lemn și în peisajul fabulos, aproape neatins de practicile moderne. În lucrările expuse anterior, pictorul aglutinează fragmente colorate, abia schițate ale lumii satului, un sat invadat de ideile și obișnuințele contemporaneității, punând accent pe îmbinarea tradiției cu modernitatea. Acum, în cele mai recente lucrări, artistul rămâne concentrat pe specificul satului transilvan, încercând să prezinte în colajele sale elemente care mai păstreazează substanța, culoarea și frumusețea obiectelor create cândva de mainile unor oameni harnici și talentați. Tablourile lui Flavius Lucăcel ne încântă cu fragmente din casele vechi și siluetele turlelor gotice ale bisericilor de lemn, amprenta colorată, specifică a peisajui transilvan, obiecte ieșite din uz sau folosite doar pentru a conota trecerea timpului, fragmente de ștergare și țoale (cuverturi) țesute, de broderii și dantele vechi făcute de mâinile harnice al femeilor. Privind cu atenție detaliile sugerate de artist, înțelegem că valoarea acestor obiecte constă nu doar în perfecțiunea execuției, ci și în folosirea unor modele autentice, specifice acestui spațiu cultural. Pictorul are grijă să păstreze formele și culorile folosite de meșterii mai vechi: albastrul pereților caselor, lemnul natur, culorile preluate din cromatica peisajului transilvan care uneori ies din tablouri, se aștern pe rame, etalând tonuri intense de roz, albastru, mov sau auriu.

Prețuirea de care se bucurau obiectele lucrate de mână și creatorii lor este vizibilă și acum, la sute de ani de când au fost create, în perfecțiunea formelor și în detalii surprinzătoare, preluate de artist, care le așează într-o aură de sfințenie sugerată prin tușe fine, aurii. Pentru a încadra peisajul natural, exuberant, parcă neatins de mâna omului și variatele artefacte ale acestei lumi sofisticate, pictorul alege să folosească rame de ferestre vechi pe

S

care le repară cu grijă, le șlefuiește și le pictează în acord cu aspecte ale realității care prinde viață în pânzele sale. Astfel, lucrările sale par ferestre deschise spre o lume care mai păstrează urmele vieții ce pulsa odinioară intens, în spațiul transilvan. În plus, prin noutatea demersului său artistic, Flavius Lucăcel sugerează interferențe și conexiuni prin care ajunge până la noi întreaga complexitate a satului transilvan, care îmbină vechile tradiții cu rafinamentul oferit de influențele și corespondențele acestui colț de lume cu sensibilitatea, culorile și obișnuințele spațiului cultural occidental. În lucrările lui Flavius Lucăcel își face loc amintirea tradițiilor venețiene de a ascunde frumusețea și identitatea feminină sub măști, sub îmbrăcămintea elaborată, sub straturi fine de mătase, broderii, dantele și voaluri fine. Astfel, esența spațiului transilvan este sugerată, dar și ascunsă oarecum de pictor sub straturi de culoare și danteluri vechi. Pictura sa lasă privitorilor plăcerea de a o descoperi, fie dând la o parte stratul dantelat, fie străduindu-se să ghicească prezența frumuseții prin ochiurile de dantelă fină și să păstreze, neatins, misterul frumuseții transilvane.

Plastic[

www.revistaneuma.ro

Anotimpuri

88

Nr. 7-8(69-70) 2023

Dalia Bialkovski, Expoziția anotimpuri, vernisaj 15 mai 2023, râmnicu vâlcea

emil lunGeAnu aiurea patru anotimpuri, ce mă tot zidești de viu în această parascovenie de biserică a socotelii propovăduindu-mi despre anotimpuri de parcă ar fi cele patru Evanghelii? anotimpuri sunt cu nemiluita, oho multe de n-ar putea să le țină minte nici deșteptul ăla de calculator, multe ca firele ierbii unui stadion, se vede că n-ai văzut expoziția Daliei Bialcovski nici măcar din avion, geaba te-nfurii că nu-ți dau dreptate tot agitându-te așa ca un șacal în cușcă, ia vezi să nu cazi din balcon ba chiar și-atunci când reîntâlnești unul și același tablou e de fiecare dată un alt anotimp unul cu totul și cu totul nou, că nu poți ține vremea-n frâu și nu te scalzi de două ori în același râu, cum să debitez prostii, Heraclit din Efes era filozof genial, nu vreun bou rumegând toată viața doar știri Agerpres nu zicea vestitul Obscur„panta rei” ? adicătelea vremea e apă curgătoare, le cară cu ea pe toate la vale, pricepi de unde și se văd picturile dumneaei ca printr-o gârlă ce fierbe sub soare sunt așa, cum să-ți zic, fluide și străvezii precum apele gândirii unduindu-și algele, se-amestecă-n ele galbenul luminii cu verdele și roșul ei, papagal pe dracu, ce steag african, fugi d-aci! adică vegetal și animal laolaltă, mă, chimia vieții pornită de căldura soarelui, că geaba zice franțuzul peltic „apă vie”dacă țuica nu e fiartă la ibric soarele e totul, de-aia nu găsești acolo nici urmă de albastru, doar cascadă și vijelie de lumină, până și calul dumneaei portocaliu măiastru tot un soare e, „cod portocaliu”cum zic deștepții ăștia, în rest nicăieri nu vezi nopți cu lună domeniul hoților și-al lui Fantomas ca să nu mai zic de astronomi și poeți romanțioși bântuiți de năluci cu zâne,

adio albastrul lac al lui Eminescu ce-i cutremura luntrea, aia de fac șmecherii la școală bășcălii cum că de fapt alte chestii o clătinau poetul visându-se cu gagica lui ețetera, le stă mintea doar la porcării albastrul e neomenesc, din altă lume, nu degeaba blestemă armencele la țară „vedea-te-aș purtând albastru” doliu carevasăzică, lumea îngerilor nemișcată și rece ca Apa Sâmbetei, pe când poemele astea acvatice unduite cu pensula sunt exact viceversa și vorbesc de hidrodinamica vieții aici nu despre tenebre precum fosta fabrică de pompe Aversa ucisă de concurența pompelor funebre privindu-le te simți ca pe plajă la mare, culorile se-amestecă mereu caleidoscopic iar tu te-ncălzești la ele ca șopârla la soare și-ți viermuiesc în scoica urechii ecouri amintiri înotând contra curentului înapoi spre izvoare ei fleoșc, acuarele, aia-i spălăceală, le pictează cu vopseluri acrilice lasă, nu-ți mai bate tu capu-n zadar, ar fi totuna cu a-ncerca să citești în litere chirilice ziarul Sportul popular mai lipsea să-mi ceri vreo comparație cu sălbăticia culorilor pure ale foviștilor revoltați de-atâtea împestrițări impresioniste, că are și dânsa un copac ca o explozie ce face țăndări culorile, Strigătul grădinii, dar cu cioburi mari iar când mai găsești și câte un arbore înroșit e doar din pricina rănilor acestor veterani ai Războiului cu Timpul, că nu de florile mărului poartă nume alde Veteranul, Decorațiile supraviețuitorului

sau Coroană deasupra lumii, dar chiar și acel ecou trandafiriu e altoit complementar cu prăzuliu ca dialectica negării negației adică, nu ca Armata Roșie de mai văd și azi încă nemții stele verzi când îi pocnesc în scăfârlie amintirile ba chiar și o femeie cu trunchi decopac poți vedea undeva, că nimic nu se compară cu drama luptei femeii cu Timpul, disperarea ei atunci când își aude scoarța trosnind sub șenilele anilor și nu mai rămân din dânsa decât rădăcinile la fel cum ar rămâne dintr-un soldat doar bocancii cu labele picioarelor, las-o în pace pe Ecaterina Teodoroiu că n-are treabă cu ce vorbim noi aci, e din alt regiment de vorbe ei spanac, Anotimpurile lui Vivaldi și ce dacă-s tot patru, văd că vrei musai să-ți cânt ție-n strună, păi ce treabă să aibă lăuta cu văzuta, e tocmai inversul ei, pe alea le poți auzi numai cu ochii închiși pe când muzica gândurilor compusă de Bialcovski o auzi doar căscând ochii oftalmologic, nu mă lua pe mine cu Vivaldi de parc-ar fi directorul institutului meteorologic ia, gata circul, ce mai tura-vura, văd că-mi răcesc acilea de pomană gura cu conferințe despre arte vizuale iar tu-mi scoți ochii cu alea Sfinte Patru ale tale, ei bine, bravo ție, mă Pitagora dacă nu am ce să te-nvăț, atunci adio și-un praz verde țin-te mai departe băț, văd limpede că orice-aș face rotundul măr cel din livada raiului mușcat nu-l mai pot reconstitui și pace dintr-un cap pătrat

Film

89

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Tiff 22 – fulgura\ii cinefile AlexAndru JurcAn ștept festivalul Tiff exact cu emoția cu care așteptam Crăciunul în copilărie. Mă întreb cum ar arăta Clujul fără febra Tiff-ului, un festival ambițios, care agită cinefilii spre controverse ideatice prelungite. Broșuri subliniate, adnotate, nopți destul de albe, nostalgii de rigoare… Totul începe cu apariția afișului emblematic, apoi se pune în mișcare o publicitate bogată, rafinată, îmbietoare. Butaforia naște căsuțe și birouri efemere. Casa Tiff, voluntari amabili, concerte, dezbateri, terase compozite – iată sublimul câmp de bătaie spirituală.

Rămâne și urma snobismului, în sensul că un film de la Tiff are spectatori grămadă, dar când același film intră în rețea, vedem doar câțiva spectatori în sală.

Intru la Oameni de treabă de Paul Negoescu. Un film reușit, un titlu ironic, un polițist atipic – interpretat magistral de Iulian Postelnicu, un actor în plină ascensiune. Aici: mers moromețian, mustața lăsată, buze dezabuzate. Sub aparențe fierbe corupția.

Finalul? Soluție contra venalității de tip Tarantino (baia de sânge).

Mare succes de public: filmul Carbon din Republica Moldova, regizat de Ion Borș, cu Dumitru Roman și Ion Vântu în rolurile principale. Suntem în 1992, în perioada războiului de pe Nistru.

Tractoristul Dima decide să meargă la război. Descoperirea corpului carbonizat schimbă totul. Asistăm la o tragicomedie, la o satiră hilară, unde domină absurditatea umană. Preotul sfințește o mașină, primarul e lingușitor, criza energetică și drumurile mizerabile sunt prezente.

Am trăit și decepții cinefile, desigur. Tudor Botezatu a preluat de la Camelia Popa franciza cu Pup-o, mă! și a realizat un penibil Ouăle, franceza și ardelenii, cu fir narativ încâlcit, umor chinuit și... o găselniță ciudată: din când în când se întunecă ecranul, pe care foșnesc „puricii” de pe vremea caravanelor. Să fie o propunere stilistică?

M-a durut eșecul unui film așteptat și...„trâmbițat” – Mammalia de Sebastian Mihăilescu (nu uit documentarul Pentru mine tu ești Ceaușescu). Cred că am văzut destule filme, știu ce e oniricul, suprarealismul, dar aici structura e putredă, câte o secvență durează minute în șir, fără justificare. Discuții puerile, plate, ritualuri fastidioase. Nu contează că un penis a dispărut ori că bărbatul a rămas însărcinat: nu se transmite nicio emoție. Cui prodest?? Câți spectatori vor fi în toamnă, când filmul va rula pe ecrane, dacă acum ei părăseau sala rând pe rând? ... Am așteptat cu sufletul la gură să văd filmul Triangle of Sadness de Ruben Östlund, premiat la Cannes cu Palme d⁾Or anul acesta (2022). Ce răsfăț cinefil și ce film nebun, puternic și strălucitor! Ce proastă inspirație au avut francezii traducându-i titlul ...Sans filtre (adică fără...). Noi am rămas, cum era și firesc, la Triunghiul tristeții. Joacă în film Charlbi Dean (Yaya) (a murit anul acesta la 32 de ani...), Harris Dickinson (Carl), Woody Harrelson (căpitanul), Zlatko Buric (Dimitri), Dolly De Leon (Abigail).

Ce face regizorul (a mai realizat și The Square și Force majeure)? Îi critică vehement pe cei„mari”și bogați, tronând anarhic într-o societate consumeristă. Frumusețea și banii, superficialitatea, spoiala, aparențele. Ce se află sub hainele luxoase, pe care se odihnesc diamantele? Vomă și rahat... Urmează o necesară demonstrație, greu de privit de către cei sensibili și fragili.

A

În prima parte (din cele trei) suntem derutați, nu știm încotro vom fi îndreptați. Un cuplu: frumoasa Yaya, influencer, cu activitate asiduă pe instagram și Carl, copleșit de castingurile la care participă frecvent. Vorbesc la infinit despre nota de la restaurant... cine ar fi trebuit să achite... Înțeleg: lumea banilor și discuții penibile, monotone, ridicate la rang de modus vivendi de personajele însele. Filmul e un pamflet sulfuros, o parabolă asupra capitalismului, o fabulă demențială, insolită. Se critică societatea, dar și psihicul uman, cu toate slăbiciunile inerente. O lume ridicolă, axată pe măștile sociale condescendente. Incredibil cum în film coabitează șarja, sarcasmul, ironia și parodia.

