Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro
susținător al proletcultismului și chiar un ideolog. Duplicitatea de care-l acuzau unii contemporani, Eugen Jebeleanu, de exemplu, era reală, nu doar o consecință a bolii de care suferea, intra cumva în fibra intimă a personalității sale. Însă, atitudinea schizoidă era comună în epocă și altora. Se manifesta ca un Procopiu din Cezareea – o față diurnă, alta nocturnă. El are, totuși, meritul de a fi încercat să rupă tăcerea, un fel de cortină de fier internă, autoimpusă, în încercarea de a spune adevărul. Zidul Puterii rămânea, însă, de nepătruns. Trebuia răbdare nu pentru a lupta, ci pentru a aștepta momentul revelării adevărului. Personalitatea lui se scindase, fără a fi duplicitar, ci în acord cu el însuți, cu convingerile sale intime. În exterior, afișa fața diurnă – manifesta aprobare, aliniere la politica zilei, mărturie fiind poeziile pe care le publica în revistele literare, în volumele de poezii. Într-o autobiografie din 1962, vorbind despre trecutul său, preciza: „...nu-nțeleg sub niciun cuvânt să reneg vreodată această primă luare de atitudine împotriva conformismului și rutinei, pe care, încă de la UNU am învățat să le detest...și continui să le detest”; în intimitate, releva fața nocturnă – cea de contestatar, de „dușman” al orânduirii, care transpare din atitudinea lui de revoltat și care determinase urmărirea de către Securitate, atitudine pe care o
36
Nr. 7-8 (21-22) IULIE-AUGUST 2019
încredințează Jurnalului și o susține în cercul de prieteni. „Lumea mai bună și mai dreaptă” în care crezuse cândva se dovedește o utopie. El sesizează demagogia sforăitoare, discrepanța dintre aparență și esență. Unii au fost tentați să vadă în Miron Radu Paraschivescu un nemulțumit al regimului, ale cărui așteptări de mărire nu au fost onorate. Negativismul lui s-ar explica prin acest egoism mărunt, un individualism care nu acceptă sacrificiul în numele solidarității, al colectivității. Pe meandrele vieții, el evoluează invers decât personajul camusian: de la individul solidar, lampadofor al unei ideologii promițătoare, dar false, la individul solitar, înăcrit de eșecuri, cu conștiința ratării în plan social și, mai rău, în cel al creației, acceptând greu eșecul. Miron Radu Paraschivescu a evoluat de la naivul Candid la omul dumirit asupra insidiilor comunismului. Revelația acestei dumiriri l-a transformat, dacă nu într-un rezistent autentic, nici într-un disident reflexiv, măcar într-un opozant, un etern eretic, care aspiră nu doar să supraviețuiască, ci să înțeleagă și să accepte un adevăr. De aceea, aș încheia interogativ: A fost MRP un anticomunist? Dar, înainte de toate, a fost MRP un comunist?...
Autenticitate și valori morale în poezia carcerală MAriAn nenceScu n cartea Aiud însângerat (ed. a II-a, definitivă, Piatra Neamț, Ed. Conta, 2009), fostul deținut politic Grigore Caraza (de două ori închis la Aiud, prima dată între 1950-57 pentru „crima de uneltirea împotriva ordinii sociale”, mai târziu, între 1970-77, pentru „propagandă împotriva ordinii socialiste”, fiind chiar ultimul deținut din Zarca Aiudului) relatează o secvență socială devenită, se pare, comună pentru universul carceral ce era România anilor `50: În gara Aiud ne așteptau un număr mare de milițieni. Cum închisoarea nu avea mașini pentru transportul deținuților, am mers pe jos, de la gară, la pușcărie... Convoiul nostru arăta trist, dezolant. În fața mea erau doi soldați în temen, desculți, atât de slăbiți că abia își duceau bocceaua cu cele câteva lucruri pe care le aveau. De picioare aveau atârnate lanțuri grele, de pedeapsă, care sunau sinistru și răscoleau praful de pe drum... Lumea se
Î
ferea de noi. Doar la geamuri vedeam cum se mișcă perdelele... (op.cit., p. 56). Scena amintește perfect una de din poeziile lui Radu Deme- trescu Gyr (1905, Câmpulung Muscel - 1957, București): Vineți, în amurgul citadin / Zornăind sub bura de venin / Poticniți în lanțuri și noroaie, / Strâmbi de lanț, de burniță, de foame, / Duceam boarfa noastră-ntr-o boccea / În orașu-n care nu ne vrea / Beat de aburi calzi, și de reclame (versurile din acest studiu sunt extrase din antologiile Șoim peste prăpastie, Ed. Roza Vânturilor, 1990, și Sângele temniței. Stigmate, Ed. Vremea, 1988). Din aceeași carte, reținem și episodul, halucinant, al pedepsei, în grup, a deținuților, din noaptea de 21/22 decembrie 1952, survenită în urma evadării a trei dintre condamnați: Când am ieșit din schimb, de la poarta fabricii, la ușa Celularului, străjuiau, cot la cot, două cordoane de gardieni. Stăteau fața în față, înarmați, care cu bâte,
care cu bucăți de metal, scurtături de lemn, ori ciomege. Odată cu înjurăturile, ne loveau sălbatic, unde nimereau. Doar câțiva am reușit să ne menținem pe picioare, până la ușa Celularului (ibidem, p. 87). Între ei, autorul cărții, și doi camarazi de celulă, Dumitru Oniga, „subiniginer și poet”, din Stupca lui Ciprian Porumbescu, și Dumitru Cristea, subinginer și el. „Dacă Oniga rămâne un erou al temniței și al credinței în Dumnezeu, Cristea a fost un adevărat martir”, conchide Grigore Caraza. Aprecierile se referă, în special, la calitatea lui Dumitru Cristea de „salvator prin memorie” al poeziilor lui Radu Gyr, pe care le-a memorat și le-a transcris, după eliberarea din detenție, suferind, pentru acest gest de curaj, încă o condamnare, la fel ca și Grigore Caraza. Amănunte despre acest caz unic de devotament literar extrem, găsim în romanul „puzzle” al lui Ioan Barbu, Vulturul