Revista Neuma nr.3-4/2023

AnuL Vii $ nr. 3-4 (65-66), 2023 $ 100 PAGini $ 10 Lei

www.revistaneuma.ro

Revistă de cultuRă

R

editată de Asociația Culturală neuMA

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR

LANSĂRI

NEUMA București Galați Câmpina

niCOLAe MAnOLeSCu PreȘeDinte INVITAŢI SPECIALI:

Gheorghe Grigurcu - emil Lungeanu - ioana Drăgan INTERVIURI

rhea Cristina în dialog cu José Miguel Viñals Ariño elena Abrudan convorbire cu ioan Sbârciu

ESEURI ȘI STUDII CRITICE

Ștefan Borbély - J. D. Salinger Gh. Glodeanu - Adrian Păunescu prozator Victoria Șerban - Alexandru Vlad ANCHETĂ: O PriVire în PArADiS

SUMAR

CONFESIUNE/POEZIE NR. 03-04 (65-66), 2023

Victoria Milescu Ce este poezia?

19

Kocsis Francisko

20

www.revistaneuma.ro

POEZIE

EDITORIAL

ESEU

CURSIV

INTERVIU

APARIŢII NEUMA

ANCHETĂ

1 3 4 5 7 8

9

10-13

14

16 18

Andrea H. Hedeș Palida lumină alibertății Horia Gârbea Hîrtia de muște

INVITAT SPECIAL

EVENIMENT NEUMA/U.S. EVENIMENT NEUMA LANSARE NEUMA LA CÂMPINA LANSARE NEUMA LA GALAŢI

Rhea Cristina în dialog cu excelența sa, domnul Jose Miguel Viñals Ariño PROZĂ

Ovidiu Mihalache ’58 – toamna dezamăgirii POEZIE

Maria Grădinaru

Elena Abrudan în dialog cu Ioan Sbârciu

24

O privire în Paradis

27

Dan Stanca Turnul (fragment)

39

Gheorghe Glodeanu Adrian Păunescu și Provocările fantasticului

41

Victoria Șerban Între ape și putere

44

Mario Vargas Llosa Teorii despre roman

46

Liviu Capșa Cumseadministrauorașele„înainte”

50

Gelu Negrea Drumurile noastre toate…

51

STUDII CRITICE

ACTUALITATE

INTERVIU

21

TEATRU

Gheorghe Grigurcu „Meteorologia scrisului” Emil Lungeanu Ioana Drăgan Un finlandez la Focșani Nicolae Manolescu ales Președinte al Uniunii Scriitorilor

Ștefan Borbély Salinger după Holden Caulfield

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ PUNCTE DE VEDERE RĂZLEŢE

EVENIMENT EDITORIAL

Horia Gârbea Theodoros al îngerilor

52

ApARe sub egidA uniunii sCRiitoRiloR din RoMâniA

Director: Andrea H. HEDEȘ Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Alexandru Jurcan, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, George Volceanov Redactor asociat: Hau Kieu Bich (Vietnam), Ersin Engin (Turcia) Corector: Alexandru Hedeș; Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordache R ev i s t ă c u l t u ra l ă f i n a nț at ă c u s p r i j i n u l M i n i s te r u l u i Cu l t u r i i

Asociaţia Culturală NEUMA Revistă de cultuRă

www.revistaneuma.ro

www.revistaneuma.ro; www.edituraneuma.ro Email: redactia@revistaneuma.ro ISSN 2601 - 1905 ISSN-L 2601 - 1603

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor.

Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite

Editorial

1

Nr. 3-4(65-66) 2023

https://ovidiubujor.ro/

www.revistaneuma.ro

AndreA H. Hedeș

Palida lumin[ a libert[\ii ncredințați-mi săracii voștri,/ Pe cei osteniți, pe cei mulți și strâmtorați, tânjind să fie liberi,/ Nenorocite rămășițe ale țărmurilor voastre prea pline,/ Trimiteți-i pe aceștia, pe cei fără adăpost, pe cei urgisiți la mine,/ Îmi ridic torța lângă ușile de aur.” Sunt ver„(...) surile unui poem mai puțin cunoscut la noi, Noul Colos, scris de Emma Lazarus, versuri care reprezintă chemarea Libertății, reprezentată printr-o statuie, dăruită de poporul francez celui american și pentru al cărei piedestal se strângeau fonduri.

Ce mai înseamnă libertatea astăzi? În ciuda luptelor purtate pentru ea, de-a lungul timpului, libertatea pare, tot mai mult, un înger palid, cu priviri stinse.

Dacă astăzi ar coborî pe străzile unei mari capitale un Pegas, după frenezia care ar cuprinde rețelele de socializare, căci mai întâi s-ar transmite pe TikTok, peYouTube Shorts, pe Instagram și pe Facebook, și abia în cele din urmă pe televiziunile tradiționale, care, întâi de toate, ar prelua imaginile din social media, după această frenezie inițială, așadar, Pegas-ul ar fi preluat, ca să nu spunem capturat, ar intra așadar în custodia autorităților, care, spre binele lui și al nostru, al tuturor, oameni și animale de pe această planetă-arcă, l-ar carantina, i-ar face un set, două, zece de analize, inclusiv genetice, încercând să-i descifreze, nu misterul, ci codul ADN. Dacă rezultatele cercetărilor nu vor dovedi vreo utilitate pentru domenii precum genetica, armata, sănătatea, industria, dacă nu se va dovedi util cât de cât, măcar ca animal de companie al vreunui miliardar, Pegasul va rămâne uitat undeva, pentru binele nostru, sau va ajunge la Zoo, unde, într-un mediu cât mai aproape de ideal, din punctul de vedere al oamenilor de știință, va putea să-și ducă zilele, fotografiat și, poate, devenit subiectul unui documentar, ori, în cel mai negru caz, ar deveni, la fel ca și caii din Letea, salam... Dacă însă acest Pegas s-ar dovedi mai mult decât un animal cu aripi, o ființă mai presus de biologie și legile științifice și ar putea zbura pe alte tărâmuri, suprasensibile, devenind un vehicul al deschiderii orizonturilor, al speranței, probabil că viitorul său ar fi scurt și sumbru. Din cauză că ei se tem ca noi să nu tindem prea mult, prea departe. O temere cam lipsită însă de suport. Exemple avem aici acasă, la noi. După zeci de ani de opresiune, oamenii s-au revoltat. Nu au strigat: Bani! Nu au strigat: Mâncare! Au strigat: LIBERTATE! Pentru libertate au riscat oamenii, ieșind în stradă, murind în stradă. Acum, după treizeci și ceva de ani, ce am făcut cu libertatea? Pe măsură ce încet-încet, s-au restrâns libertățile individuale, au fost puțini cei care au luat atitudine. Chiar și printre intelectuali s-au găsit destui care să se lase seduși de cântecul, deloc subtil, de triton, al unora din mai marii, din fericire, trecători, ai zilei. Fiecare noi aleși au însemnat o verigă în... lanțul libertății ce se desfășoară de la Revoluție încoace, fiecare a impus propriul narativ, în care cei care se încadrau, unii mai grăbiți decât alții, culegeau caimacul perioadei, perfect conștienți că e o situație trecătoare de care trebuie să profite din plin, căci aveau, nu-i așa, libertatea să o facă. Așa cum, cei, puțini, care gândeau singuri și își păstrau verticalitatea, rămâneau niște marginali, fără să se bucure de nici unul din avantajele înrolării ideologice, în deplină libertate, alegând drumul unor proscriși moderni, cărora le era garantată lipsa de acces la oricare din beneficiile puterii și măgulirii acesteia. Din nefericire, așa cum se știe, schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Ai de ales: fie îți menții principiile și verticalitatea știind că vei fi tras pe linie moartă, fie accepți că oamenii sunt sub vremi și trebuie... „să se descurce” cumva. Cei care „se descurcă” nu sunt niște oameni fără principii, și ei se ghidează după un ideal: acela de a le fi bine acum, cât se poate și cu orice preț.

Î

Editorial

www.revistaneuma.ro

2

Nr. 3-4(65-66) 2023

Fandoseli precum morală, verticalitate, conștiință, binele comun, viitor sau posteritate, nu fac nici cât o ceapă degerată în fața meselor întinse ale puterii. Vremelnice? Asta, desigur, nu contează, vorbele meșteșugite nu se schimbă, doar numele stăpânilor, iar urechile fiecăruia din ei sunt la fel de doritoare de vorbe dulci. Astfel, lucrurile se cern, oamenii se cern, se alege grâul de neghină și, ca într-un noir perfect, se aruncă grâul și se așază la loc de cinste neghina. Libertatea devine un instrument de autoflagelare: ai libertatea de a rămâne într-un sistem strâmb, ai libertatea de a te autoexclude din acesta, urmând idealuri vetuste, ai libertatea de a pleca peste mări și țări, adică ai libertatea de a deveni marginal acasă sau între străini. La noi, lucrurile sunt mai îngroșate, mai apăsate. Suntem cruzi, neiertători cu ai noștri. Nu tolerăm decât perfecțiunea, ceva ce omenește nu poate fi atins, astfel că orice altceva poate fi maculat. Cerem totul și oferim prea puțin. Judecăm cu dublă măsură, iar atunci când îl judecăm pe celălalt, din altă barcă, o facem necruțător. Ne uităm eroii, oamenii care au urmat acest vis al libertății, care au murit în închisori, sau singuri, uitați, în încăperile lor reci, în micile lor orașe, ori pe cei care au murit pe străzi. Ridicăm primii piatra, deși cărăm după noi saci de greșeli. Nu există nuanțe, doar acuze. Privirea întoarsă spre sine este întotdeauna încărcată de maximă indulgență, de o largă înțelegere. Nimeni din cei de astăzi, născuți liberi, nu își pune întrebarea ce ar fi făcut în condiții de opresiune, cum ar fi rezistat, dacă ar fi cedat.

E o invitație la introspecție, nu o scuză pentru cei care s-au purtat fără scrupule,„fără Dumnezeu”, în perioada de tristă amintire. Am avut și noi, acum, și încă mai avem încercări. Unde ne-au fost curajoșii, verticalii, în contemporaneitate? Cine a avut putere, în vremea pandemiei de Covid, să gândească, să vorbească, să acționeze altfel decât o cerea narativa oficială? Câți au fost cei care au avut acest curaj știind că vor fi supuși unui linșaj public? Având sau neavând dreptate, cultivându-și libertatea de a avea o altă voce. Cine are chiar și acum curaj să spună că totuși..., poate..., mai ales că încep să iasă la iveală tot felul de fapte, de date care confirmă teoriile„conspiraționiștilor”? Poate va trebui să treacă o perioadă de zeci de ani pentru a putea privi în urmă cu o oarecare detașare și a putea recunoaște ceea ce nu putem acum. Dar, peste toate, narativa oficială, modelată după cum o cere momentul politic, va da tonul după care vom cânta, mulțumiți să ne aflăm în acest mare ansamblu coral care ne asigură supraviețuirea, mai bine sau mai prost, după talentele de disimulare, de citire a direcției de unde bate vântul și înclinare după acesta a fiecăruia. Aceste narative modelează lumea și lumile, fie ele politice, științifice, culturale, oriunde se desfășoară existența umană. Se coagulează două tabere, două culori, alb și negru, două atribute, bine și rău, totul devine despre ei sau despre noi, un antagonism belicos în care nu e loc de nuanțe de gri, cu atât mai puțin de alte culori, de un dialog, de o altă posibilă poveste. În acest context, unde mai e locul libertății? Tot ce se întâmplă e posibil cu complicitatea noastră. Libertatea e un animal nobil greu de întreținut, greu de strunit. Costurile sale, pe toate planurile, sunt mult prea mari. Dar, încet, ușor, lunecăm spre o lume în care astfel de probleme precum conștiința, morala, idealul și cerul înstelat de de-asupra se vor dovedi depășite. Inteligența Artificială, cu a cărei vecinătate ne-am obișnuit, începe să fie folosită nu doar ca metodă de control și opresiune ci și ca motor al unei noi lumi. Dacă revoluția industrială a afectat viețile a milioane de oameni, revoluția pe care o presupune Inteligența Artificială o va face într-un mod chiar mai dramatic. Oamenii nu s-au revoltat, cu excepția semnalării în câteva emisiuni de știri, atunci când locul salariaților a fost luat, timid încă, de diferite automate. Problema a părut a deveni serioasă atunci când Inteligența Artificială s-a dovedit a evlua cu dezinvoltură pe tărâmul... creației artistice. Compune muzică, creează opere de artă, scrie. Scrie de toate, de la răspunsuri la examene la știri și de la poezii la povești. Problema care a aprins spiritele este una legată de bani, mai precis, niște nume importante din industria muzicală au început să îi piardă. După ce totul se va reglementa însă, și se va reglementa, pragmatismul va prima, căci, din nou, totul se reduce la bani. Astfel, respectând toate legile atunci în vigoare, (atunci nu înseamnă un viitor prea îndepărtat), Inteligența Artificială va putea crea opere de artă, opere literare și muzicale, fără nici o problemă, bucurând o populație deja antrenată să primească totul instant.

Programarea Inteligenței Artificiale se va face respectând criteriile narativei oficiale ale taberei de care aparține, deci nu va exista nici un deranj iar cei care să-și și să pună probleme legate de idealuri și moralitate vor dispărea, încetul cu încetul, locul lor fiind luat de generațiile pregătite, ca un ogor, cu shorts, cu fragmentări, cu bucăți de puzzle, fără a avea un tablou de ansamblu, fără a mai avea capacitatea de atenție, muncă, prelungită,„deep”, ci doar lucruri mărunte, de suprafață, efemere, o trecere ușoară, lejeră, de la nesemnificativ la nesemnificativ, un carpe diem coșmaresc, pentru unii din noi, dar un dolce fa niente pentru cei care vor avea venitul unic garantat, pentru care vor plăti nederanjând, pentru că nici măcar nu le va trece prin minte vreun motiv întemeiat pentru care să o facă.

O masă de oameni liniștiți, ocrotiți și fericiți, de o cumințenie tâmpă, masele de oameni anesteziați, plătind fericiți cu propria libertate, această idee tragică și inutilă.

3

Nr. 3-4(65-66) 2023

Cursiv

www.revistaneuma.ro

Hîrtia de mu[te HoriA GârbeA -am năcut și am debutat ca autor într-un regim politic care glorifica – doar declarativ – libertatea, inclusiv sau mai ales pe cea de exprimare.

Se făcea caz de necesitatea criticii (și autocriticii), în timp ce singurul discurs bine primit era cel de slăvire a „operei” de făurire a unei societăți fericite și prospere care se tot făurea de ani și decenii, dar nu se realiza deloc. De fapt tocmai exprimarea era îngrădită. Dacă autorii nu se cenzurau ei înșiși, avea cine să-i reducă la tăcere. Chiar redactorii de publicații și cărți avea mai degrabă o misiune de cenzori, trebuiau să-și dea seama ce „merge”. Micile victorii și gesturi de curaj erau subiect de bîrfe îndelungate. Atît autorii cît și editorii se lăudau cu ele de parcă un strop de cerneală ar fi schimbat culoarea mării. În acea epocă, nici critica literară nu era bine privită dacă nu se transforma într-o cascadă de elogii la adresa „clasicilor noștri” (posesivul era obligatoriu) și a micilor glorioși în curs de clasicizare. Poziția intangibilă a unor autori încă în viață era mai solidă decît a unora din vremuri apuse. Unii nu puteau fi anulați pe față pentru că erau „oficiali”, erau oamenii partidului și temele abordate de ei erau dintre cele care nu puteau fi puse în discuție.

Alții erau la fel de feriți de îndoielile criticilor prin condiția lor de „curajoși”, de apărători ai autonomiei esteticului și unei oarecari moralități. Dacă dăm în ei, ce ne mai rămîne?

Vremea a trecut, dar vremurile nu s-au schimbat radical.

Chiar dacă, în principiu, există libertate de exprimare și un condeier își poate exersa talentul de pamfletar împotriva vreunui politician sau a unui confrate, libertatea de a-i pune în discuție e limitată. Presa a devenit perfect aservită unor grupuri de interese. Se știe clar cine pe cine susține. Organele mass-media ale adversarilor sînt numite strict latrine și haznale, patronii lor fiind obligatoriu șacali. Și reciproc. În cîmpul atît de întins, dar atît de puțin semnificativ pentru societate, al literaturii și artei, se cunosc de asemenea cu o precizie ridicată grupurile, ariile de influență și, în interiorul lor, ierarhiile. Un gazetar cultural sau chiar critic literar se orientează precis și poate arăta că este „băiat deștept” dirijîndu-și acțiunea ca pe o dronă teleghidată fin. Așa, de pildă, nu poate „înjura” (punerea la îndoială a unor calități este calificată la noi, automat, ca înjurătură) un anumit autor, pentru că el face parte dintr-un grup a cărui amiciție e importantă. Dar, dacă îl laudă, trebuie să-și gradeze cu grijă elogiile : nu se cuvine în niciun caz să exagereze și să treacă peste nivelul de tămîiere acordat liderilor grupului, iar superlativele vor fi moderate, pentru a nu trezi vreun geniu din visele sale aurite.

Există desigur critici care laudă prudent și indistinct totul.

Aceștia o duc aproape cel mai rău. Sînt reputați pentru „lipsa simțului valorii”. Dar rămîn tolerați pentru că, la o adică, o limbă dulce, tot aduce cîte ceva, invers decît una aspră. Cînd un autor moare, autoritatea lui se dizolvă parțial și mai pot fi formulate rezerve la adresa operei sale. Dar de cele mai multe ori uitarea îl acoperă pe dată. Un mort nu mai poate aduce servicii, așa că a-l

M

deshuma critic e o pierdere de timp și spațiu: este mai bine pentru exeget să ocupe locul cu un viețuitor.

Din ce în ce mai mult, se vădește și la noi obligativitatea supunerii la criteriile „corectitudinii”. S-a dezvoltat sensibilitatea la orice aluzie la rasă, sex, religie. În afară de albi și creștini, care pot fi insultați chiar cu oarcare profit de imagine, fiecare abatere, oricît de involuntar produsă, poate stîrni reacții adverse de o mare violență. Din acest punct de vedere își asumă riscuri și cei care scriu despre clasicii noștri, care nu se rușinau deloc de atitudinea lor necorespunzătoare. Să ne gîndim chiar la Alecsandri care, într-un ciclu de comedii, s-a axat pe ironizarea unei biete femei pentru că era cam corpolentă și nu știa bine limba franceză. Ce să mai vorbim de misoginul Camil Petrescu și de faptul că, în „comediile domnului Caragiale” nu apare nici măcar un personaj de culoare.

Libertatea de expresie (absolută) este o iluzie, iar spiritul critic o aspirație de neatins. Dacă un scriitor care practică exercițiul critic ar face o listă cu toate sensibilitățile care trebuie menajate și ar privi-o cu luciditate, ar trebui să-și pună capăt zilelor. Se cuvin scutiți de accente dure, ironii și sarcasme șefii direcți, dar și pilele acestora. Nu e frumos să fii rău cu tinerii, descurajîndu-i, nici cu cei aflați cu un picior în groapă. Se afirmă că e de-a dreptul nesimțire să afișezi neînțelegere față de cel căruia îi vei scrie peste o lună necrologul.

Fiecare zonă are un lider de valoare, un decan de vîrstă și un mare nedreptățit. Emițînd îndoieli despre oricare dintre aceștia, îți pui în cap toată regiunea. Cu opiniile negative exprimate pe față, mai poți scăpa, dar e mult mai rău cînd cele prea favorabile cad sub ochii celor care-l detestă pe fericitul elogiat. Comparațiile se fac la mililitrul de agheasmă.

Așa e viața, orice om are maeștri dar și discipoli, prietenii de generație, de regiune, de facebook și chiar politice. Pe măsură ce insul înaintează în vîrstă, are tot mai multe limitări, pentru că știe tot mai mulți confrați. Nu mai poate decît să accepte granițele nevăzute ale libertății de spirit critic și, în timp ce își moaie condeiul în miere, să arunce cu săgeți în mutra colegului, prinsă în pioneze pe panoul de deasupra biroului.

Cum fiecare scriitor ține de una sau mai multe publicații, e de la sine înțeles că, atunci cînd un colaborator o scrîntește, nu i se poate spune verde-n față că a luat-o pe spațiul tot verde.

Exigența cade prost, colaborări și-așa nu se plătesc și, dacă omul se simte vexat, cum se întîmplă chiar din nimic, își ia jucăriile și se duce la altă trupă de unde mai și expediază cîte o emisie de salivă spre foștii săi tovarăși, care nu i-au prețuit devotamentul.

Toate aceste îngrădiri, evocate în liniște, pot părea, într-o zi senină de primăvară, amuzante. Adunate prin ani și lipindu-te de un suport, fără posibilitate de mișcare, precum aderă o muscă la o hîrtie de muște întinsă pretutindeni, ele devin greu de îndurat. Scăpare nu prea este, insecta prinsă în lipici care se zbate riscă să se înțepenească de tot în cleiul dulce și otrăvit.

Apari\ii Neuma

4

Nr. 3-4(65-66) 2023

ELISABETA BOG{|AN

GEORGETA MINODORA RESTEMAN

So]ul meu de dincolo

p

pe-o floare POEZIE

=va[

POEZIE

S ]

P]n[ la cer te m[n]nc[ p[m]ntul

meu de dincolo

COSTEL NEDELCU

=

www.revistaneuma.ro

C

E

G

|

ROMAN

Edi ia a doua, revăzută

Editura NEUMA 2023

Ed i t u ra NEUMA 2023

Editura NEUMA 2

GABRIELNICOLAEMIH{IL{

GABRIELNICOLAEMIH{IL{

udor

f

fapte diverse

JURNAL POETIC

MIRCEA TECULESCU

(poezii, nimic mai mult)

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

GABRIEL DRAGNEA

Menu\ Maximinian

Regizorale

I

G

M

Ultimul înger

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

5

Nr. 3-4(65-66) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Gheorghe

Grigurcu

„Meteorologia scrisului” Scrisul nu e nici trudă, nici odihnă, ci un soi de decorporalizare care suprimă diferența dintre cele două stări.

Un introvertit de regulă nu împlinește maturitatea, tinerețea prelungindu-i-se întreaga viață. Un extravertit, dimpotrivă, dă semne, câteodată foarte de timpuriu, ale unei maturități ce devine unica sa vârstă.

Suferință rostindu-se doar pe sine, suferință dând în vileag ființa.

„Să fii cu persoana pe care o iubești și să te gândești la altceva; așa îmi vin gândurile cele mai bune, așa inventez cel mai bine ceea ce este necesar muncii mele. La fel și cu textul; el produce în mine plăcerea deplină dacă izbutește să se lase ascultat în chip indirect; dacă, citindu-l, sunt antrenat să-mi ridic adesea capul ca să aud altceva”(Roland Barthes).

Meteorologia scrisului, între textele înghețate bocnă și celelalte înmuiate de canicula afectivă.

Consiliu. Stăpânește-te pentru a nu fi stăpânit de alții.

În Statele Unite câinii au început să fie folosiți la depistarea persoanelor infectate cu Covid.

Pe cei mai mulți vârstele îi transformă până la înstrăinare precum o tranziție de la un prezent la altul. Pe alții, puțini, îi conservă, făcându-i suspicioși la insuficiența prezentului, acordându-le de timpuriu șansa amintirii. Pentru cei din prima categorie vârsta decisivă e maturitatea rațională, pragmatică, pentru cei din a doua categorie tinerețea emoțională, gratuită.

Pentru cei dintâi viitorul e perspectiva unui nou prezent, pentru ultimii proiecția nelimitată a unei nostalgii.

Amintirile: o postumitate vie.

„De ce Oblomov în 2022? Pentru că, în afara faptului că nu avea acces la Netflix și

Internet, a fost, întrutotul, personajul însuși al carantinei și restricțiilor și, probabil, va fi personajul a ceea ce devenim post-pandemie. Fie bărbat, fie femeie, toți am fost aidoma lui în această existență limitată, pe care am fost forțați s-o ducem timp de doi ani. Pandemia a fost o etapă dublă, atât de cristalizare, cât și de accelerare. A confirmat o mișcare istorică începută cu mult înainte, triumful fricii și paradoxala bucurie a unei vieți fără viață. Odată cu ea, carantina, voluntară sau forțată, a devenit o opțiune posibilă pentru toată lumea, un refugiu pentru sufletele fragile” (Pascal Bruckner).

Nesuportând pe nimeni, cum de se mai poate suporta pe sine?

Senectute. Te poți deprinde cu cel care ai fost, te poți la fel deprinde cu cel care n-ai fost. Nu o frustrare, ci o pacificare.

Izolare, mediu închis. La un moment dat dorești o izolare și mai mare, un mediu și mai închis, cum o revanșă. Cui pe cui se scoate...

„Există două feluri de singurătate, după realitatea de care se desparte ea. Dacă singurătatea înseamnă să renunțăm a mai experimenta și utiliza lucrurile, ea este totdeauna necesară nu numai pentru relația supremă, ci și pentru orice altfel de relație.

Dar dacă singurătatea e absență a oricărei relații, atunci nu cel care a abandonat ființele, ci cel care a fost abandonat de ființele cărora le adresa Tu-ul veritabil, și nu numai el, poate să se bizuie pe bunăvoința lui Dumnezeu” (Martin Buber).

Senectute. Se cade să fii până la urmă propriul tău judecător. Sever. Chiar dacă alții nu-ți iau în seamă greșeala, să-ți aplici sentința cuvenită. Să aibă prelungirea vieții o rațiune justițiară?

Perfecțiunea e statică. O poți contempla sau ocoli. Egotismul triumfal al perfecțiunii.

A trăi din neîmpliniri cum dintr-o rentă viageră.

„Se confundă mai totdeauna bunulsimț cu simțul comun; e adevărat că merg o bună parte de drum împreună, pornind de la constatări elementare. Dar simțul comun cade repede în aporii sau platitudini, în vreme ce bunul-simț își urmează fără greșeală drumul ajungând la descoperiri senzaționale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic. E darul de a «simți bine», de a discerne, de a-și reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni. Metafizica nemțească și filosofia transcendentală tratau în genere cu dispreț bunul-simț, dar însăși limba germană nu dispune de un termen pentru a-l denumi, confundându-l cu simțul comun. (...) Hegel în Diferența dintre Fichte și Schelling, are câteva capitole pasionante în care tratează antagonismul dintre spiritul speculativ și simțul comun; poate și el, dar în orice caz discipolii lui, au văzut în acele pagini o respingere a bunului-simț în numele filosofiei. Eu cred, dimpotrivă, că bunul-simț este filosofia însăși” (Alexandru Paleologu).

Scriitura doctă, cochetând cu notele pedanteriei, să reprezinte un antidot al unei conștiințe formal libere, nescutite de riscuri?

Mă gândesc la doi poeți ai noștri actuali, S.M. și D. F., din păcate subestimați.

Solitudinea te poate pune în situația de a-ți face ție însuți promisiuni și uneori a nu te ține de cuvânt. Morala echivocă a solitudinii.

Dorința lui X de a cunoaște pur și simplu e superioară celei de a înțelege, Y ilustrează situația contrară, drept care un exces informativ îl poate deruta.

„Ceea ce face ca prieteniile să fie trainice și le sporește farmecul, este un sentiment de care iubirea este lipsită: certitudinea” (Fr. Bacon).

Narativul lungului poem al lui X, aidoma luciului unui ceas de mână scump, expus în vitrină.

Invitat special

www.revistaneuma.ro

„Trebuie să avem mare grijă la alimentație. Nu acesta este primul avertisment de acest gen, dar din ce în ce mai multe publicații și asociații internaționale trag fel de fel de semnale de alarmă. Un nou studiu publicat în Jurnalul American de Medicină Preventivă, citat de cotidianul britanic The Mirror, care a analizat cauza a aproximativ 57.000 de decese recente ale unor persoane cu vârste cuprinse între 30 și 69 de ani, a ajuns la concluzia că de vină pentru o moarte prematură a fost dieta bogată în alimente ultraprocesate. O astfel de alimentație este foarte dăunătoare sănătății deoarece crește mult riscul de boli cardiovasculare, de cancer intestinal (colorectal), de obezitate și de diabet, se arată în acel studiu. Supele preambalate, sosurile, pizza congelată, mâncărurile gata preparate, dulciurile de toate felurile, fastfood-ul, cârnații, pâinea albă, cartofii prăjiți, sucurile sunt doar câteva exemple de astfel de alimente extrem de periculoase. Statistica a fost condusă de către Eduardo Nilson, cercetător în nutriție la Universitatea din Sao Paulo” (Click, 2022).

Un orizont de viață uluitor de intens, nou și totodată familiar, apare doar o clipă, aidoma unui fulger mut. O amintire, o vaticinare? Semnalul său e al unui mister trăit.

Ceva, undeva există spre a-l motiva…

O ciudățenie. Două pisici născute în pandemie cred că sunt cele mai neastâmpărate pe care le-am cunoscut. Să fie o nervozitate cosmică, o dispoziție în atmosferă solidarizând regnurile cu stresul nostru?

Senectute. Unele amintiri cumplite se reconfigurează, devin un soi de dureri blânde, aproape ocrotitoare.

„Autoritățile din Olanda au anunțat că lupii vor fi împușcați cu bile de vopsea potrivit BBC. Se pare că animalele s-au obișnuit atât de mult cu oamenii încât ar putea deveni un pericol. Decizia vine după ce o înregistrare video publicată pe rețelele sociale a surprins un lup care se plimba pe lângă o familie, în parcul național Hoge Veluwe. Oficialii au ales bile cu vopsea pentru ca rangerii să poată ține evidența animalelor care au fost împușcate. Autoritățile speră că acest lucru îi va face mai puțin blânzi. Un purtător de cuvânt al provinciei Arnhem a declarat că unele animale au ajuns chiar să caute oamenii, știind că aceștia le hrănesc. Potrivit unui raport publicat în iunie, în țară trăiesc 20 de lupi adulți” (Click, 2022).

Zi de ianuarie 2021. În zori, văd pe fereastră prima zăpadă din această iarnă. Un

prilej de sfioasă uimire în fața priveliștii sale, în fața a tot ce există.

Senzualitatea meditativă a unor imagini, intelectualizarea tandră a unor senzualități.

„Dacă amintirile din copilărie au atâta farmec, nu-l au pentru că sunt amintiri – căci avem amintiri din toate epocile vieții –; această atracție trebuie să vină din faptul că vraja lor obscură și amintirea acelei așteptări a copilului, în care ne aflam pe atunci, de o bucurie nesfârșită (iluzia puterilor noastre în tinereasca lor deplinătate și a lipsei de experiență) ne măgulesc și mai mult simțul infinitului” (J. P. Fr. Richter).

Parfumul: fenomen ambiguu aidoma unui înger căzut în starea materială cea mai elevată. Punte ultrafragilă între materie și spirit.

La un moment dat te oprești. Ajuns în dificultate, nu mai ai resurse pentru a merge mai departe. Dar acel „mai departe” te așteaptă cu paciență. Nu va ceda.

A.E.: „Criticul literar ideal? Un ins subordonabil”.

„O veste tristă din Iran: Amou Haji, un sihastru din sudul provinciei Fars, supranumit și «cel mai murdar om din lume», a murit în vârstă de 94 de ani, la numai câteva luni după ce a cedat insistențelor vecinilor și s-a spălat. Vreme de 50 de ani el a refuzat apa și săpunul de teamă să nu se îmbolnăvească. Amou trăia într-un bordei, se hrănea cu carne stricată și bea apă clocită dintr-o canistră veche de ulei. Într-un interviu acordat în 2014 publicației Tehran Times, Amou mărturisea că cel mai mult îi plăcea să fumeze și mănânce porc spinos, dar cel mai tare îl mâhnea când cineva îi oferea apă curată de băut sau încerca să-l convingă să se spele. Un om dintr-o bucată” (Dilema veche, 2022).

Un autor devenit zilele acestea nonagenar îmi spunea că medicul i-a recomandat… gimnastică. Răspunsul ce i l-a dat: „Ce fel de gimnastică? Una singură mi s-ar potrivi, dar fără ore fixe de exerciții, cea a supraviețuirii”.

Suferință veche păstrată în ființă asemenea unui obiect într-un buzunar al hainei pe care o porți mereu.

6

Nr. 3-4(65-66) 2023

Autentica prietenie e o dăruire necondiționată, amiciția, un comerț pe cât posibil leal.

Scriptor la senectute. În fața ochilor săi un peisaj curent: țara imensă a nerostitului.

„Prin acest caracter nemaipomenit de complex al vieții lui, în care se întâlnesc Abélard cu Il Cortegiano, Ignațiu de Loyola cu Père Joseph, Pafnutie cu Origen, Socrate cu Cesar Borgia, Hugo Stinnes cu Voltaire, Faust cu Don Juan, Nae Ionescu rămâne un om cu totul deosebit de oamenii tipizați ai vremii noastre, reduși, în dinamica vieții lor, la câteva mobile elementare. El evocă, într-un anumit sens, pe acei oameni ai Renașterii, așa cum îi plăcea să se arate el însuși (…).

Dar nu om al Renașterii târzii, secate de orice adâncime metafizică, ci un om al acelei Prerenașteri a veacului XIV-lea, încă plin de seva aspirațiilor spirituale ale veacului trecut, în care Dumnezeu nu a alunecat din centru la periferia lumii, și în care omul, care a ajuns să se caute fără a se găsi, nu a uitat încă, cu totul, de Chipul de la care i se trage Asemănarea” (Mircea Vulcănescu).

Bruscat de o amintire cum de un avertisment.

A.E.:„Până la urmă te obișnuiești cu pierderile, astfel cum îți apar pe rând, mici, mari, banale, teribile. Din lașitate închei cu ele un pact de neagresiune”.

Satisfacții care vin prea târziu, aidoma purității melancolice a zăpezii căzute la finele unei ierni fără zăpadă, care se topește în aceeași zi.

„Noutatea se îmbină cu neglijarea; neglijarea provoacă un atac; atacul cere o teorie. Într-o societate ideală, ne putem imagina cum Noul cel bun crește firesc din Vechiul cel bun, fără a fi nevoie de polemică și de teorie; aceasta ar fi o societate cu o tradiție vie. Într-o societate indolentă, precum cele de acum, tradiția cade mereu în superstiție și se simte nevoia stimulentului violent al noutății. Acesta este un lucru rău pentru artist și școala sa, care pot fi îngrădiți de teorie și limitați de polemică, dar artistul se poate consola oricând pentru erorile sale la bătrânețe, spunându-și că, dacă n-ar fi luptat, n-ar fi realizat nimic”(T. S. Eliot).

X. e atât de dornic de a fi lingușit, încât e dispus a lua simplul act de politețe drept lingușire.

Senectutea, o mică ambarcațiune în derivă între ceea ce s-a sfârșit pentru totdeauna și ceea ce nu s-a putut întâmpla, două țărmuri intangibile.

7

Nr. 3-4(65-66) 2023

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Emil

Lungeanu

MANUAL DE POEZIE BOSFOR stai pe loc străine nu te apropia mai mult de acest bătrîn prinț al mărilor căci te va fulgera cu sabia splendorii cînd îl zărești deodată simți cum prin strîmtoarea inimii îți trece o barcă din care cineva strigă după ajutor din depărtări fluturîndu-și mîinile cînd dai ochii cu el cazi în genunchi secerat de parcă ai ridicat în brațe Soarele așa cum se întîmplă doar atunci cînd îți vezi copilul pentru cea din urmă oară cînd te pomenești cu el față-n față îți vine să-i strîngi la piept toate valurile ca un înecat scos la mal șiroind din cap pînă-n picioare și abia cînd încep vapoarele să se clatine îți dai seama că ochii-ți înoată-n lacrimi păzea străine nu intra pe aceste porți ale cerului ești prea de piatră, o, mult prea de piatră pentru atîta poezie lichidă

poezia e o plecăciune făcută stăpînului tău cititorul la fel cum cascada e un rîu căzut în genunchi la picioarele gravitației la fel cum salcia pletoasă este înlemnirea unei cascade alege-ți deci cu băgare de seamă cuvintele încît să fie pașnice umile și silențioase precum explozia unei păpădii sub strănutul norilor de furtună poetul nu-și ia cuvintele din dicționar singurul adevărat manual de poezie este codul eticii și echității politice un poem trebuie mai presus de orice să nu-l pună în inferioritate nici pe cel mai mare bou articulează-l din chestii cît mai simple ceva ca un cîntecel inocent de copii și neapărat ecologist spre exemplu "vaca paște margarete / poluate de furgonete / laptele i-e plin de pete" acordînd maximă atenție orientării sexuale a fiecărui cuplu de cuvinte ca să nu bagi pe nimeni între roțile dințate ale unor sintaxe ofensive precum "în cursul atacului" și altor asemenea porcării fii echilibrat nu înnegri pagina cu versuri prea multe nici n-o albi cu prea puține și evită orice distincție prin culori dar mai cu seamă negrul și albul iar dacă totuși e musai să le întrebuințezi atunci pune întreg curcubeul să fie toată lumea mulțumită și nu medita vai în nici un caz nu medita doar prefă-te că gîndești ca nu cumva gardul de sîrmă ghimpată electrificat al ideilor tale să împiedice libera circulație a nebunilor dar cel mai sigur este să renunți la cuvinte cu totul nimic nu e mai poetic decît tăcerea unei lire cu corzile rupte

Invitat special

www.revistaneuma.ro

8

Nr. 3-4(65-66) 2023

Ioana

Dr=gan

Un finlandez la Foc§ani e ce i-a fost frică lui Gelu, n-a scăpat. Pe Otopeni se pornise un viscol năvalnic în urmă cu puțină vreme.

De data asta imbecilii de la meteo, pe care îi înjură toată lumea, au nimerit-o. La oră fixă și precisă. Gelu speră să aibă dreptate și cu continuarea, că n-o să țină mult și că probabil în curând vor începe să aterizeze cursele întârziate.

Onni îl sunase de pe aeroportul din Helsinki să-i spună că na decolat încă și că să se aștepte la pe puțin două-trei ore întârziere. Îi pare rău că știe că l-a pus pe drum de cu dimineață. Și lui Gelu îi pare rău, mai ales că n-a ascultat-o pe Dana, care urmărește prognoza meteo cu sfințenie și care i-a spus să nu se grăbească și să ia fără grijă trenul de la ora două după-amiază că tot o să ajungă în timp, și nu pe ăla de la ora zece dimineața, fiindcă sigur avionul o să aibă întârziere și el o să aștepte cu orele pe aeroport. Acum că a ajuns oricum mai devreme cu două ore decât ar fi trebuit, cu tot balamucul de la Gara de Nord și cu taxiul care i-a luat pe aparat cincizeci și patru de lei, și el a dat galanton șaizeci și tot n-a fost mulțumit șoferul care nici măcar n-a zis mulțumesc, n-a fost problemă. De groază i s-a părut că pe un sandvici cu salam și cașcaval, în care puseseră și o felie anemică de roșie, o sticlă de apă gazoasă, o Fanta Lemon și o cafea a dat o sută și de lei la mizeria de bar de pe Otopeni, unde a stat el ce a stat, până când cumva personalul, deloc politicos la banii ăștia, l-a întrebat de două ori, pe tonul ăla de dat afară de la masă, dacă mai comandă ceva. Drept care, ce era să facă, s-a simțit și a pierdut locul. Nu i-a mai rămas decât să cumpere o cutie de Cola și altă cafea, infectă, de la automat și să sprijine stâlpii, cu ochii pe ecranul de la informații, cu gândurile împrăștiate și cu o serie de întrebări pe care nu avusese curaj să i le pună finlandezului, care sigur că dormea adânc acum pe locul lui de la fereastra avionului.

N-au glumit ei pe tema asta decât o vară, dar oare cât avea de gând Onni să stea în România? Și, mai cu seamă, ce-avea să facă?

Ce-avea să facă el, Gelu, cu Onni, dacă diliului i se pusese pata să rămână pe puțin două luni, așa cum îi spusese mai demult când îl anunțase pe nepusă masă că s-a hotărât să vină în Focșani. De ce? Pentru ce? La ce? Gelu nu avea răspuns la nici una din întrebările astea.

Mari emoții avea și legat de garsoniera unde urma să-l cazeze și unde fusese până mai ieri mare șantier. Îl ascultase pe Făneluș și băgase bani frumoși în igienizare baie bucătărie și în schimbarea de mobilă, care se concretizase într-o canapea-pat nouă, un șifonier cu două uși glisante și o măsuță de cafea, vorba vine de cafea, știa el Gelu ce urma să se servească preponderent, dar așa era etichetată la IKEA, unde ajunsese din nou într-o duminică, însoțit de Dana de data aceasta, care avea interes să schimbe ustensilele de bucătărie în principal. La care s-au adăugat tot felul de nimicuri, așternut, față de masă, perdea de

D

duș, prosoape, un set nou de tacâmuri și de farfurii, plus o plantă decorativă, pe care Dana a pus ochii și i-a zis că după ce pleacă finlandezu’, dacă supraviețuiește, o vrea ea pe balcon. Au umplut o furgonetă întreagă și s-a crucit tot blocul de cât a durat numai să descarce toate pachetele și să încarce vechiturile. Gelu a cheltuit spre trei mii de euro cu tot cu zugrăvit, montat, transport, plus ce și-a mai luat Dana colateral, și a muncit cot la cot cu doi băieți dintr-o comună limitrofă, pe care a trebuit să-i cinstească zilnic cu un litru de țuică și o navetă de beri, bașca mâncarea trimisă de Dana, care nu se zgârcea la una două farfurii de ciorbă în plus.

Proprietarul fusese fericit și apreciase îmbunătățirile, dar nu considerase normal să scadă ceva din prețul la chirie, iar Gelu, presat de timp, n-a mai avut putere să se certe. Ieșise curat și acceptabil.

Făneluș făcuse controlul tehnic de calitate și considerase că nu mai face de râs România. Iar Dana, care de cât gătise în ultima vreme, atât pentru muncitorii de la garsonieră, cât și ca să-i facă mutatul lui Gelu la ea mai acceptabil, se făcuse parcă și mai rotofeie și rumenă la față. Era mai binedispusă la modul general, inclusiv la servici, unde colegii remarcaseră și kilogramele în plus dar și faptul că nu-i mai certa așa de aprig când nu ieșeau fix pe fix cu încasările și cu deconturile.

Obosit de cât a stat în picioare și preocupat de toate problemele astea noi care apăruseră taman acum în prag de Crăciun, primul după anii de zbucium trăiți cu Mimi și în timpul divorțului, când crezuse c-o să aibă puțină liniște și-o să-i tihnească și lui cârnații și sarmalele, Gelu nici nu-l văzuse pe Onni răsărind din mulțimea de călători, grăbiți să se revadă cu rudele. Împingea cu o mână o valiză și-n cealaltă mână căra două pungi din Duty Free, cu sticle care zdrăngăneau, amenințând să rupă plasticul. Însoțitoarea de bord de pe cursa Blue Air îl trezise dintr-un somn greu înainte de aterizare, cerându-i să-și pună centura și să îndrepte scaunul. Avionul fusese aproape gol. Pasagerii, cu excepția lui și a unui grup de fete tinere, studente finlandeze, avea să afle din conversațiile lor că fuseseră invitate să petreacă Sărbătorile la colegele lor din România, erau muncitorii români care se întorceau luna asta la familii, și unii își luau acum concediul tot. Frânți de obosiți, nerași și încărcați de sacoșe și bagaje, unii adormiseră chiar înainte de decolare, iar alții, ca o descărcare, se porniseră gălăgioși pe glume și schimb de impresii, fără să le pese de ceilalți care voiau să doarmă. Pe el îl abordaseră niște băieți care găsiseră de lucru în industria peștelui, la o fabrică din Kotka. Știuse asta înainte să-i spună ei de la mirosul inconfundabil pe care-l degajau hainele lor și de la tăieturile specifice de pe mâini. Nu știau finlandeză deloc, dar

9

Nr. 3-4(65-66) 2023

Invitat special/Actualitate www.revistaneuma.ro

rupeau ceva engleză, destul cât să se înțeleagă cu colegii și mai cu seamă să știe ce vrea de la ei Șefu’ cel mare, despre care n-aveau decât cuvinte bune. Era corect și le dăduse voie să plece acasă, la neveste și copii, zece zile lucrătoare. Da’ el, Onni, ce caută în Romania? Că doar nu vine la muncă!

– Tourist? O să-ți placă!

– ține minte de la noi: cel mai frumos e când se taie porcul de Crăciun! Cut the pig and eat... cum se zice, mă-n engleză, pomana porcului?

Nu știa nimeni din avion ce-ntrebaseră băieții, dar înțelesese că se mănâncă imediat după ce se înjunghie un porc tot felul de bucățele. Băieții îl asigură că n-a văzut așa ceva în viața lui și că mai bun ca pielea porcului pârlită nu e nimic pe lumea asta. Onni se gândește că mai bine să nu mai mănânce niciodată decât să asiste la așa o barbarie.

– Pește e? – întreabă Onni, ca să aibă un subiect comun.

– Ce pește! Să-l mâncați voi, nu așa, Gigi?

– La noi n-are ce căuta pe masa de Crăciun, iar mie, care mi-a plăcut înainte să lucrez la voi și crăpceanul și bibanul și borșul de somn, acum să-mi plătești greutatea mea în aur și nu-ți mai mănânc pește cât oi trăi.

– Da, băi, și mie mi s-a luat! Să nu mai văd pește în farfurie! De zile în șir, să moară mama, io nu visez decât la fripturi și la ciolan de porc!

Cu gândul la bunătățile de la masa de Crăciun, pe care i le prezentase promoțional și Gelu, băieții uitaseră de el și Onni adormise. La ieșirea din avion, de grăbiți ce erau, abia de i-au urat Merry Christmas, petrecere frumoasă în România și au și dispărut, strecurându-se printre alții mai molcomi. În așteptarea bagajului, Onni s-a oprit la Duty Free și a înțepenit de uimire cu ochii la prețul băuturilor alcoolice. Gelu îi spusese că e ieftin prin comparație cu ofertele de zile mari de la Alko, dar nu crezuse că e vorba de pe puțin de trei ori mai ieftin. În stare de șoc, cu gândul că a dat în Oulu două sute de euro pe sticlele de Finlandia din valiză, iar aici l-ar fi costat sub șaptezeci... și dacă e așa de affordable, mai bagă el acum încă o sută și mai cumpără vreo șase sticle. Să fie!

– Gelu, te salut! ține și tu o plasă, dar ai grijă că e fragil. Hai să-ți zic ceva ce-o să te bucure, sunt sigur. Am văzut cu ochii mei cât costă la voi băutura. Și știi tu ce-am decis eu, pe loc, acum?!

Nu numai că nu mai plec d-aici vreodată... dar îmi chem și prietenii! Aduc aici toată Finlanda, my friend!

N-au trecut decât vreo trei săptămâni cu totul de când Onni stă în garsoniera lui Gelu și mănâncă măcar o dată pe zi cu Gelu și cu Dana, aici la Focșani, că se și gândește în fiecare zi cum să facă și mai ales cum să-i spună lui Gelu că n-ar mai pleca înapoi acasă la el, în Oulu, niciodată.

Adevărul, pe care Onni l-a admis aproape imediat, e că a venit în România ca speriat de bombe și plin de prejudecăți. Față de colegii lui de la fabrică se arătase el entuziast și plin de chef să descopere jungla descrisă de Gelu, dar în fundul sufletului se gândise că n-o să-i placă și că n-o să se poată adapta. Nici dacă i-ar fi dat asta cineva în scris n-ar fi crezut că, de pe-o zi pe alta, o să se simtă în Focșani ca acasă.

Fragment din romanul În căutarea nefericirii, în pregătire

Nicolae Manolescu ales Pre§edinte al Uniunii Scriitorilor n ziua de 5 aprilie 2023 s-a întrunit Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, în noua componență, rezultată în urma alegerilor din Filialele Uniunii din lunile martie – aprilie 2023. Rezultatul votului pentru Președintele Uniunii Scriitorilor – anunțat de Președintele Comisiei de Monitorizare a Alegerilor, Cristian Pătrășconiu – a fost alegerea, cu 91,7% dintre voturile exprimate, a domnului Nicolae Manolescu pentru un mandat de cinci ani. Consiliul a aprobat prin vot, la propunerea Președintelui, ca dl Varujan Vosganian să ocupe funcția de Prim-vicepreședinte al U.S.R. în mandatul curent. Consiliul a aprobat componența Comisiilor Uniunii, constituite conform Statutului. S-au discutat proiectele și orientările activității Uniunii Scriitorilor în perioada următoare.

Î

ȘEDINțA COMITETULUI DIRECTOR AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMâNIA În ziua de 5 aprilie 2023 s-a întrunit Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor, rezultat în urma alegerilor din Filiale, din Comitet făcând parte următorii membri: Preşedintele U.S.R., Prim-vicepreşedintele U.S.R. și câte un reprezentant al Filialelor cu peste 150 de membri, care poate fi Preşedintele Filialei sau un reprezentant decis de Comitetul de Conducere al acelei Filiale. Președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, a propus numirea unui consilier al președintelui și a directorilor departamentelor Uniunii, toate propunerile fiind adoptate prin vot de Comitetul Director. Întrucât numirea membrilor Comisiei de Validare este atribuția Comitetului, a fost stabilită componența acestei Comisii și aprobată prin vot.

Actualitate

www.revistaneuma.ro

10

Nr. 3-4(65-66) 2023

Comitetul a decis Premiile Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” de la Târgu Jiu și Premiile „Garabet Ibrăileanu”. * În urma alegerilor din luna martie 2023, filialele Uniunii Scriitorilor au ales persoanele care le vor coordona și vor face parte din Consiliu și Comitetul Director conform Statutului.

Membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România în mandatul 2023-2028 Preşedintele U.S.R.: Nicolae Manolescu Prim-vicepreşedintele U.S.R.: Varujan Vosganian Filiala Alba – Hunedoara: Cornel Nistea Filiala Arad: Vasile Dan Filiala Bacău: Dumitru Brăneanu Filiala Brașov: Adrian Lesenciuc Filiala Bucureşti – Literatură pentru Copii şi Tineret: Petre Crăciun Filiala Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară: Radu Voinescu Filiala Bucuresti – Dramaturgie: Lucia Verona Filiala Bucureşti – Poezie: Horia Gârbea Membru în Consiliul U.S.R.: Liviu Capșa Filiala Bucureşti – Proză: Aurel Maria Baros Membru în Consiliul U.S.R.: Ștefan Mitroi Filiala Bucureşti – Traduceri Literare: Peter Sragher

11

Nr. 3-4(65-66) 2023

Actualitate

www.revistaneuma.ro

Membru în Consiliul U.S.R.: George Volceanov Filiala Chișinău: Teo Chiriac Filiala Cluj: Irina Petraș Membru în Consiliul U.S.R.: Ovidiu Pecican Filiala Craiova: Mihai Firică Filiala Dobrogea: Angelo Mitchievici Filiala Iași: Cassian Maria Spiridon Membru în Consiliul U.S.R.: Marius Chelaru Filiala Pitești: Nicolae Oprea Filiala Sibiu: Ioan Radu Văcărescu Filiala Sud – Est: Florina Zaharia Filiala Târgu Mureș: Markó Béla Filiala Timișoara: Cornel Ungureanu Membru în Consiliul U.S.R.: Marian Odangiu

MEMBRII COMITETULUI DIRECTOR AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMâNIA Preşedintele U.S.R.: Nicolae Manolescu Prim-vicepreşedintele U.S.R.: Varujan Vosganian Preşedintele Filialei Bucureşti – Poezie: Horia Gârbea Preşedintele Filialei Bucureşti – Proză: Aurel Maria Baros Președintele Filialei București – Traduceri Literare: Peter Sragher Președintele Filialei Cluj Cassian: Irina Petraș Preşedintele Filialei Iaşi: Maria Spiridon Din partea Filialei Timişoara: Mircea Mihăieş

DIRECTORII UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMâNIA – ALEȘI DE COMITETUL DIRECTOR LA PROPUNEREA PREȘEDINTELUI Consilier: Gabriel Chifu Director de Programe Interne: Cristian Pătrășconiu Director de Programe Externe: Răzvan Voncu Director de Imagine și Comunicare: Horia Gârbea Director Economic: Stela Pahonțu Director Administrativ: Dragoș Ursache

Eveniment Neuma/U.S. www.revistaneuma.ro

12

Nr. 3-4(65-66) 2023

Eveniment al Filialei Bucure§ti Poezie a Uniunii Scriitorilor în colaborare cu Editura Neuma

oi, 23 februarie 2023 a avut loc un eveniment literar deosebit de semnificativ: la Uniunea Scriitorilor a fost lansată antologia„Deasupra orașului este cerul”, a Filialei București-Poezie a US, Editura Neuma, cu sprijinul Casei de Cultură „I. L. Caragiale”, Ploiești. Volumul cuprinde versurile a 70 de poeți, membri ai filialei. Mulți dintre ei au fost prezenți, unii venind de la distanțe considerabile. A fost prezent Varujan Vosganian Prim-vicepreședintele Uniunii Scriitorilor, și el participant cu un poem în anthologie.

Mulțumiri speciale se cuvin colegelor și colegilor de la Uniunea Scriitorilor pentru ajutorul esențial în organizarea lansării.

Antologia este a cincea din seria inaugurată în 2017, toate apărînd sub egida Filialei București Poezie la Editura Neuma. Acestea au fost, pe rînd:

colegilor care au colaborat în număr mare.

Sigur de succesul și al acestei culegeri, simțind din plin solidaritatea reconfortantă a colegilor, mulțumesc Asociației Master Peace Ro Ro din Ploiești, directorului său, poetului Marian Dragomir, la a doua colaborare, și Asociației Culturale Neuma, din Cluj, directoarei sale, poeta Andrea H. Hedeș care ne este alături pentru a cincea oară”.

J

Ce stradă e asta?, 2017 București - dincolo de timp, 2018 Noaptea statuile întineresc, 2019 Orașul. Amintire și uitare, 2021 Deasupra orașului este cerul, 2023

Coordonatorul a transmis celor prezenți un salut din partea directoarei Editurii Neuma.

Referindu-se la proiectul realizat, poeta Andrea H. Hedeș a scris: „În calitate de editor, doresc deplin succes noii antologii, cuprinzătoare și la fel de valoroasă ca și precedentele și, desigur, doresc să îi asigur pe poeți că Editura Neuma le va fi alături și în viitor. Le doresc celor șaptezeci de autori să lase cititorilor amintiri puternice prin textele lor, multă inspirație și deplin succes”.

În cuvîntul introductiv al noului volum, coordonatorul antologiei și al Filialei, Horia Gârbea a spus printre altele: „Mulțumesc

Poeții prezenți au rostit, pe rînd, cîteva cuvinte adresate coleglor lor și publicului, apoi s-au întreținut într-o atmosferă cordială, bucurîndu-se de revedere.

13

Nr. 3-4(65-66) 2023

Eveniment Neuma www.revistaneuma.ro

Lansare Neuma la Gala\i Lansare Neuma la Câmpina

În ziua de 18 februarie 2023, la Casa de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, a avut loc o frumoasă lansare de carte, prilejuită de apariția volumului de poezie Absolution al scriitoarei Maria Dobrescu, apreciată profesoară din această localitate. Despre carte au vorbit, printre alții Christian Crăciun și Horia Gârbea.

A fost o ocazie pentru adunarea, la o plăcută revedere, a multor prieteni, confrați valoroși, mulți dintre ei autori Neuma, unii membri ai Filialei București-Poezie ai Uniunii Scriitorilor, iar unii ai altor filiale (Brașov, Sud-Est, Bacău). Încercând o enumerare cu cât mai puține omisiuni i-am remarcat pe Maria Dobrescu (eroina zilei, ca autoare a volumului lansa), Maria Nicolai, Ramona Müller (autoarea pozelor de mai jos), Luminita Zaharia, Carmen Tania Grigore, Cezara Răducu, Camelia Iuliana Radu. Anda Mihaela Miroiu, Christian Craciun, Florin Dochia, Mircea Teculescu, Gabriel Burlacu, Călin Dengel, Codruț Radi, Marian Dragomir, Iulian Moreanu. Și mulți alții care s-au bucurat să schimbe idei și impresii. A fost, ca totdeauna, o întîlnire a prietenilor Neumei, sub semnul amiciției.

Mai mulți autori Neuma au fost oaspeții Bibliotecii Județene „V. A. Urechia” din Galați. Momentu principal al serii de 3 martie a fost lansarea volumului de poezie„Jurnalul insurgentei anA”de Gabriela Ana Balan. A mai fost prezentat și volumul de eseuri „Zuliari și mangafale. Viața fascinantă a personajelor”. Ambele cărți au apărut recent la Editura Neuma. Mulțumiri deosebite se cuvin direcției bibliotecii gazdă, poetului A. G. Secară, moderatorul inspirat al momentului, poeților Dorina Stoica (Bacău), Gabriel Burlacu (București) pentru susținere. Au fost prezenți autori Neuma din Galați : poeții Gabriel Gherbăluță și Gabriel Nicolae Mihăilă și alți scriitori, membri ai Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor, un public numeros și receptiv. S-a remarcat solidaritatea și amiciția tuturor celor prezenți, care au configurat o atmosferă extrem de plăcută.

Interviu

www.revistaneuma.ro

14

Nr. 3-4(65-66) 2023

„România este o parte din Europa, din Uniunea European[, §i este de o importan\[ vital[ pentru c[ e parte din noi“ rHeA CristinA în dialog cu excelența sa, domnul Jose MiGuel ViñAls Ariño, Consul Onorific al Regatului Spaniei la Timișoara

Domnul Jose Miguel Viñals Ariño este Consul Onorific al Regatului Spaniei la Timișoara și președintele Asociației Via Rumania Cultura. Stabilit din anul 2007 în orașul de pe malul Begăi, este un intelectual deosebit și un fin cunoscător al istoriei, culturii, tradițiilor și spiritualității românești. S-a născut la Barcelona în 24 octombrie 1968 și a trăit în SUA, Franța, Italia și România. Este un om de afaceri de top, recent împlinind 32 de ani de activitate profesională, mare parte din acest timp fiind petrecut ca director financiar în cadrul unei corporații americane. Ulterior, și-a dezvoltat propria afacere de consultanță economică, având clienți și parteneri în România, Spania, Franța, Italia, Portugalia, Marea Britanie și Serbia. Vorbește fluent 9 limbi: spaniola, catalana, portugheza, franceza, italiana, engleza, germana, româna și sârba.

excelența Voastră, vă mulțumesc pentru că ați acceptat invitația de a-mi acorda un interviu. Ați ajuns latimișoara în 2007, iar în 2013 ați primit propunerea de a fi Consul onorific al regatului spaniei la timișoara. Ce știați de românia și de timișoara atunci?

Aș putea spune că, înainte de 2007, nu știam mare lucru despre România. România nu a fost o țară prezentă în istoricul meu. Știam despre 1989, îmi aminteam de execuția soților Ceaușescu, și în timpul în care trăiam la Paris, cu niște prieteni, am cunoscut o româncă care emigrase la puțin timp după Revoluție și nu vorbea frumos despre țara de unde fugise. Cumva, în 2006 lucrurile se schimbaseră. Auzeam mult mai mult despre dezvoltarea țării, despre intrarea ei în Uniunea Europeană prevăzută pentru 2007, despre investițiile spaniole în infrastructură și imobiliare,… dacă înainte de 2006 n-aveam niciun interes în a veni în România (în Europa de Est în general), începusem atunci să mă întreb dacă merită o vizită. Împreună cu un prieten am hotărât să venim atunci, în februarie 2007, la București, și, din nou, în aprilie 2007, la Timișoara. Evident ca n-aveam nicio idee despre limbă, un înțelegeam nimic, foloseam engleza sau italiana, chiar și spaniola… Nu îmi puteam închipui pe atunci cum viața mea s-ar schimba după acea călătorie.

Monarhia e un simbol pentru țară și pentru popor, singura formă de a păstra simbolurile departe de politică. Am căutat „Regalitate” în DEX și o văd ca sinonim pentru„Monarhie”. trăiți de 15 de ani în românia, la timișoara. Cum sunt actualmente românii de aici, din țara lor natală? Ce vă place cel mai mult în românia?

Europeni. Ca orice alt popor european. Unii foarte serioși și muncitori, alții mai puțin, unii deschiși către restul lumi, alții reacționari… Nu văd alte diferențe decât cele legate de demografie. România devine o societate îmbătrânită și, evident, acest lucru are un efect important asupra comportamentului populației și asupra viitorului ei. La fel se întâmplă și în Spania.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră cuvintele „istorie“, „spania“, „românia“, „comunism“, „monarhie“ şi „regalitate“?

la 1 februarie 2022 ați anunțat public prelungirea mandatului de consul onorific al regatului spaniei la timișoara până în 19 septembrie 2025. „Azi am primit prelungirea mandatului meu în calitate de consul onorific al Regatului Spaniei la Timișoara pentru județele Timiș, Arad și Caraș-Severin. Mulțumesc Guvernului Spaniei și Guvernului României pentru încredere. E o onoare“, ați declarat pentru mass media românești și spaniole. de ce v-ați asumat dificila misiune diplomatică de Consul onorific al regatului spaniei la timișoara? Cu ce gânduri și sentimente îndepliniți acest demers instituțional pentru spania și românia?

Istoria e baza pe care ne trăim prezentul și clădim viitorul.

Fără bază, nicio clădire nu ține.

Spania este țara mea, o iubesc fără limite, așa cum îi iubești pe părinți. România este casa mea și dacă continuam analogia, ar fi o fată de care m-aș îndrăgosti.

Comunismul este iad, fără vreo îndulcire posibilă.

Mi-am asumat funcția pentru că îmi place, pur și simplu. Îmi plăcea atunci și îmi place și acum. Funcția de Consul onorific al Spaniei la Timișoara mi-a fost propusă de dl. Ambasador de Grandes Pascual în februarie 2013. Am acceptat și am fost numit în septembrie 2013. De la început am considerat că această onoare vine și cu obligația de a fi la serviciul spaniolilor care se

15

Nr. 3-4(65-66) 2023

Interviu

www.revistaneuma.ro

află în zona mea de competență în caz de nevoie, și cu posibilitatea de a sprijini și mai mult cultura spaniolă în România. Cu timpul, am învățat că este vorba și de a ajuta mulți români care au avut sau au legături cu Spania. sunteți președintele Asociației Via rumania Cultura. Ce reprezintă această organizație culturală, care sunt proiectele și obiectivele sale principale?

Via Rumania Cultura este un ONG creat în februarie 2013 din dorința de a canaliza, într-un mod mai ordonat și mai eficient, acțiunea culturală pe care o desfășor în oraș începând cu anul 2010. Obiectivul a fost întotdeauna același: să aducem cultura spaniolă mai aproape de România și, pe cât posibil, cultura română mai aproape de Spania. Cred că aceste țări se cunosc foarte puțin una pe cealaltă, iar dorința mea a fost și este încă de a contribui la reducerea acestei lipse de cunoaștere. Proiectele pe care le realizăm sunt numeroase, dar întotdeauna legate de resursele pe care le avem la dispoziție, care nu sunt multe.

Printre cele mai consolidate se numără concursul anual de traducere de poezie din spaniolă în română, a cărui a șasea ediție va avea loc în 2023 (www.vrpoezia.ro), atelierele de desen pentru copii pe tema pictorilor spanioli, aflate la a cincea ediție, și una nouă, care ne motivează în mod special, și anume canalul de YouTube“Timișoara în spaniolă”, în care, prin scurte interviuri, prezentăm unui public hispanofon oameni din Timișoara care credem că fac lucruri ce ar trebui cunoscute: antreprenori, artiști, intelectuali, scriitori, reprezentanți ai unor organizații, profesori, spanioli care locuiesc aici... Am început acest proiect de curând și ne bucurăm să știm că, atunci când un spaniol va căuta Timișoara pe internet, va avea un canal pentru a cunoaște orașul prin oamenii săi. În afară de cele menționate mai sus, desfășurăm și alte activități culturale, cum ar fi: expoziții, prezentări, colaborăm cu alte entități... Adevărul este că facem multe pentru cât de mici suntem!

Cum este percepută cultura română (în ansamblul ei: cultural, economic, social) în spania și în europa în prezent?

Cât de importantă este românia pentru spania și pentru Vestul europei? În ciuda faptului că în toată Europa sunt multe comunități românești, o mare diaspora, nu cred că cultura română este cunoscută, și probabil, din acest motiv, este percepută într-un fel foarte incomplet. Ceva asemănător se întâmplă cu orice altă țară; și cultura spaniolă este precepută, foarte des, prin o “reductio ad absurdum”, și oamenii știu despre flamenco, toros, sangría și paella ca și n-ar mai exista nimic altceva. Sigur că se poate face un efort mai mare pentru a comunica și către restul lumii ce e cultura română (și spaniolă), dar puterea stereotiipurilor este enormă. Cea mai bună formă de a le schimba este promovând vizitele turiștilor și prezentându-le cât se poate din realitatea noastră.

Despre importanța României, ar fi multe de spus. Evident că sunt multe aspecte de luat în considerare (geografic, demografic, strategic, economic, cultural, istoric, religios, lingvistic…) și nu le putem aborda pe toate. Nici nu vreau să dau o notă. România este o parte din Europa, din Uniunea Europeană, și este de o importanță vitală pentru că e parte din noi. Pur şi simplu. românia, în cadrul spațiului estic al europei, s-a confruntat cu 50 de ani de comunism. Anul 1989 poate fi definit ca

o nouă renaştere a valorilor libertăţii şi dreptăţii în statele europei de est? Cum a fost folosită această şansă?

Cred că este mai ales o întrebare pentru istorici. E evident că 1989 reprezintă, pentru toată Europa de Est, un nou început pe care unii l-au folosit mai bine decât alții. E adevărat și că nu toate țările din blocul sovietic au trecut prin același fel de comunism.

România a fost în mod special decimată de regimul comunist și a ajuns în 1989 într-o stare de mare sărăcie.

Cred că oricine poate vedea o evoluție bună din 1989 încoace. S-ar fi putut face niște lucruri mai bine, chiar mult mai bine? Sigur că da, dar în acești ani România a intrat în Uniunea Europeană, în NATO, sperăm să intre în curând în Schengen, a primit mii de milioane de Euro în investiții, s-a modernizat din multe puncte de vedere și a reușit să mențină o economie relativ sănătoasă, cu o datorie publică și privată mult mai mică decât cele ale altor țări. S-au făcut multe lucruri și bune.

Cum sunt în prezent românii din spațiul hispanic și din afara granițelor țării? Ce vă place cel mai mult la ei? Care sunt frustrările, motivaţiile şi reușitele lor? Îmi pare rău, nu pot să răspund. Nu sunt în contact cu ei, și dacă sunt, e foarte sporadic. Merg foarte rar în Spania și când sunt acolo nu am timp să intru în contact cu românii din diaspora. În calitate de consul onorific al regatului spaniei și ca antreprenor cu experiență, aveți multe legături și contacte profesionale și diplomatice cu diverse elite culturale. Cum sunt intelectualii din românia și cei din spania? românul/intelectualul român este/începe să fie prezent pe scena socială şi/sau politică a spaniei? sau doar cultura română rămâne deocamdată singura prezență viabilă a românilor în spania?

Am un prieten jurnalist care îmi spunea recent de marele interes pe care literatura română îl stârnește în Spania în acest moment. Cred că în Spania, și nu numai, publicul a obosit să vadă că literatura străină e, în mare parte, în mâinile scriitorilor de limba engleză și, prin urmare, privește alte literaturi cu interes. Literatura poate fi o unealtă magnifică pentru a introduce România cultă în Spania: teatrul, muzica, filozofia, istoria, moștenirea culturală...

O problemă des întâlnită este complexul de inferioritate pe care cultura română îl are în fața altor culturi. Nu trebuie să aveți niciun complex. Pe canalul de YouTube “Timișoara en español”, intervievăm timișoreni care nu vorbesc spaniolă, și niciodată nu subtitrăm în românește. Limba română este o limbă latină, de o frumusețe foarte mare, și doresc să fie asociată cu oameni de cultură și de valoare mare, astfel spaniolii se pot obișnui cu ea și chiar pot înțelege multe. Româna nu este o limbă de clasa a doua, dacă nu dorim să fie, dar, dacă înaintăm cu complexe, va fi. În calitate de antreprenor de succes, sunteți preocupat de competitivitatea companiilor, a sectoarelor din economie și chiar a statelor. Pe scurt, cum este mediul de afaceri din românia în prezent și ce sfaturi le dați companiilor românești, pentru a a exista și a se dezvolta în țară și pe piața europeană, în acord cu fenomenul evoluției tehnologice contemporane?

Interviu/Proz[

16

Nr. 3-4(65-66) 2023

www.revistaneuma.ro Recent, un om de afaceri dintr-o țară europeană îmi spunea că în România lipsește viziunea pe termen lung, nu doar a companiilor, ci și a angajaților. Sunt de acord cu el. Și spun acest lucru în calitate de spaniol, o țară în care nu suntem cunoscuți în mod deosebit pentru planificarea pe termen lung. Amândurora le lipsește același lucru: o viziune pe 10 sau 15 ani în toate aspectele vieții. Uneori am impresia că acționăm de azi pe mâine, că nu ne gândim să avansăm încet și sigur, ci că vrem totul acum. Și asta înseamnă pâine pentru astăzi și foame pentru mâine. Uneori ne surprinde faptul că unele țări, în doar câțiva ani și fără resurse deosebit de importante – dincolo de eforturile cetățenilor lor – au reușit, pornind de la sărăcie, să atingă niveluri ridicate de bunăstare, iar altele stagnează sau nu fac progrese semnificative. Există o lipsă de viziune și de mentalitate a efortului, iar fără aceste ingrediente de bază nu se poate fi să fii competitiv.

Nu-mi place să dau sfaturi, dar nu cred că o companie se poate dezvolta în prezent pe piața europeană fără un angajament clar de internaționalizare. Cred că este necesar să putem genera capital pentru a finanța această dezvoltare, prin fonduri proprii dacă este posibil, fără un efect de taxare excesiv, și să investim în proiecte bine gândite, cu o strategie clară. Succesul unui proiect depinde în principal de persoana care îl generează și îl conduce și de echipa din jurul său, care împărtășește viziunea cu loialitate. Adesea dăm vina pe alții pentru eșecuri care se datorează doar unei planificări sau dezvoltări deficitare. Am avut succese și am avut eșecuri, unele dintre ele uriașe. Înveți de la toată lumea, dar o lecție importantă este că trebuie să te pregătești foarte bine înainte de a porni într-o nouă aventură, că trebuie să studiezi terenul foarte atent. Dacă nu o faci, uneori vei reuși și vei avea succes, dar de obicei nu vei ajunge prea departe. Acest lucru mi s-a întâmplat și mie în unele ocazii. De asemenea, este necesar să eșuezi pentru a învăța din greșelile pe care le-ai făcut. românia și spania au multe valori comune: istorice, culturale, religioase și chiar politice, Majestatea sa regina emerita sofia a spaniei fiind verișoara Majestății regelui Mihai al româniei. Care este relația dintre monarhie și democrație? Ce reprezintă în prezent monarhia în general (pe glob) și monarhia spaniolă în special (pentru spanioli)?

Din nou, o întrebare complexă, care nu poate fi abordată aici în detaliu. Monarhia poate exista într-o țară democratică sau dictatorială, poate reprezenta unitate sau conflict, libertate sau opresiune. Aveți multiple exemple din fiecare tip în țările din toată lumea. Spania este în Europa, și în Europa (și nu numai) unele dintre țările cele mai dezvoltate și democratice sunt monarhii.

Eu sunt un apărător convins al monarhiei parlamentare pentru Spania, cred că reprezintă un simbol al uniunii, al imparțialității, greu de înlocuit cu un posibil președinte venit din mediul politic. Evident că, așa cum e normal, există și în Spania mulți care ar prefera o republică. E o dezbatere legitimă pe care o urmăresc cu interes de ani de zile, dar momentan n-am auzit nici un argument care m-ar convinge de nevoia de a schimba, de posibilitatea de a avea, în Spania, un câștig în cazul înlocuirii. Eu rămân un monarhist convins.

’58: toamna dezam[girii (fragment din romanul Mahalaua roşie în curs de apariţie la Editura Neuma)

oVidiu MiHAlACHe liţa-i încă plină de lume, în începutul ăsta de toamnă a lui ’58, de parcă n-ar mai sta ăştia pe la casele lor neam de neamul lor. Tovarăşul P.T. Spirea se tot întreabă ce naiba sărbătoresc ăştia şi se tot poticnesc în pahare? Şi de ce se tot bucură atâta că pleacă ruşii? Că sfânta Armată Roşie părăseşte pământul udat cu sânge de eroii sovietici eliberatori? Păi, asta-i o tragedie mai mare decât bătălia de la Stalingrad şi aia de la Cotul Donului, luate la un loc. Ce-o să se aleagă de biet poporul românesc fără grija tovarăşilor sovietici? Cine-o să-l mai ghideze şi cine-o să-l mai felicite la fiecare succes în lupta de clasă? Şi cine-o să-l mai mustre tovărăşeşte la fiecare greşeală de interpretare a directivelor venite de la Moscova, direct de la tătucul popoarelor, tovarăşul I. V. Stalin?

Ia uite, na! Uite colo, vreo cinci coblizani tot pocnesc la bilele alea pe sub felinarul care nici nu-i încă aprins şi larma lor se aude până-n colţul unde adastă birjarul ăla mustăcios. De unde naiba s-o fi pripăşit şi ăsta pe aici, mai nimenea nu vrea să ştie, dar mai toţi îi ştiu povestea lui. Că-i venit din Basarabia muscalul. Încă de pe vremea Revoluţiei bolşevice a tras aicea în cartier. Cică o fi fost vreun bogătan pe acolo, pe la ei, prin Rusia ori pe la Chişinău. Dumnezeu cu mila! Ivan îi zice lumea, dar biletul de populaţie zice că-l cheamă Efrim. Dar el nu se supără şi nici Siguranţa, şi nici Miliţia nu l-au luat la rost de mult. El stă acolo pe capră şi se uită la lume, şi mai face vreo două sau trei carboave pe zi. Doar aşa, cât să-şi mai cumpere un colţ de pâine şi un sfert de rachiu puturos de la birtul din colţ. „Pleacă ruşii”! şi-i prilej de mare chiuială la comitetul central al partidului. „Pleacă ruşii” şi-i anul 1958! Şi-i bine că-l îmbătarăm pe Hruşciov! Şi se aburcă moldovenii în înaltul cerului şi se tot laudă şi-i întreabă pe olteni:„Cu ce-l îmbătarăţi, băi, pe rusnac”? Îi un fel de tăvălug, aproape intelectual, de zici că stă în loc lumea să se întrebe: oare tovarăşul P.T. Spirea din Vatra Luminoasă ce o zice şi ce opinie o avea? Dar lumea, iată, că nu stă să-l întrebe pe el, pe Păunel, căruia în cercurile lui înalte de la comitetul de cartier i se spune tovarăşul P.T. Spirea. Nu-l întreabă şi el ar smulge piepţii orişicui de pe stradă. Să fie luat la întrebări, să-şi spună oful şi să-şi plângă lacrimile. „Mama lui de culac”, îşi spune Păunel în gând. Dar îşi spune abia şoptit, încât nici gândul lui să nu se audă pe el însuşi.„Ce dracu mai face pe aici la ora asta? Să meargă odată la culcare, în hruba lui de la marginea cartierului”. Că-i deja noaptea târziu, iar recunoştinţa poporului român pentru marea naţiune sovietică încă nu a fost scoasă la iveală!

Are impresia că îl iscodeşte taman pe el rusnacul ăsta, pe care el îl bănuieşte ori că-i chiabur ori c-o fi fost închiaburit vreodată la vremea lui, ori că-i pe cale să se închiaburească.

Că nu-i spune sovietic şi nu i-ar spune în vecii vecilor! că ăsta

U

17

Nr. 3-4(65-66) 2023

Proz[

www.revistaneuma.ro

nu s-a bucurat de fericirea raiului sovietic. Că a fugit de mult din Rusia şi şi-a trădat poporul, şi i-a lăsat tocmai la greu pe compatrioţii lui care desăvârşeau Revoluţia de eliberare bolşevică. Cât de hain la suflet trebuie să fi fost rusul, dacă nu a pus şi el umărul la construcţia patriei sovietice.

– Hai cu sănătate, Ivane! Chit că nu-i vine niciodată să-i spună pe numele lui aevărat, Păunel îi repede un salut aşa, doar ca să simtă rusnacul că-i băgat în seamă şi ca să-i facă în ciudă că el nu se ascunde, ci doar trece şi el pe acolo, în fiecare joi, la aceeaşi oră.