Spune-mi ce mănânci, ca să-ți spun ce bani ai! Comedie satirică, satiră grotescă. Putem râde, dar degetul moralizator atenuează veselia. O doamnă crispată critică mereu velele, că sunt murdare (dar nici nu există vele, e vas cu motor!), iar Carl, într-o vigilență penibilă, îl reclamă pe omul din echipaj, care și-a dat cămașa jos.

Așa da, preocupări majore!

Acum suntem pe yacht, e croaziera de lux și cina căpitanului. Feluri exotice de mâncare, în prim-plan revelator. Și multă șampanie, desigur. Excese, josnicie și mediocritate. Lupta de clasă? Căpitanul și oligarhul rus se duelează în citate. Capitalism vs. comunism. E furtună, vine dezastrul, dar lor nu le pasă. Cei bogați sunt supuși de către regizor la un adevărat jeu de massacre. Nu, aici nu e Titanic, e o erupție a veceurilor, o explozie de excremente, de vome, totul pe muzică de pian, în acorduri punitive, inundând resentimentar. Urmează partea a treia, insula și sărăcia, foamea, plăcerea de a fura sticksuri și ceva ca în Împăratul muștelor. Potopul s-a adeverit. Femeia de serviciu de pe yacht (Abigail) își impune statutul de...regină. Roata se-învârte mereu, într-un vals grandios. Rolurile se inversează. Ce nu faci pentru o bucată de hrană? Îți vinzi trupul și sufletul. Ce voiam să mai spun? În fiecare parte există un sunet repetitiv (musca, plânsetul copilului, țipătul măgarului). Chiar și muzica are trei note reiterate... că doar titlul e... triunghiul!

Ies din sala de cinema. N-o să credeți! La ușă era o... femeie de serviciu, cu mopul magic în mână. De ce m-a privit pieziș, că în sală am mâncat doar cartofi prăjiți de la cartofisseria cinematografului?? Să fie ea o doamnă... porte-parole?

Excelent filmul La drum cu mama de Hilmar Oddsson. După ce mama cea dominatoare moare, Jon o proptește pe bancheta din spate a mașinii și o duce spre satul natal (era dorința ei). Chiar dacă e moartă, ea vorbește. Acceptăm imediat convenția. Mama moartă e fardată, machiată, dar mereu reproșează. O protecție otrăvită care a distrus viața lui Jon. Stânci, fiorduri, pustietate.

Oniric în alb-negru. Parcă aș fi în romanele lui Steffanson. Un road-movie de zile mari, o capodoperă. Mi-ar fi plăcut titlul„conversație cu mama moartă”.

Cinemateca

www.revistaneuma.ro

90

Nr. 7-8(69-70) 2023

Kafka (1991) rAlucA fArAon

ste aproape imposibil să transpui în imagine cinematografică literatura unor scriitori precum Dostoievski, Kundera, Sábato sau Márquez, în principal din cauza substratului filosofic sau poetic, superior firului narativ. Opera lui Franz Kafka (despre care Elias Canetti spunea că e„poetul care a dat cea mai pură expresie secolului XX”) se află în aceeași situație, cu toate acestea, există cel puțin două filme notabile în care atmosfera apăsătoare, terifiantă și absurdă, specifică literaturii sale, a putut fi redată, exemplar, tocmai datorită cinematografiei. În Naked Lunch (Halucinația) de David Cronenberg, apărut tot în 1991, se configurează ideea că un scriitor are nevoie de un stimulent de tipul drogurilor pentru a crea în forță. Bill Lee (Peter Weller) este, la început, un exterminator de gândaci, într-o lume stranie, aparent ca în anii ‘50 ai secolului XX, dar, evident, decorul acesta sugerează o creație a viitorului, imaginat precum un univers kafkian. Ceea ce vom urmări de-a lungul filmului nu este romanul pe care îl va scrie Bill Lee (în esență, un scriitor talentat care crede că gândurile raționale trebuie exterminate când creezi), ci halucinațiile lui din timpul în care se droga. Lumea aceasta bizară, cu scenarii conspiraționiste, mesaje transmise de făpturi extraterestre, mașini de scris care se transformă în gândaci vorbitori (altă aluzie kafkiană), care devoră alte mașini de scris, este mintea lui tulburată de drogul care îl inspiră să scrie. Fără actorul straniu care îl interpretează pe Bill Lee, filmul nu ar fi ieșit ceea ce a ieșit. E, de asemenea, un film extrem de pictural, poetic, suprarealist, cu o coloană sonoră neli-niștitoare, un film care te marchează, emoțional și vizual, pentru toată viața!

Kafka al lui Soderbergh reprezintă o combinație de elemente biografice consacrate (existența fadă ca funcționar într-o companie de asigurări, reacția contemporanilor în ceea ce privește subiectul din Metamorfoza și toate scrupulele legate de publicarea textelor sale, timiditatea în fața femeilor, relația complicată cu tatăl, scrisorile adresate acestuia și prietenilor, prietenia cu Max Ernst și încălcarea din partea acestuia a promisiunii că îi va arde scrierile rămase după moartea sa) și referiri explicite la opera sa antumă: în principal, Castelul, Procesul, câteva povestiri din Un medic de țară (Un vis, O dare de seamă pentru o Academie), Colonia penitenciară, iar numele Edward Raban coincide cu un personaj dintr-o scriere postumă, neterminată, Pregătiri de nuntă în sat.

Scriitorul Kafka (Jeremy Irons), căruia nu i se spune niciodată pe numele mic, este mai degrabă o sumă a personajelor sale, devine un scriitor generic, fictiv, o metaforă a anxietății, a vulnerabilității în fața absurdului existenței, un „om fără însușiri” (după expresia lui Robert Musil) în viața reală, dar capabil de a transpune în literatură un univers neliniștitor, apăsător, extrem de variat și surprinzător ca imagine și semnificație. Orașul în care trăiește Kafka este, de fapt, un teritoriu no mand’s land, redat în alb-negru, care ar putea fi Praga lui Kafka, dar care aduce aminte, mai degrabă, de Viena din filmul The Third Man, celebrul noir al lui Carol Reed, din 1949, film la care Soderbergh face aluzie explicită atât vizual, prin urmărirea lui Kafka de către funcționarii zeloși trimiși de autoritățile de la Castel, prin culoarele întortocheate în care se remarcă um-

E

brele lungi, neliniștitoare, proiectate pe ziduri, dar, mai ales, aluzia se observă la nivelul scenariului. În filmul lui Reed, un scriitor american se transformă, peste noapte, într-un detectiv amator când descoperă că prietenul său care l-a chemat la Viena este mort, dar nu acceptă că e victima unui accident și investighează de capul lui, sfidând autoritățile, punându-se, astfel, în pericol. Kafka face același lucru: nu acceptă ceea ce îi spun autoritățile (detectivul se numește Grunbach, ca doamna Grunbach din Procesul) că Edward Raban s-a sinucis, se apucă să strângă dovezi, să analizeze, se transformă într-un detectiv care, ca și scriitorul din The Third Man, are parte de o„trezire”la nivel existențial și artistic în momentul în care realitatea îi depășește previziunile: în filmul lui Reed, prietenul nu murise, ci era un traficant de medicamente și un ucigaș cu sânge rece, care se folosea de oameni ca de niște obiecte, iar în filmul lui Soderbergh, rolul acestuia e preluat de un personaj fictiv, dr. Murnau (presupus decedat în viața reală), interpretat de Ian Holm, care se folosea de oamenii simpli pentru a face experimente pe creierul lor, transformându-i în mașini de ucis (în Castelul în care pătrunde Kafka în mod ilicit, transpus integral în imagini color).

Kafka lui Soderbergh este impresionant din punctul de vedere al imaginii cinematografice, care aduce aminte de filmele expresionismului german și de The Third Man, inedită fiind partea color care sugerează ficțiunea în raport cu realitatea. De asemenea, surprinde prin trecerea naturală de la biografia lui Kafka la opera sa, sugerând, în același timp, faptul că modernismul (nu numai în literatură) îi datorează enorm. Bizar și poetic prin scenariu, copleșitor din punct de vedere vizual (datorită directorului de imagine Walt Lloyd), cu interpretări memorabile (Jeremy Irons, Joel Grey, Ian Holm, Alec Guinness și Armin Mueller-Stahl), remarcabil prin coloana sonoră, Kafka este un film cult, uimitor și de neuitat.

Soderbergh Regie: Steven Dobbs Scenariu: Lem Lloyd; t al Imagine: W tinez ar M iff Muzică: Cl ssell, Joel Grey, Ru a es er Th , ns Iro y m ller-Stahl, Cu: Jere ess, Armin Mue nn ui G c le A , Ian Holm Ion Caramitru

Ecran literar

91

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

Manipulare §i violen\[ AlexAndru JurcAn e câte ori intru la ore, ca profesor, studiez discret fețele copiilor și atunci când observ umbre neclare mă întreb: l-au certat părinții? e flămând, bolnav? s-o fi certat cumva părinții lui? Mass-media prezintă mereu cazuri de violență domestică. Exact: realitatea depășește orice ficțiune. Am văzut un film necesar: Jusqu’à la garde/ Custodia regizat de Xavier Legrand, premiat la Veneția în 2017 cu Leul de Argint, iar mai apoi César – cel mai bun film și cea mai bună actriță (Léa Drucker – pe care am admirat-o recent în Close). Antoine și Miriam divorțează. Au doi copii. Obțin custodie comună. Suntem implicați: care o fi de vină? Să fie Antoine violent ori e agitat că nu-și poate vedea copiii? Într-o gradație studiată, lucrurile se limpezesc în mintea noastră, mai ales că totul scapă de sub control. Antoine îl duce pe fiul Julien cu mașina, îi pune întrebări dure, ridică tonul, vrea să-și manipuleze fiul cu orice preț, să afle unde se ascunde Miriam.

Chipul copilului e tot mai crispat, realitatea dură îi fură culorile vârstei. Evenimentele se precipită, fața lui Antoine trădează suferință, frustrare, agitație. Începe hăituiala și accentele horror. E noapte. Julien și Miriam se trezesc brusc. Soneria. Precis e Antoine.

O scenă prelungă cu fața mamei lângă copilul îngrozit. Se aud împușcături. Antoine și-a pierdut mințile, trage cu arma în ușa nocturnă. Nu voi divulga finalul, desigur. Mă întreb: câte sute de copii și-au pierdut copilăria, trăind scene asemănătoare? Cum pot fi vindecate traumele?

Sigur că la televizor vedem mai mult orori, deoarece răul se vinde bine. Îmi vine în minte fraza Monicăi Lovinescu: „În rău, ființa omenească ne va surprinde mereu”.

Pe actorul Denis Ménochet (Antoine) l-am revăzut în recentul Bestiile (regia Rodrigo Sorogoyen) , despre un alt fel de violență, iscată din xenofobie, incultură, răutate. În Franța există sute de anchete nerezolvate în fiecare an. Ucigași și bestii care continuă să trăiască în libertate. Așa ni se spune chiar la începutul filmului La nuit du 12/ Noaptea din data de... – cel mai bun film la recentul César (2023), realizat de Dominik Moll. Mă bucur că deja am avut șansa să-l văd, chiar dacă nu are șansa accederii în sferele înalte ale cinematografiei. Ancheta polițistă are la bază fapte reale. Într-o

D

noapte, o fată care se întorcea acasă pe o stradă liniștită a fost atacată de o persoană mascată, care a stropit-o cu gaz, apoi i-a dat foc. Urmează ancheta, adică introspecția unui rău, fără maniheisme, cu tensiuni și crize, în stil de cinema vérité. Să reflectăm: dacă știm că nimic nu s-a rezolvat, atunci de unde se naște interesul și suspansul? Pur și simplu spectatorul e implicat, atent la detaliile atâtor interogați, ca și cum el ar fi capabil să sesizeze inadvertențe, să se substituie căpitanului Yohan (Bastien Bouillon), care se învârte în cerc. La propriu și la figurat, de aceea există o secvență repetitivă, în care el aleargă cu bicicleta în acel spațiu circular (excelentă metaforizare filmică, rezumativă, concluzivă). „Femeile sunt agresate pentru că sunt...femei” – spune prietena victimei. Că domină violența masculină. Ei ucid, ei fac anchete (bărbații sunt majoritari în poliție).

Da,„ceva șchioapătă între bărbați și femei” – se exprimă cineva. Frustrarea lui Yohan (că nu poate clasa o afacere) devine și a spectatorului. Toți cei pe care i-a suspectat și interogat„ar fi putut face crima, poate de aceea nu găsim asasinul...pentru că toți aceia sunt vinovați”.

Culmea: o altă anchetă nerezolvată găsim în filmul Decision to Leave/ Decizia de a pleca, cu o mulțime de premii, regizat de Park Chan-wook, Coreea de Sud, 2022 (acum pe ecrane). Sună bine: premiul pentru Cel mai bun regizor, Cannes, 2022. Un film noir, amintind de Hitchcock. Detectivul Hae-joon investighează moartea suspectă a unui bărbat prăbușit de pe vârful unui munte. Nu cumva a fost împins? Detectivul o suspectează pe soția acestuia, fiind tot mai atras de tânăra văduvă. Bine zicea La Fontaine: „dragoste, dragoste, când vii spre noi, putem zice „adio, prudență”. De ce m-a dezamăgit filmul? Merită din plin premiul pentru regie. Există mult estetism, palete cromatice, totul circumscris ideii de „exerciții de stil”, însă filmul e prea lung și are un scenariu alambicat, încât uneori mă suspectam de oboseală, mai ales când nu puteam lega faptele... începeam să confund chipurile.

