Revista Neuma nr.1-2/2024

anul Viii $ nr. 1-2 (75-76), 2024 $ 100 pagini $ 10 lei

www.revistaneuma.ro

RevIstă de cultuRă

editată de asociația culturală neuMa

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR D IN ROMÂNIA

INVITAT SPECIAL

OVIDIU

GENARU ANIVERSARE

L E O

ANI

BUTNARU ANCHETĂ

genuri Și specii literare INTERVIU:

MARIANA GORCZYCA, FELIX NICOLAU EVENIMENT EDITORIAL

Hau Kieu BicH Când înflorește lotusul

R

SUMAR

STUDII CRITICE NR. 1-2 (75-76), 2024

www.revistaneuma.ro

1 3 4 5 6 8 11 12 16 18

EDITORIAL

ESEU

Andrea H. Hedeș Crini sub Aurore Boreale

Simona-Grazia Dima Aerul tare al revoluției

CURSIV

TEATRU

Horia Gârbea, Elementar APARIŢII NEUMA

Cosmin Andrei Tudor O divagație aproape lirică

INVITAT SPECIAL

POEZIE

Ovidiu Genaru Gheorghe Grigurcu, Melancolia „marginii” Ramiro Sofronie, Enigma lui Rudolf Steiner

Liviu Franga Ultimele 24 de poeme ale lui Konstantinos P. Kavafis PROZĂ

EVENIMENTE

Leo Butnaru 75 „Drumul cu ieroglife” dialog cu Andrea H. Hedeș Poezie

INTERVIU

20 22

POEZIE

Liviu Capșa

23

ESEU

Mihai Barbu Despre oameni și șoareci...

Haiku-uri Daniela Șontică

28 29 30

32 37

Marilena Dumitrescu

38

Horia Al. Căbuți, Vinovății în noapte

39

POEZIE

Lucia Bibarț

41

PROZĂ

Rodica Bretin, Marea Doamnă

42

Romulus Moldovan

44

Carmen Duvalma Un apus de soare

45

Gabriela Ana Bălan Radu Liviu Dan Georgeta Resteman Delia Bodea Jacob

46 47 48

ESEU

ANIVERSARE

POEZIE

POEZIE

Ana Ardeleanu Maria Postu

Elena Abrudan cu Mariana Gorczyca Rhea Cristina cu Felix Nicolau

25

26 Gheorghe Glodeanu H. P. Lovecraft și fascinația misterului

POEZIE PROZĂ

POEZIE

Director: Andrea H. HEDEȘ Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Gheorghe Glodeanu, Alexandru Jurcan, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, George Volceanov Redactor asociat: Hau Kieu Bich (Vietnam), Ersin Engin (Turcia) Corector: Alexandru Hedeș; Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordache APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asociaţia Culturală NEUMA Revistă de cultuRă

www.revistaneuma.ro

www.revistaneuma.ro; www.edituraneuma.ro Email: redactia@revistaneuma.ro ISSN 2601 - 1905 ISSN-L 2601 - 1603

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor.

Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite

Editorial

1

Nr. 1-2(75-76) 2024

https://ovidiubujor.ro/

www.revistaneuma.ro

Crini sub Aurore Boreale

AndreA H. Hedeș e spune că Victor Hugo ar fi afirmat că religia trebuie să servească religiei, morala trebuie să servească moralei iar arta trebuie făcută pentru artă. Ideea a fost îmbrățișată de către poeții francezi parnasieni, mai apoi de către reprezentanții artei „burgheze”, pentru a se ajunge ca, într-o prelegere susținută la Universitatea Sorbona, filosoful Victor Cousin să o cristalizeze în bine cunoscuta expresie: L’art pour l’art, artă de dragul artei. Despre reversul acesteia, arta cu tendință, cei din anumite generații știu prea bine ce forme de expresie și ce repercusiuni a avut. Ca multe alte lucruri pe care le luăm de bune sau ca idei care nu mai au nevoie de nici o redemonstrare sau revizitare, pare că L’art pour l’art este un adevăr universal valabil, ușor vetust, puțin stingher în noua noastră realitate. Și totuși...

Astăzi, în societățile „libere”, există extrem de puternicele curente ale corectitudinii politice care au ajuns să îmbrace forme grave, rafinându-se pervers în linii de direcție de tipul cancel culture și woke, altoite cu un neo-marxism tot mai temut, flancate de puterea financiară a unor adevărate regate sau imperii corporatiste.

Să le luăm pe rând. Cancel culture reprezintă fenomenul sau practica de respingere publică, de boicotare sau de încetare a sprijinului pentru anumite persoane sau grupuri din cauza opiniilor sau acțiunilor lor inacceptabile din punct de vedere social sau moral: cancel culture poate ruina carierele, dar poate face și o persoană publică să se gândească de două ori înainte de a posta comentarii controversate. Cancel culture mai reprezintă atitudinile și valorile comune într-un anumit segment al societății care duc la o astfel de respingere publică a anumitor persoane sau grupuri: În cultura de anulare – cancel culture, ne numim arbitrii binelui și răul. Să ne amintim de statuile coborâte de pe socluri, de scoaterea din programa școlară sau universitară a unor opere canonice pentru că nu se mai află în concordanță cu noua corectitudine politică. În siajul acestei mișcări, dar dintr-un cu totul alt unghi, s-au înscris și acțiunile de anulare a unor spectacole de balet pe muzica clasicilor compozitori ruși, scoaterea din programa universitară a marilor scriitori ruși odată cu atacarea Ucrainei de către Rusia.

Woke este un adjectiv derivat din engleza vernaculară afro-americană (AAVE) care înseamnă„alerta la prejudecățile rasiale și discriminare”. Începând cu anii 2010, a ajuns să cuprindă o conștientizare mai largă a inegalităților sociale, cum ar fi nedreptatea rasială, sexismul și negarea drepturilor LGBT. Agenda woke include și critica structurilor de putere, dar și„trezirea”prin sprijinirea acțiunii afirmative, băile neutre din punct de vedere al genului sau îngenunchierea, în semn de protest, în timpul intonării imnului național. Denumită și„o formă de marxism cultural”, ideologia woke, la fel ca și cancel culture sunt foarte active în toate mediile, fie ele sociale sau on-line iar formele lor de „atenționare” a celor care, în opinia lor, nu se comportă conform acestor ideologii, merg de la reacții virulente pe rețelele de socializare, boicot, hărțuire online. Aceste ideologii sunt implementate, de multe ori, de coloși precum Disney dar, fără o agendă mărturisită, pot fi observate și în politica unor servicii de streaming, în filmele sau cărțile selectate la Festivaluri consacrate, în selectarea candidaților pentru admiterea în Universități, ș.a.m.d. Nu meritocrația, nu talentul, nu inspirația sau stăpânirea perfectă a unei arte, cu atât mai puțin frumusețea acesteia, stau la baza criteriilor pentru care o persoană sau o operă merită evidențiate. Fenomenul nu este

S

Editorial

www.revistaneuma.ro

2

Nr. 1-2(75-76) 2024

străin sau îndepărtat de noi, reverberații pe scena politică au arătat că persoana ingrată va fi pusă repede la stâlpul infamiei și nu se va bucura de susținători.

Fără a scuza actele reprobabile ale multora în timpul trecutului regim, în care s-au petrecut fapte abominabile și în care au existat cei care au comis, cu bună voie și chiar cu abnegație fapte monstruoase, dar amintind de vechiul proverb „după război, mulți viteji se-arată”, oare din pleiada celor care au ridicat piatra împotriva celor care au cedat în vechiul sistem și nu au ales să lupte, să reziste, să nu cunoască nici un dram de... frică sau lașitate, câți ar avea curajul astăzi, în România, nu oriunde în Occident, să ia atitudine sau măcar să reziste cu verticalitate noilor politici? Câți ar răbda să rămână în afara sistemului de valori a noii realități, a sistemului academic, editorial, ș.a.m.d. pentru a rămâne fideli propriei conștiințe? Într-o societate românească a mărunților inchizitori și a puriștilor, întrebarea nu e fără temei.

O altă problemă cu care se confruntă la noi arta, cultura, la noi, este minimalizarea până la ducerea în derizoriu a culturii, a artelor, a umanioarelor, a tot ce nu poate fi cuantificat pecuniar. Conștient sau nu, instruirea, educația, incluzând aici și cei șapte ani deacasă, tot mai greu de întâlnit astăzi, cu alte cuvinte bazele culturii, căci, nu-i așa, până la cultură e cale lungă, toate acestea sunt sistematic pulverizate, generațiile născute după revoluție fiind tot mai puțin pregătite pentru lumea ideilor frumoase, încarnate în cuvântul scris pe hârtie, în culoarea pictată pe pânză, în forma sculptată în piatră, în sunetul armonios al instrumentului muzical. Dar nici măcar pentru viața de zi cu zi nu sunt pregătite aceste noi generații. Toate evaluările internaționale, ale elevilor, ale școlilor, ale universităților, arată o degradare fără precedent, rușinoasă, a calității instruirii de bază, a competențelor și abilităților, a unui minim de cunoștințe care să permită mai mult decât un nivel de inserare primar în societate a tinerilor noștri. De unde să mai așteptăm de la aceștia aplecare spre lectură, timp dedicat artelor? Nu doar că nu au„competențele”și„abilitățile” necesare pentru a pătrunde în această lume, dar nu au nici nivelul economic, nici dispoziția pentru delectări intelectuale, câtă vreme sunt prinși în lupta pentru câștigul traiului zilnic sau, cei mai norocoși, atâta timp cât acceptăm măsurarea norocului în bani, sunt prinși în capcana bucuriilor aproape... instinctuale. Există o falie între creatori și public, între creatorii de artă, nu de conținut. Fără o direcție fermă, alta decât„România educată”eșuată lamentabil, pânza tocită de anii postrevoluționari, pandemici și ai crizelor economice se va subția tot mai mult, ducând la rupturi în constructul de identitate și civilitate și la insule de egoism barbar, de arbitrat, de dreptul celui mai tare, în lipsa meritocrației, a unui program de țară, a unei conștiințe superioare, unificatoare, catalizatoare. Din păcate, ne furăm singuri căciula. Nimeni din jur, nimeni din Occident, nimeni din Orient nu a lăsat educația la coada priorităților. Domeniile în care s-a investit cu precădere sunt cele care, după câteva generații, aduc recunoaștere și competitivitate la nivel intrenațional, plus valoare și bani în plan intern. În condițiile în care cetatea e asediată, pare că de 35 de ani încoace, ai noștri, dezbat despre sexul îngerilor. Rămân aceleași oaze de rezistență culturală, de inițiative personale, de inițiative private care își asumă un rol de Sisif într-o lume în care pietrele nu sunt doar cele rostogolite de pe munte ci și cele aruncate de cei din preajmă. Nici o șansă de conlucrare pentru a întări țesătura culturală, doar una din cele care, strat peste strat, alcătuiesc materialul viu al societății.

La ce bun poeții în vremuri de restriște? La ce bun exhibarea frumosului în literatură, cea mai vitregită dintre arte, la noi, când mai nimeni nu citește? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Până la urmă, ca cei care mai pot să„simtă”urma Zeului, ne-o amintește Heiddeger, sunt singurii care mai pot face legătura între lumea coruptă și lumea perfectă, paradisul ideilor. Frumusețea de negrăit a lumii celeilalte trebuie exprimată, adusă aici, pe pământ, un act de datorie, sacrificial, al poetului, al oricărui slujitor al Muzelor. Rezultatele sunt opere de o frumusețe nepământeană, împărătească, încercând să destăinuie ochilor obișnuiți gloria unui alt tărâm. „E nevoie de întuneric pentru a vedea cu adevărat Aurora Boreală”, spun locuitorii de pe malul lui Torne, râul ce curge prin Finlanda și Suedia. Chiar împinși în afara cetății, ei, poeții, vor umple câmpurile de splendoare, deschizând cerurile cu puritatea lor. Și nu va fi în zadar. Printre nebunii acestei lumi se vor găsi întotdeauna cei puțini care vor veghea să nu se stingă candela frumuseții, care uneori se identifică cu adevărul mai presus de toate, și care vor putea zări, în întuneric, Aurora Boreală de de-asupra exilatelor flori de crin și vor ști, flori și veghetori, că nu e totul pierdut.

3

Nr. 1-2(75-76) 2024

Cursiv

www.revistaneuma.ro

Elementar HoriA GârbeA ă gîndeam zilele trecute, la serialele pe care, foarte rar, le mai privesc la televizor, cu unele satisfacții. Cele care îmi plac și cred că nu numai mie sînt cele polițiste și chiar privesc unele filme de lung metraj de aceeași factură. Am văzut, de exemplu, o ecranizare mai recentă a Cîinelui din Baskerville. Era varianta din 2002, care urma celor din 1939, din 1959, a mai fost și o comedie prin anii 90, dar e și o versiune din 2022, realizată de și cu japonezi.

Dintre seriale îmi plac episoadele cu Father Brown (2013, dar a mai fost un serial în 1974 și un lung metraj în 1934), care extind întîmplările cunoscutului personaj al lui G. K. Chesterton, dar și cele cu Miss Marple. Într-o Anglie încă idilică, provincială se petrec fapte violente (crime) dar nu violența este dominantă și atractivă în acete filme, ci raționamentul detectivului, personaj puțin comic, dar extrem de inteligent și evlavios. Un nasture găsit în iarbă, un ciob de pahar sau alt obiect anodin duc detectivul amator, pe calea raționamentului impecabil, la descoperirea răufăcătorului și la eliberarea nevinovatului pe care vrednica dar obtuza poliție îl și umflase, de regulă, după metoda cuplului Jupîn Dumitrache - Ipingescu. În locul armamentului lui Rambo, părintele deține o umbrelă și în loc de limuzinele lui James Bond are o veche bicicletă. Dar mintea lui? Acolo stă totul, ca și sub pălăria demodată a lui Miss Marple care are drept armă doar o pereche de andrele.

Atracția față de acest gen de filme cred că stă în satisfacția că indiciile corect interpretate dau un rezultat favorabil, lanțul cauzalităților – lipsit de verigi slabe – se întinde neabătut. La final răul e alungat din comunitate și viața revine la curgerea ei pașnică, la micile tabieturi și glumele blînde.

Acum, cînd începe un an nou, bisect și cu patru rînduri de alegeri, ce ne-am putea dori în viața reală în afară de tihna previzibilului, iar raționamentele („elementar, dragă Watson”) chiar instrumentate de un Sherlock Holmes să ne poată pot arăta ce va fi, ce vom mai păți. Pînă și primul eveniment sportiv al unui an ce va fi plin de asemenea competiții sportive de mare anvergură, mă refer la Australian Open, a dus la niște rezultate uluitoare pe tabloul feminin pentru ca în finală lucrurile să revină la logica senină.

Ne putem întreba ce e mai bine: să avem parte de întîmplări insolite care să ne umple viața de ce nu ne-am așteptat sau să trăim cu impresia că totul decurge din cauză în cauză încît poți să-ți potrivești vestimentația după buletinul meteorologic. Istoria recentă a arătat că prima variantă nu este favorabilă decît celor care țin să trăiască periculos sau să părăsească lumea. O pandemie a izbucnit ca un foc într-o claie de fîn uscat și a fost stinsă misterios, deși tot mai pîlpîie. Un război a venit în miezul secolului și într-o zonă apropiată de centrul liniștit al lumii și ține de peste 700 de zile încît nici nu mai apare în partea de sus a ecranelor de știri.

Este firesc așadar să ne legăm speranțele de un viitor pe care să-l putem anticipa și să tragem nădejde că rațiunea și predictibilitatea ne vor lumina calea în anul viitor care, să nu uităm nici asta, este al optulea an de apariție al revistei Neuma. În tumultul vremurilor, chiar și o asemenea apariție de regularitate

M

este un semn de normalitate și aduce un anumit confort, un echilibru spre care tindem fără încetare. Întrebarea „eu pentru cine votez?” devine foarte actuală și așteptăm ca un sondaj să lămurească măcar o parte dintre răspunsuri. Și în acest caz, ar fi ideal ca raționamentul să conducă votul alegătorilor și nu impulsivitatea. Profețiile lui Nostradamus și harul mamei Omida n-ar fi cazul să domine cele mai logice înlănțuiri de cauze și efecte.

Sînt vremurile „palpitante” propice pentru faptele culturale?

Poate doar ca sursă pentru romanele și filmele viitorului. Aflăm de la știri că un copil a murit înecîndu-se cu o bucată de măr la o grădiniță neautorizată. Ce rezultă de aici? Că dacă avea autorizație grădinița, nenorocirea nu s-ar fi întîmplat? Că, după „cluburi” clandestine, aziluri de bătrîni neautorizate și agenții de turism fantomatice, există și grădinițe clandestine? La care unii părinți își duc copiii? Școli (oarecum) clandestine există sigur. Oricine – calificat sau nu – poate preda în fața unei camere video orice materie dorește, de la matematică la fabricarea colțunașilor. Iată așadar subiecte senzaționale care nu-și așteaptă decît scriitorii și scenariștii.

Dar mult mai fertilă – și acesta e scenariul dezirabil, inclusiv pentru cultura noastră – este calea rațională, a previziunii și planificării acțiunilor întemeiată pe cercetarea lucidă a datelor. Nu mi se pare deplasat să cerem fiecărui decident o abordare măsurată și imparțială. Numai astfel putem avea încredre că evoluția societății și a civilizației merg într-un chip firesc și în principiu ascendent, iar noile achiziții - în urma dezvoltării cunoașterii – au un rol benefic, fiecare generație fiind destinată unei vieți mai coinfortabile și mai senine decît a celei precedente.

Ce să ne dorim așadar la început de an ca și în fiecare zi decît să trăim acea fericire pe care Virgiliu o atribuia celor care cunosc cauzele lucrurilor, înțelegînd prin asta că ei pot, cu ajutorul rațiunii, să pătrundă și în consecințele lor, urmările derivînd cu necesitate din premise. Astfel ne vom apropia de viitor cu optimism și încredere, nezdruncinați de bănuiala că orice lucru poate avea efecte aleatorii care să aducă primejdii nescontate. Trebuie să recunoaștem că, deși secolul XX nu i-a răsfățat pe care care au viețuit în el, el a fost și unul al progresului, al eradicării unor maladii, prelungirii speranței de viață și al unei păci europene de peste 50 de ani. Trendul a urmat și în secolul XXI și, dacă am avut accidente de parcurs, ele s-au produs tocmai din cauza unor abordări iraționale, a depărtării de succesiunea cauzală care-l dirija pe Sherlock Holmes încă din epoca victoriană.

Nu tot ce se arată privirii noastre decurge în mod elementar dintr-un izvor cauzal evident. Dar inteligența umană poate stabili – trebuie să credem – succesiunile cele mai probabile, dacă nu sigure, acum, cînd știm, încă de la jumătatea secolului XX, că și hazardul are legile lui.

Astfel, cu optimism și încredere, ne vom apropia de momentul trecerii în al doilea sefert al secolului XXI. O elementară privire la evoluția umanitățiine poate fortifica în asemenea sentimente

pozitive.

Apari\ii NEUMA

4

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

LUMINI A ZAHARIA

COSTINEL PETRACHE C

et Dieu créa le chat

C

Horia Gârbea Lucia Verona §i Horia Gârbea Miruna Dr[ghici

Repovestire:

Traducerea versurilor:

L

e

Edi\ie rev[zut[ §i ad[ugit[

Ilustra\ii §i copert[:

Ed i t u ra NEUMA 2024

Editura NEUMA 2024

Editura NEUMA 2024

HORIA G}RBEA

Istorii de familie și alte amintiri

B

SANDU FRUNZ{

SECOND-HAND f

H

S

Gelu Negrea

ș

ROMAN

Editura NEUMA 2024

T

D

TEO CABEL

Copacul

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2023

Teodor S[r[cu\Com[nescu

ELINA ADAM

cu s, arpe

Din amintirile lui Sancho Panza

PROZĂ

ANTOLOGIE LIRICĂ

Editura NEUMA 2023

C A P T IVA POVESTIRI

Editura NEUMA 2023

Editura NEUMA 2

Invitat special

5

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Ca și cum eu deja sunt plecat

De îndată ce vestea neagră vă parvine scoateți-mi cărțile din raft și recitiți-le Veți rămâne surprinși de noua lor înfățișare cu alte înțelesuri: nimic nu mai e ca înainte vor apărea și rândurile nescrise pe care eu le-am ascuns în cele scrise Totul va fi mai profund și exemplar ca însuși ireparabilul și tulburele se va limpezi Altă lume veți cunoaște recitită fără autor Dar răbdare: dacă toți știm acest straniu adevăr de ce recurgeți în cruzimea așteptării? De ce amânați verdictul potrivit?

Citiți-mă ca și cum eu deja sunt plecat la bunici și mâine mă întorc copil acasă.

Cocktail 1

Viziuni cu fluturi pâlpâind deasupra turmelor de porci.

O să auzi cum grohăitul cade în extaz.

Se spune că soțiile fidele își dedau sânii mării.

Ca să ajung la vulturi eu presar munți pe șesuri.

Vezi cerul forfecat de fulgere. Frumusețea lovește cu orbitorul.

Norii din biografia mea s-au ivit din senin.

Da acum îmi dau seama că un arbore de trandafir ar fi prea mult.

Cal bătrân du-te la abator și spune-le că n-ai nevoie de ei.

Ce păcat ce păcat am iubit și n-am pierdut.

Ovidiu Genaru

Te lăfăi libertate și zornăi împrejurul lanțului. Nu uita cătușele sunt cu multmai discrete.

Piramidele: aceste geometrii pentru studiul tăcerii.

Nici nu vă dați seama ce complicată e combustia deșertăciunii.

Să nu ne opunem adorației pentru adevăr.

Numai acela e înger care trece prin geam fără să-l spargă. Ceilalți își taie venele.

Cocktail 4 Oameni suntem și dintr-o întâmplare uimitoare ne-am făcut stăpâni.

Când omul nu se mai poate cățăra în copaci el îi taie.

Am pescuit păsări o singură dată și numai în râul care urcă.

Ca să fim eleganți: ai dezântinerit bătrâne. E un compliment suportabil.

Pune mâna ridică zidul clădește și tu o lume mai bună pentru ignoranți.

Din fericire sunt exterior stelelor.

Cred că fiarele sunt plauzibile în ferocitatea lor. Eu sunt cel greșit.

Există și gloanțe ceva mai obosite gloanțe de duminică mai festive gloanțe oarbe care nu-și ating ținta. Acestea mă îngrijorează.

Recunoștință? Îndurare? Nici vorbă. Vom fi sfârtecați de uitare.

Sunt oameni care sc tem de timp. Răspunsul meu: o să treacă. Aveți răbdare.

Sunt un lord de mahala. Mi-am conferit noblețea singur.

Parfumurile minții se nasc în haosul de viscere putride.

Uneori căutându-mi mintea o aflu ascunsă în inimă.

Cândva am pledat pentru o fântână călătoare și n-am a fost înțeles. Acum e mult prea târziu.

Vă rog să acceptați că există și un chihlimbar al mizeriei.

Ochi distilați voi reușiți mereu un nobil cogniac de lacrimi.

E simplu. Îmbătrânim din neatenție.

Am constatat că ierarhiile mizeriei depășesc standardele frumuseții, Și doar nu sunt o fire depresivă.

Lavandă tu îți mărturisești singură răcoarea.

Amână-ți posteritatea altfel repede vei muri.

Colectând roua nu-i pâlnie să nu viseze floarea.

Doctore n-are rost anamneza în lacrima mea.

Când nu poți să scrii lasă-ți tăcerea liberă.

Cocktail 2

Pleacă Estul vineVestul ne-a rămas pe tejghea restul.

Mulți cred că cioclii nu mor.

Secol bizar. Sc construiesc ruini care-au mai fost.

Dacă vrei să-mi fii contemporan citește-mi Biblia cu lupa lui Marx.

Târg de vechituri: Rugina își refolosește fierul.

Ea simțea oglinda ca pe o rochie răcoroasă.

Fă-ți datoria trântore măcar fecundează-ți regina.

Cocktail 3

Doar unul ca Homer ar reuși să-și corecteze poemele postume.

Am observat că dacă aripa nu crește din gheară atunci e un simplu picior.

Nu ignorați lacrimile. Au și o puternică acțiune bactericidă.

S-a aflat că bestia sapă în bestie ca să-l afle pe licăritorul Iisus.

Eu mereu ascund visului poemul eșuat.

Rozul dacă nu-i de vârf de sân atunci e vânăt.

Lingușitorii la tobe și la flaute de-ar sucomba cetatea se va prăbuși.

Muțenia pădurii naște privighetoarea.

Poemele mele n-au vârsta mea.

Ca să nu mai urc uneori prefer durerea.

Ți-am spus de o mie de ori: scrie-te pe tine nu-ți jeli hârtia.

Hai la coasă măi Ioane. Pardon conașule că sunt pe internet.

Bați calul bați neputința ta omule.

Maternitățile refuzau să mă nască. Am făcut-o singur.

Te rog fără poezii. Sânii mei sunt sătui demagogia artiștilor.

Eh se știe cuvintele poemului sunt paralele cu limba vorbită.

Invitat special

6

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Gheorghe

Grigurcu

„Melancolia «marginii»” Senectute. Imaginarul (filme, piese de teatru, romane cu acțiune ostentativă), îl atrag tot mai puțin pe cel ajuns la această vârstă, deoarece în perspectiva sa însuși realul, scrutat atent, se apropie de imaginar.

Profilaxie. X se străduiește a-și adresa obiecții de care se teme că îi vor putea fi adresate de alții, și, pentru o sporită siguranță, mai improvizează câteva.

Așa-zisa naivitate, de la o anumită vârstă, la un anume tip de om, fie o gafă, fie o rană pe care se vede silit să și-o dezvăluie.

„Blaga, rămas inerțial în conștiința publică drept unul dintre «marii noștri clasici», alunecă spre un nivel modest de interes în rândurile elitelor culturale active: nu mai e citit cu plăcere, nu mai e jucat în teatre, filosofia e considerată «depășită» ș.a.m.d. Se organizează în jurul său ceremonialuri de celebrare, dar formale, tip «Zilele Lucian Blaga», susținute mai ales de intelectuali conservatori sau măcar respectuoși până la evlavie. (…) În rezumat: un scriitor cu imagine publică de «mare clasic», în realitate în cădere drastică de stimă și de influență asupra literaturii recente. Dintre autorii români considerați «cei mai importanți», e – probabil – «cazul» cu cele mai grele argumente de contestare și cu cel mai dramatic regres în ierarhie” (Ion Bogdan Lefter). Așa să fie oare? Nu e doar o eclipsă de moment?

O dezabuzare, o dezorientare a recepției?

Prea posibil un snobism al epocii. Oricum a constata un fenomen nu înseamnă implicit și a-l justifica…

Muzică așternându-se pe lucruri cum o pulbere imaterială.

A suferi înseamnă a avea o certitudine imbatabilă, cea a suferinței.

Apropierile dintre oameni necesare pentru a crea câmpul afectiv al fatalelor despărțiri.

O floare uitată în oglindă.

Îmi spune surâzător încă tânărul poet D.B.: „A fi lingușit de oameni de o anumită calitate înseamnă a fi cineva, nu-i așa?”.

Scrisul, o melancolie de tehnică sorginte.

„Temeiul vieții este conștiința existenței mele, dar nu a mea așa cum mă pricep eu, ci a celui care sunt, a celui care sunt cu adevărat. Restul doar pare a fi. Nu pot recunoaște că există în alte ființe decât un eu asemenea celui la care ajung când îmi eliberez propriul eu de tot ce-l acoperă și am conștiința că ceilalți oameni sunt tot eu” (Tolstoi).

Subtilitatea nu poate duce la monotonie.

Acele fibre de acută percepție a unui necunoscut familiar pe care ți le descoperi în momentele de relaxare bătând spre somn, probe ale unei vieți care n-a venit și care poate nici nu va veni vreodată. Deși, neîndoielnic, există undeva…

A.E.: „Te-ai gândit că dispoziția ta polemică e un semn al Sfântului saurocton al cărui nume îl porți?”

Timiditatea: un masochism involuntar.

A.E.: „Senectutea? Viață agonică în sine.

Nici nu mai e vorba de o suferință anume”.

Un actor care are parte de roluri reprezentând personaje importante sau autoritare, poate dobândi ca persoană o cotă de importanță corespondentă. Ori își poate aroga singur o atare importanță. A.E.: „Te gândești la Zelenski?”. Nu numai.

„Băutura nemăsurată și mâncarea copioasă caracterizează ospețele germanice.

Mitul cunoaște deja mistreții și cerbii a căror carne crește permanent la loc, oricât ai tăia

din ea, și cornurile din care băutura nu se epuizează niciodată. (…) În orice împrejurare există o deviere locală sau temporală într-o plăcere grobiană, așa cum o preferă indivizii de teapa lui Trimalchio sau Gargantua. La germani această decădere este intensificată de faptul că lipsa măsurii face parte din structura lor” (Ernst Jünger).

A.E.: „Vârstă târzie, aidoma unui pisoi care se freacă de picioarele tale, cerând ceva de mâncare.”

A.E.: „O idee cu toane aidoma unei femei”.

Regele Charles al III-lea e un peisagist nelipsit de talent, care a înfățișat inclusiv imagini ale Transilvaniei. Expoziție la Londra, cu 79 de picturi, în 2021.

Sete de a fi tu însuți pe cât cu putință, nu un hibrid. Susținută inclusiv de lecturi din autori cu care îți descoperi consonanțe emoționale. A.E.: „Joc al literaturii cu victimele sale…”

Clipe crepusculare pe care le urmărești prin fereastra camerei tale. Nuanțe de roz și, spre margini, aurii, de un rafinament extrem.

O pictură intemporală? Cobori ochii pentru a-i înălța din nou spre fascinanta imagine.

Un soi de arbitraj între realitate și iluzie, ambele cu putință.