Efrim Gilbertovici zâmbeşte oleacă şăgalnic, oleacă în zeflemea şi ridică un pic muştiucul pipei înspre frunte ca să-l salute pe tovarăşul Spirea. „Tovarăş” pe dracu, gândeşte acum birjarul ce şade pe capra faetonului coşcovit de atâta şi atâta vopsea, pe care o dă cu bidinea în fiecare an, la Sfântul Gheorghe, pe stil vechi. Mângâie cu podul palmei crupa iepei albe care se tot uită bleagă la Păunel şi-i şopteşte: – Derbedeul ăsta nici la muieri nu ştie să se ducă, că nici nu ştie bine să-şi dea jos nădragii şi să-i aşeze cuminte pe scaun, darămite să fie vreun şef pe la partidul ăla de curve, căruia-i spune, cică, comunist. Na, ia uită-te la el cum bâdâdâie din colţ în colţ ca mânzul înţărcat de încă mai caută ţâţa iepei! Nu-i aşa, Agripinucika? Şi iapa parcă ştie şi rânzeşte aşa, doar ca pentru a-i face în ciudă lui Păunel.

Tovarăşul P.T. Spirea parcă începe a se teme de rusnacul de pe capra birjei care uite cum parcă se bucură şi ea că pleacă ruşii din ţară. Că oare ce s-o alege de biata ţărişoara asta, dacă n-or mai fi tovarăşii sovietici să vadă de căpătâiul ei? Adică nici nu vrea să-şi închipuie. El chiar are nişte frisoane şi-i apar broboane de sudoare pe la tâmplele capului şi pe la încheieturile picioarelor când îl tot vede acolo, la colţ de stradă. Că uite de asta-i şi nervos, că-l pune Flavia mereu să se spele la lighean că cică miroase de pute, de fiecare dată când trece pe la ea să-l aghezmuiască cu îmbrăţişările ei, pe care Păunel le ştie a fi sincere şi cinstite.

Că el a plâns cu lacrimi amare atuncea, când tovarăşul Dej anunţase şi la radio şi în Scânteia că negreşit, în toamna asta, or să plece ruşii din ţară. Că mult bine a fost pe vremea lor şi mult bine a primit el de la ei. Că cine mai vindea atâta amar de vin făcut din doage la ruşi? Şi rachiu din mâna a doua şi a treia? Şi zeamă de varză făcută binişor cu oleacă de oţet prefăcut? Ehei, şi cine era chemat la toate sindrofiile legate sau nu de felurite sărbători de ale lor? Tocmai el, omul de nădejde! Tovarăşul P.T. Spirea, căruia ruşii de la regimentul de tancuri aciuit în coasta Leordenilor îi spuneau aşa, mai într-o glumă, „tovarăşul Paunschi”. Ehei, ce vremuri erau! Uite că nu-s decât vreo câteva luni de zile, şi uită-te dumneata că el se simte pustiit în suflet şi parcă i-ar da ghes taman sufletul ăsta să meargă tocmai la Mitropolie să aprindă o lădiţă mare cu lumânări ca să se întoarcă ruşii şi să nu mai plece. Puşchea pe limbă şi blestem de gând nenorocit!

Ce să caute el la Mitropolie? Dar s-ar duce şi acolo, numai să nu-i sperie lui sufletul plecarea asta a ruşilor, pe care încă nu o crede. Şi-o să rămână el doar cu oltenii de dincolo de Dăbuleni şi cu niscai bănăţeni care-s calici la bani. De moldoveni nici nu vrea s-audă, că ăştia nici n-ar trebui să mai trăiască aici-şa în patria latinilor închiaburiţi. Ei au ţara lor acolo, la republica sovietică şi socialistă moldovenească. Şi nu pricepe Păunel de ce tovarăşul Stalin, în imensa lui gândire genială, care-l depăşeşte până şi pe Lenin, n-o fi luat felia aia mare până la munţii Carpaţi, până pe la Focşani, la vale, ori chiar până la Focşani, dar nu prea mult, ca să ne lase şi nouă viile. Iar asta doar ca să le facă un bine moldovenilor.

„Pleacă ruşii”! Şi parcă vede pe fiece chip pe care-l întâlneşte pe stradă o bucurie ascunsă şi-i vine să urle de durere şi îi vine s-alerge şi să-i ia de cot şi să-i întrebe în faţă: „Apoi cum îndrăzneşti dumneata, tovarăşe, să te îndoieşti de măreţul popor rus?” Îl chinuie nişte lacrimi ce nu-i dau pace şi sar pe obrajii lui ca atuncea când ar fi trebuit el să se frângă de durere, că-i muriseră vreo doi fraţi prin război. Sau trei? Că nu-şi aduce aminte bine acum de nevolnicii ăia din şatră. Se ridică oleacă pe vârfuri ca să dea roată cu privirea la lumea care merge în treburile ei prin capătul Vetrei Luminoase. Uite-l pe ăla, că-l ţine minte cum râdea în hohote în ziua când a murit Stalin şi bine-a fost că l-a ţinut minte, că n-a mai primit loc de tarabă la Obor, că l-a denunţat Păunel la comitetul de cartier. Şi uite-o şi pe mătrăguna aia, femeie de zici că-i la casa ei, c-o ţine minte cum mai sporovăia pe la porţi cu alte surate şi scuipa cojile de seminţe în dorul lelii, în loc să-şi pună broboada neagră şi să cadă în genunchi la auzul pierderii farului călăuzitor al lumii, tovarăşul de fier de la Kremlin. Îi are la răboj pe toţi, dar asta îi deja prea mult şi-i vine să se repeadă cu dinţii în beregăţile lor şi să-i aducă la ascultare, precum făcea popa de lângă şatră, atuncea când venea să-i bată pe ţigani, că nu se spovedeau înainte de Paşte. Şi-a fost şi la gară şi-a pus nasul între sârmele ghimpate ca să vază dacă-o fi adevărat, că lui nu-i venea a crede. A şi-ntrebat în stânga şi-n dreapta, până a primit două bastoane peste coaste, de era să-i smulgă şi inima din piept. Dar nu s-a supărat pe miliţionerii ăia tineri. Îşi făceau şi ei datoria şi protejau pe eroii sovietici de închiaburiţii şi burghezo-moşierii pe care-i asmuţise renegata aia de Ana Pauker împotriva lor. Îi bine, de bună seamă că totuşi nu făcuse vreo hârtie pe care s-o trimită la comitetul central, cum făcuseră alţii. Direct lui Dej, netrebnicul. Ca să aibă după aia ce să scotocească dubele negre, noaptea, cartierele Bucureştilor. Îşi duce amarul în suflet şi-aleargă acuma de unul singur, de fiece dată când mai aude vreun marş sovietic prin cartier, la megafon. Câte unul mai zice: – Tovarăşe Spirea, păi unde-alergi matale aşa de grăbit? Ţi s-a terminat vinul din butoaie, ori iar se împart butelii de gaz gratis pentru tovarăşii de la partid?

– Mama ta de burghez îndiavolit în rele! îi răspunde printre dinţi Păunel, zâmbind tovărăşeşte, aşa cum învăţase el la şcoala serală a cadrelor muncitoreşti de lângă Halele Traian.

Poezie

18

Nr. 3-4(65-66) 2023

www.revistaneuma.ro singură și totuși cât de frumos mă deschid spre noile lumi pe care le inventez și mă reinventează atunci când simt cum pășești prin mine în vârful picioarelor de parcă ți-ai dori să nu știu că ești acolo și totuși poezia nu minte

de vorbă cu tine uneori te întreb cum e să exiști doar în mintea mea paradox al lumii mele nevăzute tu nu îmi răspunzi

Maria Gr=dinaru

îmi iei gândul în brațe îl strângi tare până când simt că tot ceea ce mă face fericită se află deja în mine

magister ludi păream blocată într-o adolescentă netrăită la timp vulnerabilă cu toate emoțiile la vedere dar nu îmi păsa tu ai rămas de veghe în lanul meu cu secară și doar asta conta

reality vei fi mereu iubitul cu care am împărțit doar în gând pâinea cea de toate zilele cel pentru care am făcut să răsară un soare nou din fiecare îmbrățișare neîntâmplată cel care s-a ascuns în mine ca să îmi dicteze acum aceste versuri

până când într-o zi dăm amândoi buzna unul peste altul precum două uragane care nu știu să bată la ușă

absențe zi de zi mă gândesc la tine ca la cea mai frumoasă clipă neîntâmplată îmi place să-ți inventez tot felul de scuze ca să îți motivez absența ridic uneori ziduri înalte până la cer și mă întreb dacă îți dorești cu adevărat să câștigi această cursă inutilă a nepăsării

senin îmi place să cultiv câmpuri întregi de liniște în care să-mi rostogolesc cele mai frumoase gânduri să fiu doar eu cu lumile mele spectaculare fără carduri micro sd și fără horoscopul doamnei neti sandu

sărutul în fiecare seară îmi inventez un sărut la aceeași oră închid ochii și te aștept culmea e că deși se întâmplă mereu la fel sărutul e total diferit prea firesc prea ca niciodată prea ca prima dată

final de război există o graniță între mine și tine o graniță și mii de eroi îngropați de vii în tranșee de mine

implozie

de tine

eu mă prefac că nu exiști tu te prefaci că ai uitat de mine

de noi

19

Nr. 3-4(65-66) 2023

Confesiuni/Poezie www.revistaneuma.ro

Victoria Milescu Ce este poezia? ând te întrebi ce înseamnă poezia, întrebare veche decând lumea, e ca şi cum te-ai întreba ce este viaţa, ce este moartea, ce este timpul. Sunt marile întrebări ale umanităţii, cărora oamenii s-au simţit datori să le răspundă în fel şi chip. Oare ce a fost la început? Poezia sau viaţa?

Când Borges a fost atacat de nişte hoţi care l-au somat: ,,La vida or la bolsa“, poetul argentinian le-a replicat senin: ,,La vida“, decumpănindu-i, după care aceştia au luat-o la fugă. Poezia înseamnă frumuseţe, frumuseţea înseamnă uneori durere, durerea naşte versuri scrise cu lacrimi, sânge şi sudoare, ca într-un continuu război de atac şi apărare. În scurtele-i armistiţii, poetul îngroapă în sicrie de cristal ori de plumb cadavrele a zeci şi zeci de poeme. Poezia m-a salvat de multe ori. În timpul unui cutremur, scriam, deşi mai normal la acea oră era să dorm. Am continuat să scriu şi sub replicile cutremurului, cu o tensiune mai mare. Era un avertisment: să mă grăbesc. Poezia nu are tot timpul din lume. Fiecare timp are poezia lui. Uneltele sale sunt gândurile, iar veşmintele sunt cuvintele. Uneori ele se uzează şi rămâne doar pulberea unui suflu al inimii celui care a scris-o, însă cel împătimit prizează fermecat. Poezia este magie. Dacă muzica scoate din doar şapte note, uneori cutremurătoare simfonii, ce poate scoate poezia prin fisiunea nucleară a cuvântului! Poezia e cuvânt şi muzică şi încă ceva. Cineva mi-a spusodată, după ce i-am citit o poezie: ,,N-am prea înţeles, dar e frumos... “ Câţi n-am spus asta în faţa a câte unui obiect de artă ce nu-şi revela imediat taina. Uneori ne place un lucru fără să ştim de ce, şi poate nici nu vrem să conştientizăm de ce ne place acel ceva. Poetul-magician activează amintirile noastre din paradis. Poezia e amintirea paradisului în care am fost cândva. Acolo comunicam prin versuri. Aici suntem fericiţi dacă prindem clipa de graţie a unui semn pe care îl traducem în limba pământească, apoi în cea românească. A scrie poezie înseamnă a traduce cosmosul cu ale lui splendori. Uneori le vizităm în somn, iar când ne trezim, dacă avem putere să ne desprindem de vis, ne chinuim să punem pe hârtie câteva frânturi de imagini şi constatăm cât de puţine cuvinte avem.

Trudim la nevăzut. De ce o facem? Poezia include posesia unui daimon asupra unui suflet dispus la sacrificiu. Poetul îşi acceptă jertfa sacrificială pentru ca umanitatea să urce încă o treaptă pe scara fulgerată de sunet şi culori ce leagă cerul de pământ. Sau ceea ce credem că e cer şi nu pământ de aer. Cei vechi vorbeau puţin, esenţial, poetic. O, cezura lor! Poezia ne-ar putea spune adevărul despre noi dacă ne-am lepăda de obsedantele şi atât de obositoarele noastre curiozităţi: de unde venim, încotro plecăm? Noi suntem nerăbdători, grăbiţi! Fiind eternă, poezia nu se grăbeşte. Poate poezia să schimbe lumea? Cred că da, dar nu lumea aceasta. Poezia poate fi hrană când eşti flămând, poate fi armă când eşti nedreptăţit. În câte mișcări de stradă nu s-au scandat versuri de revoltă! Poezia poate fi şi unealtă prin care oamenii coagulează cuvântul în faptă. Poezia e dincolo de cuvânt, dar fără cuvânt îşi pierde rostirea. Se spune că ceea ce numim devine informaţie, existenţă. Poezia există în fiecare răsărit de soare şi de lună, în peisaje spectaculoase, în descărcările neverosimile de ploaie, de zăpadă. Când o rostim se întrupează în poet, alesul fericit ce trece prin vremuri nefericite mai mereu, neregăsindu-şi locul, nici înţelegere, nici preţuire. Oare de ce sunt din ce în ce mai mulți cei care spun: Cine mai citeşte azi poezie? Acestora le răspund simplu, cu glasul unei lacrimi ce nu vrea să se vadă şi nici să se reverse: Noi.

C

Lumina iernii De-atâta lumină izbucnind de pretutindeni, întunericul se făcuse mic de tot aproape cât un băț de chibrit pe care o fetiță încerca să-l aprindă să încălzească umbra mea diformă și friguroasă mă oprisem lângă o casă de unde se auzeau cântece vesele de sărbătoare zăpada orbitoare cânta și ea fluturi argintii dansau sub lună în depărtare ca un far – un om de zăpadă pentru cei rătăciți umbra mea se învârtea în jurul meu căutând un motiv, o scuză, ceva să se desprindă de mine voia să danseze și ea cu cei fericiți prin ninsorile de diamante, de stele.

Catastrofa nimicului Lumea e drăguță cu mine, așa cum ești cu orice insectă inofensivă, fără potențial, perspectivă dar ei nu înțeleg că eu sunt o ființă fericită care nu are nevoie de nimic din ce se vede și se aude în jur nici măcar de aerul din care toți se înfruptă cu lăcomie nu stau la coadă pentru merite excepționale nici ele nu se bat pentru mine ce bine, să treci nevăzut printre cei ambițioși, furioși, grăbiți să mai smulgă o clipă din marele insectar unii mă calcă în picioare câte unul, odată la o mie de ani își cere iertare nici el nu știe prea bine pentru ce viitorul depinde de ce voi salva mai întâi și mai întâi din avionul ce se va prăbuși din cauze necunoscute burdușit cu păsări, animale în pereche cu semințe ale binelui, ale răului.

Poezie www.revistaneuma.ro Ce-ți pasă...

20

Nr. 3-4(65-66) 2023

Rime

Ce-i pasă vântului că n-ai mâncat azi decât o coajă albastră de cer spânzurată de creanga unui copac desfrunzit ce-i pasă că te-ai ascuns într-un cocor călător nimeni nu-l oprește la graniță să-i ceară actele, să-l amendeze pentru transport ilegal de suflete ce-i pasă norului dacă se destramă mâine se va împlini sub un chip mai frumos se va uita la tine, superior: eu pot, tu de ce nu... într-o lume fragilă, volatilă ce poate fi învârtită pe degete înainte ca ea să observe, să se dezmeticească să trezească din somn planeta pierdută...

Cât de departe-i vremea când ne amăgeam cu trucuri de puştani rebeli –, o rafală de sentimente, o furtună de emoţii tari mai fac şi-acuma larmă în inimă şi-n sânge de parcă cineva ar sufla îndârjit în instrumente tubulare din care aerul iese printre degete cântând; cât de departe-i vremea de care îmi amintesc cu flenduri lungi de nostalgie – când îi făceam pe miliţienii pântecoşi să fugă după pletele noastre şi să scrâşnească de neputinţa de a ne prinde, cu câtă plăcere ar fi ţăcănit din foarfece, cum ne-ar fi mutilat, cum ne-ar fi sfâşiat pantalonii trapez şi cămăşile negre cumpărate pe sub mână, cum ne-ar fi bătut cu propriile curele late de piele şi cataramele mari de alamă făcute manual în atelierele mecanice din oraş; o, cât de departe-i vremea când phoenix cânta melodii la un caval crăpat şi spărgea-n auzul nostru tobe de mânie, eram tineri, ne puteam permite aproape orice nebunie, ne riscam libertatea de parcă n-am fi căutat decât nişte rime la o băşcălie.

Mi-am început viaţa când alţii şi-o terminau, spunând: poartă tu mai departe firul ăsta de viaţă un fir cu noduri şi răsucit aşa l-am moştenit nu-i vedem capătul du-l mai departe, în spinare e o parâmă de la corabia cu suflete ele ne trimit semne, vise premonitorii prin perdele de ceață ne încurajează într-un fel obiceiurile noastre blânde ori crude în fiecare zi suntem aceiași dar alţii ne privim în ochii celorlalți întrebând: Oare cine sunt eu? cei mai mulţi nu răspund.

Mâna stângă Biata de tine, de-acum tu vei duce tot greul: plasele cu cartofi, cu urzici, cu fluturi cărţile cu pagini nescrise, sticle cu lapte pentru copii medicamente pentru bătrâni, dorinţe, vise tu vei trage după tine blocul cu oameni adormiţi dimineaţa, vei duce planeta la grădiniţă, la şcoală tu vei fi înţepată pentru vaccinul antigripal, antirabic, antitetanic, antiaerian tu te vei prinde de bara autobuzului, disperată că viaţa pleacă din staţie fără tine tu vei face acel semn când cobori treptele podiumului de premiere sub reflectoare pe tine a căzut năpasta, mâna mea stângă, nedreptăţită încă din naştere, ce atingi spargi, strici tu vei face de acum totul, în felul tău, căci dreapta a sfârtecat-o un poem cu colţi de argint.

Kocsis Francisko

Parâma vieţii

Pajişte În oraş nu mai găseşti nicăieri un loc în care să te simţi ca la începutul lumii, fără constrângeri, fără ochi bănuitori, fără camere de supraveghere, fără excremente de câine, fără flacoane de bere, fără urme de barbarie, de aceea am plecat ca împins de brânci de nostalgie, am lăsat în urmă oraşul de parcă aş fi fugit dintr-o căldare de vulcan încă fierbinte sub picioare, departe de zgomot, de munţii de gunoaie, de larma vocilor răstite, de bisericile cu difuzoare de jur-împrejur, de locul în care câteodată umbli pe stradă ca o arbaletă cu coarda trasă, gata de descărcare; am plecat de parcă aş fi căutat o scăpare dintr-o strânsoare căreia pot să-i spun stres, claustrare, fobie, angoasă, neagră supărare; împins de această dorinţă tăioasă de descătuşare, am urcat spre pajiştea de sub lizieră ca să mă tăvălesc nestingherit în iarbă, să mă fac vecin cu gâzele, furnicile, fluturii, păsările, cu iarba, grozama, arţarul, cireşul, stejarul, să mă simt din nou acasă, să ştiu că lumea nu-i pierdută cu totul, că pe alocuri mai există chiar cum a-nceput.

Fardul Pe chipul tău, uimirea îşi încearcă fardul, tuşele grele sunt de-a dreptul uimitoare – ce portret superb apare în reflexii smulse din bronzul tras în unghiuri suitoare, ce chip alungit de sfântă mirată de eres şi de simţiri ce trezesc în ochi sperieturi, trădând şi cui nu te cunoaşte că pe partea nevăzută se-ntind puzderii de zgârieturi.

21

Nr. 3-4(65-66) 2023

Eseu

www.revistaneuma.ro

Salinger dup[ Holden Caulfield. Ingerin\e deranjante ștefAn borbély n prima decadă a lunii mai 2009, editurile Nicotext din Suedia și Windupbird Publishing din Regatul Unit au dat publicității un surprinzător roman de 277 pagini, scris de un necunoscut care semna John David California, intitulat 60 Years Later: Coming Through the Rye. Era prezentat pe coperta a IV-a ca fiind un „debut uimitor” („an astonishing debut”) și o ”minunată continuare a unuia dintre cele mai îndrăgite texte clasice de care dispunem” („a marvelous sequel to one of our most beloved classics”).

Eroul este un bătrânel de 76 de ani, numit „Mr. C” (niciodată Caulfield!), măcinat de serioase probleme urologice, retras, pentru a-și consuma singurătatea și un trecut angoasant, într-un stabiliment pentru vârstnici numit Sunnyside, unde ajunsese după ce fusese într-o primă instanță profesor la o școală, apoi căsătorit cu o femeie numită Mary. Mai aflăm despre Mr. C că el are într-un alt oraș, dar tot într-un azil pentru vârstnici, o soră numită Phoebe, pe care dorește s-o „elibereze” de vicisitudinile vieții captive (deși are Alzheimer).

Virtual incriminanta precizare că textul reprezintă o „continuare” („a sequel”) a unui text clasic și o sumedenie de elemente structurale presărate de-a lungul și de-a latul său indică faptul că romanul de referință este faimosul The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară) al lui J.D. Salinger, apărut în 1951, identitatea autorului fiind sugerată și de inițialele J.D. pe care și le atribuie autorul secret al noului roman. Neplăcut surprins, Salinger, retras din viața publică pe proprietatea sa de la Cornish, New Hampshire, îi intentează un proces autorului, obținând în instanță interdicția de a pune în circulație cartea în Statele Unite. Argumentul principal al lui Salinger este acela că Holden Caulfield, eroul rebel din De veghe în lanul de secară, este definitiv fixat în trecut, într-un moment „închețat” al acestuia, orice tentativă de resuscitatare fiind neavenită.

Dorința lui J. D. Salinger de a-l „criogeniza” pe Holden Caulfield, închizându-l pentru totdeauna într-o capsulă înghețată a anului 1951 („a moment frozen in time”) s-a dovedit a fi, de-a lungul întregii vieți a scriitorului, atât de obsesivă, încât ea a generat o serie de reacții virulent defensive, începând cu interdicția ecranizării romanului – de care s-au interesat o serie de mari regizori, cum au fost Elia Kazan, Billy Wilder și Steven Spielberg – , continuând apoi cu îndârjita luptă de baricade purtată pe teren pentru a-i împiedica pe intruși să pătrundă în perimetrul gospodăriei de la Cornish și de a-l fotografia pe reclus – nu întotdeauna încununată de succes, fiindcă unii reporteri, trimiși acolo pentru a-l „vâna” pe locatar, au izbutit să facă fotografii chiar la bătrânețe, multe dintre ele fiind și publicate – și terminând cu intentarea unor procese, cel care a precedat acțiunea în justiție înaintată împotriva lui Fredrik Colting fiind procesul din 1986 împotriva criticului literar, poetului și editorului britanic Ian Hamilton (1938 – 2001), autorul unei monografii care urma să se intituleze J.D. Salinger. A Writing Life.

Verdictul de interzicere a publicării și comercializării volumului a fost parafat în data de 27 ianuarie 1987, motivul supărării lui Salinger – în afară de reticența de principiu de a se vedea reflectat prin vizorul unul biograf – fiind unul minor, Hamilton folosind, în limita rezonabilă a fair dealing-ului și a furnizării tuturor indiciilor

Î

de proveniență obișnuite în asemenea cazuri, câteva pasaje din scrisorile trimise de-a lungul timpului de către Salinger și donate de către destinatari unor biblioteci publice. Formal, citările n-ar fi reprezentat un impediment și, cu atât mai mult, n-ar fi putut constitui motiv pentru interzicerea apariției unei cărți, fiindcă epistolele se aflau în locuri publice, unde Hamilton le-a consultat perfect legal, așa cum ar face fiecare exeget responsabil, numai că în legislația americană a copyright-ului există o reglementare potrivit căreia textul (conținutul) unei scrisori rămâne în proprietatea celui care a scris scrisoarea, valoare circulatorie având doar obiectul ca atare, adică suportul de hârtie și, eventual, plicul. Prevalându-se de această prevedere, avocata Marcia B. Paul (aceeași care îl va asista pe Salinger și în procesul intentat lui Colting) va obține interzicerea volumului, Ian Hamilton decantându-și frustrarea prin reelaborarea textului într-o carte care se intitulează In Search of J.D. Salinger (În căutarea lui J.D.S., 1988), în care el povestește întreaga tevatură prilejuită de scrierea și interzicerea intenției sale inițiale.

Dacă lupta împotriva unor străini a fost destul de ușor purtată de către Salinger, soldându-se, în unele cazuri, doar cu înspăimântătoare supărări punitive, confruntarea cu cei apropiați s-a dovedit a fi mai dificilă. Cea dintâi s-a petrecut în 1953, în toamna de după mutarea în sihăstria de la Cornish, când Salinger, bun prieten cu adolescenții din zonă, așa cum își amintesc majoritatea martorilor din acele vremuri, dar mefient „programatic” față de adulți, a convenit să-i acorde un interviu liceenei Shirlie Blaney de la Windsor High School, pentru a fi publicat în suplimentul lunar școlar pe care ea îl redacta pentru Claremont Daily Eagle. Fiind vorba de faimosul autor al lui Catcher in the Rye, care se afla de doi ani pe lista celor mai cumpărate cărți din Statele Unite, redactorii publicației au decis să scoată interviul din supliment și să-l publice pe prima pagină, Salinger simțindu-se trădat de către o adolescentă care s-a grăbit să acționeze mercantil și oportunist, „așa cum fac adulții”. Unii martori afirmă că acesta a constituit impulsul care l-a determinat să scriitor să devină sihastrul radical care a fost, rupând toate relațiile cu adolescenții din zonă, pe care, până atunci, îi transporta la meciuri cu mașina proprie, și construind un gard înalt în jurul proprietății sale.

Mai trebuie să reținem, din această pățanie, un amănunt cu care ne vom mai întâlni pe parcursul eseului de față, unele din detaliile ei putând să fie socotite ambigue, dacă nu am ști că sunt locuri comune în exegeză. Momentul pe care Salinger l-a urât cel mai mult în viață, transformându-l într-o neurastenie specifică, echivalentă cu o „marcă” personală, a fost acela în care un adolescent sau o adolescentă trece pragul magic al inocenței juvenile și devine „adult” (sau se comportă ca atare). Adolescentele care l-au fascinat pe Salinger și pe care el a izbutit să le atragă au fost, fără excepție, „copile întârziate”, suspendate într-o pubertate indecisă, capabilă să păstreze, chiar și-n pragul de maturizare, ingenuitatea copilăriei. După o primă căsătorie pripită cu Sylvia Welter, în Germania, pe când Salinger era încă soldat, ea durând mai puțin de nouă luni (1945-1946) – e de precizat că, fizic, Sylvia nu corespundea „paradigmei” fizice adolescentine –, au urmat Jean Miller, Claire Douglas și Joyce Maynard, toate având sub douăzeci de ani atunci

Eseu

www.revistaneuma.ro când le-a magnetizat Salinger, seria încheindu-se, într-o notă conjugală aparte, fiindcă nici ea nu corespondea „paradigmei” fizice, cu Colleen O’Neill, ultima consoartă a scriitorului cu care cercul se și închide într-o notă subiacent psihanalitică, aceasta fiind, de fapt, și picanteria cea mai interesantă a relației. Numele de familie al văduvei (legatară testamentară a Trustului Salinger în momentul de față, împreună cu fiul Matthew) coincide cu cel al primei mari iubiri din viața lui Salinger, Oona O’Neill, fiica dramaturgului Eugene O’Neill, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, consumată incandescent timp de doi ani, în 1941-1943. Oona, despre care majoritatea exegeților spun că a reprezentat prototipul fetiței-femeie din psihicul de adâncime al lui Salinger, va rupe relația cu el și se va căsători, în data de 16 iunie 1943, cu Charlie Chaplin, alimentând pentru multe luni bune presa de scandal și bârfele din Statele Unite, din cauza opoziției vehemente față de căsătorie a dramaturgului și a diferenței de vârstă dintre cei doi soți, Chaplin având 54 de ani atunci.

După nemulțumirea cauzată de interviul lui Shirlie Blaney, Salinger se va confrunta cu eșecul mariajului cu Claire Douglas (prototipul lui Franny din Franny și Zooey), care avea 19 ani atunci când a cunoscut-o scriitorul, căsătoria, parafată în data de 17 februarie 1955, soldându-se cu nașterea lui Margaret (numită Peggy în familie), în data de 10 decembrie a aceluiași an, dar și cu o separare în 3 octombrie 1967, Claire nesuportând nici „ciudățenile” de comportament de tip oriental asumate între timp de către scriitor (vegetarianism, homeopatie, relativă și foarte controlată abstinență sexuală, băutul urinei proprii etc.), dar nici faptul că Salinger îi ținea companie foarte puțin din durata unei zile, preferând să stea și să scrie în „buncărul” inaccesibil pe care îl atașase gospodăriei sale de la Cornish, unde se ajungea printr-un pasaj ascuns privirilor, interzis chiar și membrilor familiei. Justiția va decide în favoarea soției, Salinger pierzând o imensă sumă de bani și aproape întreaga proprietate, cu excepția unei parcele anexe pe care își va dura o casă, locuită până la sfârșitul vieții. În schimb, Claire Douglas își valorifică foarte înțelept emanciparea, reluându-și studiile și devenind, în cele din urmă, un psihanalist de sorginte jungiană cu o clientelă selectă.

Teama lui Salinger că ea își va materializa trecutul printr-o lucrare documentară cu caracter autobiografic se va dovedi a fi nefondată, dar nu același lucru se va întâmpla cu o altă adolescentă magnetizată de către scriitor, Joyce Maynard, care îi va face destule necazuri.

Povestea cu ea s-a derulat după tipicul vieții pasionale a lui Salinger, ceea ce înseamnă că a contactat-o el, trimițându-i o scrisoare în primăvara anului 1972, la Yale, unde era studentă în primul an și începuse să publice. Joyce avea 18 ani atunci și, spre supărarea tatălui ei, se va muta peste un an la Salinger, convenind amândoi să se abțină de la sexul vaginal, pentru a practica celelalte forme. Bunul cititor ar putea fi oripilat de aceste detalii prea intime, însă ele apar în toate exegezele, inclusiv în memoriile protagonistei, motiv pentru care se cuvine să le extragem din registrul secretelor de alcov și să le mutăm în sfera ecuațiilor abstinentspiritualiste (de sorginte indiană) în care Salinger începuse să gândească erosul după întoarcerea din campania militară europeană.

Metabolizând – à la legère, în cheie personală, trebuie să concedem – precepte din Bhagavad-Gita, care devenise cartea sa de căpătâi, el va promova faimoasa „abstragere de la consecințele faptei”, despre care Krishna îi vorbește lui Arjuna („Săvârșește, deci, fapta ce trebuie făcută, mereu desprins [de ea], căci omul care făptuiește desprins ajunge la culme”), echivalentă cu un proces de spiritualizare.

Detaliul cel mai șocant în această privință pentru cititorul pudibond îl reprezintă episodul de la începutul anului 1949, când

22

Nr. 3-4(65-66) 2023

Salinger o cunoaște la Daytona Beach pe Jean Miller, care avea atunci doar 14 ani, fiind asemănată de scriitor cu inocenta Judy Garland, faimoasa actriță din Vrăjitorul din Oz. Peste patru ani Jean Miller va face vizite regulate la Cornish, practicând același tip de erotism abstinent, spiritualizat: „N-a fost nimic fizic între noi până mai târziu. Mă duceam la Cornish, petreceam noaptea cu el în același pat. Eu de o parte, el de cealaltă. S-a întâmplat asta în repetate rânduri, fiindcă nu era alt pat în care să dormi. [...] A fost o relație asexuată.

Eram amici. Eram prieteni. Nici vorbă de sex.” Ulterior, Jean este cea care duce lucrurile mai departe, cu prilejul unei călătorii la Montreal, unde se produce dezvirginarea, echivalentă, pentru Salinger, cu complexul decăderii din starea de grație (sau Zen, cum îi spunea Salinger) și cu „macularea” inocentei, ceea de duce la o separare bruscă, inexplicabilă până la un punct pentru fată:„Am văzut cum un voal îi întunecă fața – consemnează Joyce –. I-am fixat privirea.

Era una de oroare și de durere. A fost teribil și a schimbat totul. Am înțeles că s-a terminat. Căzusem de pe piedestal.”

Exegezei nu i-a scăpat, desigur, disimetria cu Lolita lui Nabokov, carte care apare cu doar patru ani mai târziu (1955) decât De veghe în lanul de secară. Mai există un aspect relațional aici, cu cinematografia și, în special, cu Hollywoodul, pe care doar îl semnalăm, fără să intrăm în detalii. Anii‘50 au promovat cu fervoare, de-a lungul și de-a latul Americii, un anumit prototip al inocenței fizice eterice, întruchipat de fetițele-femei, pe care Nabokov n-a făcut decât să-l diabolizeze. Nu e locul să insistăm aici, însă devin interesante, în acest context, analizele dedicate ritualisticii mondene din marile orașe de pe ambele coaste ale continentului american, est și vest, care nu scapă prilejul de a menționa câteva memorabile protagoniste ale „balurilor debutantelor”, de la Oona O’Neill la Jacqueline Bouvier (Kennedy, Onassis), ultima fiind marea revelație a anului 1946. Cuvântul teenager intră în uz în 1944 și începe să fie folosit pe scară largă, marcând inclusiv tranziția de la paradigma maternă a feminității, dominantă totuși în anii‘50 (fusese războiul, Statele Unite trebuie să fie reconstruite, inclusiv demografic) la cea a adolescenței, care va triumfa în Contracultura anilor‘60.

Joyce Maynard îl va contraria adânc pe Salinger, fiindcă ea nu se va limita să plece îndurerată de la Cornish, ci va scrie memoriile conviețuirii lor, intitulate At Home in the World (Acasă în lume, 1998), prin care autoarea nu numai că făcea public ceea ce ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în spatele perdelei dese de arbori care ferea de priviri indiscrete proprietatea de la Cornish, ci își oferea și o revanșă, întrucât din prima ei carte, publicată în anul 1973, cel al separării de Salinger (Looking Back: A Chronicle of Growing Up Old in the Sixties), detaliile conviețuirii cu „omul devenit enigmă” lipseau cu desăvârșire, omisiunea fiind premeditată. Cu At Home in the World în brațe, Joyce Maynard îl va vizita inopinat pe Salinger (5 noiembrie 1998), va trece, în numele trecutului, de bariera magică menită să izoleze casa, trezindu-se, după mărturia ei, în fața celui mai oribil torent de invective de care a avut vreodată parte, cearta cumplită consumându-se pe prag, reproșurile lui Salinger fiind adresate unei „ființe umane insignifiante” („a worthless human being”), care a dus o viață„superficială și lipsită de sens” („a shallow and meaningless existence”), putându-se socoti norocoasă că a fost scoasă din anonimat prin intermediul unei relații pe care a subestimat-o, fiindcă, ar fi trebuit să știe că, de fapt, nimic din ce a fost între ei nu fusese autentic.

Maynard s-a retras, dar s-a socotit eliberată de orice opreliști, revenind asupra relației sale cu Salinger ori de câte ori i s-a oferit prilejul, cum a fost, de pildă, și un text publicat în nr. din 1 aprilie 2021 al revistei Vanity Fair, intitulat Predatory Men With a Taste for Teenagers (Masculi prădător cu gust pentru adolescente), în care se

23

Nr. 3-4(65-66) 2023

Eseu

www.revistaneuma.ro

face o comparație între pasiunea lui Salinger pentru ea și cea a lui Woody Allen pentru Dylan, fiica adoptivă de numai șapte ani a Miei Farrow, în ambele cazuri fiind vorba – scrie Maynard – despre transformarea unei fetițe în „partenera sexuală a unui narcisiac” („sexual partner of a narcissist”). Dincolo de aspectele sordide ale ambelor cazuri, devine interesantă o observație pe care o face autoarea în treacăt, potrivit căreia „atunci când am publicat cartea care povestește despre ce s-a întâmplat între J.D. Salinger și mine, se prea poate să-l fi omorât pe Holden Caulfield”. Ea trebuie asociată și cu ultima propoziție pe care, cu prilejul furtunoasei întâlniri, Salinger i-o aruncă vizitatoarei sale („Problema ta, Joyce, este că tu iubești lumea”), prin intermediul căreia sihastrul de la Cornish reafirmă aderența sa la „doctrina renunțării” din hinduism, consemnând ultimul stagiu dintre cele patru clasice, Sannyasa, al renunțării la lume.

(Celelalte trei anterioare, pe care Salinger le-a parcurs atent și scrupulos, fiind Brahmacharya [ucenicia], Garhathya [întreținător de familie] și Vanaprasthya, stadiul „retragerii în pădure” care precede renunțarea și iluminarea.)

Lovitura de măciucă avea să-i vină însă lui Salinger din partea propriei sale fiice, Margaret (Peggy), absolventă de Brandeis, Oxford și Harvard, care publică în toamna anului 2000, la Editura Simon&Schuster, un bestseller intitulat The Dream Catcher, jumătatea onirică a titlului denunțând, de fapt, identitatea unui „salvator” (veghetor) imaginar, mai degrabă închipuit decât real. Textul aparține, integral, unei fiice frustrate, reprezentând o revanșă pentru o copilărie lipsită de comprehensiune paternă, narcisimul lui Salinger, combinat cu obsesia pentru ortopraxia orientală făcândul inapt pentru un rol patern cât de cât plauzibil.

Scrise cu o cruzime rece, demistificatoare, dezvăluirile lui Margaret sunt atroce. Ea povestește la un moment dat despre o gravă infirmitate temporară prin care a trecut, ajungând în situația de nu mai putea ține o ceșcuță de ceai în mână fără s-o scape pe jos (virusul Eppstein-Barr), ceea ce a determinat-o să apeleze la tatăl ei, care câștiga bine din tantiemele pentru volume, cu scopul unui ajutor financiar menit s-o treacă peste calvarul medical și locativ prin care trecea. Ajutorul patern a și sosit prompt, sub forma unui... abonament pe trei ani la o revistă de scientologie (!!!), specializată în vindecări miraculoase. Altădată, soluțiile oferite au fost la fel de șocante, ca de pildă atunci când, rămânând însărcinată, Salinger ar fi îndemnat-o să facă avort, întrucât a naște un copil pentru lumea mizeră în care trăim e o inadvertență.

Concluzia cărții, dureroasă în integralitatea ei pentru Salinger, fiindcă îi contraria programul existențial formulat în De veghe..., este că el s-a comportat, de fapt, ca un phony de-a lungul întregii sale vieți (e epitetul cel mai disprețuitor din De veghe..., echivalent cu prefăcătoria și ipocrizia), trăind în dezacord cu programul de „salvator”, de „veghetor” (catcher) formulat în celebrul său roman din 1951. Nu s-a dovedit a fi – scrie Margaret – nici „salvator” pentru ea, așa cum nu a fost și nu va fi nicicând nici un „catcher” pentru ceilalți sau pentru cititori, ideologia romanului extrapolând, de fapt, un fariseism ostentativ, înecat în egoism și autosuficiență narcisiacă.

David Shields formulează, la pagina 536 a crestomației sale scrise împreună cu Shane Salerno, o observație foarte subtilă, care ne va duce mai departe: „Cartea e plină cu fotografii ale lui Margaret îmbrățișată tandru de tatăl ei, însă ele se opresc cu mult înaintea terminării adolescenței. Aici, ca și în alte locuri, Salinger a încetat să iubească fetița odată ce ea a devenit femeie. Se murdărise.” Referinduse la același fenomen, Margaret consemnează sec: „În universul tatălui meu, ești fie perfect, fie o anatemă”, accentul comparației, întotdeauna defavorabil persoanei fizice, căzând pe fetele perfecte, ficționalizate de către autor în proza sa (Phoebe, din De veghe...,

Esmé, din Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție, sau micuța Sybil din O zi desăvârșită pentru peștii-banană). Ultimul cuvânt îi aparține, aici, tot lui Shields: „Mecanismul de seducție al lui Salinger funcționează în felul următor: adoră inocența infantilă existentă într-o fetiță aflată la vârsta pubertății; seduce inocența, și pe fată, aducându-le până aproape de maturitate; transpune-ți experiența în scris, apoi compară contactul fizic din lumea reală cu Esmé sau cu Zen și obții o alăturare căreia nici o ființă reală nu va fi în stare să îi supraviețuiască.” În mod inevitabil, toate aceste detalii duc înspre concluzii specioase, ale căror extensii de ordin psihanalitic le copleșesc pe cele literare. Exegeza a vorbit inclusiv despre „pedofilie”, în condițiile în care „nimfomania” din Lolita lui Nabokov devenea, aproape de neocolit, planul de referință al epocii, micuța Phoebe din De veghe în lanul de secară, funcționând ca o anti-Lolită, marcată, însă, de o maturitate precoce, care îl „ucide” („îl dă pe spate”, s-a tradus în românește) pe Holden, care se așteaptă de multe ori la reacții mai ingenue, adecvate vârstei, din partea surorii sale mai mici. Pe de altă parte, aproape toți exegeții au observat că episodul din secțiunea finală a romanului De veghe în lanul de secară, în care Holden Caulfield se strecoară sub lințoliul nopții în apartamentul părinților săi și o vizitează pe Phoebe, pe care o trezește din somn, e plin de verbe ale voluptății, aflate în contrast cu retorica dezabuzată de până atunci a protagonistului. „Lui Phoebe îi place să doarmă în camera lui D.B.” [fratele mai mare, plecat la Hollywood] atunci când acesta lipsește; dormitorul ei „nu îi place, fiindcă e prea mic”, prin urmare preferă patul cel mare, zicând că „îi place să se desfășoare în voie”. Anterior, se precizase că Phoebe preferă, pentru teme, și biroul uriaș,„dement”, din camera respectivă, care „...e aproape cât patul de mare. De-abia se vede de după el când scrie. Dar așa se simte ea bine.”

Percepția rămâne, chiar și după aceste prime considerații, aceea de mică bijuterie senzorială.„Phoebe e întotdeauna îmbrăcată cu o rochie de te dă pe spate.” S-au scris râuri de cerneală pe marginea faptului că Holden o pișcă de fund („...așa, de chichi ... Stătea lungită pe-o parte și prea era cu el la bătaie...”), însă nu cred că trebuie fugim neapărat cu gândul la un incest subliminal, așa cum s-au grăbit s-o facă exegeții obsedați de psihanalize ale perversiunii mascate. Dar nu e deloc întâmplător că momentul culminant al vizitei secrete de acasă a protagonistului e legat de semnificația plăcerii, întrucât această secvență a convorbirii redă, de fapt, întreaga esență a romanului. Înțelegând că fratele ei a fost exmatriculat din nou, explicațiile acestuia nefiind integral convingătoare, Phoebe conchide abrupt: „Ție nu-ți place nimic din ce se întâmplă.” Holden devine subit surescitat („Aici greșești tu. Exact aici greșești! De ce naiba îmi spui una ca asta?”), continuarea conversației confirmând faptul că revolta lui adolescentină împotriva „prefăcuților”(phonies) se bazează, de fapt, pe desăvârșita absență a facultății empatice, pe negativitate.

Ne putem întreba dacă nu cumva, formulând în acest fel concluzia romanului său, J. D. Salinger n-a resimțit că o asemenea tipologie ficțională nu poate fi continuată, ea rămânând să fie egală cu ea însăși, adică să reprezinte deopotrivă un început și un punct terminal, de ajungere. Așa se explică, probabil, dorința autorului de a-și „criogeniza” protagonistul, de a-l fixa definitiv într-un moment irepetabil al timpului („a moment frozen in time”). Mai există însă și o altă explicație aici, transliterară, decantată din profunda și obsesiva adâncire a lui Salinger în Zen, în Advaita Vedanta și în tehnicile de renunțare Yoga, care explică, în opinia majorității exegeților, inclusiv stilul de viață sihăstrit, paradoxal de la Cornish sau decizia de a scrie și de a nu publica, reafirmată de către scriitor ori de câte ori a fost obligat s-o facă.

Interviu

www.revistaneuma.ro

24

Nr. 3-4(65-66) 2023

,,Nu te po\i îndep[rta de via\[” Ioan Sbârciu la 75 de ani elenA AbrudAn în dialog cu ioAn sbârCiu Ioan Sbârciu (n. 09.04.1948) a fost o perioadă îndelungată decan, rector și președinte al senatului Universității de Artă și Design Cluj. Activitatea sa neobosită ca artist, profesor și manager a condus la crearea unui spațiu pentru formarea și evoluția tinerilor artiști clujeni. Inteligența, rigoarea, disciplina muncii și atenția acordată evenimentelor lumii în care trăim sunt ingredientele succesului artistic și profesional al artistului. Pictura lui Ioan Sbarciu sugerează gândurile, ideile și emoțiile provocate de fragmentele realității pe care ni le prezintă într-o aură de mister. Temele recurente ale artei sale, cum ar fi Don Quijote, Labirintul, Toscana/Transilvania, Soarele negru la Roșia Montană, Pădurea de cenușă, Peisaj transilvan și lucrările de mari dimensiuni sunt realizate într-o manieră proprie, care ne dezvăluie accentele romatice, lirice ale personalității sale artistice.

Va rog să ne vorbiți despre o zi obișnuită din viața unui artist vizual, având în vedere multiplele activități pe care le desfășurați: universitatea de Arte și design Cluj, uniunea Artiștilor Plastici, cluburi, familie, atelier.

Privind din exterior, pare complicat. Dacă vrei să faci mai multe lucruri, trebuie să înveți să îți drămuiești timpul și să fii acolo pentru fiecare tip de activitate, deci să nu le amesteci. Ziua este destul de lungă dacă știi să ți-o împarți. Stau puțin acasă.

Dimineața, două ore împreună cu soția, cu micul dejun și atunci cu toate poveștile. Apoi la universitate, cu studenții, și după, la atelier. În zilele când nu am cursuri, sunt la atelier, dar eu m-am obișnuit să merg în fiecare zi dacă am studenți, deci nu pot să merg o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni, nu am metoda asta. Vreau și trebuie să văd ce lucrează în fiecare zi, ca să pot să îi urmăresc, să le spun o părere despre ceea ce fac sau să înțeleg ce doresc ei să facă și, dacă pot, să aduc și eu un aport, mai mare sau mai mic. Împart fiecare zi în felul ăsta. Și este timp pentru toate; nu dorm foarte mult, ăsta e un avantaj, și-atunci mi-ajunge dacă dorm de la două la cinci sau de la unu la cinci, depinde cât sunt de obosit și, în rest, activitate. Mă împart, într-adevăr, am fost și sunt încă implicat în multe lucruri și cluburi, și mi-au făcut plăcere, dar toate le-am legat de activitatea mea, mă inspiră în ceea ce fac eu. Și atunci, categoric că totul e legat de pictură, de domeniul acesta, dumneavoastră ați zis artist vizual, se numește așa mai nou domeniul, dar, sunt legat în special de pictură.

Care este tehnica dumneavoastră preferată?

Am lucrat în tehnici care să îmi permită să lucrez mult și destul de rapid, în tehnici mixte. Am amestecat culorile și tehnicile la care lucrez, și cu acrilic, și cu ulei, și cu prafuri, de fapt, culoarea de ulei se obține dintr-o altă culoare și, atunci, le obțin eu, le amestec și cu praf, și cu ulei; acum sunt și culori de ulei pe bază de apă; formidabilă tehnologia asta! Cel mai mult am lucrat – și ca volum de muncă, și ca număr de lucrări – în tehnică mixtă.

Am observat că în pictura abstractă există și ușoare treceri spre figurativ.

Eu pornesc de la figurativ. Ele devin abstracte, pentru mine e un amestec între figurativ și abstract.

Vă rog să amintiți cele mai importante expoziții la care ați participat?

Imi amintesc expoziția ,,Transylvanian Lights”, de la Centrul de artă Hugo Voeten din Belgia, în 2015 și cea de la Eurojust Haga, sau expoziția ,,Reflections of the Transylvanian Forest” din 2016, în Belgia. În 2019 am avut expoziția personală, Enghlightened, la BOZAR Bruxelles Expoziția din 2007, Peisaj. Om și lucru.

Arta care stabilește reguli, la Muzeul Brukental din Sibiu împreună cu Markus Lüpertz, a însemnat mult pentru mine, fiindcă e un nume mare, internațional. Dacă vorbim de expoziții personale, pot aminti expoziția Reîntoarcerea în labirint, la Galeriile UAP

25

Nr. 3-4(65-66) 2023

Interviu

www.revistaneuma.ro

din Cluj în 1994, iar în 2018 o reîntoarcere a temei labirintului, prin expoziția Peisajul labirint, la Galeria Sector 1 București. În 2019 acolo m-am bucurat de o expoziție de referință la Muzeul Național de Artă Contemporană București - Peisaj infinit.

tre cei contemporani amintesc grupul de neoexpresioniști susținut de galeria lui Michael Werner.

Am observat că aveți lucrări de mari dimensiuni. Cum înțelegeți procesul creativ pentru a realiza astfel de lucrări?

Nu știu dacă am influențat pe cineva, asta e mai puțin important, nu îmi propun așa ceva. Un artist trebuie să fie el, trebuie să aibă gestul lui, trebuie să aibă ideile lui, trebuie să îl poți recunoaște, trebuie să aibă identitate. Și atunci e mai important într-o grupă să ai, să zic, cinci, șapte, zece studenți, care fiecare să picteze altfel, să lucreze în felul în care simte că poate să se exprime cel mai bine. Atunci sunt eu cel mai mulțumit. Acesta este exemplul meu de profesor.

Nu prefer neapărat lucrări de mari dimensiuni. Îmi place să lucrez pe dimensiuni mici, dar îmi place să lucrez și pe spații mari. În funcție de temă și de stare. În momentul când am avut un spațiu mai mare, m-am putut manifesta pe suprafețe mari și, atunci, da, m-am bucurat pentru asta și am început să gândesc altfel aspectele legate de realizarea compozițiilor mai complexe.

Puteți aminti câțiva artiștii vizuali contemporani pe care i-ați influențat?

Cum s-a născut sintagma ,, școala de la Cluj”?

Ați avut lucrări ratate? Cum arată o lucrare ratată, ce are în plus sau ce îi lipsește?

O lucrare, în primul rând, nu trebuie să fie terminată, după părerea mea. Deci ea trebuie să aibă, trebuie să ajungă la o stare de grație, cred eu, o stare când zice: „Atât, nu intervii mai mult!”

Dar, bineînțeles, un artist ratează foarte mult, nu merge la sigur, pentru că poate să se schimbe în timp ce lucrează, poate să ajungă în altă parte decât își propune sau își imaginează. Lucrarea trebuie să reprezinte ceea ce am dorit eu, nu neapărat să știu dinainte ce o să fac, pentru că gestul trebuie să fie sincer și liber, depinde de starea pe care o ai și de temă. În acest caz, ce și cât înseamnă inspirația? sau e vorba de un proces?

E vorba de un proces, bineînțeles. Inspirația, ideea e foarte importantă, conceptul pentru o expoziție e important. Ideea e foarte importantă, poate cea mai importantă, dar inspirația pentru a reda ideea respectivă contează, bineînțeles. Acum, că munca e 99% sau 99,9%, probabil e adevărat, pentru că muncești mult până când poți să redai ceea ce ai dorit. Dar dacă nu ești inspirat, nu ești motivat, crearea pretextului este primul lucru. Întrebarea este ,,ce faci?”. Dar trebuie să te cheme ceva să faci lucrul respectiv și inspirația contează foarte mult, după care, munca, bineînțeles. Mai revii la ideea pe care vrei să o reprezinți, pentru că, până la urmă, mesajul este cel care rămâne. Deci, inspirația, motivele sau modul cum te-ai desfășurat acolo, dezvoltarea lucrării în funcție de cunoștințele pe care le ai, de talentul pe care îl ai, e o problemă care interesează mai puțin.

Mesajul pe care poți să-l transmiți este luarea de atitudine față de evenimente și față de trăirile pe care le ai. Până la urmă, ideea pe care poți să o transmiți contează foarte mult, la asta mă refer.

Cine sunt artiștii vizuali contemporani care vă plac sau care vă inspiră ?

Nu știu dacă mă inspiră, bineînțeles că învățăm de la toți, dar apreciez și arta egipteană, și arta antică, și din Renașterere, bineînțeles că Leonardo Da Vinci este unul dintre artiști și Tițian. Îmi plac spaniolii Velasquez și Goia, dar și așa numita generație de ruptură din anii 50, 60, cu Antonio Saura, Manolo Miliares, Antoni Tapies, Eduardo Chillida. Eu mă simt mai aproape de romantism și de romantici, de William Turner, Pierre Bonnard, pentru că sunt undeva, între impresionism și expresionism. Din-

În1999 am realizat la UAD o expoziție, iar pe catalogul respectiv, am scris Școala de la Cluj, dar ideea era discutată mai demult.

Internațional, sintagma a apărut, probabil, în momentul în care un critic italian, Giancarlo Politi, a numit-o așa referindu-se la un grup mai mic; dar ideea pe care am avut-o era de a atrage atenția nu asupra unui singur artist, ci asupra unei mișcări, gândind că, dacă puteam merge cu un grup foarte mare de artiști, cu multe expoziții, atunci am atrage atenția că și aici se întâmplă ceva, aceasta era ideea. Am vorbit prima dată de Școala de la Cluj la nivel internațional, cu ocazia simpozionului „Pictura, încotro?”, la care au participat vreo 15 din artiști și profesori din străinătate, din Franța, din Germania, din Anglia.. La deschidere am spus ,,vă aflați în cea mai bună școală din lume ”. Când am început bineînțeles că au zâmbit, însă trebuie să crezi lucrul ăsta, că ceea ce faci tu este comparabil sau, într-o competiție, poate să stea alături de ceea se întâmplă în lume. Pentru că aici există foarte mult talente, și bănuiesc că în toate țările astea care n-au avut șansa să dea foarte mult.

Problema este de disciplină și de muncă. De muncă îngrijită de dimineața și până seara, de preocupare de a trăi în ceea ce faci. Să fii în interiorul lucrurilor și, atunci, asta e. Apoi am organizat multe evenimente printre care zece ediții ,,Europa Artium” care s-a dorit un loc de întâlnire între artiști, galeriști, curatori, studenți și profesori din Cluj. La acest efort a contribuit și atmosfera din Cluj, de exemplu revista „Ideea” a lui Timotei Nădășan. A contat faptul că a existat o asemenea revistă și de ținuta respectivă. În ce mă privește, eu am fost legat de artiștii Școlii de la Cluj care sunt afirmați internațional; unii dintre ei au fost studenții mei. Un rol important în afirmarea Școlii de la Cluj l-a avut și îl are în continuare Mihai Pop și Galeria Plan B condusă de el. El este galerist, curator, organizator și foarte talentat ca pictor; este foarte inteligent, este foarte viu, are foarte multă energie; el a reușit să ducă Galeria Plan B la evenimente importante de nivel internațional, fiind și cea mai apreciată galerie din România. Dar fiecare artist a contribuit într-un anume fel la faima Școlii de la Cluj, Mihai Pop într-un fel, Victor Man, Adrian Ghenie, Marius Bercea în alt fel și așa mai departe. Dar faptul că ei confirmă în continuare, participă la cele mai importante târguri, chiar dacă galeriile la care participă sunt comerciale, trebuie spus asta, dar urcă în cote, e foarte important lucrul acesta, atrage atenția, contribuie la faima Școlii de la Cluj și este profitabil pentru toată lumea. dacă luăm în considerare apartenența locală, regională și globală, ce reprezintă școala de la Cluj în peisajul artistic românesc,?

Interviu

26

www.revistaneuma.ro Se vorbește despre mișcarea grupului de la Cluj, pentru că există mulți artiști. În Cluj, sunt o mie de artiști, cel puțin, dintre care, unii sunt afirmați internaționali sau încearcă să dovedească că sunt artiști adevărați și ei reprezintă foarte mult – nu știu cât conștientizează propriu-zis lumea ce importanță are acest lucru. În lume se știe de mișcarea respectivă, este apreciată și asta e cel mai important. Dar în Cluj sunt foarte mulți artiști, cel puțin o mie de artiști care lucrează, încearcă să se promoveze în această atmosferă de rigurozitate, de seriozitate și de a fi artiști exemplari.

Care credeți că este rolul criticii de artă în acest proces?

Este foarte important, dar ca să ai o critică de artă credibilă, trebuie să fie afirmată. Atunci artistul chiar să poată să creadă că este adevărat ce se scrie, să se bucure. Există critici mari internaționali a căror părere contează. Dar nu-s singurii care conteză.

Dau tonul și galeriștii, dau tonul și colecționarii, depinde de colecționar, dau tonul și artiștii, depinde de artist. De multe ori criticii sunt filozofi sau literați care pot să aibă un simț artistic și să intuiască valoarea. Rolul lor este foarte important.

Cine poate fi critic de artă?

Orice om care își dă o părere critică bună sau rea despre artă.

Dar ca să aibă o prestație foarte bună, ar trebui să fie pregătit, să înțeleagă, în primul rând. Și aici școala și experiența are un rol important. Ca să fii critic de artă trebuie să ai talent și intuiție și, mai ales, să încerci să intri în ateliere. Nu poți să înveți critică de artă din cărți. În ce privește relația cu publicul, ce credeți, a crescut sau a scăzut interesul pentru pictură?

Eu nu cred că a scăzut interesul pentru pictură în lume, dimpotrivă, a crescut. Și la noi cred că a crescut.

Nr. 3-4(65-66) 2023

Sunt foarte mulți oameni care încearcă să își facă colecții. Și înainte existau, dar cei care puteau să facă lucrul ăsta erau în general universitari sau medici. La Filologie exista o atmosferă de genul acesta sau la Medicină, mai degrabă. Dar acum sunt mai mulți care au bani, au posibilități și încearcă să își facă.o colecție de artă. Există deja case de licitații, nu? De exemplu, ARTMARK la București sau QUADRO la Cluj. suntem interesați, ne place, dar cum putem recunoaște arta autentică?

Pentru cineva, să zicem, mai puțin cunoscător, este clar că arta autentică este aceea care este deja recunoscută internațional sau național, este recunoscută de specialiști. Altfel, ca în orice domeniu, specialistul poate să spună. Cu cât specialistul este mai bun, cu atât e mai apropiat de realitate. Altfel, un artist are universul lui. Există și artiști care au o rază mai largă de desfășurare: unul poate a fost profesor sau poate că pur și simplu e preocupat să fie informat și inițiat în sensul respectiv și atunci, părerea lui poate să conteze. Un artist autentic categoric recunoaște valoarea. Pot să existe și critici care pot să recunoască arta autentică. Din păcate există mulți artiști foarte talentați, despre care nu se scrie sau nu sunt băgați în seamă, dar care stau și lucrează. Și, în timp, poate unul dintre aceștia să fie descoperit și pus în valoare; dacă el chiar crede în arta lui și insistă, poate să ajungă mai valoros, poate să fie considerat mai valoros decât cei care au fost promovați înaintea lui.

Cum vedeți evoluția artei în secolul XXi ?

Din momentul apariției noilor tehnologii, a mijloacelor ajutătoare cu care poți să faci artă, au apărut semne că posibilitățile de a crea artă vor fi mult mai mari și arta secolului XXI se va schimba, dar va fi întotdeauna în pas cu schimbările din societate.

27

Nr. 3-4(65-66) 2023

Anchet[ www.revistaneuma.ro

O privire în Paradis (...) şi traiul ei mi-l tălmăci spunînd cea care raiul mi-l sădeşte-n minte.

Dante Alighieri Ideea Paradisului a cunoscut una din cele mai interesante evoluții, de la grădina terestră, rezervată elitei persane, la locul în afara timpului și spațiului, evocat de Dante în cânturi divine, ajungând până în contemporaneitate, îmbrăcând noi veșminte, postmoderne. Paradisul este locul spre care ne întoarcem, fie ca spre unul încărcat de conotații sacre, fie ca spre unul îmbrăcând un aspect aproape fetișit, și ne gândim aici la paradisul-bibliotecă al scriitorului, așa cum îl imagina Borges.

Ce înseamnă Paradisul pentru dumneavoastră, scriitorul, dar pentru dumneavoastră, omul aflat sub vremi?

Se întâlnesc, se suprapun, se diferențiază cele două reprezentări?

Adrian Alui Gheorghe Adrian Popescu Florica Bud Simona Antonescu Cristian Pătrășconiu Liviu Franga Gela Enea Alexandru Jurcan Adrian Lesenciuc Nicoleta Milea Felix Nicolau Simona-Grazia Dima Olimpiu Nușfelean Miruna Drăghici Maria Grădinaru Vilia Banța RaduIlarion Munteanu Mihaela Aionesei Lucian Vasiliu Mihaela Roxana Boboc Cosmin Andrei Tudor Leo Butnaru Menuț Maximinian Mihai Barbu Ana Herța Rodica Marian

Foto: Cosmin Bumbuț

Anchetă realizată de AndreA H. Hedeș

Adrian Alui Gheorghe Paradisul este memoria

Paradisul este o reflecție a exteriorului în interiorul unei ființe. Așa cred. Dacă trăiești în pădure, paradisul are forma și elementele unei păduri. Dacă trăiești în mijlocul Parisului, paradisul este undeva dincolo de orizontul spre care se îndreaptă Sena. Pentru cei imaginativi, paradisul mai împrumută și ceva din dezideratele cotidiane, este o pătrundere în teritoriul interzis. Raiul clasic are imaginea statornicită a locului cu belșug de fructe și de hrană, pentru că a fost imaginat de om de pe vremea în care acesta era într-o continuă căutare de locuri cu hrană și fructe și flori. Paradisul în copilăria mea era reprezentat de căutarea a altceva, de o așteptare care să mă conducă într-o lume mai puțin agitată, mai puțin tristă. Paradisul din copilăria mea începea din curte și se sfârșea în carte. În curte erau cireșii, nucii, merii, florile, în carte erau Grădinile Semiramidei, arboretul din grădina biblică, ”grădina ursului”cea plină de salate de basm. Și în copilărie, ca și mai târziu, am trăit cu capul în nori și cu picioarele înfipte adânc în pământul cel mai concret.

Paradisul meu este scrisul, iar scrisul este o religie. Așa mi-am imaginat dintotdeauna, nu cred că voi ajunge vreodată să văd că paradisul promis de această religie nu există. Mi-am imaginat scrisul ca pe tentativa cuiva, a scriitorului, de a săpa cu penița un munte, să facă un tunel, o cale de ieșire, spre un alt orizont, spre o altă lume. Scriu dintr-un instinct de conservare, cuvintele dau consistență cărnii, trupului, visului. Scriu și din frică, cuvintele sunt bune conducătoare de curaj, de iluzie. Scrisul e și o modalitate de a te ține pe tine însuți de vorbă, ca să nu vezi cât

de repede se degradează totul în jurul tău. Scrisul este și colivia mea, în care m-am simțit bine, chiar dacă mi-am pierdut libertatea de mișcare. Căci oamenii, după celebra aserțiune a lui Kafka, sunt păsări în căutarea unor colivii. Colivia este constrângătoare, dar și te apără de primejdii mai mari. Și pe mine scrisul m-a apărat de o mulțime de posibilități de a-mi rata viața altfel.

Paradisul este, în ultimă instanță, chiar memoria. Dar este o memorie în care amintirea a ceea ce nu am trăit ia locul amintirii celor pe care le-am trăit.

Adrian Popescu Solidaritatea solară Paradisul lui Dante, dar și Imnele Raiului ale Sf. Efrem Sirul au multe elemente vegetal-simbolice, acvatice, de relief, sau coral-inefabile, care laudă Creația dinaintea Căderii, sau lumea de dincolo a fericiților. Arta în general, scriitorii, compozitorii, pictorii (Masaccio este pentru mine cel mai tragic în scena Izgonirii din Paradis) manifestă această nostalgie a paradisului. După un interbelic român, poet și eseist religios, toată arta s-ar afla în această condiție de tânjire după raiul pierdut. Să fim lucizi, ne amintim fragmente ,,din regiunea de odinioară’’, transcriem în poeme cioburile rămase, însă Paradisul este definitiv pierdut. Să ne silim să cucerim Împărăția, să nu mai visăm Paradisul, ne spun teologii. Numai că, în fapt, accesul în Împărăție se face prin poarta strâmtă, prin efort, perseverență și mai ales prin har.

Am și eu paradisul meu localizat în pădurile Bucovinei, unde intram ca într-o altă lume, acolo dezinvoltura copilului și sentimentul de prospețime, de solidaritate solară, spontană cu,

Anchet[ www.revistaneuma.ro da, regnurile întrepătrunzându-se, era deplin. Un critic eminent, Mircea Iorgulescu, mi-a prefațat volumul O milă sălbatică , apărut la editura Cartea Românească, în 1983, în colecția Hyperion, scriind că versurile mele ar reprezenta ,,O viziune a Paradisului’’.

Cenzura a schimbat însă titlul criticului în ,,Extaz, blândețe și teroare’’, dar opiniile prefațatorului au rămas, ,, Poezia lui se naște dintr-o bucurie a stării edenice și printr-o statornică, decisă instalare în universul ei privilegiat și izbăvitor. Nu e ca Leonid Dimov, un constructor de miraculoase și luxuriante viziuni onirice a căror derulare feerică să-l absoarbă și să-l abstragă întro contemplație fermecată, participă, se implică, este solidar, se transfigurează.’’

Paradisul aparține mental tuturor, unii îl pot refuza, ori minimaliza cultural, dar mi se pare bizar a crede că tema Paradisului îi aparține cuiva. Cum să ai drept de preempțiune asupra unui teritoriu invizibil, transcedental, imaginar, descris de generații de vizionari înaintea noastră? Dacă pentru mine Paradisul poate fi rememorat prin locus amoenus, de pildă, Poiana Stampei, poem, peisaj, localitate, pentru alții înseamnă chiar grădina bunicilor sau cea a părinților de la țară. Postmodernii au un impuls evident de secularizare a Paradisului. Ca observație generală, Paradisul este situate mai ales în trecut, eventual într-un prezent fulgurant, strălucitor, efemer, pânză de păianjen cu boabe de rouă irizând, rar în viitor. Pentru Ezra Pound, Paradisul a fost Lacul Garda, împrejurimile sale, unde-l invita, într-o scrisoare, pe James Joyce să vină să le vadă cu ochii lui...

Poate cei care contemplă lumea în solitudine dar în comuniune cu ceilalți, sihaștrii, pustnicii, să știe mai multe decât noi despre rai. Un duhovnic din Sihăstria li se adresa celor care-l cercetau cu ,,Mânca-v-ar raiul!’’. Francisc din Assisi îi spunea fratelui Leo că bucuria perfectă constă în umilință. Arta aproximării raiului se poate deprinde prin asceză, cum știm, iar mulți o fac de mii de ani. Peregrini e forestieri franciscanii, care au componenta paradisiacă poate cea mai pronunțată între alte Ordine religioase, vibrează intens la amintirea Grădinii primordiale, la splendoarea peisajelor, dar ele sunt prețuite ca Operă a Creatorului, nu ca frumusețe în sine.

28

Nr. 3-4 (65-66) 2023

alții, înaintea mea. Apoi am descoperit plăcerea de a învăța. Să învăț, să mă joc ori să citesc? Până la urmă, vrând, nevrând, prioritățile se impun ori ți se impun. Cele trei întrebări au făcut din mine o minge, devenisem obiectul lor de joacă. Ca urmare, am făcut cunoștință cu nerăbdarea: ajunsă în împărăția sa mereu doream să fac altceva decât făceam în acel moment. Îmi închipuiam că se petrec lucruri interesante în Univers, iar eu lipsesc nemotivat.

Paradisul ar putea fi un loc, în care anotimpurile te invită. Este greu să refuzi primăvară, când îți bate la geam cu flori de cireș ori cu alte flori. Poate, urmând chemarea ei, ratezi frumusețea privirii de ansamblu al presupusului rai, urmărit de la fereastră.

Vara te cheamă pe dealuri, pe munți, pe curgeri de apă ori pe coame de valuri. Sunt dependentă, în orice anotimp, de soare.

Mă conving de dependența, pe care aș numi-o, binecuvântată, în fiecare zi în care el nu se arată. Toamna descoperi livezile și coloritul pădurilor. Iarna te întrebi: „Unde sunt zăpezile de altădat?”. În lipsa lor, te întorci, de unde ai lipsit un timp, la cărțile ce pot să îți ofere totul. Cât despre masa de scris, locul cel mai sigur de pe Pământ, doar de bine.

Paradisul poate să fie: un om, niște oameni și toții oamenii.

Poate să fie cel mai dorit loc, dar în același timp un loc al nisipurilot mișcătoare. La urma, urmei, fiecare dintre noi are dreptul să își trăiască iluziile și deziluziile, altfel romancierii nu ar avea pentru cine să scrie, poeții nu ar avea ce să deplângă, i-ar vechea întrebare: „Quo vadis, homini?” ar rămâne nepusă.

Paradisul va fi fiind locul unde te reculegi, te întâlnești cu cei plecați, te simți mic în imensitatea sa, dar lucrul acesta nu te mai înspăimântă, nici nu îți vine să te iei la trântă cu divinitatea, urlând: „Deșertăciunea deșertăciunilor și totul este deșertăciune!”. E doar Pacea Divină!

Simona Antonescu Paradisul este un timp

Florica Bud Încă o privire în Paradis Paradisul ar putea fi sentimentul care îmi dă o stare de bine, încât să îmi vină să sar într-un picior, uitând că el protestează. Paradisul nu a fost și nu va fi emilzolaicul „La Paradisul fe meilor”, dar nu pot să fac abstracție, nici de autor, nici de roman. Desigur, dacă ar trăi, Emile Zola ar fi nevoit să își învingă misoginitatea, numindu-și romanul: „La Paradisul Unisex”, pentru că femei și bărbați, de-a valma, vor să intre în el, ca la ieșire să arate cât mai bine. Paradisul copilăriei a fost alergatul și jocul cu ceilalți copii. Ar fi putut rămâne mult timp, dacă nu ar fi bătut la ușă, după ce am învățat să citesc, prima carte. Ca urmare, bucuria de a țopăi mi-a fost umbrită. Devenisem, micul meu prim-teatru de luptă: să citesc ori să ies afară la joacă, unde țipetele copiilor deveneau asurzitoare? Să spun: Paradisul dispare odată cu liniștea, să nu spun? Poate au spus-o

Mi-a plăcut o idee pe care am întâlnit-o în recent apărutul Theodoros, de Mircea Cărtărescu: „Adevărul nu este în lume, el vine de sus sau de jos, din ceruri sau din iadul sufletului omenesc”. Am înțeles de aici că raiul este în cer, iar iadul în inima omului. Cunoscându-mi inima, mi-am spus că iadul trebuie să fie frământarea permanentă, chinul nesiguranței, veșnicele pendulări între a dori și a înfăptui, frica de a mă dezlipi de obișnuință și vinovăția de a lăsa să treacă pe lângă mine atâtea ocazii de a schimba ceva. Într-un cuvânt, iadul trebuie să fie lupta.

Paradisul este atunci pacea.

Vorbind în termeni absoluți, atingem paradisul atunci când atingem înțelepciunea de a ne ridica deasupra deșertăciunii, a zbaterii istovitoare și zadarnice pentru lucruri inutile, când utilă ne este numai bunătatea și iubirea unii față de alții. Nu pare să fie un loc, ci mai degrabă o stare a inimii. Având în vedere că o atingem adesea la vârsta senectuții, putem spune că paradisul este un timp, mai mult decât un spațiu.

Toate acestea însă sunt foarte greu de atins. Atât de greu, încât ne-am setat singuri așteptarea ca împlinirea să se realizeze

Anchet[

29

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

după moarte, iar între timp ne construim mental tot felul de alte paradisuri ceva mai terestre, la care simțim că ar fi mai ușor de ajuns. Pentru mine uneori este o insulă pustie în care să pot scrie netulburată, alteori este o bibliotecă plină de colțișoare luminoase cu fotolii pentru citit, iar din când în când, rar, o lume în care întoarcerea în copilărie ar fi posibilă și gratuită.

Atunci când îmi vizitez mental aceste raiuri ale mele mă simt ca și cum le-aș percepe cu toate cele cinci simțuri. Mă întorc întotdeauna de acolo cu pielea arsă de soare și nisip între degetele de la picioare, pentru că masa de scris se află pe plajă, cu fața spre ocean și un smoc de palmieri deasupra capului, sau mă întorc cu palmele mirosind încă a marochinul în care au fost legate cărțile, cu praf și câte un fir lipicios de pânză de păianjen pe degete. Mă întorc, acesta mi se pare lucrul cel mai de neînțeles și totodată interesant.

O fac la chemarea inimii mele în care frământările, zbuciumul, luptele, încrâncenările, într-un cuvânt iadul, încă nu s-au stins. Mi se face dor de prieteni și atunci mi-i imaginez pe insulă, în jurul meu, sau printre rafturile bibliotecii. Totul începe nevinovat, le citesc ce am mai scris ori o pagină dintr-un tom vechi de trei sute de ani. Începem să discutăm și lumea din afară pătrunde pe nesimțite, îi contrazic, cer argumente, dau argumente, realizez că de fapt de asta îmi fusese dor: de luptă. Știu că este propriul meu paradis în varianta terestră, dar nici măcar așa nu-l pot suporta un timp prea îndelungat. Cu inima un ghem de conflicte de toate felurile, neputând trăi nici cu ele, nici fără ele, cu dorul de bătălii, de biruințele atât de dulci, dar și de tihna tăcută în același timp, cum aș putea să-mi închipui corect raiul?

Cristian P=tr=[coniu Vis & Paradis Paradisul unui scriitor, îmi imaginez, e nepărat cu mașini de scris, cu hârtii, caiete, pixuri, cu o bibliotecă imensă – de necuprins, poate, cu mintea noastră, de acum. Poate că nici nu e așa de îndepărtat cum e Paradisul din care (se spune că) am fost alungați și în care – uneori, unii dintre noi cel puțin – tânjim să ne întoarcem.

Dacă îl putem și, mai ales, dacă îl pot amenaja aici, unde trăiesc, unde trăim îndeobște noi, oamenii? Da; sau, în orice caz, mari secvențe și teritorii ale acestui paradis. Nu e unul și același, nu e fix – deși (nu e deloc greșit să) îl desemnăm cu același cuvânt. Are, cum s-ar spune, geometrie variabilă. Și chiar mai mult decât atât – pentru că și la acesta, la paradisul scriitorilor, partea nevăzută decide totul.

Uneori, paradisul unui scriitor poate fi mai încărcat, mai – cum se spune – baroc, alteori, mai auster, mai stoic, minimalist. Uneori, fastuos, arborescent, amplu, adânc; alteori, doar o masă simplă, un scaun simplu, un caiet (cel mai ieftin caiet), un creion (sau un pix) și un pahar cu apă. Pentru mine, aș zice, neapărat un pahar plin cu apă: îmi dă un sentiment de mare siguranță și de calm să am lângă mine, în intimitate (inclusiv în întimitatea scrisului), un pahar cu apă.

Ar mai fi ceva, tot aici - s-ar putea ca, mai mereu, paradisul scriitorului să nu fie deplin. Ci așa: ciot, fragment, secvență. Sau,

altfel: gând, lectură, conversație, cuminecare; scris, chin sublim, operă deschisă.

Despre celălalt Paradis – care, firește, se intersectează cu paradisul scriitorului și care, mai mult, cred că îl include – doar o scurtă confesiune. Acum un an și jumătate, am trecut prin – cu adevărat – un interval de răscruce pentru viața mea. Între multele văzute și nevăzute care m-au ținut – cu ochiul minții – treaz și care, în cele din urmă, m-au salvat, țin foarte aproape de mine – chiar dacă nu e foarte la modă: țin foarte aproape de sufletul meu – unele vise năucitoare, cu sonde (nu am nici un dubiu în această privință) religioase, arhetipale. Într-unul dintre acestea e vorba de o stare anume – care aduce foarte mult cu ceea ce știm îndeobște că ar fi Paradisul și tihna de acolo. Plus, mai ales, lumina în care stă un om și care poate să treacă – nu ca metaforă - printr-un om.

Liviu Franga Pămîntul ca paradis I. Cuvinte ale paradisului Ilenei Din vechea persană, cuvintele călătorind mai repede decît oamenii în Lumea cea Veche, paradaiza – care însemna, după mărturia poligrafului erudit atenian Xenophon (443-355 a. Chr.), în An. 1, 2, 7 et al. și Kyr. 1, 3, 14 et al., ceea ce înțelegem noi, astăzi, prin ”parc”, adică un loc amenajat special pentru agreabile plimbări, pentru cultivarea florilor, a arbuștilor și a arborilor, în compania unor animale, mai mici sau mai mari, de casă ori îmblînzite – a intrat, destul de timpuriu (poate chiar în primele secole ale ultimului mileniu precristic), în limba grecilor. Acolo a căpătat un drept meritat de cetate: paradeisos, ”paradis”, adică (ceea ce însemna și pentru locuitorii Persiei) un loc amenajat, destinat unei vieți plăcute (pe acest pămînt), la îndemîna bogaților ori a celor cel puțin înstăriți.