Breivik, un extremist de dreapta, a detonat o mașină capcană în apropierea clădirilor guvernamentale din Oslo. În aceeași zi – 22 iulie 2011 – el a împușcat 69 de

tineri laburiști (pretinzând că este polițist), prinși fără scăpare pe insula Utoya, nu departe de Oslo. Prin ochii unui personaj fictiv (Kaja, 19 ani), filmul Utoya redă acele 72 de minute ucigașe, interminabile. Regizorul Erik Poppe s-a folosit de mărturiile supraviețuitorilor, ca să refacă tensiunea masacrului. Doar la filmul lui Laszlo Nemes - Fiul lui Saul – am mai simțit o insuportabilă crispare, ca și cum aș fi fost prins în trauma istoriei. Regizorul folosește un singur cadru-secvență, ce are lungimea duratei atacului terorist. Timp real, deci, thriller uluitor, plus camera de filmat multifuncțională, neobosită, de un voyeurism atroce, necruțător. Suntem acolo, în respirația speriată, blocată subit de sinistre împușcături.

Ajunge să fim martori la moartea unei singure fete, să vedem o insectă impasibilă pe mâna plină de noroi și sânge, să ni se pară că un fum sângeriu coboară peste copaci.

Unde se poate fugi? Cine poate explica nebunia acelui individ? El apare ca un spectru al răului, câteva secunde, undeva în plan îndepărtat. Camera de filmat se ocupă de victime și ne implică mereu, prinzându-ne în vârtejul unei gâfâieli tensionate, a lipirii trupului de pământul pădurii ori de stâncile reci și dușmănoase.

Vrem și noi, spectatorii, să ieșim din coșmar, să scăpăm de radiografia unei orori fără precedent. Iată cum un regizor genial a reconstituit totul cu o economie incredibilă de mijloace: câteva chipuri mișcate de ritmul împușcăturilor infernale. Și o simfonie galopantă a respirațiilor.

Acel Breivik a primit în 2012 o condamnare la 21 de ani de închisoare. Acum are peste 40 de ani de ani și se numește…

Fjotolf Hansen. La zece ani de la atacul terorist (în 2021), Norvegia va interzice armele semiautomate.

Care dintre copiii dornici de violență îl va urma pe Breivik? Cum se poate stopa răul? De unde vine setea inumană de sânge? Oricum, după filmul Utoya reperele se reordonează, rațiunea se pune în mișcare, deoarece „mintea e o boală a omului”, vorba lui Radu Cosașu.

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

92

Nr. 7-8(69-70) 2023

Avalan§e de motive §i trimiteri culturale, „Un fel de radioscopie”a realit[\ii secolului al XIX-lea, O roman\[ cântat[ într-un cabaret, Dramaturgii §i ploaia de ianuarie, 3500 de participan\i din 75 de \[ri, O scrisoare cu valoare testamentar[, Imagini din spectacole de Liviu Ciulei la centenar ion cocorA 28 martie 1991. Când s-a luat cunoştinţă de ea, în urmă cu vreo zece ani, piesa lui Constantin Zărnescu Regina Iocasta a fost întâmpinată cu entuziasm. Chiar dacă pe ici-colo se mai auzeau cârcoteli, ba că e prolixă, ba că e lipsită de teatralitate, aceia care s-au exprimat public nu s-au dat în lături de la niciun fel de superlative, nefiind ocolit nici cuvântul capodoperă. Iar cei de la care i-a venit recunoaşterea, trebuie să o spun, nu au fost nicidecum nişte inşi de circumstanţă, săritori la nevoie, deci gata să încurajeze un dramaturg debutant, ci scriitori şi critici de autoritate: N. Steinhardt, D.R. Popescu, Valentin Silvestru, Val Condurache, dar şi profesorul universitare Eduard Pamfil şi grecul Lambros Zogas. În plus, Regina Iocasta, cu toate că i-au trebuit zece ani ca să ajungă pe scenă, nu s-ar zice că a fost o piesă nenorocoasă, dimpotrivă, a avut o carieră publicistică de invidiat: a fost tradusă şi tipărită în patru limbi de circulaţie: franceză, engleză, germană şi rusă. În ceea ce priveşte cariera scenică, în schimb, eu nu sunt tentat să pun întârzierea cu care a văzut luminile rampei pe seama cenzurii. Fiindcă nu era, în ultimă instanţă, genul de piesă care să producă dureri de cap cenzorilor.

Sigur, unele teme ar fi fost posibil să nu convină, dar de frucă aveau cu un alt gen de piese. Asta însă e o altă chestiune. Eu cred că Regina Iocasta nu s-a jucat, în primul rând, deoarece este un text dificil, cu o formă specială de teatralitate, ca orice tragedie veritabilă, de altfel care cere de la regizori şi de la interpreţi un travaliu artistic serios, imaginaţie, inteligenţa şi forţa necesare pentru a scormoni în adâncurile unor sufocante avalanşe de motive şi trimiteri culturale, a unor mituri şi simboluri iluminate de grave sensuri existenţiale şi filosofice, unele aduse spre noi de la vechii greci, altele din străvechiul folclor românesc. Pe de altă parte nu s-a jucat, probabil, întrucât la o lectură literară nu a ispitit printr-un mesaj care să o situeze în actualitate. Tragedia fiind o floare rară în repertoriu. De reducerea interesului pentru ea a fost preocupat chiar Hegel. Câştig de cauză are, cum se ştie, comedia, parabola, satira etc. Aceasta ca şi când confruntarea

Scenă de grup din Hamlet

spectatorului cu eroi ce acţionează, spre a mă referi tot la Hegel, în numele a “ceea ce e substanţial în voinţa omenească”, indiferent că sunt exponenţi ai unor drepturi naturale sau sociale, nu ar fi un act de conştientizare asupra propriei condiţii, de meditaţie contemporană asupra unor teme general umane. Într-un fel, în tot răul e şi un bine. Faptul că Regina Iocasta s-a montat astăzi pe o scenă, şi nu înainte de evenimentele din decembrie 1989, mi se pare că o avantajează. În comunicarea teatrală nu se mai contează acum pe alegorizarea intrigii, ci pe revelarea tragicului pur, conferindu-i-se tensiune şi emoţie, autenticitate într-un cuvânt.

Piesa lui Constantin Zărnescu, fără îndoială, expresie a unei mari ambiţii estetice şi filosofice a unui scriitor tânăr de la noi, un pariu pus pe cultură, nu mizează pe actualizarea unor teme antice, fenomen curent şi totodată tentant pentru multe condeie cu osebire din secolul nostru douăzeci, ci pe reinterpretarea tragicelor întâmplări ale Labdacizilor în spaţiul lor originar, în principal printr-o schimbare de priorităţi (Iocasta ia locul lui Oedip în ceea ce priveşte asumarea motivaţiei tragice), dar şi prin revigorarea, într-o măsură, a însuşi fondului spiritual prin ceea ce N. Steinhardt denumeşte“amestec de arhaic şi de universal, de spirit elen şi de duh tracic, de fatalitate şi contestare nietzscheană (a zeilor)”. Cum se înţelege din titlu, Iocasta devine personajul central al vinei tragice, mama-regină damnată la căsătoria cu propriul fiu, chiar dacă Oedip îşi urmează drumul cunoscut, reîntrupează teribila temă a destinului într-o accepţiune realmente inedită, amplificată prin simboluri care depăşesc ca semnificaţie ceea ce ne-am deprins să numim aşa-zisul“complex oedipian”. În ficţiunea tragică imaginată de Zărnescu, anecdotic vorbind, nu imaginarul excelează, cu toate că răsturnarea de planuri are un ridicat coeficient de insolit, ci perspectiva ideatică deschisă de re-gândirea mitului. Acţiunea tragică are un caracter enunţiativ, tensiunea pulsează în personaje, e declanşată şi susţinută de nişte voci ale revelaţiei, nu de un conflict pe

93

Nr.7-8(69-70) 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

orizontală, punctat de acumulări, care să angajeze acum şi aici.

Odată cu scurgerea acţiunii, întâmplările nu se transformă şi într-o sursă de teatralitate. Apropo de teatralitate, eu nu aş zice că lipseşte din Regina Iocasta, ci mai degrabă că e una de tip eseistic, disimulată în mişcarea ideilor şi nu afirmată exploziv în tranşarea actelor. Ceea ce reprezintă două probleme greu de evitat pentru regizor şi actori: a monotoniei şi retoricii. Sigur, măsura în care acestea sunt învinse o vom avea în spectacol.

Deocamdată, le-am semnalat doar pentru că ele spun câte ceva despre modul în care se structurează discursul tragic.

Dramaturgul se revendică nu numai de la modele strălucite, dar şi de la dogmele faimoase ale acestora. Revelaţiile personajelor se produc într-un spaţiu în care guvernează, cu destulă claritate, supremaţia celor trei unităţi clasice, de a căror “tiranie” au dorit să se elibereze până şi autori de notorietate. Astfel, pentru a le conferi substanţa necesară, Zărnescu nu e nicio clipă tentat de a construi în spaţii suprapuse, el preferă rememorarea şi nu reconstituirea. Personajele vorbesc mult despre ceea ce s-a petrecut înainte cu douăzeci de ani de momentul acţiunii.

Amintirile lor au darul, uneori, să explice situaţia tragică, alteori, să o analizeze şi să scoată din ea sensuri. Tragedia Iocastei şi a lui Oedip, fiindcă restul personajelor au fost şi au rămas martori, e consecinţa evenimentelor de odinioară. În aceste condiţii replica când evocă amănunte revelatoare, când e densă, reflexivă, teoretică, luând deseori forma unor minieseuri despre putere, adevăr, divinitate etc., când e metaforică, nu şi lirică însă, ci mai mult patetică, avântată. Plăcerea literaturizării e limpede că nu-i este străină autorului. Nu e de mirare. Bogata încărcătură culturală a subiectului chiar permite un stil stufos şi mai ales invită la speculaţii. Cert e că încă de când a început să-şi scrie textul Constantin Zărnescu a avut conştiinţa că Dumnezeu l-a ajutat să descopere un subiect mare. Ceea ce nu înseamnă că a fost uşor de aşezat în pagină. Fiindcă ideea de a conferi incestuoasei mame-regină rolul fiului pârjolit de aceleaşi chinuri ale încălcării ordinei naturale a firii rămâne numai punctul de plecare în george constantin (Prospero) și Mariana Mihut (Miranda) în „Furtuna” regia liviu ciulei)

scrierea unei piese ca Regina Iocasta. Deşi tragedia atinge amândouă personajele la fel de cumplit, între mamă şi fiu sunt deosebiri radicale din punct de vedere al motivaţiei pe care o dăm vinei tragice. Lui Oedip tragedia îi este decisă de către Ananke (Fatalitate) şi Moira (Soartă), el e în voinţa zeilor, aceştia hotărăsc încă înainte de a se naşte ce să fie copilul care-şi va ucide tatăl şi se va căsători cu mama sa. Cu Iocasta lucrurile stau diferit: ea sfidează voinţa zeilor şi împiedică păstorii să împlinească prunca soţului său în legătură cu viaţa nou-născtului Oedip. În felul acesta, Iocasta îşi asumă destinul, fără să ţină cont de ceea ce el îi va rezerva, ca pe un act al vieţii (sau dacă vreţi în numele vieţii), şi nu ca pe o pedeapsă, ca pe o fatalitate. Iată în ce constă măreţia ei tragică pe care încearcă să o aducă în spectacol regizorul Dan Alecsandrescu şi actriţa Anca Neculce.

25 februarie 1992. Domnişoara Julie se înfăţişează exact pe dos faţă de cum a fost analizată de autor în prefaţa scrisă în 1888.

Personajul din titlu nu mai apare nimănui, oricâtă bunăvoinţă l-ar anima, ca o“semi-femeie, care îi urăşte pe bărbaţi”, ci ca o femeie totală, victimă tocmai a nebuniei de a iubi şi dori fără noimă. Un regizor italian cunoscut, Carmelo Bene, a scris, dar a şi demonstrat în spectacol, că tragedia din Othello îşi are sursa în insuficienţa femeii. La Strindberg, cât că o asemenea ipoteză l-ar putea face să se răsucească în groapă, rolurile se inversează: insuficienţa aparţine bărbatului. Deplasarea de sens e radicală. În felul acesta o dramă socială se converteşte aproape în întregime în una existenţială. Nu inegalităţile sociale interesează, deşi ele au făcut pe mulţi comentatori să considere piesa “un fel de radioscopie” a realităţii secolului al XIX-lea, o investigaţie obiectivă a acesteia, ci neputinţa a doi inşi de a comunica. Nu sentimentul onoarei o decide pe Julie să se sinucidă, ci acela al contactului dur cu realitatea. Nu condiţia socială a lui Jean apare ca o piedică în întemeierea cuplului, ci mediocritatea lui, mizeria lui morală. Depăşindu-şi condiţia socială, cu contururi şi determinări de neconfundat, personajele lui Strindberg din Domnişoara Julie îşi descoperă o substanţă inedită, ce atrage în aceaşi măsură pe regizori şi actori, iar livrescul şi discursivitatea sunt privite ca nişte momeli şi nu ca nişte obstacole în calea abordării textului.