„Poezia se fixează pe clipă și nu îngăduie speranța, consolarea rațiunii. Dacă ne apropiem de rațiune și de poezie la începuturile lor din strălucitoarea auroră elină, ambele ne apar în roluri contrarii acelora în care ni le imaginăm. În timpurile moderne, dezolarea a venit dinspre filosofie, iar alinarea dinspre poezie. Dar aici lucrurile stau cu totul altfel. Poezia este vocea deznădejdii, melancoliei și iubirii de tot ce e trecător pe care nu vrea să-l piardă și cu a cărui pierdere nu vrea să se împace. De aceea caută beția, extazul. «Apropie-mi cupa pentru că mi-e mai ușor să stau întins beat, decât mort» (Anacreon)” (Maria Zambrano).

7

Nr. 1-2(75-76) 2024

Senectute. Te întorci la punctele de plecare majore cu strângerea de inimă a aproximației. Chiar și acestea riscă a nu mai fi ele însele.

„Eterna reîntoarcere” contează doar dacă e o reîntoarcere la tine însuți. A.E.:„Nu la ființele iubite?”. Nu e același lucru?

Nota demoniacă a scrisului? O anume detașare, fie și stilistică, a eului de sine. „Sublim artificiu ultim” (Roland Barthes), amoral în sine.

„Un studiu realizat în Japonia a demonstrat că mirosurile plantelor facilitează învățatul. În perioada examenelor, grupului de studenți selectați pentru test i s-a dat să miroasă, trei zile și trei nopți, esență de trandafiri. Rezultatele au fost peste așteptări, mult superioare față de studenții care n-au beneficiat de arome”(Asul verde, 2023).

A.E.: „O împrejurare fericită rămâne suspendată. Una nefericită prepară o alta similară”.

Momente centrifugale ale unei dispoziții pe care o doreai unitară. Bunăoară cea a timpului de lucru, când se poate întâmpla să-ți apară spontan în minte asociații, sugestii, imagini care capătă pe neașteptate un rol inspirator în altă direcție.

Senectute. Timp de iarnă aspră, cu polei, astfel încât nu mai poți ieși din casă. Solitudine fără pată. Cea mai fidelă companie a zilelor și nopților tale, pisica Mița, sărmană suferindă de o boală incurabilă.

Scriptor. Odinioară înfruntai stihiile Destinului prin elanul vârstei, acum pe cât posibil prin meticulozitate.

„1. Demos-ul (Poporul) votează pe «cei mai buni» (aristoi), adică votează (alege) aristo-cratos – aristocrația (puterea celor mai buni). Nu strict procedural, ci însăși convingerea politică a alegătorilor este că trebuie să aleagă pe cei mai buni, fiindcă cei mai buni trebuie să guverneze. Așadar, aristocrație. Rezultă că democrația este sistemul politic care instaurează aristocrația. 2.

Alegătorii nu-i votează (aleg) pe cei realiter (în fapt) cei mai buni, ci pe cei despre care cred ei că sunt cei mai buni. 3. Astfel, de vreme ce nu sunt votați cei mai buni, ci cei despre care se crede (doxa – opinie) că sunt cei mai buni (așadar se opinează), rezultatul este o oligocrație (puterea celor puțini), iar guvernarea este una oligarhică. 4. Oligarhia, nefiind domnia celor mai buni, ci doar

Invitat special

www.revistaneuma.ro domnia celor puțini (aleși după opinie) asupra celor mulți, duce la o progresivă înrăutățire a situației statului, la un dinamism descendent. 5. Înrăutățirea merge până la conflictul dintre oligoi (cei puțini) și demos (popor), «rezolvat» fie prin tiranie, fie prin răsturnare, noi alegeri și istoria se ia de la capăt” (Alexandru Dragomir).

Aflu din gura unui curier prezent la un post de radio:„Primesc o «atenție» de la cei mai mulți cetățeni la care mă duc, însă niciodată din partea medicilor”. Oare aceștia încearcă o saturație a„atenției”în ambele ei sensuri?

În Coreea de Nord femeile fac serviciu militar, uneori cu o durată de șase ani. Una dintre ele, refugiată în Coreea de Sud, dă informații asupra mizeriei crunte de care a avut parte în armată. Șosetele fiind obiecte de lux, le-a înlocuit cu cârpe; a fost violată de un comandant, neavând dreptul de a reclama.

Elveția a introdus dreptul de vot al femeilor abia în 1971.

A.E.: „Realizările se măsoară nu o dată dificil, cu criteriile fiecăreia în parte, golul prin sine însuși. Avantajul analitic al golului”.

Melancolia „marginii”. Criticul X obișnuiește a lua în vizor marginile, elementele mai puțin comentate ori defel ale operei, prea posibil dintr-o armonizare lirică, dintro solidaritate temperamentală cu acestea. „Centrul”e oarecum subînțeles, „marginile” sunt cele care oferă „noul”, prospețimea recepției. Modestia sau ambiția lui X? De ce nu o ambiție a modestiei înseși?

„Green și Jurnalul său. Notează multe visuri. Visurile povestite mă plictisesc întotdeauna” (Camus).

O agreabilă moderatoare la un post TV.: „Ați urmărit o monstră de program”.

Contempli marea. Un infinit precis cum o limită.

A.E.: „Viața ca un banchet neîntrerupt, viața ca o temniță, viața ca o călătorie întrun tren supraaglomerat. Care variantă ai prefera-o?”. Aș mulțumi Domnului chiar dacă aș avea parte de ultima. „Nu cumva sa ținut deja cont de opțiunea ta?”

„Succesul după 50 de ani este muștarul care ajunge la desert” (Herné Le Tellier).

„Marguerite Sirvius a fost internată întrun spital de psihiatrie, după ce a împlinit

40 de ani. Asta se întâmpla în 1930, în sudul Franței, la Saint-Alban. Doar că nu este doar o femeie diagnosticată cu schizofrenie, ci creatoarea celui mai straniu și mai intim obiect vestimentar: o rochie de mireasă, croșetată cu firele trase din lenjeria de pat, din spitalul în care era închisă.

A folosit câțiva ani cearșafurile uzate, care intraseră deja în contact cu corpurile pacienților, cu fragilitatea și vulnerabilitatea ființei umane. Opera ei poate fi văzută astăzi la Muzeul de artă brută din Lausanne. «Fără titlu», scrie în dreptul rochiei ei de mireasă, niciodată purtată” (Dilema veche, 2023).

Rămâi realmente tu însuți, când nici nuți dai seama de acest fapt. Dacă intervine nevoia de a te analiza, apar deja alteritățile.

O melodie impresionează doar dacă posedă nuanțe ale despărțirii, ale pierderii ireparabile.

O suferință morală care dorește să nu se mai recunoască riscă a nu fi fost una autentică.

„Cimpanzeul Anjana e o mamă cu normă întreagă. Nu a avut niciodată pui, dar la grădina zoologică în care trăiește «lucrează» pe post de asistent maternal. De-a lungul vieții, a avut grijă de tot felul de «copii»: lei, leoparzi, urangutani. Acum l-a adoptat pe Typhoon, un pui de tigru alb. «O mamă e o mamă, indiferent de specie.

Anjana iubește pur și simplu copiii. Îi hrănește cu biberonul, se joacă cu ei, e tot timpul în preajma lor și nu-i lasă să intre în belele. Instinctul ei matern e extraordinar», mărturisește un «coleg» de la grădina zoologică” (Asul verde, 2023).

X mă tratează cu tot mai vizibile bune intenții oarecum planificate, acte mai curând voliționale decât spontane. În rest vechile incongruențe ale naturii sale intime care nu încetează a se ivi aidoma degetelor care ies printr-o pereche de mănuși rupte.

La un local:„X nu știe cu ce se mănâncă viața”.

„Frumusețea intimității e că lucrurile frumoase nu-și ascund intimitatea” (Fernando Pessoa).

A.E.: „Așadar peste o jumătate de secol petrecut în aceeași mică provincie alutană.

Grandoare? De ce nu? «Acolo unde ești se află lumea întreagă», ne încredințează Shakespeare.”

Invitat special

www.revistaneuma.ro

8

Nr. 1-2(75-76) 2024

Ramiro Sofronie

Enigma lui Rudolf Steiner Prof. univ. dr. ing. Ramiro Sofronie (n. 1936) este Profesor Emerit, Membru de Onoare al Academiei de Științe Tehnice. A absolvit Politehnica Timișoara, Facultatea de Construcții Civile. Doctor în inginerie din anul 1970, cu o teză coordonată de prof. Dr. Aurel Beleș. Între 1990 – 1999 a fost decan al Facultății de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului, București, din 1992 conducător de doctorat la UTCB cu 25 teze finalizate și expert tehnic MLPAT. Are numeroase publicații de specialitate și 11 brevete de invenție din care 6 românești și 5 străine.

Este Doctor Honoris Causa al UTCB, Premium-Member al Academiei din San Francisco, California. Distins cu Medalia de Aur a Politehnicii din Iași. Este cunoscut și pentru lucrările sale de antropologie culturală.

udolf Steiner s-a născut în Croația, a sudiat la Viena și a susținut doctoratul în Teoria cunoașterii la Universitatea din Rostock. Apoi, la Weimar, i-a editat pe Geothe, Schopenhauer și Jean Paul. La Berlin, prin delimitare de Theosophie, Steiner a pus bazele mișcării anthroposophice. În anul 1913 a înființat Societatea Anthroposophică și s-a stabilit la Dornach, în Elveția. Acolo el a ridicat monumentala clădire Goetheanum împreună cu alte 10 construcții și clădiri după aceeași concepție arhitecturală personală și inconfundabilă.

Anthroposophia după cunoaștere este știință, iar după înțelepciune, filozofie. Astfel Anthroposophia aparține spiritualității laice, seculare. În privința omului, de la bun început, Steiner a avut o suspiciune pe care a făcut-o publică. Cine este omul de azi cu care conviețuim în fiecare zi? De unde vine și încotro merge el?

Omul nu seamănă cu nici o altă vietate de pe Pământ. Steiner a avut o viață foarte activă și a scris mii de pagini ilustre. În anul 1922 însă, în mod accidental, Goetheanum-ul a ars din temelli deoarece era construit în întregime din lemn. Desigur Steiner, ca arhitect, l-a reproiectat imediat, din beton armat, pe cel de astăzi.

Trei ani mai târziu însă, la 30 martie 1925, Rudolf Steiner s-a stins din viață în plină glorie, fără să fi aflat vreodată răspunsul la enigma sa: Cine este omul, contemporanul nostru, nu cel din Legendă?

Pentru a obține un răspuns primul consultat a fost Charles Robert Darwin (1809-1882). În 1859 el a publicat Teoria evoluției și selecția naturală a speciilor. După Darwin procesul de evoluție al animalului spre om a durat 18 milioane de ani. Apoi am mai aflat că ultimul și cel mai avasat strămoș al omului, anume Homo sapiens, a trait acum 35.000 ani. Era desigur inconștient și acționa instinctiv după Principiul minimei constrângeri al lui GaussHamilton, al drumului celui mai scurt. Apoi, după istoricul englez Jonathan Black, probabil în anul 11,451 Î.Hr. a avut loc conștientizarea lui Homo Sapiens, fără să i se atribuie atunci un nume [1].

Tot atunci omul conștientizat a fost dotat cu inteligență personalizată, definită ca și capacitatea de adaptare la situații noi.

După conștientizare au urmat ani grei pentru omul conștientizat. Planeta Pământ a fost supusă la fenomene climatice și geologice severe. Supraviețuirea omului conștientizat a atras

R

după sine încercări fără precedent. Dar după câteva mii de ani, lucrurile pe Pământ s-au liniștit. Spre surprinderea tuturor, la Cairo în Egypt, probabil între anii 2580 șI 2560 Î.Hr. a fost ridicată Piramida lui Kheops însoțită apoi de Sfinxul, sculptat în roca locală, între 2558 și 2532 Î.Hr. Deși declarată monument funerar, Piramida s-a identificat ușor, prin configurație și masivitate, ca un memorial dedicat gravitației. A fost declarația nemărturisită a omului conștientizat de apartenență la gravitația Pământului.

Sfinxul și Piramida din Egipt upă alte câteva mii de ani, în anul 1889, la centenarul Revoluției Franceze din 1789, a fost ridicat la Paris Turnul Eiffel. În realitate Turnul este ca și Piramida din Egipt un memorial dedicat gravitației. Turnul are dublul înălțimii Piramidei Kheops și exact aceeași funcție gravitațională de solidrigid de egală rezistență la compresiune centrică în câmpul gravitational. Diferența de configurație dintre Piramida Cheops și Turnul Eiffel a fost dictată de deosebirea materială dintre piatră și oțel. Al treilea memorial selecționat pentru acest articol și dedicat gravitației este Goetheanum-ul din Dornach, Elveția . Acesta este un monument de inspirație dodecaedrală, conceput de Rudolf Steiner ca architect în 1924 și finalizat în 1928, care prin masivitate și simetria verticală omagiază gravitația.

D

Invitat special

9

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Turnul Eiffel din Paris n sfârșit, Coloana sculptorului Constantin Brâncuși, ridicată la Târgu-Jiu, în 1938, este prin însăși verticalitatea sa dedicată gravitației. Coloana, fiind un monument funerar, este alcătuită din 15 module decaedrice care reprezintă la scară naturală sicriele eroilor căzuți în primul război mondial. Fiecare sicriu în parte constă din două modele hexaedrice, la scara 1:100, ale Turnului Babel construit de Hammurabi cel Mare între 1792 și 1750 Î.Hr.. Înălțimea Coloanei de 29,35m este egală cu diametrele a două cromlehuri ale unor temple megalitice ridicate pe amplasamente și la date diferite, și reprezintă doar 1:10 din înălțimea Turnului Eiffel. Prin calitățile sale anthropomorfe, ideomorfe și isomorfe Coloana fără sfârșit rămâne un memorial închinat gravitației. Fiind o construcție metalică elastică stabiliatea ei la vânt a fost confirmată pe modele 2D și 3D în tunelul aerodinamic al Universității Naționale din Yokohama, Japonia. Pe de altă parte stabilitatea seismică a Coloanei a fost la fel confirmată în Laboratotul INCERC din Iași, România.

Î

Goetheanum din Dornach, Elveția Gratitudinea omului față de gravitație este într-adevăr remarcabilă, dar nu răspunde enigmei lui Steiner. El a întrebat cine este omul contemporan, nu cel din Legendă. În aceste condiții confuze, pentru acest articol, am recurs la Biblie. Aceasta este clară și categorică. Raiul sau Iadul, fără alternative, iar pe Pământ liniște și pace. Într-un cuvânt echilibru. Ceva mai târziu, în anul 1321 la Florența, Dante Alighieri a publicat Divina Comedie în care, pentru bună regulă, între Rai și Iad el introduce Purgatoriul.

Echilibrul demografic a devenit controlabil și astfel consolidat.

Evoluția societății însă, după Legile lui Darwin, a continuat neschimbată.

Din aceleași rațiuni de echilibru demografic în anul 1988 Carlo M. Cipolla a publicat tot în Italia, dar de data asta la Bologna Legile fundamentale ale imbecilității umane. Ediția nouă a cărții în Editura Humanitas are o prefață savuroasă intitulată Lumea fără imbecili – o utopie semnată de scriitorul Radu Paraschivescu. Plecând de la existența biblică a lui Homo Stupidus ca referință, Cipolla admite că populația generației sale a fost alcătuită din patru categorii de oameni distribuiți proporțional față de un sistem de referință de axe carteziene XOY, din cadranul I până în cadranul IV, în ordine inversă acelor de ceasornic: 1) Inteligenți, In, 2) Neajutorați, N, 3) Imbecili, Im și 4) Răufăcători R. De exemplu, a V-a Lege fundamentală a lui Cipolla afirmă că“Imbecilul este tipul cel mai periculos de persoană.”Apoi corolarul acestei a V-a Legi adaugă că“Imbecilul este mai rău decât răufăcătorul.” Dar, pentru avea pace pe Pământ, Natura a luat, în mod instinctiv, măsuri de a ascunde abilitatea omului de a identifica cele patru tipuri naturale de oameni existente inevitabil pe Pământ. Așa se explică, de exemplu, cum deviza Revoluției franceze din 1789 a fost Liberté, égalité, fraternité!, ca și când toți oamenii ar fi fost la fel.

La o distanță relativ scurtă, în 2001, la numai 13 ani după Cipolla, Stephen Hawking a publicat la Londra cartea The Universe in a Nutshell [3]. În acea carte Hawking anunța Marea sa Teorie de Unificare a celor patru Forțe Fundamentale ale Pământului: 1) Forța gravitațională, 2) Forța electro-magnetică, 3) Forța atomică și 4) Forța nucleară. La acea dată Hawking credea că ideea sa ar putea schimba viitorul Planetei Pământ în bine. În același an, independent de Hawking, a fost prezentat la Paris articolul privind obsesia gravitației a sculptorului Constantin Brâncuși [4].

Dar numai după 4 ani, în 2005, Hawking a publicat cele 7 prelegeri ținute de el Universitatea California din Berkley în care a demonstrat că unificarea propusă nu mai poate avea loc [5].

Invitat special

www.revistaneuma.ro În realitate forța gravitațională are o structură cuantică mult mai complexă decât cea imaginată anterior de Galileo Galilei și Isaac Newton. Pe de altă parte enigma autodistrugerii societăților evoluate, exprimată de Hawking la pag 159 din aceeași carte din 2001, a fost confirmată de căderea Babylonului. O civilizație extinsă pe mai mult de un mileniu s-a consumat brusc, în frică și confuzie. În anul 324 Î.Hr. Alexandru cel Mare a ordonat demolarea Turnului Babel în vederea reconstrucției, iar în anul următor 323 Î.Hr.. Alexandru a fost asasinat, iar Turnul a intrat intr-un îndelungat proces de vandalizare. În mod surprinzător, spre sfârșitul vieții sale, între anii 2015 și 2017, Hawking s-a angajat într-o campanie aprigă împotriva Inteligenței Artificiale. La data de 22 Mai 2017, de exemplu, el a declarat pentru ziarul The Independent din Londra că Inteligența Artificială este capabilă să distrugă societatea umană în orice moment. Pe de altă parte, cu câteva luni mai târziu, la 1 Septembrie 2017, de Ziua Științei Naționale, președintele Putin a declarat la Moscova: cei care vor conduce cu Inteligență Artificială vor guverna lumea. Desigur, cele două declarații au provocat o mare îngrijorare la scară mondială. În acea atmosferă încordată, cu buna intenție de a ameliora starea de spirit creată, am prezentat la New Delhi din India, la o conferință internațională ținută sub auspiciile UNESCO, articolul intitulat Homo Gravitas [6].

Din nefericire, după numai câteva luni, la 14 Martie 2018 Stephen Hawking s-a stins din viață la Cambridge, în Marea Britanie. Urna cu rămățitele sale pământești a fost depusă la Westminster Abbey din Londra alături de cele alor lui Newton și Darwin. Dar numai după câteva zile de la funerariile oficiale de la Cambridge, ultima sa carte intitulată Scurte răspunsuri la Marile întrebări a fost lansată la Londra [7]. Întrebarea a noua din cele zece se referea la probabilitatea ca Inteligența Artificială să subordoneze omul. Fiind familiarizat cu Legea lui Moore, potrivit căreia capacitatea AI de memorizare și stocare a informației se dubleză la fiecare 18 luni, Hawking s-a arătat foarte îngrijorat. Totuși, la un moment dat și pe neașteptate, el și-a schimbat în mod radical discursul. El probabil a realizat că amenințarea AI ar putea veni din partea celor rău plasați după Legile lui Cipolla. Din acest motiv, în final, Hawking a menționat că AI ar putea reprezenta o singularitate tehnologică benefică, ce vine cu o cultură diferită într-o lume nouă, robotizată.

La sfârșitul fascinantei sale cărți menționate mai sus, Hawking recomandă ca populația Pământului să populeze alte planete ca să salveze rasa umană de un eventual accident cosmic. Vă puteți imagina cum ar arăta Universul, care este atât de riguros organizat, poluat dintr-odată de democrația atât de greșit înțeleasă a lui Socrate? În 1862 Petre Ispirescu (1830-1887) a publicat la București basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. În basm, fiul de împărat Făt- Frumos, încălecat pe un cal înaripat, a

10

Nr. 1-2(75-76) 2024

ajuns în țara vieții veșnice. Dar acolo gravitația Pământului, deghizată sub formă de dor, l-a atras înapoi acasă unde s-a stins imediat din viață. Morala basmului sugerează pământenilor să renunțe la ideea colonizării altor planete.

Moartea lui Hawking a lăsat un mare gol în știință și societate.

Totuși evoluția omului a continuat neabătut după Teoria lui Darwin, iar în decursul timpului, succesiv, s-au clarificat schimbările survenite după conștientizare prin Homo Gravitas. Conștiința și spiritul sunt sinonime. Inteligența ca spirit și câmp al creierului este eternă. În schimb sufletul, ca simț al inimii este muritor ca și trupul. Nașterea înseamnă conectarea omului la gravitația Pământului, iar moartea deconectarea sa de la gravitație [9]. În acest fel filozoful Rudolf Steiner a coborât Anthroposophia din Cer pe Pământ, iar sculptorul Constantin Brâncuși a ridicat-o la loc, în Cer, în condițiile riguroase de echilibru ale Legilor lui Cipolla [10]. În concluzie, Rudolf Steiner a avut dreptate să suspecteze omul că nu aparține Pământului ca toate celelalte animale și vietăți. Aceasta este încă o dovadă a geniului său. Răspunsul la enigma sa a venit direct de la Stephen Hawking în 2005. Totuși, abia în 2017 s-a înțeles că de fapt conștiința omului a fost genetic conectată încă din ipoteticul an 11,451 Î.Hr.. la gravitația Pământului. Prin urmare Homo Gravitas aparține prin spiritul său etern Universului. Sic cogito!

Bibliografie [1] Black, Jonathan (2007) The Secret History of the World. London, Quercus.

[2] Cipolla, Carlo M.(1988) The Basic Laws of Human Stupidity. Il Mulino, Bologna.

[3] Hawking, Stephen (2001) The Universe in a Nutshell. Bantam Press, London.

[4] Sofronie, Ramiro (2001) Brancusi and the obsession of gravity.

MORE THAN TWO THOUSAND YEARS IN THE HISTORY OF ARCHITECTURE, International Congress organized by ICOMOS in Maison de L’UNESCO, 75015 Paris.

[5] Hawking, W. Stephen (2005) The Theory of Everything. Phoenix Books, Beverly Hills, CA. [6] Sofronie, Ramiro (2017) Homo Gravitas, 2017 ICOMOS CIPAICORP-ISCARSAH, Joint Meeting held in New Delhi, India.

[7] Hawking, Stephen (2018) BRIEF ANSWERS TO THE BIG QUESTIONS. John Murray, London.

[8] Sofronie, Ramiro (2022) Homo Gravitas, Quo Vadis? Academia.edu, San Francisco, California.

[9] Sofronie, Ramiro (2023) Anthroposophy of the Sculptor Constantin Brancusi. Academia.edu, San Francisco, California.

[10] Sofronie, Ramiro (2023). Hawking’s Testament. Academia.edu, San Francisco, California.

11

Nr. 1-2(75-76) 2024

Evenimente

www.revistaneuma.ro

Recital poetic la sfâr§it de an

Volum Neuma premiat la Buz[u ÎN zIua de 14 decembrie 2023 la Complexul Sportiv Național „Arcul de Triumf”, o parte dintre membrii Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor s-au întâlnit pentru a face bilanțul anului literar 2023. A fost o reuniune colegială deosebit

de plăcută care a avut în centru un recital poetic al tuturor autorilor prezenți.

Se cuvin mulțumiri deosebite gazdelor și poetului Costinel Petrache care a facilitat primirea poeziei în elegantul complex.

La Buzău, la decernarea premiilor revistei Literadura, coordonată de poetul Ștefan Teodor Cabel, pe anul 2023, Premiul„Ion Caraion”pentru poezie a fost decernat valorosului poet Gabriel Nicolae Mihăilă pentru volumul Artemis apărut la Editura Neuma. Pentru un recital cu texte din acest volum, el a primit, în septembrie 2023, și Premiul II la festivalul „Literatura tinerilor”de la Neptun, de la un juriu condus de acad. Nicolae Manolescu. Îl felicităm pe tânărul confrate din Galați.

Lansare Neuma §i lecturi publice la Chiajna Lansare Neuma la Sinaia

La data de 18 ianuarie 2024, Biblioteca din Comuna Chiajna a organizat prima ediție a Lecturilor publice din acest an și o prezentare de carte pentru copii.

Evenimentul a avut loc în spațiul elegant al Casei de Cultură „Doamna Chiajna“.

Olga Delia Mateescu - actriță și scriitoare

și-a lansat volumul Dandanale, apărut de curând la Editura Neuma. Autoarea a citit fragmente din volum. Au citit apoi poezie Evelyne Croitoru, Horia Gârbea, Cosmin Andrei Tudor, amfitrionul manifestării, în fața unui public numeros, tânăr și foarte darnic cu aplauzele.

SâmBătă, 9 decembrie 2023, la Cafeneaua Regală din incinta Cazinoului Sinaia a avut loc lansara volumului de poezie Reversul culorilor de Codruț Radi, apărută la Editura Neuma. Evenimentul a cuprins și vernisajul unei expoziții de pictură a talentatului autor. Codruț Radi a fost prezentat unui public numeros de confrații săi Evelyne Croitoru, Adi Secară, Florin Dochia, Horia Gârbea Au fost prezenți numeroși scriitori, mulți dintre ei autori Neuma, între care Valeriu Valegvi, Coca Popescu, Carmen Tania Grigore, Cătălina Hașotti, Iulian Cătălui, Diana Trandafir, Ramona Müller, Anda Mihaela Miroiu, Cezar Mihai Pârlog, Gabriel Burlacu, Mălina Stănescu.

Aniversare

12

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Drumul cu ieroglife Ani AndreA H. Hedeș în dialog cu Leo butnAru

Stimate domnule Leo butnaru, când ați știut că sunteți poet? În timpuri de mai demult, unii scriitori spuneau (nu se știe pe cât de obiectiv ori subiectiv) că dânșii s-au simțit debutanți de fiecare dată, când a fost să înceapă o nouă scriere. O fi o cavasimetaforă aici, o fi un adevăr, nu obligatoriu deplin, însă anumite sentimente, incertitudini primordiale, ale noviciatului, te încearcă și la vârste înaintate. Iar momentul atât de... concret, când am simțit că sunt poet, ar fi fost legat de o umbră de certitudine, că providența mi-a dăruit, totuși, oarecare înzestrare artistică, în general.

Adică, din copilăria celor șapte ani de acasă, mai apoi în clasele primare și cele ce aveau să urmeze, desenam, încercam să pictez (acuarelă, ulei), să sculptez, brodam, făceam traforaje ornamentale cu ferestrăul-lamă-îngustă, executam pirogravuri decorative.

Dansam, cântam, recitam versuri pe scena școlii și cea a clubului din sat (fosta casă a preotului care, pentru a se salva de urgia ateismului sovietic, se refugiase peste Prut). Însă neavând în apropierea comunei noastre Negureni vreo școală de arte, dotările mele artistice s-au focalizat, să zic așa, în decizia de a le transpune... în scris.

Adică, simplu, am luat fila de hârtie și creionul, scriind primele rânduri, care s-ar fi vrut să fie versuri, dar, bineînțeles, mai era până la Poezie. Astea se întâmplau prin anul 1964, undeva în cartierul Poșta Veche al Chișinăului, unde venisem să-mi continui studiile la școala medie Nr. 11 „Ion Creangă”. Povestea e ceva mai... gravă: de fapt, abandonasem școala dintr-un sat vecin Negurenilor noștri, școală unde eram subevaluat la anumite materii. Adică, m-am... revoltat! Însă prima mea publicație cu versuri în prestigiosul, pe atunci, ziar „Tinerimea Moldovei” s-a întâmplat în mai 1967, când deja eram elev la școala medie din Ciocâlteni (Orhei), unde colectivul profesoral nu numai că nu mă subevalua, ci, generos, la finele studiilor mi-a acordat medalia de merit, care se atribuia doar prin decretul ministerului educației al fostei RSS Moldovenești. Însă nici după primele publicații nu eram convins că aș fi devenit poet. Probabil, „minunea” conștiinței de sine ca scriitor să se fi luminat cât de cât după primele aprecieri ale poeților consacrați, în special cele ale lui Gheorghe Vodă, care avea să-mi devină un adevărat filotim mărinimos, prefațându-mi primele două cărți. Posibil, acest sentiment mi-a fost oarecât fortificat și de referințele la prima mea carte ale poetului din Moscova (născut în Bugeacul basarabean, bun cunoscător al literaturii române) Chiril Covalgi. Între debutul în presă și cel editorial trecuseră nouă ani...

Vă exprimați prin poezie, proză, eseuri, literatură pentru copii, dar sunteți și un recunoscut traducător. traducerea înseamnă a„te pune în hainele”celuilalt, mai mult, al celui dintr-o altă limbă. Cum ați ajuns la traducere și de ce o faceți cu atâta devotament?

Anton Pan spunea frumos despre:„românirea cărților necesare neamului”. Sigur, nu cunoșteam acest adagiu prin 1966, când, elev în ultima clasă de școală medie, am cutezat să-mi încerc forțele (nu eram încă sigur, dacă aceste forțe erau și... literare) în traducerea

unui poem de Esenin! La Chișinău, învățasem ceva rusește și credeam că ar fi deja suficient să mă aventurez în românizarea unora din marii autori. Am început cu poemul „Mesteacănul”, ce mi se păruse accesibil, după puterile mele. Însă fără amânare entuziasmul îmi scăzuse, chiar dacă dădusem o primă variantă a respectivului text. Doar„cu ceva rusește”, fără să fi avut barem un dicționar la îndemână, e curată aventură să te încumeți să traduci din opera „ultimului poet cu satu-n glas”, dar și autor al avangardistelor, dramaticelor poeme „Omul negru”, „Spovedania unui huligan” sau a efervescentului grupaj„Moscova cârciumăreasa”.