Aventura, mai mult sau mai puțin utopică, a Marelui Alexandru i-a adus aproape de greci și pe alți orientali, de data aceasta mediteraneeni – evreii, locuitori ai vechii Palestine –, punînd împreună tradiții, aspirații și mentalități complet diferite.

Cuvîntul persan a intrat, probabil la cîtva timp după fulgerătoarea moarte a Macedoneanului, dar fără legătură cu ea, în circuitul religios iudeo-grecesc. El a servit, într-un mod care s-a dovedit a fi cel mai potrivit, ilustrării și exprimării ideii de fericire, de stare divino-umană a fericirii: într-un timp inițial, absolut, arhetipal pentru universul posibil a fi cunoscut sau intuit de om.

Timpul Creației primordiale s-a conjugat, în viziunea celor 72 de înțelepți evrei adînc cunoscători ai limbii vechi grecești, cu spațiul paradisiac, pe care îl dezvăluie cartea întîi – a Genezei (Facerii) – din Septuaginta.

Citim acolo (2, 8) că ”Domnul Dumnezeu a sădit un rai în Eden, spre răsărit, și l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise.”

Edenul, deși ”imposibil de localizat geografic”, nu pare a aparține spațiului celest, ci terestru. Toate referințele ulterioare din același capitol plasează acest toponim într-un cadru și o ambianță pur telurică: din pămîntul Edenului răsar feluriți pomi (”buni la mîncare”, 2, 9), inclusiv cel al ”cunoștinței binelui și răului” (ibid.),

Anchet[ www.revistaneuma.ro din Eden iese ”un râu care uda raiul” (2, 10); acest rîu, împărțit în patru brațe, curge prin Etiopia, prin Asiria și prin alte ținuturi pămîntești. Sădind un rai în Eden și punîndu-l pe om în rai, ”ca să-l lucreze și să-l păzească”, Domnul Dumnezeu i-a dăruit omului pămîntul ca rai. Grecește și latinește vorbind: ca paradis.

Gela Enea Paradisul din cărți, paradisul din mine Nu este, din punctul meu de vedere, o suprapunere între paradisul din cărți și cel construit de fiecare om în viața reală, cu trudă, cu cheltuială sufletească, în mod sigur și cu sacrificii.

Pentru că nu vine nimeni să-ți zică: ia și servește o porție de Paradis, astâmpără-ți setea și foamea, că rămâne destul Paradis și pentru ceilalți. Nu există așa ceva.

Trec peste conotația biblică a acestui concept, nu iau la pas Grădinile Raiului, nu localizez Paradisul niciunde pe glob, chit că am fost și în țara Sfântă. Paradisul e-n cărți și în ființa noastră. Pe cel din cărți l-am descoperit întrupat de codrul eminescian, împăratul slăvit, cum îl numește poetul.

Codrul cu verdeață are valențe demiurgice: el este, cum altfel, fratele românului, o frăție ce se materializează prin capacitatea de a-l găzdui, de a-l ascunde, de a-l mângâia, căci „Neamuri mii îi cresc sub poale/ Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei-sale”.

Codrul eminescian devine pădurea-iubită ce-i grăiește prințului cu ochi negri și cuminți, ademenindu-l: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult;”.

Dincolo de cărți este însă viața, viața reală.

Dacă anumiți oameni se raportează la copilărie ca la un posibil paradis, înseamnă că așa a fost pentru ei: armonie, nicio boală gravă, mult joc, daruri de la un Moș Crăciun generos, niciodată uituc. Pentru mine însă copilăria s-a consumat umbrită de întâmplări pe care nu vreau să le evoc, rămân în sertarele memoriei, alături de tot felul de nimicuri. În ceea ce privește percepția asupra noțiunii de paradis, cum îl văd eu, ca om, aici sunt, aș putea spune, doar fragmente, ca într-un puzzle. Niciodată întregul, mereu o piesă e rătăcită pe undeva. Frânturi de paradis se manifestă acolo unde ajung în urma unei călătorii extenuante sau plictisitoare și dau peste, să zicem, o cameră curată, aerisită, să-mi desfac bagajele, să-mi ofer timp pentru scris și lectură. O bucățică de paradis mi se revelează când o poezie scrisă de mine convinge cititori avizați să o aprecieze și nu mă refer la invazia de likeuri de pe fb, unde mai postez câte un text, mai mult din raționamente publicitare, un fel de marketing, întrucât nu mă pricep la altul, ci la critica literară sau la confrați cu un cv impresionant în domeniul literaturii.

Sunt un cititor harnic, momentul acela în care o carte nu-mi dă voie s-o las din mână, mă refer la cărțile tipărite, lectura de pe laptop nu mă încântă la fel, deși o practic, deseori nevoită, deci momentul acela e o amprentă a micului meu paradis interior.

Poate părea banal, dar așa se manifestă.

Un fragment de paradis se produce și la revedrea unei prietene/ a unui prieten, după o lungă absență, știu că urmează

30

Nr. 3-4 (65-66) 2023

incursiunea în trecutul comun și asta înviorează sufletul, creează niște punți afective. Lupta cotidiană, într-o lume a consumerismului și a artificialului, într-o lume unde mercantilismul rupe orice zăbrele, are nevoie să fie dublată de naivitatea noastră de a crede că putem să ne făurim Paradisul în integralitatea lui.

Unii chiar reușesc și merită stimă. Alții, nu!

Alexandru Jurcan Paradisuri mărturisite Colecția mea restrânsă de paradisuri... Locuri magice care așteaptă răbdătoare să mă îndrept spre ele.

Unele au dispărut, înlocuite de altele, ca într-o nemărturisită emulație. Locuri în care vibrează și se manifestă o pace interioară inefabilă, un acord visceral cu sine, astfel încât orice levitație devine posibilă. Mica livadă din satul natal a fost biruită de stânca umbrită de la Ciucea, undeva pe malul Crișului, acolo unde îmi oblojesc unele răni cotidiene, resetându-mă în clipocitul înțelept al apei. Nu o gură de aer, cum se spune, ci o identificare cu un paradis asumat. Acolo scriu adesea. Da, am ales vocea scrisă și imaginea intelectuală, cum spunea Pessoa. Pentru că, în rest, există doar „oameni agitându-se în toate sensurile, ca larvele de sub o piatră brusc ridicată”(Pessoa).

Apoi... un paradis social, la vedere, dar la fel de percutant.

Munca la clasă cu elevii, dar și cu trupa de teatru. Nici nu știu cum trece timpul, ceea ce înseamnă că-mi place enorm. Adică să înveți niște tineri să zboare. E fascinant! Ultimul paradis personal mărturisit: sala de cinema. Mai ales când sunt (adesea) unicul spectator, la Iulius Mall, cu cafeaua în stânga și cartofii prăjiți în dreapta. Ca și cum ar fi cinematograful meu, doar al meu, într-un subsol vrăjit dintr-o insulă exotică.

Adrian Lesenciuc Paradisul e oglinda refăcută În recent apăruta lucrare Modern cu moderație. Timpurile moderne și inventarea unei înșelăciuni (Editura Spandugino, 2022), filosoful francez Rémi Brague parcurge dosarul antichității și creștinismului în ceea ce privește posibilitatea de înțelegere a omului ca om. În antichitate figura subiectului e sufletul, iar referința natura, spune Brague. În creștinism figura subiectului e persoana în raportare la Dumnezeu. Modernitatea – și nu vremurile postmoderne – pun în centrul preocupărilor eul (sinele), dar lipsește total referința. Rezumatul filosofului francez îmi amintește de proiecția regretatului antropolog brașovean Sorin Apan, care considera că în premodernitate cunoașterea europeană se sprijinea pe Dumnezeu, știință și om. După episodul nietzschean, apoi după relativizare și îndepărtarea de

Anchet[

31

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

idealul hilbertian al cunoașterii prin științe, a rămas o singură referință: omul în sine, ca reflectare într-o serie de oglinzi paralele, sau, în înțeles teologal, în oglinda spartă prin păcatul originar. În aceste condiții s-a născut singura modalitate de proiecție fidelă în sine prin biblioteca borgesiană, care devine paradis. E un paradis în compunere, căci toate cărțile lumii din bibliotecă sunt pagini ale singurei cărți posibile. Cum poate să arate paradisul omului postmodern? Nu poate pleca decât de la sine, dar, cred, șansa proiecției nu este în multiplicarea nesfârșită în oglinzile paralele, ci în reflectarea în forme de cunoaștere care se extind rizomatic în speranța reconstruirii pilonilor de sprijin ai planului cunoașterii.

Orice plan e definit de cel puțin trei puncte, motiv pentru care o reconfigurare a pilonului științific și a celui religios sunt mai mult decât necesare pentru stabilitatea cunoașterii. Biblioteca – o proiecție, o deschidere, un orizont, paradisul adică – reprezintă această deschidere în sensul trecerii prin sine pentru reconsiderarea dimensiunilor pierdute. Dar rămânerea la nivelul bibliotecii e problematică fără motorul voinței. Păcatul, spune Sf. Grigore de Nazianz, a spart oglinda în care omul se reflectă multiplu. Prin nașterea și patimile lui Iisus Hristos această oglindă se reface. Paradisul e oglinda refăcută, cea în măsură să releve adevărul. De aceea, în vremuri postmoderne, cred în paradisulconștiință, căci conștiința e singura oglindă care nu minte.

Nicoleta Milea

secretă, sunt gata să alcătuiască un peisaj atât de pur, convertit în stare, când din inimă, trăitorul lui este gata să-i îmbrățișeze universul de lumină.

Plin de frumos și de bunătate , Paradisul-Carte, receptat ca împăcare dintre realitate și vis, imploră Divinitatea să ne smulgă slăbiciunilor și neliniștilor nemărginite ale făpturii pământene. În adâncurile singurătății, la acest gând, lumina țâșnită din inima întunericului salută zorii divini ai eternității. Iviri spontane, inedite, neprevăzute, într-un grai profetic, ne readuc la starea ideală de Paradis. Meditez cu reală bucurie, asupra virtuților purificatoare ale cărții/ cărților. Viețuire în conviețuire!

Alchimist al Cuvântului, Poetul/ Scriitorul – conștient de faptul că este ales pentru o lucrare divină, este gata oricând să justifice viața cu infinitele ei profunzimi de forme în fața unității încremenite a morții. De aceea-și trăiește opera într-o încredere absolută.

Cine nu-l crede pe cuvânt cum, oare, îi revelează adevăratul sens al artei în latura ei ireductibilă și neintegrabilă?

Izvorâte din străfundurile ființei, întrebări veșnic prezente, asemenea unor naiade născute din conceptul abstract al lucrurilor și lucrurile înseși, își așteaptă răspunsurile, care să fie în același timp chipul limbajului realității imediate și cel al realității spirituale. Întrepătrunderea invizibilului cu sensibilul, a realului cu fiorul și pătrunderea lor în implacabila curgere a timpului – încercare de uniune a acestei lumi noi cu sursele vieții – iată o modalitate de a ne elibera de anxietățile și spaimele noastre, de a ne împlini destinul în Paradisul cărților.

Paradisul…

Paradisul, un mit?

Paradisul, o utopie?

Paradisul, o promisiune?

Paradisul, o realitate virtuală? …………………………………. Și câte alte multe întrebări retorice, încă, mi-aș mai pune, dacă n-ar fi o stranie vecinătate între real și imaginar!

Da, realități transcendente și totodată lăuntrice sunt, oare, numai ale gândirii speculative?

Se suprapun, cumva, dramele personale ale poetului/ scriitorului cu cele spirituale, luând-o înaintea experienței/ gândirii filosofilor sau șovăind în urma rostirilor teologice, înțelese doar pe jumătate?

E în adâncul nostru un adevăr nedescoperit. Lumea exte rioară nu-i lumea totului interior, cum nici lumea interioară nu-i lumea totului exterior. E de ajuns Cuvântul să ne înlăture îndoielile?

Aceasta-i povestea! Și noi suntem o poveste. Povestea este tot despre noi și noi sunt parte din ea. Chiar dacă nu aparținem aceleiași generații… Cum nu aparțin aceleiași generații nici Charles Gordon, nici Cristofor Columb, nici Beatus din Liebana, nici John Milton, nici Dante. Alți creatori sunt din generații apropiate sau chiar din aceeași generație, cu gândul, în fel și chip, la Paradis: Abdulrazak Gurnah. John Cheever, Radu Vancu, HoriaRoman Patapievici, Liliana Corobca, Richard Ford, Dan C. Mihailescu etc.

Fiecare, cu paradisul lui, purtător de mesaj divin…

Frumosul, care mă ține încătușată, așa cum îl înțeleg și-l simt, și rezonanța lui interioară, într-un fel de legătură tainică și

Felix Nicolau Paradisul pierdut Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine Paradisul înseamnă libertate de a mă dezvolta intelectual, spiritual și fizic, adică de a mă maturiza continuu. Iar pentru a reuși așa ceva nu am nevoie de prea mult contract social.

Nu sunt infailibil, dar nici infantil. Nici Papa nu a fost infailibil de la început. În secolul al XIX-lea s-au dus lupte mari pentru omologarea infailibilității Papei. Pas cu pas, cei care aveau tupeul să creadă că Papa ar putea greși în ceva au fost convinși să le vină mintea la cap. Ca să se obțină unanimitatea în Conciliu, s-a adoptat poziția că Papa niciodată nu poate greși când grăiește ex cathedra, adică în exercițiul funcțiunii. Dar Papa nu poate fi văzut la costum și cravată pe la operă, deci Papa niciodată nu poate greși, căci e constant Papă. QED! Totuși, Paradisul terestru e o chestie mică, fără anvergură, iar când se pun la cale utopii paradisiace devine chiar iad. Acum un an paradisul putea fi găsit în filmele mai vechi, 1890-2018, unde actorii își strâng mâinile, după care se scarpină în diverse părți.

Fără un dram de alcogel! Deși era un Paradis care ne înspăimânta. Acum un an aveam impresia că singurul individ igienic cunoscut în istorie a fost Mucius Scaevola. Care dupa fiecare contact își băga mâna în foc.

Observ, carevasăzică, conjuncturalitatea Paradisului. Istoria nu prea e o poveste frumoasă și adesea e de nepriceput. Unele

Anchet[ www.revistaneuma.ro

înfăptuiri sunt inexplicabile. Iată, mă gândesc la expansiunea Imperiului Roman cel științific și, firește, rațional pînă și în crimă și jaf. Cum de a reușit să biruiască chiar și când pierdea bătălii?

O prima ipoteză ar fi jena celor cuceriți, odată ce cuceritorii începeau cu construcția de poduri și drumuri. Uite, oamenii ăștia totuși investesc, nu poți să nu le faci culoar. O a doua ipoteză ar fi că popoarele erau paralizate de frică. Strategia era asta: romanii își trimiteau inginerii și arpentorii în țările targetate pentru măsuratori și studii de fezabilitate: studii la podul peste Dunăre, la Transalpina, la Adamclisi, deja. Închipuiți-vă cum ar fi: aveți un cireș fabulos în grădină. Vin niște unii care vor să vă șterpelească cireșele și încep să facă măsurători în gura mare: pe aici vom face drum pietruit, pe acolo clădim scara de piatră pentru escaladat zidul, vagonetele de cărat cireșele vor circula pe șina asta ferată pe care o facem la sfârșit, aci facem cheful după cules etc. La început v-ați enerva cumplit („plecați, băi, d-acilea, chem militzea!“), dar apoi, văzând că inginerii își continuă schițele, ați paraliza de frică și ați demola singuri zidul grădinii. Cu vremea, te convingi că poate Paradisul tău inițial nu era chiar bun.

Dar perspectiva diferă. Tot ce dorea Virginia Woolf era o cameră a ei acolo! Se trece peste cerința adițională: ca o femeie să poată scrie are nevoie și de 500 lire. Or, asta era o sumă grea la începutul secolului al XX-lea. Păi dacă ea nu putea, grandioasă Victorian upper-middle-class, cum o să putem noi simți gustul Paradisului în vremuri atât de complicate?

Ar trebui să mă decid, altfel cine știe cu ce Paradis mă trezesc în curte.

Simona-Grazia Dima Tu, adevăratul, ești pur Întrebarea anchetei de față mi se pare esențială (mulțumiri, dragă Andrea H. Hedeș!) – dacă ar răspunde la ea întreaga umanitate, reunită într-o amplă conferință, sunt sigură că unele dintre evenimentele mondiale ar lua o turnură diferită, ca și viața multora dintre noi, de altfel. S-ar putea deduce de aici că mă raportez la paradis ca la o dimensiune interioară – da, așa este! Am nutrit necontenit convingerea că avem datoria de a căuta fericirea, că numai fericiți fiind i-am putea ajuta pe calea bucuriei și pe alții. Iisus afirmă că împărăția cerurilor este în noi înșine (iar ceea ce spune reprezintă, evident, o certitudine, conținând, implicit, un îndemn, o poruncă mătăsoasă). Debusolați, însă, o căutăm necurmat în afară, fiindcă ne îndepărtăm mereu de obârșii – de sinea noastră cea mai scumpă, ca și de scripturi, socotite desuete. Ioan Petru Culianu consideră religiile simple seturi de discursuri și texte parțial suprapuse, parțial distincte. Nu la religii mă refer, deci – amprentate, inevitabil, de o nuanță istorică, exterioară, obiectuală, în vreme ce chestiunea paradisului nu ține doar de planul religios, ci de natura umană însăși, de intimitatea ei supremă. Într-una din scrierile sale de tinerețe, Mircea Eliade nota faptul că omul tradițional își socotea ascuns și tainic nu planul faptelor mundane (bunăoară, împrejurarea că merge în locul cutare sau că înșală pe cineva, că întreține, de pildă, o iubire ilicită), ci

32

Nr. 3-4 (65-66) 2023

domeniul spiritual, revelația de care, eventual, se învrednicise.

Acest om arhaic avea mai mult discernământ decât numeroși contemporani de-ai noștri, destul încât să distingă între lume și spirit: a învesti lumea cu o realitate forte, imuabilă, constituie un afront adus spiritului.

Prin îndepărtarea omului de sursă (în cazul creștinătății, Iisus Hristos), anumite distorsiuni sunt inevitabile, astfel că unele trăsături ale religiosului, dezvoltate în timp de creștini lipsiți de altitudinea christică, mai degrabă încă aspiranți decât ființe pe deplin realizate, pot deruta. Cu toate acestea, etalonul rămâne Mântuitorul, prezent în afirmațiile sale fără cusur. Întorși de fiecare dată la El, vom găsi răspunsurile necesare. Dacă a spus că suntem divini și că trebuie doar să investigăm străfundul nostru sufletesc pentru a ne convinge de asta și a descoperi acolo absolutul, substratul nostru paradiziac, eu Îl cred. Înțelepciunea vedantină susține același lucru: că omul este, fundamental, sat – chit – ananda, adică existență pură – conștiință, în sensul de permanentă trezie (cf. isihasta trezvie), – beatitudine, profundă bucurie, fără o motivație anume, ci constitutivă. Chiar dacă la suprafață omul se manifestă adeseori într-un mod derutant, perturbator, sub forma unui ins rău, violent, păcătos, nu aceasta îi este veritabila natură. Sri Ramana Maharishi îl dojenea pe un vizitator ce se plângea că a păcătuit să nu mai vorbească urât despre el însuși: simțurile tale și mintea ta te-au indus în eroare, dar ele nu-ți sunt identitatea reală. Tu, adevăratul, ești pur. Dă-ți seama că nu tu ai păcătuit, îi spunea el.

Credem că lumea ne este dată tale quale, că nu putem face nimic pentru a o schimba; că, fatalmente condamnați la pasivitate, nu dispunem de niciun atu pentru a-i conferi alt conținut, altă direcție și suntem, de aceea, nevoiți să acceptăm totul. Nimic mai fals. Lumea unduiește, fluidă, în permanentă, heraclitică facere, ia, între altele, și chipul nostru. Depinde de noi să poarte emblemele paradisului. Starea ta o determină pe cea a lumii. Asta nu înseamnă că trebuie să ne opunem cu vehemență circumstanțelor nedorite. Puterea ta rezidă în însăși existența ta, ne reamintește același mare înțelept. Calitatea respectivei existențe va imprima un curs specific evoluțiilor din preajmă, fără ostentație ori ingerință brutală. Raționamente greșite, dorințe exacerbate, inutile determină latura hidoasă a contingenței, precum războiul care a dat peste cap armonia vieții, construită cu destule sacrificii, a milioane de oameni. Dacă ar fi existat fericire paradiziacă în cugetul inițiatorilor săi, el nu ar fi izbucnit.

Așadar, gândul omenesc creează lumea, dar noi avem șansa de a para loviturile sorții prin antidotul detașării, bunătății și compasiunii, de a vedea sclipirea fulgerului de o frumusețe suprapământeană, pe un prag al paradisului.

Olimpiu Nu[felean Oamenii caută mai mult Sînul lui Avraam decît Paradisul pierdut După alungarea lui Adam și a Evei din Rai, cum s-ar mai putea omul raporta la acesta, decît cu nostalgie. O nostalgie

Anchet[

33

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

care se confruntă cu o vină ancestrală și care dezvoltă o privire melancolică aruncată peste întreaga lume. Iisus, prin modelul sacrificial și prin Biserica Sa, încearcă să le ofere oamenilor o speranță în regăsirea Edenului sau a ceva ce seamănă cu acesta.

Dar nu toți oamenii sînt duși la biserică, asemenea și scriitorii, sau unii scriitori. O spun în glumă, desigur. Dar se află ceva în gena oamenilor, ca și a scriitorilor, care îi îndeamnă (?!...) să forțeze „limitele” liberului arbitru, să se confrunte cu chipurile vinei, ajungînd adesea să ia ei înșiși chipul vinei. Poate exagerăm spunînd că scriitorii sînt, de fapt, cu toții niște „poètes maudits”, asumînduși vina de a încerca să cunoască lumea (cu bune și cu rele, gest pentru care Adam a trebuit să părăsească Edenul), să o răstălmăcească și să o refacă dincolo de cunoașterea obișnuită, într-o „suprarealitate”, păcat din care fiecare se salvează după cum poate, prin rostul și reușita propriei opere.

Pe un asemenea parcurs, al refacerii sau retrăirii lumii, într-un amestec de discursuri religioase și laice, operate cu har sau fără har, din partea religioasă sau laică, se întîmplă tot felul de experiențe și provocări. Putem regăsi elemente paradisiace în ochii puri ai unei Beatrice, dar și în privirea mîngîietoare a unei mame, în cuvîntul de încredere al unui tată, în bucuria bunicilor de a-și vedea nepoții alergînd printr-o livadă în floare și așa mai departe… Unii suplinesc raiul (îl scriu acum cu r mic de tipar) cu plăcerea de a se plasa în Sînul lui Avraam (v. zicala), dobîndind, în lumea asta, o amantă blondă (sau, mă rog, brună, pe lîngă nevastă), un iaht, un avion particular, o insulă pustie, necunoscută de fisc, în care să clădească un imperiu financiar… Da, paradisul financiar. Oribilă sintagmă. Și iată cum Paradisul (percepție blagiană) se află în continuă destrămare. Da, da, oamenii caută mai mult Sînul lui Avraam, așa cum îl concepe fiecare, decît Paradisul (pierdut).

Personal – cum se zice – nu am făcut, nu fac o distincție între Raiul biblic și cel ilustrat de literatură. Merg spre acest spațiu – al spiritului mai ales – atît pe calea credinței (religioase), a Cărții sau a cărților specifice, cît și pe calea imaginarului transferat literar. Gloria acestei căutări se reflectă, deocamdată, prin fericirea găsită în cuvîntul poetic, bănuită aici de mine sau de alții. Un poem de Rilke, sau de Eminescu, să zicem, îmi aduce în suflet, sau îmi duce sufletul, într-o „stare de rai”, care nu e deloc o trăire simplu edulcorată. Da, aș fi fericit să pot da puțină substanță pietrelor călăuzitoare care ne duc spre dobîndirea Edenului (veșnic)! Smerită și orgolioasă dorință, desigur. Cum să o mai consideri? Doar ne-am născut în Galaxia Gutenberg și în lumea cărților sfinte, fie că sîntem cu Dumnezeu, fie că nu. Oricum, nu ne putem raporta la Paradis doar strict literar, deși putem merge în căutarea acestuia și pe căi literare.

E o dilemă în această cercetare, pe care nu o putem aproxima în doar cîteva rînduri. Ideea anchetei Neuma este interesantă și frumoasă. Provocatoare, izvoditoare de alte și alte gînduri.

Doré, aceste imagini utilizează instrumentarul religios creștin, fixând canonul imagistic clasic. Etapa de tranziție spre modernizarea conceptului și a imaginii ne-o aduce „Gardianul Paradisului” al lui von Stuck, secularizarea completă regăsindu-se în Paradisul terestru imaginat de Bonnard.

Evident, ne dorim ca ideea de Paradis să cuprindă, neapărat, regăsirea cu toți cei dragi, într-un tărâm sau o stare perfectă, a împlinirii depline, astfel cum în timpul vieții pământești nu a fost posibil. Este probabil o constantă umană universală, indiferent de religie, epocă sau areal geografic, astfel încât nu voi insista asupra acestui aspect.

Lăsând în urmă aceste concepte sau reprezentări devenite arhetipale, personal, cred că Paradisul unui individ cu vocație creatoare ar putea cuprinde și creațiile imaginate în timpul vieții și activității. Ca scriitoare și ilustratoare, mi-ar plăcea enorm o coordonată edenică în care să-mi pot întâlni propriile personaje.

Mă întreb cum m-ar privi și cum i-aș privi eu pe ei, ce am vorbi și ce am face împreună. Întâlnirea cu oamenii pe care i-am imaginat, atât în scris cât și în desen, parcurgerea locurilor pe care le-am descris ar însemna o imersiune în universul plăsmuit în timpul vieții, dar care a rămas, atât pentru mine, cât și pentru cei care mi-au cunoscut scrierile, eminamente interiorizat. Știu bine, privind din perspectivă psihanalitică, este o adevărată obrăznicie de aspirație demiurgică!

Cred că pentru un scriitor, exteriorizarea de această manieră a creației poate constitui acea stare de grație, desăvârșirea procesului creativ în cadrul unei coordonate existențiale superioare vieții pământești. Dacă admitem că inspirația artistică este de origine divină, cred că, în mod logic și firesc, întâlnirea cu propriile creații este o binemeritată răsplată paradisiacă.

Dar mai există o perspectivă conținută în tematica anchetei și care se referă la omul aflat sub vremi. Pentru mine, a nu mai fi „sub vremi” este esențial. Abandonarea, în întregime, a ceea ce a constituit sinele antropologic, cred că este pasul firesc, odată ce trecem prin ultima poartă.

Cel puțin pentru mine, aceasta este adevărata stare de eliberare, atât de bine surprinsă de filosofiile orientale. Dualitatea, fracturarea constituie coordonata de bază a existenței umane, întregul său fundament, forma și desfășurarea sa. Dacă admitem o continuitate a existențelor, tranzitarea către alte forme ontologice, în întregime diferite, mi se pare de dorit, individualitatea, personalitatea și viața umană constituind doar una dintre etapele acestei călătorii. Întregul edificiu al umanului, oricât de complex și însemnat ne apare, cred că va lăsa loc pentru cu totul altceva, de negândit, de neimaginat cu mintea omenească. Numai într-un univers al surprizelor este posibilă, cu adevărat, evoluția.

Miruna Dr=ghici

Maria Gr=dinaru

O privire în paradis Primele lucruri care mi-au venit în minte, citind tema acestei anchete, sunt numeroasele picturi sau gravuri faimoase care au ilustrat, mai inspirat sau mai straniu, ideea de Paradis. Fie că sunt născute din imaginația lui Botticini, Tintoretto, Bosch, Dürer, Blake sau

Sunt paradisul meu Paradisul este acolo unde mă pot bucura, fără dureri de cap, de tot ce mi se întâmplă. Da, cam așa am început să văd eu viața, când nu am migrene, ca un paradis de care trebuie să mă bucur în fiecare clipă.

Când am primit invitația să particip la ancheta revistei Neuma mi-au

Anchet[ www.revistaneuma.ro venit în minte instantaneu minunatele versuri ale lui Nichita Stănescu: tu ai un fel de paradis al tău / în care nu se spun cuvinte, însă eu merg și mai departe și spun, pentru că așa cred, că fiecare om e un mic paradis în sine, doar că mulți dintre noi încă nu știm asta. Spuneam, într-o poezie de-ale mele, că Dumnezeu se plimbă prin mine, și, dacă locul lui Dumnezeu e în paradis, iar El se plimbă prin mine, înseamnă că vrea să văd și să conștientizez că acesta este un loc special. Cel mai special. Eu sunt paradisul meu. Așa că, în vremurile acestea tulburi, aleg să privesc înlăuntrul meu și mi-e bine, pentru că de acolo vine lumina.

Vilia Ban]a Starea mea de paradis Ce este Paradisul?... Poate cei mai mulți intuiesc că ar fi acel ceva care depășește puterea de a-l explica, de a-l descrie palpabil, o îmbinare între frumos, bine, lipsă de griji, din moment ce se spune: am fost în concediu, era ca-n paradis. Se poate vorbi despre paradisul lui Dante, paradisul-bibliotecă al lui Borges, paradisul pierdut al lui Milton, apoi îl găsim în pictură: Michelangelo, Masaccio, Cranach cel Bătrân, Durer, Tintoretto...

Există pasărea paradisului, Insula Paradisului, raiul echivalent paradisului. Gândind la Adam și Eva, izgoniți din rai, dintr-un motiv cu tâlc metaforic, toată viața omul este în căutarea paradisului pierdut. Și aici este problema: cum poate omul să-și adune proiecțiile paradisului imaginar prin puterea sufletului său, pentru că ,,sufletul este poarta de intrare către paradisul dinlăuntrul său”, cum bine spunea Choa Kok Sui, un înțelept oriental.

Mă gândesc la Borges care își găsește paradisul în bibliotecă, între cărți. Era cel mai bun refugiu în noaptea lui, unde putea să viseze, să fie el însuși. El considera că poezia se adresează imaginației, nu rațiunii. Și tot el spunea că poetul trebuie să ia nenorocirile, înfrângerea, umilința drept unelte ale scrisului, să transforme coșmarurile în poezie. Dacă ne referim la problemele lumii contemporane, avea dreptate, e datoria scriitorului să scoată la lumină realitatea așa cum este, însă starea de paradis, pentru că nu-i paradis, e doar o stare, constă în euforia că ai scris bine, încât mesajul să ajungă la sufletul cititorului și la înțelegerea lui. În ceea ce mă privește, sunt mai aproape de Antoine de SaintExupery, ,,eu sunt din copilăria mea ca dintr-o țară”. Am pornit în lume din paradisul copilăriei, acolo unde m-am născut, între pădure și apa Dâmboviței, limpede pe atunci, de vedeai peștii înotând în ea. Pentru tata paradisul era sigur pădurea, prea i se lumina fața și uita de toate când îmi arăta copacii, îmi vorbea despre fiecare, cum îl cheamă, ce lemn are, unde crește mai bine.

Pădurea cu toate păsările, gâzele, ierburile ei... La noi acasă, în atelierul tatei mirosea a esențe de lemn și tata știa să dea o nouă viață copacului din pădure. Nimic nu se tăia la întâmplare. Am învățat atunci cum să înțeleg natura cu legile ei, cum să mă bucur de ea și când e veselă, și când e supărată. Și, mai ales, cum s-o respect. De câte ori viața mi-a fost potrivnică, m-am refugiat în copilărie. Păstrez în memorie clipele de fericire când mă bucuram

34

Nr. 3-4 (65-66) 2023

de toate lucrurile aparent simple. Eram când în lumea amintirilor lui Creangă, când în cea a eroilor lui Jules Verne. Zăvoiul, scăldatul, prietenii de joacă... Cel mai bine mă simțeam în umbra frunzelor vișinului din grădină, urcam în el până pe la jumătate și priveam lumea de sus! Da, acela a rămas pentru mine paradisul, dacă ar exista undeva, în afară de mintea noastră. Și ar mai fi ceva aproape inexprimabil: extazul, bucuria fără margini, minunea să mă aflu în vârf de munte după urcușul anevoios, când nu mai simt nici oboseala! De-a lungul timpului am colindat, cu obstinație uneori, toți munții României. E fantastic ce paradis ne-a fost dăruit! Din păcate, nu știm să-l prețuim, să-l păstrăm. Și, aș spune, că se zărește tot mai greu speranța, lumina la capătul tunelului. Vremurile... Cred că avem datoria, ca oameni ai scrisului, să punem în lumină ce se întâmplă cu lumea în lume, cu noi aici și în viziunea altora. Nu trebuie să moară speranța că vom găsi drumul spre paradisul pierdut!

Refugiat sau nu în paradisul lui, copilarie, cărți, muzică, singur printre semeni, scriitorul radiografiază realitatea, își adună idei, se conectează la prezent și apoi scrie. Prea-plinul gândurilor sale prinde aripi. Chiar dacă existența lui este doar un fir de nisip în eternitatea lumii, cuvântul lui atrage atenția, alină, doare, strigă, poate schimba ceva.

Radu-Ilarion Munteanu Paradisul ca un concept, ca spaţiu abstract.

Antonimul/simetricul infernului Ca scriitor n-am avut interacțiuni cu Paradisul, indiferent de accepţiunea conceptului. Am operat cu conceptul, utilizat mai degraba în SciFi, cunoscut în domeniu drept chirurgie temporală.

Id. Est. Calatoria în timp. Forţând puțin, facilitatea personajelor de a călători în timp, de a interacţiona într-un mediu transtemporal, sugerarea unei anume structuri a acestuia, bref ansamblul elementelor literare destinate să confere coerenţă conceptuală unei construcţii literare, ar putea fi metaforizate prin conceptul de rai.

Dar explicit nu întâlneşti în spaţiul meu literar o entitate care ar putea fi numită rai.

Ca om, hm… am rezerve să disting între natura umană şi condiţia de scriitor. Ca scriitor, nu pot face abstracţie de natura mea umană. Cele mai abstracte emanaţii scriitoriceşti îşi au, aşa sunt convins, rădăcini în universul meu uman Totuşi există diferenţe între ce şi cum concepe omul care sunt şi cum le concepe scriitorul. De ce? Deoarece scriitorul e, am datoria să admit, decalat în urma omului. În sensul că încă n-a dat – iar certitudinea că va da e problematică – expresie literară la tot ce gândeşte. Cu toată libertatea naturală a actului literar.

Asta e valabil în general. În cadrul temei achetei, diferenţele se pot preciza punctual.

Ca om, concep raiul ca o parte neseparata a universului. Ci numai inseparabil de iad. Socot ca indivizii umani au libertatea de a concepe ad libitum natura şi relaţia celor două universuri simetrice. Eu nu m-am hotărât încă dacă le concep simultane sau

Anchet[

35

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

separate ca nivel de energie, dar oricum conjugate. Am adoptat, nu la modul absolut, universul angelologic, cu ierarhiile lui. Admit ca o realitate cu care pot opera, indiferent de existenţa ei fizică, noţiunea de înger păzitor. Această entitate funcţionează, în strânsă legătură cu individul de care raspunde, în faţa unei instanţe fie şi nedefinite. Mai mult, accept o diferenţiere între zona unde “decide” Dumnezeu şi cea, cumva restrânsă, în care se manifestă îngerul meu păzitor.

Dar nu ştiu dacă îngerul meu păzitor, are nevoie de un spaţiu pe care să-l numesc rai.

Bref, concep raiul şi iadul ca metafore. Oricum numai conjugate.

Astea le concepe omul care sunt. Scriitorul nu le-a materializat încă în emanaţie literară.

Apreciez ca extrem de interesantă şi provocatoare ancheta. Şi n-o iau la modul convenţional. Mai mult, participarea îmi atrage atenţia ce n-am realizat ca scriitor. A introduce, într-un eventual text ulterior, unul sau mai multe personaje angelice cât de cât consistente, cât mai departe de convenţional sau de poetic, ar fi un prim pas.

Mihaela Aionesei …Există unul singur Scriitorul și „omul aflat sub vremi” nu sunt două entități diferite. Cresc unul prin altul. Se completează, se contopesc, se desăvârșesc. Sunt ca lumina și umbra. Împreună au aceeași țintă: să dobândească Paradisul promis. Acel loc minunat și unic al „fericirii supreme” în care nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”, foarte departe de Planeta Pământ, unde atâția nevinovați mor ori plâng. Îmi este greu să cred că cineva din breaslă poate să spună: azi sunt scriitor, mâine sunt om.

Scriitorul „s-a născut” din nevoia omului de a avea un aliat în a suporta lumea aceasta în care „toate-s trecătoare”, și de a-și contura, din plăsmuirea minții, propriul paradis. Indiferent că acesta este format din universul copilăriei, al cărților, al iubirii, etc. Un paradis interior în care sufletul așezat la masa de scris, aidoma pustnicului îngenuncheat la rugăciune, într-o căutare febrilă de a atinge perfecțiunea, se dăruiește colii de hârtie „până la ieșirea din sine”, până la contopirea cu Universul. Îmi place să cred că Dumnezeu, pentru a-și ușura povara gândurilor, a plămădit din lacrimile Lui, scriitorii. Că prin ei încearcă în fiecare zi să creeze o altă lume, mai luminoasă, mai bună și mai blândă. Poate chiar acel Paradis despre care Biblia pomenește că a existat pe pământ și că ni se va reda într-o bună zi. Creator și scriitor, contopiți într-un exercițiu sisific de purificare a planetei, încercând prin această sihăstrie a spiritului – arta de a scrie, o armonizare cu noi, cu mediul înconjurător. Ca o pregătire pentru „viața viitoare”, convinși fiind că într-o zi cuvântul își va recăpăta puterea inițială: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”, și astfel va fi recreat Paradisul. Până atunci, prin trăirea poetică doar exersăm, în umila încercare de a menține acea stare de extaz care ne conectează la energia universală.

Cu siguranță poetul Dante Alighieri, prin poemul narativ „Divina Comedie”, a atins acea culme spirituală înaltă spre care mulți creștini tindem. A vizualizat cu ochii minții o călătorie de purificare a sufletului prin cele două popasuri: Infernul și Purgatoriul, ca în final să cunoască Paradisul. Prin această capodoperă a literaturii universale, ne-a lăsat speranța că există o cale permisibilă de a ne apropia de divin. Una grea de atins în zilele noastre, cea a exilului, pe care poetul l-a îndurat un lung șir de ani (1304-1321). Un timp al conștientizării stării de păcat, în care a scris poemul vieții lui, străbătut de scânteia divină invocată în vers: „să-mi dai tu, sfinte duh, atâta-ndemn”, și de chipul ființei iubite „cea care raiul mi-l sădește în minte”. Oferindu-ne ca soluție de a ajunge în Paradisul promis, mântuirea sufletului, așa cum ne spun și pasajele biblice. Cred că oricâte „paradisuri” încercăm să ne creăm în această viață terestră pentru desfătarea și liniștea sufletească, în realitate, există unul singur la care vom ajunge după marea judecată.

Lucian Vasiliu Paradisul paradisurilor Paradisul? Uneori e Visul. Alteori, Paradisul! Deseori, Tisa și Tisul! Din când în când: Paradisul! Mai rar, Compromisul. * * * Arca lui Noe, re-arcată, ne duce mereu la un capăt/ țărm/ pământ făgăduit, în Paradis Terestru, fie la poalele Muntelui Ararat, fie la Bojdeuca-muzeu (prima casă memorială literară din țară Anii Domnului 1918!) a diaconului junimist Ion Creangă. * * * Am avut șansa, odinioară, să mă cuprind de paradisul domestic din muzeul Dante, din inubliabila Florența. Una dintre hărțile expuse, de prin anul 1290 , în casa memorială, indica vecinătatea noastră moldo-vlaho-transilvană cu Marele Ducat al Lituaniei, care cuprindea și Ucraina însângerată de azi. Atunci, pe o străduță a burgului medieval, parcă l-am zărit pe junele Dante, proaspăt înscris în Corporația Bibliotecarilor, convins și fericit că Teologia Creștină a Cărților ne oferă divina Cale către Liniștea Interioară Mântuitoare. Paradisul Paradisurilor, animat de prezbitera Beatrice! * * * Când zic Borges, spun Ficțiune, Paradis prin excelență!

Mama Elisabeta Prisecaru m-a născut într-o casă parohială de țară, într-un cătun-sat edenic, blagian, cu lut pe jos, cu multe cărți și reviste în rafturile bibliotecilor tatălui meu interbelic, cu Biserica în inimă, cu Psalmii Norilor pe un cer paradisiac rostogoliți de o baghetă divină! Locuiesc paradisul vetrei născătoare, de când am deschis ochii!.

Anchet[

36

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro * * * Paradisul meu, succint, în câteva secvențe: - Prima troiță pe care am văzut-o în existența mea, într-o margine de așezare rurală, îmi pare, acum, la senectute, situată la confluența Căilor de acces spre Paradis, numite Dante-MiltonBorges.

- Copil fiind, am asistat, mut, la prima roire a albinelor din grădina sublimă a casei parohiale. Curcubeul îmbrățișase răsărita (Floarea-Soarelui) și Răsăritul. Vestind Vestul!

- Tatăl meu, preot interbelic de țară, mă îmbăia și îmi psalmodia: A fost odată un copil cuminte Ce nu știa, ce nu știa a înota!

Dar, după 1, 2, 3, 4 săptămâni, A început, a început a da din mâini!

- Când s-au născut, pe rând, fiica, fiul, nepotul, am clamat: Paradisul terestru există! Numele lui este Viață.

Am revăzut recent filmul lui Federico Fellini, Vocile lunii, pe reînviatul program TV România Cultural. Am tresărit la textul Dacă am face toți puțină liniște, poate am înțelege ceva din lumea aceasta! Și mi-am amintit un vers al poetului grec Odysseas Elitis: O, Doamne, cât albastru ai cheltuit, ca să te vedem!

ECCE PARADISO!

Mihaela Roxana Boboc Paradisul pentru scriitor vs. Paradisul pentru omul aflat sub vremi Copil fiind, mi-am imaginat raiul ca un loc în care suferința încetează. Această infinită finalitate a făcut lucrurile mai suportabile. Paradisul a devenit un fel de umbrelă pentru vreme rea, o fata morgana către care alerg, fără a-mi justifica întrucâtva alergarea. În poezia mea, raiul este pro misiunea pentru vecinicie. Este locul în care neastâmpărul și tumultul vieții acesteia este absorbit de marea cea mare. O dragoste fără margini mă cuprinde, fără a mai dori eliberarea. Intru în ea, fără a mă îndoi. Știu că aici și acolo, în cer și pe pământ - există un loc al poeților. Altfel, de ce ne-am grăbi într-acolo?

Mă doare și scriu. Poate Dumnezeu mai scutură zarea și în acest martie, târziu, va ploua cu petale. Corcodușul din fața geamului casei părintești își duce dulcea povară. Imortalizez într-un cadru foto tot ceea ce aș vrea să iau cu mine dincolo.

Inocența, o floare albă prinsă în păr, un zâmbet simplu și amar, mâinile mamei, mirosul de pâine cu dulceață de căpșuni, zumzetul copiilor mei.

Senzorial, paradisul meu este tot mai tangibil. Redescopăr simplitatea, bucuria sinceră, lipsa pretențiilor. Iert tot ce nu pot înțelege. Dezleg ceea ce nu poate fi dezlegat. Intru în raiul poeților desculță. Mă așez la masă și tac.

Cosmin Andrei Tudor Ce mai este și paradisul?

Desigur, ne-am putea imagina un paradis al cititorului alcătuit dintr-o bibliotecă enormă cu mii și mii de volume (eu aș mai adăuga și un mobilier de epocă și niște pereți pictați și, poate, un plafon renascentist), dar nu s-ar transforma acest paradis încetul cu încetul într-un infern? Din pricina neputinței noastre de a citi atâtea cărți într-o viață de om? Iar atunci? Putem adăuga fanteziei noastre și condiția nemuririi noastre. Pe principiul„tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Dar nici așa nu este bine, cred eu. Eterni și nemuritori fiind, ne-am dezumaniza. Și atunci, la ce bun? Îmi este foarte greu să-mi imaginez un paradis. Acest exercițiu este pentru mari gânditori. Cum este Dante.

Poate un fel de paradis ar fi ca toți oamenii să-și asume faptul că sunt oameni. Aceasta ar însemna să îmbrățișeze cultura speciei noastre (singura deosebire între noi și restul speciilor), adică: știință, muzică, artă, literatură, religie etc. Fugind de cultură ca de râie, fugi practic de condiția ta. Și nu puțini sunt cei care suferă de această fobie. Un astfel de scenariu ar fi cu neputință de realizat.

Un fel de paradis personal: a ști și a fi totul. Irealizabil, desigur, dar se poate încerca la o scară mai mică. De pildă, să știi ce este mai important dintr-un domeniu sau a fi puțin din fiecare: puțin agricultor, puțin salahor, puțin scriitor, puțin șofer ș.a.m.d. Și acest paradis are o pantă descendentă, să-i spunem, care duce spre un infern: acela de a cădea pradă specializării.

Specialistul este un mort intelectual. Nu contează cât de bine știi să faci un lucru, dacă lucrul acela este singurul pe care știi să îl faci.

Leo Butnaru Naveta Din paradisul copilăriei spre, iată, aproape infernul acestui sfert de secol cu războiul în preajma noastră, sigur că ideea, imaginația, aspirația sau chiar dezamăgirea legate de acel loc mirific, angelic s-a tot modificat. Despre atare metamorfoze s-ar putea scrie epopei, romane, tomuri de memorii. Prin urmare, eu unul miam imaginat o narațiune despre ai noștri, cu ai noștri – ai destinului, ai breslei, bucuriei, dar și invidiei, tristeților, – așa, ca în viață... ...Așadar, încolonați, flancați de santinele, eram mânați spre iad.

Făceam drumul primilor izgoniți din rai și noi, urmașii lor. Numai că din alte motive.

Adevărul crud era că noi, poeții, încolonați, flancați de îngeriisantinele, mergeam dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. Pe care o compuneam, ne-o citeam la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieții, sub coada răsfirată a păsării raiului. Însă autoritățile au găsit că, de la o vreme încoace (și încolo), versurile se abăteau de la etica general acceptată. Metaforele

Anchet[

37

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

vorbeau de dragoste, îmbrățișări, sărutări, iar în cazul unora și de căderea în păcatul adam-evic. Și altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.

Flancați de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgețile puse pe coarda arcurilor, de parcă, eventual, am fi fost cu toții sau cel puțin unii din noi potențialul Sfânt Sebastian cel din picturile Renașterii, eram însoțiți până la un anumit punct din apropierea infernului, de unde ne vor prelua autoritățile acestuia.

Iată, colo, înainte, am impresia că merge Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele lui, la două-trei perechi de (de)căzuți în dizgrație, – înalt, blond, frumos, într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte rusești stâlcite de impecabila-i pronunție românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umă, colegului dinaintea sa. Probabil, despre cum a scris el Ordinea cuvintelor și dezordinea tăcerii Dimpreună cu ceilalți, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, sunt escortat spre Infern. Pentru că știm noi ce știm, am mai trecut și altă dată prin atare experiențe. Iar la scurt timp și de data aceasta ni se vor adeveri motivele pentru a fi liniștiți și nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne reamintească a mia oară că: „Magiștrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă și pe acest macadam al nostru... Remarcați, de 365 de ori, câte zile într-un an...”

Prietenul Ioanid Romanescu, cu tabla de șah la o subsuoară, cu trompeta – la cealaltă subsuoară, vine și el întru fortificarea speranței, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în rusește, traducătorul ieșean parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”

Adevărat, așa e: cândva, făcuseră și ei drumul în sensul în care suntem duși noi. Iar faptul că acum merg în sens invers, e dovada că dânșii au păcătuit și acolo, „în exil”, mergând parcă în răspărul Codului Civil al Iadului. Adică, poeții au prins a scrie despre dragostea nemărginită, lumina cerească, umanism, fericirea de a iubi, îngerii fără sex, cât de bine și de minunat (le) era (este!) în rai...

Gata, până aici! – mai departe nu se poate! Afară cu poeții-demenții, să nu ne pângărească infernul! Și iată-i pe unii confrați întorcându-se, să se reaclimatizeze în rai. Dânșii se întorc, iar noi, pe o durată oarecare de eternitate, le vom lua locul. În iad. Acolo, unde nu se strigă: Vade retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana!

Asta-i regula jocului. Și locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai și iad, iad și rai, în alternanță de destin și de creație. Aceasta-i naveta pe drumul care, iată, ne întâlnim noi, cei alungați din paradis, cu cei încolonați, reîntorși spre rai. Însă, ca și ei, nici noi nu avem de gând să ne reținem prea mult pe lângă cazanele cu smoală clocotindă, pentru că nu suntem tâmpiți, etcetera. Vom scrie, ca și ei, poezia salvării! Poezia ce nu convine Codului Etic al Infernului.

Menu] Maximinian Pomii din Grădina Raiului În casa mea a existat povestea Raiului de când mă ştiu. În nopţile lungi de iarnă, la gura sobei, bunica Ana îmi povestea despre pomii din

Grădina Raiului şi-mi arăta pe perete o icoană veche în care Adam şi Eva erau sub un pom cu un singur măr, iar şarpelevicleanul era şi el la urechea Evei. Parcă acum privesc fascinat spre icoana luminată de flăcările din vatră şi o aud pe bunica colindând: „Dumnezeu de la-nceput / Toată lumea o făcut, / Şi-o făcut şi pe Hristos, / Pe Adam foarte frumos, / Şi-o luat din coasta sa / Şi-o făcut şi pe Eva, / Şi de mână i-o luat / Şi în rai că i-o băgat, / Toţi pomii le-o arătat, / Numai din pomu-nflorit / Să nu mânce, că-i oprit” sau „Sus la poarta raiului / Şăde-Adam cu Eva lui / Şi îşi plâng pacatile / Că n-au zâle altele, / Şi se plâng cu banuire / De-a raiului desparţâre: / - Raiule, gradină dulce, / Io din tine nu m-aş duce, / De mirosul florilor, / De glasul îngerilor”. Aşa am crescut, cu povestea Raiului, desprins parcă dintr-un timp al veşniciei. Iar la marile praznice - întotdeauna bunica ne atrăgea atenţia că se deschide Cerul, iar oamenii pot să-l vadă, la masa din Rai, pe Dumnezeu alături de Sfântul Petru, Sfântul Ion şi alţi sfinţi. Bunica pregătea un colac mare de sărbătoare în care punea grâul frumos ca faţa lui Hristos şi pe care desena, din aluat, păsările cerului, dar şi scara ce te urca la Rai. Din acest colac sfinţit la Biserică se împărţea membrilor familiei, dar şi animalelor pentru a fi de leac. Apoi, toate sunt însoţite, de la leagăn până la mormânt, de povestea Raiului, părinţii crescându-ne cu frică de Dumnezeu şi atenţionându-ne că doar faptele bune vor conta atunci când plecăm de pe acest pământ, Sfântul Petru stând la porţile Raiului şi lăsând doar oamenii buni să treacă. De asemenea, cei care mor între Florii şi Rusalii, în perioada marelui praznic al Învierii, se spune că merg direct în Rai. Acum, uşile altarului stau deschise şi, la miezul nopţii, se poate auzi toaca raiului. Un pom care îl întruchipează pe cel din Rai, numit şi pomul vieţii, ne însoţeşte în riturile de trecere, la naştere, nuntă şi înmormântare. Acest pom este al cunoştinţei binelui şi răului, a ceea ce este bine şi a ceea ce nu este bine de făcut în viaţă, iar turtele făcute din grâu reprezintă soarele, luna, scara raiului. În raiul veşniciei, fiecare om va avea propriul pom, mai mare sau mai mic, ce se sădeşte de către îngeri şi va creşte odată cu faptele bune. Am adunat aceste poveşti în studiile etnologice, însă, inspirat de frumuseţea acestora, am în pregătire volumul de versuri „Ultimul înger” în care se vorbeşte mult despre Grădina Raiului. „Îngerul se plimbă între lumi/ De parcă Raiul ar fi în grădină”.

Mihai Barbu Raiul, între Arcadia și Amintirea Paradisului Fiind un cetățean al Văii, unde mi-am petrecut, cu câteva intermitențe, viața terestră, aș evoca, vorbind despre viața paradisiacă, felul în care vedea Raiul terestru, un mare Scriitor trăitor, într-o bună parte a tinereții sale, în același areal geografic.

Raiul terestru era, pentru Ion D. Sîrbu, o Arcadie, văzută ca un ținut fericit și atemporal, unde câțiva prieteni se bucurau de un orășel, de un teatru, de mese opulente și nesfârșite discuții despre Artă, Filosofie și Științe. O viață petrecută, ce mai încoace și-ncolo, ca-n sânul lui Avraam. În acest loc edenic nu era nici o urmă de urât sau frică de ceva. Nici un fel de moarte. Arcadia!

Ce minunat ar fi fost dacă, în realitate, lucrurile ar fi stat ca în această viziune idilică asupra Arcadiei. După ce am studiat

Anchet[

www.revistaneuma.ro Dosarele Sîrbu la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, am constatat că mesele (opulente?) de la Minerva craioveană erau, pentru prietenii săi de pahar, niște prilejuri minunate pentru delațiuni mizerabile. Pentru noi, Raiul terestru a fost Raiul duminical situat la etajul blocului nr. 1, cu care începea Cartierul Evidențiaților, în acele vremuri fericite când ne stângeam, în jurul mesei, toată familia. Asta se întâmpla după ce Mama și Bunica se întorceau acasă, cu anafură pentru toți ai casei, de la Biserica bunului părinte Moșic. Dar asta a fost odată și foarte demult. Totul a devenit, între timp, o iluzie dar ceea ce conta, vă voi cita din Antony Hopkins -un actor mare și cinic, era măreția vieții, măreția pură a căutării vieții în tot și toate.

Cum văd eu, cel de azi, Raiul de Dincolo? La fel de idilic ca-n vremea când trăiau și Mama, și Tata, și bunicii și bunicile iar noi n-aveam altă grijă decât să visăm că vom ajunge, odată și odată, scriitori și, astfel, să le putem oferi tuturor celor dragi, șansa la o nouă viață. În literatură sau, cel puțin, ca-ntre paginile unui pașaport. (Dintre toate cărțile lumii de azi, cele mai frumoase povești se găsesc între paginile unui pașaport, nu-i așa?)

Ca să răspund documentat la incitanta întrebare a Neumei, am consultat una din cărțile editate de Parohia Malovăț din comuna cu același nume. În Călăuza biblică (alcătuită, cu prefață, indice și note de preot Al. Stănciulescu- Bârda), am constatat că Raiul e menționat de trei ori iar Iadul - de 15. Brrr! Două referiri la Rai se repetă: Frica de Dumnezeu este un Rai binecuvântat și, mai mult decât toată mărirea, prețul ei iar a treia zice că Harul este ca un Rai plin de binecuvântări; și milostenia în veac rămâne. Roadele lucrării duhului în oameni sunt numeroase iar, potrivit Sfântului Apostol Pavel, acestea sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea poftelor. Fără har, ni se atrage atenția, nu e posibilă mântuirea omului. Cea mai grea povară, dintre toate cele, ni se pare a fi înfrânarea poftelor. Dar un mare poet, e vorba de Cezar Ivănescu, ne mai dă, în Amintirea Paradisului, și o ultimă speranță: Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om/ Pe acel care ne-a ispitit sub pom/ Și când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea,/ Cum cădea-va, după cântec, mâna mea.

Ana Her]a Paradis „Tu ai un fel de paradis al tău/ În care nu se spun cuvinte“ și, totuși nevoia minții noastre pentru semnificație obligă realitatea perceptibilă să fie definită. Avem nevoie de sens atribuit emoțiilor și cuvintelor pentru a îndulci efemeritatea sau pentru a o face acceptabilă. Avem nevoie de cuvinte pentru a făuri regate cu extensie în veșnicie. Dar unele cuvinte au o dulceață aparte, un mister, un dor pe care nu dorim să le rezolvăm, vrem doar să le imaginăm, să ni le amintim. Paradisul? Subiectiv mărturisind, este o stare. O radiografiere a calmului, a liniștii. Este o stare interioară în care comuniunea dintre suflete aduce pace, dragoste.Chiar dacă pentru unii dintre oameni a fost ridicat la rang de utopie, cuvântul „paradis“ este prezent încă de la începuturi în Geneză ca fiind prima locuință a omului neatins de boală și moarte. Asemuit cu o grădină luxuriantă din care lipsește

38

Nr. 3-4(65-66) G 2023

suferința, Edenul devine reperul oamenilor religioși, dezideratul sufletelor mânate de verva desăvârșirii. Profețiile biblice aduc speranță pentru un paradis restabilit pe pământ ci nu în cer așa cum era prezentat adesea ca fiind locuibil doar după moartea fizică. Promisiunea paradisului devine așadar o punte de legătură între pământ și celest, între palpabil și greu de atins chiar și cu mintea.

Sublimul acestui cuvânt a fost surprins de-a lungul timpului în cele mai inedite creații literare, în acordurile fine ale unei muzici, în ecoul unei pensule pe hârtie, țesând în jurul lui o aură edenică parcă în mod premeditat. Poeți, scriitori, pictori, muzicieni, sculptori, toți, atrași în mrejele încântării încearcă să cuprindă intangibilul prin operele personale. Poeziile capătă o notă suavă, tonalitatea fiind la unison cu puterea cu care este înlesnit acest cuvânt. Vrem să conținem paradisul, iar paradisul să ne conțină pe noi, precum spune Rumi în una dintre creațiile sale, deoarece, susține el, acesta nu este în afara noastră ci în noi înșine. Baudelaire, pe de altă parte în „Les Paradis Artificiels“ aduce în cadru ideea lumii ideale obținute în mod hedonist prin ingerarea substanțelor cu conținut halucinogen, accepțiune la polul opus creionată de paradisul în destramare al lui Blaga, cu iz tragic. Totuși, ce anume reprezintă paradisul pentru noi, cei care ne așternem simțămintele pe foi fragile de hârtie? Să fie însăși puterea cuvântului? Să fie zborul lin dintre bătăile de inimi ori poate spațiul dintre două versuri? Să fie bucuria destăinuirii sau descoperirea frumuseții scrisului? Starea de aliniere deplină cu Universul? Ori foșnetul unei pagini atunci când este întoarsă cu grijă? Subiectiv, cred că paradisul suntem noi. Îmi imaginez des oamenii precum grădini în care curg râuri de emoții, apun ceruri de gânduri.Paradisul este în mine și în puterea mea de a-mi fi creat locul meu de siguranță, în care mă pot întoarce ori de câte ori sufletul are nevoie de beatitudine. Totul fiind percepție, paradisul este interpretarea ființei mele surprinse în manifestările cele mai tainice ale lumii.

Rodica Marian Paradisul, o idee palpabilă Pentru omul din mine, aflat printre vremi, fiindcă, paradoxal, niciodată n-am resimţit opresiunea lui „sub” până la capăt (doar eroii morţi ştiu cum a fost), fie ea şi sub chipul tăvălugului nefast al comunismului istoric, găsind chiar şi în nefericire un suport salvator, ideea paradisului din celule vii ale fiinţei mele am simţit-o uneori, în momentele cele mai grele. Ea venea să dea o formă tuturor momentelor de beatitudine, dar şi de disperată, iminentă pierdere de sine. În această cheie, paradisul pentru mine nu poate fi decât acel reflex vital care schimbă destinul celui care e gata să se înnece, ca un zvâcnet a unei inimi deja îngheţate, care se întoarce spre căldură. Aproape că-mi amintesc cripticul distih eminescian, dintr-o variantă a Luceafărului, care nu-mi mai sună atât de ciudat:„E nefiinţa, ce din ea/ Puterea ei şi-o soarbe/ E muma morţii/ ...” în locul antumei forme„Nu e nimic...”.

Forţa soteriologică a paradisului, ca idee, este aceeaşi care animă însufleţirea spiritului spre frumuseţea gingaşă a unei grădini englezeşti sau spre alinarea, într-o grădină de tip

39

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Anchet[/Teatru

www.revistaneuma.ro

franţuzesc, a unor inimi rănite în orgoliul lor. În ceea ce mă priveşte nu pot concepe un paradis pentru omul care sunt şi un altul pentru scriitorul care aş fi. Într-un fel oarecum similar, nu i-am înţeles deloc pe cei care se extaziază în faimoasele grădini ale palatului Versailles sau pe cei care admiră fără o strângere de inimă nesfârşitele culoare supra încărcate din megamall-uri ori zgârâie-norii de oriunde.

Ideea de paradis nu are pentru mine nicio reprezentare anume, nicio concretă imagine nu mă cheamă cu promisiunea veşnicei fericiri. Regăsesc această stare ca o conştienţă a unei puteri ce vine din străfunduri, nu ca o promisiune, ci ca o ancoră puternică care mă ridică de fiecare dată deasupra furtunii, a întunericului, a speranţelor dospite de vechime. Este acel ceva pe care l-am simţit ca un miros suav, aproape imperceptibil, dea lungul unor zile, ore, cu faţa îngropată într-un buchet care de obicei nu mirosea sau acea mână de zefir care m-a aşezat blând pe fundul unei fântâni ca să-mi păzească capul în cădere. Dar în viaţa obişnuită dintre aceste miracole, paradisul ca o idee nebuloasă îmi apare circumstanţial, ca o visare contemplativă, o carte fascinantă, în faţa unui tablou minunat, în toate obiectele de artă din preajma mea, în bogăţia inepuizabilă a frumuseţii din natură, în formele incredibile ale unei flori, în culorile vieţii, odată cu bucuria adâncă a sufletului, care mă poate face mai uşoară, mai agilă în mişcările terestre, dar şi mai înflăcărată în fericirea credinţei, cu toate faţetele ei, mai ales atunci când n-o umbreşte nici o dovadă. În privinţa reprezentării paradisului am avut foarte recent o tulburătoare revelaţie; la Galeria Naţională din Singapore, pictorul romantic spaniol Juan Luna are două panouri în ulei, impresionante şi prin dimensiuni, dar în care vezi, cvasi realist, lumina cea peste de fire, nepământeană, apărând deasupra şi în zarea unei scări urcătoare. În prim plan sunt două personaje feminine pictate din spate, siluete hotărâte, care se ţin de talie şi păşesc pe nişte trepte pline de flori. Abia când realizezi din titlul picturilor (Spania şi Filipinele) intenţia lor pur alegorică, te încearcă un frison anticolonial.

Turnul Piesă în trei acte (fragment)

dAn stAnCA În jurul Domnului, turlă străbună Mă-nvârt de milenii mereu (Rilke) Actul I Scena în întuneric. Tăcere apăsătoare ca înainte de Geneză.

Situaţia aceasta trebuie să dureze un timp pentru a-i nelinişti pe spectatori. Deodată, deşi nu e atât vorba de surpriză, cât de săvârşirea unei legi mai presus de emoţie, începe să se înfiripe un sunet subţire, foarte melodios şi desfătător pentru suflet. Din acest sunet se nasc şi altele de o maximă suavitate. Pe măsură ce se dezvoltă arborescenţa sonoră, întunericul se risipeşte iar spectatorii pot vedea în centrul scenei un turn zvelt şi drept ca tulpina unui fag. Ceea ce frapează este natura sa transparentă. Lasă impresia că a fost creat dintr-un cristal de mare preţ, nefisurat, neopacizat. În apropiere se află doi bărbaţi care îl privesc cu mare uimire. Unul este îmbrăcat auster, dar cu o certă nobleţe a vestmintelor, celălalt poartă haine de voiaj, cadrilate, cu multe buzunare.

Stâlpnicul: Ce părere ai?

Străinul: Frumos, fără pereche. Dar e adevărat ce se aude?

Stâlpnicul: Bineînţeles, nu a fost construit, intervenţia umană nu a existat. Asta ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Şi pe cei cu stare, şi pe cei sărăntoci. Aş spune că turnul a coborât din cer.

Străinul: Nu exagerezi?

Stâlpnicul: Poate, dar dacă n-a coborât din cer atunci, desigur, a crescut din pământ, aşa cum creşte un munte sau un arbore. Dar mult mai repede.

Străinul: Cât de repede?

Stâlpnicul: Peste noapte.

Străinul: Nu pot să cred.

Stâlpnicul: Nici eu n-am crezut. Când s-a întâmplat minunea eram plecat, dar mi-au povestit părinţii. Pe locul acesta era înainte un maidan, hai să nu zic maidan, un teren viran pe care nu se cultivase nimic, nici legume, nici cereale, nu se plantaseră nici pomi fructiferi, nu se ridicaseră construcţii, blocuri, fabrici, mai ştiu eu ce...

Străinul: Dar... (ezită) Stâlpnicul: La ce te gândeşti?

Străinul: Mă înţelegi...

Stâlpnicul: Cimitir?

Străinul: Da, cimitir.

Stâlpnicul: Nici cimitir, închipuieşte-ţi! Probabil că a fost terenul cuiva, nu s-a ajuns la nici o hotărâre, litigiul nu s-a rezolvat, nici adevăratul proprietar nu a primit ce i se cuvenea, nici statul nu a avut deplină libertate să acţioneze. Pricepi?

Străinul: Da, pricep.

Stâlpnicul: Şi uite aşa, fiindcă nu a câştigat nimeni, terenul a fost lăsat în plata Domnului. Domnul a înţeles că e al Lui şi a acţionat.

Teatru

www.revistaneuma.ro Străinul: Frumos cum ai adus-o din condei!

Stâlpnicul: Aşa s-a întâmplat.

Străinul: Să fie cum zici. Şi?

Stâlpnicul: Bineînţeles, lumea nu a rămas indiferentă. Oamenii au început să se agite, să se intereseze. Ce e, dom’le, cu turnul ăsta, de unde a apărut? Stimate domn, fiindcă eşti străin de meleagurile astea, ar trebui să ştii că în marea lor majoritate cetăţenii regiunii noastre s-au purtat admirabil, adică au crezut – asta-i important – ce li s-a spus de către marii preoţi, de guvernator, că acest obiect cilindric nu a fost făcut de mână de om. Venit din cer, ţâşnit din pământ, populaţia a înţeles că omul nu are nici un amestec în ivirea lui. Pricepi?

Străinul: Pricep. Dar mă şi mir. Rar în ziua de azi ca oamenii să înghită o asemenea gogoriţă.

Stâlpnicul: Depinde de popor. Sunt popoare şi popoare. Al nostru e de viţă nobilă.

Străinul: Cum zici dumneata. Şi ce s-a întâmplat?

Stâlpnicul: Ce să se întâmple... După ce am înţeles că turnul are o origine supranaturală, n-am mai fost în stare să ne ducem vieţile ca până atunci. Oamenii făceau ce făceau şi începeau să-i dea târcoale. Tineri, studenţi, şomeri, bătrâni, pensionari, femei onorabile, prostituate, toţi veneau aici şi oftau.

Străinul: Ce făceau?

Stâlpnicul: Oftau, adică sufereau că nu pot să ajungă în vârf.

Străinul: De ce?

Stâlpnicul: În primul rând nu-i la îndemâna oricui să se urce pe un perete neted de sticlă cum vezi şi dumneata. Iar acolo sus e greu să te menţii. Vântul bate puternic, ploaia, zăpada, arşiţa. Cum să-ţi păstrezi echilibrul şi sănătatea în asemenea condiţii? Doar un stâlpnic poate să facă aşa ceva.

Străinul: Stâlpnic? Ce-i aia?

Stâlpnicul: Un om care stă în vârful unui stâlp ca o pasăre în cuibul ei. Calităţile cerute de o asemenea realizare sunt remarcabile.

Străinul: Şi a reuşit cineva să ajungă acolo sus?

Stâlpnicul: A ajuns, dar cu chiu cu vai. De ce mă descoşi atât?

Străinul: Ăsta-i rolul meu. Trebuie să mă informez. Vin de pe meleaguri străine şi am avut dificultăţi la graniţă ca să pot intra în ţara dumneavoastră.

Stâlpnicul: Înseamnă că te fascinează şi pe dumneata coloana.

Străinul: Desigur. N-am auzit ca în ţara mea să se fi petrecut ceva similar. Noi nu primim daruri, doar ce ştim să facem cu mâinile noastre.

Stâlpnicul: O fi mai bine aşa. Să mă întorc însă la ce vă povesteam. Simt că pot avea încredere în dumneata.

Străinul: Presupun că senzaţia de-a sta în vârf e extraordinară.

Stâlpnicul: Mie-mi spui! De fapt, nu ştiu dacă ţi-ai dat seama.

Sunt şi eu un stâlpnic.

Străinul: Serios?

Stâlpnicul: Şi încă unul de elită. Am stat acolo sus săptămâni în şir, nu mi-a păsat de frig, de vânt, de intemperii. Acum am coborât puţin, dar o să mă vezi imediat cum încep să mă caţăr.

(Tace, e îngândurat.) De fapt, situaţia scârţâie.

Străinul: Scârţâie?

Stâlpnicul: Poate nu-i cuvântul cel mai bun, dar nu găsesc altul. Vreau să-ţi spun că situaţia stâlpnicilor s-a înrăutăţit.

Străinul: De ce?

Stâlpnicul: Vorbesc cam mult. În orice caz la prima mea ascensiune nu m-am plâns de nimic. Am plecat cu un moral excelent. Guvernatorul m-a îmbrăţişat şi mi-a urat sănătate. Mi-a mai spus să fiu mândru de înalta misiune care mi s-a încredinţat fiindcă

40

Nr. 3-4 (65-66) 2023

nu oricine poate să ajungă acolo sus şi să trăiască fericirea vieţii la mare înălţime. M-am uitat în ochii lui frumoşi şi limpezi şi l-am întrebat: Excelenţă, dar ce trebuie să fac eu acolo sus? El mi-a zâmbit superior, m-a îmbrăţişat a doua oară şi mi-a răspuns: Nimic, nu ai înţeles? Nu trebuie să faci nimic. E gloria noastră ca prin tine să fim mai aproape de cer. Trebuie să recunosc că n-am avut de la bun început vocaţie de stâlpnic şi chiar mă îndoiam de resursele mele de-a rezista în vârful turnului, dar felul cum s-a purtat cu mine Excelenţa sa a fost hotărâtor. Am înţeles atunci că a nu face nimic şi a fi aproape de cer e cea mai mare fericire care poate fi dată unui om. Nu construcţia, nu creaţia, cum probabil dumneata îţi închipui şi cum în ţara dumitale se află încă la mare cinste, ci posibilitatea de-a sta pe o mare înălţime, cu ochii larg deschişi la cerul uluitor de bogat şi de-a-l contempla zi şi noapte fără să-ţi treacă măcar prin minte că ai putea obosi.

Străinul (aplaudă): Bravo, bravo! Discurs de nota zece!

Stâlpnicul: Poţi să mă ironizezi că nu mă simt câtuşi de puţin ofensat.

Străinul (insinuant): Dar parcă spuneai că scârţâie ceva?

Stâlpnicul: Lasă, nu-mi mai aminti. M-a luat gura pe dinainte.

Oricum, nu mai pot să întârzii, trebuie să urc din nou.

(Se apropie de coloană. Agăţându-se de nişte cârlige nevăzute, începe încet-încet să se urce pe turnul de sticlă. Străinul îl priveşte puţin sceptic iar apoi, ca un ţăran, începe să râdă în pumni.)

Intră guvernatorul urmat la câţiva paşi de aghiotant. Între ei există mereu o distanţă care trebuie să exprime tocmai respectul cu nuanţă de slugărnicie al celui de-al doilea faţă de cel dintâi. Guvernatorul e un bărbat înalt, spătos, cu un aspect regal. Aghiotantul e mic, pirpiriu, chiar ghebos, frecându-şi mâinile pentru a spune ceva, a da un sfat, a sugera o ipoteză, a strecura o bănuială.

Guvernatorul: M-ai îmbolnăvit. Ai un fel imposibil de-a mi te vârî în suflet. Te-aş concedia dacă n-aş şti că nu eşti bun de nimic decât să stai pe lângă mine şi pe deasupra mai ai şi guri multe de hrănit.

Aghiotantul: Excelenţă, eu vă respect şi vă admir. Serviciul meu pe lângă dumneavoastră nu exprimă decât aceste sentimente. Dar vedeţi, de când ne-a căzut pe cap prăjina asta, cum s-o numesc, nu mai am linişte. Îmi vin tot felul de gânduri, mă frământ.

Guvernatorul: De ce, mă rog?

Aghiotantul: Fiindcă nu-i bine. Hodoronc-tronc, aşa o coloană peste noapte. Nu credeţi, Excelenţă, că e ceva suspect?

Guvernatorul: Vezi pericole peste tot.

Aghiotantul: Asta e meseria. Nu pot să mă schimb. De vreme ce m-aţi angajat înseamnă că aveţi nevoie de mine.

Guvernatorul dă din mână obosit. Pare sătul să audă aceleaşi formule.

Aghiotantul: De fapt, am întocmit un raport. Coloana a apărut după o lungă perioadă de ceaţă, timp în care nu am putut vedea la câţiva paşi.

Guvernatorul: Ce vrei să spui?

Aghiotantul: De ce vă faceţi că nu înţelegeţi? Totul poate fi o cacealma. Lumea, prostimea, a crezut imediat că turnul e un dar de Sus. Cine ştie dacă n-a fost construit de o echipă specială de diversionişti?

Guvernatorul: Diversionişti?

Aghiotantul: Pentru a abate atenţia oamenilor de la problemele adevărate ale ţării. Că doar nu sunt puţine. Dumneavoastră le ştiţi mai bine. Dar dacă-i oferi omului o asemenea pleaşcă uită şi de foame, şi de boli, şi de tot.

41

Nr.3-4 (65-66) 2023

Teatru/Studii critice www.revistaneuma.ro

Guvernatorul: Ai dreptate. De fapt, îţi dau mereu dreptate, deşi nu-mi convine.

Aghiotantul: Păi altfel de ce m-aţi mai fi angajat?

Guvernatorul (tresare, muşcat de un gând neprevăzut): Oare nu cumva tu ai pus la cale diversiunea?

Aghiotantul: Ha, ha! Mai ştiţi?

Guvernatorul: Termină cu prostiile.

Aghiotantul: Nu sunt prostii, sunt judecăţi făcute cu mult bun simţ. Cum să vă spun? În ciuda sprijinului pe care vi-l mai acordă poporul, poziţia dumneavoastră este din ce în ce mai precară.

Bănuiesc însă că nu v-aţi dat seama. Am făcut cercetări în toate păturile sociale şi am constatat că lumea e extrem de nemulţumită.

Guvernatorul: Cum aşa?

Aghiotantul: Simplu, din cauza ăstora, cum le zice, care se caţără. Stâlpnicii...

Guvernatorul: Aha! Aghiotantul: Gura lumii vorbeşte şi e normal să vorbească.

Adică ia să judecăm puţin! Noi muncim pe pământ, ne spetim, fiecare după puterile şi priceperile lui, iar stimabilii se urcă pe turn şi stau toată ziua fără să facă nimic. E normal?

Guvernatorul: Dar nu-i deloc uşor să rezişti acolo! Frigul, ploaia, grindina. Persoanele selectate pentru a face ascensiunea şi a rămâne sus o perioadă cât mai îndelungată sunt posesoare ale unor calităţi excepţionale.

Aghiotantul: Aiurea! Aşa am crezut şi eu la început, dar pe urmă mi-am schimbat părerea. Vina însă vă aparţine.

Guvernatorul (mirat): Cum? Aghiotantul: Fiindcă nu le-aţi dat oamenilor o însărcinare precisă. De altminteri unii dintre ei v-au şi întrebat: Exclenţă, dar noi acolo sus cu ce ne vom ocupa? Vedeţi, oameni de bună credinţă, harnici, nu puturoşi. Iar dumneavoastră, în loc să scorniţi ceva plauzibil, aţi dat cu oiştea-n gard. Aţi răspuns: nimic. Păi ăsta e răspuns demn de un guvernator?

Guvernatorul (senin): Acesta-i adevărul. Stâlpnicii sunt elita, ei nu trebuie să facă nimic, trebuie să stea cu ochii deschişi, să privească, să contemple...

Aghiotantul: Asta-i trândăvie!

Guvernatorul (înfuriat): Te dau afară, te las pe drumuri. Cum poţi să spui aşa ceva?