Regizorul Ştefan Iordănescu îşi construieşte spectacolul pe două nivele. Primul e psihologic. Universul lui se defineşte prin modificări de atitudini şi reacţii ce se produc de la o replică la alta; trăirile personajelor sunt ambigui, neaşteptate, explozive, alternând fără ostentaţie, firesc, iubirea cu ura, ameninţarea cu

ion caramitru și liviu ciulei

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro tandreţea. În scenă se instaurează treptat o atmosferă grea, apăsătoare, o stare de sexualitate exacerbată, dar şi un psihologism tulbure, epuizant, cu acumulări ce nu lasă loc pentru concilieri, ci împing inevitabil către un deznodământ tragic.

Faptul că acţiunea se petrece în noaptea de Sânziene intensifică voluptatea păcatului, a unei senzualităţi ereditare, moştenite ca un blestem şi distrugătoare ca el. Ceea ce contează pentru regizor este faţa ascunsă a fiinţei umane, în speţă a femeii, deseori de o forţă instinctuală halucinantă căreia nu e neapărat nevoie să i se găsească justificări pentru a i se recunoaşte profunzimile şi, de ce nu?, chiar şi o metafizică a erotismului.

Al doilea nivel, cel ritualic, ţine mai mult de forma spectacolului decât de ideile lui. Regizorul teatralizează în plan formal fabula dramatică, o transpune în convenţia teatrului în teatru, ceea ce duce la o supralicitare a semnului, îndeosebi a celui de factură vizuală, evident cu scopul de a se crea o iluzie teatrală, o senzaţie de straniu, de magie. Ochii rămân, desigur, pe cele două “păpuşi” uriaşe, care reprezintă părinţii Juliei, prezenţe referenţiale în text, dar care depăşesc numai în parte ilustrativismul.

Totuşi, scena nu e parazitară. Ea e gândită de regizor în contrapunct cu finalul spectacolului, în care sinuciderea Juliei e văzută ca un dans straniu, situând personajul undeva între real şi ireal, atât prin plastica imaginii, cât şi prin semnificaţia ei simbolică.

Spectacolul lui Ştefan Iordănescu devine artificial, diminuând tensiunea tragică şi motivaţiile psihologice ale intrigii, atunci când cele două nivele nu fac corp comun, ci se păstrează într-un raport de complementaritate, fără să fie asimilate de o acţiune scenică unică. Înzestrat însă cu o imaginaţie impetuoasă, regizorul evită în ansamblu formalismul, lectura originală a textului lui Strindberg punându-şi decisiv pecetea asupra spectacolului. În scenografia concepută de Krisztina Nagy, care preia şi oferă detalii din şi pentru ambele nivele (minus costumele care ţin cu totul de cel de-al doilea nivel), prestaţia actorilor se menţine constant la un grad ridicat de concentrare, are distinţie şi vigoare.

Actriţă de tip special, de o modernitate structurală, capabilă să contrarieze, câteodată, prin stilul său singular la noi, Maia Morgenstern îşi evidenţiază în Julie poate în modul cel mai deplin particularităţile talentului. O solemnitate nordică, rece, statuară, coexistă aici cu o delicată poezie lăuntrică, de o transparenţă şi fragilitate a sensibilităţii dezarmante. Are acelaşi temperament năvalnic şi acelaşi mister senzual şi când e dominant raţională şi când e dominant afectivă. Totuşi, în Julie nu e nici una, nici alta, ci un soi de amestec insolit şi impur cum e viaţa.

Maia Morgenstern incorporează în acest rol cel puţin trei experienţe fundamentale: patima sexuală împinsă la paroxism,

Marcel iures în „Hamlet” (regia liviu ciulei)

94

Nr. 7-8(69-70) 2023

plină de exaltare, feminitatea blândă şi impersonală de după actul posesiunii şi ieşirea din utopie şi conştientizarea propriei condiţii. Eclatantă, cu un joc care nu ţine seamă de prejudecăţi, actriţa poate (îşi permite) şi să nu placă tuturor. Un actor de pregnantă autenticitate este Mircea Rusu. Joacă sigur, nuanţat, fără excese, ştie să stârnească şi să încolţească partenerul. În Jean realizează o ipostază de individ orbit de parvenire, ticălos, fără scrupule şi nu prost să se încurce în sentimente. Kristinei, apariţie episodică a piesei, dar complex configurată de regizor în raporturile cu protagoniştii, complicând şi ea intriga, Cerasela Stan îi măreşte considerabil ponderea printr-o interpretare de insinuări şi complicităţi subtextuale. Chiar dacă finalul nu m-a convins, părându-mi-se nu numai scăzut ca tensiune, dar şi confuz, în Domnişoara Julie o echipă de artişti tineri se descurcă bine cu un dramaturg dificil, care i-a împotmolit pe mulţi, deschizându-l prin arta lor către o problematică existenţială ce îndeamnă la meditaţie.

30 octombrie 1993. Piesa lui Bernard Slade, Anul viitor, la aceeaşi oră, este ceea ce se poate numi o piesă “mică”. Adică: ea şi el, Doris şi George, sunt oameni obişnuiţi, trăiesc într-o societate normală, aspiră la puţină fericire personală, clandestină, atâta doar cât să nu-i lezeze pe cei cu care convieţuiesc. Spunând lucrurilor pe şleau: subiectul îl constituie istoria unui adulter de vacanţă, cu protagonişti uşor impersonali, comici, cenuşii, terni, uşor duioşi, lirici şi cu scrupule peste poate. Nu sunt, de fapt, nişte aventurieri, nişte amorali, ci un ins şi o insă absorbiţi de fluxul cotidian al unei existenţe de rutină. Amândoi sunt căsătoriţi, au copii. De întâlnit se întâlnesc accidental, într-un oraş necunoscut, la câteva sute de kilometri depărtare de familii, cu prilejul unei vacanţe devenită şi ea de rutină, în sensul că se repetă anual în limita aceloraşi date. Totuşi, la una dintre întâlniri apare şi un element de senzaţie: Doris vine, nici mai mult, nici mai puţin, însărcinată în luna a noua, atenţionându-şi partenerul că-i oferă cea mai convingătoare dovadă că, având sex şi acasă, între ei există şi sentimente. Nu mai insist asupra altor amănunte. Precizez, în schimb, că descrierea subiectului, cu destule omisiuni, fireşte, nu reconstituie neapărat o imagine de lectură, ci mai degrabă de spectacol, aşa cum a fost gândit şi configurat de regizoarea Olimpia Arghir şi nuanţat cu detalii în două roluri dinamice interpretate de Melania Ursu şi Vistrian Roman. Despre piesă ar mai fi de reţinut, pe de altă parte, că e scrisă cu un profesionalism sigur, cu ironie, destul de demonstrativ, dar nu şi artificios, fiind credibilă la toate nivelurile: intrigă, personaje, replică.

Valeria Seciu în regina din Hamlet (regia liviu ciulei)

95

Nr.7-8(69-70) 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Victor rebengiuc (regele) și Marcel iureș (Hamlet)

Scenă din „Hamlet” (regia liviu ciulei)

Evident, Anul viitor, la aceeaşi oră aparţine categoriei de texte ce poartă apăsat marca produsului de consum. Pe Broadway a cunoscut un succes uluitor: 1453 de reprezentaţii. Dar asemenea audienţă enormă chiar şi pentru un oraş ca New York, dublată şi de o carieră internaţională, nu vine din faptul că ar fi porno, ori, din cât s-a putut deduce din ceea ce am scris până aici, sexy, ci pentru că se inspiră, cum se obişnuia să se zică pe la noi până mai ieri, din viaţă. Dintr-o viaţă cu drame şi melodrame, cu bucurii mărunte, cu frustrări, cu laşităţi frecvente, până la un punct de tragism inconştient, până la altul de un ridicul inconştient. Şi mai e ceva: după ce se înlătură ambalajul şi se consumă conţinutul, rămân două-trei întrebări (cum trăim şi cum ne este viaţa?, dacă suntem fericiţi sau sufocaţi de prejudecăţi?, cât şi cu ce urmări ne minţim pe noi înşine?) care, cred eu, nu pot fi ocolite de nimeni. La acestea aş adăuga una chiar în legătură cu piesa lui Bernard Slade: oare ea ar fi putut fi scrisă şi de un dramaturg român? Răspunsul sincer e că nu! Fiindcă noi încă nu am ajuns să fim normali şi fireşti. Astăzi bâjbâim prin tot soiul de “fenomene”şi nu mai avem timp pentru “chestii din astea”. Să nu fiu înţeles greşit: pentru mine Anul viitor, la aceeaşi oră se aseamănă cu o masă pe gustul tuturor, condimentată cât trebuie şi cum terbuie. Impresia aceasta o datorez, fără îndoială, doamnei Olimpia Arghir, regizoarea spectacolului, care atunci când s-a apucat de treabă a fost conştientă de ceea ce o aşteaptă: supralicitarea discursului dramatic nu poate decât să compromită din start orice bune intenţii. A evitat, de aceea, orice forme de supralicitare. Apreciind exact relaţile şi stările personajelor, nedorind să le înfăţişeze mai profunde decât sunt, imaginaţia regizorală se mulţumeşte, înainte de toate, cu un spectacol care să placă! Şi realmente spectacolul în discuţie place la multă lume. Întrucât în aspectele sale de bază e ingenios, dar mai ales are adevăr teatral. Soluţiile la care recurge sunt inteligente şi nu forţează nota. Mă gândesc, în primul rând, la ideea de a umple “golurile”dintre scene, rezultate din caracterul pronunţat epic al acţiunii (aceasta e constituită dintr-o succesiune de întâmplări ce au loc la intervale mari de timp), prin intercalarea unui comentariu care rezumă, pe scurt, evenimente politice şi culturale mai importante din perioada dintre două “runde” de amor. Cum şi la aceea de a prefaţa fiecare nou tablou, hai să zic aşa, cu “şlagărul”momentului când se întâlnesc amorezii. Dar, să se ia aminte, nici comentariul şi nici banda muzicală nu au pentru spectatori o funcţionalitate pur formală. La o primă vedere, e drept, rolul lor e de a asigura coerenţă acţiunii. În altă accepţiune,

însă, conferă fabulei câteva semnificaţii şi deschideri de fond: prin comentariu intriga se reformulează în raport de dimensiunea complexă a epocii, sugerându-se cu ironie, dar şi amărăciune, cât de străină e viaţa “anonimilor” de ceea ce face zilnic obiectul cronicii actualităţilor tv., iar prin ilustraţia muzicală semnată de Cornel Pop, defel ilustrativă, ci componentă organică a spectacolului, aceeaşi intrigă se încarcă de o tensiune particulară, reformularea producându-se, de asemenea, într-un context specific de sensibilitate şi atmosferă. Apariţii plăcute, spirituale, mimând şi reacţionând expresiv, şi ele născocite de fantezia regizorală, sunt Violeta Totir şi Ioan Coman, studenţi în anul I la Facultatea de Teatru. Aducerea lor în acţiune, pe lângă faptul că e de culoare, deconspiră oarecum convenţia: piesa e o felie de viaţă, dar o felie de viaţă transpusă pe scenă. Într-un fel, neostentativ, e vorba de teatru în teatru. În final, o pantomimă discretă nu exclude posibilitatea că un alt cuplu va repeta “ceremonialul” deznădejdii şi consolărilor singurătăţii în doi.

Personajele propriu-zise sunt tratate cu compasiune, dar nu şi siropos, ci păstrându-se oarecare detaşare. Dincolo de unele stridenţe şi trenări, probabil mai accentuate în reprezentaţia ce a urmat premierei pe care am văzut-o, Melania Ursu şi Vistrian Roman respectă stilul impus de regie, jocul lor are măsură şi fineţe (excesele de orice natură ar fi putut duce la vulgaritate), trăirile şi gesturile le sunt armonios orchestrate. Doris şi George câştigând de departe simpatia spectatorilor. Actriţa se remarcă printr-o prestaţie de temperament, spontană, situată sub semnul emoţiei. Actorul e mai organizat în plan compoziţional, întrucâtva cerebral, introvertit, nu însă şi fără sinceritate şi candoare de adult cu suflet de copil. Spectacolul nu are ambiţii să fie mai mult decât o romanţă cântată într-un cabaret.

11 ianuarie 2019. Lansare de carte Mircea M. Ionescu la Muzeul Național al Literaturii Române. Lume puțină. Contrar lunii în care ne aflăm afară plouă însă ca într-un sfârșit de toamnă.

Dintre cei prezenți rețin pe Radu F. Alexandru, Eugen Șerbănescu, Emil Mladin, Dinu Grigorescu. Dramaturgi, deci. Dana (Pocea) se descurcă de minune ca moderatoare. Vorbește pe marginea cărții, dar și puțin despre Editura Palimpsest, cu măsură, ponderat, meritându-și în final aplauzele. Geo Popa, făuritorul unui solid așezământ-instituție, Centrul de cultură George Apostu din Bacău, acum Secretar de Stat în Ministerul Culturii, apreciază superelogios opera dramaturgului, iar actorul de profesie care este intuiește cu luciditate și în profunzime

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro individualitatea personajelor, văzând în ele o reală provocare pentru virtualii interpreți. Mihai Lungeanu în schimb îi relevă atuurile regizorale. Îmi zic în gând să fie într-un ceas bun. În încheiere, în stilu-i caracteristic, adică generos și cald, Mircea M. Ionescu face o scurtă prezentare a celor prezenți și le mulțumește la fiecare în parte. Personal, ca editor, îi mulțumesc și eu fiindcă m-a scutit de a mai rosti vorbe fără rost.