Ajuns student la jurnalism și filologie, am publicat unele traduceri din versurile lui Musa Djalil și Rasul Gamzatov, iar după ei am avut o experiență mai specială cu poemul lui Boris Pasternak „Improvizație”. Recunosc însă că, în final, nu m-am ales decât cu un exercițiu, cu o potrivire de detalii, un fel de traducere... liberă sau chiar... libertină, nu prea fidelă față de original. (Cineva susținea că traducerea ar fi precum femeia: dacă e fidelă, nu e frumoasă, iar dacă e frumoasă, nu e fidelă.)

Iar peste ani, când am descoperit printre manuscrise și respectiva probă de traducere (și de... orchestră!) a poemului Improvizație din perioada futuristă a lui Pasternak (anii 1914-1915), am revenit întru a-l retraduce în concordanță cu abilitățile și experiența, pe care le-am acumulat cu anii (cu deceniile!).

Ce înțelesesem eu între timp? Că naveta creație personală – traducere (personală și ea, firește), trecerea de la textul tău la textul tradus nu e decât o schimbare a... plăcii, temei, stilului, în fond rămânând aceeași muncă literară, important de accentuat – muncă de creație. Ar fi poate ceva în lumina ideii că numai osteneala ta îți va împuțina osteneala în strădania de a te apropia cât mai mult de naturalețea și plasticitatea limbajului și stilisticii originalului.

Traducerea poetică înseamnă, întâi de toate, crearea în alt limbaj a unei ordini, unui sistem ideatic, metaforic asemănătoare celor din original. Pentru că traducerea nu reprezintă„totalmente”, prin sine însăși, o operă artistică aparte, autonomă, caracteristica ei de bază constând în legătura cu originalul, în simili-efectul ideatic și emotiv cu sursa pe baza căreia a fost realizată.

Traducerea interconectează nu texte, ci sensuri, reprezentând un fenomen, un travaliu ce nu ține exclusiv de lingvistică, de mecanica acesteia, ci e, în măsură covârșitoare, ceea ce face din arhitecturile lingvistice artă: talent, măiestrie, experiență, profesionalism. Iar comunicarea inter-lingvistică, inclusiv prin traduceri, reprezintă tendința spre comuniune, spre unitatea lumii. de ce Avangarda?

Probabil, și dintr-un „scenariu” pus la cale de ursitoare, de întâmplările vieții, școlii și lecturilor. Îmi amintesc că, chiar de la anul întâi de facultate, împreună cu unii dintre colegi, recitam, sacadat, din metaforele futuriste ale lui Maiakovski: „На чешуе жестяной рыбы/ прочел я зовы новых губ./ А вы/ ноктюрн сыграть/ могли бы/ на флейте водосточных труб?”, pe care aveam să le traduc peste aproape patruzeci de ani:„Pe solzii peștelui, lucios, de tablă/ am citit chemări de buze diafane./ Dar voi/ nocturne ați putea

13

Nr. 1-2(75-76) 2024

Aniversare

www.revistaneuma.ro

cânta/ la flautul/ înaltelor burlane?” Pe atunci, Maiakovski, celebru reprezentant al futurismului, nu era interzis, precum alți confrați ai săi de avangardism.

Cam în aceeași perioadă am citit unele memorii despre avangardă și avangardiști ale lui Valentin Kataev. La acea vreme, și revista „Secolul 20” publicase texte despre și din avangardele lumii, fiind disponibilă și la Biblioteca Republicană din Chișinău... Cam de pe acolo, de pe atunci a pornit interesul, apoi atașamentul pentru fenomenologia novatoare, nonconformistă, verbocreatoare a avangardismului.

Astfel că din adâncile-mi tinereți spre aceste șapte decenii (și ceva) de acasă, din lume, din biblioteci, cred că și avangarda m-a influențat, oarecât m-a însoțit, m-a călăuzit, m-a format în trecerea de la starea de debut la cea de maturizare a poetului, prozatorului, traducătorului și chiar exegetului în domeniu.

Deci, îndrăznesc să constat că relațiile și intercomunicările mele cu avangarda și în avangardă, ca neastâmpăr-neanchilozare și căutare creatoare perpetue, sunt cât se poate de firești, natural-literare, să zic, și... mutual nu că avantajoase, ci – generoase. Am tradus și editat zeci de autori ai avangardelor din Rusia, Ucraina, Franța, Spania, Italia, America Latină...

Mai pot spune că preocupările pentru avangardism mi-au oferit colaborări fructuoase și prietenii transfrontaliere, susținerea și ajutorul nemijlocit, dezinteresat al unor exegeți valoroși ai respectivei fenomenologii, care m-au ajutat, m-au călăuzit să ajung la surse, la arhive, la documente. Acești colegi – personalități incontestabile, cu doctorate serioase, cu cărți de referință, – locuiesc și activează în Moscova, Harkov, Sankt-Petersburg, Kiev, Novosibirsk, predau cursuri de avangardă la Halle (Germania) sau la Madrid (Spania) etc.

Când eram în plin vertijul muncii de traducător (care, trebuie să recunosc, în prezent s-a cam potolit, s-a adumbrit, inclusiv din cauza războiului din preajma noastră), întrețineam o corespondență ce mă ajuta, deoarece avangardiștii au avut, au propus multe lucruri noi, neobișnuite, incitante, mobilizatoare, inspiratoare chiar, utilizând zaum’ (limbajul transrațional), angajându-se într-o rodnică verbocreație, astfel că, chiar dacă eu cunosc limba rusă la nivelul... rușilor și pe cea ucraineană ceva mai modest, să zic, în unele cazuri nu găseam de unul singur„rezolvarea”, decodificarea și mă adresam prietenilor-exegeți, cu care, dimpreună, căutăm soluțiile. Chiar așa: căutăm soluții, pentru că în subtextele avangardei există sensuri ce nu țin de noțiunile de vocabular curent – ele sunt speciale, stratificate, polisemantice chiar și în – uneori – aparenta lor„lipsă”de sens.

Apoi ar trebui să menționez că activitatea în spațiile aducerii avangardelor europene în cuprinsul limbii române mi-a fost oarecât încurajată și de interesul mai multor edituri, inclusiv„Neuma”, pentru fenomenologia în cauză. Unul din motive ar fi că, și după peste un secol și ceva de la manifestul futurist al lui Marinetti din februarie 1909 în revista„Le Figaro”din Paris, avangarda mai produce surprize, incită la noi descoperiri de vectori și posibilități artistice, în special pentru traducători. Când traduci din literatura avangardei, conștientizezi că în structura ei absentează normalitatea sau starea stilistică obișnuită, canonică, cea compozițională; în genere, lipsește „simetria”, normele și normalitatea literară cunoscută celor mulți. E tocmai ceea ce Hugo Friedrish constatase în genere pentru lirica modernă: neobișnuitul (sau stranietatea), obscuritatea, disonanța.

Ar fi, cum mai zicea exegetul german, dramatismul agresiv al discursului artistic modern. Toate astea – în liniile de forță, uneori dispersive, ale experimentului.

Activitatea dumneavoastră de gazetar v-a influențat opera literară?

Sunt dintre scriitorii mereu asistați și de jurnalistul fidel, acesta – un fel de Sancho Panza în aventurile călătoriilor cu viața prin viață în imensitățile spațiale ale propriului său scris, în fascinantul scris al lumii. Țin jurnal încă de la anul doi universitar (februarie 1969), iar în el sunt fixate și date din primele mele călătorii... redutabile.

Bineînțeles, a însemnat un câștig important faptul că, de la cursul trei universitar, am fost angajat pe jumătate de salariu în redacția ziarului „Tinerimea Moldovei”. Aici/acolo am scris primele eseuri mai de Doamne ajută, unele recenzii la cărți, spectacole de teatru sau filme. Pe atunci, am început să fiu mai atent la unele limbi străine, de proveniență latină sau slavă, pe care, într-o măsură mai mare sau mai mică, le-am și studiat, ceea ce avea să mă susțină în traducerile din literatura universală. Implicarea jurnalistică mi-a sporit numărul șanselor de a călători, de a cunoaște lumea sovietică, dorința de libertate a cetățenilor din cele cincisprezece state, zise republici unionale, ținute încleștat, sugrumător, în „îmbrățișarea” fratelui mai mare; apoi să cunosc o parte din lumea liberă, călătoriile fiind permanent„conectate” la creația literară, ziaristică.

Astfel, mi s-a întâmplat să editez două tomuri destul de consistente de reportaje, jurnale de călătorii.

Una din primele călătorii mai de lungă durată a fost croaziera, amonte, pe Volga, prin unele orașe riverane, Kuibîșev (azi, ca pe vremuri, Samara), Ulianovsk (fostul Simbirsk), Kazan, capitala, din păcate cam rusificată, a tătarilor. În junețe, o altă călătoria memorabilă am avut-o în Tadjikistan, pe când acolo se recolta bumbacul. Acolo, la un simpozion unional, m-am împrietenit cu mai mulți confrați din Țările Baltice, Gruzia, Armenia etc., cu unii fiind în relații cordiale și astăzi.

Uimitoare și mereu în reverberații de ecou, inclusiv poetic, a fost călătoria mea în Mongolia (iunie 1989), unica țară spre care mi s-a permis să ies peste hotarele imperiului sovietic. (Dacă nu e să luăm în calcul că, în august 1987, mi se permisese, în fine, să trec Prutul, să ajung la București, la Mamaia...)

Ca tânăr jurnalist am colindat Crimeea, Donbassul, în prezent tragic teatru de război, în hotelurile orașelor azi bombardate, distruse, mânând câte două-trei nopți. Am coborât în minele de acolo, în una din ele întâlnindu-l pe brigadierul Moraru, ce se trăgea din Sadagura de lângă Cernăuți.

Apoi, după ce căzu cortina de fier, am călătorit în diverse țări, unele de-a dreptul exotice, unde„intram” oarecât pregătit, pentru că aveam deja o pasiune livrescă, apărută încă de la primele lecții de istorie, consolidată în adolescență, în studenție și ațâțată mereu de nedumerirea că URSS nu le permite cetățenilor săi să călătorească dincolo de sârma ei ghimpată. Acele captivante peripluri prin„păienjeniș”de meridiane și paralele și-au găsit reflectare, mai restrânsă sau mai extinsă, spuneam, în două volume de jurnale de drumeție, „Drumul cu ieroglife” (2011) și „Sfârșitul lumii se amână” (2019). Astfel că multe amintiri au devenit de... neuitat, odată trecute pe fila blocnotesurilor, prin claviatura (...anticei deja!) mașini de scris, prin computer. Șansa și pasiunea călătoriilor au contribuit la formarea mea – altfel cumva – ca scriitor care, deja pe la 17-18-19 ani, trăia înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. Atare deschideri de spații și situații mi-or fi„reglat”optica imaginației, fanteziei. Transformările și... formările (azi se zice: formatările) propuse, impuse conștiinței tale, sufletului tău de navigări, străbateri de distanțe fabuloase nu puteau să mă lase nici pe mine același, românaș dintre Nistru și Prut. Chiar dacă eram în URSS, pe a șasea parte a globului pământesc, eu călătoream, de fapt, în diverse țări (zise republici unionale), familiarizându-mă cu tezaurul lor național. Cunoșteam

Aniversare

www.revistaneuma.ro orașe minunate, atât de diferite – Riga, Tallinn, Vilnius, Kiev, Odessa, Minsk, Dushanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovskul din Orientul Depărtat și, bineînțeles, Moscova, Leningrad etc., etc.

Despre asta mărturisesc... prevestitor, anticipator, cum ar veni, implicit, și în unele din paginile cărții mele de debut, din 1976, în care, la un moment dat, apare Hermes,„Zeul călătoriei și al soliei”, „care fâlfâie din gleznele cu aripi” (Rilke), împreună cu arborii, făcând „cros după geamul mașinii”, „însă totuși le-o ia și ajunge înainte/ motorul cu aripi mari la călcâie”, până la urmă Hermes, zeul alergării,„căzut obosit/ în colbu-nflorit peste cale,/ bocește de ciudă că l-a întrecut mașina,/ și lacrima sa/ e strop de benzină ce arde”.

Deci, reiterez: în cazul meu, scriitorul a fost dublat și susținut în creație de jurnalistul preocupat, înainte de toate, de literatură, cultură, artă, istorie, diversitatea și frumusețea lumii; secundat, dar și „ajutat” activ de ziaristul care am rămas, de eseistul și de traducătorul pasionat de ce face, ce jinduiește, ce visează, dar mai ales cumpănește cu mintea clară, dar și... visătoare, totuși...

Sunteți unul dintre cei mai activi confrați, publicați cărți cu regularitate, sunteți prezent în revistele literare, răspundeți prompt la anchetele literare ale revistelor, traduceți. de unde energia aceasta?

Așa a făcut Providența sau Magnum Misterium, ca fiecare dintre pământeni să posede calități, însușiri, înzestrări, particularități, toate acționate,„puse la treabă” de o anume energie, de ritmuri și abilități vitale de intensități diferite. Iar în cazul unui sau altui scriitor toate astea, în tainicele sinteze ale firii, sunt orientate spre creație, prin ea ca și cum verificate, exteriorizate. Da, prin scris, prin literatură. În ce mă privește, recunosc că energia oarecum mai deosebită față de altă... lume o simt atât fizicește, cât și spiritualicește, sau, cum ar spune bunul prieten StrăLucian Vasiliu: scriptoricește. Probabil că exista concordanță, relaționare tainică între energiilor spiritului și cele ale constituției fizice. Din atare sinteze apare randamentul unității respectivelor fluxuri tainice întru creație. S-ar putea ca și aceste energii să fie peste medie sau chiar peste niveluri destul de apreciabile. Toate, îndrumate și mobilizate, presupun, de un ușor și neostentativ fanatism creator.

Dar să nu-și facă griji cârcotașii, agenții de circulație în literatură: cu toate cele care mi-au fost hărăzite de Pronie, de ursitoare, nu cred că îi voi depăși pe Arghezi, cu zeci de tomuri, pe Sadoveanu, cu tomuri mai puține, însă cu mult mai cuprinzătoare. Dar parcă Lucian Blaga a scris puțin? Pe ei nicidecum nu poți să-i pui sub semnul aluziei sau subînțelesului finețurilor implicite că a fi un scriitor fecund echivalează cu a fi un scriitor nu prea valoros. Tot ce au scris, chiar și în defileurile creației lor, este net superiori unor autori care scriau puțin, unii dintre aceștia – și prost. Nu încape îndoială că cei cu puținul și țârâitul în literatură nici pe departe nu i-au acordat scrisului, cititului, studiului atât de mult timp, strădanie, însingurare, vocație ca aplicație, cât i-au acordat Blaga, Sadoveanu, Arghezi etc. De ce nu ne-am aminti, drept pilduire, că Nicolae Iorga, în viața cât i-a fost dată, a scris peste... 1000 de volume, inclusiv „Istoria României” în 10 tomuri, 12755 de articole și studii, 4963 de recenzii?...

Randamentul și eficiența de creație a unui scriitor depind de tainica sinteză dintre energie, har, vocație, de seriozitatea conștientizării și aplicării acestora în travaliul său predestinat. Astfel că pe mine unul nu mă interesează aluzioniștii, crâcnitorii, nemulțumiții, țârâiții ca talent, chefliii, trândavii ce pierd timpul, pe care ar fi fost

14

Nr. 1-2(75-76) 2024

bine să-l pună în serviciul operuței lor, subțirele, ceea ce nu înseamnă a priori și valoroase.

Da, așa e: din vreme în vreme și din coleg în coleg, se aude constatarea, uneori ca reproș aluziv, că aș fi prea energic. E aici o parte de adevăr. Cea mai mare fiind însă în faptele concrete de scriere a literaturii. Cei care pun în subtextul respectivei constatări parcă o umbră de... reprobare, le propun să intre în bibliotecile principale din Chișinău, dar și din București, să vadă, în comparație cu ce ne-au propus ei, volumele de poezie, proză, eseu, traduceri, studii de istorie literară (în special a avangardei), jurnale de călătorii, dialoguri/interviuri... Nu, nu am avut negri literari, ci am contat pe buna înțelegere și conlucrare dintre poet-prozator-eseist-traducător-cercetător literar-jurnalist și, nu în ultimă instanță, de cititor.

Faceți parte dintre acei, puțini, care cred în generațiile care vin după noi și care nu se sperie de avântul tehnologic care pare că ne-a luat pe sus. Vorbiți-ne, vă rog, despre această încredere.

Nu există motiv pentru a nu crede în cei mai buni care vin în succesiune de generații. Timpul, exegetica face ordine prin contingentele de debutanți, de tineri scriitori, care, inițial, predestinat, fac parte din generații biologice„unice, unitare”, apoi însă, prin ani, biblioteci, redacții, edituri, la răscruci existențiale se maturizează, personalizându-se, iar cei ce reușesc să ajungă la așa ceva devin recognoscibili ca individualități, care deja se asociază nu în generație biologică, ci în generație de creație, în comunități spirituale mai mult sau mai puțin distincte, membrii cărora, „fondatori” sau novici, au vârste biologice diferite, însă trăsături de constituție și expresie spirituală, de filosofie a creației afine, apropiate. Să le fie de bine și să persevereze, personalizându-se cât mai curând posibil! ... De altfel, am scris mai demult un poem ce ar veni la temă și, la amintirea căruia, prietenul Ion Mureșan îmi suflă, șăgalnic, după ureche. Veți înțelege reacția sa din poem:„Când/ adânc afundat în gânduri/ preocupat de soarta literaturii române/ se întâmplă să simt după ureche/ adică la ceafă/ vreo răcoroasă pală de aer/ fără a întoarce capul/ și fără să-mi sară proverbiala țandără/ îmi zic nițel interogativ:/ – O fi zefirul sau/ generația tânără?...” există la dumneavoastră (este o observație personală) o devoțiune față de cuvântul scris, față de literatură, față de limba română. este aceasta o observație adevărată?

Care este crezul scriitorului Leo butnaru?

Recunosc că eu, cel din stânga Prutului, de când mă știu în ariile și, uneori... avariile scrisului, mi-am dorit să ajung scriitor român în plinătatea cuvântului... românesc. Și mai recunosc că oarecum mă calmează, dar mă și bucură unele aprecieri mai speciale, precum cele ce vin din partea ilustrului confrate Ion Mureșan: „Leo Butnaru scotocește în limbaj cu o poftă nebună: nu am mai citit niciodată o carte de poezie în care autorul să se simtă atât de bine și de liber, și de bucuros, și de «fără griji» în limba română...

Poetul rupe și arde conexiunile, «punțile» convenționale, rutinate, pietrificate, osificate între cuvinte și sensuri și zdruncină legăturile și instaurează o logică a fanteziei... asta face poetul nostru cu limbajul: îl stoarce (prin metafore, aliterații, «rocade» etc.), ca să scoată din el noi sensuri și nuanțe... Dacă vreun critic (de preferat, Al Cistelecan) ar întemeia conceptul de carte vie, prin cartea lui Leo Butnaru l-ar putea exemplifica”. Sau acest ecou, de la Pitești (revista „Argeș”), din cele scrise de Jean Dumitrașcu:„Ca redactor de carte, am fost surprins să constat cât de bine cunoaște Leo Butnaru limba

15

Nr. 1-2(75-76) 2024

Aniversare

www.revistaneuma.ro

română! Poetul din sine și-a spus cuvântul, ca și criticul literar (care știe să facă o selecție reprezentativă). Lexicul folosit în acest volum este impresionant. «Se sparie gândul», vorba cronicarului. Nu spun vorbe mari, dar nu am întâlnit la alți traducători o cunoaștere mai profundă a limbii române! Ceea ce înseamnă că, prin oameni de talia lui Leo Butnaru, magia din poezia oricărei limbi poate trece în română”.

Posibil, ar fi chiar, cum spuneți, o devoțiune față de cuvântul scris, față de literatură, această stare de fapt îndrumându-mă să investesc mai mult, dar și să jertfesc pe potrivă, întru avansarea în vocație, în profesia scrisului. Poate că eu sunt în relații mult mai... cordiale nu doar cu limba română, ci și cu tainele... limbii literaturii, cu însăși literatura, de totdeauna și de pretutindeni. Poate că am învățat,„am furat”meseria, dar și măiestria de la scriitori români valoroși, chiar celebri, cu care am conversat, pe care i-am ispitit în interviuri, editate, cu timpul, în vreo 7 volume. Adevărate universități, după universitatea propriu-zisă, acele dialoguri, corespondențe, prietenii cu iluștrii colegi, inteligenți și mărinimoși! În fine, și poate chiar între paranteze fie spus: se vede că eu sunt dintre colegii al căror simț percepe mai acut, iar intelectul elaborează/organizează mai fecund, chiar mult mai prodigios decât în cazurile altora. Însă, indiferent de ritm, viteză de elaborare etc., literatura este produsul rezultat în urma simbiozei vieții personale, sociale, experienței extrase din această viață, a talentului, culturii și energiei spirituale ale autorului. Iar energia, activitatea, în genere creația fac (am impresia, uneori), ca, în dreapta Prutului, cărțile să-mi fie apreciate, iar în stânga Prutului (de care mă rog să nu ajungă apa sâmbetei...) de către unii cu cerul gurii negru îmi sunt... numărate,„contabilizate”. Da, o fac frustrați, aproximativ înzestrați pentru scris. Nu de puține ori, ei răbufnesc în jurii împelițate la USM, făcând-o cu anume răutate, iar pizma e partea... introductivă la ură. dar rutina scriitorului Leo butnaru?

O, prin ani, rutina s-ar transforma într-o întreagă poveste, pe alocuri probabil mit, și nu știu dacă debutantul, tânărul scriitor ar fi avut tabieturi rutinare, dar ar fi indicat să o încep chiar cu prima mea descindere de... scriitor în Chișinău: în mai 1967, am fost invitat la un simpozion unional, adică... omnisovietic. Ca să vezi și să nu crezi! Plecarea spre capitala republicii unionale mi se întâmplă chiar în zorii zilei de după sărbătorirea absolvirii școlii medii, astfel că mă petrecuseră la șosea mai toți colegii din (fosta deja...) clasa a 10-C. (Conform alfabetului rusesc: a 10-V). Ajuns la Casa Presei, prezentându-mă redactorului-șef Axentie Blanovschi, primesc îndrumările necesare: decontare la contabilitate, cazare, iar a doua zi să fiu la deschiderea conferinței, pe strada Kiev (astăzi: 31 august). Strada Kiev avea să devină poate cea mai frecventate de mine. Aici se află Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut zile și prelungi înserări. În clădirea în care își are sediul actualmente Muzeul Național de Arte era situată Uniunea Scriitorilor. Aici veneam la discuțiile primelor manuscrise ale tinerilor. Aici mi-a fost discutată și viitoarea primă carte de poeme (în 1974).

La Casa Presei exista un cenaclu cu tradiție, „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”. La biblioteca Națională – cenaclul literar „Miorița”. Ne întâlneam la cenaclu și în Casa Orășenească a Tineretului. Iar la Institutul Politehnic, în blocul său de pe strada Kiev (fostă clădire a Seminarului Teologic, în care a studiat Alexe Mateevici), eram invitați la cenaclul„Ramuri”. Pe atunci se întrunea în ședințe și cenaclul literar de la Institutul de Medicină, însă curând satrapii regimului comunist au exclus limba română din procesul de predare, manualele în limba română fiind pur și simplu distruse, iar

profesorii și studenții – intimidați, învrăjbiți între ei. Apoi Uniunea Scriitorilor a trecut în clădirea ei actuală de pe strada Kiev (31 august) ‘98. Aici veneam la redacțiile revistelor „Nistru”, „Kodrii” (aceasta în rusește). Aici și-a transferat sediul săptămânalul „Literatura și Arta”, al cărui angajat eram.

Pot spune cu certitudine că strada Kiev/ 31 august a fost generoasă cu mine, cu destinul meu de cititor, scriitor, jurnalist, traducător. Unul din exemplele pe care țin să-l evoc (îmi vine să-i spun: fulminant!) e cel legat de sosirea lui Nichita Stănescu la Chișinău și întâlnirea cu el la fostul hotel „Codru”. Era în prima decadă a lunii septembrie 1976, când pe aici se țineau zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească. Despre acea extraordinară întâmplare am publicat memorii în„România literară”.

Ei bine, încă din studenției fiind angajat la ziarul tineretului, timpul pentru literatură mi se împărțea altfel. De unde și titlul celei de-a doua mele cărți de poeme,„Sâmbătă spre duminică”, ceea ce, în subtext, voia să spună că tocmai aceasta era perioada, zi-noaptea liberă de angajare la serviciu, pe care o puteam dedica deplin literaturii. În tinerețe, scriam nopțile, fiind, cum se spune, din tagma scriitorilor-bufnițe (sau privighetori, ambele înaripate având regim nocturn). Iar spre maturitate, lucram deja doar ziua, până pe la ora 14, încolo – lectură, spectacole, filme, terasa din curtea uniunii scriitorilor... Adică, și astăzi sunt scriitorul... ciocârlie, pasăre de zi, pasăre din miezul zenitului, căreia, în prima carte, la pagina 18, i-am dedicat un poem, ce are și el o istorie, mai mulți colegi, mai ales Ion Mureșan, rugându-mă să-l recit la fiece întâlnire, iar un alt coleg, ieșeanul Nicolae Panaite, zice:„Dacă Leo Butnaru mai recită poemul cu tractorul, eu unul părăsesc sala”. Asta e.

Dar să reproduc poemul din cartea-mi de debut, scris pe când mai eram student: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce-și afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei/ Cum e/ trac-to-ris-tu-le/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!”

La biblioteca națională a republicii Moldova este expusă mașina dumneavoastră de scris. Spuneți-ne, vă rog, povestea acesteia.

Am avut mai multe mașini de scris, fiecare cu povestea ei. Una dintre ultimele (o mai dețin) e o mașină electrică, pe care, slavă Domnului, nu am mai prins să o utilizez, deoarece a revenit libertatea alfabetului românesc și în dreapta Prutului. Iar pe când eram pe cale să schimb garnitura de litere rusești a mașinii de scris „Olympia/ Traveller de luxe”, am avut norocul să vizitez Muzeul „Prima școală românească” din Șcheii Brașovului, unde am făcut cunoștință cu directorul instituției, colegul Vasile Oltean, doctor în lingvistică și teologie, preocupat și de studii de slavistică. Astfel că veni vorba și fapta: eu dispunând de o mașină de scris cu caractere chirilometodice (de la Chiril și Metodiu...), de care domnia sa ar fi avut nevoie, ajungem la înțelegerea de a face schimb cu uneltele noastre de scris, astfel că eu am preluat chiar atunci mașina portabilă „Omega” a colegului, iar printr-un student basarabean i-am trimis, la Brașov, domnului director„Olympia”, amintită mai sus.

Aici nu ar trebui să omit încă o amintire cu generozitate colegială: la începutul anilor ‘90, prietenul și colegul Sergiu Adam, redactor-șef la revista „Ateneu” din Bacău, a dăruit Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, al cărui președinte eram, o mașină de scris (de birou)„Olimpya international”. Multă lume a contribuit la reinstalarea alfabetului românesc între Prut și Nistru.

Aniversare

www.revistaneuma.ro

Pe cât ar fi, totuși, mai ușor să-ți schițezi un autoportret în pictură, grafică (de altfel, și până astăzi mă încumet, uneori, să revin la pasiunile copilului, tânărului ce am fost, care picta, desena), pe atât de complicat e să-ți învederezi portretul-de-sine în cuvinte, în fraze, cu inerente aprecieri ce pot deruta sau chiar... înfuria pe unii cititori.

Din acest considerent, dragă Andrea, propune un (Auto)portret schițat împreună cu Fănuș Neagu, Adi Cusin și Arcadie Suceveanu: „Se zice că subsemnatul – spirit dezinhibat, ludic – emană o energie debordantă.

Mâinile și picioarele-i sunt mușchiuloase ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădând forță și vitalism (cărora le rămâne fidel). Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în căruntețe pare să personifice ironia și persiflarea, iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme se află non-stop în regim de replică.

Pare un diavol cu barbă, scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, într-o lume din scoarță de măr domnesc, plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat, care trăiește totul cu intensitate, încât s-ar crede că până și supărarea îi face plăcere”...

(Nu e chiar așa, însă e frumos articulat – nu? – despre unul care se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva și cele din viitor, dar fără a înceta să jinduiască secțiunea de aur.)

Ce ar mai fi de spus? – A fost declarat intergeneraționist între generațiile ce au respirat și respiră a secol XX și a secol XXI. Urbanizat sută la sută. Modern sau poate hiper-modern și – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit.

Din țărani”.

Da, cei mai mulți dintre ai mei au fost țărani, foști apărători de cetăți la Nistru. Și parcă aș fi ispitit să mă întreb: în acest caz, de ajungi poet, înseamnă să fii fruct ce nu a căzut departe de pom, sau departe totuși?...

Stimate domnule Leo butnaru, în numele cititorilor revistei neuMA, vă urez La Mulți Ani fericiți, binecuvântați cu cărți minunate și cititori pe măsură.

Leo Butnaru

iată un excelent portret al dumneavoastră realizat de nimeni altul decât Fănuș neagu:„Leo butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat. Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre limanul nistrului românesc, spre delta uimirilor ce le adună europa lângă Ceatalul ismail, spre misterele Carpaților.” (Fănuș neagu, prezentare la volumul Gladiatorul de destine, editura Cartea românească, 1998) Cum ar schița, la ceas aniversar, un autoportret, scriitorul Leo butnaru?

Leo Butnaru

Iar de atunci încoace, am schimbat câteva computere, laptopuri, mai mari sau mai mici, la unul dintre ele se întâmplă ca astăzi să dialogheze și cu... IA, adică inteligența artificială, pe care mă tot gândesc unde să o încadrez: la... intelectuali, intelectualismului? Că inteligentă este, chiar dacă în afara... biologicului, diplomelor universitare, titulaturilor de profesor, doctor în..., academician etc. Iar de când cu computerul, cu inteligența artificială, probabil, în lume, s-a schimbat cumva formula geniului: cea cu un procent de inspirație și 99 procente de transpirație. Posibil să fie mai mic și procentul inspirației, dar și cel al transpirației.