Aghiotantul: (calm): De ce vă enervaţi? Nu rezolvaţi nimic. Vă pun în faţa realităţii că doar acesta e rolul meu. O să regretaţi amarnic dacă nu vă schimbaţi atitudinea!

Guvernatorul: Mă ameninţi?

Aghiotantul: Doamne fereşte! Ce mijloace aş avea să vă fac rău? Vreau doar să vă ajut. Vă sunt cel mai apropiat consilier.

Guvernatorul: Aşa e.

Aghiotantul (autoritar): Atunci ascultaţi-mă!

Guvernatorul: Te ascult.

Aghiotantul: Nopţi întregi n-am putut să dorm gândindu-mă la drăcia asta. (Arată spre turn.) Nu-i a bună. Până acum trăiam normal. De bine, de rău, ne descurcam. Dar, de când a apărut coloana, oamenii nu-şi mai găsesc liniştea. Cei mai mulţi sunt entuziaşti, toată figura le e scăldată de fericire. Spun: dacă Dumnezeu a făcut o asemenea minune o să mai facă şi altele. Dumnezeu, deci, există!

Mai sunt şi unii sceptici, dar deocamdată stau în banca lor. Excelenţă, ca guvernator al acestei regiuni, aveţi datoria să vedeţi lucrurile în viitor, nu puteţi trăi doar în prezent. În consecinţă, vă interzic să vă culcaţi pe o ureche.

Guvernatorul: Ce vrei să spui?

Aghiotantul (trage adânc aer în piept): Găsiţi neapărat o întrebuinţare coloanei. Făceţi-o utilă!

Adrian P[unescu §i provoc[rile fantasticului GHeorGHe GlodeAnu ntrat în conștiința publică drept poet, publicist și un redutabil animator cultural, puțină lume știe că Adrian Păunescu (1943-2010) și-a încercat talentul și în proză. În 1970 a apărut micul roman fantastic intitulat Cărțile poștale ale morții. După mai bine de trei decenii, poetul a resimțit din nou puternicul miraj al fabulosului și a publicat volumul de proză scurtă intitulat Măștile însângerate (2001). De activitatea de prozator a lui Adrian Păunescu ține și romanul intitulat Vinovat de iubire (2010), o altă lucrare mai puțin cunoscută.

Cărțile poștale ale morții poartă un subtitlu elocvent în pri vința genului căruia îi aparține narațiunea: Proză fantastică. În ciuda calităților sale certe, lucrarea este foarte puțin cunoscută azi, iar autorul nu este pomenit printre autorii marcanți de proză fantastică românească din secolul XX. De altfel, titlul cărții trimite mai mult la un roman polițist decât la o narațiune de inspirație ocultă. Cu toate acestea, asemenea lui Mateiu I. Caragiale, Adrian Păunescu plasează întâmplările sub pecetea tainei. Relatarea este alcătuită din numeroase fragmente epice de dimensiuni miniaturale. Semnificative se dovedesc titlurile acestora, care anticipează evenimentele. Protagonistul întâmplărilor este poștașul Ion S. Chefariu care, în fiecare dimineață, distribuia scrisorile sosite pe adresa locuitorilor cartierului Crumizaros din sudul orașului. De un sfert de veac, el este mesagerul, purtătorul de vești bune sau rele. Personaj insolit, Chefariu este bântuit de viziuni. Proiecția în fantastic se realizează prin reproducerea textului de pe cartea poștală primită de către doamna Popescu, o pensionară de 70 de ani. Straniul mesaj o anunța pe venerabila doamnă că va muri peste o oră, semnatarul cărții poștale fiind însuși Destinul. Elementul de senzație reușește să trezească interesul cititorilor. Prin difuzarea unor asemenea misive, Chefariu devine un instrument al destinului, amintind de teribilul Agripa, personajul lui George Bălăiță din romanul Lumea în două zile. Adevărat funcționar al neantului, acesta completa în avans certificatele de deces, însemnările sale având caracter premonitoriu.

De la doamna Popescu, poștașul trece pe la Stan țigănescu, fostul director al societății „Îngrijirea sufletelor”. Chefariu trăiește un moment de groază în clipa în care conștientizează faptul că el răspândește niște mesaje identice, adică niște cărți poștale ale morții. De aici și titlul romanului. Descoperind trista realitate, personajul trăiește o puternică dilemă între obligația sa de a distribui scrisorile și datoria de a păstra secretul corespondenței. Deoarece a răspândit nenorocirea printre oameni, poștașul se crede un criminal. Conștiința tragediilor provocate involuntar îl doboară. Lui Chefariu i se face rău, cade la pământ, astfel încât mesajele fatidice sunt spălate de ploaie, cărțile poștale ale morții devenind inofensive. În felul acesta scapă și Stan țigănescu.

Puternic intrigat de cele întâmplate, poștașul începe să investigheze misterul scrisorilor morții, transformându-se în

I

Studii critice

www.revistaneuma.ro detectiv particular. Încearcă să demisioneze din funcția de poștaș pentru a se dedica noii slujbe de anchetator, dar demisia îi este respinsă. Viața îl pune pe Chefariu în fața unei dileme teribile. Ca poștaș, el trebuie să păstreze secretul corespondenței, dar, ca detectiv, este obligat să deconspire misterul. Personajul are coșmaruri, ceea ce reprezintă noi proiecții în sfera fantasticului.

Adrian Păunescu nu își asumă postura scriitorului omniscient. Dimpotrivă, naratorul intervine periodic în text pentru a comenta întâmplările și pentru a sugera o serie de piste false.

Prozatorul vorbește despre stima sa pentru adevăr, motiv pentru care nu dorește să modifice nimic din cele întâmplate. Afirmația exprimă setea de autenticitate a acestuia, crez artistic ce îl apropie de câțiva dintre cei mai importanți prozatori interbelici.

Pentru a dezvălui misterul cărților poștale, Chefariu își ia concediu. Mult timp, în ciuda subtitlului care ne avertizează că avem de-a face cu un roman fantastic, Cărțile poștale ale morții rămâne mai mult un roman polițist. Lucrurile se schimbă însă pe parcursul relatării, al căror pretext rămâne ancheta. Poștașul-detectiv îl caută mai întâi pe militarul care a cumpărat douăsprezece cărți poștale, dar nu îl găsește deoarece numărul militarilor din garnizoană care dețineau mai multe cărți poștale era foarte mare. Apoi, vrea să îl identifice pe muncitorul de pe șantier care a cumpărat douăsprezece cărți poștale. Trimiterile la numerologie nu au o semnificație ocultă, ci constituie mai mult un joc.

Fiecare cumpărător de cărți poștale se transformă într-o nouă pistă prin care se încearcă deconspirarea misterului. Poștașul caută apoi, la școală, eleva care a cumpărat mai multe cărți poștale și o descoperă pe Episcopescu Bella, care, în timpul orei de sport, redactează 12 scrisori către doamna Popescu, domnul țigănescu și către ceilalți destinatari ai nenorocirii. Eleva devine suspectă deoarece are un puternic sentiment al tragicului. Poștașul o urmărește și află că tatăl ei este paznicul cimitirului. În mod paradoxal, în cea de a doua epistolă adresată doamnei Popescu, Bella Episcopescu îi ura la mulți și fericiți ani. Și de această dată, expeditorul semna cu apelativul Destinul.

Pătrunzând în cimitirul plin de lumini, Chefariu pătrunde pe un alt tărâm. Un tărâm al morții, pe care nu îl poate părăsi decât cu aprobarea paznicului. Este momentul în care romanul fantastic i se substituie celui polițist. Nu întâmplător, cimitirul pare „un parc al tainelor și al amorurilor adolescenților”. Detectivul amator ascultă bocetul elevei la mormântul d-nei Popescu și descoperă faptul că Bella îi plânge pe morții care nu au pe nimeni.

Află că tatăl ei îl așteaptă, chiar dacă doarme. În această lume, așteptarea și somnul nu sunt considerate două noțiuni incompatibile. Pentru a începe un dialog, Chefariu trebuie să îmbrace o pijama neagră, asemănătoare cu un giulgiu. Vestimentația trădează o coborâre simbolică în lumea morților. Descrierea nocturnă a cimitirului și dialogul somnambulic dintre cei doi trimit la fantastic. Episcopescu – nume simbolic – se definește drept „un om care s-a iubit cu moartea”. Aceasta deoarece iubește pe cineva care a murit. Paznicul redă povestea lui de dragoste pentru o femeie care a părăsit lumea celor vii. Datorită iubirii sale, ea se trezea noaptea la viață, în timp ce ziua se reîntorcea pe tărâmul morților. În felul acesta, moarta îndrăgostită reia mitul Persefonei. Bella este rodul acestei iubiri nepământești, originea ei stranie explicând ciudățeniile fetei. În pofida acestei povești insolite, paznicul neagă faptul că el ar fi trimis scrisorile.

Dialogul fantastic dintre cei doi este întrerupt de izbucnirea unui incendiu. Trezit din visul său hipnotic, Chefariu fuge și se rătăcește prin cimitir. Este salvat de un necunoscut care îl

42

Nr. 3-4 (65-66) 2023

călăuzește înspre ieșire și care îi spune că este foarte supărat pe paznic deoarece, în urmă cu 15 ani, acesta i-a furat iubita. La observația poștașului că îi este frică de stafii, necunoscutul îl liniștește spunându-i că este firesc să fie așa. Și lui i-a fost frică atâta timp cât a trăit. Sosit acasă într-o pijama neagră și cu părul albit, Chefariu nu este recunoscut de propria sa familie, care vede în el o ființă malefică. Prin tematica asumată, narațiunea lui Adrian Păunescu are ceva din romanul fantastic al lui Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire.

Noaptea următoare, Chefariu se reîntoarce în cimitir și continuă dialogul cu Episcopescu. Sub imperiul somnului, acesta își continuă povestea fabuloasă. Mărturisește că, de 15 ani, îl urmărește un mort care este supărat pe el fiindcă a iubit o femeie ce părea moartă și pe care pusese ochii și el. Nu îl urmărește ca să îi facă ceva rău, ci ca să fie de față atunci când i se va întâmpla o nenorocire. Contactul lui Chefariu cu paznicul reprezintă prima fază a inițierii sale în moarte. În calitate de proiectant șef și de constructor al cimitirului, Episcopescu este un fel de arhitect al lumii de dincolo. Un Dedal al morții. Lui i se datorează alinierea cavourilor într-o parte sau alta a cerului. Cunoaște tabieturile morților și știe ce fel de iarbă îi place fiecărui om de sub pământ.

Moartea este văzută ca o mare sinceritate, în timp ce cei vii sunt considerați oamenii extremelor, ce nu pricep ce înseamnă cumpăna. Chefariu nu își poate imagina dialogul dintre cei vii și cei morți, drept consecință totul i se pare o imensă farsă.

Pentru a se consulta, poștașul-detectiv caută un confesor, dar află că Stan țigănescu a murit. Autorul intervine din nou în text pentru a descrie dificultatea prezentării stării de spirit a lui Chefariu la aflarea veștii privind dispariția personajului. În mod paradoxal, anchetatorului i se face din nou dor de Episcopescu și de cimitir. Aceasta deoarece sălășluia în el nostalgia după suferință și autodistrugere. Se întoarce pentru a treia oară, dar nu îl mai regăsește pe Episcopescu. La o nouă revenire, el se întâlnește din nou cu stafia care l-a ajutat să iasă din cimitir. Aceasta promite să se răzbune pe Episcopescu, deoarece a supărat-o.

Prin dialogurile sale cu morții, Chefariu trăiește un șir de evenimente stranii. La un moment dat, el este confundat cu paznicul cimitirului, substituire a identităților ce trimite la motivul dublului.

Detectivul amator vrea să găsească asasinul doamnei Popescu, dar dorește să afle și ceea ce s-a întâmplat cu Episcopescu. Ca și în cazul magnetismului animal, personajele lui Adrian Păunescu sunt mânate de un fluid care le determină acțiunile. Prozatorul pare să descopere mesmerismul în plin secol XX, teoriile insolite ale doctorului german Franz Mesmer oferind niște excelente subiecte pentru literatura fantastică.

Dirijat de acest fluid care acaparează și prin intermediul căruia se poate realiza legătura cu lumea de dincolo, detectivul amator îl regăsește pe Episcopescu la țară, chiar de Crăciun, dată cu încărcătură magică. În timpul zilei, cei doi nu se recunosc, dar își continuă dialogul inițiatic în timpul somnului. Personajele își exprimă dorința de a relua convorbirea lor deoarece au rămas la jumătatea tainei. Episcopescu mărturisește că a ascultat de chemarea strămoșilor. Morții l-au determinat să se reîntoarcă în satul său natal pentru a sărbători împreună Crăciunul. Sub imperiul somnului, Chefariu începe să îi vadă pe cei morți. Mănâncă la praznicul acestora și ascultă cântecul lăutarilor. Dimensiunea detectivistă a textului începe să se atenueze din nou, pentru a lăsa loc supranaturalului. Participând la ospățul morților, personajul simte că, în mod treptat, se stinge și el. Surprinde maniera disprețuitoare cu care morții vorbesc despre cei vii.

43

Nr.3-4 (65-66) 2023

Studii critice

www.revistaneuma.ro

Aceștia proclamă chiar superioritatea morții în comparație cu viața. Moartea li se pare superioară deoarece are reguli mai precise și mai respectate. Ca să demonstreze faptul că moartea nu este un fenomen ireversibil, un membru al clanului reînvie pentru trei secunde.

Episcopescu mărturisește că nu mai știe nimic despre fetița lui înzestrată cu puteri neobișnuite. Este de părere că, supărată, mama ei a acționat cu un contrafluid asupra lui. Adrian Păunescu revine din nou la teoria vizând câmpurile magnetice generate de anumite persoane. Paznicul cimitirului mărturisește că, în ciuda scrisorii trimise de fiica lui, doamna Popescu nu a fost ucisă, ci pur și simplu a murit. Același lucru se sugerează și în cazul lui Stan țigănescu. Episcopescu afirmă că asasinul nu există și că morțile au fost întâmplătoare. Fiica lui, Bella, avea doar darul de a anticipa întâmplările, nu și pe acela de a le declanșa. O asemenea confesiune distruge aura de mister a textului. Drept consecință, avem de-a face cu un fals roman polițist. În ciuda argumentelor expuse, Chefariu consideră că asasinul există. Episcopescu sugerează că poștașul nu va afla adevărul decât atunci când o să-i întâlnească fiica. Drept consecință, detectivul amator continuă să caute în mod obsesiv adevărul.

La un moment dat, autorul intervine din nou în text pentru a judeca gesturile personajelor sale. Naratorul comentează atitudinea lui Chefariu în fața misterului. Acesta nu îndrăznește să intre în cavoul familiei Episcopescu în noaptea de Crăciun. Pentru a descifra enigma morților datorate cărților poștale, o roagă pe Bella să iasă din mormântul în care s-a refugiat pentru a fi alături de mama ei. Aceasta din urmă renaște în acest teritoriu al morții. Confruntat cu misterele lumii de dincolo, poștașul-detectiv își pierde cunoștința și se trezește în cavou.

Foarte important se dovedește capitolul intitulat Ăsta e sirop de cincizeci de bani?, deoarece reprezintă o veritabilă cotitură în evoluția narațiunii. Adrian Păunescu îl prezintă pe arhitectul Cozoreanu, care își petrece concediul la mare. Acesta stă în gazdă la o bătrână numită madam Popescu. Prozatorul lasă să se înțeleagă faptul că întreaga narațiune nu a constituit altceva decât un vis al arhitectului. Acesta adoarme la soare și, datorită insolației, începe să delireze, crezându-se poștașul Chefariu. Din păcate, o asemenea explicație rațională a faptelor este în măsură să distrugă efectul fantastic creat cu multă abilitate de către prozator.

După acest fragment, continuă povestea poștașului Chefariu.

Cu toate acestea, din dialogul personajului cu mama moartă a

Bellei, aflăm că cel care dorește să afle adevărul despre cărțile poștale aducătoare de moarte și despre misteriosul domn Episcopescu nu este poștașul Chefariu, ci arhitectul Cozoreanu.

Meseria acestuia este simbolică, trimițând la arhitectura textului.

Un text ce se complică prin recursul la motivul dublului, întâlnit frecvent în proza fantastică. Adrian Păunescu nu clarifică însă misterul. El lansează și ipoteza existenței unui vis în vis. Potrivit acestei versiuni, Chefariu este cel care visează că se găsește în concediu la mare și că este arhitectul Cozoreanu.

Prozatorul intervine în text pentru a vorbi din nou despre condiția dificilă a autorului. Potrivit concepției sale, scriitorul nu are voie să intervină în acțiune. El este doar sufleurul. Adevărații actori sunt personajele precum doamna Episcopescu, doamna Popescu și un poștaș cu dublă identitate. Cu toate acestea, prozatorul și-a însușit foarte bine câteva din tehnicile specifice romanului polițist și ale celui fantastic. De aici confuziile deliberate și utilizarea pistelor false. O asemenea confuzie este cea dintre Chefariu și Cozoreanu. Când unul adoarme, se trezește celălalt. Unul întruchipează rațiunea, celălalt inconștientul, visul.

Care dintre noi visează, se întreabă la un moment dat unul dintre personaje. Pe de altă parte, narațiunea de factură detectivistă este presărată cu numeroase întâmplări fantastice, în măsură să șocheze cititorii. Un asemenea eveniment este cel despre moartea care iese din cavou pentru a renaște pentru a doua oară.

Finalul oferă o cheie posibilă în privința misterioaselor cărți poștale. O explicație din care nu lipsește elementul supranatural.

Episcopescu susține că, iubind o femeie moartă, el a descoperit fibra care semnala apropierea morții de un om. Fiica lui, Bella, nu a făcut altceva decât să îi anunțe pe bieții bătrâni că vor muri, ca să se poate pregăti, să nu fie luați prin surprindere. Este o teorie ce exclude posibilitatea săvârșirii crimelor. Tot în final aflăm că întreg eșafodajul fantastic nu a constituit altceva decât delirul unui om cuprins de insolație. Cu toate acestea, nu se dezvăluie care este adevărata identitate a acestuia: Chefariu sau Cozoreanu. Explicațiile din final nu destramă în întregime efectul fantastic, păstrând ambiguitatea asupra naturii întâmplărilor.

Foarte puțin cunoscută, proza fantastică a lui Adrian Păunescu merită mai multă atenție. Scriitorul are imaginație, numeroase din creațiile sale petrecându-se în plin cotidian, ilustrând parcă teoria lui Mircea Eliade legată de camuflarea sacrului în profan.

Studii critice

www.revistaneuma.ro

44

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Între ape §i putere ViCtoriA șerbAn ptzecist atipic” îl numește Paul Cernat pe Alexandru Vlad, al cărui roman antico„ munist, Ploile amare, se înscrie în realism și abordează în mod caracteristic scrisului său teme precum istoria, cu markeri politici și sociali, particularizată pe situația unui sat maramureșean înecat de revărsările de ape din 1970; deopotrivă este un roman parabolă prin prezența markerilor ideologici ce poartă semnificații prin faptul că există în narațiune mai multe povești de dragoste în care politicul a hotărât destinul celor implicați.

Ambiguitatea cărții se anunță chiar din titlu, căci Ploile amare face trimitere la Apocalipsa (capitolul 8, versetul 11) citat de Ilie, pastorul penticostal cu nume de sfînt aducător de ploi: „Şi o treime din ape se prefăcură în pelin, şi mulţi oameni muriră de aceste ape, căci se făcuseră amare”.

Se creează de la început fondul pe care se va desfășura acțiunea. A doua trimitere se află în text sub forma poeziei cu titlul Ploile amare pe care Pompiliu o afișează la gazeta de perete a școlii. Intertextualitatea se suprapune peste realismul operei, amintind de optzeciști.

Cartea este considerată un roman ,,total” (de mai mulți cronicari care s-au referit la ea) și ,,panoramic” (Ștefan Manasia). Apărut în era globalizării, se înscrie în World Literature prin ideea că istoria mare a unui timp (la nivel mondial), a unui popor (dacă acceptăm particularizarea pe un teritoriu aflat sub influența puternică a regimului comunist), o acaparează și o dictează pe cea mică, a individului. Toate acestea dau scrierii lui Alexandru Vlad complexitatea și forța de sugestie cu care ne-a familiarizat autorul.

Temele literare sunt descoperite treptat de către cititor, odată cu desfășurarea acțiunii. Narațiunea principală, ce se concentrează asupra catastrofei aduse de ape, focalizează capricios pe diferite alte teme, coroborând multiple fire narative, aparent secundare, dar care capătă importanță pe măsură ce avansează acțiunea. Toate acestea fac din Ploile amare un roman palimsest. Dominantă este problematica socială pentru că volumul oglindește drama moroșanilor ce rămân fără sprijinul autorităților

O

din cauza necontenitelor ploi care duc la revărsarea apelor și izolarea zonei: ,,Ploaia nu s-a mai oprit de săptămâni întregi, practic de prin februarie, de la ieșirea din iarnă” (p. 26), gândește unul dintre personaje.

Romanul este alcătuit din patruzeci și unu de capitole construite prin alternanța perspectivei narative, respectând principiul fragmentarității și al intermitenței. Alternanța punctelor de vedere din care se face narațiunea hotărăște structura romanului pentru că narațiunea nu este făcută numai din perspectiva autorității omnisciente, amendate, ci și a câtorva personaje, alternând omnisciența și obiectivitatea cu subiectivitatea. Vocile narative devin în felul acesta complementare; ceea ce rezultă în urma adoptării pluriperspectivismului este de fapt o metaforă ce face conectează puternic trei straturi: istoria unui regim politic, oglindită printr-un eveniment ce îl pune la încercare, istoria locului și biografiile celor implicați în evenimente.

Diegeza naratorului omniscient este întreruptă de monologuri interioare în care intervine dialogul în momente hotărâte de narator. Între discursul diaristului, monologul interior al personajelor și dialog se creează o țesătură complicată de relații ascunse pe care cititorul, descoperind-o, o înțelege și ia parte activă - în funcție de experiențele personale - la analiza societății românești de la începutul anilor ‘70 pe care o face scriitorul Alexandru Vlad cu deosebită măiestrie.

Primele capitole se desfășoară în manieră realist obiectivă prezentând lumea satului din ținuturile maramureșene cu detașare, cu un aparent dezinteres-sugestie pentru monotonia vieții și blazarea oamenilor; treptat ritmul întâmplărilor devine alert și astfel atenția cititorului se canalizează spre evenimentele din sat desfășurate în atmosfera bacoviană a curgerii neîntrerupte a ploii. Are loc un anume transfer de sugestie pentru că degradarea nu mai este cea fizică, ci avem de-a face cu o degradare morală și psihologică pe care naratorul o punctează prin câteva observații precum cea de la pagina 17 ,,și câte nevroze nu dezvoltaseră cu toții, încât nu

mai semăna aproape nimeni cu cel care fusese înainte.” Dintr-un alt punct de vedere ploaia este văzută ca o pedeapsă divină. Ilie al lui Papuc, preotul penticostal spune: ,,Ploile au început în 17 februarie, când s-au rupt izvoarele adâncului, Dumnezeu a scos vânturile din cămările lor și a deschis stăvilarele cerului. Adică în luna a doua ziua a șaptesprezecea, exact cum scrie în cartea ce amănunțită a Facerii.

Ploile acestea sunt o pedeapsă!” (p.136).

Descrierile au funcție simbolică pentru că în stratul de suprafață al narațiunii urmăresc degradarea relațiilor dintre personaje iar în stratul profund al textului cititorul observă descompunerea conștiințelor: ,,părea că, din cauza umezelii îi dospește acoperișul” (p. 124) sau: ,,Apa ca un bivol negru” (p. 145). În acest context ce evocă potopul biblic apar în prim-plan personaje care ies acum în evidență prin excentricitățile lor, cum este cazul lui Kat, asistentul medical ingenuu, ce apare ca un ciudat neînțeles, dar la final se va dovedi că el este cel care va conduce spre descoperirea importantă referitoare la faptul că nivelul apelor nu mai crește, ceea ce îl face să anticipeze alunecările de teren. În urma acestora va fi descoperit că în mormântul fostului activist Traian Dedulescu a fost îngropată și Anca despre a cărei dispariție nimeni nu știa nimic (în afară de Brodea, care poartă cu el secretul vreme de câteva decenii), dar toți așteptau rezolvarea conflictului ce apasă conștiințele oamenilor din sat, inclusiv a președintelui de colectiv de care se tem toți. Dar cel mai vizibil portret excentric este cel al Ancăi, frumoasa tânără introvertită, râvnită de toți bărbații, al cărei destin îi pedepsește frumusețea.

Naratorul introduce cu discreție fiecare actant punându-l într-un context legat de situația din sat, apoi integrându-l într-un conflict care se dezvoltă și scoate

45

Nr.3-4 (65-66) 2023

la lumină trăsături de caracter ale acestui personaj într-o manieră realistă cu inflexiuni optzeciste. Nu este întâmplător că romanul se deschide cu două personaje secundare - dar care par să anunțe întâmplările ce vor avea efect purificator asupra sătenilor. Actanții sunt construiți prin raportare la un fenomen natural care afectează întreaga comunitate, și, mai apoi, efectele se răsfâng asupra întregii țări pentru că partidul trebuie să facă față situației catastofale din unele zone ale țării; depășind posibilitățile de atunci, situația din zonele rămase izolate este mușamalizată (tot Kat este cel care deduce situația în care se află satul după ce își improvizează un aparat de radio la care ascultă știrile). Marta Rogozan este un personaj al cărui bovarism se discută amplu din mai multe perspective: perspectiva ei, personală (și aici autorul folosește stilul indirect liber):‚,Nu-i lua vieții decât ceea ce aceasta iată putea și trebuia în mod firesc să-i dea ” (p.164 ), perspectiva lui Pompiliu, care o vede ca pe o femeie puternică ancorată cu totul în viața de familie, dar o descoperă vulnerabilă și nefericită. Naratorul completează viziunea lui Pompiliu prin observații care abia stârnesc atenția cititorului ,,se grăbea vioaie să își termine treburile de afară ” (p. 162). Și al treilea unghi este al soțului care îi ignoră feminitatea. Explorarea sexualității are o miză dublă: prin cuplul format din personajele Pompiliu și Marta Rogozan și apoi prin mirajul pe care Anca îl creează în mintea celor mai mulți bărbați din sat. În primul caz relația celor doi pare mai degrabă o etalare a viziunii feminine asupra sexualității, iar în al doilea sunt îngroșate tușele unei sexualități bizare, perverse.

Spre deosebire de soțul ei, Alexandru Rogozan, care este surprins în iureșul evenimentelor stârnite de potopul de ploaie, Marta Rogozan apare descrisă în primele pagini nu din unghiul naratorului, ci din perspectiva tânărului profesor de

Studii critice

www.revistaneuma.ro

limba română, Pompiliu, unul dintre protagoniști. Apoi naratorul omniscient completează imaginea femeii dezvăluind trăiri secrete ale acesteia ,,Imediat ce termina și ajungea în casă avea sentimentul că devenea alta, ființa ei de interior.” (p.162).

Inundațiile sunt pretextul ales de narator pentru a pătrunde în această lume și pentru a o dezghioca scoțând la suprafață ceea ce se desfășoară lent la început și apoi din ce în ce mai ritmat. Romanul avansează punându-l în prim plan pe Alexandru Rogozan, al doilea personaj principal. El se gândește că inundațiile pot fi un prilej de a accede la o poziție superioară în sistemul partidului, dar intențiile sunt zădărnicite de felul în care va gestiona situația din sat în timpul ploilor. Este preocupat nu de soarta comunității pe care o conduce, ci de împlinirea ambițiilor sale politice. În toate acțiunile îl susține femeia pe care o promovează, Dumitra, contabila, ,,femeia de rezervă”, așa cum o numește Marta Rogozan (p. 171). Am spune că destinul șefului C.A.P., Alexandru Rogozan, este și destinul regimului comunist pentru că dacă la început e văzut ca un om autoritar care gospodărește satul și deși săvârșește multe nelegiuiri, reușește totuși să își impună autoritatea în fața sătenilor care se adună în jurul lui și ,,îl ascultau aproape smeriți” (p. 128), spre finalul romanului sunt date în vileag toate acțiunile sale ilicite.

Sistemul comunist se prăbușește prin descoperirea puterii adevărului iar în text acest adevăr este metaforizat în desco perirea cadavrelor lui ,,Traian Dedulescu (1908-1954)” (p. 331-332) și al Ancăi. Ca și predecesorul său, Traian, care, obsedat de frumusețea Ancăi, dar nevoit să se mulțu mească cu mama acesteia, se crede invincibil, Alexandru Rogozan se prăbușește din cauza ambițiilor politice. Dacă Traian a fost vulnerabil prin obsesia de a o avea pe Anca, Rgozan este preocupat de impunerea unei autorități absolute. Este vi-

zibilă parabola destinului pedepsit - al regimului comunist al lui Traian Dedulescu și al lui Alexandru Rogozan. Istoria mare, curgătoare, duce ca pe niște aluviuni ceea ce nu se încadrează în ,,albia” sa; ceea ce devine fals este demascat, apoi pedepsit de posteritate, așa cum fărădelegea săvârșită cu douăzeci de ani în urmă este demascată spontan, natural prin consecințele inundațiilor. Alexandru Vlad construiește un arc peste timp pentru a arăta falsitatea ce a dominat ,,obsedantul deceniu”. Istoria mare, a unui regim și a unui partid (comunst, desigur) se suprapune în acest roman peste Istoria mică a unui om care crede că deține puterea. Aceeași iluzie o trăiesc Traian Dedulescu și Alexandru Rogozan, cel din urmă, prea orbit de mirajul puterii se gândește că el reprezintă autoritatea absolută în sat, dominatorul, dar nu ia în calcul consecințele fărădelegilor săvârșite. Autorul, justițiar, oglindește în destinul personajelor destinul unei societăți clădite pe iluzii. Cerebral se dovedește tânărul profesor Pompiliu, cel care va reuși să fugă din sat și să spună de cele ce se întâmplă acolo. Ieșirea din scenă a lui Pompiliu este simbolul reechilibrării sociale și restabilirii ordinii.

Pompiliu este, așadar, eroul civilizator.

El va fi cel care va dezlega misterul morții Ancăi (și îl va afirma, spre deosebire de Brodea) despre care nu se mai știa nimic și devenise un mit al comunității. Ajuns să fie, la rândul lui fascinat de poveștile țesute în jurul Ancăi, începe să cerceteze ce s-a întâmplat cu fata. Acțiunile lui Pompiliu sunt ajutate de alunecările de teren care vor scoate la suprafață cele două cadavre ale fostului președinte C.A.P. și ale tinerei și foarte frumoasei Anca, cea râvnită de toți bărbații și urâtă de toate femeile din sat. Acest personaj amintește de romanul Rusoaica al lui Gib. Mihăescu prin absență: ,,- A ajuns să te obsedeze și pe dumneata, post-mortem. Câtă vreme a trăit a fost obsesia multora. Sărmana fată!” (p. 343). Personajul fantomatic se construiește multiplicând perspectivele.

Despre ea îi vorbesc lui Pompiliu Marta, doctorul, Brodea, Ilie a lui Papuc. Fata a devenit o obsesie a multora, iar amintirea ei îi stăpânește încă. Am putea spune că se dezvoltă două tipuri de putere care ajung să se înfrunte: a Ancăi (într-un fel, discuțiile despre Anca îl ajută pe Pompiliu să găsească drumul libertății) și a adevărului (plecarea lui Pompiliu din sat este echivalentă cu perspectiva restabilirii ordinii).

Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

46

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Mario Vargas Llosa. Teorii despre roman Conversație la Princeton, ultima carte a premiului Nobel peruan, Mario Vargas Llosa, apărută în 2017, cuprinde dialogurile scriitorului susținute în această universitate cu grupul de studenți din cadrul cursului Literatură și Politică pe care l-a predat un semestru în 2015, împreună cu moderatorul acestei dezbateri, academicianul Rubén Gallo, care conduce desfășurarea discuțiilor, pune întrebări, aduce informații și motivează participanții să-și exprime opiniile.

Cursul s-a axat pe analiza a cinci dintre operele fundamentale ale celebrului prozator (romanele Conversație la Catedrală, Istoria lui Mayta, Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, Sărbătoarea țapului și volumul de memorii Peștele în apă), dar structura cărții este substanțial îmbogățită prin prezentarea unei problematici mult mai bogate, ca: funcția literaturii și în special a romanului, teoriile literare, critica literară, relația între jurnalism și literatură, între istorie și literatură, între literatură și politică, libertatea de expresie, terorismul, oferind o abordare pertinentă a actualității în lume.

Scriitorul își captivează partenerii de discuție, cu elocința, strălucirea și farmecul său obișnute, aducând mărturii, adesea inedite, despre vizunea sa asupra menirii profesiunii de scriitor, despre provocările cu care s-a confruntat în plăsmuirea universului creațiilor sale.

Prezentăm un fragment de la începutul dialogului, în care sunt abordate probleme referitoare la teoriile despre roman, în general, cu privire specială la cunoscutul boom latinoamerican, în cadrul cărora se expun și considerații despre poziția unora dintre scriitorii care l-au integrat față de revoluția cubaneză, precum și mărturiile lui Vargas Llosa legate de propria sa atitudine în raport cu evoluția acestui fenomen crucial în America Latină.

Conversație la Princeton este în curs de apariție la Ed. Humanitas Fiction, condusă de Denisa Comănescu, în Seria de autor.

Prezentare și traducere de tudorA șAndru MeHedinți

Ce este romanul și care e funcția lui? Conversația noastră de la Princeton a început cu trecerea în revistă a celor mai importante teorii despre roman, de la realismul socialist până la nouveau roman, înainte de a aprofunda experiența boom-ului și impactul marilor evenimente politice ale secolului al XX-lea asupra literaturii.

RUBÉN GALLO: Aș dori să începem acest dialog cu o reflecție despre roman, genul literar care se naște în vremea Renașterii, înflorește în secolul al XVIII-lea și atinge apogeul în secolul al XIX-lea, cu figuri ca Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Dickens și Pérez Galdós.

Ian Watt și alți istorici au argumentat că romanul este un gen burghez, o formă literară care nu numai că se naște odată cu burghezia, ci și descrie aventuri ale unor personaje burgheze. Ai fi de acord cu această caracterizare?

MARIO VARGAS LLOSA: Este o afirmație prea schematică în raport cu un gen atât de complex și cu atâtea derivații. Mi se pare mai exact să spunem că romanul se naște când axul vieții ajunge să fie mai mult urban decât rural. Mai curând decât de burghezie, apariția romanului este legată de oraș. Lumea rurală produce poezia, însă orașul promovează dezvoltarea creației narative.

Asta se întâmplă practic în toată lumea. Romanul descrie fundamental o experiență de la oraș, și chiar și în genul păstoresc este vorba de o perspectivă urbană. Când viața se axează pe oraș, genul romanului atinge o mare dezvoltare. Nu se naște chiar odată cu orașul, dar în acel moment creația narativă devine populară și ajunge să dobândească o receptare foarte amplă.

Romanul a fost considerat minor în rândul diferitelor genuri literare. Poezia era cea care ieșea în evidență, fiind genul creativ prin excelență. Mai târziu, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a dominat teatrul: operele reprezentate pe scenă îi ofereau autorului prestigiu intelectual. Să ne gândim la cazul lui Balzac, care ajunge romancier, fiindcă nu are succes ca autor de teatru. Acum îl considerăm unul dintre marii prozatori din istoria literaturii, și

totuși el s-a simțit extrem de frustrat pentru că a eșuat ca dramatug. Teatrul era cel care conferea mare prestigiu – să ne gândim la Shakespeare pe timpul Renașterii –, gen considerat o categorie intelectuală superioară.

Romanele, în schimb, se adresau unui public mult mai larg decât poezia sau teatrul clasic, și erau socotite un gen popular, pentru oameni mai puțin sofisticați sau chiar inculți. De fapt, în Evul Mediu primele romane se scriu pentru a fi citite pe stradă, pe la colțuri, și astfel ajung la un public analfabet. Erau citite de menestrelii și saltimbancii care își distrau publicul cu istorii cavalerești. Romanul a fost un gen minor până în secolul al XX-lea, când începe să capete relief și importanță. Unul dintre autorii-cheie pentru ca genul romanesc să capete mare prestigiu este Victor Hugo, care era deja un mare poet, un mare autor de teatru, când pe neașteptate se hotărăște să scrie romane.

Mizerabilii a adus un prestigiu extraordinar genului.

Eu aș asocia romanul cu cultura urbană mai curând decât cu burghezia. Conceptul de burghezie e un concept foarte limitat, foarte redus, și originile romanului sunt mult mai populare. Când burghezia abia se năștea, se scriu niște romane care ajung la marele public, la un public care, în multe cazuri, nu citește, ci ascultă povestirile relatate de comedianții ambulanți.

SARTRE ȘI LE NOUVEAU ROMAN RUBÉN GALLO: Când începi să scrii, în anii cincizeci, există mai multe modele a ceea ce poate fi un roman: pe de o parte, Robbe-Grillet cu ideea lui despre noul roman, le nouveau roman, care își propune să rupă cu modelul realist și să experimenteze noi modalități de a povesti. Pe de altă parte, existențialismul lui Sartre, care propune o viziune politizată asupra narațiunii. De foarte tânăr, te-ai identificat cu el, și nu cu autorii experimentali care îl urmau pe Robbe-Grillet. Cum a ajuns până în Peru această dezbatere privitoare la roman și de ce alegi modelul lui Sartre?

47

Nr.3-4 (65-66) 2023

Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

MARIO VARGAS LLOSA: Perioada între războaiele mondiale generează o literatură puternic angajată politic: este o politizare enormă în toată Europa. Iar literatura care decurge din această politizare atât de generalizată e strâns legată de problematica socială. Chiar înainte de apariția acelui nouveau roman al lui Robbe-Grillet, existau două tendințe: pe de o parte, realismul socialist, care consideră literatura drept o armă în lupta socială împotriva vechii orânduiri, ca instrument de schimbare și vehicul pentru revoluție. Marxiștii și comuniștii susțin această concepție despre literatură: un realism care trebuie să educe politic masele și să le împingă spre socialism și spre acțiunea revoluționară. În opoziție cu această tendință, se ivește alta, promovată de Sartre și de alți mari scriitori precum Camus, care afirmă: „Da, însă literatura nu poate fi pedagogică, literatura nu poate fi un instrument de propagandă politică, pentru că asta omoară creativitatea, literatura trebuie să depășeacă ceea ce este pur politic și să cuprindă alte experiențe umane“. Și astfel apare teza lui Sartre, care are o enormă influență în lumea întreagă, din Europa până în America Latină. Generația mea, în special, a rămas foarte marcată de ideile lui Sartre despre roman.

Când am citit volumul al doilea din opera sa Situations, intitulat Ce este literatura?, am rămas fascinat de ideile expuse.

Pentru un tânăr cu vocație literară dintr-o țară subdezvoltată cum era Peru în anii aceia, ideile lui Sartre erau foarte stimulatoare. Mulți scriitori din Peru, din America Latină, din lumea a treia, se întrebau dacă în țările lor – devastate de fenomene îngrozitoare, cum sunt procentajele foarte mari de analfabetism, imensele inegalități economice – avea sens să faci literatură. În eseul său, Sartre răspundea: „Bineînțeles că are sens să faci literatură, pentru că literatura, pe lângă ceva ce produce plăcere, ce incită imaginația și îmbogățește sensibilitatea, poate fi și un mod de a face ca publicul cititor și marele public în general să conștientizeze problematica socială“.

Problematica socială poate avea un impact mult mai mare când ajunge la cititori prin intermediul unei istorii mișcătoare, care apelează nu numai la rațiune, ci și la sentimente, la emoții, la instincte, la pasiuni, arătând într-o manieră mult mai vie decât un eseu ce înseamnă sărăcia, explotarea, marginalizarea, nedreptățile sociale. Într-un roman, o problemă socială – să luăm exemplul cuiva care, dat fiind că aparține unui anumit sector social, are închise porțile spre educație și progres economic – poate avea un impact asupra cititorului fără a fi necesr să se facă din literatură pură propagandă, pură pedagogie politică. Și dacă tezele lui Sartre se dovedeau foarte stimulatoare, te gândeai că într-adevăr avea sens să scrii romane într-o țară subdezvoltată, fiindcă romanul este nu numai o modalitate de a materializa o vocație, ci și o formă de a contribui la lupta socială, la lupta binelui împotriva răului din punct de vedere etic.

Tezele lui Sartre au fost foarte populare în întreaga lume.

Păreau mult mai subtile, mult mai temeinic fundamentate decât realismul socialist și deschideau drum posibilității de a-i include în literatură nu numai pe scriitorii fățiș politici, ci și pe aceia care, prin instinct, prin sensibilitate, exprimaseră în romanele lor, prin creativitatea lor, problematica socială.

Apare apoi, începând cu finele anilor cincizeci, le nouveau roman, o reacție foarte puternică împotriva noțiunii de artă angajată social. Robbe-Grillet spune: „Nu, romanul nu trebuie să educe din punct de vedere politic pe nimeni; romanul este esențialmente o artă“. Acest scriitor a afirmat că în „literatura socială“ era tot mai puțină literatură și mai multă politică, așa cum propune în acele manifeste atât de captivante, care, de fapt,

sunt cu mult mai interesante decât romanele sale, ce tind să fie plictisitoare. Pour un nouveau roman, în schimb, este o carte foarte amuzantă, care își bate joc de scriitorii care scriu romane sociale. Robbe-Grillet propune o artă experimentală ce se joacă cu structura narativă și cu punctul de vedere exprimat, ce dă atenție cu totul deosebită limbajului și îi exploatează posibilitățile de a crea situații de mare incertitudine. În acest sens, romanul cel mai izbutit al lui Robbe-Grillet este La Jalousie (Gelozia): cineva povestește, dar nu știm exact ce se întâmplă.

Cineva privește o femeie care hoinărește și tot ce știe cu siguranță cititorul este că există un element de gelozie în spatele acestei constante observări obsedante. Niciodată nu descoperim cine este acest narator, care nu e nimic altceva decât o viziune obsedantă, maniacală a unui personaj care nu vorbește niciodată, ci doar se mișcă și o urmează pe femeie. Este un experiment fascinant, ce rupe cu tradiția cea mai bună a romanului. Marile romane au încercat să cuprindă întotdeauna multiple sectoare ale realității și multiple experiențe: sunt romane importante pentru calitatea lor literară, dar și fiindcă povestesc multe lucruri și descriu multe experiențe ca să configureze portretul unui individ amestecat cu masa aceea care este societatea.

Nathalie Sarraute, care a făcut parte împreună cu RobbeGrillet din curentul noului roman, a publicat o broșură intitulată Tropisme, în care își descrie personajele ca și cum ar fi flori, mișcându-se în funcție de soare, căutând lumina sau umiditatea. În loc de oameni, apar aceste ființe absolut elementare, primare, ce se mișcă prin pulsiuni și vegetează precum plantele. În cazul lor, s-a abolit tot ce înseamnă rațiune: există doar mișcare, miros și gust. Aceste romane experimentale se îndepărtează cu desăvârșire de preocuparea socio-politică, pentru a afirma că literatura este înainte de orice o artă, o construcție textuală care generează plăcere estetică și care nu se poate subordona preocupărilor străine de domeniul literar. Această școală a avut un mare ecou la momentul apariției, dar a îmbătrânit foarte prost. Eu cred că astăzi majoritatea membrilor acestui nouveau roman abia dacă mai au cititori. Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute sau Claude Simon sunt foarte puțin citiți, chiar dacă din punct de vedere experimental au dat într-adevăr un impuls romanului.

S-a discutat mult cu privire la acest aspect în toată lumea și a devenit o temă politizată.

EFECTELE TIMPULUI ASUPRA ROMANULUI RUBÉN GALLO: În opinia ta, nici romanele lui Sartre și nici cele care aparțin genului nouveau roman nu au supraviețuit probei timpului. Astăzi, ar fi greu să găsească cititori. Poți să ne vorbești despre efectele timpului asupra romanelor? Ce anume face ca un roman de Sartre să fi avut un succes atât de mare în anii șaizeci, iar azi să fi căzut în uitare?

MARIO VARGAS LLOSA: Cărțile se schimbă odată cu vremurile. Odată cu evoluția vieții cotidiene, cărțile se vând din altă perspectivă și pot ajunge să se schimbe foarte profund. Există cărți care, la momentul lor, au părut comice și, cu timpul, au încetat să mai fie: Don Quijote, de exemplu, s-a citit ca o carte umoristică la vremea lui, însă astăzi îl citim ca pe un roman clasic, ca pe o operă foarte serioasă. Deși există umor, azi vedem în Don Quijote o mărturie foarte importantă – istorică, sociologică și antropologică – a culturii din epoca sa. Aceasta prevalează asupra umorului pe care cititorii săi contemporani l-au apreciat la Don Quijote.

Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

Întrebarea este: când o carte devine universală, își pierde specificitatea? Cu alte cuvinte, își pierde caracteristicile locale, culoarea pe care i-o dă faptul că este o carte foarte reprezentativă pentru un loc, pentru anumite obiceiuri, un anumit peisaj, o anumită idiosincrazie? Eu cred că marile cărți pot pierde, cu trecerea timpului, din această specificitate, dar câștigă ceva: de aceea reușesc să-și păstreze cititorii de-a lungul veacurilor.

Aceste cărți sunt capabile să reflecte, dincolo de culoarea locală – elementul pitoresc, tipic sau folcloric –, anumite caracteristici ale genului uman cu care se pot identifica oameni din culturi foarte diferite. Așa ni se întâmplă citind romane de Faulkner, de Victor Hugo, de Dostoievski sau de Tolstoi. Sunt opere din culturi foarte diverse, scrise în epoci diferite, și totuși cititorii de azi se identifică ușor cu personajele lor, fiindcă, în ciuda diferențelor dintre obiceiurile sau vestimentația lor, trăiesc experiențe care sunt perfect de înțeles pentru noi. De fapt, experiențele pe care le întâlnim în aceste romane ne fac să înțelegem mai bine propria noastră realitate.

Prin urmare, ce anume pierde un roman cu trecerea timpului?

Pierde specificitatea mărturiei, culoarea locală, elementul folcloric. Dar dacă este vorba despre un roman valoros, descrie experiențe umane împărtășite de oameni care au condiții și culturi foarte diferite, și acest fapt le conferă universalitate.

Dificil este să știm dintr-un prim moment dacă acea operă va trece proba timpului. Sunt autori care scriu pentru cititorii epocii lor și cred că opera lor nu va supraviețui. Dar e foarte greu, fiind vorba de opere de o anumită calitate, să determini care dintre ele vor dăinui. Depinde și de tipul de societate care va exista în viitor. Un autor care, la momentul său, a trecut aproape necunoscut, precum Kafka, poate căpăta cu anii o imensă actualitate, fiindcă problematica pe care o abordează – care, la vremea lui, părea atât de puțin realistă, atât de neobișnuită – pe neașteptate reflectă experiența cititorilor. Kafka a imaginat o lume de spaimă, de nesiguranță, de panică, de teroare. Douăzeci sau treizeci de ani mai târziu după moartea lui, aceasta a fost lumea în care a trăit Europa, mai cu seamă Europa Centrală și de Est. Literatura este ca un corp viu ce se transformă încetul cu încetul, în raport cu contextul în care există. Cărți care au trecut neluate în seamă la vremea lor capătă brusc o enormă actualitate pentru că au fost premergătoare și au descris experiențe pe care cititorii aveau să le identifice doar mai târziu, odată cu evoluția istoriei, a economiei și culturii în general. Însă dacă o operă literară nu este universală, dacă nu poate fi citită de oameni din alte culturi și din alte perioade, această operă ajunge să fie un document antropologic sau sociologic al epocii în care a fost scrisă.

BOOM-ul RUBÉN GALLO: Un exemplu de literatură care a trecut proba de foc a timpului îl constituie romanele boom-ului. Conversación en La Catedral (Conversație la Catedrală), Cien años de soledad (Un veac de singurătate), Rayuela (Șotron) își găsesc în continuare cititori, la mai bine de o jumătate de secol de când au fost publicate. De ce aceste opere din boom și-au păstrat actualitatea?

MARIO VARGAS LLOSA: Poate pentru că scriitorii latinoamericani din generația mea au o viziune mai puțin provincială și mai cosmopolită. Practic, toată generația boom-ului a trăit în străinătate. Carpentier și-a petrecut o bună parte din viață în Franța și apoi în Venezuela, departe de Cuba. Carlos Fuentes trăia

48

Nr. 3-4 (65-66) 2023

în Mexic, dar avea și o casă la Londra, vorbea limbi străine și călătorea permanent. Cortázar a plecat din Argentina în 1951, și de atunci a trăit în Franța. Borges ar putea fi excepția: în tinerețe, trăise mulți ani în Elveția, dar apoi și-a petrecut aproape toată viața la Buenos Aires, deși era acuzat că este un cosmopolit evadat din realitatea națională. Onetti a trăit în afara țării sale, Uruguay, la Buenos Aires. Roa Bastos, paraguayanul, s-a exilat în Agentina și în Europa. Donoso a studiat în Statele Unite, aici, la Princeton, și apoi a stat în Europa. Alta dintre puținele excepții este Rulfo, care n-a plecat niciodată din Mexic.

Scriitorii din această generație erau foarte diferiți între ei, dar experiența de a fi trăit în străinătate a făcut ca toți să fie cosmopoliți. Au citit scriitori din diverse limbi, din diferite curente, și asta le-a dat o viziune universală asupra literaturii. Începând cu această generație, literatura latinoamericană a devenit mai puțin provincială, reflectând în mai mică măsură localismul.

BOOM-ul ȘI REVOLUțIA CUBANEZĂ RUBÉN GALLO: Revoluția cubaneză a fost o infuzie de adrenalină pentru scriitorii din boom, atât pentru cei care o sprijineau necondiționat, cât și pentru criticii regimului.

Niciodată nu se văzuse înainte în America Latină o apropiere atât de strânsă între literatură și politică. Ce impact a avut Revoluția cubaneză asupra gândirii și operei tale?

MARIO VARGAS LLOSA: Prima mea experiență directă în privința comunismului s-a produs în 1953, când m-am implicat în activitatea Partidului Comunist din Peru, o organizație foarte mică și care nici măcar nu exista ca partid, fiindcă guvernul o supusese la nenumărate represiuni, expulzări și arestări. Majoritatea comuniștilor se aflau în exil. Când am intrat la universitate, am militat în partid vreme de un an, în grupul Cahuide, care reprezenta refacerea Partidului Comunist. Eram puțini, dar foarte sectari, dogmatici, cu desăvârșire staliniști. Mi-am petrecut acel an discutând în celula mea de partid despre relația dintre literatură și politică. Eu eram un cititor pasionat al lui Sartre și mă simțeam identificat cu toate pozițiile lui, politice și estetice. Sartre era apropiat de comuniști, chiar dacă avea diferențe față de ei: accepta, de pildă, materialismul istoric, dar nu și materialismul dialectic, și nici nu accepta realismul socialist. Am avut multe discuții cu ceilalți membri din partid, ceea ce era ridicol, dat fiind că eram atât de puțini, și aveau loc dezbateri feroce despre doctrină. Eu eram foarte critic în privința dogmatismului atât de îngust care domnea în partid, astfel că după un an m-am retras, chiar dacă am continuat să fiu de stânga.

După această primă deziluzie, entuziasmul meu pentru militantism mi-a fost trezit din nou, după câțiva ani, de triumful Revoluției cubaneze. Am cunoscut în Peru câțiva exilați cubanezi care fuseseră cu Fidel în Mișcarea 26 iulie, nevoiți să fugă de dictatura lui Batista. Unul dintre ei lucra la radio cu mine și îmi amintesc că mi-a dat mult material despre ce se întâmpla în țara lui în deceniul anilor cincizeci. Când Revoluția cubaneză a triumfat, eu trăiam deja în Europa, dar acest val de speranță nouă pentru America Latină a ajuns până acolo. Credeam că era o revoluție care nu va fi dogmatică, și nici intolerantă, care va fi deschisă, va permite disidența și libertatea.

Impactul Revoluției cubaneze în lume a fost ceva extraordinar. Părea ceva diferit, care nu urma modelele tradiționale, fiindcă nu se născuse din partidul comunist, ci din Mișcarea 26

49

Nr.3-4 (65-66) 2023

Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

Iulie. A fost o mare noutate că acest grup de tineri care nu erau comuniști și antiimperialiști a izbutit să înfrângă o dictatură militară, și practic în poarta Statelor Unite. Pe deasupra, se degaja un eroism romantic din figura lui Fidel Castro, din lupta bărboșilor în Sierra Maestra, și toate astea au sedus lumea. Acest model de revoluție a încercat să fie pus în practică în multe țări din America Latină, dar a eșuat pretutindeni, în afară poate de Nicaragua. În primii ani, efectiv toți intelectualii latinoamericani erau uniți pentru apărarea Revoluției cubaneze. Erau foarte puține excepții: în Argentina, de exemplu, un grup de scriitori în frunte cu Victoria Ocampo, fundatoarea și editoarea revistei Sur, n-a vrut niciodată se semneze manifeste în sprijinul Cubei.

Alt argentinian care s-a menținut într-o poziție critică față de Revoluție a fost Hector Murena, un eseist foarte influent pe vremea aceea. Și Borges, bineînțeles, pe care nu l-a interesat niciodată Cuba. Însă, cu excepția acestora, exista aproape unanimitate printre scriitorii latinoamericani de stânga, de centru sau democrați, care vedeau cu multă simpatie Revoluția cubaneză și, chiar dacă nu se identificau total cu ea, erau de acord cu ideea că trebuie apărată. Reprezenta o nouă opțiune pentru America Latină, deoarece nu era vorba de o revoluție comunistă, ci de o mișcare promovată de tinerii de la 26 Iulie, care păreau democrați cu idealuri reformiste foarte radicale, dar democrați la urma urmelor. În plus, Revoluția cubaneză a trezit un enorm interes în America Latină, inclusiv la scriitori pe care nu i-a interesat niciodată până atunci. Unul dintre ei era Cortázar, care plecase din Argentina foarte nemulțumit, rupând legăturile cu țara lui pentru a-și reface viața în Franța. Aceasta a coincis cu marele succes al literaturii latinoamericane începând cu anii șaizeci, ceea ce a creat o serie de relații între scriitorii din această zonă care înainte nu se căutau și uneori nici măcar nu se cunoșteau. S-a înfiripat dintr-o dată un fel de apropiere, de tovărășie, de prietenie între noi, cei care trăiam în exil – voluntar, ca în cazul meu și în cel al lui Cortázar –, în afara țărilor noastre.

Cazul lui Cortázar este cel mai evident: este ca un fel de redescoperire a Americii Latine. Cortázar nu voia să revină în Argentina: trăise în Italia și în Franța și era foarte integrat în această lume europeană, unde conviețuiau literatura și muzica – jazzul – care îi plăceau atât de mult. Când l-am cunoscut eu, avea un dezinteres, aproape un dispreț, pentru politică: nu-l interesa și nu accepta nici măcar să vorbească de politică. Îmi amintesc că voisem să i-l prezint pe Juan Goytisolo, care trăia în Franța, dar mi-a zis: „Nu doresc să-l cunosc, fiindcă e prea politic pentru mine“. Își organizase viața în funcție de lucrurile care îi plăceau, literatura, muzica și pictura. Și brusc acceptă să facă o călătorie în Cuba, și, din acel moment, își schimbă cu desăvârșire felul de a fi.

Se produce cea mai extraordinară transformare pe care am văzut-o la cineva. Îl pasionează regiunea și politica. Devine militant și revoluționar. America Latină ajunge să fie o preocu pare centrală în viața lui, începe să călătorească pretutindeni.

Descoperă politica la șaizeci de ani, adică la o vârstă la care majoritatea oamenilor sunt blazați de activitatea de militant.

Până atunci, el își crease o lume cu totul particulară, personală, pe care de altfel și-o proteja extrem de mult, căci foarte puține persoane aveau acces la el. Și își schimbă personalitatea, începe să trăiască în exterior, aproape în stradă. Vrea să întinerească și adoptă toate interesele, atitudinile și gesturile tinerilor. Descoperă erotismul odată cu revoluția.

În primii ani ai deceniului al șaselea, am făcut mai multe călătorii în Cuba. Prima a fost în 1962, și am rămas fascinat de mobilizarea tuturor cubanezilor împotiva amenințării unei invazii nord-americane: părea lupta lui David contra lui Goliat. Mi-am păstrat această stare de entuziasm până când, puțin câte puțin, am descoperit o realitate mai întunecată. Primul meu moment de dezacord a survenit când am aflat de existența lagărelor UMAP (Unitățile Militare de Ajutor pentru Producție), lagăre de concentrare pentru homosexuali, delincvenți de drept comun și contrarevoluționari, aflate în toate provinciile. Mi s-a părut îngrozitor, dar m-am gândit că, puse în balanță, erau ceva relativ minor, dacă făceam comparația cu toate beneficiile pe care le adusese Revoluția: cazărmile militarilor transformate în școli; brigăzile de alfabetizatori care se duceau în munți pentru a-i învăța pe țărani să citească și să scrie. Se părea că Revoluția fusese foarte generoasă și foarte pozitivă, că produsese schimbări atât de importante, încât acest exces putea fi iertat.

Entuziasmul meu slăbea considerabil și am devenit mai critic.

Deja se întâmplaseră în acea perioadă multe lucruri în Cuba pe care nu doriserăm să le vedem. Un exemplu este ce s-a petrecut cu Lunes de Revolución, suplimentul cultural al ziarului Revolución, condus din 1959 de Guillermo Cabrera Infante. Era o publicație literară de nivel foarte înalt, care sprijinea experimentarea, în ideea de a promova o revoluție culturală care să fie contrariul revoluției politice, ceva ce nu s-a permis în Uniunea Sovietică și nici în țările socialiste europene.

Când am fost în Cuba pentru prima oară, în 1962, publicația Lunes de Revolución era deja închisă. Era un caz extrem de clar: fusese închisă, fiindcă era prea liberă, fiindcă își lua prea multe libertăți în domeniul cultural. Încetul cu încetul, ne-am dat seama că toate ziarele și revistele aparțineau statului și, când un guvern exercită monopolul asupra informației, presa nu poate avea altă funcție decât pe aceea de a genera propagandă. Dar asta era foarte greu de văzut când trăiam exaltarea primilor ani, și tot ce voiam era să sprijinim Revoluția și să fim siguri că va supraviețui.

Tot acest entuziasm generalizat s-a spulberat cu cazul Padilla, care a divizat intelectualii generației noastre și a provocat ruptura mea totală cu Revoluția. Exista, pe de o parte, un grup majoritar, identificat plenar cu Cuba. Pe de alta, o mână de scriitori care am vrut să avem o atitudine critică. Am fost împroșcați cu lături: s-au publicat manifeste împotriva noastră, și am trecut chiar prin momente de pericol. Îmi amintesc de un festival de teatru la Manizales, în Columbia, care a avut loc la puțin timp după cazul Padilla. S-a organizat o acțiune la universitate și, când am urcat la tribună, pe lângă că mi s-au adresat insulte feroce, s-a apropiat de mine un tip care mi-a zis: „Dumneata n-ai să ieși viu de aici; dacă mă autorizezi, o să-ți scot nevasta din auditoriu, fiindcă pe dumneata te omoară aici“. A fost ceva îngrozitor. Toți cei care stăteam la tribună am fost acuzați că suntem imperialiști și trădători, chiar dacă erau și invitați despre care numai asta nu se putea spune. Cu noi se afla, de pildă, un critic de teatru spaniol, un comunist militant identificat total cu Revoluția cubaneză, care, pentru simplul fapt că stătea la tribuna aceea, a fost insultat.

Era o atmosferă periculoasă din pricina exacerbării care domnea. A fost o perioadă foarte dificilă, pentru că marea majoritate a scriitorilor, intelectualilor și artiștilor erau atât de identificați cu Cuba, încât nu puteau să nu ne considere agenți ai CIA.

Puncte de vedere

50

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Cum se administrau ora§ele „înainte” liViu CAPșA ocabula „înainte”, din titlul acestor însemnări, desemnează perioada interbelică din istoria României. Adică, acel interval de timp dintre Întregirea țării și Al Doilea Război Mondial, în care România a cunoscut un având nemaiîntâlnit în toate domenile vieții sociale și economice. Și multe speranțe pentru viitor, unele împlinte, altele rămase la stadiul de „dulci reverii”.

Trebuie spus, încă de la început, că sursa informațiilor care urmează o reprezintă două gazete care apăreau în această perioadă într-un mic oraș de provincie, fapt cu atât mai semnificativ pentru înțelegerea unor realități spre care, astăzi, privim cu resemnată nostalgie. Publicațiile la care ne vom raporta, spre a da consistență idei din titlu, cu apariție lunară, erau Viitorul, care promova interesele organizației locale a Partidului Național Liberal și Gazeta Olteniței, destinată aceluiași scop, dar pentru organizația Partiduluițărănesc.

Iată că am deconspirat, astfel, și numele orășelului în care se săvârșeau actele de administrare spre care, în prezentul tulbure pe care îl trăim, privim, cum am spus, cu inutilă luare aminte. O așezare de câmpie, la confluența Argeșului cu Dunărea, dar și la cincizeci de kilometri de capitală, reper important pentru ca „năravurile” politicii dâmbovițene să-și facă simțită prezența și pe aceste meleaguri. Un „ecou”, cu alte cuvinte, pe măsura „ambițiilor” mai mărunte, dar susținute cu aceeiași tărie, ale reprezentanților locali ai celor două partide, ce se îndeletniceau, alternativ, cu administrarea orașului.

Desigur, nu lipseau nici micile vendete locale, nici laudele fiecăruia pentru contribuțiile la „desăvârșirea marii reforme administrative”, la „zidirile” unor lăcașuri de interes general. Și totuși, dincolo de aceste dispute, când mai contondente, cânde mai civilizate, în final se impunea găsirea acelui „numitor comun” pentru binele cetățenilor urbei.

Ceea ce nu se poate tăgădiu, dincolo de aceste amănunte de culoare locală, este o realitate cât se poate de palpabilă, și anume, câteva realizări importante pentru viața orașului, unele dintre ele „în funcțiune” și astăzi, după aproape un secol. În

V

afară de utiltatea lor, ceea ce trebuie remarcat, prin comparație cu ce se întâmplă astăzi în „domeniul investițiilor”, este totala transparență, cum se spune, în cheltuirea banului public. Reforma administrației, la care se facea frecvent referire, era, desigur, văzută din perspective diferite de reprezentanții celor două partide, dar ea a însemnat un câștig real pentru nevoile cetățenilor și bunul mers al treburilor obștești : crearea consiliilor locale și a comisiilor interimare, al căror „prezident” era primarul. În această din urmă calitate, primarul urbei prezintă, publicat în gazetă, un raport de activitate, prin care pune în discuție realizările mandatului său din anii 1920-1924, în care „decontul cheltuielilor” are menirea să justifice „la centimă” sumele alocate. Astfel, pentru obiectivul de mare însemnătate „aducerea apei” în oraș și înlocuirea „puțurilor cu apa sălcie”, precum și cărarea acesteia, cu sacalele, din râul Argeș, a fost construită „uzina de pompare”, pe planurile și devizele arhitectului W. Schmidt, pentru care s-a prevăzut suma de 550.000 lei. „Costruirea uzinei de pompe” și „Furnizarea și instalarea mașinăriilor”, aprobate de Ministerul de Interne, în urma avizului Consiliului Tehnic Superior s-au făcut în urma unei licitații, descrisă în detaliu, cu nominalizarea participanților și a ofertelor de preț. Dintre cei trei participanți, a fost declarată câștigătoare oferta Casei Wolff, contractul semnat cu aceasta pentru realizarea investiției în regie, fiind, din nou, supus aprobării Consiliului de Miniștri. Au urmat stabilirea sumelor ce se pot cheltui pentru fiecare operațiune, toate evidențiate cu o minuție incredibilă pentru practica de azi. Repet, totul făcut public prin gazeta la care aveau acces toți locuitorii orașului.

Aceeași procedură a fost folosită și pentru alte lucrări : construirea halei centrale - în funcțiune și în rezent -, pavarea străzilor, repararea școlilor, dar cred că și mai interesant ar fi să ne referim la contruirea Ateneului popular, o clădire foarte frumoasă, căreia, în timpurile de tristă amintire de până în 1989, i s-au dat „întrebuințări” străine de spritul ei, reper al orașului și în prezent, realizată prin subscrip- ție publică. Aceeași totală transpa-

rență și la această „investiție” : lista publică a donatorilor cu sumele oferite, destinația banilor, prețurile de cost ale dotărilor etc.

Tot în unul din aceste ziare citim și o „dare de seamnă” privind „adunarea generală a comitetelor școlare primare din oraș”, formată din delegații școlilor primare și ai grădinițelor, prin care s-a procedat la verificarea și aprobarea bugetelor școlare, precum și la repartizarea banilor pentru „întreținerea lor materială”, sume ce le reveneau din bugetul general alcătuit în urma unei „laborioase discuțiuni”.

Sumele cuprindeau atât „cheltuieli principale”, cum ar fi dotările, plata personalului de serviciu, dar și „cheltuieli mărunte”, cum sunt cele „de cancelarie”.

De asemenea, pentru că numărul elevilor crescuse în ultimii ani, s-a apobat cumpărarea unui clădiri pentru extinderea spațiilor de învățământ. O sumă importantă a fost alocată, cum se spune azi, pentru înființarea unui cinematograf școlar pe lângă școala de băieți și gimnaziul de fete, la care aveau acces și „celălalt tineret, compus din calfe, ucenici, băieți de prăvălie”, astfel ca toți „să-și îmbogățească mintea cu cunoștințe folositoare”. Se „contracarau”, astfel, unele aspecte „fantastice, imorale sau chiar criminale ale cinematografelor de astăzi”, ca și „pierderea timpului prin cârciumi și cafenele, unde se deprind obiceiuri urâte”. Nu au fost uitate nici „atelierele practice-utilitare”, care au primit, spre dotare, o sumă de bani consistentă. Mai ar fi necesar de consemnat faptul că cei patru delagați ai comitetelor școlare selectați din rândul părinților, aleși de adunarea generală, alături de casierul comunal, preotul paroh, doi directori de școală și revizorul școlar, alcătuiau comitetul școlar comunal, care îl avea „prezidenet” de drept pe primarul urbei, ceea ce ne demonstrează seriozitatea cu care erau tratate problemele școlii.

Concluzia acestor rânduri este simplă: noi, astăzi, nu trebuie să inventăm nimic din ceea ce înseamnă adevărata administrare a unei localități, trebuie doar să „lucrăm harnic și cu spor”, cum spunea cineva, tot mai demult.

R[zle\e

51

Nr.3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Dialog: Învățătorul: – Ce vrei să devii când o să fii mare?

Copilul: – Fericit... Învățătorul: – N-ai înțeles întrebarea!

Copilul: – N-ați înțeles răspunsul!

Milan Kundera (în Insuportabila ușurătate a ființei): „Înainte de a cădea pradă uitării vom fi transformați în kitsch. Kitsch-ul este stația de legătură între ființă și uitare”.

Aserțiunea sună inteligent, dar nu și convingător. De ce, mă rog frumos, vom fi transformați în kitsch și nu în locomotive cu aburi sau în iepuri de casă? Conceptual, uitarea și kitsch-ul îmi par legate artificial printr-un sofism discutabil. Dacă e s-o luăm pe cărarea speculațiilor metafizice, din bibliografia cehului, o sintagmă precum aceea din titlul altui roman al său, Cartea râsului și a uitării, mi se pare și mai adevărată, și mai profundă.

Lucian Blaga: „A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt”.

Uite, de-aia cred că îi admir eu pe ardeleni. Dar tot de-aia cred că, nu o dată, respectivii mă cam calcă pe nervi: prea multă ordine, totuși, în gândurile și-n capetele lor...

Un personaj dintr-un film de război de prin anii ‘60 (Un taxi pentru Tobruk, dacă mi-aduc bine aminte) rostește la un moment dat următoarea frază mai mult decât memorabilă – de-a dreptul adevărată: „Trebuie să-ți ucizi dușmanul înainte de a-l cunoaște”.

Ideea era că, oricâte lucruri i-ar despărți, pe măsură ce oamenii se cunosc devine din ce în ce mai dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, ca ei să-și pricinuiască moartea.

P.S.: Filmul la care mă refer se petrecea cândva, în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Din păcate, în zilele noastre, nici războaiele nu mai sunt ce erau odată!

Din paradoxurile marca Emil Cioran: „O carte este o sinucidere amânată”.

Andrei Pleșu, făcând pași hermeneutici dinspre îngeri către Dumnezeu: „Căutarea lui Dumnezeu nu vizează o «țintă» determinată, ci un orizont. [...] Înainte de a fi un Absolut tenebros sau absorbit de lumină, înainte de a fi «personal» sau întruchipare a unui «Principiu» suveran, înainte de a fi direct experimentabil sau misterios, Dumnezeu este, cred, o orientare”.

Așa o fi...

În Biblie, vinul este evocat de nu mai puțin

Drumurile noastre toate...

Gelu neGreA de 441ori. Impresionat de cifră, dar și fiindcă e la modă recursul la dânsa, am întrebat aplicația Inteligență artificială ce semnifică acest fapt. Iată răspunsul primit: „Faptul că vinul este menționat de 441 ori în Biblie arată că această băutură a avut o importanță semnificativă în viața religioasă, culturală și socială din acea perioadă. În multe din aceste referințe, vinul este prezentat ca un simbol al bucuriei, al ospitalității și al binecuvântării divine. De asemenea, vinul este folosit în cadrul ceremoniilor religioase, cum ar fi în ritualurile euharistice ale creștinismului, unde este considerat a reprezenta sângele lui Isus Hristos.

Totuși, Biblia nu este neapărat o pledoarie pentru consumul excesiv de alcool, ci mai degrabă tratează subiectul cu precauție și responsabilitate. De exemplu, există multe referințe la consecințele negative ale beției și a (corect, ale) excesului de băutură. În plus, Biblia promovează și un stil de viață echilibrat și sănătos, care include moderarea (mai potrivit, moderația) în consumul de alcool”.

Mărturisesc că, în calitatea mea de antialcoolic neînduplecat, prelegerea despre consecințele negative ale beției mi s-a părut lapalisadic și redundant. Din curiozitate, la interval de numai câteva minute, am repetat întrebarea, folosind exact aceleași cuvinte. Fără să difere în esență, răspunsul aplicației n-a mai fost, însă, același. Nici în argumente, nici în detalii (în special, în cele consacrate alcoolismului...). A treia tentativă, realizată în absolut aceleași condiții, a condus la rezultate deosebite și de prima, și de a doua încercare.

Domnule, înțeleg: diavolul se ascunde în detalii. Dar până și în universul inteligenței artificiale...?

Topica... Într-o dispută bisexuală, pe indiferent ce temă, cel mai înțelept lucru este să te plasezi de partea femeii: chiar dacă nu va învinge, până la urmă ea tot va câștiga. ...Sau, poate, formularea cea mai corectă este: până la urmă tot ea va câștiga!

D.D. Roșca: „A trăi este cu necesitate a interpreta, a da lucrurilor un sens în raport cu noi înșine”.

După câteva milenii de existență, omul a

atins parțiala desăvârșire la care îi dă dreptul propria filogenie. După aproximativ aceeași perioadă, omenirea se află încă în stadiul de pre-istorie, echivalent cu efortul de eliberare de condiționările naturale prime.

Istoria lumii va începe cu adevărat după ce omul va depăși limitele fenomenale ale acestor condiționări ordinare.

Post-modernismul (sau, mă rog, postpost-post...modernismul) – hrănit cu stihia deconstructivistă, pe de o parte, iar, pe de alta, cu bulimia anexionistă a unui număr exagerat de domenii mai mult sau mai puțin conexe artei – nivelează democratic, dar periculos axiologia, salvând produsul artistic din capcana magică a elitismului creator. Se consemnează astfel o întorcere a artei la stadiul primitiv, nediferențiat, al distribuirii funcțiilor sociale, unde oricare individ devine (și) un potențial artist și în care ierarhiile se dizolvă odată cu criteriile de apartenență la sfera creației. Expresivitatea involuntară elimină intenționalitatea auctorială, iar relativitatea, ambiguitatea și indemonstrabilul valorilor estetice rezolvă restul...

Intră astfel umanitatea într-o eră a panartisticității fără frontiere? Va urma o perioadă similară folcloristicii primare inițiale care va bulversa criteriile și canoanele actuale, inventând și impunând altele? Nu este exclus.

Devine, de exemplu, posibilă o ocultare a autorului (n-ar fi prima oară!), o pierdere a rangului său în mecanismul artistic, iar apoi ciclul se va relua pe alte baze și pornind de la alte repere canonice.

Rezultă de aici că lumea a parcurs un ciclu complet de exprimare – respectiv, că resursele ciclului pe care îl traversăm sunt epuizate? Oricât ar părea de greu de crezut, s-ar părea că lucrurile așa stau...

Nietzsche are dreptate: geniul este o simplă aberație genetică, un accident individual de parcurs biologic. Regimul ontologic curent al umanității este mediocritatea. Nici măcar antica aurită mediocritate dintr-o celebră Odă a lui Horațiu, ci mediocritatea de fiecare zi și de pe toate drumurile noastre care, poate, se vor întâlni vreodată – întâmplător și fără rost, ca-n șlagărul cu același nume...

Pe măsură ce, din varii motive, Academia Română pierde progresiv din autoritate și prestigiu, România devine o prodigiosă țară academiilor (cu literă mică și foarte mică): academii de fotbal, de gimnastică ritmică, de coafură în scări, de tăiat lemne cu lama de ras, de crescut struți, de tipărit afișe, de ameliorare a animalelor mici și așa mai departe. Cât mai departe...

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

52

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Theodoros al îngerilor HoriA GârbeA n marketing agresiv a însoțit apariția romanului Theodoros de Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas, 2022), la 7 ani de la Solenoid. Autorul a făcut declarații îndrăznețe și tot felul de bloggeri și alți comentatori fără autoritate au creat o rumoare nepropice spiritului critic. Unul a declarat că masivul volum este… hors d’oeuvre al autorului. Probabil credea că termenul acesta (literal = aperitiv) e echivalent cu chef d’oeuvre. Printre altele autorul a spus că a scris „pentru cititori”, ceea ce e firesc, dar accentuarea acestui detaliu dezvăluie, poate fără intenție, o realitate: autorul s-a pliat pe gustul cititorului, l-a flatat, s-a coborît la mintea și la (in)cultura acestui cititor. Dacă a făcut-o, nu poate să se aștepte decît ca profesioniștii, cîți mai sînt, să strîmbe din nas.

O listă cu nemulțumiri în legătură cu Theodoros pe care aș începe-o acum s-ar termina mîine dimineață. Ele vin din două direcții diferite. Pe de o parte sînt concesiile, atît tematice cît și stilistice, făcute de autor publicului comun. Autorul „brownizează”, nu de la Robert Brown, cel cu mișcarea particulelor, de la Lucretius citire, nici de la Sandra, ci de la Dan Brown. Sau „paulozează”, de la Paulo Coelho. Cititorul are impresia că „e scris adînc”, dar că recunoaște semnele și descifrează codul. Din partea opusă vine avalanșa de fapte, personaje, fire narative, scriitura abundentă care obosește. Cei care citim curent literatură știm că Mircea Cărtărescu are mînă de maestru, nu trebuie să ni se scoată ochii cu lucrul acesta.

Trebuie totuși spus limpede că, oricîte mofturi am face, Theodoros este o carte bună, peste Solenoid. De-ar fi numai personajul central și „lumile” prin care se pre umblă el și ceilalți. Mai trebuie afirmat că, în literatura noastră de acum, sînt foarte puțini autori în stare să scrie un (echivalent al lui) Theodoros. Îți vine să-i aduni în formula, deloc inocentă, a lui Moromete : „adică admitem cazul că ar fi ocupați”. Cu completarea că „ocupațiunea lor mintală” nu se știe care este. Scriind despre Săptămîna nebunilor, ceea ce nu e lipsit de legătură cu Theodoros, deși era ultimul lucru la care m-aș fi așteptat să văd la Mircea Cărtărescu epigonisme după Eugen Barbu, Alexandru

U

George spunea că e o carte căzută, dar de la o mare înălțime. Dacă ne vom asuma să afirmăm că Theodoros, „a căzut”, cum se spunea cîndva despre piesele de teatru - deși ar fi, măcar parțial, o nedreptate - trebuie să admitem varianta „a căzut cu succes”.

Am de remarcat la acest roman un lucru care nu a fost comentat în articolele de pînă acum. Este un lucru clar și lăudabil, dar care duce, pe ansamblul cărții, la o anumită inconsecvență imputabilă (și ea!) scriitorului.