3 iulie 2022. Notez din discursul inaugural rostit de Constantin Chiriac la deschiderea unei noi ediții a Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu: „Doamnelor și domnilor, Dragi parteneri și prieteni din presă, vă mulțumim că sunteți alături de noi la deschiderea celei de a 29-a ediție a festivalului nostru care începe astăzi. Ne așteaptă peste 800 de evenimente în 80 de spații de joc, la care sunt prezenți 3500 de participanți din 75 de țări – cu siguranță, cea mai amplă ediție de până acum a Festivalului, la o distanță care pare măsurată în ani-lumină de primul FITS. Tema acestei ediții, așa cum am mai comunicat, este Frumusețe. Ne vom regăsi, așadar, sub acest semn, jurnaliști, prieteni, parteneri, pasionați de artele spectacolului, la Sibiu, Gura Râului, Cisnădioară sau online”. Desigur, un reper de comparație și raportare la cea jubiliară de anul viitor.

5 septembrie 2022. Astăzi, la împlinirea unui an de de când am fost părăsiți de Ion Caramitru, recitesc, cu emoție și amărăciune, o scrisoare deschisă a sa adresată la 8 iulie 2019 „oamenilor în general, spectatorilor, în special, prietenilor și celor care nu-mi sunt prieteni”. O transcriu integral, fără niciun comentariu, pentru tulburătoarea ei valoare testamentară:„Când am debutat în rolul Eminescu, în 1964, la TNB, regizorul Sică Alexandrescu mia scris o dedicație pe cartea dăruită la premieră: Dragă Caramitru, cine are talent are și multi dușmani, tu ai mult talent, îți doresc cât mai mulți dușmani! Pot să-i spun maestrului meu că urarea s-a împlinit. Am destui dușman și în teatru, și în Parlament, și în Guvem și chiar pe stradă. Am ajuns, iubite maestre, la maturitate!

Nu am a-mi reproșa mai nimic, nici privind conduita mea civicä, nici profesională și nici materială. Trebuie să-mi reproșez încrederea în oameni și naivitatea de a uita ceea ce romànul, tot timpul, știe, că surprizele majore, dramatice și uneori chiar tragice, vin de la cei cărora, într-un fe1 sau altul, le-ai făcut doar bine în viață și în carieră. De-aici și până la linșajul mediatic pe care îl trăiesc, e doar un pas. Trebuie să mă apär, să dovedesc, să mă dezbrac în fața lumii, pentru a arăta unde mă doare și ce am de gând să fac. Cam cum era în comunism. Am mai trecut prin asta. Sunt pregătit. Mă simt nevoit, pentru a treia oară în ultímli douăzeci de ani, să-mi salvez onorabilitatea. În 2001, tot la inițiativa Ministerului Culturii, s-a decis un control, chitit să mă compromită, în legătură cu UNITER. La final, am câstigat în instanță, un proces de calomnie care s-a încheiat cu condamnarea penală a Secretarului de Stat Ion Antonescu, zis ”Mareșalu”.

Am cerut, atunci, daune morale de un leu, fiindcă nu càștigul material m-a interesat, ci ca adevărul să iasă la lumină. Între 2015 și 2017, am fost controlat în toate ipostazele de funcționar public.

De binecunoscutul organism ANI. În 2017, dosarul a fost clasat.

Astăzi, mă pregătesc pentru a treia încercare. Acuzele curg torențial, sunt deja un infractor, terenul e aproape inundat.

Numai că astăzi, cauza mea este, în principal, salvarea de la inactivitate și faliment a Teatrului Național din București și a principalelor instituții naționale ale României, aflate în directă legătură cu Ministerul Culturii și Identității Naționale, responsabil, de facto, de activitatea noastră. Alături, un alt traseu de abordat,

96

Nr. 7-8(69-70) 2023

pornit de la delațiuni și neadevăruri venite de la càțiva colegi lipsiți de scrupule. Sunt pregãtit și pentru asta. Vreau să-mi asigur prietenii că nu am nevoie de ajutor, că am adevărul de partea mea și că voi lupta să-1 dovedesc. Îi rog doar să mă urmărească în tot ce fac. Atât.

8 iulie 2023. Aseară am participat sala Izvor la sărbătorirea a o sută de ani de la nașterea unei legende a teatrului românesc, Liviu Ciulei, evocat și slăvit în direct de străluciții Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Virgil Ogășanu și Marcel Iureș, dar și printr-un vibrant mesaj trimis de la New York de Andrei Șerban.

Liviu Ciulei a gândit şi construit lumi în care s-a situat pe sine şi s-a exprimat pe sine, înfăţişându-ne și exprimându-ne pe noi.

Dăruit cu mare talent de regizor, actor ori scenograf, sunt convins că el și dacă ar fi trăit singur pe o insulă ar fi fost tot un om-teatru. Şi ce om! Şi ce teatru! Un om-artist pentru care arta teatrală constituie frumuseţe, armonie, muzică a cuvântului şi trupului, a mişcării, dar mai ales adevăr, sensibilitate, profesionalism ce se exersează scrupulos până şi în cele mai mici detalii. În spectacolele sale regizorul, scenograful şi actorul conlucrează de-a lungul timpului şi împing expresia scenică la limita capodoperei sau deseori dincolo de această limită. Cu o distincţie şi o transparenţă ce dau senzaţia de ireal, de univers populat cu iluzii, magicianul, cuvânt frecvent pronunțat de vorbitori, și vrăjitorul configurează pe scenă o lume complexă, cu două feţe, care se completează organic. Una e lumea ca teatru. Alta e teatrul ca lume. Și nu numai cei trei artişti pe care i-am amintit, regizorul, actorul, scenograful, ci şi exegetul, spectatorul ideal şi pedagogul desăvârșit, toţi împreună reprezintă legenda Liviu Ciulei. O legendă centenară, dar fără vârstă.

97

Nr.7-8(69-70) 2023

Rock

www.revistaneuma.ro

Ceap[ verde §i albastr[ dumiTru unGureAnu ând am auzit prima dată de trupa românească de muzică rock numită G.O.E., gândul m-a dus, inevitabil și automat, la șturlubaticul pesonaj caragialesc, eterna întruchipare a răsfățului și a râzgâielii de bani mulți, rapid cheltuiți. Numele, însă, e abrevierea de la green onion experience. La 7 aprilie 2023, G.O.E. a pus în circulație pe toate platformele de distribuție online discul Troubled Minds. Coperta frumos desenată în stil cyber-flower-power are numele e scris fără necesarele puncte de abreviere. De aici confuzia... literar-literală. Tevatura minoră stârnită lingvistic nu implică prestația muzicală. Totul poate fi utilizat în „bătălia” comercială ce-i așteaptă pe trupeți, în caz că-și iau menirea și talentul în serios. Trebuie să fie conștienți că talentul nu asigură automat statut artistic de referință. E nevoie de multă muncă, perseverență și suferință pentru asta, dacă asta își doresc. Se cunosc destule cazuri de aptitudini îmbelșugate, originale, risipite cu nonșalanța cu care șeicii petrolului azvârle sutele de milioane pe jucători de fotbal ieșiți la pensie, doar ca să-și distreze cămilele și cadânele...

G.O.E. înseamnă patru băieți din Cluj: Vlad Mocănescu (chitară solo, voce), Vasile Dinca a.k.a.

Digby (chitară ritmică), Darius Blaj (chitara bas) şi Peter CovrigaDragu (percuție). Cu alură hipiotă, umblă înghesuiți într-o mașină scundă, bănuiesc de fabricație recentă, nu clasicul vintage WV, cum la modul ideal mi-i închipui.

Au în portbagaj o„carieră”de vreo cinci ani de concerte &„cântări”în locurile și locantele din România consacrate stilului abordat: blues-rock. De subliniat remarcabila prezență anuală în Festivalul de Blues de la Brezoi, probabil cea mai importantă manifestare din Estul Europei consacrată străvechiului și veșnic noului gen muzical, un festival căruia îi dorim viață lungă, aidoma celui de la Montreux și la fel de spectaculoasă. (Tradiția faptelor bune în scumpa noastră țărișoară fiind cam ciuntită, situarea localității între Munții Lotrului poate să confere anduranță evenimentului; dar la ce forță distructivă doarme în pieptul de român, nu miră isprăvile făcute când se trezește el din somnul cel de moarte... și râgâie, scărpinându-și pilozitățile!)

Când ascult întâia oară un grup, un solist acompaniat, o voce singulară, intuiția îmi spune dacă e ceva genuin sau imitație cu doze variabile de talent. Jumătatea de veac de audiții și repetate ascultări nu m-a imunizat; uneori sunt păcălit de farseuri și actori de umplutură. Talentați, fără îndoială, dar indeciși asupra carierei, căutători de succese facile, nedispuși la muncă. Nu cred că

C

e cazul băieților dedați la experiențe cu ceapă verde, dar cine știe! Viitorul aduce mereu chestii la care nu te-ai gândit. De exemplu, chitaristul Vlad Mocănescu și tobarul Peter CovrigaDragu au fost admiși la o prestigioasă școală de muzică din Irlanda, prin care au trecut nume valoroase ale scenei mondiale.

Vor reuși ei să confirme? Probabil că da, dacă izbutesc să-și păstreze luciditatea și apetența pentru muncă. Și dacă vor avea noroc de niște manageri cinstiți, dornici să facă meserie, nu profit imediat.

Managementul a lipsit rockerilor români, competitivi la nivel mondial. Managerul pare că le lipsește și celor patru băieți, aflați la început de carieră, deoarece și-au editat discul de debut pe cheltuială proprie, atât în variantă CD, cât și vinil. Sunt 12 piese musculoase, cu versuri în limba engleză, amănunt ce devoalează intenția trupei: anume, pătrunderea pe piața anglo-americană, cea mai mare din câte există. Însă, la o adică, nici explozia pe piața mai restrânsă, europeană, unde limba engleză este dominantă (deși niciun popor n-o vorbește), n-ar fi de neglijat. Altă chestiune de noroc. Piesele cuceresc și încălzesc orice spirit deschis către acest fel de muzică blues-rock, ale cărei calități nu vin din textele nărăvașe ori exhibițiile chitaristice în linia epigonică îngroșată de infinitatea imitatorilor lui Jimi Hendrix. Ele generează o atmosferă densă, tensionată, aproape de South-Rock, mixtura americană de zăpăcit audiența tradiționalistă. N-ai cum să iubești blues-rockul și să nu fii„împușcat”în inima simțămintelor de muzica ambițioșilor Green Onion Experience. În Sudul Statelor Unite încă se folosesc arme pentru impunerea dreptății (sau imbecilității, vezi recentele asasinate) proprii. Dar acolo se dezvoltă și tehnologii de ultimă oră (vezi rachetele spațiale). Și curente muzicale, surprinzătoare și sănătoase.

De la Cluj au țâșnit în showbizul românesc nenumărate trupe și soliști de valoare indubitabilă. Mai toți au cântat în limba română pentru„piața” autohtonă, deși nu era limba lor maternă.

N-au ajuns și-n Vest, decât în turnee de îndulcit lacrimile amare ale românilor risipiți pe-acolo.

O singură trupă a fost invitată la Washington: Nightloosers, cu mixtura jucăușă de blues-rock-folklor fără granițe lingvistice.

Alde G.O.E. ar trebui să învețe de la ei. Au ce.

C[l[torii

www.revistaneuma.ro

98

Nr. 7-8(69-70) 2023

Pupila hipnotic[ albanez[ rAmonA müller parținând Peninsulei Balcanice, Albania (Shkiperia sau Țara Vulturilor în albaneză) își redefinește identitatea națională după o izolare de mai bine de 40 de ani. În vestul țării, prin strâmtoarea Otranto, apele Mării Adriatice se îmbrățișează cu cele ale Mării Ionice. Trecând peste prejudecăți și temeri, această destinație are multe de oferit începând de la riviera albaneză, cu plaje aproape neatinse până la impunătorii munți, continuând cu orașele milenare, în care istoria toarce și acum firul existenței.

Cele trei zile petrecute în această țară, la început de iulie, mi-au schimbat percepția despre ospitalitatea albaneză. Am devenit mai receptivă și chiar mai tolerantă, albanezii sunt deschiși, prietenoși, amabili și destul de mulțumiți de mediul în care trăiesc. În fond călătoriile sunt unul dintre cele mai bune moduri de a ne (auto)educa. Albania freamătă de viață și vrea să fie descoperită.

Durres ne întâmpină vesel, cu forfota urbană specifică spațiului mediteraneean. Leandrii înfloriți si palmierii zâmbesc exotic.