16

Nr. 1-2(75-76) 2024

Modificări genetice Asemeni oamenilor arborii nu-și pot programa visele nu și le pot selecta încât se întâmplă ca unii dintre ei să se viseze prematur sicrie...

Asta e... – precum se știe modificările genetice sunt imprevizibile de se poate ajunge la substituiri monstruoase: să zicem când în loc de arbori pădurea va crește direct sicrie (sau – de ce nu? – săniuțe pentru copiii eschimoșilor...)

Aniversare

17

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Cod galben Cu cocoașele ei cămila deformează exotic spațiul acolo exotic și el spațiul; cum s-ar spune pe rele pe bune deformează nițel Orientul cu cocoașele sale legănătoare prin nisip sub nemilosul soare ce-și joacă la orizonturi apele morților apele faraonilor prin care Orientul dar mai ales Asia se răspândește tot mai mult debordează peste sine peste Rusia spre țărmurile baltice spre țărmurile mării negre nopțile – cu valuri de eben spre insula șerpilor.

Iar Europa nici de gând să declare cod galben.

Distanțe Quel fut ton plus beau jour?

Paul Verlaine 1 În condiții de telepatie dar și de simpatie ne putem citi gândurile la distanță.

Fă un pas-doi îndărăt să reglăm optim claritatea apariției și transmiterii ideilor.

2 Pe cei care îmi doresc binele îi rog respectuos să mă privească de la oarece distanță astfel putând să le par cât de cât fericit iar dacă vreunul dintre ei m-ar întreba: – Când ai fost fericit? probabil i-aș răspunde (și recunosc aș greși): – Se vede că mâine…

3 Pentru cei ce răspândesc lumina minții înghesuiala nu e bună

precum nu e bună între lumânări aprinse care se înfierbântă unele pe altele se încovoaie molatice mai repede topindu-se mai curând stingându-se.

4 – De mai vrei să cunoști totuși cea mai scurtă distanță dintre oricâte posibile în minimă scurtime rostește un cuvânt, o literă: „A!” – iată cea mai scurtă distanță.

ca dintre greieri și creieri. Îmi amintesc cum pentru a scoate greierii din găuri mișcam jos-sus sus-jos bobița de ceară prinsă de o sfoară ceara în care greierul enervat își înfigea lăbuțele. Într-un fel lăsându-și fatal amprentele digitale.

Spre deosebire de greieri creierii își lasă amprentele cerebrale fie și în aceste litere negru-virtuale.

Apele faraonilor – Dar cea mai lungă distanță?

– Bineînțeles – tăcerea...

Cu cocoașele ei cămila deformează exotic spațiul exotic și el.

Cerul e milostiv...

Uneori te dă în fiori când vezi cum din cer se lasă în jos un braț înhățându-l de beregată pe câte vreun blasfemiator însă îndată îl lasă în plata Domnului...

Cerul e milostiv ceru-i iertător...

Menirea Poezia e ceva care de când apăru în firea omului în destinul lumii nicidecum nu-și îndeplinește menirea sacramentală din simplu motiv că nici chiar ea poezia nu știe care ar fi respectiva menire făcând mereu altceva, cu totul altceva, care s-ar putea dovedi chiar mai benefic decât menirea sacramentală de care nici până astăzi nu se știe mare lucru...

Hackeri Acum imaginează-ți dumitale cam care ar fi diferența dintre amprentele digitale și amprentele cerebrale.

Una din diferențe ar părea să zicem

Cum s-ar spune pe rele pe bune cămila deformează nițel Orientul cu cocoașele ei legănătoare prin nisip sub nemilosul soare ce-și joacă la orizonturi apele morților apele faraonilor.

Precauție Inima parcă ar bate și ea într-o ușă însă bate pe invers dinăuntru să nu încerce să deschidă cineva; inima mereu în situație în care nu încape îndoială dar nici certitudine că...

Timpul necesar Chiar dacă nu este evidentă pe fila albă poezia e prezentă pe albul filei precum pe chipul oamenilor pe înfățișarea lumii învăluindu-le transparent odată cu văzduhul cu viața astfel că tu așteaptă să mi se înfioreze simțământul să mi se limpezească gândul cuvântul să mi se pârguiască și-apoi voi spune.

Interviu

www.revistaneuma.ro

18

Nr. 1-2(75-76) 2024

eLenA AbrudAn în dialog cu MAriAnA GorCzyCA

...povestea ne define§te ca oameni Mariana Gorczyca este scriitoare, jurnalistă, profesoară la Colegiul Național ,,Mircea Eliade” din Sighișoara și profesor asociat la Universitatea Babeș-Bolyai ClujNapoca. Este secretar general al PEN România unde inițiază și dezvoltă proiecte despre implicarea scriitorilor în educație, manipulare, adevăr, libertate și egalitate de șanse.

Face parte din comitetele Women writers și Writers for peace. Mariana Gorczyca este inițiatoarea proiectului cultural anual ,,Turneul scriitorilor” de la Sighișoara, care promovează diversitatea. Temele sale preferate sunt memoria colectivă și multiculturalitatea care o ajută să spună povești despre oameni, să reconstituie tabloul lumii în momentele sale de cumpănă.

Sunteți o persoană dinamică, aveți o activitate intensă pe mai multe planuri. Cum arată o zi din viața unui scriitor?

Zilele mele în care scriu sunt cu o anume izolare, în sensul că nu mai răspund la telefon, îi rog pe apropiați să nu mă întrerupă, asigurându-i că mă voi achita de datorii domestice... când „ies din transă”. Scriind cu predilecție roman, eu mă transfer mental în timpul și locul descris și de aceea lucrez fără reveniri prea dese... în prezent.

Cum reverberează spațiul în care v-ați născut în scrisul dumneavoastră?

Partea de cer sub care te naști amprentează, nicio urmă de îndoială nu am, ființa. M-am născut în plin Bărăgan și am copilărit la Brăila. Energia Dunării și a Bărăganului se manifestă în varii situații în scrisul meu, pe de o parte, călătoria ca temă, pe de altă parte, întinderea nesfârșită a câmpiei, cu o bucurie permanentă a luminii, dar și cu o curiozitate recurentă legată de umbră.

Când ați început să scrieți ? Întâi m-am auzit, într-o toamnă, la începutul clasei a III-a, întrebată de o asistentă medicală „ce vrei să te faci când vei fi mare”, că am răspuns așa, pe nepusă masă: eu o să mă fac scriitoare. Abia de 8 Martie, în trimestrul al II-lea, am scris prima poezie, o poezie pentru mama, din proprie inițiativă, pe masa din bucătărie, făcându-mi singură loc într-un colt, restul mesei fiind în plin proces de tăiat varză acră pentru vreo salată ce urma să însoțească tocana de cartofi. Am imagini foarte clare cu aceste două secvențe din copilăria mea.

Aveți zile în care să nu scrieți, sau să faceți o schiță a unei posibile ficțiuni?

Da, evident că am astfel de zile. Bateriile trebuie încărcate.

Apoi voluntariatul meu pentru PEN România și PEN International presupune zile întregi de muncă dedicată. Dar când mă bag în pat pentru somnul de noapte, tot îmi spun o poveste până să adorm, chiar dacă a doua zi nu o transform în text literar.

V-ați specializat în Jurnalism și comunicare la universitatea„Lucian blaga” la Sibiu, iar tema tezei de doctorat susținută la universitatea babes-bolyai a fost la granița dintre jurnalism și literatură. de ce ați ales revistele Steaua, Vatra și echinox pentru studiul de caz?

Tema fiind Propagandă și Cenzură în revuistica literară din anii comuniști, aveam oportunitatea unor studii de caz pe colecțiile celor trei reviste la care aveam acces, apoi adăugați faptul că îi știam pe o parte dintre redactorii de atunci, prin urmare puteam valoriza amintiri și situații reale„la prima mână”.

Cum vedeți panorama presei culturale românești și care credeți că este viitorul ei?

Voi lua partea bună a stării actuale de fapt: accesarea online a presei culturale eficientizează timpul alocat acoperirii diverselor interese ale cititorilor; cele pe care le mai primesc sau mi le cumpăr în formatul pipăibil stau pe scaunul din dreapta al mașinii mele. Nu se știe când am parte de o barieră la calea ferată pe care o traversez zilnic în Sighișoara, situație în care nu intru pe telefon, ci arunc privirea pe câte o pagină de revistă.

Credeți că trecerea de la print la online reprezintă o scădere a calității revistelor sau aduce unele beneficii?

Din punctul meu de vedere, trebuie să facem față dinamicii schimbărilor suportului pe care scriem și citim. Au fost pergamentele, papirusurile, tăblițele, cărțile scrise și multiplicate de mână, au urmat cărțile tipărite pe hârtie, sunt actuale e-book-urile; precum cartea, la fel și revista se adaptează din mers vremurilor; timpul ne-a dovedit că profețiile sumbre nu s-au adeverit; și voi da doar două exemple: televiziunea nu a ucis industria cărții și, cu mult înainte de apariția imaginilor transmise la distanță, a existat chiar temerea că însăși cartea va ucide la rândul ei; vă amințiți că în Notre-dame de Paris, Victor Hugo povestește o scenă în care arhidiaconul Frollo deschide fereastra palatului care da spre Catedrală și i se adresează plin de tristețe medicului, arătând o carte de pe masă: aceasta o va ucide pe aceea; cel puțin îmi doresc ca ceea ce îndeobște numim manifestări ale credințelor și religiilor să nu fie înăbușite de corec-

19

Nr. 1-2(75-76) 2024

Interviu

www.revistaneuma.ro

titudini de stânga, așa cum s-a încercat cu persuasiune și în comunism; Puteți face un top 5 al revistelor de cultură din țară?

Pot spune numele unor reviste pe care le citesc eu mai des decât pe altele, sau când îmi trezesc interesul unele, coboară în plan secund lectura altora. Aș enumera Observator cultural, Dilema veche, Apostrof, Vatra, Familia, Steaua, Tribuna, Transilvania, Timpul și, de vreo doi ani, Neuma.

Credeți că succesul unui scriitor depinde de afilierea la o instituție de cultură sau poate merge singur pe drumul pe care și l-a ales?

Abordările sunt diferite. Nu mă număr printre cei care cred în singurătatea alergătorului/scriitorului de cursă lungă. Deși sunt singură la tastatură și conectarea mea la ceea ce scriu se face clar „dintr-o singură priză”, percep condiția scriitorului alături de alți confrați. Insulari, da, dar în același arhipelag, cu aceleași ape - mai limpzi sau mai tullburi - în jur. Apartenența mea la Filiala Cluj a Scriitorilor din România și la PEN Club este prilej de a fi împrenună cu alți scriitori în diferite proiecte. Apreciez cu asupra de măsură pe acei scriitori dispuși să aloce din timpul lor celorlalți.

Credeți că există un specific al scriitorilor clujeni, sau ardeleni?

Umblând mai mult prin țară, pot spune că „cei de la Cluj” suntem percepuți ca având știința de a fi împreună mai accentuat decât ceea ce se întâmplă la alte filiale. Este apreciată lipsa noastră de apetit în a minimaliza pe alții, de a-i vorbi de rău.

Sigur, în orice cultură organizațională lidershipul este factor hotărâtor. Irina Petraș a impus un anume comportament și a găsit căi de a ne aduce împreună. Dar a și avut cu cine.

Credeți în implicarea socială și politică activă a omului de cultură, a scriitorului?

Implicarea politică, socială, cea vizavi de apărarea mediului, gestionarea cu înțelepciune a curentelor, vizavi de poziționarea neomarxistă de peste ocean, față de crectitudinea politică... ține de discernământul și experiența de viață ale fiecăruia. S-au succedat de-a lungul istoriei, ciclic, curente extremiste de dreapta, sau de stânga. Se creează cursuri ideologice având în spate contexte sociale, economice, aspirații egalitariste. Cei care au măsură și fac acel pas în spate necesar, pentru o perspectivă mai bună, sunt cei câștigători. Dimpotrivă, cei care se aprind rapid, siguri de unicul lor adevăr, fără necesara cumpănă, ard rapid și... se ard, fiindcă istoria a aruncat la coș tot ce a fost brutal și extremist în acțiunile omenirii. reconstituirea în romanele dumneavoastră a unui anume moment din istoria noastră pretinde o documentare serioasă și efortul de a transforma în ficțiune fapte istorice concrete. Care sunt etapele și regulile scrisului personal care jalonează proiectul literar și conduc spre opera finală? Întâmplarea face ca azi, când răspund la această întrebare, să fie Ziua Mondială a Scriitorului, acea zi în care „Scriitorul” este temă predilectă pe rețelele de socializare, la radio, la televiziune,

este invitat în școli, în librării pentru întâlniri cu cititorii. Dar dacă cineva ar urmări cu atenție răspunsurile la întrebările puse, ar constata... cât de diferiți suntem. Ce face scriitorul? Scriitorul scrie. Scriitorul e creativ. Scriitorul comunică prin cărți. După aceste trei enunțuri, totul se diversifică, se multiplică, se specifică, în funcție de personalitatea ființei în care sălășluiește scriitorul. În ce mă privește, sigur că am nevoie de o documentare extrem de elaborată și atunci încep să caut cărți de memorialistică, jurnale care au tratat, fie și tangențial, tema aleasă de mine; accesez internetul și o sursă mă duce la altă sursă. Important pentru a mine a fost să obțin mărturii „la prima mână” de la supraviețuitori, atât ai Deportărilor în Uniunea Sovietică, cât și în Bărăgan. În acest lanț premergător scrierii romanului se inserează Călătoria, deplasarea la fața locului pentru accesarea energiei acelui spațiu, fiindcă e felul meu de a mă conecta printr-un fel de portal cu timpul și evenimentele descrise. Apoi... intru pe laptop și ies din timpul prezent. Scriu într-un fel de transă, cel puțin asta simt.

Sunteți cunoscută prin scrieri care își propun să reconstituie evenimentele și vicisitudinile vieții în perioada comunistă. de ce considerați importantă documentarea și relatarea prin ficțiune a practicilor comuniste și influența lor asupra celor care au trăit în această perioadă? „Printr-o gaură neagră, poți cădea într-un alt univers și, acolo, toate informațiile despre tine, cel de aici, se vor șterge, ca și cum nu ai fi avut niciun trecut”– spune personajul meu Arthur Blair în „Rubla, locul fără umbră”. Arthur Blair, una din vocile narative ale cărții mele, simte imperios nevoia„să se justifice” pentru ce scrie (despre limite, frică, totalitarism, stalinism, injustiții, jocul marilor puteri, interese economice, schimbări de granițe). Cărțile de istorie nu sunt suficiente. Povestea ne definește ca oameni fiindcă omul a avut nevoie, dintotdeauna, de poveste. Acel homo narrativus despre care ne vorbea la cursuri de Teoria literaturii profesorul Ion Vlad. Iar eu vreau să spun„povești”despre oameni care au fost marcați de evenimente istorice care le-au schimbat radical cursul firesc al vieții. Cu o carte de istorie nu poți purta un dialog, citind însă un roman, dialogul se naște de la sine.

Umberto Eco are o carte fabuloasă, „Memoria vegetală”, despre noima cărților, din vremea papirusului și a tăblițelor, a scrisului de mână, trecând prin perioada textului tipărit și ajungând, în zilele noastre, la e-book. De ce scriem, de ce citim ficțiune? Pentru că, spune Eco, „Cartea este asigurare de viață, un mic avans de nemurire.”

Se scrie multă literatură, există și tineri care pornesc pe acest drum, încearcă să-și facă loc într-o lume exigentă și elitistă, dacă e să spunem adevărul. Puteți să alegeți trei cărți care v-au impresionat, care v-au plăcut sau pe care le considerați importante pentru viața literară clujeană?

Este aproape imposibil să fac asta. Dar fiindcă mă simt mai acasă în proză, și implicit mai... cititoare de roman, aș alege romanul Pudră, al Dorei Pavel, Cruciada Copiilor al Florinei Ilis și...

CADENȚĂ pentru marș erotic. Dar și mai importante pentru viața literară clujeană sunt Antologiile tematice în care Irina Petraș ne aduce împreună. Sigur că sunt și scriitori tineri excepționali. Dar mai este nevoie de ceva timp să îi facem repere. Oricum,

Interviu www.revistaneuma.ro tinerețea este relativă. Față de Breban, eu mă simt o puștoaică.

Cât contează în cariera dumneavoastră literară implicarea și funcția de secretar general al Pen românia?

Funcțiile dintr-o organizație acoperă activități mai restrânse, de bifare a unor liste de evidențe, sau mai extinse, de implicare, de inovare, de dezvoltare. Când am preluat funcția curentă de la poeta Elena Ștefoi, numită Ambasador în Senegal, mi s-a spus s-o accept că nu va trebui să fac altceva decât să țin evidența membrilor și a cotizațiilor. Este știut că nu voia nimeni din Comitetul Director de atunci să preia și sarcinile secretariatului. Am acceptat-o, recunosc, abia când Elena a plusat și mi-a spus că mă va invita într-o vizită în Senegal, după instalarea ei și prezentarea scrisorilor de acreditatre. Călătorul din mine a cedat la acest argument. Am preluat tabelul, evidența, chitanțierele, câteva procese-verbale. Dar, cu timpul, mi-am extins aria de acțiune fiindcă simțeam nevoia să fac mai mult. Am scris proiecte cu finanțare AFNC, am pus umărul la organizarea Centenarului, am coordonat Albumul PEN Centenar și multe altele, sunt în juriul care acordă Premiile PEN, fac web design la Diplomele pe care le acordăm, particip la Conferințe sau la Congresele PEN International, unde învăț în permanență de la mari scriitori ce înseamnă să îți faci timp pentru alții și să exersezi managementul cultural, punând laolaltă osatura și detaliile unui eveniment perceput important.

Ce proiecte editoriale aveți acum?

Un roman al Dunării, despre care nu vreau să dezvălui, deocamdată, mai mult. Doar că îmi doresc să-i găsesc un interval orar mai generos în timpul zilnic. Vag, dar mi se întâmplă, invidiez structura scriitorului care, atunci când vrei să-l implici într-un proiect colectiv, ți-o retează mai mult sau mai puțin politicos:„n-am timp de prostii fiindcă trebuie să termin o carte”. Și evident că nu e vorba de invitații la bere. Un exemplu, atunci când, îngrijind un Album PEN Centenar și dorind să includ o colegă în această retrospectivă, de la care așteptam un text, să fiu bulversată cu un refuz argumentat atât de egoist.

20

Nr. 1-2(75-76) 2024

rHeA CriStinA în dialog cu FeLix niCoLAu

„F[r[ o identitate asumat[ §i în\eleas[, nimeni nu este român ori englez ori turc” Felix Nicolau este poet (cinci cărți de poezie), romancier (două romane) și autor al mai multor cărţi de interpretare literară şi teoria comunicării. Profesor la Universitatea Tehnică de Construcții din București, lector ILR Universitatea Complutense din Madrid, Spania, și profesor afiliat la Școala doctorală din Alba Iulia.

Ca jurnalist, mie mi-au atras atenția cu precădere inteligenţa şi mobilitatea sa intelectuală deosebită, evidențiate în acțiunile sale sociale și culturale în special în diaspora românească. Este o prezență vie zilnică atât în realitate, „pe teren”, cât și pe rețelele de socializare, reușind astfel să creeze un univers românesc comun pentru românii din țară și din străinătate, prin informațiile și analizele la zi importante oferite.

dacă vreți să mai adăugați ceva, care să vă reprezinte ca scriitor clujean M-am întors recent din Singapore, un spațiu prin excelență multicultural, în care indienii, chinezii, mandarinii, japonezii, expații din celelalte continente își conservă filosofia de viață, bucătăria, calendarul, propriile tradiții, sunt grupați teritorial în cartiere etnice, dar se declară mândri de a fi... singaporezi. Mă simt scriitor clujean pentru că înțeleg și respect multiculturalitatea Ardealului și ea se reflectă în toate romanele mele. Dacă cineva va face vredodată un top/o listă a cărților despre Cluj și Transilvania, sper ca romanul meu cu epic înainte și după 1989, Cadență pentru marș erotic, să-și afle locul.

Sunteți omniprezent la evenimente culturale și sociale din românia și diaspora, un neobosit căutător de informații, activități și dialoguri inedite. Cum v-ați defini mai exact (profesional și uman)?

Să știți că, de fapt, am ajuns să fiu cvasi-absent; mă concentrez mai mult pe ce am de scris decât pe mondenități, fie ele și culturale. Profesional m-am ferit mereu de hiper-specializare, deși ar fi fost mai confortabil. Constant am schimbat macazul, am învățat ceva nou. Această deschidere nu este privită cu ochi prea buni în lumea academică unde se încurajează restrângerea ambitusului și aprofundarea unei specializări.

21

Nr. 1-2(75-76) 2024

Interviu

www.revistaneuma.ro

Uman încerc să fiu implicat, să iau atitudine, să descâlcesc ideologii și să susțin normalitatea.

Iată, tot mai greu de decantat ce este normal. O lume fără normalitate, în afară de ceea ce decide legiuitorul agreat. Încerc să îmi păstrez niște repere spirituale, încerc, nu totdeauna reușesc, mai am mult de lucru la mine.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră cuvintele „literatură“ şi„interpretare literară şi teoría comunicării“?

Literatura ar fi scrierea de ficțiune. În paralel cu „literaturile” nu știu câtor domenii ale vieții sociale. Interpretarea literară ar fi o extragere a sensurilor și articulațiilor estetice ale unui text literar. Precum și o judecată de valoare. De aceea mă siderează analizele sofisticate, întreprinse mai ales de universitari, ale unor texte mediocre, fără nicio urmă de valorizare. Ceea ce demonstrează că interpretarea literară este diferită de analiza textului literar.

Cât despre teoria comunicării, aceasta conține, de fapt, mai multe teorii. Aici se poate desprinde înrudirea cu studiile de receptare a textului literar. Firește, teoria comunicării nu are subtilitatea și profunzimea hermeneuticii, dar ar fi o altă aroganță să o disprețuim, așa cum fac unii critici literari înmărmuriți în critică și istorie literară.

Teoria comunicării a generat studii interesante ce pot fi de folos și literaturii, ba chiar poate constitui o trusă de prim-ajutor pentru o literatură încâlcită și narcisistă.

Pentru cine scrieţi şi de ce? …Depinde în ce specie scriu. Unele scrieri sunt pentru mine, altele pentru un public mai larg, altele pentru unul specializat.

Cum se știe, cititul nu te face mai inteligent, ci poate întări alte calități, eventual te poate face mai deștept.

Oricum, încerc să scriu pentru oamenii curioși, cu umor, cu fantezie și cu ceva curiozitate. Încerc să scriu pentru ei fiecare frază, fiecare propoziție, nu paragrafe și paragrafe, abia după vreo 50 de pagini să reiasă ceva interesant. Scopul ar fi să creez o altă lume mai captivantă decât cea postumană sau să blufez mulțumirea de sine a lumii post-adevăr.

Societatea românească a fost/este supusă traumelor comuniste și repetatelor transformări politice, economice, sociale și culturale de după 1989. dumneavoastră aveți deja formată viziunea celor două românii (din interior și din exterior). Cum sunt românii (din țară și din diaspora) actualmente?

Este interesant ce spuneți în legătură cu traumele comuniste care continuă. Cei care călătoresc pe la universitățile occidentale vor observa că în multe cazuri simbolurile comuniste sunt la mare cinste. Adică acea veche teorie cum că comunismul nu a fost bine aplicat în Est, altminteri această ideologie fiind o binecuvântare.

Dar și la multe universități mari din România se observă aceeeași resurgență a amintitei ideologii. Deci, aș vorbi mai curând de o traumă inconștientă, un fel de sindrom Stockholm.

Am cunoscut români care abia în diaspora au devenit români, adică și-au descoperit și aprofundat identitatea. Alții doar o mimează ritualistic și formalist. Dar mă feresc de generalizări ca de flăcări.

Atât doar aș spune: fără o identitate asumată și înțeleasă, nimeni nu este român ori englez ori turc! Fără identitate, suntem niște cetățeni cu niște drepturi și mai ales cu multe obligații.

Care sunt atributele esenţiale, calităţile primordiale după care ne putem ghida în aprecierea valorii sau nonvalorii în cultură?

Este greu să mai vorbim despre esențialism în vremuri care contestă până și firescul. Oricum, cultura e mai permisivă decât literatura, în sensul că nu trebuie să producă texte strict înnoitoare, fie și prin parodiere, pastișare etc. Probabil atributele ar fi profunzimea, semnificația ce predispune la multe interpretări, apărarea identității și a tradițiilor relevante.

Nonvaloarea ar consta în falsificarea datelor, în pro-punerea de partituri simpliste și consumeriste.

Tot la nonvaloare se integrează și produsele culturale aliniate pe ideologii, cele stipendiate și promovate de Sistem pentru că susțin Sistemul, cele golite de identitate și particularitate pentru a putea fi mai ușor traduse și receptate.

Ca om al Cetății, care încearcă să schimbe mentalități și idei, ne puteți spune ce tip de speranţă şi de deznădejde există în societatea contemporană românească şi europeană?

Eu nu încerc să schimb nimic, încerc doar să corectez, și mai ales să mă corectez pe mine însumi. Există spe-ranță multă. Cum se știe: speranța moare ultima. Dar presa internațională vorbește de copiii care nu mai sunt interesați de jucării, ci de telefoane și tablete, drogurile au explodat, iar asta arată că mulți nu se mai regăsesc spiritual în postumanism, centrele comerciale gem de clienți înnebuniți să-și schimbe telefonul cu altul mai scump, precum și garderoba care nu mai e la modă după un sezon. Televiziunile promovează scandalul, țățismul, bârfa. Universitățile toarnă în capul viitoarelor elite ideologii cu nemiluita. Paradoxal, o societate care ațâță simțurile, apoi se arată foarte pudibondă.

Desigur, putem fi mulțumiți de avântul tehnologic, deși studii mai filosofice arată că acesta se opune de fapt științei adesea. Nu mai vorbesc că toată mândria noastră de societate ghidată de inteligența artificială nu are nicio legătură cu ce se va întâmpla cu sufletul nostru post-mortem, adică la eliberarea din cușca simțurilor. Acestea sunt speranțe și deznădejdi general-planetare.

Poate că societatea românească are unele dureri adiționale: pierderea de forță de muncă, pierderea respectului de sine, pierderea tinerilor, îmbătrânirea populației, transformarea poporului în populație, cultura oficială care nu mai are mare legătură cu umplerea cu sens a identității românești și așa mai departe.

Dar cum mai există câțiva drepți în țara asta, poate că graficul destinului românesc se va relansa vreodată. Mai ales că avem tot mai multe șosele, magazine ale brandurilor faimoase, digitalizări, excursii în străinătate, corectitudine politică și multe alte minunății.

Unde mai pui că am ajuns să facem și noi sport din acela compulsiv și maniacal, ca să avem ce posta pe rețele sociale, ca civilizații. Sport care îmbătrânește mai dihai decât dacă ai dormi pe o bancă în parc. Se pot verifica și statisticile cu consumul de antidepresive. Chiar și cifrele oficiale sunt înspăimântătoare, nu mai spun de cele neoficiale. Dar speranța moare ultima iar arta ne va salva mereu.

Poezie

22

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Liviu Cap[a

ani de glorie au fost ani de glorie izbânda călca peste morți mustea pământul de sânge fumul tămâia marea liniște imperiul se-ntindea se lățea ajungea unde-l purta gândul steaguri fluturau pe ruine victoriile erau sărbătorite cum se cuvine la ospățul învingătorilor curgeau sudoarea și vinul pe alese se-mperecheau bucatele la-ntâmplare se cădea sub mese dar tot începutul are și-un sfârșit dialectica istoriei e soră cu dialectica naturii unda ei de șoc lovește și eternul prezent mitogia învingătorului veșnic s-a făcut praf și pulbere pleavă măturată de vânt căzută acum gloria defilează-ntr-o rână se târăște prin fața tribunei într-o cadență beteagă se duce se pierde-n uitare

un sfat nu domnule pictor așa nu mai merge nu-i bine de loc e prea multă culoare prea tare sclipește tabloul chiar și tufa asta orbită de praf pare un inel în buricul țărânii ce să mai spunem de pasărea ce cade-n picaj

ca un meteorit care-i zguduie și-i orbește pe bieții vânători și desigur totu-i prea mare un gigantism care strică proporțiile care tulbură orice înțelegere furnicile astea de pildă care se-mprăștie buimace parcă-s o haită de lupi poftind la carne de om lasă natura așa cum este cum se târăște spre noi tot mai sfrijită și cu mult cenușiu în abraji nu te mai strădui să-i dai cu parfum să-i tot introduci silicoane în părțile mai expuse și nu uita nici sfatul înțelepților i-o măsută întoate prea multă artă strică falsifică ucide tabloul

ploaia izbăvitoare da ei sunt încă acolo închiși de sârma ghimpată a uitării de zidul care sufocă privirea zbor de vulturi s-a rostogolit peste nisipuri sori fără număr au căzut în ochii șopârlei dar ei au rămas acolo în ținturile uscăciunii mocnesc în pielea arsă precum tăciunii în vatră ei au răbdarea pietrei care-și macină timpul neclintirea stâncii pe care zadarnic scapără amurgurile

stau strânși unii în alții precum turmele ce singure umbră își fac și cum încercară să-i risipească bezna haină sirenele despletite ale nopții cum le dansa din buric aburul depărtărilor cum ținea să-i adoarmă dulcea legănare a morții dar ei sunt încă acolo așteptând de veacuri ploaia izbăvitoare ploaia care să hrănească să ude sau să scufunde odată pământul

precum umana făptură ieri ne cânta din frunză la geam unduia lumina pe lacuri răcorea fruntea culegătorului trupul celui ce-și urcă singurătatea în munți când nu-l vedea nimeni precum un copil scâncea după țâța pădurii după mângâierile umbrei ce se scaldă în iarbă acum puiul de vânt a crescut s-a-nălțat e uragan în toată puterea când vrea amestecă cerul cu pământul mătură tot ce-i iese în cale zdrobește ce-a sădit mâna de om acum precum umana făptură crede și el că astfel își va împlini rostul

Eseu

23

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Despre oameni §i §oareci, Despre mâ\e §i oameni & Despre b[rba\i faimo§i §i femei dezinteresate MiHAi bArbu ohn Steinbeck a scris, în 1937, Of Mice and Men (tradus în românește în mai multe feluri, dar consacrat în varianta Fridei Papadache Oameni și șoareci). Ideea romanului i-a venit, en passant par la poésie, de la o întâmplare pe care un poet englez, Robert Burns, a văzut-o, pe un câmp, și care l-a impresionat peste măsură. Pe acel câmp, un agricultor, desțelenind țarina, distruge vizuina unui șoarece. Poetul, un artist cu o conștiință empatică, a scris un poem intitulat To a mouse/ Unui șoarece. Din această poezie, prozatorul preia o idee a poetului potrivit căreia cele mai bune planuri ale șoarecelui, ca și ale oamenilor, adesea se risipesc. George Milton și Lennie Small, eroii lui Steinbeck, voiau să-și cumpere o fermă și n-au reușit, tot așa cum șoarecele poetului Burns i s-au spulberat speranțele unei vizuini care l-ar fi pus la adăpost, în primul rând, de mâțe.