Așadar Mircea Cărtărescu introduce destul de des o distanțare ironică. El își ia în rîs clișeele „browniene” și comite anacronisme voite și enormități prin care face cu ochiul cititorului cunoscător. Așa cum proceda intens în Levantul, o carte a cărei suplețe – și la propriu, lipsindu-i divagațiile – autorul n-a mai atins-o de atunci. Problema apare din faptul că, după ce se arată (auto)ironic, pînă la sarcasm, scoțînd clișeele la vedere și deschizînd dulapurile să se vadă scheletele din ele, prozatorul cîrmește brusc, se ia din nou prea în serios, dezvoltă largi panorame înțesate de locuri comune pe care nu și le mai demontează sau se substituie cu seriozitate enciclopediilor populare, precum făcea și în Solenoid. Autorul - și nu naratorii lui - este cel care cîntă pe trei voci: una pentru vulg, clipind complice către connaisseur, a doua doar pentru categoria „de masă”, fără distanțare, și o a treia, mai slabă, accesibilă doar rafinaților.

Tactica autorului vizează cantitatea și densitatea. Romanul e „îndesat”. Lectorul trebuie să „stea pe el”, să nu avanseze rapid.

Lexicul este arhaizant, dar într-un mod care uneori devine neplăcut și senzația de déjà vu, de la Eugen Barbu plecare, este vădită. În text, grafia neconvențională alternează cu cea firească, „fămeia” cu „femeia”. Dacă există vreo regulă a alternanței, eu nu am detectat-o. Pentru a nu mai vorbi de idolul lui Theodoros, al cărui nume e scris „Napulion”, aproape de forma glumelor de la școala generală: Nea P... Ion. Theodoros cuprinde pagini admirabile, unele de un haz nebun. Existența, luată în serios uneori de autorități și, în mimarea perfectei seriozități, de autor a lui Joshua Norton I, împăratul Statelor Unite, pare scoasă din Conjurația imbecililor. Pasajele de vorbire ceremonioasă pe care prozatorul le duce pînă la ultimele cuvinte, deși simțim

că-l umflă rîsul, aparțin naratorilor de tot felul și personajelor. Uneori Mircea Cărtărescu găsește condeiul sprinten și plin de haz al tinereții sale. Dacă ar fi putut să-l păstreze pe numai vreo 250 de pagini, renunțînd la celelalte, așa cum și Solenoid putea fi restrîns fără pagube, Theodoros ar fi fost o carte vioaie. Mi-a fost ciudă că autorul s-a mortificat din rațiuni pe care încerc să le înțeleg, primînd dorința lui de a fi „monumental” și… comercial. Toată partea cu regele Solomon și regina din Sheba este un alt roman, într-un alt registru, înglobarea ei în povestea lui Theodoros este o gonflare, poate atrăgătoare pentru unii cititori, dar vădit prisoselnică pentru alții.

Prima (și ultima?) ciudățenie a acestui roman pe care dorința de subtilitate a autorului său a pus-o în scenă este aceea a naratorilor celești. Ei i se adresează la persoana a doua lui Theodoros la o judecată care nu e, totuși, cea de apoi. Avem o complicație în plus care nu pare funcțională, ci aduce mai mult a ostentație. Din fericire, la lectură, dus de spectacolul întîmplărilor, un cititor se obișnuiește. Dar tocmai obișnuirea îi răpește procedeului insolit efectul.

Ajungem, în cele din urmă, la personaj.

Theodoros are o efigie de erou memorabil și prozatorul îl pune meșteșugit în opoziție cu inamica sa, rotofeia și plata, admiteți oximoronul, regină Victoria, autoare de jurnale pline de mărunțișuri. Logica sau absurdul istoriei o scot învingătoare pe aceea care deține un imperiu deasupra căruia soarele nu apune nicicînd. Mediocritatea insului contează mai puțin decît forța statului. Mai puțin evident și, de fapt, la scara realității, inexplicabil, este felul în care Tudor din Ghergani îl conține în sine pe Theodoros.

De ce taman fiul Sofianei simte pofta de mărire care nu-l poate duce decît la pierzanie? Și, mai ales, de ce, dacă instanțe „de sus” i-au hotărît destinul, tot ele îi instrumentează rechizitoriul .? De ce Domnul însuși, „cetind” cartea vieții lui Theodoros, „chicotește” de parcă n-ar fi scris-o el? Oare și Mircea Cărtărescu s-a detașat de personajul pe care l-a imaginat? Avem doar a bănui, spre lauda lui, a autorului.

53

Nr.3-4 (65-66) 2023

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

Fausticul Theodoros GHeorGHe lăzăresCu

n fabuloasa țesătură epică în care se împletesc aventurile lui Theodoros prin Valahia, Arhipelagul grecesc și Etiopia, intrigă identitatea naratorului. Mai bine zis a naratorilor, căci persoana întâi plural denotă un misterios narator multiplu și totuși unitar. Un narator atoateștiutor, care îl informează pe protagonist: „[...] află acum de la noi, ce știm și laptele supt de la mumă-ta, și fiecare fir de iarbă de pe coaja pământului, și numele ascuns al fiecărei stele din ceruri [...]”.

O asemenea perspectivă atotcuprinzătoare nu se poate avea decât de undeva de foarte sus, din „polul plus”: „Noi priveam de deasupra, din bagdadiile cerului, adunarea celor mărunți ca furnicile ce mișunau pe-ntinderea orbitoare, și inimele noastre de gheață și foc se-nduioșau de veselia celor muritori.”

Omnisciența cuprinde aici toate dimensiunile temporale: „Noi am știu mereu ce-avea să fie, la fel cum știm și ce-a fost [...].”

Cititorul romanului cărtărescian se apropie tot mai mult, cu fiecare pasaj, de înțelegerea identității naratorului multiplu.

Cățărându-se, într-un episod fantastic, pe funia unui zmeu gigantic, urcat pe cerul capitalei Valahiei, Theodoros îi zărește departe, în nori, pe cei care îi par niște „paseri de-un fel nemaivăzut”, care, află însă mai târziu cititorul, nu au numai aripi, ci și nimburi.

Naratorul colectiv nu este exterior acțiunii, ci implicat în ea, protejându-l pe erou: „Dar n-am îngăduit să pieri atunci, căci tu aveai altă soartă, încă de la-nceputurile lumii, când noi am hotărât deodată, într-o singură clipă strălucitoare și din voia Celui fără-nceput și sfârșit, clătinarea-n vânt a fiecărei crenguțe și-a fiecărui fir de păr din capul oricărui om, [...].” Bănuim acum identitatea naratorului / naratorilor, care devine explicită abia în final, când ni se revelează și taina dialecticii dintre unu și multiplu: „Atunci am coborât și noi, cei care pururi vedem fața Dumnezeirii. Ne-am lăsat pe o rază, șapte Arhangheli din șapte care cerești. [...] Oamenii ne știau sub șapte nume, fiind noi Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil, Varahiil, dar în fapt același duh ne unește, și noi suntem unul singur.”

Importanța personajului colectiv al Arhanghelilor în roman ne duce cu gândul la intervențiile lui Rafael, Gabriel și Mihail în Prologul în cer din Faust-ul lui Goethe. Aici ei pregătesc doar

Î

acțiunea, făcând elogiul Creațiunii divine. Dar, în finalul poemului dramatic, un înger poartă spre sferele înalte făptura nemuritoare, spirituală, a lui Faust, mântuit prin strădania lui necontenită, iar Chorus mysticus anunță ridicarea sufletului său de către Etern-Femininul, care ne salvează, în planul superior unde tot ce este trecător nu-i decât simbol, unde imposibilul devine realitate, iar indescriptibilul devine concret.

Ca și Faust, Theodoros are ca dominantă în subtext chestiunea mântuirii omenescului, mult prea omenescului. Dar în circumstanțe diferite: eroul cărtărescian nu este, precum cel goethean, un savant care ajunge să se îndoiască de utilitatea cunoașterii, ci un aventurier însetat de dragoste și mai ales de putere. De asemenea, în timp ce Faust se mântuiește prin strădanie și faptă creatoare spre binele umanității, mântuirea personajului Theodoros pare să se împlinească în planul literaturii, în ciuda acțiunilor lui, și nu dato- rită lor. Amândoi trec însă prin experiențe esențiale.

Sufletul amândurora este miza confruntării dintre Dumnezeu și Diavol. În cazul lui Faust, de la început, prin pariul din Prolog în cer; pentru Theodoros, în final, la Judecata de Apoi.

Ca și Faust, Theodoros este o personalitate duală. Eroul lui Goethe simțea în pieptul său două suflete: unul care îl lega de pământesc, de corporal, și unul care tindea spre cer. De aceea, Mephisto îl compara ironic pe om cu un greiere care încearcă să zboare, însă recade imediat în iarbă, unde își îngână „cântecelul”, diminutiv ironic și el.

La slujnicarul devenit pirat și apoi negus, teluricul înseamnă o teribilă sete de putere, care generează manifestări de înfiorătoare cruzime: „Căci uneori ești o bestie cu chip de om, Theodoros, iar altădată un crin cu mireasmă dumnezeiască [...].”

Pe Faust îl vor mântui fapta altruistă a omului destoinic și harnic, iubirea și, mai ales, permanenta aspirație (Streben) spre înalt.

Similitudinile cu Faust conferă textului romanesc al lui Mircea Cărtărescu dimensiuni mitice a căror intenționalitate este relevată și de referirile la alte mituri: cel biblic, al reginei din Saba, ori cel folcloric, al Zburătorului.

Deschiderea spre mit este caracteristică și celui care a scris Memento mori și Mureșanu, poem faustic și acesta. De altfel, dintre scriitorii contemporani, Mircea Cărtărescu este cel mai aproape de Eminescu. Eminescianismul său constă într-o profundă legătură de substanță filozofică și vizionară. Autorul eseului Visul chimeric reia și el motivul vieții ca vis, atribuind Arhanghelilor următoarele cuvinte adresate lui Theodoros: „Iar noi, întinzând un deget către neînsemnatul ostrov, v-am trimis la tustrei același vis, cum trimitem tot timpul visul cel mai ciudat și mai de necrezut, cel al trăirii aievea, tuturor muritorilor deodată.”

Eminescian în spiritul relativității cunoașterii, așa cum este exprimată în Sărmanul Dionis („În faptă lumea-i visul sufletului nostru”), este magistralul episod al glonțului tras de vrăjmaș asupra lui Theodoros. Ca să-și salveze personajul, îngerii pun la cale o strategie cosmică: glonțul devine un adevărat univers la scară infinitesimală, unde se naște viața și se dezvoltă ființe raționale. Se succedă generații după generații, dezvoltând o cul-

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

tură înaltă, care le face să înțeleagă că planeta lor este, în realitate, un glonț gigantic ce se îndreaptă spre un uriaș de dimensiuni cosmice, în speță Theodoros. Spre a-și salva civilizația de impactul distrugător, savanții de pe această planetă inventează un mod de a devia cursul acesteia și astfel glonțul îl ratează pe Theodoros. Timpul este și el relativ, căci epocile se succedă pe planeta-glonț în fracțiunea de secundă parcursă de glonțul tras în direcția eroului, tot astfel cum, într-o poveste din O mie și una de nopți, personajul răpit de duhuri se întoarce acasă, după o viață de pribegie și de aventuri, când continua încă să se scurgă uleiul din opaițul răsturnat la ieșirea lui din cameră. De altfel, episoadele narative, poveștile cele mai variate se acumulează, se juxtapun sau se întrepătrund în romanul lui Mircea Cărtărescu, o adevărată, fastuoasă, Halima.

Reflecția postmodernă asupra narațiunii completează episodul fantastic, glonțul deviat pierzându-se în zare și „ieșind din istorisirea noastră” cu toți locuitorii lui. Ideea planurilor narative care se intersectează, se suprapun parțial sau se dezvoltă independent unele de altele, reflec- tând complexa intersectare a destinelor umane, se regăsește în final, când cartea vieții lui Theodoros se intersectează cu cărțile altor vieți, el însuși fiind prezent, mai mult sau mai puțin, și în acelea, iar în altele nefiind prezent deloc. În roman, Arhanghelii, și nu Dumnezeu, reprezintă metafora autorului. Ei sunt simbolul ipostazei supraumane a acestuia, tânjind uneori după o fericire simplă, omenească, precum eminescianul Hyperion, care nici el nu este Demiurgul, ci daimonul: „Dar, privind bucuria celor ce-ntr-o clipă aveau să nu mai fie, [...] ne cuprindea-n bolta noastră de-azur melanholia. De câte ori nu ne-am rugat să ni se ia de pe umeri povara veciniciei, de câte ori n-am fi vrut să fim doar cărnuri și sângiuri, ca să putem și noi simți, ca oamenii proști și de rând, gustul sălbatec al fericirii!” Tot așa, în filmul SF din 2013 al lui Spike Jonze, Ea (Her), inteligența artificială personificată prin vocea seducătoare a lui Scarlett Johansson regretă că nu are un corp spre a simți ce simt oamenii al căror glas îl împrumută.

Arhanghelii, ca și autorul, nu-și ocrotesc eroul de dragul virtuților lui, deci din considerente morale, ci de dragul povestirii: „[...] și ai făcut împreună cu ei toate relele, până ce-ai ajuns la moarte de om, de care totuși noi, veghind din înalt, te-am ferit, ca de-atâtea ori, ca să nu pieri și să-mpingem istoria ta mai departe.” Această cunoaștere a viitorului îi permite naratorului omniscient să identifice, nu fără umor, un personaj prin descendența lui, căci piratul desemnat ca „străbunul lui John” se dovedește a fi înaintașul lui John Lennon: „Acest străbun al lui John avea o poveste ce nu se desfășura-n urma lui, ca a tuturor oamenilor, ci înainte, către cele ce vor veni [...].” Trecutul, prezentul și viitorul se transformă unul într-altul ca într-o bandă a lui Möbius.

Ei, care cunosc viitorul, știu când va veni sfârșitul lui Theodoros, dar, atașați de povestea lui, se amăgesc spunându-și că mai este timp de schimbare, tot așa cum Flaubert încerca s-o salveze pe Emma Bovary de la sinucidere, deși era conștient că logica intrinsecă a personajului și a împrejurărilor o va duce cu necesitate la acest final tragic.

Așa s-ar putea explica și o contradicție din textul lui Mircea Cărtărescu: dacă soarta eroului a fost statornicită „de la-nceputurile lumii” din voia lui Dumnezeu, cum se face că îngerii îi scriu povestea în ceruri „pe măsură ce ea se deapănă pe pământ” și că, la Marea Judecată, Atotputernicul o citește cu atâta interes?

Am putea răspunde că destinul lui Theodoros este predetermi-

54

Nr. 3-4 (65-66) 2023

nat doar în liniile lui esențiale, fiindu-i lăsat liberul arbitru în privința căilor de parcurs și în privința ac- țiunilor de detaliu. Căci, reiese din roman, nici îngerii nu-l pot cunoaște deplin pe om, după cum nici autorul nu-și cunoaște pe deplin personajul, descoperindu-l, uneori chiar cu o anume uimire, pe parcurs: „Drept este că omul nu va desluși niciodată drumurile noastre ascunse [...], dar nici noi cei preaputernici și senini și fără de moarte, nu vom pătrunde până la capăt inima omenească, atât de sucită și de fără odihnă.” În romanul lui Mircea Cărtărescu, aproape nimic nu este ce pare: haiducii lui Iancu Jianu sunt de fapt poterași travestiți sau artiști de operă deghizați; scrisorile lui Theodoros către mama lui, Sofiana, contrastează cu realitatea expusă de naratorul auctorial; sub înfățișarea de umil negustor de vechituri a lui Moshe Telalul se ascunde un mare inițiat; ajuns pe tronul Etiopiei, Theodoros îi condamnă la moarte pe cei care fac aluzie la ocupația degradantă a mamei, care însă nu lui îi dăduse naștere, ci fratelui de cruce a cărui identitate o uzurpase, trimițându-l pe acesta la pieire. Sau, mai exact, realitatea și aparența sunt „a filei două fețe”, simultane și interșanjabile. Nu este o întâmplare apariția recurentă a motivului oglin- zii. Realitatea și ficțiunea se creează, fascinant, una pe alta, ca în desenul lui Escher: „Am rămas – spun îngerii – nemișcați, gânditori, înfoindu-ne penele, câtă vreme s-a înfăptuit ceremonia pentru care s-au scris aceste file. Căci noi le-am scris în ceruri, și-n ele ne-am zugrăvit și pe noi, pentru ca ele iarăși să ne zugrăvească, într-o suveică neostenită de creatori și creature ce se scriu una pe alta în șirul de file străvezii din care se alcătuiesc cartea din lume și lumea din carte.”

Ca admirator necondiționat al Levantului, am fost uneori frustrat, pe parcursul lecturii din Theodoros, de evitabile lungimi și repetiții, de prea evidente acumulări narative, de unele epitete ce tind spre clișeu într-o limbă altfel spectaculoasă și delectabilă.

M-am temut că autorul – deja un clasic în sensul valoric al termenului – se clasicizează în sensul unei seriozități încruntate.

Dar, din fericire, „auctorele” ne face din când în când, complice, cu ochiul, ca să ne arate că ludicul n-a murit, că spiritul îi este în continuare tânăr: o menționare în descrierea Bucureștiului vechi a locului unde avea să întoarcă tramvaiul 21, prezența delicios anacronică a unui personaj ce are la ureche, în plin secol al XIX-lea, un obiect ce seamănă a telefon mobil...

Dar, mai presus de toate, apoteoza finalului răscumpără impresia de sațietate și de pedanterie ce se naște ici și colo pe parcursul lecturii. Lupta epică – în cheie faustică, însă mai spectaculoasă – dintre Arhangheli și diavoli pentru sufletul eroului conduce la un anticlimax plin de umor, dar și de sensuri simbolice: neatent la bătălie, Dumnezeu chicotește, adâncit în lectura faptelor lui Theodoros, potrivindu-și ochelarii, dând filele „cu deștul muiat în gură”, nerăbdător să vadă ce se va mai întâmpla, lăcrimând sau chicotind, dus de meandrele acțiunii, indignându-se ori devenind visător. În lumea minunată a textului cărtărescian, Dumnezeu este deci „marele Cetitor”, pe care autorii, în speță Arhanghelii, îl așteaptă să pronunțe Judecata ce „nu va pune în taler omul, cu păcatele și luminile sale, ci cartea”. Dacă, așadar, Faust s-a mântuit ca om, Theodoros se mântuiește ca personaj.

Admirabil elogiu adus plăcerii divine a lecturii!

Eveniment editorial

55

Nr.3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Rela\ia literatur[-via\[ niColetA MileA

u o deosebită bucurie a lecturii, am citit cartea lui Varujan Vosganian: Povestiri despre oameni obișnuiți. Editura Polirom, 2022, 432 p. O posibilitate de cunoaștere a unor ipostaze de viață și o cale de acces spre diverse aspecte ale realității, într-un mod cu totul și cu totul original.

Alături de celelalte cărți ale scriitorului, în contextul prozei române contemporane, dar și internaționale, creațiile lui Varujan Vosganian ocupă un loc distinct, și aceasta, în primul rând, pentru că talentul prozatorului se relevă printr-o modalitate de expresie cu totul aparte. Realul se interferează în modul cel mai fericit cu dramatismul. O serie întreagă de trăiri, de mirări, de întrebări, de probleme, dincolo de cotidian, își găsesc îndestularea în arta scrisului, pusă în slujba problemelor esențiale și grave ale vieții. Întâmplări trecătoare trăite de personaje sunt sursa de inspirație pentru povestirile lui Varujan Vosganian, povestiri remarcabile, ce opun efemerului durabilitatea creației literar-artistice. Puterea de a selecta fapte de viață, cu mare forță de sugerare, este de o rară intensitate, de o grație imagistică, dar și de un dinamism remarcabil, în același timp.

Aparenta lejeritate a scrisului său vine din râvna dezlegării semnelor realului într-un spațiu al virtualităților ce-i oferă cititorului șansele unei interpretări flexibile spre cunoaștere și înțelegere. Pentru un autor cu experiență, cantitatea de real nu împovărează sensurile literar-artistice, dimpotrivă, oferă premise temeinice pentru ilustrarea acestor sensuri.

C

Compozițional, cele opt povestiri sunt concepute linear, ca și acțiunea, urmărind aspectul tematic pe un singur plan. Neîndoielnic, viziunea asupra lumii transmite foarte mult din realitatea ei. Modalitățile în care sunt surprinse personajele, comportamentul lor, felul de a gândi, atitudinea, spațiul și timpul de desfășurare, conduc, în funcție și de structura scriitorului, la o imagistică specifică.

Titlurile povestirilor trimit, cel mai adesea, la protagoniștii lor, cu trei excepții, „Crucea Sudului”- o povestire cu „tâlc”, „Demascarea” și „Vâscul”.

La o scurtă trecere în revistă a fiecărei povestiri, constatăm că acțiunea este concentrată, compoziția este echilibrată și riguroasă, tipul de personaj este conceput și realizat sub rigoarea impusă de specia literară în cauză, căci „întoarcerea artei către izvor” reprezintă, de fapt, re/crearea unei realități noi, care este opera. „Crucea Sudului” (care la Marea Neagră nu e, se oglindește doar în Marea Tasmaniei), povestirea care deschide volumul, fixează ziua, luna și anul când începe să scrie: „Povestea noastră începe chiar în clipa când scriu aceste rânduri (semn că autor-narator-personaj, din start, pornesc la drum împreună): Povestea noastră începe chiar în clipa când scriu aceste rânduri. E prima zi de mai a anului 2020, o după-amiază caldă ce iradiază ca brațele unui candelabru. Magnoliile își păstrează încă petalele, iar buchetele albe și violete ale liliacului îndeamnă domnișoarele să le numere petalele fără soț, ca rămășag pentru noroacele viitoare. (…) E anul molimei și așa o să ni-l amintim. Au rămas din

amintirea molimelor trecute fuga de sine și teama de ceilalți.”

Costi, un tânăr care lucra „ca îngrijitor pe toată ziua la un bătrânel simpatic”, dar care a murit de virus, la Milano, în Italia, nemaiangajându-l nimeni, a revenit în țară. Aici trăiește cu intensitate cele mai contradictorii stări și sentimente față de Svetlana, o împătimită de cunoaștere prin călătorii,dar și față de sora ei, Tatiana, țintuită într-un balansoar, de la un vaccin. În povestirea „Ia-mă, nene!”, facem cunoștință cu Pintenogu (Gogu Pintenogu), pe numele său real Pintea Gheorghe, șofer de camion, și Tinu, pe numele său adevărat Lepădatu Celestin, un băiat crescut la Casa de Copii. Întâlnirea lor îi împlinește pe amândoi. Băiatul, neștiindu-și părinții, este adoptat de șoferul care cu ceva timp în urmă fusese puternic marcat de pierderea propriului copil. „Cireșica” este o târzie poveste de iubire a domnului Simion (profesor de clasele cinci-opt la o margine săracă a Bucureștiului), pentru soția sa Melania, alintată „Cireșica” și despre care află cum a dobândit acest supranume abia după moartea ei. Un fel de stări stânjenitoare prezente în toate momentele vieții a trăit domnul Simion și la bucurie, și la durere: „Trupul Melaniei rămânea inert, cu o atitudine ambiguă, nici nu-l lua în brațe, dar nici nu-l respingea, ca și cum prezența lui nu era întâmplătoare, ci doar trecătoare, iar domnul Simion îi asculta universul interior, ca un lutier care stă cu urechea lipită de curbura viorii. Bătăile inimii i le simțea lipindu-și buzele de gâtul ei. Apăsa

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

cu vârful limbii până când îi percepea nu doar pulsațiile, ci, așa își închipuia el, și gustul dulce, metalic al sângelui, care îi mintea de cel al cireșelor coapte după ploaie.”

Sebastian, un tânăr corporatist de douăzeci și opt de ani, pus să aleagă între sentiment și datorie, consideră că spațiul virtual îi oferă mult mai multe posibilități de a-și trăi viața, decât cel din realitate: „În holul cel mare, Sebastian a încetat să mai existe. Sebastian devenea aici o nălucă pe care n-o vedea nimeni. Locul lui îl luase un carton plastifiat pe care scria „Legitimație” și care conținea o poză ce aducea cu Sebastian, dar arăta mai degrabă ca a unui membru al Brigăzilor Roșii sau al bandelor Baader-Meinhof. Pentru ca nicio confuzie să nu fie însă posibilă între el și poza cu fălcile încremenite și plină de contrastele de culoare ale aparatului de pozat pentru pașapoarte, sub fotografie era un cod de bare ce convertea existența lui Sebastian într-o succesiune vărgată și inegală de linii și spații paralele. În toată această combinație, Sebastian însușii era un detaliu.”

Despre soarta familiei unui mare general de armată, „Unchiul Turi”, care „arăta strașnic cu vestonul și cozorocul de general”, aflăm din povestirea omonimă.

Sunt remarcabile dialogurile și monologurile personajelor care declanșează și motivează acțiunea, definesc legăturile lor, exprimă relația lor mentală și afectivă, în raport cu situația creată. „Demascarea” aduce în prim plan trăiri din anul molimei, „închisul în casă dictat de starea de urgență”, purtarea măștii cu obligativitate: „Oni era unul dintre cei mai înverșunați purtători de mască. Avea, de câte ori trăgea aer în piept, viziunea virușilor care se năpustesc spre nările lui, spre buze, spre ochi, spre vârful degetelor. Nu da mâna! Nu te îmbrățișa! Nu-ți atinge fața! Păstrează distanța! Poartă masca!

Arată că-ți pasă! Oni era ca un recrut căruia o voce auctorială de sorginte divină îi trimitea comenzi din văzduh, iar el le executa fără să crâcnească.”

Inefabilul se degajă într-un mod cu totul special și particularizează povestirea din perspectiva organizării cu o intuiție regizorală perfectă. Oni traversează momente unice, de la întâlnirea cu moartea mică, până la despărțirea de obiectul de bază din timpul pandemiei, masca, dar nu masca de carnaval. Povestirea este ilustrativă pentru vigoarea ce relevă transpu nerea stărilor trăite cu intensitate într-un timp real.

În cea mai lungă povestire, „Tanti”, sentimentul iubirii apare ca o trăsătură profund umană, indiferent de vârsta și profesia protagonistei ce se vrea armonizată cu ritmul naturii, cu spațiul ce ar trebui să devină unul al libertății depline. Psihologia personajelor – Narcisa, Vocea, tânărul curier, Ben/ Beniamin, Ioana, mama Tina, Filotti, Cleo, Ruxi, mama Gina, Relu - se desprinde din portret, comportament, vorbire, mediul în care trăiesc. Nenumăratele nuanțe dețin supremația în ceea ce privește latura estetică. Formele sunt multiple: de la analiza psihologică la dimensiunea tragi-comică, de la conturarea universului simbolic la mărturia participantului: „Ce-ai putea să spui? Că, pentru a te simți liberă măcar o zi, a trebuit să pui ziua aia între paranteze, ca și cum restul lumii, trecutul și viitorul n-ar fi existat, și că dincolo de parantezele alea nu faci decât să-ți primești pedeapsa? Că te uiți la telefon și nu știi ce-ar trebui să faci, să-l suni sau să aștepți să te sune? Și că, uitându-te nătângă la aparat, cu gândul la bărbatul din cealaltă parte a eterului, până la urmă nici el nu te sună, nici tu nu-l suni, astfel că rămâi înconjurată de o tăcere ascuțită?”

Mesajul fiecărei povestiri, conectat la sensurile existenței, vine din viață spre memoria literaturii. Martor apropiat al evenimentelor legate de viața și acțiunea protagoniștilor, naratorul, cu o deosebită finețe, din universul de gânduri dă frâu tăriei de a instaura ordine în spirit, smulgând fiorul timpului. Cu ultima povestire, „Vâscul”, reverberații subtile, pline de sugestii, completează vizionarismul, pasiunea construcției, propulsarea propriilor con-vingeri: „S-ar putea spune că cei care văd dincolo de ziduri sau de linia orizontului sunt întrucâtva mai liberi, deși, dacă a învățat vreun lucru de la viață, acela a fost că libertatea își are, și ea, neputințele ei.”

Cu vocația sa constructivă, Varujan Vosganian dezvoltă și în acest volum două planuri care evoluează interferându-se și intercondiționându-se. Unul este planul autorului-cineast, celălalt ține de experiențele protagoniștilor (în funcție de mediul socio-cultural de proveniență, de profesie, de vârstă), subordonați unei viziuni asupra realului, cu mijloace dintre cele mai diferite.

Autorul pune accentul pe menținerea senzației de viață, de trăit. Ideea rezultă, în principiu, din faptul că povestirile au în vedere fapte și nu semnificații, acestea din urmă rămânând să rezulte din însăși desfășurarea evenimentelor. Iată un fragment în care atmosfera este surprinsă în derulare:

56

Nr. 3-4 (65-66) 2023

„Moartea are mirosul teilor de iunie. Dulce și obosit. Doar că e oleacă mai amar, parcă ai presăra otravă. Dar mirosul acesta nu ține mult, numai cât mai stă sufletul agățat de corp. După aia miroase ca apa de fântână.”

Tehnica dozajului este evidențiată și de felul în care descrierea sugestivă îndeplinește o funcție de premoniție: „Cireșica mea dulce, la tine trebuie să fie vremea cireșelor coapte. Aici, în jurul meu, nu e nici măcar timpul cireșelor putrede, e vremea cenușii, a lucrurilor care au fost și n-or să mai fie.”

Remarcabilă este și orientarea spre o plastică a culorilor făcând concurență nu doar muzicii clasice, ci și picturii: Al nouă lea val, de Aivazovski, Nocturnele, de Cho pin, Corsetul alb, de Lucian Simescu, Dama cu hermină, de Leonardo da Vinci, Strigătul, de Edvard Munch etc. Ben/ Beniamin, copilul care la naștere a primit un dar special, auzea culorile. Nedorind să vorbească, pentru că îi stârnea teamă contactul cu alți oameni, el păstra legământul tăcerii. „Ben nu doar auzea culorile, le simțea și căldura, făcea el însușii parte din pictură, precum Wang-Fo, pictorul izbăvit din Povestirile orientale ale lui Marguerite Yourcenar. Era totuși o trăire ca în vis, neputincioasă…”

Dialogul interior, revelat cu o rară profunzime și rafinament lingvistic, disociază eul personajului, ca expresie a unor contradicții lăuntrice acute, pe care numai flacăra condeiului unui scriitor de marcă îl poate surprinde. El își privește personajul cu maximă luciditate ,îi evidențiază trăsăturile, asigurându-i asimilarea în perspectiva timpului.

Sunt deosebit de sugestive întâmplările reale de la care pornește autorul, dar remarcabilă mi se pare viziunea ca idealitate simbolică. Ea potențează actualitatea și profunda rezonanță a narațiunilor, atât de apropiate de ființa cititorului.

Dimensiunile interioare ale cărții sunt sporite de tipologiile care dobândesc deplin statutul unor personaje vii, identitate și drept la existență, în raport cu realitatea imediată. În deplinul său creator, Varujan Vosganian slujește cu suplețe unei limbi flexibile și bogate, oferindu-ne un volum remarcabil, prin tehnica principiului structurant al narațiunii. „Povestiri despre oameni obișnuiți” este o carte vie, sinceră, cu detalii semnificative despre vocația de marcă a lui Varujan Vosganian, care generează o atitudine și un stil al creatorului de valori literar - artistice, morale și spirituale.

Roman

57

Nr.3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Proza lui Costel Nedelcu ioAn HolbAn întem în anii ‘80 ai secolului trecut. Costin Vlahu, un tînăr universitar, îşi pregăteşte dosarul pentru colocviul de admitere la doctorat, care, conform uzanţelor epocii, trebuia să conţină şi o autobiografie amănunţită, cerută de temutul, atît de antipatizatul, serviciu de „Cadre“ al Universităţii.

Acesta este declicul romanului Doamne, ai grijă de lalea al lui Costel Nedelcu, cu o amprentă apăsat (auto)biografică, protagonistul căutînd în propria memorie calea de reconstituire nu doar a epocii, ci şi a fiinţei sale interioare, în evoluţia pe nivele succesive de existenţă; „un om cu amintiri e un om viu“, constată Costin, intrat în cotloanele amintirilor, din prima copilărie pînă la examenul de doctorat, nu ca într-un refugiu, cum se întîmplă în atîtea alte paradigme literare, ci ca o construcţie pe care trebuie s-o proiecteze şi s-o desăvîrşească. Doamne, ai grijă de lalea este un Bildungsroman, o carte a formării personalităţii unui copil necăjit, plasat de ai săi la o Casă a Copilului, urmînd etapele unui traiect existenţial care îşi construieşte, cu migală şi suferinţă, edificiul. Primul plan al romanului, cel mai profund, pe care îl poate explora memoria activă a personajului este copilăria petrecută într-un sat de cîmpie, cartea lui Costel Nedelcu fiind (şi) o saga a unor familii, Vlahu şi Spirea, dintr-un sat pierdut în orizontul vălurit al stepelor şi cîmpiilor Bărăganului, un roman de familie, cum i s-a spus speciei. Familia lui Costin coboară de la munte pentru a lucra pămîntul Bărăganului, urmînd povestea, adesea, dramatică a colonizării întinderilor din sud: „Dornici de mămăligă, tataie şi mamare au lăsat în grija băiatului lor cel mare pădurea şi toate acareturile de la munte, inclusiv casa bătrînească a Lupilor din zona Măneciu Ungureni, şi coborîră pe coajă cu ceilalţi şase copii pentru a cultiva pămîntul oferit de reforma din 1921 unei văduve de război, soţia unui frate mai mare de-al bunicului. Pămîntul oferit prin reforma de după primul război mondial se afla în satul cunoscut de Cucurigu. Satul primise o denumire oficială după numele unui mare voievod muntean, dar încă şi azi, măcar în glumă, oamenii cînd sunt între-

S

baţi de unde sunt, răspund din Cucurigu.

Era un sat în mijlocul Bărăganului, la zece kilometri de cea mai apropiată staţie de cale ferată, înţelenit de vegetaţie spontană, şerpi şi ţînţari cît pentru o întreagă ţară. Totul creştea la voia întîmplării (...Se) spunea prin sat că fusese adus acolo în plin cîmp, prin noiembrie 1922, primul beneficiar al reformei, un flăcău complet sărac, orfan, ce-şi făcuse în grabă un bordei să aibă unde sta. Iarna lui 1922 spre 1923 a fost destul de grea. A căzut atîta zăpadă încît a acoperit satele. Autorităţile s-au alertat să scoată oamenii de sub nămeţi, dar trebuiau întîi să descopere sătucurile, apoi casele. Unde sunt sătucurile?

Flăcăul, din sătucul cu un singur bordei şi un singur locuitor în el, băgase şi păsările înăuntru în strîmta-i locuinţă spre a nu muri de frig, acoperite de zăpadă. Acum şi bordeiul era însă complet învelit de un strat gros şi greu de omăt care blocase şi uşa încăperii. Coşul sobei era prea îngust pentru a putea ieşi prin el astfel că aruncă pe horn cocoşul. Inspiraţie de om necăjit, necazul te pune la încercare şi trebuie să găseşti soluţii. Și o găsise! Cocoşul dădu de aerul rece, singur în întinsul de alb, parcă şi el speriat de atîta singurătate începu să cînte cît îl ţinea glasul: cucuriguuuuuuuuu!! Un oficial, pe sania pusă la dispoziţie de stat, auzi şi strigă şi el victorios şi vesel cucuriguuu. Hai la cucurigu, mă, acolo trebuie să fie un sătuc. Era sătucul cu acel bordei cu un singur locuitor. În anii ce au urmat au venit, aduşi prin reformă sau de nevoia de pămînt arabil, oameni scăpătaţi dinspre Prahova, Muscel şi Dîmboviţa, amestecaţi cu venetici dinspre Bucureşti, întîlnindu-se aici munteni şi cojani, fiecare cu deprinderile şi ranchiunile lor“.

Explorînd vîrstele fiinţei şi etapele formării personalităţii, Costin Vlahu ajunge, în autobiografia pentru dosarul înscrierii la doctorat, un act administrativ devenit unul de creaţie, literar, la o adevărată monografie a locurilor natale şi la radiografia anilor ’50-’60 mulţime de cutume, obiceiuri, credinţe, eresuri, superstiţii, fapte ce intersectează orizontul mito-poetic românesc se află în această carte de referinţă a unei generaţii: trocul din satele

Bărăganului între munteni şi cojani, unii, aduşi la cîmpie de „dorul de pîine“, cu carne, brînză, prune, mere şi pere, ceilalţi, oamenii din satele de la şes care „duceau dorul merelor toată iarna“, oferindu-le, la schimb, făină de porumb şi, puţină, de grîu, tîrgul era aspru disputat, munteanul şi cojanul (adică, omul de pe coajă, de pe cîmpie) lăudîndu-şi marfa şi supralicitîndu-şi efortul de peste an: trei mere pe doi ştiuleţi, reuşeau cojanii în „barterul“ lor cu merarii munteni astfel încît, în final „ajungeau la un compromis de dragul copiilor fiecăruia, unii îşi aşteptau taţii în prag să apară cu mere, alţii să apară în ogradă cu mălaiul pentru mămăligă„. Pagini suculente despre felul cum au fost înscrişi „în colectivă“ ţăranii din Bărăgan („I-a prins miliţia într-o seară. I-a băgat într-o dubă, fără pic de lumină. I-a plimbat pînă la miezul nopţii cu maşina şi i-a dat jos în mijlocul pădurii de la Cornăţel, aflate la vreo zece kilometri de sat. Pierduseră noţiunea timpului acolo la întuneric. Cînd au fost coborîţi în pădure, li s-a spus că sunt deja în Rusia şi-i vor lăsa acolo de nu vor semna. De frică, oamenii au semnat. Deşi semnaseră, au fost lăsaţi în continuare acolo în pădure. Au aşteptat ivirea zorilor să se dumirească încotro o vor lua. Cînd colo şi-au dat seama că erau chiar aproape de satul lor, dar semnaseră!“), dar şi despre dansul Paparudelor („Fetele erau îmbrăcate în costume populare, desculţe, aveau pe cap o coroniţă de flori, jucau un joc nebun şi se roteau în timp ce o alta arunca apă pe ele cu mîna dintr-o găleată“ ) şi „purificarea cucilor„ de Lăsata Secului de Paşti, lîngă amărăciunea de a constata îndepărtarea de patrimoniul cultural, atunci ca și acum, prin acţiunea bolşevicilor în anii ‘50 şi, iată, prin aceea a noilor bolşevici, azi: „Sunt nişte obiceiuri străvechi ale românilor, observă un personaj, păcat că din ce în ce mai rar se ţin chiar şi la sate. Dacă studiezi folclorul, tradiţiile românilor, ai să observi

Roman

www.revistaneuma.ro că nu e zi din calendar în care să nu-i fie dedicată cel puţin un obicei străbun!

Păcat că bolşevismul ne-a îndepărtat de acest patrimoniu cultural imens al românilor! Cînd eu eram copil, bunicii mei aproape în fiecare zi sărbătoreau cîte ceva sau spuneau «azi nu trebuie să toarcem lîna» sau cîte şi mai cîte obiceiuri“. Autobiografia lui Costin se scrie mereu în autocenzură, cu frica „interpretării“ de către cei care o vor citi şi vor decide admiterearespingerea la doctorat, depăşindu-le, însă, pentru că, iată, ce vor fi gîndit „cititorii“ textului lui Costin Vlahu despre fuga oamenilor vremii de bolşevici, despre resorturile refugiului românilor în Basarabia liberă, la Sărata şi din Cadrilaterul ocupat?

Ceea ce rămîne, dincolo de maelstromul istoriei care îl duce şi îl aduce înapoi pe bunicul lui Costin în Basarabia este felul de a numi satele întemeiate prin colonizarea cîmpiei române cu români, cum s-a întîmplat cu Spirea Vlahu, refugiat din Cadrilater la Agighiol, apoi, la Sărata, în Basarabia, căutînd pămînt - un prototip al românului de la sud şi nord de Dunăre, vreme de secole: „Tradiţia creştină a fost menţinută din neam în neam, probabil, a existat şi pe timpul cînd au locuit în sudul Dunării de unde au plecat împinşi de alte neamuri, stabilindu-se la nord de marele fluviu acum patru sute de ani în zona Severinului; iar pe la 1650 neamul poreclit Pomană s-a stabilit lîngă albia Vedei, pe lunca plină de păşune pentru cele trei sute de vite ale sale, aproape de marea plantaţie de pere, căreia şi localnicii şi veneticii îi spuneau scurt peret. Și Peret a devenit numele localităţii, autorităţile oficiind localitatea Peretu din Teleorman. Locuitorii îi spun Peret însă pentru că aşa pomeniseră prin viu grai din neam în neam.

De acolo plecau carele cu pere dintre cele mai alese spre marile oraşe din ţară şi chiar la Viena şi Istanbul“. Cîmpia este spaţiul de identificare a personajului lui Costel Nedelcu, cu acel sentiment special al libertăţii pe care îl dau întinderile stepei, „libertatea de a alerga sau merge la galop cu caii - spune Francopol, un raisonneur al textului - pentru a cunoaşte fiecare ascunziş şi petec bun de poposit pe iarba netedă de pe malul Suhurluiului şi a micuţelor, dar feericelor bălţi cu apă limpede din care se adăpau şi caii“.

Doamne, ai grijă de lalea e o radiografie a epocii prin oamenii ei, fixaţi în tipologii foarte atent trasate de prozator (învăţătorul Zamfirescu, popa Vlase, bunicii, „bîtul“ şi „bîta“ etc.), cu evocarea, în lumina vîrstei de aur, a satului de altădată, în zi-

lele de Paşti, cînd „înfloreau şi înverzeau pomii şi florile, oamenii se înnoiau şi ei sau măcar femeia şi copiii să fi fost în haine şi încălţăminte noi“, în fragmente irigate de un lirism pătrunzător, între Bărăganul idilic al copilăriei şi cel real, deceptiv, al vîrstei de fier (iată celalalt sat al lui Costin Vlahu: „N-avea decît o haltă de cale ferată la patru kilometri depărtare, de te sleiai de puteri pînă ajungeai să iei trenul, construită prin 1887, iar de atunci şi pînă azi nici măcar un drum de piatră nu se făcuse.

Comuniştii au turnat asfalt între Slobozia şi Călăraşi, prin anii ‘70, dar în sat nici măcar o piatră. Era un sat parcă încremenit în istorie. N-am înţeles niciodată de ce drumurile din Apuseni pe care erau cărate minereurile de aur, precum şi cele din Bărăgan pe care era transportată hrana ţării, au rămas în întreaga noastră istorie drumuri derizorii!“). Doamne, ai grijă de lalea este o carte despre adevăratul sat românesc de cîmpie, cu bunele şi relele sale, dincolo de retorica (neo)sămănătoriştilor şi dincoace de aceea a veselilor globalişti. „Trebuie să fie o sămînţă de adevăr, ca să începi a compune ceva!“; în această frază plasată de prozator într-un loc strategic al romanului său, la despărţirea lui Costin Vlahu de satul său, la trecerea acestuia de la vîrsta de aur la vîrsta de fier, se află reţeta romanului Doamne, ai grijă de lalea. De pe cîmpia libertăţii depline a copilului, protagonistul e condus de mecanismele memoriei spre Şcoala de la Siliştea Nouă, „fosta Siliştea Gumeşti, satul marelui Preda“, în alte peisaje şi în alte realităţi, simţind lipsurile şi sărăcia, în fond („Costin venise în raionul Roşiorii de Vede al regiunii Bucureşti în 1967, iar acum, în 1968, după noua reformă administrativă făcea parte din judeţul Teleorman. Acel coleg, un băiat brunet cu păr cîrlionţat, cam de aceeaşi statură cu Costin, Dumitru I.Dumitru, se uitase la vînzătorii cu coşuri pline cu cornete cu zmeură. Ar fi mîncat zmeură, dar de unde bani? Ăsta era un mare neajuns pentru copiii fără părinţi. Ei nu aveau de unde primi un bănuţ.

Statul nu se gîndise că un copil ar fi avut şi el nevoie să-şi cumpere o revistă, o prăjitură preferată, o carte. Astfel aceşti copii trebuiau să se mulţumească doar cu ce li se oferea, îmbrăcăminte, încălţăminte, şcoală, casă şi masă de cantină. Bune fără discuţie, dar ar fi avut şi ei dreptul la o minimă alegere după pofta inimii. Astfel de copii erau puşi în situaţia de a primi din milă de la alţii, care aveau ceva bani“), cu întrebări semnificative, cam ar fi, de exem-

58

Nr. 3-4 (65-66) 2023

plu, de ce în manuale, nu se insistă pe evenimentele istorice care au adus prejudicii poporului român, cu primele impulsuri erotice, dar şi cu evocarea mişcărilor studenţeşti legate de desfiinţarea, în anii ’80, a unor specializări (sociologia, psihologia), cu tipologia tînărului vremii, prin figura copilului de la Casa de Copii (Ionică Borcea, Bebe, funcţionar într-un minister, Costin Vlahu însuşi), foarte dotat pentru matematică, dar, din cauza statutului social, cu visele şi relaţiile umane şi sociale retezate, cu mediul universitar şi „hăţişul“ lui, cu regula mediilor intelectuale („fariseismul creşte direct proporţional de la primul şi nevinovatul învăţător pînă la universitarul glorios!“), cu boema studenţească a vremii în Bucureşti („Ne plimbam pînă la miezul nopţii prin centrul Bucureştilor, nu aveam bani decît pentru un suc de fiecare, dar libertatea, cutreieratul pe străzi în siguranţă, ne crea o stare de bine şi ne simțeam fericiţi. Rareori, ne permiteam să coborîm la subsol la «Intercontinental», unde era un mic restaurant la care se găsea cel mai bun suc, nectar, pe care l-am băut vreodată, preparat de bulgari. Nu mai găseşti aşa ceva acum!“) şi solidaritatea specială a copiilor crescuţi la casele de copii ale epocii. De un mare interes sînt paginile despre românii din Cadrilater, prima abordare serioasă, în proza noastră, a acestui subiect; romanul lui Costel Nedelcu e antologic în aceste episoade care figurează o lume necunoscută cititorului român de manuale de istorie şi de cărţi de beletristică: Bogdăniţa,/ Kosara, Tutrakan, Ruse, Slivo Pole, Turcusui, Uzumgiorman, Silistra, Tolbuhin, Var na, cu români, bulgari, turci, într-o comunitate care va fi fost un model de convieţuire, un spaţiu multicultural, cum se spune. Nu lipsesc din romanul lui Costel Nedelcu nici episoadele deportării bănăţenilor în Bărăgan şi refugiul basarabenilor şi nici tipologiile ivite în trecutul recent, noii ciocoi de după Revoluţie, care ştiu să impună teroarea prin frică: „Oamenii se vor împărţi, cu celeritate, în două categorii: cei care, făcînd pe victimele, devin vînători de vrăjitoare, şi următoarele victime. Cea de a treia, care chiar a suferit, va fi tratată cu uitare. Pe fondul acestei crize, va fi uşor de instalat şi aplicat principiul distrugerii oricum şi a orice, sforarii desfăşurîndu-şi planul. Era adusă vrajba ca metodă de autodistrugere. Intram într-un nou ciclu istoric, ce trebuia realizat prost, încă din start!„. À bon entendeur, salut!

Focus Neuma

59

Nr.3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

GAbrielA AnA bAlAn

Mihaela Aionesei este o poetă care scrie cu o anumită violență, fără a se cruța nici pe sine. E forma ei de a masca duioșia printr-o ofensivă continuă. Să nu credeți nimic din ce scrie poetul! – cere ea cititorilor.

Poemul lui e o capcană de prins inimi. Astfel, autoarea și-a luat măsuri de precauție înainte de a afirma un adevăr: se află, da, într-o campanie de cucerire, la vânătoare de inimi. De aceea, spre deosebire de ea, vă îndemn: credeți tot ce vă spune această poetă!

Duminicà, în octombrie

MIHAELA AIONESEI

Sângele unui poem nesfâr§it

Duminicà, în octombrie

MIHAELA AIONESEI

HORIA GÂRBEA

iolența” despre care scrie Horia Gârbea pe coperta recentului volum urcat în colecția Arca a „ editurii Neuma, sugestiv intitulat, Duminică, în octombrie, semnat de poeta Mihaela Aionesei, nu este una oarecare, ci una ,,anumită”. Poeta are un destin aparte, marcat și de elementul geografic. Într-un ținut în care are statut de minoritar, locul ei e mereu pe baricade. Nu duce o luptă personală. Este lider absolut pe frontul bătăliei pentru limba română. „Sunt lupte dure mai ales în preajma zilei naționale, triste vremuri trăim cei de aici, încerc să nu mă las doborâtă și trebuie să rezist, mulțumesc vouă, care sunteți solidari!”, îmi scria atunci când am cunoscuto în mediul online. Cuvântul ei nu rănește, arde în adâncul ființei, ca un balsam pe rana care se vindecă. Își asumă din start condiția. „Scriu. Scriu ca și când în mine/ aș ispăși cea mai grea penitență” (Stepele tăcerii) I-aș spune înverșunare, încrâncenare cu care poeta scrie în contextul istoric dominat de pandemie „În această criză criminală de izolare/ e singur semn că mai suntem vii” (Lasă-mă să plâng) de război. „M-am ospătat din inima unui soldat/ și-am trișat când zâmbind/ crucea în spate i-am luat” și de aglomerația generată de mediul virtual.(Pe strada facebook) Mottoul ales este motivant. „Atât de aproape de moarte respir/ prin cea mai desâvârșită Dragoste/ Dragostea care nu se mânie, nu cade…/ Dragostea de aproapele”. Se descifrează, încă de la început, nobilul țel al autoarei, în numele artei, de a desena ,,hărți pentru fluturi” (Vals de Chopin), de a crea poezia, aruncând două suflete în colivie, „unul de femeie, altul de bărbat” și, în cele din urmă, de a naște poetul, lăsând în umbră două mâini care țin pământul („Chimie”). Pentru prima dată, poeta lasă cortina din interiorul său să cadă peste o lume cu rele și bune din care înalță un templu („unul micuț, cât să încapă numele Domnului”).

Creatoarea de imagini autentice este binecuvântată prin apariția aceste cărți la o editură (Neuma) care, în tandem cu mesajul, reușește să pună în evidență toate atuurile, zidind poezia între coperți ca într-o mănăstire acoperită de cer, ridicată din cuvântul care sfințește zborul. Titlul

V

completează în mod fericit tabloul optimist al devenirii dinspre angoase de octombrie spre sărbătoarea luminii unei duminici „Se face duminică în octombrie/ Apele murmură psalmi în fântâni” (Duminică, în octombrie). Crezul suprem afirmat în volum se înscrie sub pelerina de înger eminescian ,,garda mea lăsată jos e doar un os de înger/ scrijelind din când în când povești” (Viața – un colier de umbre). Poezia Mihaelei Aionesei deschide o lume de poveste, de la primul cuvânt din volum („scriu”) până la ultimul (Dumnezeu). E poveste din interiorul unei pâini plămădite din sudoare și rugăciune, în care își caută locul și rostul sub marile frământări ale căutării identității „E și nu e locul meu…”. Alteori povestea se țese în interiorul unui măr, unde viața „e roșie ca rujul de buze” (Locuiesc într-un măr) alteori în pântecul mamei. „Mi-e dor de-un pântec, mamă/ să mă mai nasc nițel” (Să mă ghemuiesc de începuturi mi-e dor) Noutatea pe care o aduce Mihaela Aionesei în poezia de azi este această victorie a libertății de exprimare, prin definirea totului, întregului poetic, nelăsând loc interpretărilor persuasive sau încadrărilor în canoane, fie ele și de tip feminin/ feminist.

Există, este marea poezie, poezia vie care rămâne în matcă, nu se risipește, nu își pierde sensul și țelul în scopuri obscure. Nu caută să șocheze nici prin cuvânt nici prin imagine ci acaparează printr-o extraordinară forță de cuprindere a sentimentului deopotrivă cu gândul și ideea. Nici asumarea laturii religioase nu schimbă suflul modern al poeziei. „Dăruind, vei dobândi/ îmi șoptește un înger și trece/ de partea cealaltă de viață/ șchiopătând” (Poem cu înger și cerșetor). În acest context poeta își descoperă menirea. „m-am luat după oameni/ și toate celelalte au venit după mine/ ca și cum cuib le-aș fi fost/ înainte să mă nasc”. Spectrul larg al câmpului semantic din care își hrănește, ca pe un prunc, poezia, îi permite autoarei să ajungă drept la țintă, la inima cititorului. Autenticitatea ei vine din migala cu care extrage, ca o miere din fagure, dulceața din cuvinte.

Inima e „un vals de Chopin”, fericirea „un fluture alergând/ pe o șină de cale ferată”.iar răsăritul e „un plâns de mierle”.

Aceste sensibile definiții metaforice urcă poezia la sublim „Dumnezeu pe fruntea

Editura NEUMA 2023

unui prunc pictează” (Închinând) În acest volum am găsit cea mai dureroasă definiție a copilăriei. „Un bulgăre de pământ cărunt/ s-a rostogolit mereu/ înapoia mea golindumă/ de umblet”. Poeta privește mereu peste umăr, spre atunci și acolo ,,unde anii iau forma merelor”. Mama e un murmur prelung „Îmi iau umbra de mână/ strâng din dinți să nu strig/ mami, vreau și eu turtă dulce!” – „Ce sentiment de a)normalitate mă încearcă”.

Aici, în această Duminică, în octombrie, fiecare literă este o piesă puternică de domino. Fiecare cuvânt duce pe umeri povara următorului cuvânt și nimic, niciun semn grafic, neumatic, așezat în afara portativului, într-un cor liturghic, nu se îndepărtează de Dumnezeul creator. „Învârte, Doamne, roata morții/ să împrăștie bănuții sorții” (E vineri treisprezece). Nu e în fiecare zi duminică. Uneori e luni.,,Octombrie luni cu vântul prin oase”(Octombrie luni). Uneori e miercuri., când ,,un copil a murit pe o trecere de pietoni/ o polițistă s-a împușcat din dragoste”(E miercuri 2/2/2022), alteori e joi, ziua creației„Arta cere sacrificii/ spun/ și mă arunc în veșnicia acestui poem”. Răsfoind volumul, descoperim acea sete de lectură pe care o credeam îngropată sub mormanul de fiare din imperiul tehnologiei moderne. „Mă omoară cu zile/ noua versiune a lumii/ a facebookului/ a iubirilor second-hand/ ridicate la rang de artă” („Duminică, în octombrie”).. Fără urcușuri și coborâșuri, scrisul poetei merge în sensul relevat încă din volumele anterioare, paisprezece la număr, să le amintim doar pe cele mai recente, „La pas prin Patria Mamă” și „Cerul de la capătul scării”. O suită de premii valoroase certifică valoarea poeziilor cuprinse între coperțile cărților. Să menționăm doar Premiul de Onoare al Festivalului Concurs de Poezie Religioasă Credo 2017, Premiul Marin Mincu la Festivalul Internațional Titel Constantinescu 2018. Poe zia Mihaelei Aionesei este un regat însorit și nu se cucerește cu sabia, ci cu inima. Poeta, stăpână pe parola fericirii, este plecată pe câmpul cu flori la vânătoare de inimi… Pe a mea o are în tolbă.

Focus Neuma

60

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Confesiuni seduc[toare rAluCA fArAon olumul cel mai recent al Mihaelei Aionesei se numește Duminică, în octombrie și a apărut la Editura Neuma în 2023, un volum consistent, cu texte ample, nervoase. Mihaela Aionesei scrie pătimaș, cu o implicare emoțională care exclude jumătățile de măsură, asumând deliberat delirul senzorial, dar cu mijloacele livrești specifice lucidității creatoare. Se configurează, treptat, în lirica Mihaelei o voce pendulând între căutarea unui sens mistic în dăruirea către celălalt – iubit sublimat în șoapta erotică sau cititor ideal – și exprimarea frustă a unei emoții sălbatice, care devo rează amintirea prezenței iubitului până când acesta, în vers, se face, vorba lui Nichita, culoare ori altceva/ cu mult mai înalt/ și mult mai curând. Îndrăzneț, sentimentul erotic (și scenariul care se țese în versuri provocat de acesta) e asociat nu numai aspectelor mundane, ci și iubirii care presupune verticalitatea existenței. Pentru asta, poeta va amesteca voit, tulburând apele, în confesiunea erotică, semne ale cotidianului imediat (prezentul oarecare), reconstituiri ale trecutului prin memoria afectivă și un dincolo de timp și lume care e spațiul simbolic al narațiunii religioase, provocându-l pe cititor să mediteze la dimensiunea spirituală a oricărei angajări. Versurile de dragoste ale Mihaelei au ceva din sălbăticia sângelui, dar și din cumințenia tăcerilor orientalilor. Se dezvăluie ca strigăt și adâncire în șoaptă, tremur al ființei în trup și smerenie pudică.

Iubiții sunt carne și sânge dintr-un întreg care e ființa lor transfigurată în sentiment, dar poartă și rana alungării din rai: tu și eu – continente rătăcite/ în umbra mărului mușcat. Cuplul evocat e întotdeauna primordial, cu acesta începe lumea și, prin orice act de iubire, de întâlnire în doi, caută reconstituirea începutului căderii în lume: Răsfoim tăceri la margini de lumi/ îndepărtându-ne apropiindu-ne/ cu sfială cu tandrețe cu seninătatea/ clipei dintâi când mâinile atingându-ne/ ca două vipere neîmblânzite/ au răscolit Raiul în căutarea mărului pierdut (Lacrima ca o lebădă pe triste ape). De fapt, în tot volumul, se observă cum se trage voalul (sau giulgiul

V

mortuar, depinde de perspectivă!) de pe fața lumii, iar prin aluziile biblice, este provocat un alt înțeles al celor sugerate.

Psalmii lui David, șerpi de aramă, barca (sic!)/ arca lui Noe, femeile sterpe blamate din Vechiul Testament, cărora le era interzis să iubească și să fie iubite, dar și cele omorâte cu pietre, apa Iordanului, lepădarea lui Petru, toate acestea aduc aminte de timpul sacru al întâlnirii revelatoare.

Imaginarul poetic e coincidentia oppositorum, intersectare de lumi, fapt oarecare transfigurat în înțeles simbolic. Ideea e însă limpede: iubirea e trăire absolută, o singură și dureroasă întâlnire existențială.

De aceea, probabil, ambiguitatea adresării. Iubitul e bărbatul unic, poate că e și Mirele hristic (Tu ești Calea, Adevărul și Viața mea/ alt Univers mai presus decât Tine n-am găsit, pagina 27).

Tonul confesiunii e seducător, dezarmant de sincer, dezvăluind o implicare absolută, până la sfâșiere, pierdere de sine, devotament total, tandrețe și dăruire. Nu departe de Cântarea Cântărilor, de poezia orientală. Iată: Inima mea întră în el/ ca într-o haină de lumină/ scoate păsările întemnițate din piept/ […] tu ești cerul,/ Soarele meu –/ Tu cel aflat în văzul tuturor,/ neștiutul ce stă și privește cum/ rugăciunile înalță turle pe dealuri,/ mâinile mele se fac ninsori/ pe tâmple de cocori respiră ușor./ Lumea se face cât un dovleac/ cât un măr/ se face cât ghinda (Departele cât un pas de furnică).

Vulnerabilitatea e condiție obligatorie a căderii în trup: Căderea în trup e ca bătaia de aripi/ a fluturelui deasupra unei flăcări –/ deplină goliciune (Lacrima ca o lebădă pe triste ape). Dar iubirea presupune, în puritatea ei sacrală, aceeași asumare nu numai a unei goliciuni trupești, dar, mai ales, a unei goliciuni (perfectă expunere în fața celuilalt) a sincerității. Poate de aceea, nu numai emoția scrierii, dar și scrierea însăși e asociată unui act de ispășire, de recunoaștere a acestei vulnerabilități: Scriu. Scriu ca și cum în mine/ aș ispăși cea mai grea penitență// […] Scriu cu o fericire neîndemânatică/ ca și cum rezemată de-un zid/ mi-aș da viața morții/ la schimb,// pentru tine/ scriu ca și când/ în stepele tăcerii/ ne-am mistui (Stepele tăcerii).

Nichitian, metaversul invocă paradoxul negării pentru a formula o certitudine: Să nu credeți nimic din ce scrie poetul!/ Poemul lui e o capcană de prins inimi. Coincidență sau nu, pe pagina următoare e invocat soldatul: M-am ospătat din inima unui soldat/ […] Ca o pâine aburind în coaja ei/ și crucea lui și-a mea o duc/ ca și cum la icoane/ ultima oară m-aș închina (M-am ospătat…), ca o confirmare a versurilor lui Nichita din Poetul ca și soldatul: Să nu-l credeți pe poet când plânge/ Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui etc. Ca și în iubire, întâlnirea dintre poet și cititor, în versiunea Mihaelei Aionesei, trebuie să stea sub semnul autenticității, a jertfei de sine, pasibile oricând de ratare de sens din partea celuilalt, grăbit și orgolios: Peticesc lumina să nu dea năvală/ peste noi hoții și orbii. Ei nu știu/ prin câte răstigniri trec poeții/ până își îmblânzesc trăirile./ Nici nu înțeleg că doar rătăcind/ prin deșertul alb cu setea în brațe/ își scriu în taine testamentul (Demon și înger aceleiași aripi). Cu tot riscul, poetul trebuie să scrie, să trăiască până în măduva sensului, să înțeleagă, poate în numele umanității, ceea ce îi provoacă patima și durerea. De aceea, numai din această pricină, vocea textuală va deveni tăioasă, amendând iubirile second hand, pe nebunii planetei care joacă ultima carte, sunetul bombelor…

Dar în Duminică, în octombrie nu sunt doar poezii de dragoste sau arte poetice.

Monologul liric îmbrățișează, în sinceritatea sa dezarmantă, corpul suav al copilăriei, al femeii singure în lumea agresivă, dar în relație profundă cu sacrul, problemele actuale ale lumii noastre stranii, natura cu mișcarea ei trepidantă de păsări și insecte, repere ale urbanului, iar identitatea se dezvăluie ca alteritate, paradox încifrat în metaforă: sunt un ochi orfan de apă tulburat de o piatră./ Sunt nisip și ard.

Fântână și curg./ […] Sunt noi – vraja focul straja (Străina de mine).

Poezia Mihaelei are ceva din frumusețea tandră a fericirii definite ca un fluture alergând/ pe o șină de cale ferată/ spre un tren pe care nu-l va prinde niciodată. (Duminică, în octombrie). E amară și vindecătoare. Poezie de esență tare!

Volume Neuma

61

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Viziuni despre via\[ MiHAelA stAnCiu asile Menzel „se risipește” pe multe scene atât ca actor de teatru și film, compozitor, dirijor, coregraf, instrumentist, dansator și solist vocal, dar și ca eseist, grafician, dramaturg și nu în ultimul rând ca poet, dovadă fiind și recentul său volum de versuri, Fata în slip, Editura Neuma, 2023. Un artist complex, după cum s-a spus pe bună dreptate, de data aceasta la o tachinărie cu propria persoană, atunci când timpurile se amestecă cu gândirea, dar mai ales cu trăirea și totul începe și se sfârșește cu asumarea („Am luat-o pe drumul vieții înapoi / și cum mergeam cu spatele, / căzut-am în groapa neputinței. / Nu mai aveam nevoie să văd. / Priveam cu ochii minții / și-mi depănam trecutul.[…]

Brusc m-am trezit în altă lume. / De sus puteam privi totul. / Eram fericit că lumina-n ochi / mi-a revenit și mi-am găsit rostul – Un ghem) Într-o tandră amiciție cu trecutul, poezia lui Vasile Menzel tratează subiecte diverse, uniformizate sub un titlu care produce voit un viraj menit să schimbe unghiul de la accentul grav („Învârte vântul sabia ascuțită / și-o-ndreaptă către mine-asurzitor. / Un glonte-al gândului se înfiripă / și sare să îmi vină-n ajutor [...] Cu mine au murit din casă, toate […] Podelele zbârcite se usucă / iar casa se desprinde de ulucă / și cade-n nepăsare. / Când moare OMUL CASEI,/ Casa moare – Omul casei) la cel umoristic (Fluture, fluture sînt / Zbor și nu calc pe pământ, / Zbor mereu, dar n-am ce face. / Nici o floare nu îmi place. / Tot umblând și cău tând, / Am zărit, ieri, pe pământ / O Lalea și parc-o plac. / Mă însor, n-am ce să fac. / Nu vreau să rămân burlac.” – Fluturele) Volumul cuprinde 43 de poeme cu prozodie variată, parte dintre ele cu rimă albă care se ridică pe un vis cu ochii deschiși, trec prin toate aspectele vieții de la cele cotidiene până la cele existențiale („Da! vreau să pătrund dincolo, / să știu ce va fi. / Dar mă lovesc de nori, / poate protectori, / spre a nu mă izbi cu capul de cer, de ninsori. / Bine-bine și mai departe? / Mă voi ruga de o stea / să mă poarte prin vis. / Nu cumva să cad în abis. / Mai sus să urc, nu se poate. / Doar dacă cineva, EL /

V

mi-o va cere. Atunci, / lepădat de durere, / nu-i nevoie să mă-ntorc / la drumul tipărit / cu tălpile mele. / O răsuflare. Atât. Și...” – Însemnând pământul cu tălpile mele). La drept vorbind, Vasile Menzel își parcurge biografia prin scris, apoi aruncă privirea de partea cealaltă a baricadei vieții, devine spectatorul unei lumi din ce în ce mai dezorganizate c capătă ritm prin viziunile pe care și le creează („Spectacol futurist / în decor mai clasic / decât la Boccioni. / În chioșcuri /se cântă știmele / de la FINE la CAP. / Se joacă jocuri de societate cu animale,/ iar spectatorii buimaci / de imagini astrale, / așezați în fotolii araci, / trăiesc senzații șocante, virale. / Totu-i întors. / Stropi de nisip / prin frunze preling. / Cerul de stele, / ce se sting și s-aprinde, / se revarsă-n decor. / Ecleraju-i feeric / și zbooorrr... / Zbor odată cu gândul.” – Viziuni) ca mijloc de apărare recunoscându-și nu numai angoasa atunci când zâmbetul i se face cioburi, dar și forța de a ieși biruitor din vălmășagul vieții grație protecției divine („Îngrozit, am făcut salt pe burtă, / cuprinzând pământul cu brațele. / Atunci, umbra a coborât / lângă mine și m-a-ntrebat: / - De ce ți-e frică ? Eu mă țin / după tine ca să te apăr, / sunt îngerul tău păzitor. / - Dacă-i așa, te rog să mă aperi de...

Mine. / Nu știu cum să-mi stăpânesc frica, / spaimele ce s-au adunat / de-a-lungul anilor, / trecând prin vremuri nefaste /Linișteș-te ! Linișteș-te! / De acum, voi avea mai multă / grijă de tine. / Mi-a spus în șoaptă și a dispărut / odată cu Soarele.”

– Înger păzitor) În volumul Fata în slip florile sunt pre zente stricto sensu în contexte concor-

dante semnificației lor, mai mult decât atât, într-una dintre mențiuni devenind un fel de madlenă ce îi catalizează emoțiile negative („printr-o minune drumul curățat / într-o cîmpie s-a-ntrupat / și au început să crească flori / ca-ntr-o grădină plină de culori / copiii ce mergeau la școală / le culegeau cu drag și cu mult dor / emoționați cu bucurie / le împărțeau profesorilor lor / frumoasă era școala pe atunci / o am și-acum în amintire / când toți: elevi părinți și profesori / au dăruit multă iubire / dar au trecut de-atuncea destui ani / iar totu-n lumea noastră s-a schimbat / am început să devenim dușmani / căzând într-un imens păcat. / ce bine-a fost când eram mic / și nici o grijă nu aveam / decât să sar și să mă joc / și să învăț tot ce-mi doream” – Anii copilăriei) În fața atrocității lumii există un loc aparte pentru sentimentul iubirii idilice, conjugale, retrospective ca un fundal care dă tonul reveriilor, al stărilor filtrate și reduse la esență în care dragostea iubitei sau a soției este motorul unei existențe împlinite („Iubita mea cu ochii mari / întrebători, iubita mea. / Încap în ei pământu-ntreg / și dragostea” – Iubita mea; „N-aș putea să-mi stăpânesc / suferințele / apărându-ți candoarea, / dacă nu.....!” – Dacă nu te-aș iubi) Vasile Menzel a susținut la scenă deschisă o pledoarie notabilă despre umanitate într-o lume a contrastelor, despre derapaje și dreptate, despre evoluția, dar și involuția omului, despre fobii și curaj, despre viață și moarte. Să-i oferim aplauzele cuvenite!

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro morul este calitatea oamenilor inteligenți, se spune adesea. A oamenilor inteligenți și, mai ales, am adăuga, a celor care-și pun întotdeauna frâna modestiei pentru a nu o lua pe panta abruptă a orgoliului exacerbat.

Umorul intră ca ingredient principal în tot ceea ce scrie Luminița Zaharia, alături de ironie și autoironie, la care se adaugă, după o rețetă (im)previzibilă, mereu surprinzătoare, un praf de persiflare, fără răutate sau maliție, doar pentru gust, doar pentru inconturnabila mișcare a vigilenței, nu pentru pălmuire, atentă la tot ce ține de mișcările sufletești ale eului profund. Se mai spune, de asemenea, că umorul este arma oamenilor triști, motiv pentru care clownii sunt considerați cei mai triști dintre semeni.

Unde se află Luminița Zaharia în acest tablou al presupunerilor, al ipotezelor ideatice? E probabil că umorul este forma ei de a se camufla, de a neantiza neliniștile, angoasele, temerile, un fel personal de a face, atunci când împrejurările o cer, haz de necaz, pentru a contracara invazia nedoritului ghinion în viața personală.

Oricum ar fi, umorul, de orice nuanță – donquijotesc, mai ales, face parte din structura personalității sale. O dovedește din plin noul volum, Regina trifoiului, o antologie liri-că, în care, evident încă din titlu, sintagma fiind autoatribuită, se autopersi- flează ca fiind nu regina păguboșilor, cum ar fi tentată, în subsidiar să se considere, ci regina trifoiului, a (ne)norocului, așadar. Totuși, o regină, chiar dacă a lumii vegetale, bănuită de lipsă de reacție! Astfel, potrivit esteticii cuantice, poeta se proiectează în afară gândul pozitiv despre sine, așa cum s-ar vrea, pentru a obliga destinul să i se supună. Și destinul, desigur, o ascultă...

Poeziile, cele mai multe se circumscriu tematicii eului, într-o suită de schițe, eboșe, autoportrete, care adaugă nuanțe și tușe noi la tabloul care se desenează continuu.

Stilul sprințar e al unei ființe care-și ascunde lacrimile, care nu lasă la vedere ceea ce alcătuiește cifrul intim, misterul ființei ei.

Cuvântul îl sigilează, sub pecetea virtualităților infinite, secretul, taina aceea, pe care o recunoaște orice creator ca parte a eului propriu fără a-l numi direct, sugerându-l doar.

Raportările ei intrinseci la propriul eu ca și la sinele profund se camuflează, aruncând lumina asupra relației cu ceilalți. De aici, stilul aparent obiectiv, delimitatoriu, un fel de a se privi pe sine prin celălalt, amestecând liniile, obiectivul cu subiectivul, persoana a treia cu persoana întâi. Se recunoaște poeta în această oglindă? Iată imaginea în oglindă proprie: „m-au proclamat regina trifoiului/ găseam mereu trifoi cu patru foi/ și-l dăruiam priete-

U

De la singur[-n simulator la regina trifoiului AnA dobre nilor/ ghinioniștilor triștilor navetiștilor/ prin no man’s land// mă simțeam bine, recunosc/ împărțind norocul/ când lumea nu era la lucru/ și arhivam în suflet zâmbetele/ iscate de el// uneori mă bănuiau că trifoiul e contrafăcut/ că am lipit o petală în plus (...)// se dovedea mereu/ că norocul își făcea treaba/ mai devreme sau mai târziu/ veneau atunci spășiți să-mi sărute mâna stângă/ cea cu care dăruiam, evident...”.

Când lacrimile sunt pe cale să se reverse din găvanele ochilor, de la rădăcina sentimentelor, Lumința Zaharia alege să se eschiveze, schițând un zâmbet de clown: „când am aflat, pe surse alternative/ că trifoiul cu patru foi e o anomalie a naturii/ o mutație o eroare chiar dacă errare humanum est/ am încetat să-l dăruiesc”, surâsul, ca un surâs enigmatic de Giocondă, prelungindu-se în proiecția ubuescă a statuii: „cel mai înfricoșător lucru din lume e o statuie/ dacă e statuia ta, cu atât mai rău/ dacă ți se ridică de viu, ce să mai vorbim,/ clipa dezvelirii poate să-ți fie fatală”. E acesta un mod de a clama și îndepărta, simultan, de la sine paharul ispitei recunoașterii publice, de a vedea sub miere sterlicii de venin...

Când se vede, în introspecție, ca homo euphoricus, din afară, dedublându-se, pentru a se putea autocontempla, Luminița Zaharia adoptă aceeași atitudine persiflantă față de sine, definiția: „eu sunt homo euphoricus”, având darul de a concretiza prin omitere. Fotograma îi surprinde gesturile în evanescența clipei: „merg pe stradă gură cască pe la vitrine/ salut manechinele de plastic/ una chiar mi-a zâmbit/ joc șotron mângâi cățeii/ și alerg fără să disper după vrăbii// îmi întorc buzunarele pe dos și râd cu lacrimi/ fotografiez o gărgăriță riță/ a stat cuminte la pozat/ înțelegea desigur că nu e de glumit cu visătorii// vorbesc cu aerul flirtez cu norii...”, altfel spus, face tot ceea ce, în reprezenatrea ei lirică, întreprinde firesc un om, într-o filosofie de viață a normalității.

Nota de tristețe a umorului nu lipsește nici acum, poeta asumându-și condiția de om și creator cu tot ceea ce decurge din ea, lăsându-și speranța să completeze ceea ce poate părea celuilalt, la care se raportează mereu, incomplet: „nu recunosc că am murit

62

Nr. 3-4 (65-66) 2023

(...)// mai am doar o cărămidă de pus/ iubiriimausoleu”.

Ea este „fata care primea loviturile cu grație”, fata care bravează, pentru a nu-și recunoaște înfrângerea, cu un zâmbet care ascunde lacrima, oprind-o la rădăcina inimii, cu un surâs cu care lasă ironia să nu muște prea rău din carnea ei. Privirea eului se proiectează din exterior: „până la masochism, până la culmea absurdului/ era totuși o fată normală (...)// croșeta în fiecare zi un macrame tematic/ anti-stres/ azi o mandală/ mâine o sandală/ poate un steag de pace, cândva// nu s-a învățat minte niciodată/ oricâte lecții dure viața i-a servit/ chiar pe tavă chiar renunțând la sugestie și apropo...”. Poeta urmărește cu luciditate extremă, care poate părea chiar masochism, stările, trăirile, mișcările ei în complexul determinism existențial, în aspirația obstinată de a se înțelege în infinitezimalele sufletului, acest mare necunoscut al fiecăruia.

Invocațiile retorice frecvente: „ești ciudată, femeie/ ești o nevroză dematerializată”, „femeie hrăpăreață sfinx de femeie”, interogațiile „cu subiect și predicat”, atent formulate („spune-mi, cu subiect și predicat/ ce aștepți de la mine/ ce nume mi-ai dat în forul tău interior”) primesc un posibil răspuns în afirmația eliptică: „roaba lui Dumnezeu”, în aceeași notă ușor șficiuitoare, prin care autointerogația se transferă în interogație, ușor ritoasă, adresată, ca o provocare întregii lumi: „cum ar suna:/ se cunună roaba lui Dumnezeu Luminata/ cu monsieur Infinit?”

Reducerea datelor individuale ale personalității la numitorul comun al categoriei primește, prin echivalență, gene- ralitatea ecuației: poetul este o haimana, în sens, desigur, rimbaldian, o haimana „cu fler”, cu „schelete de poeme-n frigider/ seiful doldora de iambi, trohei/ cești de cafea murdare, câte vrei// bancnote bob pictat pe foi veline”, care-și asumă ma bohème, căutându-și steaua. E atâta risipă de inteligență în această enumerare, încât concluzia: „poetul, traficant de carne vie/ simbolic poreclită poezie”, pare artificială, acceptată doar pentru a mulțumi așteptările bănuite ale unui receptor cu apetit pentru senzațional.