Localitatea este situată pe ruinele orașului antic Epidamnos (Dyrrhachium). Se spune că dacă sapi foarte adânc, poți descoperi numeroase temple. Conform filosofului grec Aristotel, Epidamnos avea un sistem politic oligarhic, deținând constituție, consiliu și o curte supremă proprii. Obiectivele turistice se desfășoară pe o rază nu prea mare: Amfiteatrul Roman, Marea Moschee, Turnul Venețian, Centrul Civic, zonele pietonale și bulevardul Dyrrah cu foarte multe vitrine de o parte și de alta.

Berat, orașul celor o mie de ferestre, este o așezare întinsă de-a lungul râului Osumi. Istoria lui tumultuoasă a fost scrisă sub dominația romanilor, otomani și bulgari. Clădirile domină versanții, asemenea unor faguri de miere și au o arhitectură aparte. Orașul Alb culminează în vârful Tomori (2416 m) și Shpiragu (1218 m), între acestea valea Osumi contrastează prin meandre și lunca generoasă. Castelul Kala reprezintă cea mai interesantă atracție a orașului. Acesta cuprinde: Catedrala Adormirii Maicii Domnului, Bisericile Sfânta Maria Vlaherna, Sfântul Nicola, Sfinții Constantin și Elena, Sfânta Trinitate, Acropolis, Cisterna cu Apă și Moscheea Roșie.

Drumul dintre Vlore și Sarande se desfășoară în serpentine și ace de păr oferind peisaje spectaculoase. La peste 1000 de metri deasupra nivelului mării, șoseaua urmează linia de coastă printre golfuri. Priveliștea din pasul Llogara ne relevă riviera ionică, mândria turistică a Albaniei. Alternanța de stânci, plaje și dantelării mediteraneene modelează decorul impresionant.

Doi ochi albaștri scaldă privirea turcoaz a Albaniei în curgerea neuitării și îmbrățișează dorul libertății. Unul este situat în nord pe traseul Theth – Valbona, în inima Alpilor albanezi, celălalt Blue Eye se află în sud, în apropiere de Sarande. Noi îl vizităm pe cel

A

din urmă. Parcăm mașina, plătim taxa de intrare și pornim la pas 2 km pe un drum pietonal. Se pot închiria și trotinete electrice pentru a scurta timpul deplasării, dar mai ales pentru a evita căldura extenuantă. Blue Eye (Syri i kalter) se formează din 18 izvoare ce țâșnesc printr-o deschizătură carstică din străfundurile pământului. Scafandrii i-au măsurat adâncimea până la 50m, se pare însă că ar fi mult mai mare. Aici se formează râului Bistricë, care se varsă în Marea Ionică după un curs de 25 km. Ochiul clipește într-un parc natural luxuriant, străjuit de păduri de sicomori și stejari. Pădurea este permanent verde datorită temperaturilor pozitive de pe tot parcursul anului. Pe cât de ireală sunt culoarea și limpezimea apei, pe atât de rece este, având o temperatură de 8-12 grade. Apa este atât de limpede încât se poate vedea fundul, chiar și în punctul său cel mai adânc. Privit de deasupra platformei amenajate, fenomenul geologic creează imaginea unui ochi uman. Centrul său, pupila de un safir-albastru magnific, este mărginit de irisul de smarald. Genele par desenate de vegetația forestieră din jur. Un mic paradis tropical vibrează. Pe măsură ce privești mai mult mișcarea din piscina naturală a ochiului de apă, ai senzația unei spirale acvatice hipnotice. Eșarfe diafane și vibrante de apă se răsucesc în cercuri adânci. Din nesfârșita despletire a stejarilor timpul murmură bucuria. Cerul coboară de pretutindeni. Mă cufund în emoții. O lacrimă a geologiei. Cărarea de pe margine urmărește linia șerpuitoare a râului. De la înălțime peisajul capătă amploare cromatică. Lumina soarelui își cântă refrenul în această mică lagună. Câțiva adolescenți se scaldă și imortalizează momentul. În trecut, Blue Eye era destinat exclusiv elitei comuniste.

Potrivit unei legende locale, în urma unei furtuni iscate în Sarande, un șarpe uriaș a ajuns de la Vrisi în Delvina, unde a mâncat un grup de femei și copii. În apropierea Muntelui Sopoti a omorât doi ciobani cu turmele lor de capre și oi. Un bătrân înțelept și curajos a ascuns un măgar în peștera șarpelui. A încărcat măgarul cu paie și i-a dat foc. Șarpele a înghițit animalul, care a ars în interiorul său, apoi s-a târât peste munte, lăsând în urma lui o dâră. Ochiul mare al șarpelui a căzut în locul unde se află astăzi Syri i Kaltër (Ochiul Albastru). Se spune că ochiul albastru al șarpelui uriaș continuă să plângă, de atunci până în prezent.

Albania este o țară a contrastelor, un roller coaster între modern și tradițional, între kitsch și simplitate și, între o istorie tumultoasă și un prezent la care încearcă să-și alinieze standardele actuale. Ca să investești în amintiri este nevoie să spui mai des da decât nu, chiar dacă acest lucru înseamnă să treci uneori de inconfortabil.

Călătorii și drumuri bune!

Contre-pied

99

Nr.7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro

CE NE FACEM, FETELOR? Gelu neGreA n dimineața scrierii acestui articol, întâmplarea – că altfel nu pot să-i zic – a făcut să deschid televizorul la meciul Suedia – Italia din grupele actualei ediții, neozeelandezo-australiene, a Campionatului Mondial de Fotbal Feminin – competiție care mă interesa, sincer să fiu, în aceeași măsură ca și precedentele, adică puțin spre deloc. Împrejurarea că reprezentativa de profil a României (care reprezentativă?) nu figura nici măcar printre cele 32 de formații participante la întrecerea de la antipozi (până acum la turneul final încăpuseră doar câte 24) m-a făcut însă să-mi pun întrebarea firească: dom’le, ce e cu transmisiunea asta TV generos-integrală și pesemne gratuită, încă și pe două canale, unul mai național ca celălalt? Este și federația internațională a doamnelor și domnișoarelor fotbaliste în campanie electorală și vrea să-și mai asigure în mod democratic un vot? Posibil.

Ba, de-a dreptul probabil!

Ajungând eu la această concluzie unanimă, după un interval scurt de vizionare în care am admirat eleganța blondă cu care suedezele le-au aplicat un 4 – 0 plin de conținut fotbalistic peninsularelor azurii în doar câteva minute am renunțat la restul spectacolului și am trecut pe alt canal cultural, în sensul că am închis televizorul, revenind la lucrurile și ființele care mă preocupau mai mult decât modul în care niște purtătoare licite de crampoane și îndeajuns de plăcute la vedere se cotonogesc fără milă. Iar lucrurile preocupante pentru intelectul meu sportiv de la această oră plină de delicii estivale sunt, în ordine și medalii (câștigate ori dimpotrivă), următoarele: Ce diferență de substanță, compoziție și temperatură va fi fiind oare între apele europene și cele japoneze de fac, la Campionatul Mondial, dintr-un recordman cu performanțe planetare uluitoare un deținător de locuri 4 și 6 pe distanțele sale favorite, de 200 și, respectiv, 100 de metri?

Răspuns unic și de o profundă simplitate: nici una. Dar David Popovici, sportivul la care fac trimitere, este nu o mașinărie de dat din brațe și din picioare la orice oră din zi și din noapte, ci un băiat obișnuit, care face trecerea de la adolescență către tinerețe cu fluctuațiile, oscilațiile, ezitările

Î

și variațiile proprii oricărei ființe umane, cu deosebire uneia aflate la această vârstă la care asimetriile funcționale sunt mai mult decât imanente, sunt de-a dreptul iminente. În Țara Soarelui Răsare, David Popovici a avut două zile proaste, n-a prins forma necesară pentru a fi el însuși, asta-i tot. Cei înclinați să-l bombăne (unii chiar să-l conteste, c-așa-i românul: degrabă vărsătoriu de pixeli sângeroși când e și, mai ales când nu e cazul!) ar face bine să-și aducă aminte de gândurile lor cele fără de temei și rezon când Super-David se va întoarce de la Olimpiada pariziană cu medalia de aur strălucindu-i ebluisant pe pieptul de aramă! Pariem că așa se va întâmpla? Eu, unul, n-am nimic de pierdut...

Alt lucru care mă preocupă chiar mai de multișor poveste este dislocat din problematica în dezbatere a celor trei petunii subțirele din Rapsodiile lui Topârceanu care, farmec dând regretelor, se întreabă între ele: „Ce ne facem fetelor?”

Cu fotbalul românesc, desigur, cu ce altceva? Păi, când campioana noastră en titre, Farul Constanța, antrenată de regele Hagi, cum ar veni, este eliminată din prima rundă a Champions League de formația similară din Moldova, ilustra Sherif Tiraspol, a spune că situația este îngrijorătoare e un delicat eufemism. Ce-ar putea fi mai rău decât atât? Să nu-mi spuneți că eliminarea alor noștri de campioana statului Feroe! Înțeleg aluzia, dar cât timp perseverăm în a ne compara cu alții mai sărmani sau mai ghinioniști ca noi ne vom duce de-a dura pe toboganele tuturor clasamentelor mondiale, europene, regionale și județene.

Aceeași soartă ne așteaptă și dacă vom continua să jubilăm la victorii costelive și egaluri fără semnificație cu echipe de care n-a auzit nimeni, rătăcite prin Balcani și fosta U.R.S.S., între care și suspecta Kosovo, țară care pentru România nu există din punct de vedere politic, dar unde aceeași România își trimite mereu reprezentante sportive de felurite niveluri, de la Naționala de fotbal la campioane de handbal și nu numai, primind așijderea în ospeție formații corespondente. Ca profil, nu și ca valoare, din păcate.

Cultivând asemenea deprinderi comportamentale vom ajunge să ne bucurăm

anapoda când e și când nu e cazul, făurindu-ne din iluzii inconsistente speranțe fumurii de mărire. Un exemplu la îndemână tot din sportul ăsta cu piciorul: după ce timp de opt ani Gigi Becali a irosit în fel și chip titlul de campioană cu echipa pe care o patronează, F.C.S.B., a găsit el de cuviință să repatrieze un jucător de multă vreme expirat, Vlad Chiricheș. O mostră concludentă de ceea ce prin folclorul fotbalistic românesc este definit prin expresia „născut talent și mort speranță”. Cu mențiunea că singurul talent verificat al susnumitului s-a dovedit a fi acela de a se accidenta de câte două ori la fiecare atingere de balon, ceea ce a făcut din el un peregrin inegalabil prin formații de subsolul clasamentelor din diferite țări pe care le-a ajutat să retrogradeze. Cu binecunoscuta-i competență, Mihai Stoica a declarat că prezența lui Chiricheș în componența F.C.S.B. va aduce clubului din Berceni nu numai îndelung visatul titlu de campioană, ci și accesul dincolo de grupele Champions League. Ce uită el și stăpânul lui este faptul că trecerea de acele buclucașe grupe presupune cu obligativitate prealabila pătrundere într-însele. Această întoarcere a fundașului risipitor este nimic altceva decât mirabila întâlnire a sacului cu peticul corespunzător în care rolul sacului îl joacă un fotbal în care antrenorii sunt mătrășiți după a doua etapă de campionat – asta dacă nu își pun ei singuri poalele în cap și pleacă unde-a văzut Mutu teșchereaua de manat azeri (moneda oficială a Azerbaidjanului) cu doar o săptămână înainte de fluierul de start al campionatului, iar cetățeni ca Nicolae Dică sunt rotiți de hazard pe la conducerea tehnică a câte 3 – 4 formații în doi ani (conform regulamentului restrictiv, că altfel...). Și uite-așa așteptăm noi plini de robust optimism următoarele două partide din preliminariile EURO 2024, cele cu Israel și Kosovo în care, dacă norocul chior din întâlnirea cu Elveția se repetă, vom fi obligați să ne ridicăm respectuoși clopul în fața celui mai puțin merituos selecționer al României din ultimele două veacuri.

Culinar

www.revistaneuma.ro

100

Nr. 7-8(69-70) 2023

Amintiri §i pohte copil[re§ti floricA bud u vreau să trec în grabă peste expediţiile din pădurea Chelinței, cea de peste Someș, pentru că meream rar.

Când mergeam cu şcoala, sora mea, Valeria Ana, și cu mine nu trebuia să ne smiorcăim la părinți, căci era musai. Dar când mărsul era din iniţiativa noastră, ademenite fiind de doamna Fina, trebuia să ne rugăm de ei, ca să ne lase. Dar, doamna Fina stăruia mult, până obţinea acordul lor. Mai ales, bunica Valeria era prăpăstioasă, bănuind tot felul de capcane. Spunea: „V-am crescut să nu vă atingă nici vânt rece şi voi nu credeți că răul vă paşte la tot pasul. Nu v-i bine acasă?”. Şi încerca să ne momească cu... ceva dulce, asogat de ea, anume pentru noi. Mai mult de gura doamnei Finuca, primeam acceptul, iar bunicuța începea să plângă. Doamna Finuca avea un viciu; era o fumătoare înrăită. Pe vremea aceea nu multe femei fumau, iar ai mei se mirau cum de o lăsa doamna preoteasă, mama dânsei, să fumeze, „că doar numai Măria Joşki îi aşa de băgăoasă”. Pilda avea şi sentinţa mamei: „Doamnele şi ţigăncile nu au nicio ruşine!”. Greu de digerat, acum, zicerea mamei. Altfel, călăuza noastră era o femeie de omenie.