Oare cum stau lucrurile într-o carte intitulată Of Cats and Men/ Despre mâțe și oameni, scrisă și desenată de Sam Kalda (Quadrilla Publishing, United Kingdom, 2017)? Maurice Ravel avea două pisici siameze, care l-au asistat, cocoțate pe pian, la scrierea Bolero-ului, sir Winston Churchill a locuit, ca prim ministru, în 10, Downing street, alături de mâțele Tango, Micky și Nelson. Când a împlinit 88 de ani l-a primit în dar pe Jock și s-au bucurat, împreună, de viață încă doi ani. De când Churchill a dat ortul popii, urmașii lui Jock au ajuns, deja, la a patra generație, prin Jock al patrulea, care locuiește tot la reședința de vară a fostului prim ministru. Există oare un dar mai mare decât dragostea unei mâțe?, s-a întrebat, la vremea lui, Charles Dickens.

T.S. Eliot le-a dedicat mâțelor sale o carte (pe care a și ilustrat-o), dar avea obiceiul le dea micilor sale feline niște nume (și prenume) ciudate precum mister Mistoffelees sau Bustopher Jones.

Pictorul Paul Klee avea nenumărate mâțe pripășite chiar prin atelier: Fritzi (zis și Fritzpoule), Bimbo ein și Bimbo zwei pe care le lăsa să pășească pe tablourile sale abia terminate. Raționamentul artistului era următorul: criticii de artă se vor întreba și minuna, de fiecare dată, cum dracu’ i-a reușit lui Klee un asemenea efect plastic? Hemingway zicea că pisica este de o cinste absolută în ceea ce privește sentimentele ei. Ființele umane, dintr-un motiv sau altul, își ascund sentimentele. Ceea ce mâțele n-o fac niciodată... Saul Steinberg, caricaturistul evreu născut la Râmnicu Sărat, a avut, de-a lungul vieții sale, o grămadă de mâțe dar cea de pe urmă, pe nume Papoose, i-a fost și cea mai dragă. Ea era din rasa black tussedo și s-a dovedit a-i fi cea mai devotată tovarășă și muză în procesul creației. După ce mâța a mierlit-o, Steinberg a scris în jurnalul său, că Papoose a avut trei mari virtuți: curaj, grație și demnitate, ca un om adevărat. Bukovski a lucrat mulți ani pentru US Postal Services și s-a dedicat, în totalitate, scrisului abia la 49 de ani. La bătrânețe, omul a locuit în suburbiile Los Angeles-ului, înconjurat de o groază de mâțe.

Cu cât ai mai multe mâțe cu atât trăiești mai mult. Dacă ai o sută de mâțe o să trăiești mai mult decât ai avea numai zece. Iar dacă ai o mie, o să trăiești veșnic. Pare ridicol, nu-i așa?, dar se pare că era

J

adevărat. Andy Warhol și mama sa au avut o adevărată colonie de mâțe. 25 cats named Sam and one blue pussy a fost opera lor comună. Dacă poate, natura umană, potrivit observației lui Darwin, te va minți în față.

O ultimă observație: o să vă întrebați, fără îndoială, de ce nu am vorbit despre pisici ci doar despre mâțe. Pentru că pisicile, potrivit lui Disney, sunt aristocrate pe când doar noi, românii, putem trage, de voie, de nevoie, mâța de coadă. Pisica aristocrată nu se pretează la așa ceva...

400 de scrisori, scrise cu cerneală verde, către Bruna (Potrivit lui Guță Popândău, eroul lui Topârceanu, Iubirea e un lucru foarte mare. Mai ales când e vorba de Ungaretti, Borges și Cioran. Sau de Bruna, Kodama și Thoma...) În ziua de 8 august 1926, marele poet Giussepe Ungaretti l-a provocat la duel pe Massimo Bontempelli. Acesta din urmă a scris un articol prin care acuza stilul ermetic al poeziei lui Ungaretti, de neînțeles pentru contemporani. În acea vreme, în Italia, duelurile nu mai erau permise dar erau tolerate dacă se desfășurau departe de ochii lumii. Cei doi au găsit de cuviință să se dueleze în grădina vilei lui Pirandello și au ales, ca arme albe, săbiile. Bontempelli a fost mai iute de mână și l-a rănit pe poet la brațul drept. După ce i s-a acordat primul ajutor, Poetul a vrut să îngroape securea războiului și i-a propus Criticului să se împace.

Martor la duel, Luigi Pirandello s-a oferit să mijlocească împăcarea celor doi la o bere rece, probabil o Birra Moretti sau, poate, un Nastro Azzuro. Iar berile și-au făcut pe deplin datoria: i-au împăcat.

După patruzeci de ani, a venit vremea ca Giuseppe Ungaretti să-și arate din nou bărbăția. Într-o zi, binecuvântată pentru el și poezia sa, era 3 august 1966, Poetul o întâlnește pe juna Bruna Bianca. Ungaretti avea, la acea dată, frumoasa vârstă de 78 de ani iar Bruna n-avea decât 26. Domnișoara scria versuri și i-a arătat Poetului câteva din scrierile ei puerile. Întâlnirea s-a petrecut în Brazilia, la Sao Paolo, orașul în care poetul preda, la Universitate, un curs despre literatura italiană. Cu ocazia unei conferințe ținută de Ungaretti, Bruna Bianca l-a așteptat pe holul

Eseu

24

www.revistaneuma.ro hotelului pentru a-i înmâna poeziile.„Când a intrat, n-am înțeles ce se întâmpla cu mine. Am vorbit o oră, m-a invitat la micul dejun, mi-a cerut numărul de telefon. M-a îmbrățișat și întregul meu corp a fost străbătut de o vibrație lungă, intimă, de o plăcere senzorială, pe care nu o mai simțisem vreodată”. Relația poetului cu juna poetă s-a petrecut între anii 1966 și 1969. Omul era singur din 1958, an în care i-a murit nevasta. În acest interval, de doar trei ani, cei doi au scris, împreună, o carte (Dialog) iar după moartea poetului, iubita lui a făcut publice scrisorile adresate ei.

Scrisorile către Bruna erau scrise cu cerneală verde, culoarea speranței. Ti bacio con tutta la mia speranza e la mia disperazione, îi scria el. Au rămas, pentru posteritate, 400 (ați citit bine, patru sute) de scrisori, ca dovadă a pasionantei lor povești de dragoste. La un moment dat, s-a vorbit chiar despre o iminentă căsătorie, cei doi și-ar fi comandat și inelele de nuntă dar se pare că poetul e cel care a făcut pasul înapoi. Unga, așa cum îl alinta Bruna, se aștepta să primească premiul Nobel și se temea că acest ultim amor să nu-i dăuneze biografiei. (Nu trecutul lui controversat, relația lui personală cu Ducele, îl preocupa pe Ungaretti ci această ultimă iubire, tardivă și necuvenită...)

Ungaretti n-a primit Nobel-ul dar Bruna a ajuns, ulterior, un avocat de succes în Brazilia. După moartea lui Giuseppe Ungaretti, survenită în 1970, Bruna Bianco nu a mai scris nimic. „După o dragoste atât de mare, singura alegere a fost să pornești de la zero, să fii un om normal.” Scrisorile pe care ar fi vrut, inițial, să le ardă, au ajuns, după o matură chibzuință, la îndemâna publicul larg. „Acum o pot spune cu certitudine: vârsta nu contează în dragoste, am o vigoare care m-ar face să accept orice provocare, așa cum a făcut el, atunci. Aceasta este învățătura pe care mi-a lăsat-o Ungà, cu scrisorile sale destinate nu numai mie, ci tuturor”.

Comentatorii operei și biografii poetului au fost, mereu, intrigați de faptul că între poet și muza lui de ultimă oră a fost o diferență colosală de vârstă: 52 ani! Judecata anticului Seneca ar putea fi invocată în sprijinul celor doi îndrăgostiți: Pentru ca să reușească o dată un lucru, al cărui rezultat este incert, trebuie să fie încercat adesea.

Ochii orbului Borges Între Jorje Luis Borges și Maria Kodama a fost o diferență de (doar) 37 de ani. Când s-au cunoscut, în 2010, Maria avea 16 ani iar el 53. Tatăl Mariei a dus-o de mână să asculte una din conferințele scriitorului și inevitabilul a fost dator să se producă. Cei doi s-au căsătorit, târziu, în 1986, dar actul s-a săvârșit exact la momentul oportun. A fost anul în care Borges știa că-i e sfârșitul aproape drept pentru care a și murit, la două luni după mariaj.

Anul acesta, în ziua de 28 martie 2023, a murit și Maria Kodama, la 86 de ani, în urma unui cancer. Două finaluri trase, parcă, la indigo. Borges și Kodama s-au stins din viața la aceeași vârstă, de aceeași boală necruțătoare, dar în ani diferiți. El a sfârșit în Elveția iar Kodama - în Argentina. Maria Kodama, supranumită și ochii orbului Borges, cu toate că i-a fost nevastă, în realitate îi era doar o parteneră exclusiv spirituală iar cei doi își vorbeau, și-n public, și-n particular, cu dumneavoastră. Cu toate acestea, la moartea lui Borges, Kodama a moștenit, spre disperarea familiei (nepoții de soră ai marelui scriitor erau direct afectați…), toate drepturile de autor ale răposatului. De ce relația dintre cei doi a rămas într-o permanentă faza platonică? Ei bine, scriitorul sud - american Daniel Balmaceda a deslușit cum stăteau lucrurile cu tânărul domnișor Borges. Într-o carte intitulată Romances argentines de escridores turbulentes descrie cum a decurs iubirea junelui Borges

Nr. 1-2(75-76) 2024

cu d-ra Estela Canto, cea mai cunoscută dintre prietenele de tinerețe ale marelui scriitor. A fost o iubire intensă dar, vai, neconsumată. Balmaceda era convins că biata fată a tras ponoasele atitudinii patologice a iubirii materne, extrem de protectoare.

Asta ar fi dus, în cazul fiului, la o tulburare psihică care îl împiedica să întrețină relații fizice. Borges a stat cu mama sa, de la tinerețe, până la adânci bătrâneți. Mai exact, până când Mama lui s-a apropiat de suta de ani iar Fiul a ajuns la 76. Relația Mariei Kodama cu Borges a început în momentul în care cei doi și-au descoperit pasiunea comună pentru limba engleză modernă, engleza veche și islandeză. „Mi-e dor de Borges și de felul în care ne distram. Prietenii mei obișnuiau să-mi spună: Cum să ieși cu bătrânul labirinturilor, nu e ceva înfricoșător?” Kodama îi îndemna să vină să-l cunoască personal: omul meu, zicea ea, „are umor iar labirinturile lui, pe mine, mă fascinează. M-am simțit bine cu el.

Nu sunt masochistă, a fost un om foarte bun”. Femeia, după moartea omului cel bun, nu scăpa prilejul de a se supraevalua și de a se face de râs în fața posterității:„Nu am simțit niciodată că bărbatul mă domina sau că îi eram inferioară”.

O iubire a lui Cioran, cel semi însurat Ei, bine, pe Emil Cioran și Friedgard Thoma îi separau doar 35 de ani, cea mai mică diferență de vârstă dintre cele trei faimoase perechi despre care vă povestesc. Ea mai fusese căsătorită cu scriitorul și pictorul Gunther Schulte, cu care avea împreună un fiu. Când l-a întâlnit pe Cioran, Friedgard locuia, deja, împreună cu un alt partener. Cioran era, după propria formulare, cam semi însurat cu Simone Boue, o logodnică de-a pururi. Cioran n-a fost prea îndrăzneț în a o cuceri, din punct de vedere fizic, pe d-na Thoma. Odată, ei și-au vorbit ca doi vechi prieteni, foarte intimi și, la finalul întâlnirii, Cioran îi sărută nemțoaicei urechea dreaptă.

Doamna n-a protestat dar s-a declarat surprinsă. A doua oară, Cioran s-a dovedit mult mai cutezător dar asta s-a înâmplat doar într-o scrisoare: aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta dv. Din păcate pentru Cioran, acțiunea respectivă nu s-a finalizat niciodată. Madame s-a considerat ofensată de dorința filosofului și relația lor incipientă s-a cam răcit. Ea l-a vizitat ultima oară, când Cioran era, deja, internat într-o casă de sănătate. A văzut-o dar n-a mai recunoscut-o. Nemțoaica a adunat scrisorile, primite de la scepticul nostru filosof, într-o carte sub titlul: Pentru nimic în lume: O iubire a lui Cioran. Thoma a încercat să o publice la o mare editură pariziană dar a fost refuzată. A încercat la una mai mică și i-a reușit. Nora Iuga, traducătoarea cărții în românește, și-a încercat norocul la Humanitas dar Gabriel Liiceanu n-a marșat și a declinat propunerea. Editura Trei, în schimb, a fost bucuroasă s-o tipărească. Ce morală am putea să tragem din această relație dintre un filosof aflat la amurgul vieții și o nemțoaică, în floarea vârstei, dornică de a intra, pe ușa din dos, în istoria literaturii? Ungaretti și Borges erau bărbați liberi care au întâlnit două domnișoare tinere, cu o minimă experiență erotică, cu care au interacționat, pe termen lung, în relații cât de cât avantajoase. Mai ales pentru ele, dacă ne e îngăduită o remarcă malițioasă... Păcat de Cioran al nostru, despre care știm că nu era un cinefil împătimit, păcat de castul Borges, aflat în imposibilitatea de a putea urmări umbrele de pe ecran, că n-au văzut filmul italian The Hand of God/ E stata la mano di Dio, scris și regizat de Giuseppe Tornatore. De acolo ar fi aflat că Cei fără de curaj nu se culcă niciodată cu femeile frumoase.

25

Nr. 1-2(75-76) 2024

Poezie

www.revistaneuma.ro

Daniela {ontic=

Haiku-uri

inspirate de picturile lui Grigore Popescu-Muscel Singurătatea Evei în grădină

Neîmblânzire Fiare străine mușcând Femeia dintâi.

La cruce spre Românești

Furtună pe deal Doamna cu mână de fier Apără tronul.

Peisaj în Apuseni la Brusturi

Vara dospind Joaca de-a oamenii mari Fânul e gata.

Vuiet/ Energiile roșii

Peisaj toscan

Un cer de cobalt Cu degetele noastre Se roagă pinii.

Vifor violet peste cartier

Turbare de vânt Peste inimi și case Povești lângă foc.

Vestitorul

Ave, Marie!

Bucurie în ceruri El sună din corn.

Bărbat istovit cu pălărie verde

Muscele toamna la Câmpulung

Toamnă pe dealuri În tăcutele ierburi Pregătiri de somn.

Maici la Mănăstirea Văratec

Cor de mirese Culegătoare de Duh Un dor de azur.

Două vase/ Cană verde

Lume tainică Adunată în vase Lumină și scut.

Vântul prin sânge, Nici un văl înspre lume – Vietăți de lut.

Ogor în amurg, Un cântec mov sub pleoape Bărbat obosit.

Adâncuri

Fecior cu fluier

Cărăușii de lemne pe Valea Corbului Pițigaia

Poartă spre poartă, Din abis în genune Cutează omul.

Fluieraș de os, Ochii lui, o mirare Turmă de doruri.

Întinderi albe Îmblânzind sărăcia Destine aspre.

(fragmente dintr-un volum în pregătire)

Studii critice

www.revistaneuma.ro

26

Nr. 1-2(75-76) 2024

H.P. LOVECRAFT §i FASCINA|IA MISTERULUI GHeorGHe GLodeAnu ovestirea intitulată El a lui H.P. Lovecraft ne propune o versiune insolită a magicianului, a vrăjitorului. Este vorba despre o narațiune la persoana întâi singular, în care personajul-narator povestește experiența eșuată a sosirii sale la New York. Trecând printr-un moment de acută criză de inspirație, scriitorul spera să își regăsească muza în bogatele labirinturi ale vechilor străduțe de la periferia metropolei, dar și în turnurile uriașe ale acestui Babilon modern. Bun descriptiv, Lovecraft surprinde cu talent misterul nocturn al urbei, mister amplificat de razele lunii. Prozatorul face elogiul cetății, care, la început, i se pare un fel de paradis terestru în măsură să declanșeze starea poetică. Orașul are însă două fețe antitetice, magia nopții fiind spulberată de stridenta lumină a zilei, care dezvăluie mizeria și alienarea datorate insalubrei proliferări a pietrei. Naratorul constată faptul că ipostaza diurnă a cetății nu îi inspiră „decât un vid sufletesc cutremurător și o amarnică singurătate”. În locul poemelor visate, găsește doar o senzație de oroare și de opresiune care amenință să îl distrugă. Este vorba despre o stare de spirit ce poate fi asemănată cu greața lui Sartre sau cu lehamitea specifică scriitorului român. Prozatorul descoperă adevărul teribil că „metropola din piatră și zgomote stridente” nu este o continuare a vechiului New York, ci un oraș defunct, al cărui cadavru este infectat cu vietăți stranii. Nu întâmplător, cei care populau ipostaza modernă a orașului erau niște oameni „lipsiți de vise și de interes față de priveliștea din jur”, care resimțeau din plin oroarea cotidianului. Asemenea eroilor lui Mateiu Caragiale, naratorul preferă fața nocturnă a urbei, care reușește să sugereze câte ceva din vestigiile trecutului. În mod paradoxal, Lovecraft are opinii acide despre poeți și artiști, pe care îi consideră niște„impostori cu gura mare a căror originalitate se limitează la farafastâcuri, ducând vieți ce nu fac decât să discrediteze tot ceea ce înseamnă frumusețe pură, poezie și artă”. Recunoaște că nu părăsește orașul din dragoste pentru relicvele unui timp apus, dar și pentru a nu recunoaște eșecul experienței sale newyorkeze.

Personajul anticipat în titlu este zărit într-o noapte de insomnie, când naratorul rătăcea disperat să își salveze sufletul și idealurile printre ulicioarele pitorești din Greenwich, „refugiul predilect al poeților și artiștilor”. Întâlnirea dintre cei doi are loc întâmplător într-o noapte târzie de august cu cer înnorat. Autorul implicat în text avea obiceiul să cutreiere singur printre meandrele criptice ale locului și să mediteze asupra „curioaselor taine înmormântate aici de generații”. Este semnificativ faptul că el reușește să supraviețuiască din punct de vedere spiritual datorită inegalabilului farmec nocturn al locului. De aici afirmația: „Aceste lucruri mi-au ținut sufletul în viață și mi-au dăruit câteva dintre visele și viziunile după care tânjea poetul din adâncul sufletului meu”. În esență, prozatorul utilizează tehnica palimpsestului deoarece, în spatele orașului modern, el identifică geografia misterioasă a urbei de odinioară.

Identitatea străinului misterios nu este dezvăluită, de unde utilizarea pronumelui personal la persoana a treia singular.

Asemenea personajelor din nuvela Remember de Mateiu Cara-

P

giale, pe cei doi îi apropie înclinația comună pentru mister și pentru vestigiile trecutului istoric. Deținând cunoștințe neobișnuite, necunoscutul înzestrat cu puteri ezoterice îi propune povestitorului să îl călăuzească în preumblările sale labirintice. Din când în când, textul oferă câteva detalii legate de imaginea necunoscutului. O pălărie cu boruri largi îi umbrea figura, obiect vestimentar aflat în deplină consonanță cu mantia demodată. Avea o siluetă foarte subțire, aproape cadaverică, în timp ce vocea îi era blândă și cavernoasă. Trăsăturile nobile și frumoase erau îmbătrânite, dar purtau pecetea unui rafinament și al unei ascendențe neobișnuite. Singurele lucruri care îl tulbură pe povestitor sunt tenul prea alb, cadaveric, și fața inexpresivă ale necunoscutului. Este vorba despre o serie de detalii care sugerează faptul că avem de-a face cu un mort-viu. Povestitorul se bucură că a descoperit o persoană în măsură să îl ghideze„în căutarea frumuseții și misterului celor de demult”, singurul lucru care îi ținea sufletul în viață. A întâlni pe cineva cu interese similare este interpretat drept o extraordinară favoare a soartei. Oferind numeroase detalii privind vechile denumiri și schimbările survenite în geografia urbei, necunoscutul se transformă într-un veritabil inițiator în trecut. Rătăcind în noapte, naratorul descoperă lucruri„foarte vechi și magnifice”, fiind puternic impresionat de „șubredele coloane ionice și pilaștrii scobiți, stâlpii gardurilor din fier cu urne în vârf, ferestrele cu lintouri și cele în formă de evantai, atât de decorative, ce păreau să devină tot mai bizare și mai pitorești pe măsură ce pătrundeam mai adânc în inepuizabilul labirint ieșit din negura vremurilor de odinioară”. Călătoria în timp este sugerată nu numai de arhitectura caselor, ci și de stilul felinarelor întâlnite, unele mai moderne, cu petrol, în timp ce altele, mai vechi, cu lumânări. Voiajul se termină în misterioasa casă a gazdei, a cărei vechime este sugerată de „izul de veșnicie

27

Nr. 1-2(75-76) 2024

Studii critice www.revistaneuma.ro

mucedă”, rod al „insalubrelor veacuri de putrefacție”. La lumina lumânărilor, naratorul descoperă faptul că se găsește într-o bibliotecă somptuoasă, datând de la începutul secolului al XVIIIlea. Deasupra rafturilor pline de cărți, el identifică mai multe portrete de familie frumos lucrate, tablouri ce sugerau patina timpului.

Portretul gazdei se întregește cu noi detalii după descinderea celor doi în bibliotecă. Scoțându-și mantia, pălăria și mănușile, necunoscutul dezvăluie noi detalii ale vestimentației sale arhaice. Își purta părul strâns în coadă, avea guler încrețit de dantelă, pantaloni bufanți până la genunchi, ciorapi de mătase și pantofi cu paftale. Naratorul este surprins de vârsta foarte înaintată a interlocutorului său, ceea ce îi provoacă o inexplicabilă stare de neliniște. Necunoscutul recunoaște că este un om cu obiceiuri excentrice, care a adoptat în mod deliberat portul și năravurile unor vremuri mai bune. El povestește că a avut șansa să poată păstra reședința rurală a strămoșilor săi, chiar dacă aceasta a fost înghițită mai întâi de extinderea orașului Greenwich prin 1800, apoi de cea a New York-ului, după 1830. Personajul misterios dezvăluie faptul că familia lui nu s-a stabilit întâmplător tocmai în acest loc și s-a zbătut să îl păstreze. Moșierul care s-a așezat aici în 1768 a studiat artele ezoterice și a făcut o serie de descoperiri extraordinare, „toate fiind în legătură cu influențele ce sălășluiesc în acest loc și care se vrednicesc în cea mai mare măsură să fie săvârșite cu o strașnică fereală”. Magicianul vrea să îi dezvăluie naratorului „unele efecte curioase ale acelor arte și căutări”, totul sub pecetea celei mai adânci taine. În paralel cu prezentarea întâmplărilor legate de misteriosul vrăjitor, povestitorul insistă și pe dezvăluirea propriilor sale stări de spirit. Deși speriat, el conștientizează faptul că, ghidat de un inițiat în ocultism, are ocazia să își astâmpere„nepotolita sete de minuni”. Totul în antiteză cu materialistul univers newyorkez diurn care distrugea taina, fiind astfel fatal sufletului unui poet.

Necunoscutul povestește faptul că strămoșul său a descoperit o serie de laturi formidabile ale voinței omenești, ajungând să poată influența întreaga varietate de forțe și substanțe din natură. De aici posibilitatea stăpânirii legilor spațiului și ale timpului. L-au ajutat în acest sens riturile bizare ale pieilor roșii care și-au ridicat odinioară corturile tocmai pe colina pe care se găsea casa lui. Puterile neobișnuite ale reprezentanților clanului sunt explicate prin asimilarea ritualurilor secrete ale băștinașilor. Aceștia au cerut să poată reveni pe colină în fiecare noapte cu lună plină. Ani de zile au sărit gardul pentru a-și putea îndeplini lucrările oculte. Boierul care a stăpânit conacul în 1768 i-a surprins în toiul ritualurilor săvârșite și a rămas șocat de cele văzute. S-a înțeles cu pieile-roșii să le ofere cale liberă pe pământul său în schimbul dezvăluirii semnificațiilor ceremonialelor secrete. Aceștia au mărturisit că sursele actelor magice pe care le întreprind se găsesc în parte la strămoșii lor, în parte la un bătrân olandez. Se pare că, pentru a rămâne singurul cunoscător al tainelor, boierul i-a otrăvit pe băștinași cu ajutorul unui rom foarte prost. Magicianul îi spune naratorului că este singurul străin care află de acest secret de familie, devoalat datorită pasiunii sale pentru lucrurile demult apuse.

Strămoșul de odinioară nu s-a mulțumit cu cunoștințele dobândite de la sălbaticii care i-au trecut pragul casei. El și-a continuat cercetările la Oxford, după care a stat de vorbă cu un alchimist și zodier din Paris. Drept consecință, el află că universul nu este altceva decât o mare iluzie cosmică și că „întreaga lume nu-i decât un fum al minților noastre”. Drept consecință, inițiații pot să facă tot ceea ce doresc. Cuvintele magicianului par a fi in-

suflate de filosofia indiană, mai exact de conceptul maya. Bazându-se pe puterile sale oculte, el promite să îl desfete pe povestitor cu niște „priveliști mai mândre din alți ani decât ți-ar da închipuirile matale”. Drept consecință, îl invită la fereastră ca să asiste la spectacol. Apucat de mână pentru a fi îndrumat la geam, naratorul simte atingerea degetelor reci ca de gheață ale amfitrionului, un veritabil mort-viu. Având capacitatea de a călători în timp, magicianul dezvăluie tainele trecutului. Ca într-un spectacol de dimensiuni cosmice, la lumina fulgerelor, povestitorul are ocazia să vadă cum arătau acele locuri odinioară, înainte de a fi cotropite de civilizație. El începe să fie șocat atunci când află că misteriosul său tovarăș poate să călătorească în orice epocă.

Drept consecință, tot la lumina unui fulger, al doilea tablou prezintă localitatea Greenwich de altădată, cu case puține, cu pajiști și câmpuri verzi.

Când naratorul îi cere să îi arate mai mult, magicianul răspunde că ceea ce i-a fost dat lui să vadă l-ar transforma într-o stană de piatră. Dezvăluită tot la lumina unui fulger, cea de a treia imagine este semnificativă, deoarece reprezintă întruchiparea coșmarului înspre care se îndreaptă cetatea. Este vorba despre o proiecție în viitor. Timp de trei secunde, povestitorul are ocazia să zărească o priveliște ce i-a bântuit visele toată viața. El vede în cer viermuind diferite ciudățenii zburătoare, iar pe pământ „o metropolă înnegurată, de calvar, cu terase gigantice de piatră, cu piramide înălțându-se blestemând spre lună și lumini diavolești venite de la ferestrele fără număr”. Imaginea se dovedește apocaliptică, New Yorkul transformându-se într-un Babilon modern, într-o cetate a pierzaniei. Ceea ce vede povestitorul este „împlinirea înfricoșată a întregii orori”pe care acel oraș cadaveric i-a trezit-o în suflet.

Finalul relatării pare o replică la cunoscuta nuvelă a lui Edgar Allan Poe, Prăbușirea casei Usher. Anticipând viitorul, magicianul prezice de fapt propriul său sfârșit. Spectacolul terifiant declanșat este amplificat de apariția pieilor roșii atrași de luna plină la locul străvechi în care își îndeplineau ritualurile. Naratorul surprinde spaima și disperarea ce pun stăpânire pe vrăjitorul confruntat cu iminența morții. Sub razele lunii, acesta începe să se zbârcească și să se calcifieze, transformându-se într-o arătare neagră. Până la urmă, din fantasma vetustă nu rămâne decât un cap cu ochi care încerca neputincios să se rostogolească. Loviturile de tomahawk sparg ușa, făcând loc unui talaz inform alcătuit dintr-o substanță întunecată precum cerneala, în care se puteau întrezări niște ochi cu străluciri haine. Această masă informă înghite capul magicianului, după care începe să se retragă ducând cu sine trofeul cucerit. Scena ne propulsează în plin fantastic terifiant, amplificat de prăbușirea imobilului. Este vorba despre gestul justițiar al trecutului, care se răzbună pe crimele săvârșite odinioară de proprietarul imobilului. Casa se prăbușește, dar personajul-narator reușește să se salveze. Este găsit inconștient, sângerând și cu mai multe oase fracturate.

