63
Nr. 7-8 (21-22) IULIE-AUGUST 2019
Eveniment editorial www.revistaneuma.ro
mitizării: „După părerea mea, Caragiale rămâne acum şi pururea şi-n vecii vecilor un infailibil mânuitor al limbii române...” Istoricul literar împrumută mult de la maestrul său (trecând peste toate, cred că nu greşesc numindu-l astfel). Se remarcă, în primul rând, lejeritatea discursului, capacitatea de a nu ocoli expresii comune, fie ele şi mai puţin literare, care îi servesc, care pigmentează fraza şi îi dau vervă. Acelaşi lucru se poate spune despre preluarea prin parafrază, a unor fragmente literare bine cunoscute, transformând discursul critic în unul colocvial, fără să lase loc lucrurilor facile. Umorul, într-o bogată diversificare, îl ajută să păstreze mereu o detaşare necesară. Mai mult, nu fără temei, este tentat să ademenească adesea grotescul, pentru că nu am putea judeca altfel plasarea neîntâmplătoare a lui Chiriac şi a lui Călinescu în acelaşi plan: „Chiriac sfârşeşte prin a o crede (pe Veta, n.n.); Călinescu se pare că nu, deşi, în plus faţă de tejghetar mai avea la îndemână şi argumentul dialogului...” (Ibid., p. 104) Toate acestea sunt de natură să şubrezească inerţiile, formele unor evaluări critice cu gulere scrobite, invitând la o lectură eliberată de clişee. Să spunem că acest stil al lui Gelu Negrea stă pe o solidă documentare, ceea ce se poate observa fără prea multă dificultate, ba chiar e de natură să impresioneze uneori. Fiind, până la urmă, o lucrare care propune perspective inedite asupra operei lui Caragiale, ea nu poate să fie decât polemică. Autorul combate cam cu toţi exegeţii dramaturgului, începând de la Titu Maiorescu, cel care este „autoritarul seismograf al timpului”, dar şi „Titus Livius Barbişonus”. Oricum, disputa, dacă nu este impropriu termenul, este în special cu Şerban Ciocu lescu, care „conchide cu excesivă înţelegere şi cam alăturea de chestie”, fiind „eternul său suporter”. Să îi mai amintim în acest sens pe George Călinescu („abraziv în exprimare şi extremist în opinii nu o dată – e un lucru bine cunoscut”), pe Paul Zarifopol, ginerele lui Gherea şi amic al lui Caragiale, iniţiatorul seriei de
Opere (7 volume) începută în 1930 şi continuată de Şerban Cioculescu, dar cam prudent în aprecieri critice, Pompiliu Constantinescu, Nicolae Manolescu („utilă sinteză a opiniilor consacrate caragialismului privit sub multiplele sale faţete”), Sorin Lavric, Alexandru George („năzdrăvănii ale criticii literare”)... Să nu uităm că volumul se referă la „doamne”, la femei, fie din viaţa lui Caragiale, aşa cum se deschide cartea, fie din opera sa. Tomul se conturează până la urmă în favoarea operei, cu propuneri de acceptare şi interpretare a unor aspecte noi ale textului literar, conturând valori estetice venind dinspre universul feminin. Se disting astfel, cu destulă claritate, o seamă de teme, precum: donjuanismul, adulterul, europenismul, iubirea, sinuciderea, femeia victimă sau culpabilă, infertilitatea, femeia şi puterile diavoleşti, feminismul, femeia universală, mahalaua şi mahalagismul... Autorul nu ezită să facă trimiteri la personaje celebre din cultura universală şi să compare: Eva cea biblică, Medeea, Ioana d’Arc, Desdemona, Hamlet, Emma Bovary, Anna Karenina, Faust, Cătălina lui Eminescu, Mara, Vitoria Lipan, Ilie Moromete. Adevărurile sale, „noduri în papură”, cum le numeşte cu autoironie, pornesc de multe ori de la detalii, de la amănunte nesemnificative în aparenţă, peste care „domnul cititor” (cum îi place să îl numească) trece adesea fără să le ia în seamă. Aşa, de pildă, replica Cetăţeanului turmentat: „Nu sunt turmentat... (zâmbind) coană Joiţico... Las că ne cunoaştem... Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie...” este prilej de analiză a detaliilor (zâmbetul personajului, aluzia la timpuri mai vechi, diferenţa între 11 fevr. 1866, data abdicării lui Cuza, şi anul 1883, când se petrece acţiunea piesei, cei opt ani şi jumătate de căsnicie a soţilor Trahanache, fiul de la facultate al conului Zaharia, care ar trebui să aibă cam 20 de ani), o analiză pertinentă, de natură să dea nuanţe noi personajelor. Este doar un exemplu. Acelaşi rol îl au şi digresiunile, frecvente şi ele, dar menite să nuanţeze profilul personajelor, fie prin dezvoltarea unor contexte istorice de luat în seamă, prin realităţi bucureştene (sau mai puţin bucureştene) uitate, cutume etc. O istorie a scenei bucureştene luminează în bună măsură, gradul de cultură al celor două surori, Veta și Ziţa, obişnuite să frecventeze spectacolele de la „Iunion”. De altfel, autorul menţionează: „Dintre cei care au desţelenit potecile noastre către locurile de unde proveneau Misterele Parisului, cele citite şi răscitite pe malurile Dâmboviţei, se numără şi Ziţa, cea ridicolă numai la o privire scaandalos de superficială.” (Ibid., p. 151) Mai aspru este Gelu Negrea cu Veronica Micle, persoană, nu personaj, punând sub lupă mult disputatul episod al relaţiei amoroase cu Caragiale şi conchizând cu un limbaj împrumutat de la amorez, nimeni altul decât autorul Scrisorii pierdute: „A fost sinceră în probabilele sale efuziuni sentimentale din epistolele adresate lui Caragiale – primesc, şi atunci devine limpede că nu era într-adevăr, decât o femeiuşcă, labilă psiho-afectiv, degrabă schimbătoare de umori şi de parteneri şi, ipso facto, nedemnă de Eminescu, de geniul şi de dragostea lui. Sau n-a fost sinceră – primesc, dar în atare împrejurare, se revelă drept o simulantă de rând, adepta unui carpe diem vulgar şi lipsit de discernământ, o curtezană provincială, dispusă într-un moment de rătăcire, de pierdere a uzului raţiunii, să sacrifice o mare iubire pe altarul trivial al unui orgasm întâmplător. Din această dilemă nu puteţi ieşi. Sau puteţi, dar cu costurile de rigoare.” (Ibid., p. 52) precum în exemplul de mai sus, criticul oferă alternative şi, mai rar, concluzii. Este un mod de a ţine viu interesul „domnului” cititor. Observăm, desigur, că alternativele sale nu alunecă nicidecum spre ambiguizare. Demersul său critic este unul cât se poate de bine decupat, de limpede.