Avea doi băieţi, Călin şi Mircea, „Dumnezeu să-i odihnească!”

Mircea, Mircea Lupo, a fost foarte talentat, picta şi scria poezii. Nu prea venea cu noi, căci, fără îndoială, ne considera nişte ţărăncuţe înapoiate sau... nişte gâsculiţe.

Apropo de gâşte! Am trecut printr-o situaţie neplăcută din cauza lui Mircea. Povestea este atât de îndepărtată încât nu ştiu până la urmă cine a fost crezut. Dar, totuși, timpul a dat un răspuns, Mircea, negăsindu-şi locul, încurcându-se în poveștile lui… vânătorești. Păcat de talentele sale! Neputând să își facă ordine în viață s-a risipit și le-a risipit. Avea toate atuurile şi înţelegerea din partea familiei, dar, probabil fiind supradotat, nu şi-a găsit un rost, pierzându-se în lume, atât la propriu cât şi la figurat. Dar să mă întorc la povestea gâștei, ce poate fi un punct de pornire pentru un roman polițist. Într-o bună zi, am găsit una din gâştele noastre fără viață, în grădinița din faţa casei celei noi. Grădinița era de legume, dar mamica a decis că este indecent ca: porodicii (roșiile), popricile (ardeii), pepenii (castraveții), cepele, petrinjelul, morarul, cimbru și zelerul să crească, să se rotunjească și să se coacă sub ochii trecătorilor. Așa că a mutat legumele după șură, dincolo de livada cu pomi fructiferi. După gardul livezii începe o postată bună de pământ arabil, îngrășat în fiecare an cu gunoi de grajd. Pe o bucată cultivam mălaiul, pe o bucată picioicile (cartofii), pe un dărab,

N

cânepă. Așadar, mama a folosit o bucată de ogradă, de după gardul livezii, pentru legume. Tare le-au plăcut legumelor acolo, pământul era gras, iar sfântul Soare bătea pe ele de dimineață până seara. Mai ales porodicii se zbenguiau sub soarele generos: Inimă de Bou, roșia totală ca formă și gust, trecea cuțitul prin ea ca prin unt. Cărnoasă și rouzosină(roză) devine regina tomatelor, acolo unde mai este cultivată, Mai erau roșiile clasice încrețite, mari cu o formă neregulată, bune și ele, ceva mai acrișoare ca Inina Boului. Roșii mici rotunde nu prea am văzut. Toate aceste fleacuri pe care vi le înșir sunt oarecum o posibilă explicație a actului final prin care un om devine ucigaș mai ales când autorul lungește descriera eroilor peste puterea de răbdare a bietului cititor. Iată cum o biată gâscă ce zburase în curtea casei parohiale, unde locuia Mircea cu părinții și bunicii a ajuns victimă, dar nu toate victimele ajung eroine de roman. Parcă i-aș face puțină dreptate bietei gâsculițe postmortem, botezând-o Sângerza. Gândul că aș fi suspectată de gâsgomicid mă infioară și acum când între timp am învățat să mă apăr. Ce să am eu cu viitoarea mea zestre peniferă, ce urma să aprovizioneze cu pene, pernele și plapumele fetelor Trif, adică ale surorei mele și ale mele? Il rețin pe Mircea, „Dumnezeu să-l ierte!”, mereu râzând, un râs ce îi dădea un aer obraznic. Probabil că nu a lovit-o intenționat, poate a făcut o glumă cu urmări neașteptate. Apoi, cum doar gardul ne despărţea, a aruncat-o fără viață în grădinița noastră, devenită grădină cu flori, dând vina pe mine. Conflictul a fost aplanat. De gâscă s-a bucurat Măria Joşki și familia sa.

Amu să ne întoarcem la ciupercărit și fragipomnițărit. Cu ochii după ciuperci, doamna Finuca ne sfătuia: Să nu vă apucați de dohănit (fumat), căci veţi ajunge cu dinţii şi degetele pătate şi cu respiraţia îngreunată! Slavă Domnului, nu am căzut în braţele acestei „plăceri”! Eram pe coama unei prăpăstii nu prea mari, în spatele doamnei Fina, ascultând-o cu mare atenţie. Deodată, am călcat pe un pat de frunze umede, pierzându-mi echilibrul, m-am rostogolit, fără să reuşesc să mă agăţ de vreun lăstar, ori tufă. Într-o clipită eram întinsă pe fundul râpei. Rămăsesem ţeapănă, neştiind ce să fac. Ceilalţi copii, mai speriaţi ca mine, încercau să coboare, atenționați de doamna Fina, ca nu cumva să mă urmeze, fortuiți.

Auzindu-le paşii, am prins curaj și m-am liniştit. În momentul următor am conştientizat că strâng ceva moale în palma dreaptă.

Am sărit în sus speriată. Să nu fie vreun şarpe încolăcit! Nu am văzut vreunul, dar am oroare de ei. Slavă Domnului, nu era o târâtoare era doar un semn că vreun animal rumegător sau nu, a trecut pe acolo. Nu a fost nevoie decât de un vânticel aducător de mirosuri, să îmi dau seama că mâna mea aminosea a balegă proaspătă. Dar cum a ajuns acolo, căci nu se vedea nicio ţipenie de animal prin jur? Și dacă a trecut, cum a putut ajunge în acea prăpastie? Când ceilalți copii au ajuns, m-au găsit vie şi nevătămată, doar ușor nedumerită de ceea ce mi s-a întâmplat. Să fi fost norocul meu, care mă aştepta acolo cu toate pânzele sus? Ori a fost o întâmplare stranie, rămasă, în memoria mea, fără răspuns? Nu am spus acasă ce am pățit, de teamă că nu mă vor mai lăsa în expediți cu doamna Finuca, „Dumnezeu să o odihnească în pace!”, alături de toți cei plecați!

101

Nr.7-8(69-70) 2023

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

Ajut[ pe cineva s[-§i vindece sufletul George Vulturescu césar Vallejo urcă pe Machu Picchu, editura Limes, Cluj-Napoca, 2023, poezie, 92 p.

O carte de poeme rezultată în urma unei călătorii cu multiple valențe: călătorie interioară dar și pe un continent îndepărtat, călătoria unui tată alături de fiul său, pelerinajul unui poet în țara unui poet perceput ca model dar și ca frate în spirit. Poetul George Vulturescu găsește, în acest nou volum, un limbaj comun, un limbaj al inimii, se-nțelege, între pietrele Nordului și cele de la Machu Picchu, o comuniune în simboluri, în emoție, în vibrație la frumusețea lumii, între doi poeți aflați la distanță în timp și spațiu dar situați în aceeași zodie misterioasă. Poezia se naște din pietre, sigilii și note muzicale, irizate ezoteric.„Orfan de divin, pentru ce obosește omul sus, pe piatra munților?/ Polifonie de scântei închise sub coaja pietrei/ pentru ce vânat veți lumina?// (...)// La Sacsayhuaman, lângă zidurile cu pietre megalitice/ există o piatră rămasă pe câmp – oamenii n-au reușit/ s-o urce în zidul cetății:/ incașii o numesc la piedra casanda/ piatra obosită/ care a plâns sânge/ - sau erau șuvoaie de sânge ale celor striviți pe drum - ”

Romulus Moldovan Mâna dintre nori. the hand amidst clouds, editura Timpul, Iași, 2023, poezie, 100 p. „Structural, Romulus Moldovan este un fin caligraf al melancoliei, al unor reflecții pe marginea trecerii timpului, a dragostei și poeziei, al entropiei ce ne domină existența.

Spațiul predilect de manifestare este cel al cotidianului umil, al unor reflecții făcute de la înălțimea unui loc privilegiat, al unui„turn măreț și luminos/ cu trei ferestre.” Astfel îl relevă Ion Cristofor pe poetul clujean Romulus Moldovan, aflat la cea de-a cincea carte de poezie, o carte bilingvă, traducerea în limba engleză a poemelor fiind realizată de către Pușa Lia Popan.„Adormind cu gândul la tine,/ noaptea trecută, în somn muza ți-a dedicat/ un poem de dragoste aproape genial./ Versurile sale, întrucâtva ermetice,/ se înșirau de la sine, curgând/ prin fața privirii mele lăuntrice.// Cuprindeau celebra formulă einsteiniană E=mc2, / în care tu erai M-ul meu capital,/ ce îmi hrănea cu energie tandră ființa.”

Alexandru Jurcan Jojolica de la Dârja, editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023, proză, 132 p.

Poet, prozator, critic de teatru și film, cronicar neobosit, Alexandru Jurcan ne propune o... Jojolica reloaded. O mostră de umor ardelenesc, (nu avem prea multe de acest fel), doar în aparență ingenuu și neaoș, cu atât mai reușit cu cât vine din partea unui fin francofon, a unui rafinat connoisseur al artelor, al umanioarelor, delicat ca trăire, discret ca prezență dar necruțător în umorul, camuflat în vox populi dar prin care, în fapt, semnalează moravurile:„Îi soare! Mi-aș dori să arăt mai bine, să-mi repar lucu. Măenerbează laba de gâscă și oi trece la revizia sânilor. Oi ruga doctoru plastic să-mi reducă celulica și să teracă la proceduri la nivel de față. Nu mi-ar strica un lifting facial și o injecție de boutox. N-ar fi bine să-mi mărească buzele? Să mă recupereze și să-mi scadă transpirația.

Oi da bani serioși pentru orice rejudecare fațială.”

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

102

Nr. 7-8(69-70) 2023

Liviu Franga Simfonia cetății. note despre modelul peren și actualitatea antichității, editura Mega, Cluj-Napoca, 2023, 518 p.

Un volum structurat în patru părți: Detector. Suferințele limbii române; Vade mecum; Cariatide – Antichitatea, Modernitatea; Ovidiane paginae despre al cărui autor Ioan-Aurel Pop afirmă în Cuvântul de însoțire: „Profesorul Liviu Franga este demult o prezență remarcabilă în cultura românească, deși scrie mereu cu discreție, cu reținere, spre a nu tulbura parcă un anumit echilibru cosmic, în care crede precum credeau marii săi cărturari antici, ilustratori ai clasicismului greco-latin.” Cartea cuprinde texte publicate în Observator cultural, Ateneu, Tribuna învățământului, Dilema veche, România literară, Arca dar și alte publicații și volume. „O astfel de ceață a lucrurilor și ființelor acoperă parcă și cuvintele, dacă și atunci când cel care le folosește, în limba noastră sau în oricare altă limbă naturală, nu este pe deplin luminat de înțelesurile lor. Ale fiecărui cuvânt în parte, din bogata limbă a noastră de azi, dar și ale împletiturilor de cuvinte, legate unele de altele din îndepărtata vechime și neputând a fi desfăcute ori înlocuite cu alte cuvinte (...).”

Primăvara poeziei. a Költészet Tavasza. Spring of Poetry 2023, editura Caiete Silvane, Zalău, 2023, editura Ab Art Kiadó, Budapesta, 146 p.

Daniel Săuca face un bilanț și o confesiune - profesiune de credință, în prefața acestei antologii (la final și la un nou început): „Festivalul nostru a ajuns, în 2023, în județul Slaj, la Zalău, la a 21-a ediție. Am încercat să îi dăm un nou impuls. Și credem că am reușit.

Cu ingrediente vechi (tradiționala întâlnire dintre poeți, antologia bilingvă, de data aceasta fără o temă anume, concursurile de recitare, în limba română și în limba maghiară, expoziția de arte vizuale, anul acesta avându-l în prim-plan pe Balajti Károly), dar și cu noutăți: spectacolele de muzică și poezie Zoltan Octavian Butuc și Újhelyi Kinga și proiectul„Autobuzul poeziei”. Rămân la opiniile exprimate de-a lungul anilor, și anume că Poezia poate uni dacă nu popoare, măcar pe cei care cred în puterea cuvintelor, a cuvintelorroditoare, cuvintele-suflet. Și nu sunt chiar puțini. Longevitatea incredibilă a Poeziei e și un semn că merită să credem în continuare în cultură, în lucrurile care ne unesc sub luminile speranței. Festivalul Primăvara Poeziei. A Költészet Tavasza. Spring of Poetry e o dovadă în acest sens.” Cuprinzând poeziile a 38 de poeți români, maghiari, sârbi, vietnamezi, italieni și enumerarea poate continua, Primăvara poeziei realizează o panoramă a liricii contemporane, dezvăluind fragila frumusețe a umanității.

Sandu Frunză, Publicitatea construiește realitatea. eseu despre ființa umană, religie și publicitate în societatea de consum, editura Eikon, București, 2023, 266 p.

Eseul propus de Sandu Frunză este, în fapt, un studiu care vine să aducă lumină asupra unor aspecte neliniștitoare ale „realității” în care trăim. Cu argumente, printr-o analiză atentă, pas cu pas, a celor mai vulnerabili, blamați, contestați sau aplaudați poli ai vieții contemporane, profesorul clujean deconstruiește și explică maniera în care publicitatea construiește realitatea, mai mult, explică de ce acest lcuru e posibil.„În societatea de consum, publicitatea se instaurează pe sine ca un refugiu al comportamentelor mitice, simbolice și ritualice. Ea se dovedește a fi azi un depozitar al sacrului, chiar dacă acesta apare sub forma unor construcții imaginative pe care unora le este dificil să le asocieze cu sacrul sau religiosul. Limbajul publicitar, exprimat în forma textelor sau imaginilor, sub forma printurilor, a performance-urilor și îndeosebi atunci când este vorba de exprimarea sa în forma clipurilor publicitare sau a creațiilor digitale, se dovedește a fi o formă de concentrare a povestirii care are capacitatea de a se transforma într-o istorie semnificativă. Ea construiește realitatea în forma unui microcosmos, într-o manieră asemănătoare modului în care altă dată marile povestiri, marile narațiuni construiau realitatea sub forma unui macrocosmos”.