Ploaia șterge rapid urmele supliciilor îndurate, curățind locul de blestem. În rapoartele oficiale s-a menționat că naratorul a apărut dintr-o direcție necunoscută, la intrarea într-o curte mohorâtă situată dincolo de Perry Street. După teribila experiență trăită, el nu a mai încercat să revină la „tenebroasele dedaluri” pe care le-a străbătut odinioară. Nu a aflat ce s-a întâmplat nici cu misterioasa arătare. S-a grăbit să părăsească orașul mort, plin de orori nebănuite, pentru a se întoarce acasă, în Noua Anglie, topos care, după întâmplările terifiante pe care le-a trăit, i se apare un autentic spațiu paradisiac.

Poezie

28

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Ana Ardeleanu roata se învârteşte invers am capul spart de logica altora orice măsură mă incită la îndoieli murele coapte sunt panica semănată florile de cireş sunt bombe fumigene Dumnezeu e negat cu supramăsură un os de peşte vânează virginitatea iar eu nu pot feri îngerii din cale fluturilor li s-au tranformat aripile în metal zgomotul a depăşit marginile cerului muzica lumii este cântată în surdină între ridurile noastre se ascund cimitire de gheaţă vreau să nu mai ştiu ori să ştiu nu mai ştiu ce vreau să ştiu căci dreptul meu nu este aşezat la aceeaşi înălţime cu dreptul altora flacăra vieţii nu arde la fel nu topeşte lumânarea identic câştigul vârstei e vânarea de vânt a celor scăpaţi de sub controlul iubirii şi-al vorbirii pe faţă unde ţesătura cuvântului este făcută nu de savanţi ci de cei ce sapă cuvântul în adânc căutând în el cărbunele durerii

mai sunt câteva secrete există o sumă de sentimente convertite şi-un câştigător absolut aceasta ar fi teoria unei nopţi albe demonstrată ştiinţific pe tabla de metal a patului din salonul numărul şase povestea nu se termină aici mai sunt câteva secrete ascunse precum caria în lemnul de brad şi nici acum nu e totul spus mai sunt câteva necuviinţe în privirea şi rostul meu atârnat ca un calendar de un perete luat de vânt de pe care câteva cruci roşii au fost smulse fiind văzute apoi stând de pază la căpătâiul omului cumsecade

însă nici acum nu e totul aflat nu toate lucrurile au virgulele puse la locul lor pentru a marca ce pentru a sensibiliza pe cine pentru a număra zilele cui ştii, nu totul devine sumă şi se împarte la doi mai rămân câteva fire de păr sur în barba celui îndatorat o mână întinsă către cititor şi o pildă de spus când ochiul cerului ne priveşte intens fără a ne descoperi credinţa

am mâinile ocupate am mâinile ocupate îmi aşez ridurile pe frunte apoi mi le şterg e un exerciţiu de catifelare a lumii în care mă prefac că exist nu-i tocmai de mine acest exerciţiu nici cel al fixării literelor roşii în stratul de ozon parcă m-aş feri de asemenea turbulenţe aş prefera să aflu numitorul comun al altor fenomene şi nu mi-aş mai aşeza ridurile în jurul gurii ca pe un sărut ancestral care ar încerca eventual să-mi concentreze atenţia pe un alt punct de vedere ce sprijină cu umărul drept un plop rămas fără soţ acum nu mai exersez acele clipe pline de risc faţa mea pare un rest de lumină la care renunţ pentru un bujor atât vreau să las în testament sub semnătură anonimă

împărăteasa sacrificiului voi reuşi să fiu azi de două ori şi de mai multe ori

împărăteasa sacrificiului când nu voi mai putea cere eliberarea din interiorul literelor ce îmi scriu numele răspicat la care se adaugă consumul plin de E-urile vieţii de melancolie şi culoare lila ce poate fi găsită în stare pură doar în floarea de liliac rupe secretul ca pe un ziar ce are pe prima pagină ca factor de risc acelaşi tip de nerv, cel optic el taie soarele în două ţinând cont de mărimea ferestrelor coboară razele mai jos decât e necesar încât totul să fie aşezat la temelia unui univers la fel de nerecunoscător ca şi fraierii de lângă mine care l-au luat pe azi de mai multe ori drept o eminenţă recunoscută convertită în mâine ce va fi când va fi ce ordin va primi

când scriu când scriu poezie mă aplec periculos peste balustrada vieţii toată lumea observă cu atitudine concesivă intenţia de sinucidere doar metafora despre ochii cerului noaptea îmi dezaprobă gestul oferind la schimb un portativ cu o melodie scrisă soptit pentru a fi cântată la pian încât să nu rămâi surd şi să nu te trezeşti cu spinarea încovoiată pregătită anume pentru autoflagelare iar cei cu privirea ageră să observe sub clar de lună cicatricile dobândite din inspiraţia la negru.

Poezie

29

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Maria Postu CEL CE MĂ POARTĂ ÎN GÂND Cel ce mă poartă în gând șovăie înainte de a-mi spune coboară șeaua gândului meu a obosit e roasă de-atâta umblat prin deșertăciune de-atâta alegare prin câmpii necunoscute, Cel ce mă poartă pe umeri ca pe-un ulcior spart din care apa când picură udă semințele pierdute la ultimul drum când rătăceam prin deșert, mă azvârle în nisip spunându-mi caută-mă din nou când te vei face chip cu ochi și buze care iubesc Cel ce mă ispitește când mergem alături străini și vrea să împartă cu mine pâinea râncedă și smochinele uscate mă amăgește cu susurul oazei pe care numai el o visează. cu umbra palmierilor pe care numai el o simte, cu strigătele unor călători pieriți de mult așteptând să vină dimineața...

DIFERENȚĂ Unde ar fi mai bine să mori, se întreba poetul, ce poate fi mai promițător decât să adormi cu capul căzut pe un poem neterminat, visând că ai timp o eternitate să-l continui, cu o femeie tânără în brațe, își spune bătrânul Casanova, spălând puntea unei corăbii care nu-mi aparţine dar care îmi dezvăluie un strop din adâncul oceanului ce mă cheamă,

cu un felinar în brațe luminând, nimeni să nu știe că doar felinarul e viu, nimeni să nu vadă diferența dintre un om și un felinar, eu să cad în somn tot mai adânc şi lumina felinarului să se întețească, să crească şi să sporească întunericul cu fiecare secundă și oră netrăite de mine, își spuse bătrânul lampagiu care a aprins atâtea felinare încât adunată lumina lor ne-ar putea salva într-o noapte de întunericul suprem...

NICI Nici geamătul nopții de iarnă nici surâsul nopții de primăvară nu mă-ncântau asemenea luminii ascunsei stele despre care ajungeau zvonuri ciudate mă târam, mă furișam, alergam, pășeam încet spre ea s-o zăresc măcar când ea se-ascundea, se-ascundea atât de bine uite-o în ochiul de gheață crăpat printre peștii temători ca de-o nadă ucigașă, uite-o în mugurele ce-așteaptă grabnica împrimăvărare, uite-o în felinarul stins amintindu-și de orașul pe care l-a încălzit, privește-te în oglindă să vezi cărarea pe care vin, vin căutând steaua ascunsă

INVITAȚIE CĂTRE VULTUR Când nimeni nu mă vede în genunchi stau fără rușine și îmi provoc rănile să spună de unde vin și cine le-a făcut așa de frumoase voi, rănile mele sângerânde m-ați găsit gata născută să vă primesc cu tot sângele meu curat și cu pielea mea albă ocolită de ploaie și vânt, acum vă implor, vorbiți pe limba celor ocoliți de suferință,

mângâiați de ploi și vânt, trece din când în când pe deasupra trupului meu îngenunchiat vulturul , i se face foame și eu îi fac semne să poposească și la mine și rănile mele înfloresc de bucurie flori roșii împodobind amiaza...

NFUZIE Va veni cineva cu chipul recompus din miile de scenarii care și l-au imaginat venind, protejat de o suită nevăzută de bodiguarzi divini , agitându-și mâinile ca și cum ar dirija corul unor păsări neauzite de noi, cu ochii adânciţi în orbite, acei ochi care văd ceea ce nu vede nimeni va veni cineva care ne va învăţa să descoperim frumusețea, nu am auzit glasul acestui nou invatator predicând veniţi să vă arăt frumusețea despre care şi noi credeam că ştim câte ceva dar de fapt nu ştiam nimic o confundam cu perfecţiunea antică a trupului, cu perfecţiunea davinciană a surâsului cu moliciunea sânului rubensian, cu floarea soarelui lui Van Gogh, cu rafaeliana madonă, cu bolnavele flori ale răului baudelarien aici , doar aici e frumuseţea, strigam fiecare din noi în căutarea de noi adepţi ai frumuseţii unice, dar am auzit glasul acestui nou învăţator veniti să vă arăt frumuseţea aici doar aici, spunea el privind cu ochii care nu vedeau, cu mâinile care tastau în aer traiectoriile zborului, cu gura din care nu ieşeau cuvinte, cu trupul macerat de răni, cu paşii care alunecau pe deasupra apelor cu pelerine sub care ne adăposteam ruşinaţişi umiliţi…

Eseu www.revistaneuma.ro

30

Nr. 1-2(75-76) 2024

Aerul tare al revolu\iei SiMonA-GrAziA diMA in primele zile ale anului 1990 am simțit o enormă ușurare, ca și când căzuseră toate iluziile, simple voaspe, și venise în sfârșit clipa să reîncepem viața în stare de completă puritate, de la zero, detașați, înțelegând câtă amăgire ne acaparase până atunci. Desigur, mă amăgeam și eu, crezând că s-ar putea aborda astfel existența la nivel macro, dar eu am trăit cu adevărat așa, pentru mine acesta era aerul tare al revoluției, nu confuzia care a urmat, în orbul labirint psihologic unde majoritatea lumii nu prețuia decât reprezentarea tot mai vagă – scena teatrului pe care eram și suntem nevoiți să jucăm cu toții –, iar nicidecum fundalul serbedei piese, neprihănit. În 1994, dintr-o pasiune, izvorâtă impetuos, pentru morfologia și fenomenologia religiilor, studiam de zor cărți dedicate doctrinelor spirituale. Era o adevărată vocație, poate inexplicabilă, ce nu contrazicea nicidecum iubirea mea față de sublima figură tutelară a lui Cristos. Spun asta cu totul deschis, spre a dezamorsa in nuce orice ambiguitate. Și, iată, într-un fragment de caiețel, recitesc, printre vechi ciorne de poeme, citate, pentru mine extrem de prețioase, din volume ale lui Mircea Eliade, Heinrich Zimmer, Jean Filliozat. Ele mi-au fost stindarde purtate în viață, nu frânturi de principii intelectualiste. Deși inițial am vrut să arunc foile, fiindcă își jucaseră, în fond, rolul, cu aceeași emoție ca atunci meditez asupra lor, fiindcă spun ceva despre poezie, ca și despre ceea ce mă preocupa în anii‘90, când mulți, în jur, strângeau bani și făceau tot soiul de tranzacții – un climat totuși nu prea deranjant, în freamătul noii perioade istorice. Iată notițele:

D

I. mircea Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris, Librairie Orientaliste Paul Geuthner; București, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, 1936 [Cartea este cea xeroxată de Bazil Popovici pentru cercul său de amici, între care mă număram, și a fost citită și răscitită; traducerea și, adesea, relatarea liberă a ideilor extrase din ea îmi aparțin, desigur] Din Capitolul IX, Les origines: faits et hypothèses, în special p. 281–283– 301: Yoga reprezintă o formă de religiozitate non-ariană, caracterizată prin experiențe concrete, personale, mistice, ne învață Eliade.

O creație pur asiatică, înrădăcinată în întregul trecut cultural al peninsulei. Pătrunderea acestor tehnici meditative în interiorul ariei brahmanismului și, mai târziu, a hinduismului, e aceeași cu procesul de infiltrare a zeilor și a cultelor aborigene în zonele culturale respective. Mai amintește că existau și alte civilizații de substrat decât dravidienii (de pildă, unele triburi tibeto-birmane izolate, precum și triburi compacte, vorbitoare ale limbilor Munda, așazisele limbi kolaryene). Indo-arienii biruitori au reținut în limba lor, sanscrita, numeroase cuvinte ce desemnau plante și diverse obiecte, fapt ce relevă acceptarea și înglobarea acestor civilizații în sânul celei devenite dominantă. În plus, fenomenul e grăitor pentru a

înțelege religiozitatea populară. De ea, atât de importantă în viața populațiilor respective, ținea și yoga. Astfel, ea a contribuit la transformarea brahmanismului într-o religie indiană, adică asiatică.

A împământenit-o, cum s-ar spune. Prin perpetuarea disciplinei yoghinice, vreme de secole, pe tărâm indian, autohtonii au triumfat asupra invadatorilor. A avut loc o victorie a geografiei asupra istoriei. Eliade vorbește cu o anume satisfacție despre acest proces finalizat în favoarea celor învinși, care nu formau nicidecum establishment-ul. Cred că se gândea intens, prin ricoșeu, la români.

Tehnica meditației însăși vine din timpuri de dinaintea arienilor, ca o experiență specifică populațiilor aborigene, ne asigură, oarecum triumfător. Le era indispensabilă și familiară. Polivalentă, ea a găsit aplicații diverse tocmai pentru că satisfăcea o dorință organică, concretă, de beatitudine religioasă, de răpire extatică, a populațiilor aborigene.

Prin contrast, „religia indo-ariană, rece, juridică, magică, nu încuraja cultul, nu permitea comuniunea dintre Dumnezeu și om”.

Populațiile asiatice aveau nevoie de concret, iar yoga, alături de celelalte culte aborigene, e un admirabil exemplu de supraviețuire a substratului, în ciuda religiei și a culturii invadatorilor.

Din această idee, științifică și istorică, a aborigenilor victorioși prin trăirea sufletească justă și intuitivă, li se trage prezența simbolică (imagine cu titlu general, neplasată sub umbrela unei rase ori etnii) în poezia mea. Aborigenii întruchipau umanitatea neviciată, nedezlipită de origini, motiv pentru care îi evocam cu afecțiune, precum în poemul O știință embrionară, din volumul Ultimul etrusc pe care l-am publicat în 2002: „Cuvintele văd orice gest de hingher,/ de trădare. Pe muchie prind ele atunci/ să alunece, între două lumi, abia/ le-ai atins albul, c-au devenit absență./ Jignite să fie-nhămate spre târg,/ în zăpadă se-ascund, își salvează/ tiparul într-o știință embrionară,/ topită, împrăștiată sub ghețar / O minte atentă le recompune, le renaște/ ca trup ce va păși pe solul dezvisat,/ pe un pământ unde aborigeni își smulg/ bandajele de hârtii scrise/ și le aruncă-n aer.”

Eliade acordă atenția cuvenită reformei upanișadice, și ea o reacție la excesul cultului brahmanic caracterizat prin sacrificialism legal, prin rigurozitatea extremă a riturilor. Sufocante pentru Yoga, o tehnică prin excelență asiatică. Zeii brahmanismului erau „construcții sacerdotale”, pe când Shiva, un zeu autentic, favoritul asceților, născut din experiența religioasă populară, „încărcată de elemente religioase autohtone, non-ariene, orgiastice și distructive”, era viu în existența aborigenilor. Brahmanismul nu a avut ce să-i opună și a fost obligat să-l preia, să-l includă în panteonul vedic.

Upanișadele realizează momentul supra-ritualic al hinduismului, elaborează prima viziune metafizică unitară, coerentă, continuă savantul. Prin ea se descoperă identitatea esențială între sufletul cosmic (brahman) și cel individual (atman), lucru ce ilustrează rezistența spiritualității mistice și ascetice contra ritualismului brahmanic. Prin ea se realizează cunoașterea experimentală a unui Dumnezeu personal.

[Aici e nevoie de nuanțare, în sensul că în starea spirituală nu este cunoscut neapărat un „Dumnezeu personal”. Prin faptul că se revelează unei persoane, divinitatea nu este cu necesitate personală. Experiența sacrului, precizează Sri Ramana Maharishi

31

Nr. 1-2(75-76) 2024

Eseu www.revistaneuma.ro

– în convorbirile purtate cu vizitatorii săi, cuprinse în volumul de Convorbiri (Talks) editat de Munagala Venkataramiah și publicat la Tiruvannamalai, S. India, de Sri Ramanasramam; eu am consultat ediția din 2003 –, este, în ultimă instanță, „aceeași pentru toți”.]

Eliade operează și următoarea distincție între meditație și contemplație: Meditația, specifică pentruYoga, ar presupune dominarea lumii, care e considerată reală.

Contemplația, specifică pentru Vedanta, neagă realitatea ontologică a lumii.

[Precizez în acest punct că, nici aici, din perspectivă vedantină, Eliade nu are dreptate. Același Sri Ramana Maharishi, un mahatma întrutotul consecvent cu viziunea exprimată în Upanișade, explică limpede această speță: Shankara face o afirmație tripartită de o dialectică extrem de subtilă. Începe prin a contesta realitatea lumii, dar ulterior înțelegem că numai în ipostaza ei de aparență. Îi neagă de fapt (doar) materialitatea. Prin statuarea unicei realități, cea a spiritului, Acharya restabilește ulterior realitatea lumii, văzută însă ca fundal imuabil pentru desfășurarea (apariția, funcționarea și dispariția) fenomenelor. În accepțiunea ei de spirit, lumea este reală.

Sri Ramana a explicat în repetate rânduri intenția de fond a lui Shankaracharya, cu mare acuratețe, în special în Convorbirile nr. 33, 164, 288, 315 din Talks.] În cazul acestei afirmații reducționiste a lui eliadiene, există și o motivație subtilă, și anume reținerea lui față de Vedanta, mărturisită de mai multe ori, inclusiv în jurnalul său, unde a scris negru pe alb că nu-i place (e de presupus că din cauza sensului ce-l conferea noțiunii de concret.) După el, Vedanta nu e destul de concretă; însă ce înțelege Eliade prin concret? Deducem, din ceea ce afirmă, în trecere, că se referă la fiziologia mistică, prețuită pentru că înglobează și senzorialul. Realitatea despre care vorbește Vedanta i se pare desprinsă de real. Cu toate acestea, în cazul cugetării vedantine e vorba de o concretețe mistică, încât nu o putem discuta prin apelul la evidențe senzoriale ori intelectuale, derivate din ea, deci secunde ei. Nu are rost nici s-o calificăm ori să polemizăm în legătură cu ea. Ar trebui să ne aflăm în starea spirituală supremă a acestor asceți ca să putem vorbi în cunoștință de cauză, prin trăire identică. Văzătorii afirmăd clar că tocmai în concretețe (dar una mistică!) constă apanajul stării de situare în Sine, fiindcă el, fiind sursa, face posibilă manifestarea, inclusiv senzorialitatea. Tot ce credem noi că este real se reduce la o pseudo- sau subrealitate, o realitate de a doua mână, deși nu integral falsă ori himerică – doar limitată, supusă temporalității, așa cum enunță alt advaitin, Nisargadatta Maharaj, criticând indirect percepția comună sau, mai bine zis, anulând-o ca pe un fals, într-o manieră asemănătoare Eccleziastului („lumea este umbră și vis”): „Lumea nu-i decât suprafața minții, iar mintea e infinită. Ceea ce numim gânduri nu sunt decât unde pe suprafața minții. Când acesta e liniștită, ea reflectă realitatea. Când este pe de-a-ntregul nemișcată, se dizolvă și nu mai rămâne decât realitatea – atât de concretă, încât, în comparație cu ea, până și diamantul este moale ca untul. Această realitate copleșitoare face din lume un fel de vis încețoșat, irelevant.” (Nisargadatta Maharaj, Tu ești Acela, Editura Herald, 2011 – Convorbirea nr. 94).

Conform faimosului dicton al Upanișadelor, întreg cortegiul faptelor din lume are loc pentru Sine, fiind împlinit de dragul lui, iar Universul strălucește numai prin lumina lui. (În Shvetashvatara Upanisad scrie:„Când el strălucește, toate strălucesc după el; prin lumina sa toate sunt luminate”– trad. ns., după ediția The Thirteen Principal Upanishads, în traducerea engleză a lui F. Max-Müller,

revizuită de Suren Navlakha, Londra, Wordsworth Editions Ltd, 2000.)

II. Jean Filliozat, Filozofiile Indiei, București, Editura Humanitas, 1993.

Nagarjuna [de astă dată, un înțelept aparținând budismului] e reprezentantul cel mai ilustru al doctrinei sunyavada. În Expunere despre vid el prezintă vidul ca noțiune a vacuității de ființă proprie a lucrurilor fenomenale. Noțiunea de sunyata = vidul.

Vorbește despre incomparabilul Shankara (trăitor pe la anul 800), brahman dravidian din Kaladi, Kerala. Devenit de tânăr ascet șivait, a străbătut India până în Kașmir. Numele lui e unul din cele ale lui Shiva –„cel ce aduce liniștirea”.

O splendidă caracterizare a lui Brahman ca„singura realitate pură. El există fără calificare (nirguna), fără specificare (nirvisesha), în stare izolată (kevala) de orice formă particulară. El e substratul unic, comun, al oricărei realități, e Sinele (atman) imanent oricărei ființe psihice, e și substratul universului, pe care-l creează prin transformare (vivarta), nu prin evoluție (parinama), pornind de la el însuși, care transmite aparențelor propria-i realitate. E transcendent față de această lume.”

[Peste ani, iată confirmarea acestor aserțiuni teoretice prin descrierea dată de Nisargadatta Maharaj: la întrebarea ce anume are existență, el răspunde: „Ceea ce există fără a depinde de altceva, ceea ce nu răsare odată cu răsăritul universului, nici nu apune odată cu apusul universului, ceea ce nu are nevoie de nicio dovadă, dar transmite realitate la tot ce atinge. Este în natura falsului să apară drept real pentru o clipă.” (Nisargadatta Maharaj, Ibidem, Convorbirea nr. 66)] III. Heinrich zimmer, Introducere în civilizația și arta indiană [titlul original: Myths and Symbols in Indian Art and Civilization], București, Editura Meridiane, 1983 [în special paginile privitoare la civilizația Indusului, Mohenjo-Daro și Harappa; cap. IV, subcap. 5 și mai ales p. 234].

Indologul subliniază importanța saltului de la mitologic la metafizic.

Un alt nume pentru Brahman: nirvana, singura stare sau esență cu adevărat reală, care nu poate fi desfăcută sau dizolvată... „starea tatha-ta (Așa-itatea Realității) e indestructibilă, căci ea e experiența și totodată realitatea Absolutului. E denumită și «diamantină» (vajra), deoarece nu poate fi despicată, dezintegrată, dizolvată și nici chiar zgâriată, nici prin violență fizică și nici de către puterea gândului critic-analitic.”

Revoluția, din punctul meu de vedere, urma să înceapă dinăuntru – altfel era apă de ploaie, o noul cortegiu de erori. Dar fatum-ul se cuvine acceptat. Printre amăgiri se străvede autenticul, depinde de noi să-l zărim.

Teatru

32

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Cosmin Andrei Tudor

O divaga\ie aproape liric[ teatru cu cortina trasă (în jos) Personaje Ceilalți – interpretați de un singur actor decorul O cameră simplă. O ușă în stânga. O fereastră în dreapta. Un birou alb cu fotoliu alb și în fața fotoliului un scaun tapițat tot alb.

Lângă fereastră este o canapea albastră. Un covor și câte un portret pe pereți. De-a lungul piesei, camera se va aglomera cu tot felul de mărunțișuri. Piesa se joacă în crescendo: de la lentoarea schimbului de replici de la început până la tornada de replici de la final, final care culminează cu strigătul sfâșietor al personajului. Piesa se joacă cu cortina trasă.

Element definitoriu al piesei. Cortina se va ridica doar la sfârșit, după strigătul personajului. Un singur actor va interpreta toate vocile. Joacă ca și cum cortina ar fi ridicată.

Intră prin stânga. Se oprește în dreptul ușii. Bate de câteva ori. Când spune replicile psihiatrului își îngroașă vocea și se uită în direcția opusă publicului: – Câți sunteți?

Se uită în jur și tace.

– Câți sunteți, mă?

Același gest.

– Intră!

Deschide ușa și intră cu pași mari. Se apropie de birou.

– Bună ziua!

Cu vocea psihiatrului: – Bună ziua! Luați loc!

Se așază timid pe scaunul tapițat.

– Care-i problema?

Psihiatrul, chipurile, stă în fotoliu. I se adresează uitându-se spre fotoliu. Mai în șoaptă și cu mâna acoperindu-și gura ca să prevină răspândirea unui înalt secret: – Cred că am mai multe personalități.

Iiih!

– Câte?

– Șșșșș. Nu așa tare! Nu știu câte. De una sunt sigur. De mine. Dar de celelalte... Nu știu. Poate două, trei, patru, cincizeci, o sută, o mie, un miliard, un... googol și un pantof.

– Un gugol? Ce-i acela?

– Se vede că nu v-a plăcut matematica în liceu. De-asta ați și ajuns psiholog.

– Psihiatru!

– Tot una!

– Și cum adică un pantof?

– Așa cum am spus și s-a auzit. Ce, nu sa auzit?

– Ba da. Ba da. Ce culoare? Ce număr?

Piele întoarsă sau normală? Am divagat și eu.

– Aveți grijă! E boală grea. Dar nu vă faceți griji dacă o continuați cu divagarea. În câțiva ani voi ajunge profesionist și-am să vă consult. În ce problemă? Să-mi iau diploma-ntâi. Diplomă de divagator. A, era să uit. Un googol este un număr de o sută de zerouri. Înainte de virgulă! Unu urmat de o sută de zerouri. Să am eu atâtea personalități? Puțin probabil, nu credeți? Unde ar încăpea atâtea? Eu am și capul mic. S-ar îngrămădi în altă parte. Nu-n cap! Dar ce muzică se aude?

Se ridică în picioare ca să audă mai bine.

Cu vocea psihiatrului: – Dar nu se aude nimic.

– Ba da, ba da. Eu o aud. Nu-mi spuneți.

Vreau să ghicesc.

Se concentrează.

– Ș... ceva cu ș. Ș-ș-ș-ș-ș-ș-ș-o-o-o. P! Are un p. Ș-ș-ș-o-o-p-p-... Schopenhauer!

– Da. Bravo! Ați nimerit. Acum luați loc!

– Nu, nu-i asta. E o muzică foarte originară.

– Poate originală.

– Nu, nu. Originară. Asta este o muzică originară. Parcă un dumnezeu cu degetele foarte mici ciupește corzile relativiste ale materiei.

– Corzi relativiste?

– Văd că nici fizica nu v-a plăcut.

De-asta ați și ajuns psiholog.

– Psihiatru! Nu mai bine luați loc în canapea? Să vă întindeți puțin?

–Sună minunat. Am și obosit de-atâta ascultat.

Se ridică și se îndreaptă spre canapea. Se întinde pe spate.

– E mai bine așa.

De parcă s-ar uita la doctor: – Psihanaliză?

– Da, dar mai întâi să vedem dacă avem ce analiza. Cum se manifestă? Treceți de la o personalitate la alta? Lent? Brusc? Lichid?

Solid?

– Da. – Cu ce frecvență?

– Treișpe hertzi.

– Grav.

– Ohooo! Și acum nu-i nimic. Oscilez doar între două. Să vedeți spre seară.

– Ce-i spre seară?

– Ohooo! Vin cu zecile! Se schimbă repede ca o tornadă.

– Ca să pot pune un diagnostic va trebui să văd această trecere pe viu.

– Vă invit la mine acasă.

– Mulțumesc! Primesc.

– Ați și ajuns?

Cu o voce de fetiță: – Mami! Mami! Mami! Mami!

Cu voce de femeie: – Lasă-mi fusta în pace!

Cu vocea lui: – Vedeți? Și asta încă nu-i nimic.

Cu vocea fetiței: – Mami! Mami! Mami!

Cu vocea femeii: – Ce vrei?

Schimb de replici fetiță-mamă: – O păpușă nouă!

– Dar ieri ți-a cumpărat tati una nouă.

– Nu mai e nouă, dacă e de ieri, nu?

– Ai dreptate, dar de unde bani?

– Ai dreptate. Mami?

– Da. – Hai să spunem că a luat-o tati astăzi.

Așa va fi nouă. Și mâine vom zice tot așa. Și va fi mereu nouă, nu?

Cu vocea lui: – Vedeți? Culmea-i că nu-s doar vorbe.

Uitați păpușa în colț! Cum o fi ajuns acolo?

Cu vocea psihiatrului: – Este mai grav decât bănuiam, dar nu imposibil de tratat. Câteva șocuri electrice prin țeasta dumitale ar rezolva problema.

33

Nr. 1-2(75-76) 2024

Cu vocea lui: – Da’ de unde? Credeți că nu am încercat? Am încercat să-mi bag capul în priză, dar nu a încăput. Am luat o furculiță până la urmă. M-a zguduit bine și m-am ales cu puține arsuri și cu mai multe alte personalități. Imediat după șoc am devenit electrician. Nu-i ironic?

Cu vocea electricianului: – Ironic este derivat de la cuvântul englezesc iron, ceea ce înseamnă că-i bazat pe fier, conține urme de fier. Nu-i recomandat de băgat în priză. Orice-i ironic conduce curentul electric. Trebuie să porți mănuși de cauciuc și cizme de cauciuc când încerci o ironie.

Cu vocea lui: – Vedeți?

Cu o voce străină: – Văd.

Cu vocea lui: – Cine a zis asta?

Cu vocea străină: – Eu. Cu vocea lui: – Bine, bine, tu. Dar care tu? Dar care eu? E mai complicat în cazul meu, al tău, al nostru. Începe să se plângă de dureri costale.

Vocea lui se schimbă treptat: – Ah! Aoleu! Mă doare. Doctore? Doctore?

Cu vocea doctorului: – Ce te doare?

Cu vocea lui: – O coastă!

Cu vocea doctorului: – Numai una?

Schimb de replici el-doctor: – Numai una. Dacă m-ar durea toate deodată ce m-aș face? O iau pe rând. Una câte una.

– Și care te doare?

– A noua!

– Dreapta sau stânga?

– Are vreo importanță?

– Cum să nu.