Există în poezia Luminiței Zaharia și această notă polemică, un mod de a evidenția statutul precar al poetului în lumea contemporană. În ciuda condiției sale dramatice, Luminița Zaharia, poetă ea însăși, care și-a însușit talantul cuvântului și se străduiește să-l înmulțească în poeziile care bat la porțile gândirii, rămâne ceea ce este – o regină a trifoiului, semnul norocului, care a tras cartea câștigătoare a poeziei. Norocul se va arăta, desigur, chiar dacă este, ca trifoiul cu patru foi, o anomalie, excepția care confirmă regula...

Nr.3-4 (65-66) 2023

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Poezia Ramonei Müller atac[ frumos călătorie prin adâncimile sufletului omenesc ne propune Ramona Müller, prin lumea sa de lumini și umbre, în care idealul şi realul, angelicul şi demoniacul se polarizează alternativ într-o expresie temperamentală, nedomesticită. Dincolo de capriciile conjuncturale care determină această polaritate, se remarcă în cartea poetei o stare de spirit generală tranșantă, stare care deplasează afinitățile lirice spre fondul său anxios prin dilatarea matricei stilistice în sfera profunzimilor sufletești.

Volumul de poezie Atacă și fugi! (Confesiunile păpușii voodoo) apărut la Editura Neuma, poartă vibraţia marilor întrebări, a adevărurilor ce nu se lasă pătrunse nici măcar atunci când le trăieşti intens; Ramona Müller are o poetică a neliniştii metafizice, dragostea şi revolta sunt ursite tăceri poemele dezvoltă un peisaj sufletesc exprimat în nuanţe bogate. Cuvântul e supus unui tratament de constrângere prin absolutizare, versul are o dinamică specială, poeta aruncă balastul verbal care sufocă ideea, oferind o ipostază nouă, provocatoare.

Poezia sa propune o nouă coerenţă a graiului, alăturarea elementelor neasociabile creând noi raporturi lingvistice. Marea majoritate a cuvintelor utilizate în construcţii şi asocieri neobişnuite sunt cele creatoare de imagine ce se recompune pentru a defini o stare: iubirea e o stație iar gările se întorc în noi, coala de scris devine fluture alb, poemul este iepure al deșertului. Sensibilitatea este închisă într-un cerc al emoţiei, al impresionabilităţii, în care expresia artistică este baza creației, ca mijloc, nu ca scop.

Spirit dominat de luciditate, dar şi de povara unor dezamăgiri sufleteşti care i-au jalonat poate existenţa, poeta transmite zădărnicia lucrurilor, dar oferă, în plus, împotrivirea vehementă, lupta și vindecarea: Cunosc un singur zbor/ aripile mele rănite de oameni/au fost vindecate în zborul senin/ spre minte/ spre viață/ respir/. Autoarea transformă pe parcursul volumului realitatea și gândirea în poezie, o descompune în elemente spre a o recompune apoi într-o nouă ordine a lucrurilor, aceasta fiind recuzita sa metaforică. Echilibrul dintre izvorul afectiv al emoţiilor sale şi intelectualizarea expresiei reprezintă, în fond, imagini care fixează viaţa aşa cum e ea.

Răspunzând unei permanente necesităţi de a concentra ideea, uneori în nuanţe ludice de o amărăciune imperceptibilă, cuvintele îşi modifică funcţia, dobândesc valenţe noi sau se neutralizează reciproc. Este, pe alocuri, firească și irezistibilă tentația unor noi încercări, tentația aventurii spirituale; este asemenea tentației peretelui abrupt al muntelui pe care îl urcă frecvent, sfidând pericolul.

Vigoarea poeziei constă în conflictul dintre puterea de aşi proiecta visele, uneori de o senzualitate explozivă şi intuiţia acută a hotarelor. Descoperim ipostaze necunoscute şi tulburătoare ale propriilor noastre dimensiuni abisale... Trăind sentimentul pe deplin compensator al unei împliniri temperamental-artistice Ramona Müller își construiește cu fiecare volum un univers deschis spontan, în absolută libertate de expresie, într-un limbaj rafinat cu incontestabile valențe lirice.

O

eVelyne Croitoru

63

Costel Nedelcu. P]n[ la cer te m[n]nc[ p[m]ntul odul de raportare la trecutul recent poate constitui un bun punct de plecare pentru o nouă construcție a vieții și a conștiinței sociale. Fața adevărată, necosmetizată a istoriei recente reprezintă șansa generațiilor viitoare de a nu repeta greșelile.

Memoria societății românești ante și post-decembriste păstrează, prin romanul lui Costel Nedelcu Până la cer te mănâncă pământul, apărut la Editura Neuma în anul 2022, o experiență vie a trăirilor și a seismelor din timpul și de după Revoluția din 1989, cu întreaga lor gamă de efecte și reacții. Cunoașterea trecutului rafinează sensibilitatea civică și morală. Lectura romanului este, cu siguranță, o experiență emoțională având în vedere contemporaneitatea cu subiectul - ficțiune, cum îl denumește autorul și este, totodată, o dovadă a lucidității și acuității autorului în ceea ce privește observarea atentă a unei lumi în plin proces de transformare, detaliile concrete oferind naturalețe textului.

Componenta morală este prezentă în manieră realistă cu nuanțe pamfletare pe tot parcursul romanului; începând cu terminologia – Maica Geologia, continuând cu eufemismul discursului epic cu o puternică ancorare emoțională, apoi cu manifestările societății post revoluționare. Efortul de adaptare la schimbarea majoră și consecințele tensiunilor provocate tuturor structurilor sociale, zădărnicia numeroaselor reforme pseudo-reforme mai bine zis -, administrative și politice, toate sunt descrise cu o amărăciune vădită. Iluzia armoniei este redată prin limbajul alegoric al ideologiei post revoluționare – dreptate,...greaua moștenire,..., prin reflecții ale autorului asupra discontinuităților, a paradoxurilor evidente, a fracturilor. Din partea cititorului se cere efortul de a recunoaște în această ficțiune experiențele și memoria unei realițăți dureroase.

Personajul principal, Andrei Bărăganu, este copleșit de dezamăgiri: competența, cultura organizatorică, devotamentul față de o ramură a economiei, toate acestea au pierit.

Crezuse în viitor, bazându-se pe convingerea că statul va arăta responsabilitate față de țară și de resursele sale, inclusiv cele umane.

Deziluziile unei generații, transfigurate literar, vor rămâne în memoria cititorilor prin analiza faptelor descrise. Procesul de distilare și decontare se va petrece în timp, dar structura de rezistență, fundația, este asigurată de astfel de mărturii cuprinse în volum. Nu ne putem distanța complet de trecutul recent, de istoria devalizării – cu sau fără intenție – a industriei românești, nu o putem trece sub tăcere având în vedere traumele morale determinate de dezinteresul cronic, de tendința permanentă de a-i estompa importanța, de a ascunde adevăruri resimțite a fi amenințătoare și compromițătoare.

Roman de observație lucidă a realității frământate din România post-decembristă, Până la cer te mănâncă pământul oferă cititorilor, odată cu trăirile autorului raportate la un set de repere etice, o fereastră caracterologică. Atuurile acestui romansimbol sunt coerența judecăților, convergența raționamentelor și forța acestora de iradiere. Ele dau măsura talentului de prozator al lui Costel Nedelcu și atestă, deopotrivă, puterea literaturii

asupra celor dăruiți să o pătrundă.

M

Volume Neuma

64

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

„O privire întoars[ spre înl[untru” soniA elVireAnu ntr-un timp răsturnat, în plină claustrare pandemică, o voce poetică autentică și profundă, de o neașteptată prospețime și imagistică, reechilibrează răsturnarea cotidianului, secționează anormalitatea existenței cu un gest neașteptat și fecund, un debut poetic: Elina Adam, Alean de aripă, Ars Longa, 2020. Sintagma din titlu, ca un laser, revelă conținutul poemelor străbătute de un dor metafizic, de zbor, de înălțare în lumina unui timp privilegiat, al îndrăgostirii și al dezmărginirii prin cuvântul ce pecetluiește trăirea.

Astfel, se dechide calea poetică a Elinei Adam, poemele sale curg ca dintr-un izvor tainic într-o nouă carte, Rana amforei, Neuma, 2022, cu o inspirată imagine pe copertă: o amforă scufundată, care zace pe fundul mării. Imaginea este ea însăși un veritabil poem, precum titlul cu rezonanțe antice și mistice. Amfora, vas de lut pentru a păstra vin, ulei și cereale în Grecia antică, deci hrană, e asociată în creștinism cu Graalul, potirul sfânt din care Iisus a oficiat Cina cea de taină, cu puteri miraculoase, sursă a unor nesfârșite căutări de-a lungul timpului. E, de asemenea, vasul în care Moise, prin poruncă divină, trebuie să păstreze ca mărturie mana, pâinea din cer care i-a hrănit pe evrei în pribegia lor prin pustiu.

Iată cum amfora trimite spre o dublă semnificație, obiect și conținut, ambele sacre, pentru că servesc vieții în materialitatea și spiritualitatea ei. În poemele Elinei Adam se regăsesc aceste simboluri ce dezvăluie calea spirituală a ființei noastre spre înălțare și desăvârșire, prin descoperirea luminii divine din fiecare făptură umană. Acest parcurs existențial e sugerat de însăși alcătuirea cărții într-un triptic sugestiv : Untdelemn, Garum, Mir. Amfora e însuși trupul fragil al ființei poetei, iar conținutul ei sunt trăirile sufletului invizibil, închis în lutul ce ia forma armonioasă a unui vas prețios, așa cum e și făptura ei. Întreaga memorie a existenței sale, fapte, sentimente, emoții, frământări neliniști, tristeți și melancolii se ascund în trup, lăcaș al luminii divine. Și cum amfora are două brațe, și poeta are brațele și privirile orientate spre răsărit și apus, capetele existenței, nașterea și stingerea, care hrănesc continuu substanța poeziei. Poemele se nasc din tot ce zace îngropat în subconștient și țâșnește spontan la suprafața conștiinței,

Î

dând formă și culoare unui altfel de corp, trupul poetic al cuvintelor, ele însele amforă a vieții salvate astfel ca hrană, mană, și, totodată, mărturie spirituală a ontologiei sale într-un cronotop istoric.

Poezia însăși este un potir, depozitar al memoriei afective revărsată în versuri, după cum sugerează imaginea amforei purtate pe umeri ca o povară (Între cer și pământ). Go lirea ei are sens terapeutic, de eliberare a minții de amintiri, traume și iluzii: „golim fiecare amforă pe care o purtăm pe umăr,/ cu fiecare suspin, cu fiecare pas/ pe care-l facem spre înlăuntrul nostru,/ le golim așa cum golești untdelemnul din cupă/ mirul din alabastrul ascuns în evanghelii/ așa cum o inimă se golește de sine”. Situată între cer și pământ, poeta își urmează calea, într-o continuă căutare de sine și devenire pe verticala spiritului, prefigurată de trimiterea spre mirul din evanghelii și metafora cărții („cartea aceea sunt eu”).

Amintirile sunt povara unui timp afectiv ce nu poate fi uitat, doar recompus în cuvinte cu dorul și nostalgia luminii și plenitudinii de altădată. Inima e o amforă ce poartă pecetea unei răni încă sângerânde, din trecut.

Explorându-și oceanul lăuntric, poeta parcurge mai multe drumuri temporale și afective: unul spre începuturi, reconectându-se la trecutul familiei sale, cu evocări nostalgice ale ființelor dragi și confruntări între identități/alterități; altul prin memoria iubirii, dureros, sfâșietor și melancolic, după cum sugerează sintagmele „cântec tânguit”„inima mea se despică pe ea însăși”,„o jale surdă îmi curge prin ochi/ se așază pe pleoape ca o rană cu solzi”, „absența ta mă doare”, ca o rană deschisă, metaforic „rana amforei” din titlul cărții, cu nostalgia îndrăgostirii, plenitudinii, zborului; un altul prin prezentul pandemic agresiv și claustrant; și unul îndreptat spre viitor, al purificării și înălțării spirituale prin credință religioasă: “odihnește-Te pe păcatele mele Doamne/ ca pe niște pietre/ atât am să-ți dau/ sufletul meu zdrențuit”.

Captivă a propriei interiorități - „rătăcesc între două maluri/ valul trece prin mine ca printr-o scoică/ e greu uneori să mă ascult pe mine însămi/ mai ales pe furtună,// atunci nu mai pot controla tangajul/ gândurile vuiesc și apa se năpustește asupra mea ca o sentință/ mă izbește năprasnic adâncul” – poeta caută o cale de liniștire interioară, de eliberare de

traume existențiale și de iluzii, de împăcare cu sine, de reconectare la divin: „nu știu ce caut, o lumină ori o bucată de pământ/ pe care să-mi odihnesc trecutul”. Lumina pe care o caută se află atât în trecut, a îndrăgostirii, cu sentimentul de levitație și miracol, cât și în prezent, a divinității, cu șansa învierii spirituale. Între vârstele devenirii, straturi existențiale apăsătoare și nostalgia zborului, adolescența e „perfectă și imaterială” grație magiei iubirii: „sângele nostru curge în sus tot mai sus/ ca sevele unui copac amețit de albastru“. Maturitatea, în schimb, este conștientizarea căderii în lume, a captivității în timpul istoric, deceptiv, angoasant, deviant.

Din hățișul amintirilor, secvențe ale cotidianului și oniric se ivesc poeme de o frumusețe stranie ce provine din ineditul imaginilor și limbaj. Realul se prelungește într-o suprarealitate locuită de păsări și animale mitice, întruchipări ale zborului, dedublări ale eului poetic, cum e impala albastră. Pasărea este o prezență constantă în poeme, cu sensuri multiple: dublul poetei, asemenea umbrei, zborul, refugiul, cuvântul, iubirea, inima: „pasărea asta de noapte/ am crezut că e umbra mea”; “câteodată mă ascund sub pleoapa păsării albe/ cu zborul albastru peste zăpezile însângerate“. Pasărea e dublul eului liric, care tinde să iasă din captivitatea trecutului și a cotidianului agresat de jocul cu măști și interdicții, să se înalțe dincolo de efemer: „sunt un copil al timpului/ vreau să zbor/ să trec dincolo de zidurile astea efemere”.

Dorul și melancolia iubirii străbat toate poemele Elinei Adam, imprimându-le o tonalitate elegiacă, uneori psalmică. Amintirea iubirii e o întoarcere spre visul trăit cândva, păstrat intact în ciuda timpului ce desparte, ca un pocal sacru din care inima încă se hrănește, este o reîntâlnire cu sine și o căutare nesfârșită a celuilalt în sine: “o ieșire din trup și o căutare fără teamă/ a celuilalt în tine“. Lumina îndrăgostirii trece prin toate vârstele, fiind parte din lumina divină.

Poeta are ochiul întors spre înlăuntru, se afundă în abisul din ea pentru a se regăsi, înțelege și ierta. Această cufundare în oceanul lăuntric și confruntare cu sine e asemenea unei sângerări dureroase, o despicare a viului: „inima mea nu se oprește/ ea continuă să se despice căutându-se”.

65

Nr. 3-4 (64-65) 2023

Cartea de poezie

www.revistaneuma.ro

Oceanul iubirii siMonA-GrAziA diMA

olumul de poeme Omul-acvariu al lui Ivan Pilchin, apărut la Editura Arc din Chișinău, ne convinge că autorul a fost pe drept cuvânt numit rusul cel bun, de soția și, acum, totodată, traducătoarea lui, poeta și criticul literar Maria Pilchin (lucru întâmplat în tulburătoarea ei carte intitulată chiar așa: Tu ești rusul cel bun): orice îndoctrinare, orice invazionism îi sunt străine, cu excepția benignului desant al iubirii...

Lirismul interiorizat al lui Ivan Pilchin se revendică, în pofida scenografiei postmoderne, de la un fond mistic de o mare puritate și profunzime, subsumat, însă, firescului, unei smerenii consubstanțiale mentalului și formației sale. Prin viziune, el tinde spre o universalizare a iubirii, o irepresibilă progresie înspre un simțământ amplu, direcționat spre cuprinderea întregii creații și dornic să atragă, în valea plângerii, mântuirea sau măcar o suită de instanțe revelatorii. Nu dintr-o dorință compulsivă, ci doar fiindcă le socotește imperios necesare împrospătării necontenite a spațiului mundan, invadat, în straturi aderente, de un detritus excesiv, de vestigiile unui sens epuizat, devenit, prin uzură, inutil. „Omul zilei de ieri” (din poemul omonim) îl întâlnește, de aceea, pe „omul zilei celei noi” și, grație lui, înnoiește cosmosul prin coparticipare afectuoasă, prin grijă cvasimaternă și compasiune tandră: „el l-a luat/ în brațe/ era curat/ în scutecele-i albe// și i-a cântat/ cântecul său:// veni veni o oriens”.

Construcția poemelor stă sub semnul simbolisticii acvatice, al elementului dotat cu o recunoscută capacitate de difuziune, în stare să unească indivizii izolați, prin expansionarea conștiinței, îndeplinind, astfel, dezideratul, prin excelență omenesc, al comuniunii afective: „cândva/ apele/ iubirii/ noastre/ vor cădea/ în picături de ploaie/ deasupra acestui/ oraș/ amestecându-se/ cu alte/ ape care/ precum noi/ s-au iubit/ unele/ pe altele/ și iată că/ odată/ în lumea/ asta/ nu vor mai rămâne/ape/ care/ să nu fi

V

fost/ unul/ dintre noi/ care/ să nu fi știut/ dragostea/ cuiva” (eau de vie). Apa, mediul plastic, receptiv la sentimentele altruiste, împărtășite celorlalți de dragul intimei regăsiri a naturii proprii, încheie periplul chinuitor printr-o victorioasă revenire la sine a oricărui călător prin viață, nolens volens identificabil cu Odiseu: „căci până la urmă fiecăruia îi este dat să meargă pe căile lui odiseu// să-și piardă prietenii/ unul/ după altul/ să zică mă cheamă/ nimeni/ și să se salveze/ să asculte cântecele sirenelor/ în apus/ să fie setos de libertate/ în brațele/ zeiței/ să înghită/ apa sărată/ a beznei/ să se afunde în frunzele/ uscate/ ale uitării/ să spună întâmplări/ născocite/ despre rătăcirile sale/ să fie iubitul/ cuiva/ să se îndrepte/ spre casă” (odiseu).

Poetul trăiește o generoasă cufundare în miezul artei, o extatică imersiune în operele celorlalți autori, citiți cu nesilită plăcere și cu o dăruire integrală, fără vreun rest egoist: „unicul lucru/ ce ne rămâne/ zici tu/ este arta/ de a citi geneza/ în original// doar așa putem/ să îngânăm/ cântece/ străine/ să repetăm/ poemele/ cuiva/ să le șoptim/ unul/ altuia/ și să nu ne gândim/ că nu sunt/ ale noastre” (cuvintele noastre).

Versurile ni-l readuc în minte pe fabulosul gânditor Mihail Bahtin, încredințat că noi ființăm în ceilalți, iar ceilalți în noi, deci, la nivelul psihologic, „eu sunt altul”, iar prin exotopie, benefica distanțare, apanaj al hermeneuticii autentice, îl putem înțelege și situa pe altul în postura potrivită. De exotopie ține condiția de cititori perpetui a cuplului din poem, unul de literați. Într-o ars poetica semnificativă, Ivan Pilchin aduce un omagiu absolut poeziei, rescriind, mutatis mutandis, Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, prin înlocuirea cuvântului iubire cu cel de poezie. Poezia este revelată, așadar, drept o forță medulară a vieții, a cunoașterii și a acțiunii, focarul strălucitor, în lipsa căruia orice avânt uman este vid.

Din abandonul de bunăvoie în oceanul poeziei rezultă o atitudine proteguitoare, o candidă gingășie arătată tuturor creaturilor: „iată furnica/ în calea voastră/ duce o pulbere dulce/ vă rog/ nu o călcați// iată ochii melcului/ care se leagănă încet/ căutând/ lumina/ vă rog/ nu-i atingeți“ (autoportret).

Profesiunea de credință a delicateții programatic asumate presupune însă și o fuziune de supremă frumusețe, în toate, cu sufletul ființei iubite. Poemul o nouă zi enumeră câteva simboluri ale beatitudinii posibile în interiorul existenței manifestate, doar spre a le reduce impactul, printr-o reverență înaintea celui, mult mai puternic, al iubirii. Căci, dacă toate simbolurile se trec, după cum spune poetul și afirma Goethe într-un faimos aforism („Alles Vergängliche ist nur ein Gleichnis”), pecetea subiectivității de rang superior, sinonimă cu erosul, este indelebilă: „infinita/ zi/ se scurge prin/ bătăile/ inimii”. În universul gingașului utopist Ivan Pilchin se actualizează nevăzutul în ipostaze discret ondulatorii. Astfel, o enigmatică putere a valorii intrinseci apare fulgurant, sub formă de vagi rețele, unde sau păienjenișuri, și dăinuie, spre a se impune, în cele din urmă, ca aură a unui întreg. Chiar dacă e tăcută, neostentativă, mai greu perceptibilă: „tot universul e în curtea mea/ în undele care fug/ pe apă/ în păienjenișul ce tresare/ în aer” (unde în apă, păienjeniș în aer), grație ei are loc o apropriere a lumii sau o „îmblânzire” a ei: „la capătul lumii/ îl duce/ dragostea pentru lume/ dorința// să urce lumea pe corabie/ să-i cunoască/ puterea cu mii de fețe/ să trăiască împreună/ într-o casă// lumea să și-o facă/ casă” (omul-acvariu). În această ivanghelie (cum o numește, inspirat, iubita sa, în poemul ivanghelia pentru tine), lumea e plină de minuni care trec neobservate: „iar trenul gonea mai departe/ și roțile băteau fără oprire/ și nimeni nu i-a observat aici/ nici apariția lor neașteptată/ nici zborul lor umil/ nici strălucirea culorilor/ și cum și-au luat repede zborul/ la fel nimeni nu i-a observat” (fluturii galbeni). Un băiat care cântă la pian „salva orașul/ fără să știe asta/ în lumina mată a mutului apus” (de la răsărit până la apus), fiindcă el aștepta o minune, iar aceasta se îndeplinea în virtutea acelorași inefabili stimuli: el era „scufundat în revărsările/ unor preludii/ și în adâncurile calde/ ale tocatei în re minor” (de la răsărit până la apus).

Cultura și sensibilitatea își dau mâna la geneza unui volum de autentică, ardentă poezie.

Volume Neuma

66

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

flAViA AdAM e doamna Victoria Milescu, prolifică poetă, jurnalistă și traducătoare, am cunoscut-o în urmă cu mai mulți ani, în 2015, la Mizil, cu ocazia Festivalului Național de Literatură Agatha Grigorescu Bacovia.

M-am bucurat când, în cutia poștală, am găsit o carte de versuri, pe care mi-o trimisese cu dedicație și, presupun, cu mulțumirea că intuiția pe care a avut-o în legă tură cu poezia mea, atunci, când eu mă aflam la început de drum, a fost confirmată de parcursul meu literar ulterior.

Planeta stă acasă, volum publicat la Editura Neuma, în anul 2022, este un volum mai degrabă sumbru decât luminos, un volum al cărui conținut stă sub semnul implacabil al morții, fapt explicabil din moment ce omenirea tocmai traversase, cu pierderi dificil de contorizat, o pandemie cu multiple necunoscute, pentru care nimeni nu fusese suficient de pregătit. Îndemnul Spălați-vă pe mâini! a răsunat ca un fel de ecou, în urechile tuturor, mult timp după ce nu s-a mai auzit venind dinspre difuzoarele televizoarelor sau ale aparatelor radio, transformându-se într-un fel de slogan, o rutină menită să țină omenirea în viață. Gestul ritualic al spălării mâinilor nu semnifică doar îndepărtarea microbilor, a impurităților și, prin extensie, a ceea ce este rău, negativ, ci și desprin derea de trecut, pentru a face posibilă ancorarea în prezent și, ulterior, renunțarea la prezent, pentru a face loc viitorului: Ne spălăm pe mâini de ziua de ieri/ de cea de azi, ne spălăm/ de trecutul prezent/ de viitorul trecut/ de cei pe care i-am cunoscut, fără a ține cont, însă, de faptul că lepădarea deplină de omul cel vechi înseamnă și să ne spălăm pe creier/ redevenind forma pură, primară, lăsându-ne purtați de alte idei, de viscolul unor tendințe diferite și, astfel transfigurați, să privim cu încredere viața cea nouă, în care, cu tot dinadinsul, vrem să o luăm de la capăt, deși nu distingem o reprezentare clară a drumului ce ni se înfățișează, iar reperele și punctele de sprijin lipsesc: unde să găsim un capăt de început/ să facă din noi alte mașinării/ alimentate cu viață (Ablutio).

Lumea devenită o mascaradă bine regizată nu mai oferă un refugiu adecvat

P

Victoria Milescu a publicat peste 40 de volume de versuri, traduceri, literatur[ pentru copii.

Printre ele: Welcome December/ Bun venit, Decembrie; ±lefuitorul de lacrimi, Izbânda furat[; Inim[ de iepure; Zâmbet de tigru; Conspira\ii celeste; 101 Poeme; Fenomenele f[r[ cauz[; Sub steaua câinelui; Cununa de fl[c[ri; Deriva sentimentelor; Strada L[custei; Por\ia de existen\[; Biografie cu p[s[ri; Cronicile Sudului (cronici literare); Înc[ liber[ (antologie, 2020).

Poeta Victoria Milescu, autoare cu o bogată experien ă literară, își surprinde acum cititorii cu un volum ocazionat de traumele suferite de omenire în ultimii doi ani. Modul elegant și precis, bogat în imagini și impregnat de emo ie cu care poeta ne-a obișnuit în atâtea ocazii, se adaptează inspirat la tema adoptată.

Primul volum la editura Neuma al unei scriitoare consacrate poartă semnul excelen ei.

HORIA GÂRBEA

spiritului poetic. Dezbrăcată de autenticitate, de verosimilitate, scena lumii e doar un spectacol de măști foarte ieftin, în care nu se mai știe care sunt elementele decorative, care sunt actorii și care sunt spectatorii, toți fiind prizonierii acelorași costume colorate, însă lipsite de personalitate și de versatilitate, această uniformizare superficială a exteriorului anulând orice reflexie interioară care ar putea, prin forța sau sclipirea sa, să readucă lumina și conștiința la statutul inițial: Pomul de lângă casa noastră/ poartă mască/ strada pe care alerg poartă mască/ gâzele poartă mască/ toți purtăm mască (Orașul poartă mască).

Sentimentul dezumanizării, senzația pierderii sensului și credinței în mai bine sunt amplificate de caracteristicile mediului restrictiv, de resemnarea la auzul îndemnului Stați acasă! sau de pierderea speranței și de căderea în deznădejde: minunile s-au terminat/ soarele zilei de mâine nu mai are motive/ să urce până la voi (Din cauză de viață).

Sfidând o întreagă lume încremenită în neputință și renunțare, o lume în care cei atotputernici au decis, printr-un acord tacit, că e nevoie să fie sacrificați și doctori/ și profesori universitari, muzicieni, scriitori, pictori, totul spre binele și progresul științei (Confuzia bine controlată), poeții nu renunță la menirea lor de a ridica poezia la rang de artă și de rugăciune, refuzând să accepte, indiferent de spațiul geografic căruia îi aparțin, pasivitatea: poeții lumii sunt inspirați, scriu/ poeme de înduplecat moartea (Planeta stă acasă), dar și pier derea și anularea identității. Poeta pune sub semnul îndoielii și al iluziei ideea că ar fi prizonierul propriului corp, al propriului coșciug limitat, al propriei vieți dictate de cei care conduc omenirea nu spre adevăr, ci spre pieire: Nu știm cine e în coșciugul si gilat/ poate ești tu, eu, nimeni (Mortul presupus), deși ea însăși se simte victima sistemului, a incertitudinii, a destabilizării, a fricii: Și eu sunt dintre cei sechestrați/ acolo unde m-a prins ordonanța militară/ și eu am ieșit la lumină/ pe picioare de gelatină (Și eu...). Întregul volum este învăluit în ceața unui câmp noțional specific aceluiași termen, cu toate ramificațiile specifice, orice ton sau nuanță ducându-ne cu gândul la

Victoria Milescu, poet[, jurnalist[, traduc[toare, este licen\iat[ a Facult[\ii de Filologie, Universitatea din Bucure§ti, limbile român[-englez[; studii postuniversitare; membr[ a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucure§ti-Poezie, membr[ PEN Club România.

A lucrat în înv[\[mânt, pres[ §i editur[. Debut editorial în 1988, prin concurs, concomitent la editurile Cartea Româneasc[ §i Facla, Timi§oara.

VICTORIA MILESCU

Planeta, încotro?

Planeta st[ acas[

VICTORIA MILESCU

Editura NEUMA 2022

pandemie: lockdown, perfuzii, ventilatoare, pat, infirmiere, moartea, resuscitează, saci, intubată, horcăie, bandaje, sterilizată, targă, ambulanțele, costumul de protecție, spitalul- fortăreață, mascați, forță, declarația, covid, măști, restricții, sacrificați, decedați, haos, context în care poeta este pe deplin îndreptățită să adreseze o întrebare ce ține nu doar de traseul său existențial, ci și de sentimentul că lumea aflată în declin se îndreaptă spre o nouă extincție, spre întoarcerea în marele necunoscut: Oare când e mai bine să ieși din viață/ cu o replică memorabilă// (...) planeta respiră, se piaptănă, se face frumoasă/ se pregătește să plece acasă (În intervalul instituit).

Chiar dacă Dumnezeu ne ceartă în felul său (Cât mai durează veșnicia?), poeta nu se lasă intimidată și nu obosește să rămână o pată de culoare în peisajul vieții (Din izolare), luând pulsul fiecărui anotimp, al fiecărui gest, al fiecărei liniști și făcând, din fiecare detaliu, o sărbătoare, sub oblăduirea Creatorului, căruia îi cere îndurare și timp: Pe masa Ta de lucru / sunt și eu/ mai zăbovește asupra mea// (...) nu mă arunca la coș, Doamne (Mai scrie-mă).

Dacă pentru cei mulți viziunea asupra sfârșitului este una catastrofală, apocaliptică și fără cale de întoarcere, poeta admite faptul că moartea nu înseamnă doar a nu mai fi viu, ci și a nu trăi cu adevărat, a nu te putea bucura de libertate și de privilegiile acesteia: când se va termina sfârșitul lumii?/ nu, acela s-a petrecut deja/ fără să ne fi dat seama (Vicleniile Lunii). Paradoxal, în fața sfârșitului, poeta simte un soi de compasiune, de milă, de indulgență pentru acea iubire/ nevăzută și neînțeleasă care este moartea, transformând, printr-un proces de preluare identitară, imaginea călăului, în imaginea victimei.

Poezia Victoriei Milescu este, dincolo de construcția constatativă detaliată a unui perioade negre din viața omenirii, un manifest pentru dreptul la viață și libertate, un protest pentru dreptul celor care nu cuvântă/ pentru dreptul la aer neviciat/ dreptul la o fraternă îmbrățișare (Tăcere).

Cartea de poezie

67

Nr.3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

O integral[ poetic[ AnA ArdeleAnu ircea Stâncel este deținătorul unei opere poetice consistente, scrise în ani de muncă și inspirație. De la volumul de debut, Cămașa de Sare, Editura Cartea Românească, 1981, și-a îmbogățit și perfecționat arta poetică, adăugând scrierilor sale noi emoții artistice, într-o varietate de metafore și idei de incontestabilă originalitate. Poemele sunt pline de tâlc, așezate în versuri profund sugestive, încărcate de magia și energia lucrurilor ce au străbătut timpul, nealterate, păstrându-și vie înțelepciunea și prospețimea. Mircea Stâncel nu este genul de poet care simte nevoia să facă „valuri” pentru a convinge. Este discret, convins fiind, în primul rând, de talentul ce i s-a dat, și acest fapt îi conferă suficientă forță și determinare pentru a crea. Poezia sa a fost susținută, de-a lungul timpului, de importante condeie ale scrisului românesc, dintre care amintim: Nichita Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Al Cistelecan, Mircea Popa, Aurel Pantea, Horia Gârbea, Ioan Moldovan, Ion Gheorghe, Gabriel Coșoveanu etc.

Optzecist, în varianta poeziei experiențelor trăite, păstrându-și personalitatea poetică, își alege propriul culoar, parcurgându-l în deplină solitudine. Poetul a primit premiul „Cartea Anului” (2021), cu Integrala poetică, vol. 1 și 2(1981-2021), publicată în „Colecția revistei Discobolul”. Aceste două tomuri cuprind, într-un buchet de neliniști, toate cărțile de poezie publicate până acum.

După o atentă lectură, observăm cum, de la un volum la altul, poezia lui crește, și își lărgește libertatea de exprimare. De la versul onest, cel de început, comprimat în esențe, vedem cum poemele se rafinează, se decomprimă, se „lejerizează”, modelându-se, și răspund mereu altor necesități estetice; se actualizează păstrându-și însă esența și consistența nealterate. Poetul se simte bogat, își permite anumite excentricități lingvistice și de imaginație, astfel protejându-se de realitatea frustă a vremii trecute, cu imagini poetice de mare forță, de incontestabilă candoare:„eu sunt un latifundiar frumos am conturi pline cu imagini/ în bănci românești pe care nu le mai pot vinde/ mă sfătuiesc din plin cu natura și cartierul ăsta betonat/ scriu pe o

M

uliță în timp ce alerg și uneori alunec/ pe mâzga asta a naibii de lucioasă//…noapte de noapte îmi înmulțesc imaginile/ trezesc mereu ideile și le înșurubez în lucruri…” (despre imagini și bănci albina) Poetul face o sinteză dintre limbajul tradițional și cel modern, tehnicizat, care-i servește construcției lui poetice, intenției lui artistice, și textul acesta poate fi observat în multe dintre paginile sale.

Mircea Stâncel nu abdică, nu își neagă „mitul”originar, trecând cu arme și bagaje în zona postmodernă. El îmbină rosturile, esențele poveștii, cu firul ierbii ridicat printre crăpăturile cimentului urban, totalitar, într-o formă nouă și nu doar pentru un muzeu al adevărului: „de mic am văzut cum stă laptele în țâțele pline/ ale animalului și așteaptă destinația precisă/ apoi cum se duce pe nimica toată într-un cartier al nimănui;// vine seara imediat peste sat și mama pune puțină apă în lapte/ că și așa se duce pe nimica în bulevardul ce se înalță…” (o seară imensă cu lapte puțin).

Din filonul timpului, al unei materialități generoase, din vâna unei imaginații în care iubirea e centrul lumii, aflată în acord cu forța lumii sale interioare, extrage, ca și concluzie, esențe noi: „poți fi îmbujorat ca o floare în mai ca un prim-ministru verde/ poți purta mirt pe frunte cu austeritate/ mi-ai arătat că ești mai puternic/ că se dau în vânt după tine nopțile de dragoste…” (niciun trup nu mai vreau). Sau: “ eu stau și scriu la calculator între două iubite:/ ioana este locul unde curge aurul pe șira spinării/ totul pe de o parte/ și pe de alta/ marta cea senzuală obscenă…” (la patruzeci de ani între două iubite).

Mircea Stâncel se află în zona de influență a poetului Lucian Blaga, atât fizic, cât și spiritual, trăiește în același spațiu tipic românesc, ceea ce, desigur, reprezintă un motiv în plus de meditație, de punere în lumină a emoției artistice: „Încărunțit de tânăr într-un spațiu deal/vale/ în care veșnicia dispare de parcă nici nu a fost/ toate au un ritm accelerat acum mama zboară pe ulițe/ într-un palton antic;// (…) doar ochi îmi caută copilăria printre muguri striviți/ paradisul e atât de greu de atins// (…) cu o bidinea uriașă poemul trage peste poet ultimul vers/ el e obosit

că abia ajunge să scrie ultima literă/ și când se întoarce acasă de la cenaclul străzii/ nimeni nu-l mai recunoaște…” (un paradis greu de atins). Existența cu grijile ei este fragilă, până la dispariție, împreună cu proprietatea și celelalte lucruri: „Locuiesc pe un petec de hârtie/ sunt subțiat de o gumă ce șterge mereu din moștenirile mele/ din bucata mea de pământ de unde mai aud miturile/ cum se îneacă și văd întrebările lumii;/ sunt pus între fraze de soi și eu mint că exist între două bătăi/ de pendul între două bătăi de inimă” (ispita arcadiei).

Discursul liric este amplu, mereu prins între elementele celor două lumi menționate, atât de familiare poetului. Face un drum dus-întors între aceste repere, adaptându-și limbajul, interferându-l cu lumea, oferindu-i cititorului mesajul în diferite variante și structuri.Iubirea este o dominantă a existenței sale, cum și natura prezentă, încât mereu îl surprindem aruncând o privire furișă prin ferestre alternative.

Volumul de debut, Cămașa de Sare, este învelișul, veșmântul glorios al poeziei scrise de poet. Titlul fiind purtat de trei dintre cărțile editate în ani diferiți: Cămașa de Sare I, 1981, Cămașa de Sare II, 2004 și Cămașa de Sare III, 2005. Sunt piese de rezistență artistică, ce reprezintă scrisul lui Mircea Stâncel, în prima sa etapă. „Cămașa” dobândește multiple sensuri în poezia sa. Iată un poem ce poartă chiar acest titlu, dedicat poetului Ezra Pound: „e un poem ce se-ntoarce înapoi/ e o limită ce de sub tălpi răsare/ se văd cămăși de cânepă în noi/ dar una e de bură sau de sare; // ea îmblânzește umerii mei goi/ vine recent din pușcării și subterane/ când pe același corso ducem amândoi/ o boală plină de zări contemporane” (Cămașa de sare I).

Integrală poetică este, prin urmare, povestea unor ani de rezistență în arta scrisului, poetul reinventându-se pe sine clipă de clipă, de izbândă poetică, într-un teritoriu existențial cu penumbre, dar și cu lumini înalte, intens strălucitoare, din care a luat doar ce era al său, ce i se cuvenea.

Cartea de poezie

68

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

A§a cum §tiu eu, despre Poezie! ottiliA ArdeleAnu inecunoscutul poet Liviu Ioan Stoiciu scrie de luare aminte, „cerând iertare“ - sintagmă deschizătoare proaspătului, și la propriu și la figurat, volum de poezie, luare aminte, ieșit de sub tiparul Grupului editorial RoCart manageriat de un alt cunoscut poet, Călin Vlasie, în colecția Poeți de azi, și aș îndrăzni să spun, în cazul dat, Poeți de mâine, fiindcă volumul este înzestrat cu vârsta fără vârstă.

Volumul, de o suplețe deosebită, este dual din punct de vedere conceptual, prima parte numindu-se „Înainte vreme (apărătoare de rele și de durere)“, iar a doua, „Degeaba („pentru bunul mers al vieții și al treburilor“)„.

Fără încă a fi citit vreo bucată de vers, cele două părți, inegale de altfel, după cum au fost numite, îmi sună a controversă, ambele intrând deloc fragil în dispută ca să-și susțină punctul de vedere, și fiecare argumentată temeinic, astfel încât adevărul se stabilește, firesc, pe la mijlocul dilemei.

Chiar din prima poezie asistăm la o astfel de atitudine: „... E fericit. Se simte atât de bine,/ se teme să nu-și piardă mințile - că ar strânge/ pe cineva de gât!...“ Liviu Ioan Stoiciu are discursuri poetice pe cât de delicate, pe atât de frapante, luxuriante în detalii care confirmă și reconfirmă o anume stare de fapt și valențe spirituale înalte.

Pe poet îl caracterizează versul limpid, desfășurătorul propriei existențe, propriilor trăiri. Acesta vede viața ca pe un coborâș din vârful muntelui devenit deal, apoi câmpie, după cum și omul rămânând nimic din el, doar un lucru, un simplu obiect. În cobo rârea sa, devine una cu pământul, că doar din lut suntem făcuți și în lut ne întoarcem.

Este de remarcat abilitatea cu care distinsul poet se strecoară în lume, pe linia blurată a departajării între lumi. Senzația de puținătate a individului, „de aici până aici sunt eu“, prin contrast cu senzația umplerii gratuite a unui spațiu teluric, „Și cu toate astea nu mai încape lumea de mine“ tronează deasupra aceluiași motiv al trecerii ireversibile: „Care lume? Lumea morții“.

Pentru că tot este vorba de dualitate, nu putea lipsi tema bărbat-femeie, „Păziți de duhuri răufăcătoare. Imprevizibili, luați de

B

val“, astfel încât, bărbații sunt „o grămadă de cuie“, cu tarele lor, vasăzică sunt „cuie ruginite“, și totuși iisusice, observ, în timp ce femeile sunt nimic altceva decât „chirpicii ăștia puși la uscat,/ uitați de Dumnezeu, munciți pe brânci,/ care hohotim“, adică niciodată nu ar tăcea din gură, jelindu-și mereu soarta! Însă, în ce adorație se desfășoară această relație controversată, căci „bărbații sunt de pe marte, femeile sunt de pe venus“, și nu ar avea cum să se înțeleagă vreodată: „Voi și noi, la un loc ar fi trebuit să înălțăm slavă – o/ bisericuță, ajunși împreună la mal, drept/ mulțumire“! Și cum altfel, în toată această înverșunare existențială, triumfă regește singurătatea. Singurătatea unuia asupra celuilalt! Cu toate că ieșirea la liman se face în doi!

Observ că poezia domnului Liviu Ioan Stoiciu este o vrednică pildă pentru cei care încă sunt la începuturi de drum.

Uman. Poetic. „Multe lucruri rămân pe dinafară, nu intră/ înlăuntru. Adică nu sunt gândite? Stau precum materia/ primă, neprelucrate, proaste. Nefiltrate“.

Poetul se confesează sieși. Dezbate probleme, disecă acțiuni, „convins că el se află în toate câte există„, face dreptate în propria ființă, se îmboldește spre înainte cu frica de care nu scapă, își ia avânt și reușește cel puțin pe hârtie, pentru că în interior zace altcineva, altceva. „Ce se zvârcolește în el e o bestie.„.

Ideile se beau, bolile se transformă în artă, ce bine ar fi să fim sănătoși și să ni se arate Dumnezeu, dar „poate a venit și/ a trecut și nu l-ai recunoscut,/ sau nu te-a impresionat cum sperai tu.„. Îndrăgostirea nu are termen ori limită, cel puțin după poezia aceasta verde-ani-

mal în care „Ea, verde-plus, rămasă așa în mintea lui. El, verde-minus,/ rămas așa în mintea ei: iar când focul/ prindea a se potoli, atunci începea care dincontro a sări/ peste dânsul. I-a unit o pasiune bolnăviciosă,/ o adevărată otravă. Verde. Îți dai seama, iubire, numai/ văpaia poftelor ne-a ținut în viață...“.

Un alt antagonism strălucitor este cel al lui a fi, acum, aici, și totodată acolo, „la un pas de bunăvoință“, fiindcă lucrurile se întâmplă de la sine, nimic nu probează forțarea lor, aducerea lor în câmpul nevrotic al lui acum!

Poetul face adesea trimitere la nimicnicia acestui a fi:„Îmi ajunge câți ani am trăit.

Cât m-am înjosit./ N-am fost în stare să mă bucur de nimic./ Nu mi-a mai rămas decât să mă vaiet, la ce-mi folosește?“. Întregul volum este o sinusoidă a existenței. Mai întâi urcă, poeziile din prima parte sunt mai optimiste, apoi coboară, și toate nostalgiile, decepțiile, discordanțele, platitudinile, nefericirile ies la suprafață cu o nonșalanță poetică uimitoare: „Te iubesc!

Vorbe. Moarte, cât cuprinde...“. Inacceptarea triumfă! Întregul volum este un triumf! Al singurătății diurne și nocturne, pasagera aceasta instalată în concret. Umblătoare prin inimă și ficat și creier! Un semn de întrebare, un de ce articulat insistenței pământești. O mirare că ești, nichitian, că încă mai reziști unui prezent umil. „La ce-ți mai folosești acum?/... //Tu de ce o mai lungești pe aici?“.

E plin de spirit pe aici. E plin de Dumnezeu. Da. Cu toate reproșurile pe care și le face poetul. Fiindcă acesta nu filosofie vrea să atingă, ci liniște interioară! Va găsi el ceea ce caută? Tocmai asta e miza poeziei sale.

Căutarea. Negăsirea. Jertfirea. Suferința.

Acceptarea morții... Dar, „mai mult se sperie decât se bucură, face prăpăd, sparge, rupe,/ varsă tot ce-i vine la îndemână, fără să/ înțeleagă de ce o face, se răzbună pe viață, pe tot ce n-a/ avut și i-ar fi plăcut să aibă parte?“.

Culmea, poetul crede că „dușmanul omului e gândul“! Cum ar fi să nu gândești? Să nu simți nimic din ce trece prin tine?

Citiți cartea aceasta ca să rămâneți fără suflare!

Scris de inimă!

69

Nr.3-4 (65-66) 2023

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

Iubirea ca Destin ellA leynArd ,,Tu m-ai făcut ceea ce sunt: pescărușul, zburătorul. Mi-ai dat sensul zilei de mâine.” ,,Dacă eu sunt sensul tău, tu – ziua mea de mâine.”

The Wind and the Seagull Vântul și Pescărușul, de Lidia Vianu idia Vianu este profesor universitar doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București unde predă literatură britanică modernistă și contemporană și director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, al Editurii Contemporary Literature Press și al revistei online Translation Cafe.

A fost profesor Fulbright la University of California, Berkeley și State University of New York, Binghamton. A publicat peste 20 de volume de critică literară, printre care The After Mode și T.S. Eliot: An Author for All Seasons. A publicat manuale de predare a limbii engleze, a creat Metoda Lidia Vianu, în 7 volume și a tradus peste 100 de cărți din și în limba engleză. Împreună cu Adam. J. Sorkin a tradus Puntea de Marin Sorescu apărută la Bloodaxe Books în anul 2004, iar în anul următor este câștigătoarea premiului ,,Corneliu M. Popescu pentru traducerea poeziei europene”.

Printre cărțile publicate în străinătate, o lucrare de referință este Censorship in Romania, apărută la Editura Central European University, în anul 1997.

La Editura Contemporary Literature Press, au fost publicate peste 450 de volume, atât în limba engleză, cât și în limba română.

Autoarea a inițiat în anul 2017 Concursul Lidia Vianu Translates, care în fiecare an invită poeții români să trimită poezii scrise în limba română. Dintre aceste poezii vor fi alese cele care vor fi traduse în limba engleză. Volumele adunate în urma acestei selecții au fost publicate la prestigioase edituri în Marea Britanie.

Anul acesta, Editura Eikon este cea care va publica antologia bilingvă realizată în urma acestui concurs, în paginile căreia se numără cei 78 de poeți selectați de Lidia Vianu dintre cei 300 de candidați.

L

Volumul bilingv The Wind and the Seagull/Vântul și Pescărușul semnat de Lidia Vianu a apărut la Editura Eikon la începutul anul 2023, după ce văzuse lumina tiparului cu un an în urmă, la Contemporary Literature Press.

Am citit poemul în limba engleză, așa cum s-a născut el în mintea poetei și recunosc că l-am citit pe nerăsuflate, iar limba engleză m-a răsplătit din nou, aducându-mi bucurie și pace, este același sentiment care îmi ia în brațe creierul ori de câte ori mă scufund în adâncimea mirosului ei de albastru. Am înțeles acum, citind poemul, că pentru mine engleza a avut mereu culoarea albastră. Așa o citesc. Cred că toate cuvintele au culori, culoarea imprimă propria ei energie cuvântului și aceasta este una dintre minunile limbii. Toate numele au culori...

In timp ce alunecam mai adânc în poveste, am început să mă gândesc că nu vom avea niciodată destule povești de dragoste.

Va fi mereu destul loc pentru ele. Și simt că lumea rămâne nelocuită, pe timp ce diavolul hipnotizează din ce în ce mai mult din spațiul cuvenit omului, carnea lui, creierul și inima într-o mușcătură a ochilor lui diformi, fără fund, în ultimul timp împingându-l în fundăturile materiei, pentru ca în întunericul minții să îl poată împinge către confuzia gravă între dorințele carnale și spirit. În timp ce citesc, zbor împreună cu pescărușul deasupra mării, în ochii albaștri ai Lidiei Vianu și îi văd vulnerabilitatea puternică, de departe, de data aceasta, de la biroul meu, cu ochii lipiți de text, citind: III. „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru un pic mai mult decât nimicul pe care ni l-a dat în această viață.” Și nu știu exact ce simt. Simt că oftez, dar nu îmi aud oftatul. Probabil e creierul meu cel care oftează.

Sunt propoziții, pasaje pe care le citesc de multe ori, deși sunt împinsă de dorința de a citi mai departe.

III.10. „Căutându-te pe tine este darul acestei vieți. Copilul, băiatul, bărbatul de treizeci și șase de ani, bărbatul de optzeci de ani. Toți într-unul singur. Toți în mine. Văd totul fără să văd.” Și știu că dacă nu iubim un bărbat astfel, nu îl găsim în această căutare, nu despre iubire este vorba. Lidia Vianu a găsit cuvintele perfecte care să întruchipeze sentimentul. Este perfect. Doar că este atât de rar, aproape niciodată acest moment nu se poate ivi în viața unui poet: când sentimentul și gândul într-unul singur, să găsească cuvintele care să se potrivească perfect măsurii lui.

Acesta este momentul sacru când Poetul a primit binecuvântarea de la Dumnezeu în lupta pe care o duce cu ale sale cuvintele. Trebuie să recunosc că aceast fragment m-a făcut să mă simt fericită.

Am simțit un moment de fericire aprinzându-se în creierul meu.

Am fost fericită pentru poeta care a găsit aceste cuvinte perfecte, am fost fericită pentru poem pentru că are asemenea comoară în el, am fost fericită pentru mine, citind, am fost fericită pentru toți cititorii acestui poem. Multiple forme de fericire, într-adevăr.

Citesc mai departe, gândindu-mă la limba universală a iubirii turnată în splendoarea limbii engleze. Curgând natural, plutind pe o adiere de vânt, precum zborul ușor al pescărușului deasupra mării albastre, purtat de sufletul unui îndrăgostit, două suflete care au devenit unul singur. Sunt unul singur în inimile lor, în gândurile lor, în iubirea lor pentru limba engleză, în iubirea lor pentru Carte. „La sfârșitul începutului, acest eu aștepta, încet, umplându-se de Lumina care ești tu.” ,,Când Flacăra se va stinga în această noapte, nu vei mai fi tu și nu voi mai fi eu – doar această carte și Lumina.”

Sunt împreună în aventura spiritului, aduși împreună spre a fi un singur destin, de destinul fiecăruia. Aceasta este povestea

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

Iubirii. Iubirea este întreagă, deplină, purtând în ea frumusețea ei singulară. Fiecare mare, adevărată iubire este definită prin gesturile care o construiesc, ele sunt fundația edificiului care va trăi etern. În poem, gestul iubirii sunt gîndurile pline de iubire și aducătoare de iubire, continua prezența căreia îi duci dorul, în același timp, căci cel iubit este mereu, pentru totdeauna prezent, alături, aproape, aici. Iubirea aduce doi oameni într-o singură ființă și destinul acestei ființe este să fie iubire, în această ființă care se numește iubire. Iubirea are propriul ei timp, după cum în felul ei nu aparține timpului, se află în afara lui, iubirea își construiește propriul ei timp, existența sa, felul ei de a fi. Când timpul se amestecă, nemilos, indiferent, de fapt, se întâmplă să nu observăm că poate este doar invidios, iubirea continuă să existe. Este nesfârșită, sacră, grațioasă, de neclintit, înflăcărată.

Citesc mai departe: ,,Mâna ta în a mea, soarta mea în a ta.”

Atingerea ușoară înseamnă atît de mult, este însăși metafora legământului de nedezlegat al celor două suflete, este întâmpinarea celuilalt, este mângâierea care definește iubirea.

Citesc mai departe: ,,Vor recunoaște amândoi acel moment dintotdeauna, când, nemaifiind nimic care să îi despartă, nu vor mai fi nevoiți să se caute?” Și încep să plâng. M-am luptat cu lacrimile în cele 97 de pagini, dar reușesc să citesc: ,,Și ceea ce am ești tu.”

Apare o imagine, primele lacrimi împotriva cărora am luptat, citind o carte, eram în clasa a VII-a. Stau pe marginea patului, este vacanța de primăvară, este o zi aurie, soarele este prietenos, toți sunt în grădină, mă strigă dar nu îi aud. Îl văd pe Heathcliff în fața ochilor mei și îi simt iubirea și durerea și simt că l-aș putea ține în brațe ca pe un copil să-l alin, mi-aș fi dorit s-o pot face, dar eram în stare doar de aceste lacrimi care mă orbeau șiroind fără oprire, aducându-mi atâta durere în inimă, atât de multă durere. Și nu puteam lupta împotriva ei și nu îi puteam ajuta. Le puteam doar simți durerea.

Am fost întotdeauna convinsă că iubirea, deși este un sentiment, inevitabil, sau mai degrabă, în mod natural, aduce cu sine impulsul către „a face”. Faci pentru celălalt pentru că simți iubire pentru el. Un verb care exprimă o stare aduce cuvinte concrete, dinamice, de fapt, sensuri în viața celor doi. Trebuie să faci pentru celălalt, nimic nu e dificil, nimic nu e vreodată prea greu, nimic nu este de ajuns. Pentru că lucrul material nu se va putea ridica niciodată la înălțimea sentimentului. „Nu mai pot urca scările: sunt bătrân” „Voi urca eu toate scările pentru tine.” „Nu mai pot pleca în necunoscut: sunt bătrân.” „Voi ști eu totul pentru tine.” „Nu mai pot aștepta răsăritul: sunt bătrân.” „Voi opri soarele pentru tine.” „Nu mai pot simți dorul meu pentru tine.” „Nu e nevoie: nu suntem doi.”

Am perceput întotdeauna poeta din sufletul Lidiei Vianu. I-am spus când am aflat că scrie.

Pe marii poeți îi simți. Particulele de aer se mișcă într-un anume fel în jurul lor, este o vibrație a ființei lor, o chemare greu de definit în privirea ochilor lor, o anume melodie a cuvintelor pe care le rostesc. Sau nu le rostesc. Chiar și în tăcerea lor, limba ex-

70

Nr. 3-4 (65-66) 2023

istă într-un fel al ei, inundând realitatea apropiată, din jur, de acolo îndreptându-se spre cel mai îndepărtat capăt al timpului, acolo unde eternitatea nu va fi fost de ajuns pentru iubirea lor.

M-am întors să recitesc două propoziții și simt că orice iubire trebuie să le rostească, la început, pe drum, întotdeauna: ,,Să nu te îndoiești de mine. Nu te mai îndoi de mine.”

E trecut de miezul nopții și îmi pare rău să închid cartea Vântul și Pescărușul de Lidia Vianu, dar mă bucur că am o asemenea carte la care să mă întorc.

Poemul mă bântuie, albastrul cerului, albastrul mării, ochii albaștri ai pescărușului… Am citit Povestea Iubirii venită pe pământ din alte sfere. Aud valurile spărgându-se, în albastrul de jur împrejur în acest infinit al iubirii, în timp ce creierul meu pătrunde înțelesul, sau e inima, cel mai probabil și creierul și inima.

Acesta este un text în care este înfățișat limbajul iubirii. Nimic nu pune iubirea pe fugă, nimic nu îi va părea prea greu pentru a exista, pentru a simți, pentru a-l purta pe celălalt înăuntrul ființei tale, în tine, în gîndul din creierul tău, în toată ființa ta până când el devine tu, cu atât mai puțin un zid de orice dimensiune, consistență sau chiar și timpul. Până suntem doar noi, căci nu mai putem spune care dintre noi este celălalt.

Iubirea este de neclintit ca muntele, infinită ca marea, adâncă precum inima omului, de aceea i se potrivește ca nici un alt sentiment.

Nu mă pot hotărî asupra unui fragment de limbă despre care să spun că este cel mai frumos, este frumos pe de-ntregul, deoarece limba reușește să exprime sensurile de adânc mister ale sentimentului. Este răvășitor de elegantă, seducând creierul și făcând inima să tresare.

Lidia Vianu a scris textul imposibil de scris. Aproape fiecare rînd este o declarație de iubire pentru bărbatul din inima sa.

Simțeam că trebuie să citesc mai departe, oricât de mult aș fi vrut să mai zăbovesc asupra unui vers, unei propoziții, unui cuvânt, asupra unei respirație adânci dintre două inimi. Am avut impulsul să mă apuc să copiez întregul text, așa cum un text pe care vrem să îl înțelegem, ne trage de mânecă să luăm stiloul și să începem să scriem. Am citit atîta frumusețe așezată în limba engleză și în același timp construită cu ajutorul ei, încât am simțit că am nevoie să copiez cu mâna mea măcar fragmente din el. Și mi-am îngăduit libertatea de a traduce eu însămi fragmentele pe care le-am menționat în acest text.

Marele personaj al poemului rămâne gândul îndreptat spre bărbatul care locuiește în inima sa, gândul mereu, întotdeauna aducându-l aproape, așa cum i-a ținut legați de când s-au întâlnit.

Despărțirea nu este niciodată cu putință. Aceasta este logica iubirii pe care poeta reușește să o dezvăluie cu ajutorul limbii engleze. Măreția limbii engleze.

Temelia acestui tablou al iubirii, crescând din nevăzut, din împărăția ascunsă a inimii, întotdeauna, până la sfârșitul și până la începutul timpului, este gândul unei femei și al unui bărbat mereu împreună în iubirea pe care o au unul pentru celălalt. Închid cartea The Wind and the Seagul/Vântul și Pescărușul de Lidia Vianu.

Poemul mă bântuie.

„Eu voi fi așteptarea ta, vântule.”

Cartea de proz[

71

Nr.3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Registre ale vie\ii Menuţ MAXiMiniAn olumul Dincolo, apărut la Editura Şcoala Ardeleană, sub semnătura Doinei Cetea, cuprinde şapte proze scrise în ultimii ani. Cartea apare în ceas aniversar, la marcarea a 80 de ani de viaţă ai autoarei, doamna care ne primeşte de fiecare dată cu o vorbă bună şi cu zâmbete la Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, acolo unde este secretară.

Cartea este una a mărturisirii, a dragostei pentru cuvânt şi pentru scris, Doina Cetea, de la debutul cu versuri în revista Steaua, în 1965, conturându-şi un proiect editorial ce cuprinde poeme și proză: Culorile începutului, Ed. Dacia; Cutremurul albastru, Ed. Dacia; Ziua și noaptea cuvintelor, Ed. Dacia; În fața luminii, Ed. Dacia; Agave , Ed. Dacia; Corabia de cristal, Ed. Dacia; Iataganul și alte povestiri, Ed. Ion Creangă; Magica întâlnire , Ed. Dacia; Misterul din lacul nuferilor, Ed. Ion Creangă; Taximetrul roșu, Ed. Casa Cărții de Știință; Binoclul motanului Potifar: povești de dimineață, Ed. Societatea Culturală „Lucian Blaga”; Ziua și noaptea cuvintelor, antologie, Ed. TipoMoldova ş.a. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Binoclul motanului Potifar (2002) și Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor în 1992, 1999, 2003 și 2018; Meritul Cultural în grad de Ofițer, 2004; Meritul Cultural în grad de Comandor, 2010. „Scriu proză de multă vreme, chiar de pe când, încă, nu știam să… scriu. Locul pe care îl alegeam pentru visare și „scris” era cimitirul vechi al satului Cetea. Mă așezam cu capul pe vechile morminte, movile de pământ acoperite cu iarbă, cruci nu mai erau de multă vreme, priveam înaltul cerului și îmi spuneam fel de fel de povești. Când se lăsa seara, ne adunam acolo copiii satului și, în jurul unui foc improvizat de coceni, mâncam măceșe și porumbele de pe marginea drumului, dar, mai ales, ne întreceam în povestiri despre strigoi, iele, zâne. După ce ne înfricoșam bine, fugeam râzând spre casă, lăsând pentru următoarea seară continuarea istorisirilor, care, parcă, se inventau singure, venind de Dincolo… de tufe, ca o șoaptă a moșilor noștri”, spune, într-o mărturisire, Doina Cetea.

V

Prozele ne trec praguri ale timpului, purtându-ne pe cărările vieţii, din copilărie până la maturitate şi înapoi, în multe dintre ele regăsind-o chiar pe autoare.

Căci, aşa cum mărturisea, Doina Cetea a crescut printre cărţi şi doar cineva care îşi descoperă de mic dragostea pentru literatură poate prelungi acest lucru şi în comportamentul personajelor aflate chiar şi într-un salon de spital: „Citesc. Scriu.

Deschid din nou o carte”.

Povesteştile dramatice precum a unchiului Gabriel şi a morţii acestuia, a părintelui preot, a oamenilor ce vin să se spovedească sunt presărate şi cu momente largi de respiraţie atunci când scriitoarea ne invită să ne bucurăm de mirosul florilor sau să urmărim zborul neobosit al albinelor. Nu lipseşte din ecuaţie nici iubirea neînţeleasă (amintim aici personaje precum Dinu, Cristina) sau viaţa privită altfel din căruciorul cu rotile de Mitra, cel care îşi aminteşte de anii în care se afla pe câmp, la coasă, alături de moşul său, însoţite de gândul speranţei. Apar motive

preluate din miturile noastre precum acela al sădirii unui copac la naştere, care să te însoţească pe tot parcursul vieţii, şi stările prin care acesta trece, la rândul lui, în funcţie de ceea ce i se întâmplă persoanei căreia i-a fost destinat. În acest sens, este elocventă povestirea Teiul: „Au trecut de atunci trei ani, iar teiul meu n-a mai înflorit… Să vină femeia, să îmbrățișeze teiul, să-l sărute și să-l facă să înflorească...

Trebuie să vină! Altfel, teiul moare… Și în umbrele înserării, l-am văzut cum tresare, cum se ridică din scaunul cu rotile, cum privește spre tei și-mi șoptește: A venit!

Uite, a venit! Teiul înflorește!S-a lăsat ușor în scaun și a închis ochii. Zâmbetul lui de om șugubăț îi încremeni pe față. Teiul înflorise, răspândind mirosul puternic peste toată valea ”. Pomul acesta al vieţii ce ne însoţeşte în veşnicie.

Gheorghe Grigurcu spune, pe coperta IV: „Scriitura Doinei Cetea e una înfiorată de o subiacentă smerenie în fața existențialului, consemnându-i repetatele morți și repetatele învieri, alternative proprii unei ființe sentimentale”.

Au povestirile Doinei Cetea şi ceva din scenariile de film, amintind aici Peruca şi oscilaţia personajului feminin între două timpuri, între lumea de aici şi cea de dincolo, unde întâlneşte pe Iuliana şi Tudor, cei care au avut un destin tragic fiind înghiţiţi de apele lacului Tarniţa. Apoi, lucrurile misterioase legate de anumite credinţe cum sunt cele relatate în Moştenirea, acolo unde un ceas şi un lanţ cu briliante ajung să fie blestem pentru moştenitori. „Doina Cetea nu translează în efluvii halucinatorii, nu-și transformă notațiile în fastuoase epigonisme marqueziene, ci rămâne la granița fragilă dintre verosimilul documentar și fantasmatic, adică acolo unde este mai greu de rămas, fiindcă reticența cere autocenzură epică, finețe descriptivă și discreție”, este de părere Ştefan Borbely.

Scrisul este unul care curge limpede, clar, văzându-se lecturile autoarei, experienţele de viaţă şi puterea de a structura poveşti adunate din mai multe registre ale vieţii.

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

72

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Agonia observa\iei §i extazul semnifica\iei sAVu PoPA n volumul Cele două capete ale tăcerii, scris de Vianu Mureșan și apărut la Editura Eikon, fiecare poem se desfășoară, fie ca o fișă de observație la cald a realității și a biografiei, fie ca o confesiune în care spiritul reflexiv se îmbină cu un orfism tensionat, adesea crepuscular. Tonurile alternează, de la cel al blamării și al ironiei acide, pigmentate de un suflu fatalist, până la cel al revoltei îndreptate, cu precădere, împotriva socialului. Poetul a parcurs, până acum, o viață tumultuoasă, redată sub forma unui caleidoscop mnemonic. Multe dintre texte amintesc de cele ale unui W. Withman, prin forța intensă a evocării și a spiritului de observație, dar și de F. G. Lorca, prin bogăția luxuriantă de imagini și simțiri, care degajă, pe alocuri, o atmosferă exotică.

Experiențele apropierii de celălalt, imaginea iconică a fiecărui părinte în parte, înainte și după dispariția acestuia pământească, o societate actuală, sfâșiată de contradicții, ezitări, comportamente sau atitudini de lupanar, repercusiunile perioadei pandemice, izolarea ca laitmotiv al damnării umane și spirituale sunt doar câteva elemente ale unei poezii intense, de-un vizionarism scurtcircuitat de accente lucide. În prim-plan, lupta celui singur, dotat, deopotrivă, cu o seninătate sapiențială și orfică, se desfășoară cu inerția și calvarul unei lumi decăzute, lipsite de orice valoare sau reper.

Privirea, principalul actant poetic în explorarea realului și a oniricului, se deschide, precum o floare de lotus, atât spre exteriorul mundan, cât și, mai ales, spre un interior fremătător senzorial și experiențial.

Ochii sunt mereu vii și încearcă, neobosiți, să cuprindă cât mai mult și mai intens din întreaga desfășurare magmatică și bulversantă a realității. Ochiul deschis, al fiecărui vers, observă, tace, palpită sau se închide în tăcerea pleoapei, imună la orice constrângere interioară sau efect iluzoriu al realului.

Ochii, în întreaga poezie de față, ,,văd nu mai ceea ce mintea este pregătită să înțeleagă”, în cuvintele lui Bergson, dar nici atunci nu au liniște, întrucât, luminează ascunzișurile, recheamă din memoria lor vizuală, chipuri, mișcări, iviri sau peisaje care nu s-au consumat în uitare, ci continuă să semnifice, să lege evenimente prezente, să le confere o altfel de vizibilitate, una inefa-

Î

bilă și blândă. Legătura cu Dumnezeu se realizează, în experiența poetică dată, prin ochii care, cum spunea și Eminescu, sunt ,,cele două mâni fără trup” care încearcă să se prindă sau să cuprindă nevăzutul cu toate experiențele sale înălțătoare, ziditoare și dătătoare de extaze serafice. Vizualul are o funcție liturgică, de preamărire a puterilor sau energiilor increate, singurele care, o dată ivite, ar putea încărca de conținut sacru învelișul adesea gol al concretului deprimat și decăzut. De altfel, întreg trupul devine o cutie de rezonanță a energiilor divine. El simte, în permanență, legătura dintre sacru și profan, manifestată într-o atmosferă sărbătoarească, metafizică: ,,ca-ntr-un bizanț coboară peste mine/ icoane dintr-o sărbătoare a cerului/ este ochi trupul meu/ în această pleoapă a vieții” (această pleoapă a vieții) sau ,,liniștea veghează sub pleoapa cerului/ și eu mă desăvârșeam în uitare/ seninătatea zilei neînvinsă de asfințit” (doliul și ecoul).

Natura este surprinsă prin intermediul unor tușe de pastel în care elementul principal nu îl mai reprezintă neapărat culoarea sau formele ei, ci intensitatea spirituală a reliefului, sursa lui originară, plină de mistere nebănuite, mecanismul ancestral care insolitează și conferă viață peisajului surprins: ,,poate că acel vuiet adânc al apei/ despre care nimeni nu știe când a început/ nici câte limbi s-au topit până să iasă/ un sunet în care e și tânguire/ și amenințare, și melancolie/ poate că acel geamăt stins/ ca de înecat când îi intră soarele-n gură/ îi făcea pe greci să creadă/ că în adâncul mării zace un zeu” (poate că acel vuiet).

Spiritul sapiențial al unor notații de mare profunzime denotă spontaneitate și prospețime a asocierilor: ,,sunt câteva cărți rămase în raft, pe care, probabil,/ nu le vei

mai citi, iar această neîmpăcare le va fi semnul” și alternează cu analiza lucidă a condiției umane, supuse unei alterări constante, implicate în mecanismele unui malaxor invizibil al vieții zilnice, în care se frâng și se amestecă, aglutinant, conștiințe, gesturi, idealuri: ,,incertitudinile te făceau mai transparent/ băltitul zilnic în fapte zadarnice/ te ținea într-o euforie fără rost, prostească aproape/ atâta uitare și inutilitate ți-au subțiat firea/ și tu tot n-ai învățat să te desprinzi” (e vremea să pleci). Realismul dramatic al realității este redat printr-o panoramă cenușie a dezolării sociale, parcă general valabile, indiferent de loc sau timp: ,,dimineața la aceeași oră fixă sună sirena într-o fabrică/ unde nimeni nu mai lucrează de ani buni/ la sunetul ei oftează câțiva pensionari prematuri/ care acum au foarte, foarte mult timp liber/ și multă energie ca să tresară și să înghită în sec”.

Alternarea versurilor scrise normal cu cele în italice are o mare însemnătate pentru menținerea unei tensiuni interioare a fiecărei secvențe în parte. Versurile în italice sunt cele, parcă, ale unei contravoci care vine să completeze, în ritmurile unui solilocviu sapiențial, spusele, gândurile, ideile vocii principale, zbuciumate și atât de angajate în realul imediat. Această suprapunere armonioasă, deloc contrapunctică sau antagonică a celor două voci, generează legătura puternică dintre gravitate și reflexie, dintre agonia observației și extazul semnificației: ,,lumina trece prin făptura lui ca un freamăt/ care amintește de necuprindere.../ fâlfâitul aripilor îi este cântec/ mișcarea îi este Bunăvestire/ apropierea semn/ - inima pe care o atinge se face Fecioară/ o voce neînțeleasă coboară în sângele ei,/ dar nu știe că tremurul de care e răscolită/ se numește fericire-” (Îngerul).

Semnificația aparte a privirii va deschide un orizont complex, care oglindește, mai mult decât orice, un apogeu al fragilității corporale. Fragilitate care fortifică sau înnobilează ființa, o purifică de neîmplinirile unor limitări derizorii: ,,te fâstâcești chiar dacă nu ai de la cine să-ți iei rămas bun/ de parcă ar fi fost tot timpul cineva ascuns aproape de/ tine/ - cineva prin care trece vântul,/ dar nu șuieră/ cineva cu ochii ca scânteia/ cineva pe care tăcerea îl înalță/ căruia ascunderea îi dă putere-” (e vremea să pleci).

Cartea de poezie

73

Nr.3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Privirea, această ,,lumină a ochilor”, pare situată pe un plan al culminării și al eliberării din orice închistare sau limitare uman-telurică. Nesfârșirea limpezimii sale generează o candoare atemporală, mai presus de modulările sau tribulațiile înșelătoare ale corpului. Astfel, în cadrul cuplului, apropierea erotică se desăvârșește în ritmuri de ceremonial sacru atunci când ochii oglindesc semnul inefabil al legăturii prea pline de un simț, de-a dreptul visceral: ,,vreau acum să fiu atât de aproape de tine/ să am în ochi duminica de care te-ai dezbrăcat/ să dorm cu somnul tău/ să tremur cu spaimele trăite de tine/ să aud plânsetele copiilor/ pe care nu i-ai născut” (viață albă). Privirea, ca-ntr-o mișcare centripetă, menține pe aceeași traiectorie spirituală, lucruri, ființe sau locuri. Secvențele acestora vor recompune, vor re-coagula un tot vizual, armonios și unic al apropierii umane, filtrate printr-un imaginar erotic, asemănător cu cel stănescian: ,,privirea ne trece prin ochi/ ca sabia curbată prin Ierusalim/ ne așezăm de-o parte și cealaltă a anului nou/ ești o toartă la paharul cu vise/ îți este pecete oftatul dimineții de după sfârșit/ mâinile îți rămân ecouri lângă vioară” (lunecare lentă). Atunci când privirea se încarcă de potențial negativ, ea se înnegurează, decade, își pierde autonomia, se prăbușește în lucruri, vizualizând golul, neantul, vidul: ,,privesc prin negura muțeniei noastre” sau ,,ochii îi șuieră înghețați în bezne/ în bezne ce tremură/ precum pleoapele/ pe un ochi otrăvitor” (moartea câinelui).

Rostirea cunoaște și ea desăvârșirea, însă rămâne în relație tensionată cu privirea, chiar antagonică: ,,limba e un vitraliu/ ce vestește dumnezeirea gustată/ o lume de dincolo/ care nu cheamă entuziasmul privirii” (vitraliul). În schimb, cuvintele nerostite își irosesc potențiala energie și destabilizează armonia simțurilor. Ele adân cesc prăpastia între concret și senzorial sau amplifică ruptura în echilibrul dintre profan și spiritual: ,,sunt câteva cuvinte a căror nespunere mă frige/ când mi le amintesc/ tot ceea ce nu ne iese pe gură mocnește într-un adânc/ unde carnea nu e desprinsă cu totul de suflet/ și unde tot ce e trup pulsează ca inima” (cele două capete ale tăcerii).

Intensitatea trăirii orfice, melanjul hipnotic dintre derizoriu și epifanic, dintre credința tăgadei și tăgada credinței sau setea de ceritudini sunt doar câteva dintre direcțiile de supraviețuire în lumea de acum, aflată tot mai mult pe culmile paradisului în destrămare.

Cartea este o oglind[ elenA AbrudAn olumul Delict de iubire adună între coperțile sale texte publicate de jurnalista Alice Valeria Micu, între anii 2012 și 2022, în revistele Caiete Silvane, Transilvania Business și Cluj Manifest. Textele adunate în acest volum demonstrează contribuția pe care o poate avea un scriitor, prin munca sa creativă, la înțelegerea pe care o avem despre societate, în general, despre problemele contemporaneității și a reverberațiilor acestora în societatea românească. La o lectură atentă, înțelegem că prin selecția operată, în scopul alcătuirii acestui volum, autoarea propune cititorilor o tematică diversă, care cuprinde problemele sociale, politice, culturale, economice cu care se confruntă concetă țenii noștri. Toate acestea sunt articulate într-un discurs alert, populat cu referințe culturale și argumente de ordin istoric, economic, filosofic, religios sau provenind din înțelepciunea înaintașilor noștri. Importantă pentru unitatea comentariului subiectelor abordate este conjugarea atentă a privirii întoarse spre sine însăși și a analizei obiective a influenței disfuncționalităților societății în care trăim asupra vieții și destinului concetățenilor, comentariu pe care autoarea și-l asumă într-un discurs adresat deopotrivă semenilor și sie însăși.

Volumul debutează cu douăsprezece doine, pentru fiecare lună din an, cu un elogiu la adresa culturii, a poporului român și poeziei, într-o notă personală. ,,În vremea poeziei, lumea e mai frumoasă și umanitatea își poartă în coajă semnul comorii vulnerabile” (Doină de februarie, p 12). Astfel, autoarea stabilește de la început coordonatele principale ale discursului, pentru că indifferent de subiectul abordat ea pune în discuție prezentul problematic făcând referire la trecut și la un posibil viitor. Astfel, democrația, trădarea, iubirea de patrie, puterea de sacrificiu, conformismul, oportunismul, vinovăția, greșeala, succesul și eșecul, suferința, supraviețuirea, educația, libertatea sunt raportate la situații trecute, la varii influențe, forme fără fond și, uneori, la o posibilă rezolvare în viitor prin educație, prin exercițiu cultural, intellectual, spiritual.

V

Alice Valeria Micu discută probleme stringente ale contemporaneității din perspectiva intelectualui și a jurnalistului care are menirea de a observa, reflecta, comenta și de a lua atitudine față de neajunsurile societății contemporane. Imaturitatea societății noastre, neputința de a configura premisele schimbării și de a învăța exercițiul democratic în cei câțiva zeci de ani de la revoluție par să fie cauzele scăderii calității indivizilor care pretind să conducă destinele unei comunități mai mici sau mai mari sau chiar a întregii țări. Lipsa sincerității, a unui discurs autentic menite să ascundă lipsa reperelor culturale, intelectuale și spirituale produc reflexe similare la nivel instituțional și în relațiile interpersonale. Astfel, sunt interogate relațiile dintre părinți și copii, dintre instituțiile de învățământ, de la sistemul preuniversitar până la ministerul culturii sau dintre simpli cetățeni care șiau pierdut abilitatea de a fi politicoși și de a colabora pentru binele colectiv sau de a fi atenți și buni cu semenii lor. Nu în ultimul rând, autoarea deplânge lipsa interacțiunii umane în era digitală și superficialitatea cunoșterii în lipsa experimentării directe a aventurilor umanității.