103

Nr.7-8(69-70) 2023

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

Halmosi Sándor apocrife, editura Limes, Cluj-Napoca, 2023, poezie, 2023 Halmosi Sándor (1971) este poet, traducător, matematician maghiar. Născut la Satu Mare, a trăit în Germania și acum în Ungaria, profund implicat în viața literară. Făcând parte din Trilogia apocrifă alături de Neretva și Catarii, cartea Apocrife a apărut în limba română grație traducerii poetului Kocsis Francisko. Iată câteva versuri: „Chipul lui Dumnezeu nu se află în fibre și nici în miezul/ dur al pietrei. Ci mai degrabă în degete,/ în palme, în mângâiere. Până când materia/ nu devine atât de moale ca în mâna îngerului/ piatra aruncată înapoi, ca biciul lăuntric melițat/ după ceartă.”

«Dacă-i prea multă lumină, închidem ochii./ E prea multă lumină. Nu putem închide ochii.» Din discursul liric decantat al lui Halmosi Sándor se desprind aşchii, se ivesc tot mai multe aşchii în cele mai neaşteptate locuri, alteori corpul pulsatil al poemului se rupe, se fisurează. Este de-ajuns să-l atingem şi deja resimţim propria noastră «viaţă patchwork» (ghiveci). Ieşim în câştig dacă ne răneşte. Nu există nici măcar o poezie în care să nu găsim un loc liber, care ne este rezervat nouă, cititorilor. O subtil modernă şi însufleţită percepţie a lumii, un distinct brand Halmosi. O lirică precisă, etalon de încredere în măsurarea desimii îngerilor”. (Visky András)

Episcopul Ignatie (Trif) și Cristian Pătrășconiu Pâinea și lumina vieții.

Două dialoguri despre crăciun și Paști, editura Spandugino&Horeb, București, 2023, 172 p.

O carte pur și simplu frumoasă, atât ca obiect cât și ca teme de dialog, nu de dezbatere, căci cum pot fi altfel aceste... întrebări și răspunsuri decât o cuminecare cu pâinea și lumina vieții. O incursiune înaltă, fără a fi elitistă, mult dincolo de înțelegerea împuținată a omului contemporan asupra celor două sărbători care marchează creștinismul: Crăciunul și Paștele. Două dialoguri necesare, despre a căror realizare Cristian Pătrășconiu mărturisea:„Conversaţiile ample care se regăsesc transcrise în această carte au existat, mai întâi, întro formă diferită: şi anume, ca patru videodialoguri tematice despre Naşterea şi despre Învierea lui Iisus, înregistrate (la Huşi, în biblioteca Părintelui Episcop Ignatie al Huşilor) şi difuzate, în primăvara şi în toamna anului trecut, în cadrul unor ediţii speciale ale podcastului Spandugino,„Rezilienţă prin cultură”.

Cele patru ample dialoguri au fost însă gândite, de la bun început, să capete conturul a ceea ce au devenit odată cu acest volum: o carte. Aceasta!

Pâinea şi Lumina Vieţii urmează structura pe care au fost gândite dialogurile de pornire, însă versiunea textuală a acestor conversaţii este una îmbunătăţită şi, în mod evident, mai mare decât ceea ce era iniţial. Orizontul tematic este, pentru ambele formate, intact; formulările cu care sunt atacate atât de generoasele teme sunt însă, în mai multe rânduri, ajustate pentru rigorile unui text tipărit.”

Victor Țarină Păianjenii mei, editura Limes, Cluj-napoca, 2023, poezie, 98 p. „În sfârșit am ajuns la vârsta când te poți îndrăgosti oricât de religios ai reușit să devii sau mai bine dragostea ca o prelungire a binecuvântărilor divine ca o milă nesfârșită, iertătoare de toate.

Nu-i nimic poți să iei adolescența de la început cu o fetiță cu un an mai în vârstă decât tine, purtând aceleași sandale, cu aceleași degețele, prietenă, mama devotată și iubită deopotrivă.” Mărturisește poetul clujean, aflat la cel de-al17-a carte de poezie. O poezie interesantă, confesivă, ludică uneori, ironică alteori, scrisă, cumva, cu aerul libertății pe care o permite notația de jurnal, alteori cu minuția unui articol jurnalistic. Iubirea și prietenia, adevărul și falsitatea, binele și răul transmit reverberații în aceste versuri, dincolo de toate, melancolice: „A fost un sentiment tulburător, acolo, în orășelul/ înzăpezit al copiilor, cu becuri colorate, acadele,/ vată de zahăr, brad de Crăciun și nelipsitul trenuleț.// Am plecat spre casă când s-a repornit ninsoarea./ Nu sărutasem încă nicio fată.”

Vitrina cu c[r\i

104

Nr. 7-8(69-70) 2023

www.revistaneuma.ro Constantin Cubleșan Poete ale clujului de azi, editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023, 108 p.

Constantin Cubleșan propune o privire asupra liricii feminine contemporane clujene, selectând șaisprezece poete ale căror punct comun este „spiritul locului”, geografia specială reverberând în creația acestora. Poete din generații diferite, cu stiluri diferite, dar scriind, conștient sau nu, din condiția de reprezentante ale acestui spațiu cultural privilegiat acre este Clujul. Despre carte și autorul său Irina Petraș mărturisește:„Cum spuneam altă dată, povestitor cu har şi plăcute tabieturi, autor de micromonografii critice, istoric literar, dramaturg şi poet, coordonator de ample proiecte editoriale, C. Cubleşan este cititorul-de-serviciu al zgomotoasei şi superficialei, în multe privințe, tranziții româneşti, unul care citeşte metodic, cu pedanterie ardelenească, netulburat de scandalul zilei, cărțile vremii şi le consemnează, în alcătuiri unitare şi temeinice, existența (…) Calitatea esențială a scrisului său este, de altminteri, fidelitatea cu care citeşte textul/textele unei epoci, atenuând umori negre şi ascultând de o «lege» de sonoritate slaviciană: «Noi trebuie să fim cinstiți faţă de noi înșine şi să ne respectăm mereu propria conștiință».”

Constantin Cubleșan Poeți ai clujului de azi, editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023, 268 p.

Cu o sută de pagini mai mult are antologia critică semnată de Constantin Cubleșan, antologie care analizează lirica poeților clujeni contemporani, treizeci și opt la număr. De la reprezentanți ai mai noilor generații, precum Vlad Moldovan, Ștefan Manasia sau Victor Constantin Măruțoiu la poeții „legendari” ai burgului, Constantin Cubleșan se apleacă asupra cărților acestora cu elegantă exigență și cu generozitate, într-un remarcabil efort de interpretare. În prefața volumului, Ovidiu Pecican remarca: „Așezându-l în șirul – vast – al cărților de autor semnate Constantin Cubleșan, acest dicționar de poeți ai faimosului burg transilvan completează în chip fericit atât seria exegezelor dedicate autorilor, de ieri și de azi, din literatura noastră, cât și pe aceea a auxiliarelor de studiu academic (cum sunt, de pildă, dicționarele de personaje din opera unor clasici). Toate acestea mărturisesc o atitudine de mare generozitate confraternă a celui care a început prin a fi, simultan, jurnalist și autor de beletristică, dra a continuat ulterior afirmându-și din ce în ce mai apăsat conștiința critică și instinctul sistematizator și într-un pasionat profesor universitar, coordonator exigent de doctorate în domeniul literelor. În lanțul cărților semnificative ale autorului de ample și vaste dute-vino-uri literare, volumul de față, împreună cu perechea dedicată poeziei clujene feminine, atestă efervescența unei lucidități critice și a unui devotament ajunse la deplină maturitate și expresivitate.”

NEUMA? NEUMA? NEUMA?

De ce

De ce

De ce

S

emnul vizual sub care stă neuMa este un trandafir, această floare care transcende graniţele culturale, religioase, etnice, deoarece frumuseţea și armonia semnificaţiilor sale sunt un symbolon care are puterea de a ne aduce împreună. Trandafirul NEUMA este un trandafir înflorit, rosa centifolia, trandafirul cu o sută de foi, metaforă a cărţii și a revistei și vorbește despre curajul de a înainta crezând până la capăt într-un ideal. neuMa este un semn de notaţie muzicală fără portativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi NEUMA este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunităţile monastice. Dincolo de această semnificaţie, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un proto semn care, în funcţie de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și disponibilitate de dialog cu

celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pierde pe sine, dimpotrivă, îmbogăţindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă. Revista NEUMA este o revistă cu profil cultural.

La fiecare două luni veţi putea citi un număr dublu care va acoperi teme de la literatură la istorie, de la teatru la filosofie, de la sport la educaţie, veţi putea urmări viaţa

culturală a românilor din diaspora și veţi putea descoperi împreună cu noi adolescenţi talentaţi la rubrica „Teen Spirit“, veţi afla care sunt cele mai recente cărţi ale Editurii NEUMA și îi veţi putea cunoaște pe autorii lor, iar despre complexa și bogata dramaturgie contemporană românească veţi putea citi în paginile consacrate teatrului, veţi afla despre cele mai noi apariţii editoriale prin recenzii ale celor mai recente și valoroase cărţi din literatura română contemporană și din literatura străină iar oameni de cultură din ţară și din străinătate vor fi mai aproape de cititorii noștri prin interviuri. credem cu tărie în importanţa și în necesitatea culturii, în rolul ei formator esenţial. răspândind lumina culturii în întunericul ignoranţei putem să ne aducem contribuţia - o picătură - de armonie într-o lume frământată.

(Extras din Editorialul primului număr al Revistei NEUMA – 1-2/2017)

EVENIMENT EDITORIAL

49 Horia Gârbea

Poezia. Introducere și unitate de măsură

50 Gheorghe Lăzărescu - Caracterul viu al ideilor 51 Sonia Elvireanu - Rigoare și consecvență VOLUME NEUMA

52 Lucian Gruia - O reverie continuă 53 Nicoleta Milea - Interiorizare 54 Flavia Adam - Un trubadur al burgului uitat 55 Gela Enea - Pe drumuri line și cunoscute 55 56-57

58 60 61

Ana Dobre - Fotogramealeprezentului - Identitatea eului în cronotop mitic Codruț Radi - Sub scara lui Plank Mirela-Ioana Dorcescu Imaginând hotarul de dincolo de hotar Evelyne Croitoru Maria Calciu, Silabe contrarii

DE PROZĂ 62 CARTEA Nicoleta Milea - Inelul cu smarald CARTEA DE POEZIE

63 Simona-Grazia Dima

Furia purificatoare. Pasiune și Cuvânt ANTOLOGII

64 Menuț Maximinian Povestea lumii din cuvinte

65

VOLUME NEUMA

Evelyne Croitoru Gabriel Dragnea Regizorale LITERATURA LUMII

66 Nguyen Hung (Vietnam) Adil Bașoğul (Turcia) 67 Furkan Çirkin (Turcia) CARTEA DE POEZIE

68 Monica Grosu Poetul aplecat peste singurătatea lumii 69 Adrian Țion - Codul restituirilor Tămaș - Tăcerea lui Dumnezeu 71 Christian Gabriela Ana Bălan 73 Poezia–ninsoare de texte Raluca Faraon 74 Despre jucării cu gheare…

ETNOLOGIE

Menuț Maximinian Tărâmul cu apă vie și zeița Transilvania

74

Radu-Ilarion Munteanu Istorie și ficțiune

75

George Volceanov Scurt jurnal budapestan

77

Miruna Drăghici Descifrând istoria – Piatra din Rosetta

79

Delia Bodea Jacob Țara Răsăritului de Soare... Impresii

81

Codruț Radi Porți de lumină Școala de pictură de la Târgoviște

84

Elena Abrudan Misterul frumuseții transilvane

87

Emil Lungeanu - Anotimpuri

88

COLŢUL LUI YORICK PREZENŢE ÎN LUME VIAŢA CĂRŢILOR PRIVELIȘTI ARTĂ

PLASTICĂ FILM

Alexandru Jurcan Tiff 22 – fulgurații cinefile CINEMATECA

85

89

Raluca Faraon - Kafka (1991)

90

Alexandru Jurcan - Manipulareșiviolență

91

Ion Cocora

92

ECRAN LITERAR

JURNAL TEATRAL ROCK

Dumitru Ungureanu Ceapă verde și albastră

97

RamonaMüller-Pupilahipnoticăalbaneză

98

Gelu Negrea - Ce ne facem, fetelor?

99

Florica Bud - Amintiri și pohte copilărești

100

CĂLĂTORII

CONTRE-PIED CULINAR

VITRINA CU CĂRŢI DE CE NEUMA?

101104

edituraneuma.ro revistaneuma.ro

2601

1608