– Stânga. Imediat sub inimă. Ah! Ah! Ah! De trei ori ah! Vezi? Pe rând vin și ahurile. Cum ar fi sunat doișpe perechi de ahuri deodată?

– Ai și tu dreptate.

– Ah! Ah! Ah! Ah! Ah! Ah! Ah! Ah! Ah! De nouă ori ah! Pe rând. Cum ar fi sunat o sută cincizeci și șase de ahuri simultan? Aoleu!

Crește ceva sub piele! Mă mănâncă. Au, au, au! Ce repede crește! Progresiv. Geometric. Îmi crapă pielea, doctore!

– O coasem noi mai târziu.

– Cum adică noi? Eu nu cos nimic. Să mă anesteziezi! Iese ceva de sub piele. Au,

Teatru www.revistaneuma.ro au, au! A ieșit. O femeie! O femeie? O femeie!

– O femeie!

– Cum, doctore, o femeie a crescut din mine? Nu-i imposibil? Cum să crească o femeie? Un bărbat mai ziceam. Doar împărțim același ADN. – Taci, tâmpitule! Se mai modifică și ADN-ul ăsta în timpul clonării.

– Și sar cromozomii ăștia de parcă ar fi la circ? În fine, coase-mă! M-ai cusut? Bine.

Cu vocea psihiatrului: – Este incredibil! Aproape că schimbările tale psihice lasă și urme fizice, biologice, somatice. Uite cusătura!

Cu vocea lui: – Ai dreptate. Oare ce s-a mai schimbat? Ochii? Am tot doi?

Cu vocea psihiatrului: – Doi. Cu vocea lui: – M-am liniștit. La ochi țin cel mai mult.

Cu vocea psihiatrului: – De ce?

Cu vocea lui: – Așa, din principiu. Dacă nici de ochi să nu ne pese... de ce ne-ar mai păsa?

Cu vocea psihiatrului: – Altceva n-ar mai fi. Ai dreptate.

Cu vocea unui fizician, și se aude cum scrie cu creta pe tablă: – i haș barat de psi de er vectorial și te la de te egal cu hamiltonian de psi pe er vectorial și te. Hamiltonianul este egal cu minus haș barat la pătrat supra doi em laplacian plus ve de er.

Pentru claritate: iħ t )/= t); t)=- + V() Cu vocea chimistei: – Iar scrii tu? Era rândul meu. Am seminar mâine. Lasă teoriile și fă ceva practic.

Un tranzistor, de pildă. Sau repară televizorul. Șterge tabla.

– Dioxid de azot de două ori plus sulf dă dioxid de sulf plus două molecule de oxid de azot. Dioxid de azot plus mercur dă oxid de mercur și monoxid de azot.

Pentru claritate: 2NO2 + S → SO2 + 2NO NO2 + Hg → HgO + NO Cu vocea fizicianului: – Și seminarul meu de mâine?

Cu vocea chimistei: – Ce-i cu el?

Schimb de replici fizician-chimistă: – Trebuie să-l pregătesc.

– Pe hârtie.

– Ar trebui să mai cumpărăm o tablă.

– De unde bani?

– Din salariu?

– Păi, ce? Noi avem salariu?

– Nu avem?

– Nu avem.

– Cum vine asta?

– Nu suntem noi alter egouri ale lui? El are salariu. Să ne mai cumpere o tablă!

– Să ne mai cumperi o tablă! Auzi?

– O ducem greu. Și copilul care vine ne îngreunează și mai mult traiul.

– Mă întreb ce drum va lua. Cred că va fi fizician.

– Chimist!

– Fizician!

– Chimist!

Cu o voce de copil: – Biolog.

Fizicianul și chimista simultan: – Iiiiih!

Vocea fizicianului: – Nu cuvântul cu b.

Vocea chimistei: – Mai bine-l facem geologist. Să caute pietre.

Vocea fizicianului: – Să ghicească-n pietre!

Cu o voce lascivă: – Hey, pretty boy!

Cu vocea boy-ului: – Cine, eu?

Cu vocea lascivă: – Cine altcineva?

Cu vocea electricianului: – Ironia conduce curentul electric...

Cu vocea fizicianului: – magnetic...

Cu vocea chimistei: – bosonic...

Cu vocea psihiatrului: – psihic...

Cu vocea doctorului: – anatomic...

Cu vocea lui: – Punct!

Cu o altă voce: – Și de la capăt.

Cu vocea lui: – Cine a zis asta?

Cealaltă voce: – Profesorul de română. Ți-ai făcut tema? Romantismul.

Cu vocea lui: – Păi, să vedeți...

Cu vocea piețarului: – Ce să vă dau, doamnă? Cartofi? Câte miligrame?

Cu vocea celei care cumpără: – Zece!

Cu vocea piețarului: – Așa mult? Nu știu dacă am atât de mult.

Nu vreți opt și vă mai dau două miligrame de țelină? Faceți o ciorbă. Au în colț, acolo, un

Teatru www.revistaneuma.ro borș a-ntâia! Îl picură cu seringa. Grăbiți-vă!

Poate mai prindeți două, trei picături.Vă mai așteptăm pe la noi. Începe să alerge stânga-dreapta de mai multe ori. Poate atinge cortina cu mâna în fugă. După ce aleargă un timp, strigă: – Am câștigat! Mor...

Cu o voce stinsă: – Doamne? Doamne? Iartă-mi păcatele!

Cu o voce guturală: – Nu iert nimic! Nu meriți iertare.

Cu vocea stinsă: – N-am nevoie de iertarea ta, eu cu el am ce am. De la el cer.

Cu vocea fetiței: – Mami! Mami!

Cu vocea psihiatrului: – Probleme cu inteligența aveți?

Cu vocea lui: – Adică? Dacă prostesc? Nu, nu cred.

Dimpotrivă.

Cu vocea psihiatrului: – Dimpotrivă?

Schimb de replici el-psihiatru: – Da. Dimpotrivă.

– Cum adică?

– Nu știu. Unele personalități știu lucruri pe care eu nu le știu. Fizică, de pildă.

Eu nu știu, dar el știe. Și câte și mai câte. Am o personalitate care cântă la pian și alta care cântă operă: este soprană. Eu nu știu nimic legat sau dezlegat de muzică.

– Interesant. Deci... inteligența fluctuează?

– Așa cred. O personalitate e tâmpă, una e tâmplă, alta se întâmplă. Una-i cretin.

Dar cel mai rău este... of!

– Ce? – Cel mai rău este când sunt embrion.

– De ce?

– E groaznic!

Vocea fetiței: – Mami! Mami! Mami!

Cu vocea lui: – Lumea din jurul tău e roșie și se mișcă ritmic. Auzi, ceva confuz. Nu vezi. Dar aici sunt obișnuit. Mai am o personalitate oarbă. Și încă una fără limbă. La propriu.

Cu o voce de bătrân: – Aoleu. Îmi crește barba. Și ce repede! Îmi crește o barbă albă!

Cu o voce de bătrână: – S-a rupt și plasa asta!

Cu vocea lui: – Ce se întâmplă? Levitez? Doamne, chiar levitez? Uite cum mă înalț de la podea. Chiar zbor. Sau mă mântuiesc?

Cu o altă voce: – Nerodule, coboară imediat! Unde crezi că te mântuiești?

Cu vocea lui:

– La cer. Spre nouri. Nouri. Cum se zicea pe vremuri. Ai prins vremurile alea când se zicea nouri în loc de nori? Nu cred că le-ai prins. Ești prea bătrân. Eu le-am prins. Doar am douăzeci și doi de ani. Merg pe patruzeci și șase. Chiar azi este ziua mea.

Cu cealaltă voce: – Cu atât mai bine. Coboară din tavan și rămâi cu picioarele pe pământ.

Behăie: – Beee-he-he! Bee-he-he!

Cu vocea psihiatrului: – Asta ce-i?

Cu vocea lui: – Unele dintre ele sunt animale. N-am ce-i face. Câteodată sunt oaie, iar alteori sunt vierme de mătase. Dar nu prea sunt duzi în apartamentul ăsta. Din mătasea mea își face Silvia rochii.

Cu vocea psihiatrului: – Cine-i Silvia?

Cu vocea lui: – Croitoreasa. Poate o să-ți fac cunoștință cu ea cândva. Acum e plecată la Paris.

Cu vocea psihiatrului: – Când are ea timp. Nu-i grabă. Altceva te mai supără?

Schimb de replici el-psihiatru: – Nimic. Ajută-mă să mă dau jos din tavan. Mulțumesc! În afară că am în minte și trup atâția oameni și animale și plante și alge și ciuperci și procariote, n-am nimic.

Mă simt bine și sănătos. Atât psihic, cât și fizic. Uneori mă întreb de ce s-or fi îngrămădit atâția la mine în țeastă. Ce au găsit acolo? Când e atâta loc pe străzi?

– Ciudat este că orașele sunt goale.

– Să nu zici că s-au mutat toți la mine în cap!

– Tot ce se poate.

– Într-adevăr, chiria-i mai ieftină.

Cu vocea electricianului: – Plus la minus și minus la plus. Niciodată invers că face scurt.

Cu o voce de băiețel: – Mamă, am plecat la joacă.

Cu vocea mamei băiețelului: – Pune-ți o căciulă pe cap! Nu ieși așa că răcești!

Cu vocea băiețelului: – Mi-am pus. Am fugit.

Cu vocea bețivului: – Bun îi vinu’ roș’ ce te face cocoș și te-aruncă-n luptă, te pune la trântă ehei! ehei! ehei!

Stă nemișcat. O voce: – Ce faci acolo?

Cu o voce străină: – Fotosinteză! Am obosit. Nu vrei să facem schimb?

34

Nr. 1-2(75-76) 2024

Cu vocea fizicianului: – Incredibil! Dă pi radical din doi ori constanta lui Planck!

Cu vocea lui: – Începe să se învârtă camera cu mine.

Cu vocea psihiatrului: – Doar camera?

Același joc el-psihiatru: – Până acum, dar mai aștept.

– Ei? – Ai dreptate. Totul se învârte cu mine.

Nu doar camera. Blocul și pământul în care-și are fundația. Totul tot.

– Sau e invers?

– Cum adică?

– Tu te învârți.

– Posibil. Oprește-mă! Așa-i mai bine. Ai avut dreptate. Eu mă învârteam. Ce chestie!

– Nu este întâmplătoare. Te învârteai în cerc, nu?

– Mă pot învârti în pătrat sau dreptunghi sau romb?

– E mai greu, dar nu imposibil. Deci, în cerc. Ehe! – Ce ehe!

– Ehe! Cercul ăsta-i sfânt. E din lumea ideilor.

– Deci nu mă învârteam de capul meu?

– Nu, categoric nu! A fost doar o învârteală ideală. Astea trec repede. Nu rămâne nimic în urma unei idei. Poate doar o ușoară amețeală.

Cu vocea doctorului: – Asta-i din cauza urechii. Cel mai sensibil organ când vine vorba despre idei! Și amețeala este dată de melcii care ne cresc în urechi în timpul învârtelii. Ascultați la mine! Am fost învârtitor de carieră.

Strigă cu vocea lui triumfător: – Eu sunt lumea!

Liniște câteva momente. Cu o voce diferită, malițioasă: – Spărgeți-i țeasta și vor ieși din ea nu oameni sau șiroaie de sânge, ci idei! Idei solide care se vor înfige ca sulițele în tot ce-i în jur! Haide! Dă-i!

Cu vocea lui: – Vedeți ce dramă duc pe umeri? Nu pot avea un dialog normal că sunt întrerupt.

Behăie: – Bee-he-he! Bee-he-he!

Cu vocea lui: – La naiba! Simt că înnebunesc!

Cu vocea malițioasă: – Abia acum? Ha, ha, ha!

Cu o voce îngrijorată: – Nu mi-am plătit rata la bancă.

Cu vocea lui: – Îmi puteți da ceva medicamente?

Măcar să le reduc frecvența. Dar nu de tot.

Nu-mi place să fiu singur.

35

Nr. 1-2(75-76) 2024

Cu vocea psihiatrului: – Am un medicament reducționist. Reduce totul la concepte.

Cu vocea lui: – Din lac în puț.

Cu o voce îngrozită: – Mi-a crescut o mână!

Cu vocea malițioasă: – Mai ai nevoie de nouăzeci și șapte.

Cu vocea îngrozită: – Până la ce?

Cu vocea malițioasă: – Până la o sută!

Râde malițios. Cu o voce cicălitoare: – Ce faci acolo?

Cu o voce verde: – Fotosinteză.

Aceeași voce cicălitoare: – Iar? Ai făcut și dimineață. Mai fă și tu altceva. Prea ești monoton.

Cu vocea verde: – Și ce să fac? Fac și eu ce pot.

Cu vocea cicălitoare: – Nu știu... ieși în natură... fă o plimbare.

Cu vocea spălătoresei: – V-am adus portul tradițional.

Cu vocea celui care poartă haina: – Mulțumesc! Îl pun numaidecât pe mine.

Schimb de replici spălătoreasă-cel care poartă haina: – Să vă ajut?

– N-ar fi rău.

– Băgați mâna pe aici. Așa. Așa. E bine.

Acum și pantalonii. Gata.

– Cum îmi stă?

– Stați să vă aranjez puțin. Așa. Ia privițivă în oglindă.

– Sunt încântat. Nu trebuia să mai aduci și oglinda. Îmi place.

– Să mă retrag?

– Nu. Nu încă. Dar să chemi pe cineva să ia oglinda asta că-i grea. Mai cobori și scările.

– Îl voi ruga pe nea...

– Da, da. Parcă văd în modelul ăsta văile și dealurile noastre. Ghicești în hainele astea, aparent simple, spațiul mioritic despre care vorbea Blaga, nu crezi?

– Cred.

– Fiecare port, indiferent de coordonatele sale geografice, reflectă o lume.

– Lumea! Mă scuzați că am intervenit.

– Lumea?

– Da, reflectă toate o singură lume.

– Hmm, nu m-am gândit așa până acum. Deci, spui că sunt mai multe viziuni asupra aceleiași lumi?

– Cred că asta am spus, da.

– Și eu care credeam că-s lumi diferite, dar cred că ai dreptate.

– Și, până la urmă, haina chiar face pe

Teatru www.revistaneuma.ro om! Spune-mi cum arăți ca să știu de unde să te iau.

– Ai dreptate. Păi, dacă-i pe așa, renunț la tot.

Sfâșie hainele de pe el.

– Stați! Ce faceți? Nu le rupeți. Au fost ale străbunicului vostru. Nuu! – Dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că voi renunța și la indispensabili și la tot. Tot! Se dezbracă de tot.

– Nu vă este rușine? Nu mă pot uita!

Acoperiți-vă, pentru numele lui dumnezeu!

– Și de ce mi-ar fi? Ai dreptate. Tu mereu ai dreptate. Nu știu cum faci. Îmi este rușine. De aceea, voi renunța și la pielea asta. Își leapădă pielea.

– Doamne dumnezeule! Ce vă veni?

Puneți-vă pielea la loc, pentru numele lui Dumnezeu! Nu vă este rușine?

– Și acum ai dreptate. Cum faci? Renunț la tot ce-i organic.

Rămâne scheletul.

– Doamne! Nu mă pot uita! Puneți-vă mușchii la loc peste oase, pentru numele lui dumnezeu!

– Nu mă mai întrebi dacă-mi este rușine? Ceva, ceva mai simt. Dar nu-mi pot da la fel de ușor cum mi-am dat indispensabilii și conștiința. E impregnată bine. Crezi că n-aș renunța la tot? Și oasele mi le-aș calcina și le-aș mărunți într-un mojar, dar degeaba. N-ar dispărea. Crezi că n-aș renunța și la... și la... și la însăși deformarea spațiului însuși cauzată de prezența mea aici? Și-ncă cum! Cât ai clipi aș renunța la tot. Hai, gata joaca! Stai să pun ceva pe mine. Își pune la loc tot ce dăduse jos mai devreme.

– Slavă cerului că s-a terminat!

Se aruncă într-un fotoliu.

– Tragedia știi care este?

– Ați încurcat vreun organ?

– Tragedia-i că îmi este imposibil să nu exist... de vreme ce... exist... deja! Asta-i tragedia omului! Și tragedia și mai mare este că am existat dintotdeauna, doar că într-o altă ordine de idei. Și, vezi tu, existența asta absolută, dar disparată a așteptat ce-a așteptat până s-a amalgamat în mine și doar pentru a mă face conștient de faptul că exist. E, e, e! Să nu spui că moartea ar fi o soluție! Faptu-i consumat. Voi fi conștient că exist sau... na... că am existat și după ce mor.

– Nu vreți să vă aduc o altă haină tradițională? Poate de la o civilizație ceva mai îndepărtată. Haina asta românească vă face să divagați prea mult.

Cu vocea psihiatrului:

– Ce-a fost asta?

Cu vocea lui: – Un moment de respiro.

Cu vocea psihiatrului: – Nu, adică dialogul... ce-i cu el?

Schimb de replici el-psihiatru: – Sincer, nu știu prea multe, dar are loc, scena asta vreau să zic, are loc în fiecare marți, deci e marți. Vorbește mereu de renunțare la identitate, la specie și chiar la regn. Mineral cred că vrea să spună. Că oasele sunt minerale, nu?

– După acest moment de respiro, mai urmează ceva?

– O iau de la capăt și...

– Și?

– Și înnebunesc de-a binelea! A două zi mă trezesc frânt de oboseală, de parcă am tras la galere. Credeți că-i ușor să fii atâția?

Fiecare cu personalitatea sa, cu greutatea sa, cu masa sa, cu scaunul lui, la cap sau nu, cu aragazul lui, cu lampa sa, cu caloriferele sale, cu casele, cu străzile, cu orașele, cu țările și planetele și galaxiile și cu universurile și cu... cu... hiperuniversurile și cu și cu și cu universurile paralele. Toate astea eu le car în spate. Vi se pare puțin lucru? Mă mir cum de nu mă aplatizez. Poate că aveți tot dreptul să mă batjocoriți. Aveți dreptate. Nu-i suficient ca să îndoi o spinare! Dar fiecare dintre mine are... am... avem idei diferite, iar astea sunt cel mai greu de cărat în spate. Te cocoșează, nu glumă! Să cari o idee este ca și cum ai căra... nici nu există termen de comparație.

– Și când începe această tornadă de schimbări psihomotorii sau psihosomatice sau metemsomatice?

– Din clipă în clipă. Niciodată nu știu când mă apucă, dar simt că-i aproape. E zarvă mare aici sus.

Arată spre țeastă. Scena care urmează se va juca într-un ritm din ce în ce mai alert până la a nu se mai înțelege nimic spre final. Replicile finale vor fi niște zgomote ininteligibile, semn al suprapunerii personalităților. Suprapunerea completă va fi pusă în evidență printr-un strigăt sfâșietor. Agitându-se și gesticulând pe scenă: Cu vocea psihiatrului: – Care-i problema?

Cu vocea lui: – ... am mai multe...

Cu vocea fetiței: – Mami! Mami!

Cu vocea femeii: – ... fusta-n pace!

Cu vocea lui: – Culmea-i...

Cu vocea psihiatrului: – ... imposibil de tratat.

Cu vocea electricianului:

Teatru

36

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro – ... înseamnă că-i bazat pe fier...

Cu vocea doctorului: – Ce te doare?

Cu vocea lui: – Imediat sub inimă.

Cu vocea doctorului: –... tâmpitule!

Cu vocea psihiatrului: – ... fizice, somatice...

Cu vocea fizicianului: – ... haș barat de psi...

Cu vocea chimistei: – ... două molecule de oxid de azot...

Cu vocea lascivă: – ... pretty boy!

Cu vocea electricianului: – Ironia conduce curentul electric...

Cu vocea profesorului: – ... făcut temele? Romantismul.

Cu vocea piețarului: – ... mai așteptăm pe la noi.

Cu vocea bătrânului: – ... barbă albă!

Behăie: – Bee-he-he!

Cu vocea băiețelului: – ... am plecat la joacă.

Cu vocea bețivului: – Bun îi vinu’ roș’…

Cu vocea doctorului: – ... melcii care ne cresc în urechi...

Cu vocea îngrozită: – Mi-a crescut o mână!

Cu vocea malițioasă: – ... încă nouăzeci și șapte.

Cu vocea verde: – Fotosinteză.

Cu vocea cicălitoare: – Mai fă și tu altceva.

Cu vocea spălătoresei: – ... adus portul tradițional...

Cu vocea celui care poartă haina: – Crezi că n-aș renunța la tot?

Cu vocea psihiatrului: – Și când începe?

Cu vocea lui: – Din clipă-n clipă.

Următoarea scenă se va juca într-un ritm și mai alert. Începe să se învârtă în cerc.

Cu vocea psihiatrului: – Câți sunteți, mă?

Cu vocea lui: – ... și un pantof.

Cu vocea femeii: – ... fusta-n pace.

Cu vocea verde: – Fotosinteză.

Cu vocea băiețelului: – ... plecat la joacă.

Cu vocea bețivului: – ehei! ehei! ehei!

Cu vocea psihiatrului: – Câți sunteți, mă?

Cu vocea profesorului: – Romantismul.

Cu vocea doctorului: – ... tâmpitule!

Cu vocea fetiței: – Mami! Mami!

Cu vocea cicălitoare: – ... fă și tu altceva.

Cu vocea electricianului: – ... ironia conduce...

Cu vocea lui: – ... toți la mine în cap.

Cu vocea chimistei: – ... două molecule de azot...

Cu vocea îngrozită: – ... o mână!

Behăie: – Bee-he-he!

Cu vocea lascivă: – Hey, pretty...

Cu vocea malițioasă: – ... nouăzeci și șapte.

Cu vocea fizicianului: – ... constanta lui Planck.

Cu vocea lui: – ... sub inimă.

Cu vocea spălătoresei: – ... încurcat vreun organ?

Cu vocea celui care poartă haina: – ... este imposibil să nu exist...

Cu vocea fetiței: – Mami! Mami!

Cu vocea femeii: – ... fusta-n pace...

Cu vocea electricianului: – ... ce-i ironic conduce curentul electric.

Cu vocea psihiatrului: – Și când începe?

Cu vocea lui: – Din clipă-n clipă.

Scena următoare se va juca într-un ritm și mai rapid. Începe să se învârtă pe loc din ce în ce mai tare. La început va lua un cuvânt din fiecare voce, ca mai apoi să nu se înțeleagă nimic.

Cu vocea verde: – Fotosinteză.

Behăie: – Bee-he-he!

Cu vocea bețivului: – ... trântă...

Cu vocea spălătoresei: – ... tradițional...

Cu vocea verde: – Fotosinteză!

Cu vocea fetiței: – Mami!

Cu vocea doctorului: – ... tâmpitule...

Cu vocea lui: – ... coastă...

Cu vocea lascivă: – ... pretty...

Cu vocea fizicianului: – ... laplacian...

Cu vocea electricianului: – ... electric...

Cu vocea cicălitoare: – ... altceva...

Cu vocea chimistei: – ... molecule...

Cu vocea malițioasă: – ... o mână!

Cu vocea electricianului: – ... ironie...

Cu vocea verde: – Fotosinteză.

Cu vocea lui: –... pantof...

Cu vocea verde: – Foto...

Cu vocea profesorului: – Romantismul.

Behăie: – Bee-he-he!

Cu vocea lascivă: – ... boy...

Cu vocea celui care poartă haina: – ... imposibil...

Cu vocea verde: – ... sinteză.

Cu vocea fetiței: – Mami!

Cu vocea femeii: – ... fusta-n...

Cu vocea doctorului: – ... ureche...

Acum sunetele sunt ininteligibile. Se învârte, țipă, bolborosește cuvinte fără noimă, poate silabe. Această gălăgie durează cam un minut. Să redea cât mai fidel impresia că toate personalitățile au ieșit la suprafață.

După acest timp, se aude un strigăt sfâșietor și o căzătură zdravănă.

Cortina Se ridică. Scena este complet goală, lipsește și actorul. În mijlocul scenei se află o oglindă mai mare, astfel încât să fie reflectat și publicul, în fața oglinzii se află un pantof negru care se oglindește și el. Amplasarea celor două obiecte trebuie făcută astfel încât publicul să se vadă reflectat în oglindă, dar să vadă și imaginea pantofului. Acest cadru durează treizeci de secunde sau chiar un minut, după care oglinda se prăbușește pe spate, eventual, spărgându-se. Rămâne astfel numai pantoful în mijlocul scenei.

Cortina Se lasă.

Poezie

37

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Ultimele 24 de poeme ale lui Konstantinos P. Kavafis `n t[lm[cire imaginat[ de Liviu Franga Γ

Dacă, însă, Caesar urmează să-l zdrobească pe Pompeius complet, Egiptul ar putea să-și ia adio de la libertate.

ULTIMUL LAGID

Z EFEBII ALEXANDRIEI

(FRAGMENT DE CRONICĂ)

-Te întreb, cum vom începe istoria contemporană, pe care Regina Reginelor, Cleopatra, ne-o cere de la începutul domniei ei? Cea mai strălucită Regină, fără îndoială, Regina noastră.

-Vom începe cu nesăbuința fratelui.

Un tinerel, complet lipsit de viziune.

Asta va fi partea ta din cronică. Al meu va fi sfârșitul.Triumful Reginei în brațele lui Antonius.

Puternice. Ocrotitoare.Vânjoase.

După ore în șir scurse pe canalele Deltei, după lungile zile de rătăcire pe mare, plecată din insula Lesbos, din Mytilenae, și, de acolo, înspre Ciprul neprimitor, ostil, galera atinge rada portului Pelusium, în plină Deltă.

Nu e nimeni care să-i spună lui Magnus că Larii lui, marii lui Lari, și-au ascuns între aripe fața? ”Pompeius către regele Ptolemeu, salutare.

Vei ști prin aceasta că vin la tine după bătălia dinTesalia. Am nevoie de înțelegerea ta și de întăriri.

Lagizilor le-am fost întotdeauna prieten, sprijinitor și protector.”

Potheinos, ca primul între miniștri, se ridică și îl îndeamnă pe Rege să nu-i acorde azil lui Magnus. Dacă acesta avea să-l învingă, luându-și revanșa, pe Caesar, romanul perfid va putea să spună că a fost o neînțelegere la mijloc, că la Pharsalos el doar s-a retras, în plină mișcare tactică.

Ε

UN BUCHET Bătaie în ușă. Și încă una. În tăcerea odăii pășește doar luna.

Mă ridic să deschid.

Pe masă, albă, foaia așteaptă cuvintele-n salbă.

Achillas, tânărul comandant al trupelor regale, susține, pline de avânt, că un general roman, nebiruit de trei decenii, ilustrul curățitor al mării, învingătorul lui Mithridates, triumvirul de neclintit și stăpânul Senatului și Poporului Roman nu poate fi trecut cu vederea de o țară care s-a bucurat întotdeauna de puternicul lui braț.

S-a ridicat cel din urmăTheodotos din Chios, iscusitul dascăl de retorică, susținătorul, pe rând, al cauzelor contrarii, uneori și în simultaneitate dialectică.

Nu este în interesul Regatului Lagid să-l primească pe Magnus, larg desfăcându-și brațele, dar nici să-l respingă. Îl acceptăm pe Pompeius, ni-l facem dușman pe Caesar. Îl respingem pe Pompeius, Magnus își poate reface armata, cu ajutorul parților, îl poate pune pe fugă pe Caesar, cu toți galii aflați în solda lui, și da foc Alexandriei.

Nu e nimeni care să-i spună lui Magnus că Larii lui, marii lui Lari, și-au ascuns între aripe fața? În momentul acesta se ridică tinerelul Lagid, ultimul.

(Nu mai avea răbdare.) ”Așezați-vă,” le-a spus tuturor (începuseră să vocifereze).

Există o singură cale. Azilul acceptat și capul lui Pompeius.”

Bătaie în ușă.

Deschid. Se ascunde un zâmbet stingher, de două secunde.

- Maria? Și bluza crăpată puțin descoperă pieptul arcuit divin.

- O caut pe Maria.

- Alături încercați.

De unde ies și intră

mulți tineri încântați.

Cu degete două pe la pălărie se-ntoarce pe vârfuri: - Domnu’îi știe...

De sub roba neagră, din degete fine, buchetul de roze se-ndreaptă spre mine.

- Probabil vă știe Maria prea bine.

În dreapta mea stă întins Mikis. Câteva tuleie răsărite pe buza de sus arată că poate a trecut, abia dacă a trecut de optsprezece sau nouăsprezece ani.

Alexis stă întins în stânga mea.

Pe cearșaful alb – câțiva stropi sângerii ca niște steluțe fierbinți pe un câmp de zăpadă. Dintre buze îi iese un tub. Pare că îl sărută.

Infirmiera șterge cu un tampon de vată cu apă rece pieptul pe care îl cred, cald încă, al lui Mikis.

Pe lângă alunițele lui cafenii se scurg ca două șiruri de lacrimi dârele dezinfectantului incolor.

Parcă îl văd pe Mikis în palestra de odinioară a Alexandriei. Se unge cu ulei de nucă de cocos pe tot corpul. Torsul lucește. Fesele rotunde sînt niște capiteluri pentru două coloane de marmură înfipte în nisip.

Alexis m-a servit, într-o seară, în tavernă, cu porția mea preferată de souvlaki.

M-a întrebat: ”Mai doriți ceva?” ”Da, fu iute răspunsul. Niște tzatziki foarte rece.”

Ieși să ne plimbăm puțin pe faleză?

Aș fi vrut să-l întreb. Dar am tăcut.

O simplă strângere apoi a mâinii. Două priviri, topite într-una singură.

Mare de gheață pentru picioarele noastre fierbinți.

Marea Alexandriei. Efebii ei din palestră și de pe țărm sînt bătuți de vântul pe care îl taie cocorul alb și singur.

Buchetul acesta pentru ea vine.

Biletul din ușă însă mi-a spus să bat doar alături. Și noaptea s-a dus...

Vă rog un serviciu – atâta aș vrea – buchetul acesta s-ajungă la ea.

Doi ochi – iasomie – și buze de nufăr ‘mi zâmbiră tandru: - Cât pot să mai sufăr?