Alice Valeria Micu este un autor implicat personal în problemele discutate, niciodată nu simțim că ar privi lumea de sus, ar judeca și ar da sentințe. Dimpotrivă, ea analizează, oferă cheia de lectură a situațiilor menționate, cu înțelegere și îndemnuri la revenirea indivizilor și a societății ca intreg la atitudini conforme cu morala și cu orizontul de așteptare al pu blicului educat de la începutul mileniului trei. Și nu este ușor, pentru că în acest efort autoarea recurge la puterea de

Cartea de c[l[torie

74

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

su -gestie a unor evenimente istorice, citate din literatura universală și tradiția populară în speranța că modelele trecutului pot explica sau influența într-o oarecare măsură cursul lucrurilor. Cu toate acestea, uneori, din textele volumului răzbate ecoul eșecului în încercarea de a fora suficient de adânc în propria conștiință și în problema abordată. Autoarea crede că indiferent de postura de autor, critic sau cea a unui umil cititor, există forțe care se interpun în calea voinței de afirmare a va-lorilor autentice. ,,...atacul contemporan asupra culturii și educației este infinit mai grav, căci este o amenințare la nucleul identitar al fiecăruia dintre noi” (Transversalitatea literaturii, p.

65). În mod firesc, autoarea caută și găsește, emoțional și intuitiv, cârlige cu care să se agațe de lumea în care poate conviețui cu adversitățile de zi cu zi. ,,Între un trecut pe care unii se străduiesc să-l resusciteze și un prezent lipsit de perspective, supraviețuirea fizică, sufletească, intelectuală și morală a fost singura geamandură până la care am îndrăznit să ajung” (Vinovăția de-a fi om, pg. 89). Deci educația, literatura, curajul exprimării, creativitatea, împlinirea, chiar și îngrădirea propriei libertăți pot fi tot atâtea căi de a depăsi egoismul, dezamăgirea, nepăsarea, lașitatea, singurătatea, disperarea de a nu fi ceea ce ți-ai dorit sau crezi că meriți.

Prin însăși titlul dat volumului său, Delict de iubire, Alice Valeria Micu ne avertizează că adresările și interogațiile prin care încearcă să provoace un răspuns din partea contemporanilor săi sunt, în același timp, o expresie a dezacordului față de pasivitatea și oprtunismul concetățenilor săi, dar și a compasiunii și iubirii față de semenii cu care se simte solidară și cărora le împărtășește neajunsurile și neîmplinirile personale. Printre alte posibile salvări ale ființei din marasmul cotidian, Alice Valeria Micu amintește iubirea și lectura, puterea cuvântului scris. ,,Trăiești, iubești, suferi, ești fericit, urăști, ești dezamăgit. Ca să te salvezi citești, te lași pradă ritualurilor mai mult sau mai puțin meticuloase care presupun, preced și însoțesc lectura.…Tainică ascunzătoare a tuturor spaimelor omenești, carte, ne faci să descoperim sentimente despre care nu știam că există” (Spațiile iubirii, p 147).

Prin diversitatea temelor tratate, profunzimea abordării și ingeniozitatea stilistică, Alice Valeria Micu este un reprezentant demn al jurnaliștilor și scriitorilor generației sale.

Grand Tour Calabria răzVAn niCulA oate asemenea aceleia pentru copii, literatura de călătorie reprezintă o specie literară oarecum minimalizată și nu prea luată în seamă. Ori, în condițiile dezvoltării tehnologice, din ce în ce mai puțin susceptibilă să stârnească interesul. Din pricina dezvoltării turismului, a posibilității transmisiunilor video pe utilizatele aplicații Whatsapp, Skype și alte asemenea, a documentarelor difuzate pe canalele de televiziune și a click-urilor Google, până și cele mai îndepărtate colțuri ale lumii devin accesibile leneșului de fotoliu sau de canapea care, privind depărtările cu gura căscată, abia mai are timp să-și întrerupă explorările virtuale ca să urce în propriul automobil pentru o excursie la supermarket.

Concluzia, deși amară, nu face decât să sublinieze că sunt cam duse vremurile în care James Boswell impunea, la începutul epocii moderne, memoriile de călătorie ca ramură a literaturii.

Cel mai recent volum al Adrianei Ungureanu, Calabria tărâm cu suflet de femeie (editura Eikon, 2022) îl face chiar și pe Christian Crăciun, prefațatorul cărții, să se întrebe cu oarecare susceptibilitate: „În epoca miilor de documentare geografice și situri dedicate turismului, a bloggerilor și vloggerilor specializați, a turismului de masă accesibil oricui, (...) mai poate atrage o carte de călătorii?” Răspunsul, în principiu, nu ar trebui să vină nici de la literați, nici de la librari (având în vedere că sunt duse și vremurile în care cartea se vindea singură, ajungând astăzi să fie vândută de numele de pe copertă) ci de la cititori. Temerarii care vor parcurge cele cinci sute cincizeci de pagini propuse de autoare, un adevărat cărțoi de dimensiuni care, în modernism, dacă nu i-ar băga spaima în oase, până și lui don Quijote tot i-ar provoca un fior, ar avea parte de un material extrem de stufos pe care să-și dea cu părerea. Adriana Ungureanu nu se îndepărtează de rețeta clasică a jurnalului de călătorie, dar o îmbogățește lăsând între pagini o amprentă personală profundă, alunecând în destule momente în autobiografism, eseu sau fantastic. Se achită însă de misiune mai mult decât onorabil, alegând să scrie pe marginea unei regiuni abordate înainte de nume mult mai celebre precum Henry Swin-

P

burne, pictorul Arthur John Strutt, Norman Douglas sau chiar Alexandre Dumas. Îndrăgostită de Italia încă de la o vârstă fragedă, autoarea își exprimă inițial impresia nu tocmai pozitivă formată la primul contact cu tărâmurile calabreze. Și totuși, pe măsură ce vizitele se înmulțesc (cinci la număr), Calabria cea sălbatică începe să fie percepută ca o shakespeariană Kate ale cărei bogății sufletești și frumuseți nu se dezvăluie decât celor aleși, capabili să-i înțeleagă și farmecul și sufe- rința, să se extazieze în fața splendorilor ei și să-i deplângă neajunsurile în loc să le condamne. Devenită un Petruchio contemporan, condeiera familiarizează cititorul cu atracțiile turistice ale locului – castelul Federico, „portalul de trecere pe teritoriul calabrez”, Stilo, „orașul tăcerii și al admirației” în care s-a născut Tomasso Campanela, Placanica, satul „în floare și lumină” etc. Trecând dincolo de documentarea obiectivelor turistice, autoarea își extinde sfera preocupărilor redând obiceiuri ale oamenilor locului, a tradițiilor și a credințelor. Pentru că în interiorul teritoriului calabrez Dumnezeu nu este mort și nici nu poate fi uitat, sunt prezentate inclusiv experiențe și itinerarii religioase redate în urma unor călătorii care devin de-a dreptul inițiatice, în viziunea autoarei Monte Stella înlocuind cu ușurință paradisurile exotice ca loc „în care credința ar renaște în cazul unui cataclism”.

Nu sunt neglijate nici plăcerile lumești, însă, în dese rânduri mese festive prilejuite de festivaluri, sărbătoriri ale zilelor de naștere sau comemorări fiind descrise cu un entuziasm de-a dreptul pantagruelic, care aduce în atenție, dincolo de informații de natură autobiografică, „regate” culinare – spre exemplu Guardavalle Superiore, regatul vinetelor, respectiv Mammola, cel al codului alb.

Modul în care Adriana Ungureanu redă experiențele trăite, emoțiile, bucuriile și întristările, întâlnirile cu oameni cunoscuți de mai multă vreme sau chiar în timpul călătoriilor, transformă volumul dintr-unul clasic de călătorii într-un microunivers la care cititorul devine spectator cu posibilitatea de-a asimila informa- țiile primite inclusiv prin filtrul sufletului sensibil al autoarei. Îndrăzneala cu care aceasta își etalează mare parte din latura intimă, cu toate că unora

75

Nr.3-4 (65-66) 2023

Cartea de bucate www.revistaneuma.ro

Din amintirile §i pohtele unei Contese a Cuvântului niColetA MileA le-ar putea părea prea mult, aduce savoare și condimentează informațiile de natură turistică, literară sau socială, a căror redare strict punctuală, informativă sau chiar didactică, ar fi dat naștere unuia dintre cele mai mari pericole la care este supus scriitorul: să plictisească.

De menționat ar fi și faptul că din paginile cărții nu ar trebui neglijat filonul de ordin social. Viața grea a calabrezilor, săracă material dar bogată în bucurii sufletești, este redată cu deosebită precizie, la fel cum este și atins, poate într-un mod oarecum vetust, complexul „provincial” al popoarelor din centrul și estul Europei față de impunătorul Occident.

Călătoriile Adrianei Ungureanu se transformă pe modelul obișnuitei călătorii tradiționale prin Europa din secolele XVIIXIX, într-un Grand Tour. Spre deosebire de acestea, însă, care aveau ca destinație culminantă Roma, cel pe care-l duce la bun sfârșit autoarea, care descrie inclusiv tranzitarea cu automobilul a Bulgariei, Greciei, Ungariei, Austriei și Italiei, are ca summum frumusețea Calabriei și a locuitorilor ei.

Neajunsurile stilistice și utilizarea improprie a unor termeni (Campionatul Mondial de fotbal din 1990, spre exemplu, evocat ca eveniment „terestru”), puține la număr, sunt lucruri pe care autoa- rea ar trebui să le ia în considerare, dar care pot fi puse deopotrivă pe seama poftei și bucuriei de a scrie, respectiv a utilizării unui limbaj deloc limitat, mai degrabă variat și bogat în densitate și expresivitate.

Demersul Adrianei Ungureanu ar trebui judecat, însă, nu prin cantitatea de muncă depusă la scrierea volumului (cu siguranță un efort sisific), cât prin cantitatea de suflet transmisă. Or, din acest punct de vedere, cu siguranță destui cititori vor fi atinși de pasiunea autoarei și vor savura o experiență de viață întinsă de-a lungul câtorva ani, pe care nici documentarele TV, nici ghidurile turistice nu o pot oferi celor obișnuiți să viziteze Luvrul dintr-un scaun directorial sau din vârful patului, cu ajutorul click-urilor.

oezie, proză scurtă, eseistică, roman, literatură pentru copii, sunt genuri literare pe care Florica Bud le-a abordat de-a lungul timpului cu o rară dezinvoltură și toate născute din trăiri de scriitor ce cultivă noi dimensiuni ale actului artistic. Dificilă dar fascinantă, dincolo de clasificările tranșante într-o unică formulă, creația sa aparține prezentului. Prin tematică și stilistică, în creația sa identificăm o expresie a contrariilor, resimțite în mărginirea și deruta existenței.

Cărțile publicate de Florica Bud, pe care le voi aminti aici ( pentru cititorul dornic de a se informa), pledează pentru simultaneitatea stilurilor și pentru libertatea creației artistice: Iubire, sunt un obiect nezburător. Proză scurtă. Carte de debut, Editura Gutinul, Baia Mare, 1992; Aventurile lui Nu-Motanul la curtea Zmeului Ca-FeMini, Editura Scripta, București, 1994; Nu-Motanul și zmeul Pager, Editura Scripta, București, 1995; Alergând prin sine. Proze, Editura Printek, Cluj-Napoca,1996; Cui îi place școala? Meditații pe o temă dată, Editura Odeon, București, 1997; Nu-Motanul și Zmeul-Semafor-Roșu-Galben-Verde, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1998; Billclintonieni, Editura Eminescu, București, 1999; Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi.

Roman. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005; Mariatereza sunt eu. Roman. Editura Rao Internațional, București, 2007; Nu-Motanul și Fiul, Editura Rao Internațional, București, 2007; Reparăm onoare și clondire. Pamflete. Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009; Stindardul dorințelor, volum bilingv: româno-albanez. Editura Redacția revistei Albanezul, București, 2010; Pierd monopolul iubirii. Poeme, volum bilingv: româno-francez. Editura Ramuri, Craiova, 2010; Crucificat între paranteze. Porme.

Volum bilingv: româno-francez, Editura Ramuri, Craiova, 2010; Mi-e dor de-o pohtă bună. Proze, Editura Mașina de scris, București, 2011; Secol de vânzare. Pamflete.

Editura Mașina de Scris, București, 2012; Cu taxă inversă, iubirea. Poeme, Editura Mașina de scris, București, 2013; Selected Poems. Poeme, Editura Tracus Arte, 2014; Dariusienii avertizează luni. 2015. Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015; Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de sex. Pamflete, Editura eLiteratura, București, 2016; Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi. Roman, ediție revizuită, Editura eLiteratura, București, 2016; The Man Who Killed My Soul on Thursday, Roman, Editura eLiteratura, București, 2017; Măturătorii Cerului. Pamflete, Editura eLiteratura, București, 2018; Lutebafla. Alfabetul de la Z la A, Editura eLiteratura, București, 2019. „Pofta-n cui și alte pohte” este o carte aparte, nu doar delectează, bucură și răsfață cititorul, ea este și dovada vie a datoriei împlinite, prin cuvânt, față de toți membri familiei scriitoricești: soț, copii, nepoți, bunici, părinți, soră. Este și plăcerea de a descifra și de a descoperi coduri noi lingvistice, gastronomice și culturale, pentru că această carte include în ea multă informație, cultură populară, pofte și desfătări culinare, valori spirituale, înțelepciune și aspirație spre re-descoperirea semnelor lumii copilăriei, adolescenței, tinereții și a deplinei maturități a scriitoarei, ale unei lumi fără întoarcere, povestită aici cu har și aleasă dăruire.

Convinsă că se adresează unui cititor care acceptă convenția, îmbogățind-o printr-o inițiere prealabilă, presărată cu tot felul de picanterii, ea trimite la viață autentică, la activități practice, la sensuri etice și morale, la întâlniri fascinante cu inteligența, cu mobilitatea asociațiilor intelectuale, afective dar și olfactive sau gustative. Un fel de amalgam ce sperie, dar și place în același timp. Nimic nu pare să o tempereze însă, nici chiar mobilitatea spiritului de multe ori exersat cu umor, când autoironic, când sarcastic.

Relatările și reflecțiile izvorâte din trăite adevăruri evidențiază deschideri inedite ale domeniului abordat. Subtilitățile inteligenței combinațiilor lingvistice se convertesc în reprezentări de adânci semnificații, care îndeamnă la cunoaștere.

O cunoaștere aprofundată, din care nu lipsește componenta juvenilă, de esență

P

Cartea de bucate www.revistaneuma.ro

optimistă, viu păstrată în toate formele de manifestare. Este, de fapt, aici, o tehnică de bază a scriitoarei, de a pune arta în concordanță cu realitatea.

Personajelor adevărate/reale, rupte din viață, li se alătură cele imaginare, care apropie de basm, dar nu trec în supranatural, ele funcționează cu reguli apropiate celor omenești: Spiridușul Adun Oase de Pește, dus cu pluta pe Someș. Spiridușul Limbă Lungă și Sărindă, deturnătorul, Spiridușul Flecar Plictisindul, salvatorul, Spiridușul Limbă Dulce, cel ce o îndepărtează mereu de la subiect, Spiridușul Fără Mic Dejun, care și-a propus să slăbească, Flă mânzilă New Age, ce nu folosește la nimic, Spiridușii ce pregătesc lemnele pentru cină, Spiridușul Să Dăm Spiritului Întâietate, vinovat pentru foamea acută după atâtea amăgiri, Spiridușul Limbă Lungă și Sărindă, cel care o deturnează de la tot ceea ce începe să facă, Spiridușul Flecar Plictisindul, cel ce îi dă voie să se întoarcă la ziua de pomină când a preparat compotul de caise, compotul de la miezul nopții. Și unele forme de trecere de la o secvență la alta amintesc de lumea basmului: ex: „Îi las pe spiriduși să ațuțe focul și mă întorc la oile mele”; „Dar cui să îi pese de oftatul colectiv pruncesc”?; „Mă văd și acum copilul de altădată, jucăuș și plin de viață. Nu este de mirare că am fost desemnată – de către tovarășii mei de ghidușii, conectați la norul de umor ce plutește și acum asupra localității – regină, respectiv Regina Broaștelor.”

Totul menține și suscită interesul și curiozitatea cititorului, pe care autoarea știe cum să și-l apropie. Întâmplări, stări, fapte in-

76

Nr. 3-4 (65-66) 2023

dividuale devin experiențe ale cunoașterii de sine. Evocarea implică de fiecare dată parfumul trecutului, antrenându-l pe cititor într-o adevărată aventură a descoperirii tainelor altor vârste și spații cu valoare simbolică, recuperatoare în ordinea ontologică a existenței.

Limbajul este plăcut, cu elemente care dovedesc oralitatea stilului, alături de prezența unor ziceri și expresii tipice, până la inovații ce ating toate nivelurile textului. O particularitate fundamentală a limbajului o constituie integrarea regionalismelor – aici, sarea și piperul comunicării. Pentru a le înțelege, autoarea nu ne-a lăsat în suspans, dimpotrivă, ne-a oferit și un mic dicționar esențial de regionalisme. Din această perspectivă, cartea este și o deosebită sursă pentru domeniul lingvistic. Și ca să rămân în tonul cărții și al autoarei: „Gata! Mă voi opri aici, Cine s-a plictisit să își pună pofta în cui! Cine nu, să își ia pofta din cui. Va avea mare nevoie…de ea și de buna dispoziție!”, pentru că altfel nu veți descoperi bogățiile gastronomice pe care ni le propune autoarea și pe care nu le-am enunțat concret aici, ca să vă bucurați din plin, descoperindu-le fiecare, citindu-i cartea! Și încă ceva: dacă nu știți cine este Regina Zilei și a Nopții?, cine a fost consfințită Contesă a Cuvântului?, veți descoperi cu aceeași bucurie, cu care veți „savura” lectura cărții: „Pofta-n cui și alte pohte”!

77

Nr.3-4 (65-66) 2023

Etnologie

www.revistaneuma.ro

Vr[jitoarele, la judecat[! (II) Menuţ MAXiMiniAn n volumul Justiție și superstiție. Procese de vrăjitorie din Europa (secolele XVII-XVIII), apărut la Editura Mega, profesorul Marius Eppel de la Universitatea „Babeş-Bolyai” descrie câteva din procesele de vrăjitorie din Europa.

Descrierea vrăjitoarei diferă de la o regiune la alta în spaţiul European: „Dacă pentru cei mai tineri, vrăjitoarea însemna o sexualitate deschisă şi o provocare de a depăşi limita strictă impusă de căsătorie, alţii concepeau vrăjitoarea ca fiind o bătrână aflată la marginea societăţii, autoexilată, care se afla în permanentă legătură cu demonii. Aşa se întâmpla şi în satele româneşti unde, de obicei, vrăjitoarele sau cătătoarele, cum se numesc în ţinutul someşean, îşi aveau casa la marginea satului sau în pădure, fiind, de obicei, un bordei plin de leacuri şi soluţii miraculoase, de bine sau de rău.

Î

Dintre procese amintim şi pe cel al Evei Rosina Schwarzin, condamnată la 70 de ani de austrieci, în anul 1687, pentru că practică divinaţia, adică magia ei era de tip agropastoral, pentru protecţia animalelor, dar acestea se împletesc şi cu ritualurile ciobanilor de sorginte creştină. Tot la ciobanii din sudul Franţei avem „metamorfozarea în animale sălbatice şi amanism, divinaţie”.

Procesele vrăjitoarelor, în partea Ungariei şi a Transilvaniei, aveau propriile caracteristici, fiind osândite, în baza textelor Vechiului Testament. În Transilvania, procesele nu erau „atât de sângeroase, majoritatea sancţiunilor rezumându-se la biciuirea la stâlpul infamiei şi expulzarea din localitate”. În Ungaria, „pedepsele variau de la marcarea trupului celei învinuite cu cheia încinsă a Bisericii până la arderea pe rug”.

Dintre procesele de pe teritoriul României sunt amintite cele ale lui Vernek Kata, de religie calvinistă, care vorbeşte despre diavolul „îmbrăcat în haine bărbăteşti albastre” care i-a spus „tu vei aparţine unei societăţi împreună cu noi”. După ce a fost de acord, acesta i-a cerut să renunţe la Dumnezeu, stând aşezată în genunchi şi spunând „nu recunosc alt Dumnezeu în afară de tine”.

Aceasta vorbeşte amănunţit cum a îmbolnăvit oameni, dându-le să mănânce în somn anumite mâncări şi transformându-i în câini.

Ea, la rândul ei, a fost transformată în iepure, pisică sau gâscă.

Procesul se întâmpla în anul 1759. La Otomani, comitatul Bihor, rămâne întipărit procesul împotriva lui Kekeres Tamas şi a fiicei acestuia, Ana, martorii susţinând că s-au transformat în doi lupi care i-au însoţit de multe ori, spunându-le să nu-l implore pe Dumnezeu. Relatările sunt din 1735. Cartea prezintă o lume pe care noi, cei axaţi astăzi mai mult pe ştiinţă n-o mai recunoaştem, deşi ea era una aievea în trecut. Azi discutăm cu o anumită reticenţă despre vrăjitoare şi farmece, actualizând relaţionarea dintre individ şi supranatural. Cu toate acestea putem vorbi şi azi de o magie cotidiană (televizorul, internetul, terapeuţi, bio-energoterapeuţi sau de flacăra violet) omul contemporan nerenunţând la ritual.

Vorbim despre o dezrădăcinare chiar şi în lumea satelor, devenite un fel de anexe ale urbanului, faţă de magia terapeutică

şi resursele ei mentale. Cu toate acestea, omul modern operează la fel ca bunicii lui cu anumite concepte, dându-le însă o altă formă. În spaţiul românesc, oamenii mergeau rar la vrăjitoare sau descântătoare pentru că, la necaz, intrau mai întâi în Biserică, ţineau posturile se ţineau posturile, şi abia apoi se mergea la „cătătoare”. Fetele, când observau că nu se pot mărita, aleargau la vrăjitoare „să le facă pe ursită”. Ele mergeau cu vrăjitoarea la pădure unde leagau un lanţ de împiedicat carul în jurul unui arbore şi apoi recitând diferite vrăji, băteau între lanţ şi arbore atâtea icuri (găvoasde) până ce se rupea lanţul şi atunci trebuia să se rupă şi viaţa femeii aceleia, care sa măritat după ursita respectivei fete, pentru ca fostul ei bărbat săşi poată lua ursita lui.

Când o fată sau un fecior nu se putea căsători, se zicea că îi este legată căsătoria, cu tot felul de vrăji şi „bozgoane”, care se făceau de obicei cu diferite lucruri necurate de la mort: apă cu care se spăla mortul, brăcinarul mortului, lumânarea trupului etc.

Despre vrăji şi strigoi am scris de atâtea ori şi am întâlnit atâtea poveşti în satele pe care le-am bătut la pas. Sunt vrăji pentru oameni şi pentru animale şi descântece la fel. În 1932, răspunzând unui chestionar al lui Ion Muşlea, învăţătorul Ion Barna din Maieru scria: “Se face cruce cu o rădăcină (căţel) de usturoi pe fruntea şi şalele fiecărei vite, tot aşa pe uşă şi oblonul grajdului, asemenea se fac cruci cu aiul. Se afumă apoi vitele şi grajdurile cu tămâie sfinţită, astfel se crede că se pot apăra de vrăjitoare şi de „ceasul rău”, duhuri rele, care colindă satul şi vitele. (Academia Română, Arhiva de Folclor, ms. 346, p. 64). Maria Cozma (n. 1935), din Monariu, la întrebarea mea „dumneata crezi în vrăji” mi-a răspuns: „Nu, să vă spun drept nu cred în din-astea. Da să vă povestesc ceva... Moşu meu era pescar şi mergea după peşti cu leşău (o plasă mare pusă pe o botă), nu cu undiţă, şi zicea că atunci erau prin sat strigoi şi pe la vale tot strigoi, femei cu aripi care cântau acolo pe ţărm. Îmi zicea moşu că s-o întâlnit odată cu ele da erau ca nişte îngeri aşa şi jucau acolo. Dacă vorbea cineva cu ele rămânea mut, trebuia să-ţi faci cruce şi ele dispăreau… Atunci când trebuia să laşi copilu mic singur i se punea în leagăn un cuţit sau cleştele de la sobă să nu vină strigoii la el să se sperie, să sară din somn”. Un alt caz este cel al Vioricăi Lazăr ( n. 1940) din Dobric: „Eu am văzut în vale strigoi. Furam roşii de la colectiv şi mergeam la scăldat pe Valea Dobricului şi mergeam să vedem oase de oameni. Pe perioada războiului au murit mulţi oameni acolo, şi noi când eram copii mergeam şi adunam oase de oameni, şi vedeam strigoi în apă. Eu am văzut un militar, da numa de la brâu în sus, de fiecare dată. De 3-4 ori l-am văzut.

Prima dată m-am speriat şi am fugit acasă. Mai târziu a mers un preot acolo şi a făcut rugăciuni. Mama îmi zicea că de fiecare dată când mă duc acolo să-mi fac o cruce şi dispare, şi aşa era întradevăr. Da eu chiar am văzut, şi acelaşi băiat de fiecare dată, nu pot să-i uit făţuca, care şi acuma o văd când închid ochii”. În noaptea de Sânziene, şi numai în noaptea de Sânziene se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura. Animalele grăiesc cu glas de om

Etnologie/Traduceri www.revistaneuma.ro

şi, de le poţi asculta, numai în astă-noapte poţi afla de la ele nebănuitele taine ale lumii. În cele mai multe locuri, cununile de sânziene se ţin peste an, cu credinţa că sunt bune de belşug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima.

Astăzi vrăjitoria ţine pasul cu trendul societăţii, devenind un serviciu online ce poate fi accesat cu cardul, iar mai apoi să stai de vorbă pentru a-ţi linişti sufletul cu e-vrăjitoarea. Multe din anunţurile din ziare date de aşa-zisele călugăriţe ce te „vindecă de toate bolile şi îţi lecuiesc rănile iubirii” sunt de fapt un mod de manipulare. Ce călugăr şi-ar da anunţuri de acest gen? Cu toate acestea, întâlnim şi azi dorinţa omului modern, ajuns la exasperare, de a face orice pentru a se regăsi pe sine. Putem vorbi, fără doar şi poate, şi în cazul acestor manipulatori, de un malpraxis magic sau religios, pentru că nu este posobil ca serviciile bisericeşti să fie mutate din interiorul acesteia pe internet, putându-te spovedi la un simplu click, marketingul ajungând până acolo încât, dacă ai nevoie urgentă de preot şi de rugăciunile acestuia sau de magie, poţi intra inclusiv pe reţelele de socializare pentru a salva pacienţii. Dacă de basme precum „Albă ca Zăpada” ne dezicem pentru că vrăjitoarea, deţinătoarea mărului otrăvit, este un exemplu negativ pentru copii, personajele moderne precum Harry Potter sunt acceptate, la fel toţi „eroii” din mediul online, mult mai agresivi decât cei din cărţile noastre (unde binele întotdeauna învingea) marketingul agresiv câştigând teren.

Vă invit să citiţi această carte pentru a înţelege lumea magică, cu bunele şi relele ei, poveştile ce au însoţit oamenii până azi, dorinţa noastră de a ne face dreptate, de a ne salva din dificultăţi, de a ne curma suferinţa, de a avea grijă de alţii sau de a le purta sâmbetele, totul în nuanţe de alb şi negru, cu ajutorul Divinităţii sau a vrăjitoarelor.

78

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Portret al traduc[torului gr[bit:

KOCSIS FRANCISKO GeorGe VolCeAnoV n 2017, în timpul festivalului ieșean FILIT, am avut prilejul să fac cunoștință cu poetul Răzvan țupa, care mi-a mărturisit admirativ: „Deci chiar există o persoană cu numele de George Volceanov. Credeam că este o întreprindere colectivă gen Sandra Brown.” Era o aluzie la volumul mare de scrieri pe care le publicam an de an (volumele ediției Shakespeare publicate la Tracus Arte, dicționare de argou scoase la Niculescu, traduceri de roman pentru colecția „Raftul Denisei” de la Humanitas Fiction). Mărturisesc că aceeași admirație mi-o stârnește impresionanta listă de volume semnate de Kocsis Francisko, unul dintre cei mai prolifici autori din România ultimelor două decenii. Pe lângă cele zece volume de poezie, două de proză, două de cronici de carte și un roman (încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2021), Kocsis Francisko ne-a dăruit și un impresionant șir de tălmăciri din limba maghiară. Nu știu în ce an a debutat editorial ca traducător literar, dar pot afirma cu certitudine că, alături de Ildiko Gaboș, este cel mai prolific traducător al momentului pe segmentul literatură maghiară.

Despre Kocsis Francisko am avut prilejul să scriu nu mai departe decât în cel mai recent număr al Revistei de traduceri literare (ianuarie 2023), într-o cronică de traduceri dedicată lui Mihók Tamás. Citez: „Mi se pare lăudabilă și inițiativa lui Francisko Kocsis, care, de mai multe luni încoace, are, în revista clujeană Steaua, o rubrică permanentă dedicată traducerii de poezie maghiară. Lista lui Kocsis include nume mari ale liricii maghiare din secolul 20 – József Attila, Radnóti Miklós, Kassák Lajos, Ady Endre, Kányádi Sándor, Áprily Lajos, Dsida Jenő, Orbán Ottó – și sper că aceste tălmăciri vor sta la baza unei alte viitoare antologii.” În ceea ce privește autorii traduși de Kocsis, aceștia provin, în marea lor majoritate, din spațiul transilvănean. Mi se pare judicioasă opțiunea de a construi punți între culturile română și maghiară începând cu realitățile culturale din imediata noastră apropiere. Să amintim la acest capitol două importante contribuții, și anume antologiile Efectul admirației – Poeți maghiari din Transilvania (Ardealul, 2006) și Efect de propagare – Poeți maghiari de la Echinox (2019, Ardealul, aceasta din urmă cu o prefață semnată de Ion Pop) urmate de o lungă serie de traduceri de poezie – Badminton (2016), Iartă-ne, Ginsberg (2020) și O propoziție despre libertate de Markó Béla (2022, toate trei la Curtea Veche), Raiul ca toate zilele de Halmosi Sándor (2019, Junimea), Munca la negru de Lövétei Lázár László (2022, Pro-Print, Miercurea Ciuc), Orașul cizmarilor de Fekete Vince (Cartea Românească, 2022) –, teatru (Locțiitorul lui Caligula de Székely János, 2011, cu numeroase montări) și roman – Nopțile salamandrelor de Evelin Márton (2017) și Splendidul mistreț de Demény Péter (2020), ambele la Curtea Veche, plus Povestea unei bâlbâieli de Vida Gábor (2021, Cartea Românească).

Acestor importante texte „locale” li se adaugă traducerile dedicate autorilor din Ungaria. La acest capitol, în topul prefe-

Î

79

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Traduceri

www.revistaneuma.ro

rințelor mele, se situează Csongor și Tünde de Vörösmarty Mihály (2022, Curtea Veche), marele romantic care în istoria literaturii maghiare se poziționează în raport cu Petőfi precum Alecsandri în raport cu Eminescu: îl precedă, își respectă succesorul și îi supraviețuiește. Bun cunoscător al operei shakespeariene și excelent traducător al Marelui Will, Vörösmarty este autorul unei feerii, al unei piese în versuri, compusă (cum altfel decât) în pentametrii iambici cultivați de dramaturgii elisabetani. Iar Kocsis Francisko realizează un tur de forță, oferindu-ne o primă, încântătoare traducere a acestui text canonic. Urmând cronologia literaturii maghiare, Kocsis ne dăruiește exemplara, monumentala antologie Avangarda maghiară în texte și portrete (Ardealul, 2008, 452 pag.), dar și o excepțională selecție de poezii din creația lui József Attila, care poate fi vizitată pe linkul https://mek.oszk.hu/11900/11931/11931.htm. Deplâng faptul că aceste poezii încă nu au apucat să vadă lumina tiparului la o prestigioasă editură românească. Poate că va sosi și vremea unei ediții critice, cu atât mai mult cu cât neobositul traducător târgumureșean a continuat să publice traduceri din lirica acestui mare poet în Steaua, Vatra și Apostrof. În fine, la capătul seriei cronologice se situează Márai Sándor cu Pace în Ithaca (2106) și Eliberare (2022), ambele apărute la Curtea Veche, Kocsis alăturându-se Anamariei Pop și regretatului Marius Tabacu pe lista selectă a celor ce au tradus în limba română scrierile marelui prozator emigrat în S.U.A. Lista impresionantă a realizărilor artistice ale lui Kocsis Francisko, recompensată cu binemeritate premii literare, listă ce devine tot mai aglomerată în ultimii ani, îmi sugerează imaginea traducătorului grăbit, pornit în căutarea timpului pierdut după ce, din câte am citit, și-a asumat multă vreme doar statutul de om de redacție.

Era și timpul ca această latentă forță creatoare să se descătușeze odată și odată – spre binele culturii române. Un veritabil tur de forță (mă repet, dar e „vina” traducătorului Kocsis) este, de pildă, și traducerea Splendidului mistreț al lui Demény Péter, un roman-poem sau poem în proză, scriere lirică concepută în fraze ample, combinație de monolog dramatic și flux al conștiinței, așternute pe hârtie ca dicteu (după cum mi-a mărturisit autorul). Traducerea este (aproape) perfectă – orice traducător cu capul pe umeri știe că nu există traducerea absolut perfectă (de aici și multiplicitatea traducerilor, a retraducerilor). Când o traducere este proastă (ceva în genul Mihnea Columbeanu, marele producător de maculatură vandabilă de acum trei decenii), renunți la lectură; când traducerea este foarte bună, o citești cu nesaț și, eventual, îți sar în ochi (tocmai datorită rarității lor) micile scăderi. De pildă, Kocsis Francisko folosește pe parcursul întregului roman doar adverbul „numai” – niciodată „doar”... Sau: eroina periodic metamorfozată în pasăre, simbol al libertății, își ia zborul o dată „pe fereastră”, cum e și firesc în română, iar de patru ori „prin fereastră”. Avem aici o contaminare lingvistică venită pe filieră engleză; în engleză se intră ori se iese through, adică „prin ușă / poartă / fereastră”, or în română aceste deplasări se exprimă cu ajutorul prepoziției „pe” – ca și în maghiară, limbă aglutinantă, unde avem exact sufixul -(o)n, echivalentul românescului „pe”. Suspectez, aici, o „mână criminală”, un redactor din categoria celor care „știu mai bine decât traducătorii” (și am simțit asta pe pielea mea când un redactor zelos mi-a rescris, da, frază cu frază traducerea la Marele Gatsby împănând-o cu cohorte de imbecilități).

Altfel stau, din păcate, lucrurile în cazul volumului de poezie Munca la negru de Lövétei Lázár László. „Chiar și bunul Homer mai doarme câteodată”, după cum ne-a învățat Horațiu. Pe poetul luetean Ion Bogdan Lefter îl caracteriza succint: „O surpriză pentru noi, cititorii români necunoscători de maghiară. Un poet adevărat,

puternic, impresionant.” Despre traducere, reputatul exeget universitar scria că este„meritorie”. Și atât. Adică sub nivelul la care ne-a obișnuit Kocsis Francisko în traducerile anterioare.

E drept, Ștefan Borbély, într-o cronică din Contemporanul (din 12 mai 2020), ne previne că „Kocsis e un miniaturist exigent și rafinat, care iubește cuvintele vechi, zemoase și dulci (fotoghin, acăţ, boactăr, rezeş, vihorloampă etc.”) Ei bine, aceste zemoase dulci sună, într-adevăr, bine într-o scriere originală, dar și eu, și membrii echipei care a retradus integrala Shakespeare în limba română ne-am dezis de regionalismele sau arhaismele al căror sens scapă publicului la prima lectură sau vizionare. Nu cred că publicul muntean, oltean, bucureștean pricepe imediat ce va să zică „pădurea de acăți” (p. 17), „foaita noastră” (p. 67), „fărșangul bărbaților” (p. 74).

Apar în text erori surprinzătoare. Calcul lingvistic este la putere atunci când apar frazări precum „cu douăzeci și ceva de ani mai târziu” (p. 27), „cu douăzeci și doi de ani mai târziu” (p. 44), „cu mulți ani mai târziu” (p. 92), adică „peste” sau „după” n ani; hogy vagy este tradus literal, „cum ești?” (p. 43), după modelul englezescului how are you?, dar atât interogația din maghiară cât și cea din engleză înseamnă, de fapt, „ce mai faci?” „Porumbeii căzători” (p. 63), mai mult ca sigur o eroare tipo pentru „porumbei călători”, se traduce corect, în limba română, drept „voiajori”. Și iată alte două exemple de calc lingvistic: „bunicul era deja dincolo de optzeci de ani” (p. 52), adică „era sărit de optzeci de ani”, iar „un necaz vine după celălalt” (p. 69) calchiază proverbul din limba maghiară, vrând să însemne, tot ca proverb, „un necaz nu vine niciodată singur.” Încă două exemple de frazare nefericită: „Toți cei prezenți îți sunt înrudiți” (adică „îți sunt rude” sau „îs de-un neam cu tine”).

Nu-mi place nici transliterarea lui Laci (hipocoristicul maghiar al lui László) drept„Lați” (care te duce cu gândul la păduchi, nu la Vasilică ori Sile). E deja de mult împământenită în limba română forma „Loți” (cu pronunția corectă cu tot), folosită și de către gazetarii sportivi români cu referire la Bölöni. Îmi vine greu să-i atribui aceste scăderi traducătorului, pentru că traducerea se înalță, în multe momente, la nivelul cu care ne-a obișnuit Kocsis Francisko în scrierile sale anterioare. Volumul a apărut la o editură provincială care nu e specializată în tipărirea de carte românească; bănuiesc că „mâna criminală” care a stricat pe ici-pe colo un text ce merita o soartă mai bună trebuie căutată fie în persoana unui angajat al editurii, a unui redactor nemenționat în caseta tehnică, fie în însăși persoana autorului, fiindcă, din păcate, există și autori... autoritari, care se iluzionează că știu mai bine limba-țintă decât traducătorul angajat să efectueze traducerea.

(Apropo de hipocoristicul Loți, Loți Bölöni e un astfel de autor, care cu greu își va găsi un traducător al memoriilor sale.) Mai că-mi vine să băsnesc zicala „Ferește-mă, Doamne, de autorii unguri transilvăneni, că de cei din Ungaria mă feresc și singur!” Oricum, acest nefericit accident editorial merită reparat (dar urgent!), pentru că el umbrește imaginea unui valoros cuplu autor – traducător.

Dacă, în afară de cuvenitele elogii aduse unui confrate harnic și talentat, unii ar putea sesiza, în acest portret, și prezența unor accente critice, ei bine, acestea s-au vrut constructive, nu denigratoare.

Din asemenea accente critice (adresate odinioară mie) s-au născut prietenii trainice care mă leagă de Coman Lupu și Ștefan Manasia.

Iar pe Kocsis Francisko mi l-aș dori tot pe lista de prieteni. Și aș termina tot cu o zicală de sorginte latină, cu un sfat pentru traducătorul grăbit: festina lente – asta pentru evitarea, pe viitor, a unui nedorit episod în genul Marelui Gatsby de la Polirom sau al Muncii la negru de la ProPrint. Să nu uite că, în orice colaborare editorială civilizată, traducătorul are ultimul cuvânt în ceea ce privește „bunul de tipar”.

Poezia lumii

80

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

İBRAHİM TIĞ (Turcia) İbrahim Tığ, poet, jurnalist și editor s-a născut în 1970 la Devrek. A făcut studii de arhitectură. A debutat în 1986 și a publicat în reviste prestigioase din Turcia. A lucrat în agenții de presă și a fondat ziarul Bölge Haber (Știri locale) la Devrek. este redactor șef al publicației culturale Șehir (Orașul). A debutat editorial în 1994 fiind azi autorul a șase volume de poezie, câștigător a numeroase premii, afiliat unor organizații de prestigiu precum PeN Club.

De ce de ce moare o mamă și de ce camere pline de jale singurătate profundă, iunie cântecul din mine, al celor care nu se întorc Ți-am îngropat inima în ochii mei care vor legăna leagănul mamei mele care au uitat satul în sânul ei rămășițe din copilăria ei

tot așa singurătatea unui băiat este mai rea decât singurătatea unei fete De aceea stele cad în fiecare noapte

Aveam pantofi negri de cauciuc și pantaloni peticiți mama avea o lumânare aprinsă în gură vocea mea mi-ar dezbrăca sanctuarul interior corpul meu este lacul pierdut cine știe că mama a plantat trandafiri pe părțile rupte ale feței mele.

sângerare când eram copil o pisică moartă mi-a întrerupt somnul și de asemenea furia unchiului meu

Nu întreba cum mă cheamă, m-am schimbat băiat a cărui grădină sângerează în timp ce imploră durerea

MuSTAFA SeyFI (Turcia) Poetul turc Mustafa Seyfi s-a născut în 1991 la İzmir. A început să scrie poezie la vârsta de 14 ani și și-a publicat poeziile în timpul liceului. A lucrat ca traducător de seriale TV, contabil, redactor și corector. Deși este Contabil Public Autorizat, nu activează în acest domeniu. A avut cancer de două ori; a învins de fiecare dată. Ca urmare a activității sale de scriitor, poveștile, poeziile și recenziile sale au fost publicate în multe reviste literare din Turcia. A ocupat locul al 12-lea la Festivalul de Poezie Kaygusuz Abdal în 2022. A publicat trei cărți de poezie: „Manifestul Zmeul Albastru Închis” (2020), „Răposatul Shahzadah” (2021) și „Mărturisirea” (2022).

frică eu dorm, stelele unei povești îmi cad pe pleoape un copil într-o grădină fără copaci se joacă cu umbra lui, crește cuvinte fragmentate. fulgere fulgeră negru – pe crăpătura din frunte fire spinoase pe pereți, o bucată din visul meu este agățată și este ruptă.

nebunie Mi-am luat umbra am atârnat-o în fața soarelui.

Am murit în timp ce ploua cadavrul meu era ud, Nu există un proprietar al acestei carcase? mi-am luat mintea am stat și am vorbit

Te prefaci că„ești nebună Sau este chiar nebun acest tip: cu barbă neagră pe care îl salut în oglindă în fiecare dimineață” Am luat izmir într-o mână am luat și manisa în cealaltă mână. i-am dat drumul lui izmir înspre manisa și i-am dat drumul lui Manisa către Izmir, atâta mare este suficientă pentru tine, izmir acum este vremea mării pentru manisa

tăcerea este cel mai zgomotos țipăt se aprinde o nuanță de bitum un tenebros înlănțuit, pătează soarele un bărbat, douăzeci și trei în CI treizeci și cinci în oglindă, își cântărește cadavrul.

totul este al lui o înregistrare a numelui de șapte litere în agende telefonice lumea e privită prin fermoare.

întunericul este uneori o parte din interiorul luminii sclavia lovește capul libertății cu barosul. regele rece al ordinului pornește la drumul. taci, tăcere, hocus pocus poeziile ating golul se aude tăcerea. o bucată de nor, doi dirhami de ploaie numele poetului este scris cu litere mici. singurătatea este cea mai mare mulțime

Traducere în limba engleză Ersin Engin. Traducere și prezentare în limba română Andrea H. Hedeș

81

Nr.3-4(65-66) G 2023

Poezia lumii

www.revistaneuma.ro

Dang Nguyet Anh (Vietnam) S-a născut în 1948, în satul Ninh Cuong, districtul Truc Ninh, provincia Nam Dinh.

Membră a Asociației Scriitorilor din Vietnam.

Membră al Asociației Scriitorilor din Ho Chi Minh City. A publicat 10 cărți de literatură. În 2010, a participat la conferința internațională de promovare a literaturii vietnameze de la Hanoi. În 2011, a participat la un schimb cultural în Franța. În 2015, a participat la o conferință internațională despre literatură în Thailanda. În 2018, a participat la seminarul anual și tabăra de vară a scriitorilor americani la invitația Centrului William Joiner - Universitatea din Massachusetts, Boston.

Traducerea din limba vietnameză în limba engleză Khanh Phuong Traducere din limba engleză în limba română andrea h. hedeș În trecere

Horoscop 2

Sunt ca un fruct pe o ramură Mirosind cerul și pământul Coacerea Transformându-se în neliniște În viața de zi cu zi Real și ireal...

Horoscopul meu Soarta ucigașului de oameni Bazat pe cântecul de leagăn al mamei Trecând prin timp. Într-o după-amiază Soarele a spart norul.

Soarta„poziției neclare” Pline de dorințe.

Poezia este și ea afectată de soartă La fel de dureros Precum dragostea dulce!

Ești ca vântul În trecere!

Karma Ce este un drum De ce sunt atâtea drumuri Ce este o inimă De ce se încurcă atât de mult, inima?

Dacă nu ar fi atât de departe de râuri și munți Pasărea ar fi scăpat din cușcă pentru a zbura...

Aceasta nu este o poveste a lunecării cu barca Aceasta este karma Sau nedreptatea vieții?

Din cauza destinului ucigașului de oameni Îl recheamă și apoi îl leagă E tot mai dureros!

Multe poveri până la... capăt!

Horoscop 1 Horoscopul meu – lumina soarelui Născută cu o povară, Umanitatea. În trecut, descendentul Domnului Dumnezeu A urmărit cu nerăbdare muzica și poezia De la începutul cerului până la sfârșitul oceanului uluit!

Rătăcire Pierdută pe malul Nilului...

Părinții blânzi și iubitori Având grijă de mine Datorită părinții blânzi și iubitori Sunt reîncarnată în această viață!

Horoscop 3 Soarta fără stea Starea corpului fără stea!

Trebuie să închid ochii Trimit soarta în neființă! În mijlocul imensității Fără țărm...

Steaua destinului meu Unde este acum?

Surori Este subțire O semilună Multe nopți nedormite Întinsă pe o parte a cerului Frumoasă Dar atât de singură, dragă lună Te rog coboară pe tărâmul oamenilor La mine Aseară a venit luna în curtea mea Întâlnindu-ne Realizând că suntem surori!

Un bujor alb Bujorul alb Bujorul alb!

Atât de tandru Tandrețea este mai mult decât blândă

Odată întâlnit Te transportă În tărâmul tăcerii Doar mirosind parfumul său pasional Într-o după-amiază albastră Înclinându-și umbra spre grădină Un călcâi parfumat de fecioară Încă amintindu-și de semnul lăsat de sandale ...

Evocând Parcă treaz Parcă beat...

Bujorul alb...

Calea pe care o urmez!

Garoafe Ce sunt garoafele De ce ești fără cuvinte Mi s-a tulburat inima Când mi-ai dăruit garoafele!

O măruntă dragoste E greu de transpus În petalele florilor trimise.

Cine știe ar putea fi totuși înțeleasă Ar ajuta Primirea acestor flori Recunoștință.

Angelonia Ramurile Angeloniei înfloresc violet după-amiaza O viață întreagă florile știu doar să iubească Întreb ce vârstă are nu spune doar își deschide florile pentru a face mai puțin mohorâtă după-amiaza...

III

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

82

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Templul viziunii - c]ntecele inocen\ei §i ale experien\ei MirunA drăGHiCi

Ș

tiu că aceasta este o lumea a Imaginației și Viziunii. Văd tot ceea ce pictez în această lume, dar nu toți văd asemeni mie. […] În ochii omului imaginativ, Natura este însăși Imaginația.” Fragmentul din scrisoarea adresată de William „ Blake prietenului său Trusler ne întredeschide poarta către mintea și viziunile unuia dintre cei mai mari creatori din istoria umanității.

Astăzi îl catalogăm pe William Blake (1757-1827) drept precursorul curentului romantic, poet, pictor și gravor vizionar, de inspirație mistică și orientare radicală. Cuvinte seci, pline de autosufi- ciența unor strâmte clasificări estetico-istorice. Lucruri pe care Blake le ura și disprețuia. Mulți l-au catalogat drept nebun exaltat; în timpul vieții, opera sa a fost ignorată în mare parte, sau chiar blamată, epoca triumfului rațiunii empiric-materialiste fiind mult prea strâmtă pentru furtunosul său geniu. Epoca actuală, cu falsu-i progresism, destructurant și diluant de sensuri, este mult prea golită de substanță pentru a-i valorifica și înțelege pe deplin opera. Și dacă mă gândesc la viitor, aflându-ne în zorii epocii Mașinii, am certitudinea că în imperiul Inteligenței Artificiale emergente opera sa nu-și va afla nici un loc. Așadar, unde este locul lui William Blake?

Poate vom avea un răspuns la finalul acestui modest articol.

Născut la Londra, la 28 noiembrie 1757, în familia unui negustor de galanterie de damă, este cel de-al treilea dintre șapte frați.

Părinții săi fac parte din secta „exaltaților”, o marginală mișcare tolerată de protestantismul englez. Petrece foarte puțini ani la școala publică, apoi este ucenic gravor la atelierul lui James Basire. De la patronul său, care lucra pentru London Society of Antiquaries, tânărul William asimilează idei republicane și o mare admirație pentru John Milton. În 1779 este angajat de librarul Joseph Johnson iar în 1782 se căsătorește cu Catherine Sophia Boucher, cea care îi va fi parteneră în viață, dar și în atelierul de gravură și pictură, până la ultima-i suflare. În 1784 își întemeiază propriul atelier, unde produce ilustrații pentru cărți, asigurându-și un trai modest.

Deși își petrece ultimii ani ai vieții în sărăcie, Blake radiază bucurie și lumină spirituală. Vizitându-l în 1825, Henry Crabb Robinson remarcă „expresia de mare dulceață” și „aerul de inspirație” al poetului. Vorbind despre Iisus, Blake declară că acesta „este singurul Dumnezeu. Dar […] tot așa sunt și eu, tot așa ești și tu.” Blake moare pe 12 august 1827, în cămăruțele sărăcăcioase din strada Fountain Court. Potrivit discipolului său George Richmond, „chiar înainte de a muri, chipul i s-a înseninat, ochii i s-au luminat și a izbucnit în cântec, la vederea lucrurilor din Rai.” A scris mult despre radicalismul opiniilor sale politice; Blake vede societatea umană ca fiind profund divizată, într-o stare de permanent conflict, alimentat de folosirea inadecvată a puterii. Exaltat de izbucnirea Revoluției Franceze (în 1789 are vârsta de 32 de ani, este anul publicării „Cântecelor Inocenței”), vede în aceasta mișcarea regeneratoare a stării sociale, se asociază cu alte figuri radicale, precum Mary Wollstonecraft, William Godwin, Thomas Paine. În discursul artistic și cel public, limbajul său politic utilizează elementele viziunii religioase, proiectând convulsiile sociale la nivel de luptă cosmică. Imaginile lanțurilor și cătușelor devin emblematice pentru înfierarea legilor tiranice, autorității arbitrare și inechitabile; starea de la nivel societal este o reflectare a fracturării psihicului uman la nivel individual. De-a lungul vremii este arestat

pentru spionaj, târât prin tribunale, etichetat drept agitator republican, anarhist, acuzat de înaltă trădare. Marginalizat ostentativ de establishment-ul intelectual londonez, Blake devine un fel de antierou, însingurat în viziuni apocaliptice, mai ales după ce Revoluția Franceză se transformă în Teroare; întregul eșafodaj al utopiei sale este ruinat.

Cu toate acestea, Blake nu este învins, iar răspunsul său îl regăsim în grandiosul poem Jerusalem, în spusele lui Los (personaj solar, simbolizând Imaginația): „Trebuie să creez un sistem sau să fiu înrobit de cel al altui om; Nu voi judeca și compara; treaba mea este să creez.”

Prin marile sale poeme narative (Jerusalem, Milton, Vala sau cei patru Zoa, America: o profeție,) într-un adevărat avânt demiurgic, Blake reușește să elaboreze un sistem mitologic propriu, în care înglobează multiple coordonate ale experienței umane, dezvăluindule interdependența. Calea aleasă pornește de la realitatea istorică, mergând către atemporalitatea planului mitologic, într-o veritabilă dramă cosmică: cei ce au fost cândva persoane sau personaje devin arhetipuri, ceea ce a fost eveniment istoric, devine tipar ontologic.

Discursul profetic este clădit pe nestrămutata-i convingere că adevăratul potențial uman trebuie și poate fi descătușat din limitele represive ale raționalismului, materialismului, legilor și inechităților sociale doar prin curajul de a accesa energia și lumina interioară a Fanteziei, ca putere creatoare și purificatoare. Aceasta este adevăratul dar și scânteia de sorginte divină, pe care alungarea din Paradis nu a distrus-o, îngropând-o adânc, în etajul subconștientului, atât la nivel individual, cât și colectiv. Facultatea psihică a Viziunii interioare este starea naturală, edenică a intelectului uman, pe care fiecare individ o poate regăsi și folosi ca instrument al mântuirii.

Pentru Blake, sfânta treime constă din Viziune, Imaginație și Profeție. Drama cosmică se reflectă în convulsiile societății și ale sufletului omenesc, adevăratul câmp de luptă al războiului spiritual în care William a fost angajat întreaga sa viață. „Beat de viziune intelectuală”, Blake concepe un mod unic de a-și transmite mesajul spiritual și artistic, iar calea găsită constă în elaborarea și imprimarea cărților iluminate. Cele două vârste contrare - cea a Inocenței, paradisiacă și cea a Experienței, infernală, își găsesc ilustrarea în poeme care abordează teme și tonalități specifice. Blânde sau bucuroase, infuzate de melancolia copilăriei, „Cântecele Inocenței” aduc o armonie lirică de o puritate sublimă. Blake folosește rimele pentru copii și versurile pastorale ale vremii drept inspirație, filtrându-le prin uluitoarea-i viziune artistică, rezultând un produs mai mult decât artistic, cu adevărat spiritual. Se cunosc 35 de ediții ale „Cântecelor Inocenței”. Pe de altă parte, „Cântecele Experienței” abordează o tematică sumbră, în care corupția vârstei adulte se manifestă în ipocrizie religioasă, tiranie, inechități sociale și rasiale, sărăcie, exploatarea copiilor și reprimarea avântului spiritual de inspirație divină. Este perioada în care Revoluția Franceză, al cărei entuziast suporter fusese, devine un tragic tablou al terorii și nebuniei puterii arbitrare, iar poetul experimentează o dezamăgire cruntă. Celor doi patroni ai vârstelor, respectiv Mielul și Tigrul, le sunt dedicate două poeme emblematice, aș spune de-a dreptul hipnotice - odată citite, acestea pătrund și rămân pentru totdeauna gravate în matricea spirituală a cititorului.

83

Nr.3-4 (65-66) 2023

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

„Cântecele Inocenței și ale Experienței” sunt reunite în 1794, deși Blake imprimase „Cântecele Inocenței” încă din 1789. Edițiile reunite (în număr de 29 descoperite până în prezent) constau din 54 de miniaturi gravate în tehnica tiparului înalt. În 1788 Blake inventează ceea ce el a numit „metoda infernală”, care consta în imprimarea atât a textului, cât și a ilustrației de pe aceeași placă de cupru. Într-un prospect din 1793 își descrie tehnica în șase etape, folosind limbaj și simbolistică de inspirație alchimică. Spre deosebire de vechea metodă intaglio de gravare, tehnica tiparului înalt consta în eliminarea părților albe, nefolosite, ale desenului, rămânând în relief doar imaginea și textul dorit, asemeni basoreliefului din sculptură. Blake obține astfel o independență totală, atât la nivel creativ, cât și comercial, fiind cel care creează și reproduce opera, fără nicio ingerință sau cenzură exterioară.

Blake stăpânea foarte bine tehnica scrisului în oglindă, ceea ce i-a permis această unificare a textului și a imaginii, pe placa de gravură. Relieful obținut era acoperit cu un strat protector numit vernis, a cărui rețetă este unică fiecărui artist gravor, fiind un adevărat secret profesional. Cea a lui Blake trebuie să fi fost deosebit de fluidă, pentru a fi folosită cu pensula sau pana de scris, dar și suficient de viguroasă pentru a nu fi corodată de acidul azotic în care era scufundată matrița. Procedeul clasic - intaglio, presupunea acoperirea plăcii de gravură cu vernis, urmată de zgârierea matriței, desenarea modelului dorit, cu un ac de gravură. După uscarea vernisului, matrița era scufundată în baia de acid, care coroda părțile rămase neacoperite de vernis, un fel de șanțuri, de unde numele de tipar adânc. Blake a inversat procedeul, folosind vernisul ca pe o cerneală și placa de cupru ca pe o foaie de hârtie, amplasând texul și imaginea pe aceeași matriță, cu tehnica tiparului înalt. Cum gravarea literelor cerea o mare delicatețe și atenție la detaliu, Blake a folosit vernis-ul în două etape, pentru a asigura protecția maximă a desenului. Pentru aplicarea culorilor, Blake își prepara singur cerneala colorată, din pigmenți amestecați cu ulei de in. Pigmenții folosiți erau negru, vermilion, albastru de Prusia, galben ocru și roșu de roibă. Relieful era acoperit cu un fel de ștampile înmuiate în cerneala colorată, un proces extrem de meticulos și îndelungat avându-se grijă a evita zonele care trebuiau să rămână albe.

Metoda infernală este astfel numită de artist în culegerea intitulată „Căsătoria Raiului cu Iadul”: „Noțiunea că omul are un trup distinct de sufletul său trebuie respinsă; voi face aceasta imprimând prin metoda infernală, cu corozivi, care în Iad sunt benefici și vindecători, topind suprafețele aparente și dezvăluind infinitul ascuns. Dacă porțile percepției ar fi purificate, omul ar vedea fiecare lucru așa cum este, infinit.”

Gravarea în relief, prin îndepărtarea părților nedorite, pentru a aduce la lumină poezia și imaginea lăuntrice ne indică, fără echivoc, credința lui Blake în universul spiritual, al Ideilor și Tiparelor sacre, a divinului din om. Trezirea scânteii divine din omenesc, recâștigarea Paradisului pierdut, în tărâmurile spirituale la care avem acces, constituie principiul, fundamentul și vectorul ascendent al

întregii sale opere. Chiar și în aspectele pur tehnice, chimice, vedem dorința lui Blake de a depăși contrariile, numai din armonia rezultantă putând fi obținut produsul dorit, echilibrat și desăvârșit.

Asumându-și creația lirică, grafică și tehnică, Blake apare ca un Creator cu adevărat complet. Extrăgând Ideea și Imaginea din universul spiritual, aducându-le în Materie prin intermediul gravurii, Blake dă naștere, la propriu, cărților sale iluminate, adevărați copii spirituali, nu trupești. În prezent, cele mai multe dintre cărțile sale iluminate sunt deținute de British Museum, Muzeul Fitzwilliam din Cambridge, Biblioteca Universității Harvard, Biblioteca Congresului din Washington D.C., Biblioteca Universității Yale. Într-un veritabil proces alchimic de purificare și transmutație spirituală, versul și imaginea, rima/ritmul și culoarea, forma literelor și amprenta imaginii se combină într-un tot unitar, de o vigoare uluitoare. Siluetele personajelor sale sunt musculoase și gigantice, posturile dramatice, exprimând trăiri titanice, culorile vii, sangvine creează o vibrație vizuală deosebit de puternică. Personajele sale sunt însăși puterile Universului, formele sacre, emanațiile divine; scenele înfățișate redau lupta cosmică a forțelor antagonice, atât în macrocosmos, cât și în microcosmosul sufletului omenesc. În ambele planuri, Viața, reprezentată de energie și imaginație, se luptă cu Moartea, simbolizată de restricții și limitări. Arta sa multidimensională reunește într-o structură articulată nivelul psihologic cu cel artistic, politicul cu socialul, istoricul cu spiritualul. Atât versul, cât și imaginea lui Blake sunt absolut memorabile, unice și imediat recognoscibile. Fiece pagină a lui Blake ne propune o experiență senzorială completă, atât capacitățile cognitive cât și cele imaginative ale minții fiind activate. Aceasta este calea găsită de Blake pentru curățarea „porților percepției” și deschiderea ochiului viziunii interioare către tărâmurile Imaginației, funcție psihică infuzată de sacralitate, canal de comunicare cu planul divin și motor al Creației.

Studierea operei lui Blake presupune, într-un fel, asumarea unui parcurs inițiatic, având Arta drept cale de acces și mediator între dimensiunile umanului și cele ale divinului. La începutul acestui articol mă întrebam unde este locul lui Blake. Orice posibil răspuns nu poate fi decât unul în întregime personal, în intimitatea intelectuală cea mai adâncă. William Blake există în mintea fiecăruia dintre cei care îi cunosc opera, căci Intelectul uman este singurul loc în care un asemenea Creator încape. Uneori, extrem de rar, epocile societății umane, cu dimensiunile lor culturale, politice, istorice și tehnologice, oricât de dezvoltate ar părea, nu posedă instrumentarul adecvat pentru corecta înțelegere a valorii unor creații și creatori; opera lui Blake este unul dintre aceste cazuri. Așadar, să abandonăm orice încercare de a măsura sau cataloga și să-l păstrăm pe atemporalul, inegalabilul și ireductibilul William Blake în singurul tărâm suficient de vast pentru el - infinitul sufletelor noastre.

Teatru

84

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Via\a e ca func\ia public[ AleXAndru JurCAn

a Cercul Militar din Cluj am asistat în 18 februarie (2023) la spectacolul Asociației Culturale Eliada - Cotimanis Art - cu Cafeaua domnului ministru de Horia Gârbea, în regia lui Daniel Bucur. Joacă Iulia Dumitru, Constantin Cotimanis, Paula Chirilă.

Cafeaua domnului ministru a cunoscut numeroase montări în teatre municipale și companii private. Prima și cea mai titrată montare a fost în 2000 cu Maia Morgenstern, Alexandru Georgescu și regretata Maria Teslaru, regia Gavril Pinte, la Arcub.

Cea mai longevivă montare l-a avut ca regizor pe Lucian Sabados. La teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, s-a jucat de peste 100 de ori. Tot Lucian Sabados a montat-o în Bulgaria, la Teatrul din Șumen. A avut o lectură publică la teatrul Le Funambule de la Paris. S-a mai montat la Iași, Botoșani, SatuMare etc. La București, s-a jucat și în companii independente, ca și la Teatrul Radiofonic. Cea mai recentă montare a fost la Teatrul din Deva, regia Daniel Bucur, cu Constantin Cotimanis.

O sală empatică, hohote de râs, un ministru caricaturizat, excelent interpretat de Cotimanis. La început sosește la birou din sală, bine băut, cu o pălărie de clovn și cu trei lămâi într-o pungă. Pe scenă – birou căptușit cu drapele și fotolii. Șefa cabinetului, Otilia, manevrează microfoane ascunse, pregătește cafele, face masaj, în timp ce ministrul se pișă dezinvolt pe planta decorativă. Iată cine conduce: un in-

L

cult bădăran, vulgar, ridicol, care a inventat „ministerul suptdezvoltării naționale”.

Horia Gârbea e un autor incomod, scormonind tarele societății, ascuțind dinții satirei pas cu pas. Ministrul recunoaște că a făcut studii la seral, nu prea știe care e dreapta și care e stânga, se teme de ziariști, de orice posibil șantaj, dar e convins că „noi, miniștrii, suntem adevărata valoare națională”, chiar dacă „viața e ca funcția publică: acum o ai, acum n-o ai”. Oricum, pentru a intra în partid, whisky-ul e „probă obligatorie”. Dacă e Ziua Europei, trebuie coroane din lalele „vaccinate cu diferite culori”, poate chiar coroane blindate, e nevoie de protecție... Apare patroana bordelului cu pistolul, speriată că-și pierde afacerea, chiar dacă oferă șefilor „curve pe gratis”. Ea devine, deodată, prin acuzațiile sale, un fel de porte-parole.

Desigur, scena cu pistolul e convențională și, pe nesimțite, tensiunea spectacolului scade în partea a doua. Există momente moralizatoare fățișe („nu v-ați săturat??”), apoi citirea discursului readuce o vervă demnă de Caragiale (îi simțim prezența într-un fel de omagiu special). Nu veți ghici ce s-a întâmplat la aplauze. Un tort uriaș pentru Bebe/Cotimanis. Era ziua sa de naștere. Oricum, actorul a realizat un tur de forță, într-un carusel cameleonic, întrucât Horia Gârbea și-a propus o imersiune în cețurile contemporaneității. Voi încheia cu fraze scrise de însuși H. Gârbea, pe marginea piesei: „Am scris piesa

Ca feaua domnului ministru în 1998, în numai două zile. A fost o defulare. Ulterior am văzut, surprins, că a fost nominalizată de UNITER la „Piesa anului 1998” și a fost premiată de Uniunea Scriitorilor. Ceea ce înseamnă că nevoia mea de-a striga a este și a altora. Piesa este una dintre puținele comedii macabre ale dramaturgiei românești și faptul că a fost scrisă atunci și se mai joacă și acum nu mi se pare o întâmplare. Așa mi-a ieșit: cu situații și replici de umor negru, grotescă și absurdă. Este de fapt o farsă macabră.

Omul e e un animal politic, dar și unul erotic. El are nevoie să-și exercite în egală măsură simțul politic și defularea sexuală.

Politicianul care admite că politica este o prostituată, eventual de lux, poate să se lipsească de prezența unei femei. El va găsi în simplul exercițiu al profesiunii sale rezolvarea celor două trebuințe.

Prin atribuirea calității de târfă, politicianul superior-complezent admite în principiu că obiectul plăcerii lui de o noapte sau de un mandat se va duce mâine sau peste patru ani cu un altul pentru aceeași sumă, indexată corespunzător. Dacă oamenii politici ar admite pînă la capăt că îndeletnicirea lor este ceea ce spun, în lumea noastră excecutiv-legislativă ar domni o curățenie exemplară”.

85

Nr.3-4 (65-66) 2023

Ecran literar

www.revistaneuma.ro

De la Belfast la Paris cu vaca Marguerite AleXAndru JurCAn

Ș

tiu ce se petrece în lume, dar vreți să ne refugiem puțin în lumea filmului? Fără a adera la politica struțului, propun un mic… buncăr spiritual. Pentru început, stăm acasă pe fotoliu și abordăm filmul August Osage County de John Wells (pe Netflix), după cartea lui Tracy Letts. Sunt siderat de jocul inegalabilei Meryl Streep. Pur și simplu îmi lipsesc adjectivele. Fascinantă. Grimase, strigăte, crispări. O mamă pe marginea prăpastiei, înconjurată de cele trei fiice. I-a murit soțul și asistăm la masa de înmormântare. Actori unul și unul. Julia Roberts face rolul vieții, cu marcă de tragedie greacă. Iar Meryl – doamna Violet – e cameleonică. Fără perucă, pare un clovn obosit. Aruncă adevăruribumerang, luptă cu boala, cu sine, cu ceilalți. Nu pot uita adunarea „aleatorie de celule”(familia!) de la masă. O cină de taină suigeneris. Fata vegetariană le spune că atunci „când mâncați, ingerați frica animalului măcelărit”. Rând pe rând, fiecare înfige „cuțitul judecății”.

Ieșim din casă. Mergem la cinema. Alegem Nightmare Alley/ Aleea groazei de Guillermo del Toro, după un roman de William Lindsay Gresham, cu Bradley Cooper și Cate Blanchett. Un om fuge de trecutul său în decorurile circului. E un refugiu momentan (ca al nostru, al cinefililor). Urmează imediat ciclul autodistrugerii. Ascensiune, șarlatanism și o ambiție infernală, care îl va înghiți într-o progresie previzibilă. Mereu ploi și zăpezi, ceea ce mi-a validat ideea de subsol uman. Pentru o clipă, lumea circului mi-a amintit de cartea De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi (născută în București).

Tot la cinema, un film de Alina Grigore – Crai nou, cu multe premii, se zice. La pomul lăudat! Nu m-a convins. Ce titlu! Penurie de titluri? Un prieten m-a întrebat dacă e un film cu Ciprian Porumbescu. Nici vorbă. Feminism? La țară. Peisaje paradisiace și violență fizică și verbală. Secvențe parazitate de aceleași înjurături neaoșe, nelipsite. De ce o tot bate verișorul Liviu pe Irina? De ce Viki e mereu furioasă și răstoarnă mesele? Irina vrea să scape, dar se întoarce? Ce e cu clanul acela familial? Din când în când bate toaca, în pauzele evenimențiale.

Mereu la cinema. Minunatul film Belfast de Kenneth Branagh.

Amintirile sale din copilărie. Fără ghidușiile lui Ion Creangă, dar cu bunica magiciană Judi Dench. Cu copilul Jude Hill în rolul principal, deja recompensat cu premiul Critics Choice . Suntem în Irlanda de Nord, 1969. Protestanții îi atacă pe catolici. O cronică a violenței,

o „noapte a rușinii”. Totul , desigur, prin ochii copilului, ceea ce implică o atenuare, o lejeritate presărată cu un umor special. Film în alb-negru, care conține secvențe colorate (la cinema, la teatru), adică atunci când se produce refugiul în artă. Cum facem și noi acum, uitând puțin de epidemii și războaie. Arta ca panaceu universal. Nostalgie. Muzica lui Van Morisson. Grația virtuoasă a imaginii. Ne amintim și de filmul Roma de Alfonso Cuaron, despre Mexicul copilăriei. A pleca din Belfast sau a rămâne? Copilul la cinema: imagini și imagini. Virtual hipnotizant. Ceva din Cinema Paradiso de Tornatore. Nu putem trăi fără asociații. Filmul lui Branagh (7 nominalizări la Oscar) degajă o căldură polifonică și o dragoste imensă pentru personaje.

Tot la cinema, altă sală. Ne mutăm la Paris. La filmul lui Jacques Audiard, Les Olympiades/Paris, arondismentul 13, realizat după trei nuvele grafice de Adrian Tomine. Emilie îl întâlnește pe tânărul Camille, care e atras de Nora. Da, tot un film alb-negru. Se poartă.

Despre confuzia sentimentelor. E haosul epocii, dar tinerii din film au o luciditate surprinzătoare. Fiecare cu calculatorul, virtualul, fantasmele, singurătatea. Vedem imobile cenușii, uriașe, plate, triste.

Amor nebun, ambiguități luminate în sotto voce. Fac sex cu disperare, ca să umple vidul existenței. Despre căutarea fericirii, pierderea reperelor, acceptare, frustrare. Relații reale, volatile, virtuale. Actori impecabili: o chinezoaică, un negru, o franțuzoaică.

Nicio discriminare. Au auzit că unii francezi au strâmbat din nas.

Că dacă Parisul e plin de alte nații, măcar pe ecran să nu fie. Fuga de realitate?

V-ați săturat de oraș? Ne întoarcem acasă, pe fotoliu? Vă propun Prizonierul și vaca din 1959, de Henri Verneuil, cu Fernandel. Amuzant, emoționant. Al Doilea Război Mondial. Charles e prizonier în Germania. Vrea să ajungă la Paris. Vaca Marguerite e marea găselniță. O strategie pentru evadare. O poveste de prietenie om-animal. Dialog plin de umor. Momente de spaimă și de tandrețe. Cel mai bun Fernandel! Ce moacă, ce zâmbet minat! „Fericit cel care precum Ulise…” Odiseea fugii picarești. Cu o vacă nu trezești suspiciuni. Ai putea păcăli lumea să ajungi la … Putin însoțit de o vacă? Ce-mi trece prin cap! Cert e că aproape am lăcrimat când Charles s-a despărțit de Marguerite. Despărțirea de o vacă – așa aș fi vrut să fi fost titlul articolului de față, dar suna peiorativ. Acum ne despărțim și noi, cinefilii. Fără tristețe, vă rog!

Ne vom reîntâlni în curând.

Plastic[

86

Nr. 3-4 (65-66) 2023

www.revistaneuma.ro

Îndrept[\irea crea\iei Codruț rAdi a Galeria Regală din incinta Cazinoului Sinaia vin și revin artiști plastici, la intervale de timp determinate de inspirația creativă în conexiune favorabilă cu cea divină. Dintre aceștia îl aleg ca reper, astăzi, pe Vasile Sitari, remarcabil om de arte și de cultură basarabean. Iar faptul de a fi ilustrat cartea de poezii ,,Poezii de seama voastră“ a lui Grigore Vieru a fost decisiv, ca motivație.

Mesagerul ,,limbajului vizual“ nu a venit singur, de data aceasta, ci împreună cu grupul B’ART’81 Iași, formulă de 4-6 membri, într-un tacit acord de componență. Expoziția propusă, de pictură, grafică și tapiserie vine ca o transbordare spațială îngustă de la expunerile anterioare ale artiștilor plastici basarabeni, cu o densitate impresionantă de culoare și reflexie etnică (alături de Vasile Sitari, au mai expus, de-a lungul timpului, Alexandr Alavațchi și Vitalie Butescu), până la imaginile mai puțin eterogene ca grup, dar bine personalizate artistic, ale vecinilor din arealul Bucovinei , prezenți în expoziție. Este vorba de Dumitru Bostan, Mihail Gavril, Niculai Moroșan, Mihail Voicu, Ovidiu Buzec, Lucia Pușcașu. Fiecare dintre aceștia contribuie, aleatoriu sau determinativ, cu frânturi originale de creație, la fresca suficientă vederii ca pereche a golurilor umplute, într-o diversificată și manierată tonalitate. Pictura după șabloane, după modele, te obligă să-ți forțezi virtuozitățile tehnice, neavând prea multe variante de a jongla imagistic. O pată de culoare, ici-colo, cât să nu pară nelalocul ei, o minimă deformare a conturului, nesupărătoare întregului. Proporțiile sunt cele mai stricte repere ale unei astfel de reprezentări, iar stăpânirea lor, controlată voluntar sau din subconștientul artistic, poate scoate la rampă profesionalismul autorului, pe diversele lui trepte de desăvârșire.

Abstractul, pe de altă parte, același artistic inspirativ, ne ajută să ne ascundem prin noi înșine, uneori atât de bine încât nici alții nu pot revendica regăsirile. Poate doar, într-un punct îndepărtat al conviețuirii noastre cu arta, avem norocul de a ne identifica, la o întâlnire de taină, unde ne-ar fi îngăduit, ca recompensă spirituală, să sfârșim totuna. Chiar jocul de-a

L

focul, așijderea nestins, al culorilor, este un alt argument atribuit imaginației, orice vâlvătaie semănând mai mult sau mai puțin cu cealaltă, să-și păstreze șansa de eliberare prin ardere. Dincolo de vederea introductivă în ansamblu, pe o diagonală posibilă spațiilor deschise prin expunere, o să îndrăznesc câteva considerații individualizate despre expozanți, toți având obârșie comună, mirificele meleaguri

nord-moldovenești, de la Pașcani la Su ceava, ori de la Târgu- Neamț la Fălticeni.

Mihail Gavril, licențiat în pictură și artă monumentală, pe care le îmbină, de altfel, într-un ansamblu riguros, cu o viziune clară, limpede, își alege temele atât din zona ceremonial-religioasă, cât și din aceea a granițelor mistice, hotarul nevă zut al omului cu lumile sale imaginare.

Rezultă lucrări pline de o lumină divină, care uneori acoperă culorile evidenței, așa cum se cuvine regăsirii, iar alteori pare descompusă și restrânsă într-un spectru privilegiat sufletului, fără popas pe retină.

Dumitru Bostan, decanul de vârstă al grupului expozant, inginer cu aplecări in-

terschimbabile asupra artelor plastice, imprevizibile chiar, întrucât în lucrările sale nu primează detaliul, apanaj tehnic altfel, acesta se subordonează ansamblului ca sugestie, într-o concurență benefică a secvențelor geometrice și a culorilor. Invariabil calde, fără a străluci, clare fără a fi conturate. Profesorul sucevean Niculai Moroșan creează stări emoționale diferite, prin tematica abordată, de la nudurile nepersonalizate la schițele după natură cu inserții imaginare, prin culorile contrastante, diluate, decolorate ori puternic picturale, suprapuse uneori, pentru a pune în evidență mai degrabă cauza decât efectul imaginii. Lucia Pușcașu ne propune, pe lângă peisajele în determinarea primordială a lumii rurale proiectată pe margini de cer ca pe țărmuri de mare, câteva tapiserii inspirat încadrate într-un format alungit, reconstituind, precum stampele orientale, suprapunerile repetate ale omului peste aceleași ere pământești în revenire, pentru a i se îngădui continuitatea.

Ovidiu Buzec se evidențiază prin nudurile secționate zonal sau parțial reprezentate, poate pentru a fi degrevate de un eventual centru de greutate al imaginii, ori pentru a fi încadrate într-un decor din afara prim-planului. Stilizează în albastru trecerea prin desișul timpului în care se încurcă siluete umane, uneori, mult mai discret decât în realitate, ba chiar proiectate în cel mai îndepărtat pol al imaginii, echivalentul luminii de la capăt. Grafician și pictor, într-un evident echilibru, Mihail Voicu sugerează prin reprezentarea iconografică legătura cu divi- nitatea, poate chiar subordonarea posibilă și în plan artistic, până la mântuirea prin creație.

Natura moartă și îngropată în sine, printro incluziune a culorilor, este salvată de imaginile în oglindă, simetrii mai degrabă ale proporțiilor decât ale formelor, care se supun medianei temporale a naturii, acest univers mic la care accesul artistic este necondiționat. Precum deschiderea ferestrelor spirituale, realizată din nou la Galeria Regală Casino Sinaia, pentru cei care se agață, sistematic, deloc disperat, cu smerenia cuvenită artei, de orice asemenea întâlnire , în răstimpul tăcerii.

87

Nr.3-4 (65-66) 2023

Muzic[

www.revistaneuma.ro

Cum arde o perl[ Codruț rAdi trăi pentru muzică, a muri pentru muzică” a devenit și a rămas, în memoria unora ca mine, un slogan existențialist al anilor ‘70 din secolul trecut, atât ca „ formă sine qua non, dar și în spațiul mitic războinic, până la sacrificiu. Pentru că cei plecați, în devremele vârstei, de pe scenele muzicale ale lumii acesteia spre atotcuprinderea cerului, nu trebuie percepuți drept victime ale artei ci privilegiații ridicați deasupra ei. Exemple sunt sumedenii, de la Ottis Redding, Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison până la John Lennon și mai departe. Toți, dar mai ales fiecare în parte, adăugând pe culmile muzicii creațiile lor originale și memorabile. Unul din cei trei stâlpi ,,Flower Power”, mișcarea artistică molipsitoare poate tocmai pentru o altă veșnicie, rămâne Janis Joplin, compozitoare, textieră, voce inconfundabilă predestinată muzicii.

A

Desăvârșirea înseamnă a te confunda cu arta, dincolo de aparența normalității. La Janis Joplin inadecvarea la normalitate este timpurie, la fel ca și pasiunea pentru muzică. Are probleme cu aspectul fizic, iar faptul de a fi considerată un pic ciudată se va resimți, parcă, și în aparițiile scenice de mai târziu, cu smocuri rebele care îi acoperă fața ori ținute extravagante. Începe mai multe școli, neterminând niciuna, cântă folk, country și blues în diverse componențe. ,,A îndrăznit să fie diferită”, ceea ce i-a conferit o personalitate puternică, nonconformistă, social și artistic, premise, alături de genialitatea intrinsecă, ale devenirii și înveșnicirii ca legendă. Firea ei de introvertită o va trage permanent spre solitudine, așa își va începe cariera solo, încă de la 17 ani. După alți câțiva ani renunță și la Școala de arte frumoase și pleacă la San Francisco, unde își va petrece cea mai mare parte a vieții. Odată cu plecarea din Texasul natal, în 1963, încep și tentațiile cărora le cedează vrând-nevrând, se întoarce și re întoarce, într-o continuă neregăsire. Se logodește cu muzicianul Peter de Blanc, pentru o scurtă perioadă de timp, cât popasul la New York.

Cântă, printre alții, cu chitaristul Jorma Kaukonen, viitor membru al formației Jefferson Airplane, apoi ca solistă a trupei Big Brother and the Holding Company, înregistrând împreună, în 1967, albumul cu același titlu ca al formației, iar un an mai târziu albumul Cheap Thrills. Adeptă a libertății de exprimare, dar și a creativității pe scenă, concertează cu mari trupe ale vremii, Grateful Dead, Jefferson Airplane, Quicksilver Messenger Service, ori alături de Jimi Hendrix, Joan Baez, The Who, în marile concerte de la Monterey și Woodstock.

Se desparte de grupul căreia se raliase, fără a fi fost puse în valoare calitățile ei vocale. Va opta pentru o carieră muzicală solo, semnând un contract în acest sens cu renumitul producător Albert Grossman. Un an mai târziu va concerta cu formația Kozmic Blues Band, promovând o muzică avangardistă, amestec de rock, blues, soul, înregistrând albumul I Got Dem Ol’Kozmic Blues Again Mama. Un album totuși cuminte, melodios, împotriva curentului psychedelic la modă, poate în virtutea oboselii până la epuizare acumulată. Orice altă stare urmează amețelilor provocate de înălțimea la care poți ajunge, culmea de pe care nici nu mai contează dacă și când o să cazi, în afara simțurilor. Numai

muzica nu o trădează pe Janis Joplin, răvășită și desfigurată aproape în concertele din Europa, ea rămâne stăpâna propriei voci ale cărei inflexiunide jazz accentuează gravitatea, rezultantă a unei drame involuntare. Compexitatea vocii acoperă parcă, alteori, o bună parte din instrumente, precum în celebrele melodii Kozmic Blues ori Maybe, care îndreptățesc respectul cuvenit unei asemenea muzici. După excepționalul recital de la Woodstock, din 1969, unde starea de beatitudine, întrecându-se pe sine, a ridicat-o în slăvi, s-au succedat perioade contradictorii, ca toate trăirile ei, iar la începutul anului următor pleacă la Rio de Janeiro pentru o cură de refacere. În vară, după festivalul Express, împreună cu noua formație Full Tilt Boogie Band, formată după chipul și asemănarea artistei, începe înregistrarea albumului Pearl, o propunere muzicală mai sofisticată, adaptată tendințelor vremii. Printre ultimele ale albumului, piesa Mercedez Benz, pe care apucase să o cânte live o singură dată, evidențiază forța prin care Janis Joplin își strigă tot oful, dintr-o suflare.

Albumul, considerat și astăzi unul dintre cele mai semnificative ale genului blues-rock, se adaugă unei discografii esențializate, cu doar 4 albume de studio, dar aproape 15 filme ale concertelor susținute de Janis Joplin. El a fost lansat după șase săptămâni de la moartea cântăreței, survenită în timpul înregistrărilor, pe 4 Octombrie 1970, la 16 zile de la moartea lui Jimi Hendrix, în condiții similare, tragice prin motivație și triste prin semnificații. Aveam 13 ani, descopeream muzica și poezia, atunci când trupul artistei era ars, la solicitarea ei expresă, înveșnicindu-i totodată sufletul. Cenușa a fost aruncată deasupra Oceanului Pacific, iar după alte două săptămâni s-a organizat, tot la dorința ei, o masă de adio, de către sora sa și de către logodnicul Seth Morgan, cel pe care Janis Joplin l-a văzut, în ultima zi a vieții ei, în compania altei familii. Cinci recitaluri muzicale au fost susținute cu această ocazie de către prieteni, dintre care nu putea să lipsească Jerry Garcia împreună cu trupa Grateful Dead. Cine și cui să mai fi fost recunoscător, în această devălmășie a tristeții, când drumurile duc întotdeauna, dar niciodată la fel, tot acolo?

Cinemateca

88

www.revistaneuma.ro

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Cafea... \ig[ri... rAluCA fArAon eși e un răsfățat al criticilor de film, în special europeni, Jim Jarmusch e apreciat mai degrabă de spectatorii „marginali”. Nu este înțeles cu adevărat, filmele sale par excentrice, obscure, iar cinismul și aluziile literare (mai ales spre poezia lui William Blake și teatrul deriziunii), preferința pentru filmarea în alb-negru, trimiterile la cinematografia europeană de artă nu îl recomandă oricui.

Coffee and Cigarettes, un proiect la care a lucrat 17 ani, din 1986 (primul episod cu Roberto Benigni și Steven Wright, prezentat la Saturday Night Live), până în 2003, este recunoscut drept film capodoperă, opera unui geniu, relevând o lume a contrastelor prin secvențe scurte, instantanee aleatoare ale cotidianului, marcat stilistic prin câteva motive recurente: cafeneaua unde se consumă cafea/ ceai și se fumează țigări, tabla de la jocul de dame imprimată pe (fețe de) masă, perechi alcătuite din rude sau prieteni care sunt măcinate de anumite animozități sau se lasă antrenate în situații absurde. Filmul e alcătuit din 11 scurt-metraje (începe în Italia, dar restul secvențelor sunt din Statele Unite ale Americii), în general, cu doi protagoniști care beau cafea sau ceai și discută… despre (aparent) nimic. În episodul Renee, partenerul poate fi imaginat, cu umor negru, desigur, ca potențială victimă, deoarece tânăra superbă răsfoiește un catalog de arme. În alte secvențe, se integrează în discuția cuplului fie un chelner guraliv (Steve Buscemi în episodul cu gemenii), fie un actor celebru (Bill Murray, în propriul rol) care face pe chelnerul, în episodul cu rapperii. În general, accentul este pus pe tensiunea (reală sau imaginară) dintre două persoane.

Phil Brown, în Fast Five: Jim Jarmusch’s Cinema of Cool, pe platforma de recenzii film-TV That Shelf remarcă, nu fără haz, că regizorul evită toate tendințele cinematografice contemporane din State, exceptându-le pe cele… pe care le creează el însuși. Adevărul e că filmele lui Jarmusch nu seamănă cu ale nimănui, originalitatea sa constă în realizarea unei opere de artă, în principal vizuale (faptul că a studiat mult în Europa, că a crescut la școala marilor regizori și-a lăsat într-un mod specific amprenta asupra stilului său ulterior de a filma), cu semnificație adâncă, în maniera unei opere literare postmoderne. Autoreferențialitatea este subtilă, dar apreciată din plin de fanii înrăiți. În Coffee and Cigarettes, segmentul Jack Shows Meg His Tesla Coil face referire la Dead Man (1995), prin tăcerea anxioasă a lui Jack. Somewhere in California aduce aminte de Down by Law (1986). În Strange to Meet You, Roberto Benigni ia supradoze de cafeină și nicotină într-o cafenea ai cărei pereți sunt vopsiți cu graffiti, la fel ca în Down by Law. Legătura cu Parisul, din segmentul No Problem, este o trimitere la Night on Earth (1991). În Twins, prin protagoniști, se face legătura cu Mystery Train (1989), inclusiv prin Steve Buscemi etc.

Cuvântul-cheie care se impune pentru Coffee and Cigarettes este contrastul. Vizual, este adâncit prin nuanțele de alb și negru (în unele secvențe, predomină obscuritatea, în altele, luminozitatea), prin figurile geometrice (cercul ceștii filmat de sus în contrast cu pătratele din tabla mesei sau a feței de masă care reconstituie tabla de dame sau șah), prin jocul de lumini și umbre de un mare rafinament. În contrast sunt și tonalitățile discuțiilor: unele sunt derizorii, chiar prostești (scena italienilor prieteni care discută

D

despre cât de nociv e fumatul, despre alimente și alte fleacuri), altele sunt profunde, vizează tensiuni sufletești verosimile (scena de la hotel dintre cele două verișoare, una actriță, alta – pierde-vară, jucate exemplar de Cate Blanchett, în Cousins, sau Cousins?, în care Alfred Molina va fi dezamăgit de ipocrizia lui Steve Coogan, actorii interpretând personaje care le poartă numele).

Contrast există și în scenele care amintesc de teatrul deriziunii, unde absurdul e încântător, produce umor, dar dezvăluie și grotescul rutinei cotidiene, al existenței fără sens. În prima secvență, un american și un italian se întâlnesc într-o cafenea, beau nevrotic espresso, iar italianul (Roberto Benigni) se oferă să se ducă la dentist în locul americanului, pentru că lui nu îi plăceau dentiștii, iar italianul nu avea nimic de făcut. De asemenea, în scena cu rapperii și Bill Murray, Delirium, actorul se transformă în propriile personaje comice, bea cafea din cana de 12 porții, se comportă bizar, într-un amestec de comic și tragic, deopotrivă. Contrast e și între scenele derizorii, fals tensionate și cele poetice. Prima, vădit absurdă, accentuând banalitatea și derizoriul, și ultima sunt stranii și poetice, încep și încheie filmul și îi oferă continuitate. În Champagne, personajul care susține că are o memorie slabă și nu este atașat de banalitate, refuzând un asemenea dialog, se agață, pur și simplu, de tușe poetice. Dacă prima secvență evidențiază dialogul banal, ultima îl condamnă.

Până la urmă, contrast e și în combinația de cafea (lichid, semn al inconștientului, al uitării) și țigară (sugestie a scânteii, a focului care distruge, purifică, trezește, alarmează). Există un substrat profund în fiecare secvență creată de Jarmusch, trebuie doar trezită în conștiință, în simțire, în plăcerea estetică. În rest, ritual și recurențe, o încântare vizuală, un film de care nu te saturi!

3) garettes (200 Coffee and Ci ch us iu: Jim Jarm Regie și scenar Ellen Kuras, , es m Frederick El o, ill iC D m To Imagine: Robby Müller t, , Cate Blanchet i, Steven Wright gn a, ni in ol Be M o rt ed be lfr Cu: Ro gy Popp, A i, Tom Waits, Ig Steve Buscem ll Murray Bi , Steve Coogan

89

Nr.3-4 (65-66) 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Desp[r\irea de D. R. Popescu, Conota\ii sumare la biografia §i opera unui mare scriitor, Vocea care îmi va lipsi, Surd în mine plâng ion CoCorA

D.R.P. cu Valentin Silvestru 16 ianuarie 1972. Citesc cu oarecare întârziere interviul acordat de D. R. Popescu lui Ilarie Hinoveanu, publicat la sfârșitul anului trecut în revista Ramuri nr. 12, în care îmi rețin atenția două mărturisiri importante, una cu privire la spațiul și mediul în care scriitorul a copilărit, numindu-și descendenții, iar alta cu referire la începuturile sale literare și la debut. Ambele la fel de revelatorii și în măsură să-i definească personalitatea și să definească repere spirituale de profunzime ale unei opere de mari dimensiuni. Dar să le citez și comentez pe rând. Prima conține zdate de ordin biografic: „Tatăl meu, Traian Popescu, original din Dănceu, Mehedinţi, după absolvirea școlii normale a fost repartizat ca învățător în judeţul Bihor. Mama, Maria Bențea, de profesie învățătoare, e de loc din Păușa, Bihor, comună unde m-am născut la 19 august 1935. Imediat după nașterea mea - adică în tomana anului 1935 - părinţii au venit cu posturile în judeţul Mehedinți, funcționând în diferite sate din jurul Dănceului (Cioroboreni, Jiana, Poiana Ciorii), unde erau bunicii după tată și unde am copilărit. Bunicii din Dănceu, Dumitru și Domnica Popescu, care au trăit până la 90 de ani, au avut mulți copii. Dintre aceștia au trăit șase. Cele cinci surori ale tatei s-au măritat în Dănceu, dintre care patru pe aceeași uliță. Florian și Floarea Bențea, părinţii mamei, au avut cinci copii: trei băieți și două fete. Eu nu am decât o soră: Viorica Popescu, născută la Dănceu, în anul 1941, absolventă a Facultăţii de Filologie din Cluj”. Așadar, dincolo de ironia subtilă a textului autobiografic, ironie atât de proprie personajelor din romane și piese, precizările acestea, cu o vizibilă tentă parodică la dogmatismul epocii, vizând anii de școală de la Dănceu și Oradea, apoi cei de studenție de la Facultatea de Medicină clujeană, abandonată după trei ani şi înlocuită cu cea de Filologie, au darul să lumineze un univers cu implicaţii multiple. În spatele lor se află un scriitor matur, original, cu un stil

deplin constituit. Deși este încă tânăr când se destăinuie, critica îl situează demult, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Fănuș Neagu, Teodor Mazilu etc., între scriitorii de referință ai generației ‘60, deveniți de notorietate pentru literatura română contemporană înainte ca vreunul dintre ei să fii atins vârsta de patruzeci de ani.

Adesea D.R.Popescu, și nu numai el, căci la fel se întâmplă cu Mazilu, Sorescu sau Băieșu, este inclus în categoria dramaturgilor care au cunoscut consacrarea în alte genuri literare. Ei se impun mai întâi ca prozatori și poeți și abia după aceea li se joacă și tipăresc piesele. D. R. Popescu nu se mulțumește cu o astfel de condiție, adică de autor care scrie accidental și teatru, el dă peste cap argumentul cronologic și vine cu o mărturisire edificatoare în legătură cu debutul său. Iată răspunsul la întrebarea Când și unde ați debutat?: „În 1953, în ziarul Crișana din Oradea. În același număr am debutat cu o poezie, pe care am semnat-o, și cu o proză, scrisă în colaborare cu Mircea Bradu, dar pe care a semnato numai el, aceasta, evident, fiind opera redacției, ca să aibă doi tineri condeieri în pagina culturală. Explicaţia acestei proceduri o poate da Stelian Vasilescu, animatorul de atunci al vieţii culturale orădene. Însă debutul într-o revistă literară l-am realizat în Steaua, în anul 1954, cu o schiţă care este şi în Fuga, primul meu volum, apărut în anul 1957 la E.S.P.L.A. Pe atunci A.E. Baconski era redactor șef la Steaua, Cornel Regman conducea secţia de proză, iar Gurghianu pe cea de poezie. E drept, la redacție am dus şi poezii. Dar Cornel Regman mi-a spus că sunt mai bun prozator.

Eu credeam însă de pe atunci că sunt mai bun ca dramaturg, având deja scrise câteva piese în trei acte, dar pe care nu cutezam să le prezint redacției, și bine am făcut”. Sau și mai concludent pentru ceea ce ne interesează: „Dramaturgia m-a preocupat în egală măsură de la început, însă norocul meu e că am apărut în

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Natalia Stancu, D.R. Popescu, Valentin Silvestru, Ion Cocora, Constantin Paiu (M[r[§e§ti, 1980) teatru mai târziu și nu m-am putut compromite mai devreme“.

Reiese din aceste confesiuni polivalenţa disponibilității creatoare a lui D.R.Popescu. Vocaţia lui dramaturgică este consubstanțială cu cea epică, fapt care dovedeşte că scriitorul e simultan dramaturg și prozator. Un studiu comparativ al prozei cu teatrul pune imediat în evidenţă foarte puternice similitudini de structură.

Proza - adică romanele și nuvelele - este, în cea mai mare parte, dialogată, personajele au ca trăsătură definitorie tendinţa de a-și obiectiva trăirile sufleteşti, de a le da o formă clară, minuțios explicită. Termenul psihologiei descriptive care le este propriu ar fi „extrovertirea“. Tot în proza sa vom găsi conflicte expuse tranșant, lipsite de ambiguitate în ceea ce privește semnificaţia existențială, conflicte care sunt rezolvate dur, violent. Un patetism liric animă, deopotrivă, mișcarea personajelor în proză şi teatru. Întreaga operă a scriitorului s-a dezvoltat (şi se dezvoltă) din nuclee de energie concentrată, susținute cu luciditate de o capacitate neobișnuită de autoanaliză. În subteran teatrul și proza lui D.R.Popescu se afirmă pe un fond de contradicţii complex, implică acte de violenţă și injustețe, revendicate de la realități sociale acumulative, marcate de tensiuni și coliziuni explozive. Personajele nu sunt numai prezenţe reale, ci și simboluri. Condiţia lor este, în fapt, urmarea firească a unor împrejurări previzibile, exprimă contradicţii şi relații care duc de obicei la un deznodământ tragic. Criza cu care se confruntă nu e nicidecum consecinţa accidentului sau hazardului. Ea se produce atunci când își dau seama că au trișat sau că au fost trișate, că rămânerea în afara timpului înseamnă autosuprimare, că pierderile şi deziluziile repetate duc la deprimare și lipsă de perspectivă. Autorul însă, indiferent că se manifestă în ipostază de romancier sau dramaturg, nu face o apologie a neputinţei şi inutilității, o acceptare a renunţării şi înfrângerii. Soluțiile propuse de el au ca alternativă un generos umanism şi afirmarea unui ideal de viaţă. Ceea ce apropie Pisica în noaptea Anului Nou și Accești îngeri triști de proză şi, în primul rând, de romanul F, este voinţa de justificare a responsabilității morale și sociale a individului. Atât în proză, cât și în teatru centrul conflictual se organizează pe relevarea unei grave crize de adevăr şi dreptate, pe afirmarea unei imperioase nevoi de libertate. Dar nu o libertate în sine, arbitrară.

Personajele nu sunt anarhice și disperate raportându-se la ideea de absolut. Într-un fel sau altul fiecare încearcă să se elibereze de convențional și false rigori sociale și morale. Libertatea la care

90

Nr. 3-4 (65-66) 2023

aspiră nu e una vremelnică, ci e asumată din interior, cu convingerea că adevărurile tăinuite vor năvăli până la urmă la suprafaţă oricât de monstruoase sunt și dificil de acceptat. D.R. Popescu o definește și caracterizează tocmai prin puterea de a înțelege și radiografia drama omului într-o stare limită de cumpănă, exacerbată in extremis, când tot ce este exterior firii lui cedează. Piesele și romanele surprind drama unor destine traumatizate, în esența lor exprirnă o filosofie, au marea înţelepciune a vieţii şi experienţei. Ce apare câteodată bizar în caracterul și actele unor personaje nu denotă decât un mod de apărare și dorința de a se păstra demne și integre. D.R. Popescu investighează condiții umane tragice, în împrejurări-limită, cu psihologii complexe, care nu rămân numai pitoreşti sau trec neobservate.

Cum ceasul adevărului nu poate fi amânat la nesfârșit, acesta va izbucni delirant din inconștientul unor fiinţe aflate undeva între viaţă și moarte.

Proza şi dramaturgia lui D.R.Popescu contează cu precădere pe un fond de probleme comun. În amândouă domeniile scriitorul se manifestă cu aceeași vitalitate artistică. Travaliul său nu urmărește să exprime altceva, ci să exprime altcum. Altfel spus, cred că ceea ce face diferența între cele două genuri sunt doar modalitățile de amplificare și adâncire a unor teme. În rest, vorbim de o operă unitară, dar nu de una ce reprezintă un tot. Mai degrabă le-aș vedea, de aceea, ca pe niște secţiuni distincte în accepțiunea pe care F.D. Batișkov o remarcă în cazul lui Cenov.

De fapt, la D.R. Popescu unitatea dintre proză și dramaturgie este asigurată de dinamica interioară a celor două genuri, fiecare în parte compozițional și ca viziune structurându-se într-o metaforă existențială chiar dacă aparent lasă impresia că vehiculează aceleași semnificații și sensuri. Pe de altă parte, o proză nunţat dialogată, să zicem, nu e decât un indiciu formal că în spatele ei s-ar ascunde un virtual dramaturg. Dau ca exemplu dialogul din romanele lui Hemingway și faptul că singura scriere dramatică a marelui scriitor american s-a soldat cu un eșec. Revenind la D.R. Popescu, nu exclud posibilitatea, în spiritul confesiunilor din interviul citat, ca dialogul din proza lui să fie o dovadă a preocupărilor sale pentru teatru şi nu invers. De altfel, dacă urmărim cun a evoluat, în ultimul deceniu, romanele și piesele lui similitudinile dintre prozator şi dramaturg apar şi mai evidente.

Convenţia literară, indiferent de ce gen e vorba, nu e câtuși de puțin una restrictivă formal, ci stă sub semnul acelorași canoane din punct de vedere al elaborării. Romanele din ciclul Viața și opera lui Tiron B și piese precum Omul de cenunșă, Dalbul pribeag sau Mormântul călărețului avar sfidează construcția clasică, nu o mai egalează pe aceea din Vânătoarea regală sau Balconul, actiunea se derulează pe mai multe nivele, e voit prolixă, spațiile temporale se suprapun, structurarea lor făcându-se mai mult după criterii proprii scenariului cinematografic.

01 ianuarie 2015. Fac un bilanț al sărbătorilor, dar asta nu mă împiedică să constat că sunt apatic, că parcă nici nu știu cum au trecut. Mă gândesc la D.R Popescu. A stat până la mijloc de decembrie în spital. După operaţia la ficat făcută de Irinel Popescu au urmat o serie de complicaţii. Infecţie urinară, deranjament la stomac, apă la plămâni… Ori de câte ori a fost posibil în toată această perioadă am vorbit cu el seara la telefon. Era deprimat, vizibil bântuit de neliniști și teamă, dar încrezător că până la urmă va birui răul abătut asupră-i. Pe mine, în schimb, numai gândul că aş putea trece prin asemenea încercări m-ar da gata... Tot mai mult mă obsedează de o vreme că 2015 este ultimul meu an de viață. Prietenii mei, Mircea M. Ionescu, Nae Prelipceanu, merg la medic, fac investigaţii, analize, urmează tratamente… Chiar tatăl

91

Nr.3-4 (65-66) 2023

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Al[turi de Constantin |oiu §i Octavian Doclin Danei e cu analizele la zi. Eu neglijez totul, nu fac nimic să mă salvez, deși organismul îmi dă atâtea semnale. Acele semnale despre care Marin Sorescu, fiindu-i în preajmă câteva ceasuri într-o seară de vineri, mă atenționase, cu o noapte și o zi înainte de a-și găsi sfârșitul, că ar trebui să le bag în seamă, că ar fi cazul să nu bravez și să le dau importanța cuvenită, să nu procedez ca el și să mă trezesc când e prea târziu, căci fiecare purtăm în noi o boală fatală. I-am promis că așa voi face. Dar nu am făcut-o până acum. Dintr-o inconştienţă inexplicabilă, din comoditate, din frică de neprevăzut, din laşitate... În ceea ce privește Crăciunul, recunosc că a fost fast. L-am petrecut la Cogealac, în Dobrogea, împreună cu părinții Danei și rude apropiate, armâni de viță, cu respect pentru sărbătorile și tradițiile creștine trăite la o cotă ridicată de bucurii și exaltări. Mâncare și băutură din belşug! Voie bună maximă. Costel, fratele Danei, e inepuizabil în harul cu care ne ține permanent în priză. Manuela, soția lui, poartă în priviri o sfială de eternă mireasă. Victoria, mamă și bunică, uită de orice oboseală când se pune pe cântat și se avântă la joc. Gică, soțul, un hâtru blând, ne aduce aminte că oamenii buni mai și ciocnesc câte un pahar. Cuscrii sunt și ei la înălțime. Mărioara e zgârcită oarecum cu excesele de exteriorizare. Pe când Mihai ne îndeamnă cu autoritate de fermier șef să ne înfruptăm fără grijă din bucate fiindcă sunt garantat eco. Copiii, Bianca și Tudor, încă nu au terminat să scotocească prin cutiile cu cadouri de sub brad. În ciuda insistențelor de a rămâne până după revelion, deși ispita era mare, am ales fără să ezităm o clipă să ne întoarcem la București și noaptea dintre ani să o petrecem în doi. În casă, singuri, fericiți, fară să ne dorim să fim în altă parte sau să avem pe cineva în preajmă. Am pășit de mai bine de zece ore într-un nou an. Dana s-a culcat. Eu stau în fotoliu și-i mulțumesc lui Dumnezeu că există şi a fost foarte bun cu mine. Femeia alături de care trăiesc e un miracol și face parte dintre darurile lui. Nu ştiu dacă sunt vrednic de ce mi-a dăruit. Spre prânz îl sun pe D.R. Popescu hotărât să-i povestesc despre sfatul cu tâlc testamentar ale regretatului nostru prieten. Vorbim aproape o jumătate de oră de una, de alta, de scriitori și năravurile lor, bârfim chiar, ceea ce-mi dă sentimentul că se simte bine și că nici eu nu am motive să mă simt altfel. Și iată că am mai bifat un revelion.

10 aprilie 2017 (fișă). În Cezar, măscăriciul piraţilor e de remar cat construcția ireproşabilă, fiecare replică fiind un gest de inteligenţă până aproape de virtuozitate, fiecare scenă respirând culoare şi farmec.Totul e un joc mereu reluat şi amplificat de oglinzi şi măşti, cu răsturnări de planuri. Ce contează pe contraste,

pe trucuri, caracterele sunt când supradimensionate, diform şi ilar, când reduse la simple pretexte. Caricaturalul e alături de un dialog colorat cu ticuri şi prefabricate verbale o sursă verificată de imprevizibil şi umor. Dar poate că cel mai profund subliniază sensurile parabolei autorul însuşi într-un cuvânt adresat regizorilor: „Cezar doreşte atât de multe - spune D. R. Popescu - încât devine un ins abstract, care nu poate să existe cu adevărat. Și care poate fi înlocuit cu oricine. E ca un soclu ce suportă orice statuie.

Devine o idee, nu un individ. Și nici detaliile fizice nu mai contează, fiindcă, așa cum visele sale pot fi „transferate” în alte capete, și chelia sa celebră poate fi opera machiajului. Nu Cezar, deci, a creat epoca ce-l consemnează (și pe care și el o consemnează), ci istoria a avut nevoie de un ins care să poarte numele acelei epoci”. Vasăzică între împărat și epocă există o interdependență totală. Nu numai că se creează reciproc, dar și se fac necesari.

19 august 2020. Parcă mai ieri Gelu Negrea m-a sunat la telefon să mă roage să scriu un text pentru un volum omagial dedicat lui D.R. Popescu la optzeci de ani. Fără să stau pe gânduri, cum ar fi fost de obicei normal, cumpănind dacă voi putea să-mi onorez sau nu solicitarea, i-am răspuns pe loc afirmativ, cu entuziasm chiar. Nu aveam motive să mă îndoiesc că nu mă voi achita la termen de ceea ce îmi asumasem. Chiar dacă vestea că a intrat în „liga“ octogenarilor am primit-o ca pe o lovitură de teatru, fiindumi de-a dreptul imposibil să-i dau crezare. Îl văzusem prima dată, graţie unei întâmplări cu iz anecdotic, în 1958, în Cluj, unde venisem, după ce am publicat un grupaj de poeme în Steaua, să dau examen de admitere la Facultatea de Filologie. Într-o seară ieșisem în Parcul Central pentru a mă detașa puțin de Istoria Universală la care întreaga zi repetasem nonstop. Stăteam pe o bancă, priveam în jur, dar obsesia examenului de a doua zi nu mă părasea. Teama și emoția aproape că mă paralizau. Deodată atenția mi-a fost atrasă de un grup de tineri gălăgioși care umpleau aleea principală. Râdeau, făceau glume, se ironizau, vorbeau așa de tare că aveam impresia că se aud și în centrul orașului. Am înțeles că vin de la o partidă de footbal din complexul sportiv „Victor Babeș”, dar și că la sfârșitul ostilităților poposiseră în jurul unor halbe de bere pe o terasă din vecinătate.

Niște exaltați mi-am zis, sigur un grup de studenți în vacanță.

Deodată însă am auzit rostindu-se enigmaticile inițiale D. R. și nu am avut nicio îndoială că e chiar scriitorul pe care îl admiram. Era foarte tânăr, abia împlinise douăzeci şi trei de ani, dar numele său dobândise deja faimă naţională odată cu volumul de debut, Fuga.

Au trecut de atunci peste şase decenii în care continuăm, fie că ne place, fie că nu, să îmbătrânim împreună. Și tot de atunci nu încetăm să ne întâlnim sau vorbim din când în când la telefon. O dovadă că relaţia noastră de prietenie a rămas mai presus de miopia vremurilor, trainică, fără hiatusuri. Cât priveşte opera lui de până în 1990, de la Fuga la romanul Oraşul îngerilor, de la prima piesă tipărită şi jucată, Vara imposibilei iubiri, la ultima, Moara de pulbere, sunt convins că nu există vreun titlu de carte pe care să nu-l fi citit ori de spectacol pe care să nu-l fi vizionat. Nu aşa vor mai sta lucrurile şi după 1990. Acum lecturile mele încetează să mai fie complete. Bunăoară, din cele zece volume de teatru publicate în ultimele trei decenii nu am citit decât patru, Diavolul aproximativ, Cucul de fier, Mireasa vagaboandă şi Epistolă către englezi. La capitolul lecturi ar fi nedrept să omit, pe de altă parte, şi două cărţi de eseuri, Complexul Ofeliei şi Dudul lui Shakespeare, ambele o desfătare de idei insolite, surprinzător puse în pagină, cu argumente şi o tensiune intelectuală ce denotă capacitate

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

DRP, Mircea Tomu§, Aurel R[u neobişnuită de a aborda teme de interes extrem. De asemenea, pe cât de acaparant pe atât de trăsnit, în perfect stil derepist, este în opinia mea și romanul Călugăriţa Lucrezia Buti.

10 septembrie 2022. Încerc din nou să stabilesc un contact cu DRP, dar degeaba, telefonul e mut. Azi dimineață, în jurul orei zece, primesc telefon de la Mircea M. Ionescu și mă informează că a reușit să comunice cu el. Bănuiește că e într-o stare foarte gravă. Și lui i-a lăsat impresia că face efort ca să întrețină o conversație.

Nu mai am curajul să-i formez numărul din nou. Mă hotărăsc însă să o sun pe doamna Angela. Vorbim circa o jumătate de oră. Mă asigură că starea lui e staționară, dar mi se plânge că a devenit foarte irascibil. Îl înțeleg. La fel sunt și eu. La cel mai mic semnal de boală sar ca ars.. Oricum, dialogul cu soția sa, o persoană puternică, obișnuită să țină strâns frâiele în mâini, lucidă, a avut totuși darul să-mi alunge gândurile prăpăstioase și să-mi potoleaască puțin teama de neprevăzut. Până la urmă mă simt obligat să înlocuiesc nevoia unei discuții directe cu autorul Vânătorii regale, cum și al atâtor piese pe care le-am văzut în spectacole și despre care am scris, cu o lectură dintr-o cartesurpriză, O sută și una de poezii, unde redutabilul romancier și dramaturg se înfățișează în ipostază de autentic poet. Transcriu la întâmplare un poem scurt, intitulat Umbra, de o remarcabilă simplitate, dar profund și personal ca sens și vibrație lirică: „Umbra cade de pe mine/Ca un veșmânt./S-a făcut mică, sub tălpi,/A intrat în pământ//Și tare mi-e teamă/C-o să-i spun: ia-mă!//Umbra bătrână a curs de pe mine/Și nu era vânt/Nu apunea soarele-n ceruri/Când a intrat în pământ//Și tare mi-e frică/Și tare mi-e teamă/C-acum se strică/Și nu mă mai cheamă!”. Curios cum de brava noastră critică literară nu a găsit de cuviință să comenteze un volum-mărturie despre partea nevăzută a sensibilității unui mare scriitor. Să nu fi mâhnit, nașule! Ar fi nedrept să uit că mi-ai botezat cele două fiice, pe Laura și Ioana!

24 octombrie 2022. Această zi e ultima în care am mai auzit la telefon vocea lui D. R. Popescu. O voce epuizată, incoerentă, din care abia se mai deslușesc cuvintele. Înțeleg că starea sa de sănătate e una din ce în ce mai precară. Închid telefonul și rămân privind în gol și cu sufletul împovărat de durere. Mâna cu care mă străduiesc să scriu câteva rânduri nu mai are putere și pixul tremură în ea. Încă nu mi-am pierdut speranța într-o minune. Și totuși nu am curajul să o sun pe doamna Angela și să o întreb cum se simte. Nu realizez nicio clipă că ceea ce ar putea să se întâmple chiar și mâine e posibil.

92

Nr. 3-4 (65-66) 2023

18 noiembrie 2022. Veștile despre DR nu sunt defel îmbucurătoare. În continuare nu am curajul să o sun pe doamna Angela și timpul trece, trece, iar în mine un sentiment de vinovăție își face simțită din ce în ce mai adânc prezența. Lucrez în schimb cu furie, contra cronometru, la o carte despre opera lui dramaturgică. Scriu, șterg, iar scriu, iar șterg, nu mă mulțumește nimic.

Poate și pentru că teatrul lui, indiferent când a fost scris, în anii dictaturii sau în cei ce au urmat, nu încetează să fie o permanentă provocare. Piesele sale nu aş putea spune cu exactitate cât sunt destinate scenei şi cât nu. Ele depăşesc subiectul şi predicatul genului, devin nişte pretexte insolite de spectacol, dacă nu chiar nişte spectacole în sine. Sunt un amestec de realism şi imaginar, de ficţiune şi document, de eseu şi pamflet, de poezie şi reportaj, de reflecţie gravă, frazată în replică la limita aforismului. Uneori ating dimensiuni romaneşti, depășind două-trei sute de pagini de carte. Câteodată raportul în care se află cu scena e asemănător cu acela cu care se află şi Danton-ul lui Camil Petrescu. Acţiunea lor e labirintică, şerpuitoare, cu devieri şi paranteze ce aparent o complică. Senzația la lectură e mai degrabă că sunt un soi de romane dialogate. Abundă adesea de replici și monoloage lungi, greu de digerat în spectacol, oricât de hăruit este actorul ce le rostește, dar care păstrează totdeauna însă calitatea literaturii autentice, scrise cu mare talent, uneori chiar cu riscul de a se distanța de canoanele impuse de gen.Trebuie citit şi transpus pe scenă de regizori receptivi la valorile reale. Din păcate , astăzi, câştig de cauză au tot felul de textuleţe, situate la limita derizoriului manufacturier, livrate însă ca noutăți absolute.

24 decembrie 2022. Vin sărbătorile. Mă întreb mereu oare cum se simte DRP? Mi-e teribil de dor să vorbesc cu el. Să-i cer scuze că în ceea ce privește cartea continui să bat pasul pe loc. Nu ascund că acela despre care îmi propusesm să scriu reprezentă pentru mine un caz special nu numai ca scriitor, ci și ca om, față de amândoi fiind implicat profund sentimental.

3 ianuarie 2023. Incredibilul s-a produs. Sunt năucit. Fără D.R. Popescu și lumea cd mș înconjoară e mai săracă. Dacă nu cumva și mai bogată în impostori. Îmi cer iertare lui Labiș că îi parafrazez un minunat vers și mărturisesc că de acum încolo nebăgat de seamă surd în mine plâng.

~n redac\ie la revista ”Tribuna”, 1973

93

Nr.3-4 (65-66) 2023

Rock

www.revistaneuma.ro

Uimitorul caz al trupei Savoy duMitru unGureAnu u cred că există în lumea muzicii pop-rock un caz mai ciudat și mai puțin explicabil decât al trupei Savoy. Firește, am restrâns lumea la România, unde numele Savoy a devenit aproape echivalent cu spoiala, păcăleala și impostura, deși trupeții pot fi instrumentiști de bună credință, talentați în felul lor, cu suficiente realizări ca să revendice un loc onorabil. Totuși, pasionații de rock, oameni cu noțiuni bine stăpânite în domeniul acesta atât de versatil, alunecos și imprevizibil, n-au milă: Savoy e o glumă! N-am intenția să-i chem la o eventuală judecată estetică pe domnii ascultătorii specializați, pretențioși, exclusiviști ori snobi, pentru care muzica trupei în chestie reprezintă o jignire, un atentat la adresa urechilor. Sunt destui. Poate mai puțini decât iubitorii harnicului ansamblu, al cărui traseu în scurta istorie a showbizului băștinaș este reprezentativ pentru societatea românească, de prin 1965 până după 2000 – hai, 2007! Reperele temporale nu sunt chiar întâmplătoare.

Odată cu schimbarea liderilor comuniști de la mijlocul deceniului al șaptelea, s-a schimbat ceva și-n viața oamenilor. Nu exprim vreo nostalgie sau apreciere la adresa politicii „de partid și de stat”, ci fac o consatare de bun-simț, acceptată de majoritatea istoricilor obiectivi: deschiderea spre Occident, recuperarea trecutului, industrializarea forțată sunt fapte incontestabile, deși repudiate de seria parcă nesfârșită a scribăreților propagandiști de modă nouă, unii stimulați financiar, alții frustrați că n-au (mai) apucat locuri la pupitrul vechilor directive. Deschiderea (sau destinderea) a ținut aproximativ până prin 1974-1975, încheindu-se în 1978, după fuga lui I.M. Pacepa, omul de încredere al lui Ceaușescu. Început cu vreo zece ani mai înainte, exodul muzicienilor de toate genurile a erupt atunci și, paradoxal, nu s-a încheiat nici azi. Fiindcă, într-o țară unde genul muzical majoritar preferat este maneaua de proastă calitate, să cânți rock, sau jazz, sau blues e un adevărat masochism!

Trupa Savoy s-a închegat pe la jumătatea anilor ‘60, în aceeași perioadă cu Phoenix, port-drapelul rockului românesc. Și, la fel ca în cazul Phoenix, inițiativa înființării și strădania menținerii în atenția publicului mai bine de jumătate de veac aparține unui personaj totalitar, impulsiv, posibil egolatru: chitaristul, compozitorul, vocalistul Marian Nistor. Pornită din modestul, dar puternicul orășel industrial Plopeni, Savoy a trecut prin tot melanjul pop-rock autohton promovat din răsputeri în perioada ceaușistă a comunismului made in Roumanie. La început, repertoriul era alcătuit din preluări de cântece populare, gen Ciobănașul, Mândrulița mea, Dorul etc. Trupa își găsise iute stilul propriu și publicul fidel. Putea să evolueze onorabil, cultivând genul „distracție de restaurant”, căutat de două categorii sociale așezate material la începutul anilor 1970: proletariatul îmburghezit și birocrația roșie. Ce-a determinat „schimbarea” de drum, tentația simbiozei de rock și folclor, așa cum reușise Phoenix? Am asistat la fiascoul ambițioasei prelucrări Căruța poștei, după Grigoraș Dinicu, într-un concert la Gala Săptămâna Top 1976. Nu mai știu dacă liderul Nistor purta bandana ce l-a făcut inconfundabil de ridicol, însă n-am uitat atitudinea lui orgolioasă pe când sufla în naiul

N

de el introdus pentru prima dată într-o melodie rock. Piesa îmbina mai multe genuri și influențe, nereușind să iasă de sub pulpana împrumutului recognoscibil. Iron Butterfly, Deep Purple, Uriah Heep și alte trupe atunci în vogă furnizaseră inspirația pentru cea mai neinspirată încercare de rock neaoș. Reacția sălii a fost concludentă: o indiferență ucigătoare! Nici măcar fluierături în batjocură!

Trupeții n-au ținut cont de asta, și-au urmat drumul, ajungând să aibă editate la Electrecord mai multe discuri LP decât oricare altă formație rock valahă. Legătura cu decidenții politici din epocă nu justifică aparițiile. Muzica Savoy era cerută și n-aș putea spune că melodiile lor erau complet lipsite de „cârlige”, adică elementele de atracție ce fac dintr-o compoziție oarecare un șlagăr multifredonat. Exemplu rămâne bucata Domnișoară, de mare audiență pe litoral și-n restaurante într-o perioadă frustrantă, când hiturile străine erau puse la index de nătânga ocultă ceaușie diriguitoare peste (in)cultura socialistă. De unde până unde pretenția post-decembristă că piesa a fost interzisă chiar de Ceaușescu, n-am idee. Însă, după căderea regimului ceaușist, dădea bine să te dai dizident și urmărit de Secu, deși evidența proclama strident: fusesei privilegiat!

Indiscutabil legată de „epoca de aur”, trupa Savoy a încetat să existe de facto în 1992, când liderul și-a asumat (re)numele și meritele, concediindu-și colegii. De atunci a ținut-o langa cu un soi de muzică și spectacol prizat de publicul televiziunilor de scandal, același ca înainte de 1989. E un exemplu de talent irosit?

Să nu exagerăm: atâta s-a putut!

C[l[torii

www.revistaneuma.ro

94

Nr. 3-4 (65-66) 2023

A fi sau a nu fi turistîn Danemarca? rAMonA Müller Când dai onoruri unui dobitoc, își va aduce ieslea alături de masa regelui Wiliam Shakespeare, Hamlet ărăsim Suedia traversând cu un feribot Marea Baltică și ne îndreptăm spre Danemarca. Trecem din Helsingorul suedez în cel danez. Traversarea între cele două țări durează 30 minute, care trec foarte repede admirând peisajele nordice. De pe vas se conturează în depărtare silueta Castelului Kronborg, Castelul Duhului lui Hamlet. Suntem acasă la Hamlet. Helsingor nu se remarcă atât prin multitudinea de obiective culturale, cât prin renumele unora dintre ele. Înainte de Evul Mediu localitatea era un sat cu profil pescăresc. În 1200 s-a construit prima biserică a cominității, Biserica Sf. Olai.

Orașul a fost fondat în jurul anului 1420 de către regele Eric de Pomerania, cel despre care se spune ca a inițiat și lucrările Castelului Kronborg sau Krogen. Acesta este situat la nord de Elsinore pe un sit de o mare importanță strategică, iar între secolele XVIXVIII a îndeplinit un rol major în nordul Europei.

Castelul este amplasat lângă mare, pe baza unei foste fortărețe, fiind înconjurat de șanțuri cu apă mâloasă. Deoarece regele Frederick al II-lea al Danemarcei a dorit să îi ofere frumoasei sale soții, Sophie, o nouă locuință, Kronborg cuprinde o curte spațioasă, dar și un interior decorat excesiv, iar ornamentele de gresie cu modele unice completează în mod remarcabil stilul renascentist. În aripa de nord au fost amenajate camerele regale și cancelaria, în aripa de sud o capelă, deasupra ei o sală mare de bal. Aripa de est a fost creată ca un pasaj, Galeria Reginei, prin care aceasta putea trece din dormitoare spre camerele de relaxare.

Faima castelului este dată și de petrecerile care țineau aici câte 3-4 zile, ca în povești. Erau invitate capetele încoronate ale Europei și alte persoane de seamă. Sala Mare (Sala Banchetelor) este una dintre cela mai stilate și cea mai mare sală de acest gen din Europa de Nord. Frederick al II-lea chefuia într-un mod extravagant. Împăratul se ridica și propunea un toast cu paharul în mână. În acel moment, tobele și trompetele începeau să bată, iar în afara zidurilor artileria trăgea salve de tunuri. Toată lumea se ridica împreună cu regele și se bucura de banchetul, unde se serveau mai mult de 24

P

de feluri de mâncare timp de trei zile continuu. Sala de bal era acoperită de tapițerii fastuoase, țesute în fir de aur. Multe dintre ele, expuse și azi, redau momente cruciale din istoria Danemarcei. La vremea respectivă erau considerate un mod de propagandă, care demonstra invitaților curajul și grandoarea regelui și a curții sale.

Ajungem în subsolurile castelului. Catacombele fostei fortărețe formează un adevărat labirint tehnic. Tot aici se găsește și statuia eroului național Holger Danske. De sute de ani acesta doarme în pasajele subterane și visează doar la pacea danezilor.

Conform unei legende, Holger Danske se va trezi și va ridica sabia în ziua în care Danemarca ar fi din nou amenințată de dușmani.

Povești de capă și spadă, intrigi și lupte pentru putere, războaie pentru teritorii, baluri și suspine din amor, toate în ansamblu formează țesătura istorică a Castelului Kronborg. În anul 1629 în urma unui incediu, singura parte rămasă intactă a fost capela reginei.

Se poate înțelege de ce Shakespeare a ales acest loc pentru povestea celebrului său personaj. Hamlet a fost pus în scenă pentru pentru prima dată la Kronborg în 1816 pentru a comemora 200 de ani de la moartea autorului, iar din 1937 piesa a fost jucată recurent. Aceste performanțe au atras nume mari internaționale ca Laurence Olivier, Vivien Leigh, John Gielgud, Kenneth Branagh, Derek Jacobi, Simon Russell Beale si Jude Law. Danemarca este o țară specială. Caste lele maiestuoase și coloritul vesel, parcurile bogate în verdeață și clădirile vechi, aerul medieval și străzile înguste, păienjenișul de canale și, în general oamenii calzi și primitori, te poartă într-o altă dimensiune. țara se remarcă și prin faptul că deține cea mai veche monarhie din Europa.

Copenhaga este un oraș cosmopolit cu o vibrație aparte. Fiind un oraș verde și cel mai bike-friendly din lume, aproape jumătate din locuitorii săi se deplasează cu bicicleta. Terenul drept, distanțele scurte, traiul și gândirea eco, prețurile reduse și timpul mai scurt față de cel înregistrat de mijloacele de transport în comun sau mașina personală au făcut ca mersul pe bicicletă să devină foarte popular. Numărul de biciclete

a depășit numărul de autoturisme. Fiind oameni foarte activi, danezii sunt moderni ca stil de viață și gândire, abordând un mod de viață sănătos. Nu așteaptă intervenția divină ca lucrurile să se întâmple, ei acționează.

Luăm orașul la pas. În limba română Copenhaga s-ar traduce Portul Comercianților. La început mă uimește invazia celor care pedalează, apoi treptat mă obiș- nuiesc chiar și cu multitudinea de semafoare destinate bicicliștilor. Cele mai multe obiective sunt situate în partea centrală a capitalei.

Piața Primăriei este un loc special, foarte larg, înconjurat de construcții cu o arhitectură aparte. Primăria este înălțată din cărămidă roșie în stil național romantic. Ne continuăm turul pe strada pietonală Strøget.

Din timpul lui Christian al IV-lea datează Bursa de mărfuri, o clădire ornamentală.

Emblematice sunt acoperișul și clopotnița formată din patru cozi încolăcite de dragoni cu o înalțime de 56 metri. Holmes Kirke este biserica favorită a familiei regale, unde în 1967 regina Margareta s-a căsătorit cu Prințul Henrik. În piața Hojbro Plads se află statuia ecvestră a Episcopului Absalon, întemeietorul orașului modern, dar și imobilul în care a locuit fizicianul Niels Bohr. După circa 750 m intrăm într-o piațetă ceva mai largă (Amagertorv).

O altă bijuterie arhitectonică este fascinanta Biserica Rusă. Cupolele sale aurite strălucesc de departe. țarul Rusiei Alexandru al III-lea s-a căsătorit aici cu prințesa Dagmar. Turnul Rotund sau Rundetaarn este dotat cu un observator astronomic, cel mai vechi din Europa. Tycho Brahe, suedez la origini, dar stabilit în Copenhaga, a adus contribuții importante în mișcarea planetelor și a catalogat peste 800 stele.

Sunt multe de vizitat în Copenhaga!

Sunt multe de admirat la structura acestui popor. Străzile orașului furnicar de biciclete și oameni te îmbie la fiecare pas cu amintiri în buticuri, magazine, locuri pline de istorie, dar totul într-o atmosferă diferită de hărmălaia latină și patosul din sudul Europei.

Este vorba de calmul și de bună dispoziția nordică. O seducție iremediabilă, conform citatului lui Hans Christian Andersen A călători înseamnă a trăi.

95

Nr.3-4 (65-66) 2023

Contre-pied

www.revistaneuma.ro

Dou[ pove§ti de familie Gelu neGreA irculă prin lumea sportului (și adesea chiar dincolo de ea) o sintagmă cu valoare de superlativ absolut (și uneori chiar mai mult decât atât). Când un jucător – sau antrenor, sau președinte de club, ori competent rupător de bilete la poarta stadionului – vrea să explice unui purtător legal de microfon reportericesc cât de bine spre minunat stau lucrurile și ființele prin ograda sa – respectiv, cum devine treaba cu unitatea de nezdruncinat spre monolit care îi strânge laolaltă și îi menține acolo pe membrii titulari și supleanți ai echipei lor de suflet, cu toții, uniți în cuget și-n simțire microbistică recurg la inebranabila metaforă a familiei: „suntem o adevărată familie”, „am devenit o familie”, „la noi în club domnește o veritabilă atmosferă de familie”… Și tot așa, pe coarda razachie, de-ți vine să crezi că fotbalul, plus alte o sută paișpe discipline – olimpice, în devenire sau fără șanse de omologare sub deviza CITIUS, ALTIUS, FORTIUS – au fost inventate din rațiuni și cu scopuri în primul rând matrimoniale și abia în rândul patru, banca de la geam, sportive.

C

ie, unul, povestea asta cu familia – fie și figurativ privind chestiunea – mi se pare, pardon de expresie, o aiureală, ca să nu spun direct, o suavă tâmpenie. După părerea mea sinceră și dezinteresată, visul sportivilor – inclusiv al jucătorilor de fotbal, că și ei sunt tot un fel de sportivi – trebuie să fie acela de a alcătui nu o familie, ci o echipă. Adică, așa cum ne învață wikipedia cea atotcunoscătoare, un grup de persoane care „interacționează, deliberează și gândesc într-un mod coordonat și cooperant, unite între ele de atingerea unui obiectiv comun”. Pe când familia?! Ce este familia? În cel mai fericit caz, o celulă! Desigur, nu una oarecare, ci nobila celulă de bază a societății, după cum ne-au băgat în cap niște inși de profesie filozofi – cam expirați și cam marxiști de felul lor, nimic de zis. Asta din punct de vedere istoric. Din punctul de vedere de drept, familia este locul geometric al tuturor posibilităților care se poate, după cum au decretat alți gânditori cu domiciliul pe malul drept al Dunării cărora noi, pentru lejeră identificare, le zicem bulgari. În fine, din punctul de vedere al realității reale, familia este locul trionometric al sentimentelor și sentimentalismelor de doi, maximum trei lei, al creațiilor și procreațiilor artistico-biologice cunoscute sau în curs de descoperire ori de acoperire din motive de jenă intelectuală, al compromisurilor, păruielilor, altercațiilor, beștelelilor, scărmănelilor și bruftuluielilor de periferie, urmate de mângâieri, giugiuleli, alintări, îmbărbătări, râzgâieli, sclifoseli, parigorii, dezmierdări și alte dulcegării și tandrețuri vecine cu lehamitea, greața și alte titluri de filme, cărți ori alte opere și capodopere. Întru exemplificare, mai la vale vă ofer pe scurt două…, două… nici nu știu cum să le numesc. Poftim: două situațiuni în care conceptele de echipă și de familie își risipesc aura metaforică, plonjând viguros în plin realism de tranziție! Și pentru că, sorescian, trebuie să poarte și ele un nume, vă las dumnea voastră latitudinea de a li-l oferi!

M

n prima dintre ele este vorba despre o echipă – și anume, echipa națională de fotbal a României – și despre o familie – și anume familia cunoscutului ex-fotbalist și actual antrenor Gheorghe Hagi. Acesta a confundat, pare-se, o figură de stil cu o realitate efectivă – recte echipa ca familie cu propria sa familie, supărându-se crunt pe faptul că selecționerul reprezentativei noastre l-a lăsat în afara lotului pentru meciurile cu două formații de toată jena, Andorra și Belarus, pe fiul său, Ianis. Flăcăul în cauză beneficiază

Î

concomitent de o calitate și de un defect. Calitatea ar fi aceea că este un jucător relativ bun, iar defectul îl reprezintă împrejurarea că, din cauza unei regretabile accidentări, nu mai călcase pe un teren de fotbal de vreun an și mai bine. Firește, în timpul ăsta, el a figurat în continuare printre echipierii formației scoțiene Glasgow Rangers, dar atât și nimic mai mult. Cele câteva patru-cinci minute în care prestase pe dreptunghiul verde nu-l calificau totuși să fie selecționat în vederea unor partide internaționale nici măcar de un coach de competența lui Eward Iordănescu și inclusiv contra unor adversari precum Andorra și Belarus pe care altădată România nu doar îi umilea, dar cu care, în plus, își rotunjea fără milă golaverajul. Prezența lui Ianis Hagi într-un astfel de lot nu reprezenta, așadar, nici un fel de mândrie, izbândă ori performanță. Pentru tatăl său însă era o chestie de ambâț personal și familial, drept pentru care Gică a stârnit o gâlceavă publică intempestivă la care – surprinzător sau nu – s-au raliat și alți câțiva foști colegi de națională ai redutabilului decar al naționalei noastre, amărât retroactiv și pentru că promoția lor (cu performanțe sportive altfel întru totul lăudabile) nu fusese onorată cu statuile pe care el le solicitase fără a le primi din partea contemporaneității ingrate. Domnul Gheorghe Hagi a pierdut în această circumstanță simplă, din care, fără un motiv rezonabil, el a făcut una delicată, o excelentă ocazie să-și vadă de treaba importantă pe care o are, în acest final de campionat, la clubul Farul Constanța… doua situațiune poate purta numele de distopie interogativă, unde orice asemănare cu fapte și personaje reale este absolut întâmplătoare. Să ne imaginăm, așadar, că prin fotbalul autohton conviețuiau doi frați: unul arbitru, iar celălalt purtător de bocanci cu crampoane. Cel din urmă a ajuns, la un moment dat, în lotul unui club din Capitală. Din păcate pentru el, clubul respectiv nu prea i-a prețuit calitățile tehnico-tactice și, după câteva luni, l-a pus pe liber fără nici o remușcare. Omul și-a găsit altă echipă și s-a dus în plata domnului care s-a dovedit a fi patronul cel mai generos.

Celălalt membru al familiei, arbitrul, s-a froasat profund și a devenit campion la jocul „Nu te supăra, frate” pe care, ulterior, l-a aplicat răzbunător și perseverent în modul în care l-a dus mintea și partitura fluierului său specializat în melodia folclorică „Fluieraș de os, mult zice pe dos”. Victimă a fost, bineânțeles, de fiecare dată clubul care se dispensase cu ușurință de serviciile lu frate-su, fotbalistul. De câte ori îi prindea la cotitură pe foștii coechipieri ai acestuia îi probozea fără îndurare cu tot soiul de pedepse regulamentare de le mergeau acelora fulgii. Ultima oară le arătase că golul înscris de Maradona cu mâna în poarta Angliei la World Cup 1986 și acordat de arbitrul întâlnirii era o micuță copilărie. El arătase centrul terenului la o fază în care unul dintre adversarii ălora care-i mătrășiseră frățiorul din Bucureștiul iubit luase, pur și simplu, mingea la subsuoară, traversase terenul cu ea în lung, o vârâse calm în poarta vinovaților și...

A

i, și ce se întâmplă, doamnelor și domnilor, într-o astfel de situ... ație? E gol? Se știe doar: arbitrul este suveran! Până unde se întinde însă suveranitatea lui? Nu se admit răspunsuri de genul: așa ceva nu se poate întâmpla, e absurd etc. De acord. Dar dacă admitem, prin absurd, că se întâmplă, golul rămâne, totuși, valabil ori nu? A fi sau a nu fi – aceasta-i întrebarea, nu aceea a lui Hamlet care habar n-avea de fotbal…

E

Culinar

www.revistaneuma.ro

96

Nr. 3-4 (65-66) 2023

Amintiri §i pohte copil[re§ti floriCA bud ă bucuram nespus când se apropia Sărbătoarea Paştilor, din mai multe motive. În avangarda lor venea Duminica Floriilor, când urma să primim păpuci sau sandale noi şi un viganău (rochie) nounouț, ce urma să fie cusut de lelea Helena, croitoreasa noastră de atunci, care locuia la câteva case de noi. Oarecum era și ziua mea de nume, dar fiind un nume nu prea agreat de mine, lăsam ochii în jos. Nu erau pe vremea aceea în Şulmedhi (Ulmeni) bolduri (magazine) cu haine de-a gata, existau bolduri cu materiale textile ce, musai trebuiau cusute. La Baia Mare, sigur nu ne duceau părinții, ca să ne târguiască diverse. Cel mult, mergeam la Cehu Silvaniei cu Cehanu un trenuleț mai mic. Cândva Ulmeni-ul se afla în raionul Cehu Silvaniei.

Bucurie mare aducea o rochie nouă. De obicei era de stofă cu mâneci lungi, Paștile puteau fi și în luna Aprilie, când era rece. Nu îmi plăceau stofele, fiind aspre. Se știe că mamele de la țară târguiau lucruri de calitate. Fie stofa triplu voal chinezesc, fie stofă românească, stofele erau stofe. Îmbrăcată, stăteam țeapănă cu mâinele îndepărtate și cu o atitudine, care o scotea pe mama din sărite. Mă săgetează și acum un fior neplăcut când îmi aduc aminte de acele rochițe. Îmi plăceau cele de vară: bubi-barșon ori din puplin, carton și mătase, de preferință de naturală. țepeni — pe tata îl strângeau păpucii, mama nemulțumită de cum arătam, îngrijorată că a sa corabie ar putea să nu corespundă unei zile de Paște, așa cum știa dânsa că ar fi trebuit să fie, eu nefericită în noua rochiță, sora Valeria-Ana, calmă - vrând-nevrând, mergeam dichisiți la biserică. Noroc că stăteam aproape de biserica veche, azi muzeu, în care mama avea strană. Bunica Valeria plecase la prima oră, neavând grija hainelor noi. Se îmbrăca de sărbătoare cu ce avea. Deși ea își cosea îmbrăcămintea, avea doar un rând de haine de sărbători de vară și unul de iarnă și hainele de toată ziua. Nici gând să se înnoiască anual. Ba mai mult spunea că unele femei merg la biserică doar de nelcoșag, să își arate hainele noi.

Mama era de altă părere. Muncea cât două, ca urmare când era vorba de Sărbători, toată familia trebuia să aibă ceva nou, mai ales partea feminină. Atâta bucurie avea dânsa, să se dichisească duminica și în Sărbătorile de peste an, ca apoi după slujbă să stea de vorbă cu prietenele. În timpul săptămânii nu își vedea capul de treburi. țanțoșă și cu zâmbetul pe buze, ieșea în evidență dintre celelalte femei, părea că nu are nicio grijă și nicio legătură cu truda zilnică, în care se arunca cu disperare ca într-un purgatoriu laboric. Şi apoi, odată cu Paştele vinieau... coptăturile şi alte bunătățuri.

Când eram copil, preot în sat era Emil Negruţiu (R.I.P.), Slujba de Înviere se făcea seara. Abia după ce dânsul s-a pensionat, slujba a început să fie oficiată la miezul nopţii. Îmi plăcea seara, nu îmi plăcea să umblu noaptea. După Slujba de Înviere, primeam Pasca (Paşti) care era făcută din prescură, coaptă în cuptor de către gospodine – însemntă cu prescuricerul – tăiată mărunt şi înmuiată în vin. Primeam pentru acasă câte o fingie (cană) şi luam Pască înainte de masă, în cele trei zile ale Sărbătorii, după ce rosteam de trei ori: „Cristos a Înviat!”. Dar pentru a primi Pasca, bineînțeles pe stomacul gol, trebuia să ne spălăm în lavorul de metal, în care bunica sau mamica aşezau o urzică, un ou roşu şi un bănuţ. Urzica,

M

să te facă aspru, harnic. Oul simboliza Paştele, iar bănuţul aspiraţia spre mai bine ori poate avea semnificația bănuţului dat la Marea Trecere.

Dar până să ajungem în ziua bunătăţilor de Paşti, trebuia să trecem prin purgatoriul pregătirilor din Săptămâna Mare şi prin postul, care la copii era doar vineri. În Vinerea Mare era post şi ajun.

Maturii țineau tot postul. De Paște pregăteam nelipsita salată de boeuf: din legumele şi pieptul găinii fierte în leveşă și leveşa pe găină de casă. Carnea găinii şi legumele urmau să fie fripte cu ai (usturoi) în oloi. Când am avut oi, făceam mielul umplut cu măruntaie şi ouă fierte, tăiate cubuleţe. În umplutură se puneau pe diagonală şi ouă fierte, întregi, în aşa fel încât, atunci când mielul urma să fie tăiat felii, să se aibă în perspectivă şi gălbenuşul, ca un simbol vesel al soarelui. Pe vremea aceea gălbenuşurile aveau culoarea galben-portocaliu, a minunatelor ouă de casă ale găinilor nestresate de vremuri. În zilele acestea, până și păsările de curte suportă greu încălzirea globală, petele solare, subțierea stratului de ozon și chimicalele din hrană. Umplutura era unsă cu unsoare de porc şi împănată cu slănină crestată şi apoi introdusă în cuptor, după ce se scoteau pâinea şi cozonacii.

De obicei, înainte de Paşti erau unii săteni care tăiau porci şi vindeau carnea. Aşa că făceam şi flechene (grătare) de porc, în tepşe (tavă), tot în cuptor. Nu lipseau piroşthile (sarmalele), fără de care nu putea să fie nicio Sărbătoare, lăsată de Dumnezeu.

De Paşti nu se făceau atât de multe coptături ca la Crăciun, pentru că nu erau frigidere şi ele se strâcau repede. Nu lipsea sucitura (cozonacul) cu nuci, brânzoicile, cornuţăii cu silvoiţ, frământaţi cu unsoare şi un strop de lapte acru și coptătura cu moşina. Din ca tegoria coptăturilor domneşti legate cu aţă – odată devenite domnişoare trebuia să aşteptăm udătorii, băieţii care ne stropeau cu parfum, ca să nu ne veștejim – nu lipseau prăjitura-televizor, foile cu sale-cale (amoniac), foile frământate cu bulion şi coptătura turnată cu cacao. În zilele de Paști participam cu toţii la concursul: cine are parte de oul magic, cel care să poată sparge cât mai multe ouă răscoapte, tocmai bune pentru rânza hămnisiţilor. Nu am putut mânca mai mult de un ou de Paște. Nu îmi plăceau, era prea fierte. Să nu aibă parte de neplăceri pascale, gospodinele fierbeau ouăle până când gălbenușul era aproape verde. Și, pentru când va fi să vină această sărbătoare, vă urez de pe acum: Paște fericit, alături de cei dragi!

97

Nr.3-4(65-66) G 2023

Ovidiu Pecican Românii. Stigmat etnic.

Patrii imaginare. O căutare istorică, Editura Humanitas, Colecția Istorie, 400 pag.

Cartea pornește de la un fragment din Cronica lui Grigore Ureche unde se află cele notate de Simion Dascălul la jumătatea secolului al VII-lea. De fapt, autorul dorește să demonstreze că autorul adevărat al Letopistețului Țării Moldovei este scris de Simion Dascălu ca o compilație de cronici, pe baza, doar, a manuscrisului pierdut al lui Grigore Ureche. O carte despre istoria unei istorii. O carte de istorie în adevăratul înțeles al cuvântului, foarte interesantă. (H.G.)

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

Anca Sîrghie Radu Stanca și Sibiul, Techno Media, 394 pag.

Gabriela Toma Crivacul, Editura Tracus Arte, 64 pag.

Autoarea realizează un volum cuprinzător care adună numeroase detalii biografice ale dramaturgului și poetului Radu Stanca precum și fotografii inedite. O activitate extrem de laborioasă se ghicește în spatele acestei întreprinderi serioase și minuțioase. Interesant este capitolul Izbânzi și neîmpliniri ale regizorului Radu Stanca, plin de detalii inedite. O carte merituoasă. (A.H.H.)

Un volum de poezie post-modernă și post-bacoviană, al doilea din palmaresul unei autoare foarte talentate. En-passant cartea este și un jurnal poetic al unei autoare lirice călătoare în America Centrală.

(A.H.H.)

Emanuela Bușoi O sută și una de poezii, Editura Academiei Române

Doina Cetea Dincolo, Editura Școala Ardeleană, 100 pag.

Volumul cuprinde șapte povestiri scurte, scrise cu talentul binecunoscut al prozatoarei din Cluj. Finalurile sunt neașteptate așa cum... era de așteptat. Gheorghe Grigurcu și Ștefan Borbély semnează pe copertă prezentări elogioase.

Mihai Ursachi Pajiștea rotundă din vârful unui ac, Editurile Știința (Chișinău) și Junimea 128 pag.

O antologie destul de succintă, realizată de Lucian Vasiliu, readuce în atenție poezia imcomparabilului magistru. Poezia lui Mihai Ursachi se dovedește rezistentă la trecerea timpului iar cultul său, întreținut mai ales în Moldova este în continuă creștere. „Acesta e autorul, el duce pe umăr un crin”.

Colecția de antologii lirice a Editurii Academiei are un format binecunoscut.

Volumul Emanuelei Bușoi, îngrijit de Florian Copcea, este probabil primul care se abate de la el, cartea fiind, fizic, mult mai mică. Emanuela Bușoi a avut o carieră meritorie ca profesoară de franceză, absolventă de filologie la Cluj, înainte de a debuta ca poetă la 62 de ani, în 2013.

De atunci a publicat câteva culegeri de versuri despre care au avut comentarii critice Delia Muntean, Daniel Cristea Enache, Paul Aretzu, Ioan Lascu și alții.

Vitrina cu c[r\i

Nr. 3-4(65-66) G 2023

Constantin Marafet Urma cailor de stejar, Editura Betta, 282 pag.

Maria Nicolai Postări pe cord deschis, Editura Eikon, 104 pag

Maria Chirtoacă Lecțioare de viață, Coresi Publishing House, 102, pag

Poetul, prozatorul și editorul din Râmnicu-Sărat realizează o culegere cuprinzătoare de publicistică. Ediția a doua revăzută și adăugită a volumului cuprinde texte în care autorul se referă cu generozitatea sa obișnuită la confrați și îi evocă pios pe unii dintre cei care nu mai sunt printre noi. Direct și implicit, autorul pledează pentru lectură și îndrăgirea literaturii, împotriva privirii superficiale a artei, care se opune uitării.

„O lume de imagini țâșnite dintr-o capacitate perceptivă remarcabilă”. Așa caracterizează criticul Christian Crăciun, în prefața lui, poezia profesoarei de română din Câmpina. O definire foarte exactă. Ar fi de adăugat că „postările” Mariei Nicolai se referă foarte adesea la cuvânt, la rolul limbajului și dificultățile expresivității, fiind în oarecare măsură arte poetice, reflecții la propria dicțiune lirică.

Între două volume de versuri, profesoara din Câmpulung, autoare Neuma, își acordă un răgaz pentru a scrie povestiri amuzante pentru copii, cu aspect de fabule.

Vulpoiul arivist și Măgarul suveran sunt doar două dintre personajele animaliere ale Mariei Chirtoacă care dau titluri unor texte din cuprins. Lansarea de carte a autorului de mâna a doua Grivei este un mare succes, nu pentru că ar avea talent, ci întrucât acesta e rudă cu influentul senator Lupu.

Valeriu Valegvi Cristofor al străzilor, Editura Axis Libri, 86 pag.

Ionel Rusu Din lacrimile cerului. Neadormiri, Editura Limes, 102 pag.

George Coandă Gara mare cu castan, Editura Bibliotheca, 256 pag.

Volum de memorii și fragmente de jurnal de lecturi al cunoscutului poet gălățean, dedicat memoriei prietenului său, scriitorul Dan Plăeșu. Cartea cuprinde numeroase citate care l-au impresionat într-un anumit moment pe autor. O scurtă istorie a sufletului meu, se sub intitulează culegerea. Prefață de Adi-George Secară, alt îndrăgit autor de la Dunăre.

Poetul și preotul Ionel Rusu, din Tecuci și care în prezent păstorește la Galați, este un autor prtolific (10 volume de versuri în nici 5 ani). Probabil îl ajută insomniile creatoare („neadormirea”) să scrie atâtea poeme de inspriație religioasă. Înainte de a se dedica poeziei, autorul a scris și biografii, precum cea a părintelui Constantin Galeriu.

Un roman mai aparte al neobositului poet și eseist Târgoviștean, convertit la proză. Cartea este mai degrabă un jurnal al lunilor lungi de pandemie, împărțite și numite de autor „săptămâni de peșteră”. Izolat din pricina molimei, personajul narator reflectează la viață și convertește (in)acțiunea cărții într-un șir de eseuri.

www.revistaneuma.ro

98

99

Nr.3-4(65-66) G 2023

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

Aceste volume se aflã in atent,ia cronicarilor nos,tri pentru eventuale recenzii extinse.

Mult,umim autorilor s,i editorilor.

Arcadie Suceveanu Terasa galbenă, Editura Arc, 136 pag Un nou volum de o deosebită eleganță grafică adună poezia la fel de distinsă a Lui Arcadie Suceveanu, cunoscută pentru ingeniozitatea ei. Textele, infuzate de sugestii livrești sunt și un fals jurnal de călătorie.

Itinerariile poetului sunt o combinație de realitate și imaginație. Scurte prezentări semnează Ion Pop, Nichita Danilov, Mircea V. Ciobanu și Alexandru Burlacu pe ultima copertă.„Pisica neagră de lângă noi/ e chiar posteritatea”, crede autorul.

Iosif Roca, Potirul cu amintiri, 204 pag., și Serafina din zori până în amurg, roman, 307 pag. ambele Editura ePublishers Autorul este membru al unei comunități numite, impropriu susține el, ceangăi.

El evocă o lume rurală, cea a satului de unde provine. Prozele scurte sunt mai degrabă niște secvențe memorialistice. Ele nu au caracterul unor texte literare propriu-zise și nu pot interesa un cititor din afara localității la care se referă. Aceștia eventual ar recunoaște locuri și personaje. Lipite între ele, asemenea secvențe vor să se constituie într-un roman, în Serafina...

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

NEUMA? NEUMA? NEUMA?

De ce

De ce

De ce

S

emnul vizual sub care stă NEUMA este un trandafir, această floare care transcende graniţele culturale, religioase, etnice, deoarece frumuseţea și armonia semnificaţiilor sale sunt un symbolon care are puterea de a ne aduce împreună. Trandafirul NEUMA este un trandafir înflorit, rosa centifolia, trandafirul cu o sută de foi, metaforă a cărţii și a revistei și vorbește despre curajul de a înainta crezând până la capăt într-un ideal. NEUMA este un semn de notaţie muzicală fără portativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi NEUMA este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunităţile monastice. Dincolo de această semnificaţie, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un proto semn care, în funcţie de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și disponibilitate de dialog cu

celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pier de pe sine, dimpotrivă, îmbogăţindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă. Revista NEUMA este o revistă cu profil cultural.

La fiecare două luni veţi putea citi un număr dublu care va acoperi teme de la literatură la istorie, de la teatru la filosofie, de la sport la educaţie, veţi putea urmări viaţa

100

Nr. 3-4 (65-66) 2023

culturală a românilor din diaspora și veţi putea descoperi împreună cu noi adolescenţi talentaţi la rubrica „Teen Spirit“, veţi afla care sunt cele mai recente cărţi ale Editurii NEUMA și îi veţi putea cunoaște pe autorii lor, iar despre complexa și bogata dramaturgie contemporană românească veţi putea citi în paginile consacrate teatrului, veţi afla despre cele mai noi apariţii editoriale prin recenzii ale celor mai recente și valoroase cărţi din literatura română contemporană și din literatura străină iar oameni de cultură din ţară și din străinătate vor fi mai aproape de cititorii noștri prin interviuri.

Credem cu tărie în importanţa și în necesitatea culturii, în rolul ei formator esenţial. Răspândind lumina culturii în întunericul ignoranţei putem să ne aducem contribuţia - o picătură - de armonie într-o lume frământată.

(Extras din Editorialul primului număr al Revistei NEUMA – 1-2/2017)

Gheorghe Lăzărescu

53 Fausticul Theodoros 55

Nicoleta Milea Relația literatură-viață ROMAN

Holban 57 Ioan Proza lui Costel Nedelcu FOCUS NEUMA

59 60

Gabriela Ana Balan Sângele unui poem nesfârșit Raluca Faraon Poezie de esență tare!

VOLUME NEUMA

Mihaela Stanciu

61 Viziuni despre viață Ana Dobre

62 De la singură-n simulator la regina trifoiului 63 64

Evelyne Croitoru Poezia Ramonei Müller atacă frumos Costel Nedelcu Până la cer te mănâncă pământul Sonia Elvireanu O privire întoarsă spre înăuntru CARTEA DE POEZIE

65 Simona-Grazia Dima - Oceanul iubirii VOLUME NEUMA

66 Flavia Adam - Planeta, încotro?

CARTEA DE POEZIE

67 Ana Ardeleanu - O integrală poetică Ardeleanu 68 Ottilia Așa cum știu eu, despre Poezie!

69 Ella Leynard - Iubirea ca destin CARTEA DE PROZĂ

71 Menuț Maximinian - Registre ale vieții 72 73

CARTEA DE POEZIE

Savu Popa Agonia observației și extazul semnificației Elena Abrudan - Cartea este o oglindă CARTEA DE CĂLĂTORIE

74 Răzvan Nicula - Grand Tour Calabria CARTEA DE BUCATE

75

Nicoleta Milea Din amintirile și pohtele unei Contese a Cuvântului

ETNOLOGIE

Menuț Maximinian Vrăjitoarele, la judecată ! (II)

76

George Volceanov Portret al traducătorului grăbit: Kocsis Francisko

78

TRADUCERI

POEZIA LUMII

Ibrahim Tiğ (Turcia) Mustafa Seyfi (Turcia) Dang Nguyet Anh (Vietnam)

80 81

VIAŢA CĂRŢILOR

Miruna Drăghici Templul viziunii – cântecele inocenței și ale experienței

82

Alexandru Jurcan Viața e ca funcția publică

84

TEATRU

ECRAN LITERAR

85 Alexandru Jurcan De la Belfast la Paris cu vaca Marguerite MUZICĂ

Codruț Radi - Îndreptățirea creației

86

Codruț Radi - Cum arde o perlă

87

Raluca Faraon - Cafea… țigări…

88

Ion Cocora - Despărțirea de D. R Popescu

89

Dumitru Ungureanu Uimitorul caz al trupei Savoy

93

Ramona Műller A fi sau a nu fi turist în Danemarca?

94

Gelu Negrea - Două povești de familie

95

PLASTICĂ

CINEMATECA

JURNAL TEATRAL ROCK

CĂLĂTORII

CONTRE-PIED CULINAR

VITRINA CU CĂRŢI

Florica Bud - Amintiri și pohte copilărești DE CE NEUMA ?

96 97 100

edituraneuma.ro revistaneuma.ro

2601

1608