- Oh, nu... Să-i spun am vrut. – Doar o clipă!

Coborî fluturând a robei aripă. În camera goală intrase doar luna.

Lucise o clipă.

Rămase minciuna.

Proz[

38

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Vise confort doi

Puncte de vedere

MAriLenA duMitreSCu pune-mi ce vezi, zise doctorul, bătând cu băţul într-un tabel. Văd totul, doctore. Totul. Da, dar... spune-mi ce vezi în primul rând. În primul rând văd nedreptatea. Asta mă sufocă. Şi corupţia. Lasă corupţia. Mie să-mi spui ce literă-i asta, mai zise doctorul, dând cu băţul în litera y. Au! Zice litera y. Mai uşor, doctore! M-ai lovit la operaţie! Ce operaţie?! Se miră doctorul. Aia matematică, răspunde y. Litera y e deseori folosită la operaţii matematice. Ştiţi voi, x+y = ? X se dă şi el lovit, deşi nici nu-l atinsese. Eu mă ridic să plec. Prea multă violenţă. Chiar dacă nu empatizez cu factorii x şi y fiindcă nu-mi place matematica, totuşi sunt sensibilă la suferinţă. Şi v-am spus, văd totul. Staţi, doamnă, n-am terminat, îmi spune doctorul şi mă pune să mă-ntind pe patul ăla cu muşama pe el.

Avea încă băţul în mână, aşa că mă-ntind ascultătoare, să nu mă altoiască şi pe mine. Îmi pune în ochi nişte picături care ustură al dracului, apoi mă dă afară pentru 10 minute să îşi facă alea efectul, să îmi citească fundul de ochi cică.

Eu nici nu ştiam că ochiul are fund. Dar are. Eu simţeam o tentaţie să mă tirez de-acolo, dar mi-a fost teamă. În primul rând că nu vedeam nimic, şi-apoi nici nu plătisem consultaţia. Dacă mă dădea pe mâna poliţiei? Eu venisem aici după ochelari, nu după cătuşe. Aşa că aştept. Au fost cele mai plictisitoare 10 minute din viaţa mea de după inventarea telefonului mobil, că nu vedeam nimic şi nu puteam să intru pe facebook sau pe youtube să-mi mai treacă de plictiseală. După ce m-am întors în cabinet, doctorul mi-a spus, uitându-se în ochii mei: Doamnă, dumneavoastă nu vedeţi bine. Vedeam eu totul, dar nu vedeam bine. Mi-a dat să încerc nişte ochelari. Vaai, de ce nu mi-a spus nimeni că lumea e aşa de frumoasă? Totul în jur e luminos. E colorat. E înflorit. E senin. E bun, frumos şi blând. Şi eu habar n-aveam! Mă asigur că doctorul nu mai are băţul nici în mână şi nici la îndemână şi iar mă ridic să plec.

Dar doctorul nu mă lasă. Îmi ia ochelarii, că nu erau ai mei. Îmi dă în schimb o reţetă. Eu plătesc consultaţia, iau reţeta, îmi iau la revedere de la doctor, de la x şi de la y şi mă duc să-mi fac ochelari şi lumea mai frumoasă.

ând i se făcea dor de nevastă-sa, se uita la pozele de la nuntă. Iaaa uite ce drăguță era, își zicea el, admirând-o mireasă. Oare acum cum o mai arăta?... Ofta, apoi închidea albumul cu fotografii. Oare unde o fi?! Ar trebui s-o caut, își zicea el. Ia s-o întreb pe Irina mai bine. Irina era fiică-sa. Sună la telefonul mobil. După un timp, fata îi răspunse: – Ce-i? Iar n-o găsești pe mama?

– Da, tu știi ceva de ea?

– E acasă, am vorbit cu ea adineauri.

– Da? Și ce face? E bine, sănătoasă?

– Da, e bine. Și ea te caută. Vezi, poate-i la etaj. Auzi, dar de ce n-o suni?

– S-o sun?! Parcă nu-mi vine, doar suntem în aceeași casă. Să mă sune ea.

– Păi așa zice și ea. Știi ceva? Treaba voastră, zise Irina și închise telefonul.

El rămase pe gânduri. Se uită de jur-împrejur, la încăperea imensă. Toată casa era imensă. Și fusese așa mândru de ea când o construise... Copilărise într-un apartament minuscul de bloc. Confort II. Așa că își jurase că el își va face o casă mare. O casă maaaaaare. O casă imensă. Știți cum se spune, dacă vrei cu adevărat... Ei bine, el a vrut cu adevărat. O vreme, cât au fost copiii mici, nu a fost așa o problemă. Dar copiii au plecat la casa lor. Unul n-a rămas să locuiască cu ei, așa cum își imaginase el. Și-a dat seama că e prea mare când au început să se piardă lucruri. Și oameni. Dura câteva săptămâni să măture, sau să spele pe jos, sau să spele geamuri. Iar când îi veneau facturile la utilități... Of! Și baia... Aveau 4 băi în casă, dar nu mai găsea niciuna. A trebuit să-și cumpere o oală de noapte. Oare nevastă-sa o fi la etaj? Se uită spre scări. Doamne, ce de scări! Când era mai tânăr, nu era o problemă. Dar acum... Îl dureau picioarele. Câteodată, și spatele. Obosea repede. Și îl lăsase și memoria. Pleca să caute câte ceva, apoi uita. Ce dracu’caut oare? se întreba. Apoi își dădea seama că nu contează. Se putea și fără.

Ce ciudat! Toată viața strângem lucruri, apoi ne dăm seama că putem și fără ele. Adunăm oameni în jurul nostru, apoi... Da, se poate trăi și cu mai puțin. Și cu mai puțini. Și fără. Se simțea deja obosit, așa că se duse să se culce. Adormi imediat, zâmbind. Se visa în apartamentul micuț în care copilărise. Confort II.

S

C

Cărți pe unde radio.

EU, TU ±I O CARTE În fiecare vineri, de la ora 19.30, emisiunii Serile Radio Cluj, rubric[ radiofonic[ emisiune realizatăîndecadrul dan moșoiu și doina Borgovan vă invităm să ascultați rubrica Eu, tu și o carte, pentru a redescoperi clasicii literaturii noastre în lectura scriitoarei andrea H. Hedeș.

mai departe, scrie-n carte!

www.radiocluj.ro/asculta-live/

39

Nr. 1-2(75-76) 2024

Eseu

www.revistaneuma.ro

Vinov[\ii în noapte HoriA AL. Căbuți ra imposibil să n-aibă și muzica socratele ei. Și nu ne gândim la Bach, Beethoven sau Mahler. Ei ar echivala mai degrabă cu gândirile sintetice și sistematizatoare. Ci e vorba de năstrușnicul și profundul, de nestatornicul și duiosul, de insolentul și tragicul Mozart. Și nicăieri nu se văd mai bine aceste coordonate contradictorii decât în ultima sa bucată la care a apucat să lucreze: Lacrimosa din Recviemul în re minor.

Asemeni fiului moașei Phainarete, care hărțuia și exaspera cetățenii Atenei cu întrebări, vorba lui Andrei Pleșu,„castratoare”, Mozart atacă piesa cu un val de secunde mici urmate de salturi de sextă intonate de viori: pătrunzătoare, insistente. Expresivitate evident interogatoare, cu nuanțe de admonestare, implorări dezabuzate, explicite reproșuri metafizice. Desant de de ce?-uri nedisimulate, încurajate de absența vreunei replici. Însă preț de numai câteva măsuri. Până vine răspunsul.

El sosește tot prin degetele tremurătoare pe claviaturi ale lui Mozart. Cine Altcineva putea să-l transmită? Corul se insinuează printre corzile ce continuă să își incanteze în surdină sextele din ce în ce mai timorat. Surprinzător, tema vocală instalată nu este una copleșitoare, demiurgică, ci un gen de cântec de leagăn pe structura unei mici piese scrise anterior (Schlafe, mein Prinzchen). Îndemn împăciuitor la liniștire, la ignoranță, la adormire. Un fel de „vezi-ți de treabă” în impecabilă adumbrire polifonică. Doar până la un punct însă. Până la sfârșitul tânguitoarei expoziții Lacrimosa dies illa. Până când sextele mai sunt încă perceptibile.

Dinamica acum se modifică. Liniștea se despică. Somnul se preschimbă în scânteierile cenușilor. Qua resurget ex favilla / Judicandus homo reus. Crescendo impetuos, invincibil, preluat de vocile grave și de alămuri, catapultat în cele din urmă în două izbituri violente de timpan, adevărate bubuituri destinale. Semnificativ, pe reus. Omul este VINOVAT, VINOVAT! O finală zvâcnire în lumină a sextelor interogatoare, ca un țipăt de lebădă, ca ultimă strădanie de a-și face auzite incertitudinile, curmată letal de prăvălirea timpanelor peste fragilele viori, precum tăișul ghilotinei. De-abia acum s-a liniștit totul, liniște grea, eshatologică, liniștea resemnării.

E

Ce dorea la urma urmei să afle Mozart? Ce aștepta Socrate de la oameni și de la zei?

Socrate și-a plătit sublima insolență cu o ceașcă de cucută pe care Atena i-a oferit-o drept„recompensă”pentru tulburarea somnului cetății.

Mozart, neistovitul, zburdalnicul nedormirii, nici el n-a apucat să mai pună magistralei lucrări bara finală. * O întrebare care nu se poate pune: ce ar fi dacă nu ar fi nimic?

Se mai poate formula (dar nu și rosti fără tresărire) și: ce ar fi dacă ar fi Nimic?

Indiferent de prezența sau absența majusculei, de verbul a fi în formă directă sau negată, interogația este oricum lipsită de sens.

A fi, chiar dacă e prezent prin negație, intră în antinomie indubitabilă cu nimicul. Este nimic e în aceeași măsură un paralogism ca

și nu este nimic. Ele pur și simplu nu pot fi alăturate, așa cum nu poți alătura catena acidului ribonucleic cu nostalgia primei iubiri. Încă un pas: forma negată a oricărui predicat este absurdă dacă forma afirmativă e inexistentă. Tot așa cum nu există plus fără minus, lumină fără întuneric, adevăr fără falsitate. Deci nimicul e exclus să poată fi definit drept negație absolută. Nimic fără Ceva are vreun sens? Intrăm în însăși esența paradoxului.

Dificultățile insurmontabile încep însă dacă admitem antinomia și ne gândim că postularea nimicului implică infinitul. Nimicul nu poate fi finit întrucât s-ar mărgini cu ceva ce-i diferit de nimic, deci cu ceva care este ceva, anihilând nimicul. Deci nimicul nu poate fi decât infinit. Cum se împacă ele, știind pe de altă parte că infinitul nu are sens în absența vreunei determinații? Spațiu infinit, număr infinit, existență infinită au sens cel puțin ca rostire, dar infint pur și simplu e lipsit de orice conținut. În cele din urmă ne vine în ajutor matematica. Printr-una dintre stranietățile ei devenite în disciplină loc comun. Chiar dacă că formalismul operației „0 • ∞ = orice număr real” este el în sine paradoxal, chiar revoltător pentru logica bunului simț, îi regăsim cu toate acestea tulburătoare valențe ontologice. Căci ea ne spune implicit și fără tăgadă faptul că produsul nimicului cu infinitul generează întregul real. Din zero-ul sumbru și confuz, în hârjoana sa stupidă cu necuprinsul, se înfiripă întregul circ în care viețuim: eu, tu, noi toți, puful păpădiei sau nebuloasa Andromedei. Fiecare dintre noi, totul și cu toții fără excepție suntem rostogolirea lui zero până la necapătul (ne)firii. Suntem Nimicul în dansul său obscen cu Nemărginirea.

La urma urmei, de ce nu s-ar putea pune atunci întrebarea?

Căci și ea țâșnește tot din nimic! Fantomatică și trivială, ca toate numerele reale... * Ultima frontieră a substanței individuale, personalizate, este atomul. Atomul este cea din urmă înfățișare cu chip de substanță.

Atom de heliu, atom de molibden, atom de argint... Mai jos de el nu mai există stradă și număr de casă. Mai jos de el, totul intră în impersonal. Electronul, protonul, neutronul care-l compun sunt aceiași, echidistanți, identici, indiferenți la elementul din care provin sau înspre care se îndreaptă. Nu există electron de calciu sau de stronțiu, nici proton de hidrogen, sulf ori uraniu. Există doar electron, există doar proton, există doar neutron.

La capătul opus al paletei, dacă e să-l credem pe Aristotel, ultima determinație a ființei terestre este corpul omenesc, având drept dinamică și formă sufletul. Ambele se distrug prin moarte.

Dar mai presus de ele există intelectul, incoruptibil, etern, care ține de obiectivismul transcendent, de divinul impersonal. Iar în clipa morții, el se retrage în sferele-i îndepărtate. Intelectul, în esențialitatea lui, nu specifică, nici nu diferențiază individul, ci doar îi pune în mână (citește calota craniană) o unealtă redutabilă. E mai degrabă mișcare decât lucru, vorba lui Bachelard. El îi declanșează,

Eseu

www.revistaneuma.ro dar nu-i mărturisește pe Empedocle, pe Socrate ori Euclid, tot așa cum electronul nu exprimă potasiul, aluminiul sau plutoniul. El doar actualizează în existențele concrete potențialitatea gândirii.

Apoi se retrage, indeterminat, în tulburile supralumi.

Trăim în acest îngust dar luxuriant interval. Între Tabelul lui Mendeleev și Metafizica lui Aristotel. Aici căpătăm substanță, chip și identitate. Iar în sus și în jos față de el (sau la dreapta și la stânga, depinde cât de„metafizic”vrem să ne raportăm), se află doar oceanele nediferențierii. Tărâmurile nesfârșite ale adiaforiei.

Teza admite contestații. Spiritualiștii se străduie să extindă bietul suflu uman până în grațiile eternului. Dar nu-i chiar la îndemână.

Mai ales că în stânga, tabloul periodic e cam greu de driblat. Batalioanele de atomi specializați și uninominali s-au impus ca diriguitori ai materiei chiar și în rândul teologilor. Și fac legea prin toate laboratoarele planetei. Nu prea mai lasă loc de mistificări. Însă, în dreapta, terenul pare să fie mai vulnerabil. Stagiritului am putea să nu-i acordăm credibilitate. Și mulți o și fac. Să-i ignorăm sau chiar să-i negăm scânteietoarea analitică a realului și să plonjăm în fabuloase mitologii cosmogonice pe post de alinătoare ale cugetului.

Doar că, dacă întemeietorul Lyceum-ului nu s-ar fi„actualizat” printre noi, tabelul rusului n-ar fi fost probabil nici azi decât o înduioșătoare colecție de talismane. * Nemurirea culturală nu se zidește fără bogăția ignorată a batalioanelor de pieritori anonimi. Așa cum, fără soldații lipsiți de nume ce și-au risipit sângele pe câmpurile de bătălie, monumentele lui Napoleon n-ar fi umbrit piețele citadine de prin Europa.

Bartók, Sibelius sau Manuel de Falla sunt aclamați în sălile de concerte datorită sclipirii cu care au reclădit simfonic melodiile populare lipsite de iscălitură, sosite proaspăt și neabătut din îndepărtarea veacurilor. Nici Caragiale n-ar fi zguduit metehnele sfârșitului de veac 19 românesc fără crochiurile vii și pitorești din crâșma„Bucluc”. Dar poate cel mai relevant exemplu îl oferă nenumărații țărani, cerșetori, mineri, prostituate, gospodine ori spălătorese ce și-au oferit penelului, cu ceasurile și zilele, chipurile, siluetele ori chiar goliciunea ce fascinează acum milioanele de perindători de prin galeriile de artă.

Mi s-au stârnit aceste gânduri privind o pictură a lui Van Gogh din muzeul ce-i poartă numele din Amsterdam (Portretul unei femei cu-al ei păr) lucrată în 1885, în scurta sa ședere din Anvers.

Mai puțin remarcată de grăbiții care se reped către sectorul celebrelor tablouri târzii, din perioadele Arles și Auvers. Dar adorată de aceia mai statornici care percep câte ceva și dincolo de acaparatoarea crustă de culoare. Poartă tușele realiste ale grupării Barbizon (Corot, Millet, Daubigny etc. pe care-i prețuia mult), dar și violența contrastelor și a trăsăturilor ce deschid o linie directă înspre expresioniștii de-un pic mai târziu. Neputând omite nici geometria poligonală a umbrelor de pe chip și gât, atât de dragă lui Picasso. Are ceva și din carnația incitantă a nudurilor rubensiene pe care Van Gogh le aprecia fără prea mare convingere. Însă portretul te înmărmurește prin adâncimea extraterestră a privirilor în tragică implozie către prăpăstiile istoriei personale, a amintirilor, nostalgiilor și neîmplinirilor, similară celor din ultimele lucrări ale unui alt venerat de-al olandezului: Rembrandt.

Ce extensie uimitoare înspre toate zările plasticii oferită de un chip frust, de o frumusețe simplă și neostentativă, pe care caznele existenței și-au încrustat de timpuriu sigiliile oboselii! Câtă sondare a negurilor în ochii agățați de nemărginire! Ce cascadă a șo-

40

Nr. 1-2(75-76) 2024

potelor nopții din părul rebel ce i se revarsă în devălmășie peste umerii de-o robustă grație, de-o apatică senzualitate! O întreagă metafizică nerostită de buzele cărnoase și incitante ce suportă cu stoicism ceasurile de înțepenire pe scaunul incomod dinaintea șevaletului: socotind cu neliniște golurile ce le va putea umple cu cele câteva monede căpătate la finalul ședinței. O amplă metafizică a plictiselii. A spaimelor doar pentru o clipă adormite.

Nicidecum visuri de eternitate, fie ea și înrămată. Nicidecum zadarnica mândrie de a-și încredința peste epoci gingășia însingurată a pomeților mulțimilor de curioși ce nu-i vor afla vreodată nici măcar numele.

Bănuții căpătați erau rupți din rația precară de mâncare a pictorului. Ce nu visa nici el la faima imensă de dincolo de stupida moarte. Datorată inclusiv părului prăvălit în șuvoaie frivol-sacrale aureolând tristul chip neștiut de femeie. * Adeseori mă întreb în legătură cu marele roman al lui Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă (iar întrebarea nu e nicidecum nouă), de ce scriitorul german nu a dat cât de cât sugestia unui mecanism concret al Jocului. Din lectura sa, marea competiție anuală ludus sollemnis apare mai degrabă ca o amplă ceremonie a spiritului în care cultura, artele, contrapunctica muzicală, matematica, științele și cam tot ce a născut peste timpuri gândirea umană, precum și meditația individuală și colectivă de tip oriental, se îmbină într-o sinteză ce vizează găsirea unui punct comun, cvasi-metafizic, a unui centru iradiant față de care ramurile diferă doar formal de ansamblu („unitatea interioară a tuturor eforturilor spirituale ale omului”).

E drept, ritualul, precum și organigrama Castaliei, tărâmul elitist și aparte al găzduirii fenomenului, respectă aproape în totalitate prerogativele oricărui joc, așa cum le discerne Johan Huizinga: libertatea sa absolută, gratuitatea (jocul este „inutil” și nu își propune niciodată rezolvarea unor probleme de necesitate umană imediată și iminentă), existența unui spațiu con- sacrat exclusiv derulării lui precum și respectarea unor reguli stricte de desfășurare, diferite esențial dar necontradictoriu de cele ale lumii obișnuite. Jocul în sine însă, care„a existat dintotdeauna”, în fenomenalitatea sa, în algoritmica și tensiunea lui, nu sunt dezvăluite de Hesse. Carență de imaginație? Absolut exclus. Mai degrabă avem sugestia unei extensii la nivelurile indescifrabilului. Orice joc mare, care cuprinde indivizi și destine, are mecanisme necunoscute, manevrele superioare sunt întotdeauna invizibile, iar pierderile și izbânzile „din teren” sunt decise abscons, esoteric, dincolo de legile manifeste, exoterice, devenite superflue.

Aici, fiind vorba totuși de o arenă dedicată culturii și spiritualității, omul este, cel puțin în proporție majoritară, jucător. Însă, după cum spune Gabriel Liiceanu, îndată ce o părăsește, decade de la ipostaza de jucător la cea de piesă jucată. Îndată ce reintră în mașinăria istorică („povestea unei schizofrenii”) e absorbit în malaxorul jocului sălbatic, cu reguli neînțelese, dar cu aderență la realitate, la cruzimile destinale, la barbariile istoriei și ale vieții biologice, cu fascinațiile ei ademenitoare și cu represaliile pe măsură. Este tensiunea ce l-a alungat pe magister ludi Josef Knecht din magnificența Waldzellului direct în frigul letal al apelor devenirii.„Istoria voastră e lipsită de sânge”– îi strigase pater Jakobus, el însuși claustrat într-o mănăstire benedictină, dar expert în istorie și cunoscător al realității. Iar istoria învinge (întotdeauna) în surda luptă cu spiritul ferecat în turnul de fildeș. Chiar dacă nu-l zădărnicește (întotdeauna).

Să fie incitantul – și magnificul – Joc cu mărgele de sticlă o formă de rezistență a spiritului la apocalipsele actualizării? Sau mai degrabă o iluzorie evadare în contrapunctică de fugă din Marele Joc cu mărgele de sânge?

41

Nr. 1-2(75-76) 2024

Poezie

www.revistaneuma.ro

Lucia Bibar] Zațul

Abia ce-a venit timpul

Cândva, scriai cu insolența pielii netede și jurai să faci ferfeniță gura slobodă a târgului.

Boema locală îmbălsăma spusele talepentru sarcofagul cafeneleicu rotocoale de fum aromat.

Replicile și paharele scânteiau.

Tu citeai din dorul cel negru al impertinenței.

Negru din negrul amar al cafelei.

Citeai și cuvintele tale se depuneau pe pereții ceștii ca-ntr-un ghioc al destinului, ce nu conta.

Cafeneaua și-a risipit cheflii.

Nimeni. În cartea ta depunerile de zaț întunecă spațiile albe.

- Doamne, De zeci de vremi mă ții captivă în păcătoasa asta de piele! În împuțitul ăsta de veac, sufocant ca o dușcă de sulf, în corsetul acestei rochii care se strânge mereu, dar mă vrea tot mai frumoasă și mai apetisantă.

Mi-aș fi sfâșiat rochia măcar ocazional, cât să mai pot respira, Mi-aș fi lepădat gura și unghiile pentru cioc și gheare, cât să mai pot replica.

Aș fi sărit din cercul permis, măcar când Tu nu erai atent.

Să râd un pic în pumni că te-am păcălit.

Destinul încă te privește din ceașcă.

Litanie Degetele cuvintelor glăsuie. Înțelesul se pierde-n sunet.

Muzica umple fante.

Zicerea îngenunchează pe covor de litanii.

Gurile tac.

Sufletele cântă.

Sfinții freamătă.

Privirile lor mute psalmodiază.

Rugăciunile le aprind nimburile.

Limbi de foc se așează pe capetele plecate.

Trupurile ard.

Pacea coboară.

Cuiul iese din palmă.

Spinii înfloresc, Iuda negociază.

Sângele se trezește străpuns, Gândul mai moțăie încă.

Dar azi, am descoperit la subsiori doi muguri de aripi și pielea mea goală pe alocuri. „Acum să te văd ce faci, sosit-a timpul tău!”- părea că aud. Și iată-mă pe mine revoltatA în impas.

Fără strategie de după, mi-am acoperit rușinată peticile de piele crăpată, ca să nu mi se vadă carnea.

Eram Eva, după ce l-a ascultat pe șarpe.

Eram Eva… „După…ce-a mușcat din măr”.

într-o dungă sunt clopotul bisericii din tine. bat să te-adun când rătăciri senile te prind de viu în paginile știrbe sau să te vindec când ești tot o rană. bat să te anunț când îngerul de pază a adormit. când îți negociază aripile pe copite

sun. de limba lumii te blestemă, ești limba mea în mantia-mi de-alamă. și grindina, furtunile încalte ți le alung din merele răscoapte. bat a pustiu și-a noapte când se-noadă haotic firul vieții în năvoadă. adun în cupa-mi sunete de bronz, cristale de-armonie într-o dungă se tânguie, stau gata stau să plângă. bat! pe frecvențe bizantine duios dar ferm coboară moartea-n mine.

Strâmbă sau dreaptă Cât de ușor se înnebunește!

Ce limite și ce întinderi Provoacă înstrăinarea minții De craniul în care-și are cuibarul, Ce ruperi de sinapse face gândul Să nu se-ntoarcă-n trup pentru odihnă, Ci să-și găsească adăpost Și cale nu-n lut, ci-n văzduhul închipuirii.

Cât de ușor îl rătăcim pe cel rătăcit!

Cât de rapid îl însemnăm Pentru vânzare și-i așezăm cununa de spini Ca cei ce-l întemnițează să nu greșească.

Apoi ne spălăm înseninați pe mâini.

La fel cum mai devreme Iuda și marii arhierei.

Cu sentimentul datoriei împlinite.

Cât de ușor e celor sănătoși în acte, să-l socotească pe cel slab, nebun!

După parafă, doar baterea în cuie.

Apoi nimic. Ai zice. Însă cumva... prinsă-n cămașa de forță, Conștiinței îi cășună, când nu te-aștepți, de sapă tuneluri în căutarea cuibarului minții.

Să calce, drum întors, spre gând.

Proz[

www.revistaneuma.ro

42

Nr. 1-2(75-76) 2024

Marea Doamn[ rodiCA bretin lbastrul nu era deloc culoarea mea. Totuşi, când tanti Stela a ales pentru viitoarea mea rochie o nuanţă bleu-ciel am zis da, apoi am răsfoit cu prefăcută atenţie revistele Elle, Neckermann şi Vogue pe care mi le-a pus în braţe – numere vechi de un an în ţările lor, ultimul răcnet al modei la români –, ca până la urmă să o las să aleagă materialul şi modelul. Mi-era indiferent ce pun pe mine, atâta vreme cât nu mă încurca la alergat, căţărat în copaci şi la sărit garduri.„Parcă ai fi un băieţoi“, ofta mama, exasperată. Dacă la alte fetiţe germenii cochetăriei scoteau capul încă de la grădiniţă, mie nu-mi păsa cum arăt în haine, ci cum mă simt în ele. Mai mult în pantaloni, rareori în fustă, niciodată în rochie – era deviza mea pe atunci, aşa cum preferam adidaşii anilor ’60, pe nume tenişi, sau încălţămintea din piele-ntoarsă în locul pantofilor incomozi şi – Doamne fereşte! – cu toc. Tocuri înalte n-am purtat nici mai târziu în viaţă, de parcă eram tot timpul pregătită să o rup la fugă – iar uneori chiar aş fi vrut să o fac. În anii de şcoală cel mai mult am urât uniformele, şi-apoi hainele strâmte, în care mă simţeam ca într-o cămaşă de forţă. Mama mi le cumpăra de la Confecţii, ieftine şi în culori închise, de tăvăleală, deşi asta nu ajuta întotdeauna. Încă din ziua când puneam o rochiţă nouă pe mine, se întâmpla ceva: o agăţam într-un cui, rupând-o atât de rău încât nu putea fi cusută, o pătam cu suc de roşii, nuci verzi sau cerneală – de parcă ştiam exact ce nu iese la spălat.„Tu ai găsi singura baltă de noroi din Sahara. Cum reuşeşti?“ ridica mama ochii spre cer, luându-l drept martor al pătimirilor sale. Cum cel mai deştept cedează, nu m-a mai obligat să port ceva semănând a rochie – cu excepţia detestatei uniforme, dar aici nu era vina ei. Şi tocmai când credeam că mi-am câştigat dreptul să mă îmbrac băieţeşte în afara şcolii, mama m-a luat de mână şi m-a dus la tanti Stela.

– O să ai prima ta rochie adevărată, făcută după măsuri, nu din cele de-a gata, care stau pe tine ca pe gard! mi-a spus mama. „Să te văd c-o mătrăşeşti şi pe-asta!“ a adăugat din priviri, apoi m-a lăsat în casa mătuşii, fiindcă deja întârziase la serviciu. În asemenea momente deveneam foarte cuminte şi ascultătoare – măcar până treceau pe deasupra norii negri.

Iată-mă deci pe podiumul din atelier, îndurând cu stoicism să-mi fie luate măsurile cu un centimetru de pânză atât de uzat încât cifrele se şterseseră cu totul. Croitoreasa care mă răsucea ca pe un titrez le păstra însă întipărite în minte – altfel cum de nu greşea? Îmi era mătuşă de mai de departe – fratele ei, unchiul Tiberiu se căsătorise cu sora mamei –, însă decât tanti i se potrivea mai degrabă domniţa Stela. Dacă vreuna ar fi coborât într-o zi dintr-o tapiserie cu cavaleri şi nobile de odinioară exact aşa ar fi arătat ori s-ar fi purtat.

Mergea dreaptă, de parcă ducea mereu o amforă plină cu apă pe creştet şi se ferea să nu verse vreo picătură, păşind cu eleganţă chiar în papuci de casă. Felul cum se mişca, mânca, vorbea – pe un ton cald, învăluitor, ce te-ar fi convins că ninge în miezul verii – pe toate le deprinsese în anii de pension la Viena, de care îşi amintea cu nostalgie. „O fată trebuie să ştie să coasă, să gătească, să danseze“, mă dăscălea. „Şi mai ales... Dar asta îţi spun când va veni vremea.“ Între timp îşi dădea osteneala să mă înveţe cât mai multe – poate ceva tot o să se lipească de mine. Mă punea să stau ţeapănă ca un manechin dintr-o vitrină, să mă plimb cu o carte pe cap până ameţeam şi m-ar fi încălţat cu pantofii ei italieneşti, cu vârf ascuţit şi toc cui, noroc că-mi erau mari... Mă simţeam o cenuşăreasă antrenându-se cu zâna cea bună pentru o noapte de bal care n-o să vină

A

niciodată, fiindcă prinţul fugise în Anglia, Franţa sau chiar în iubita ei Austrie.

Eram în România anului 1968, când prinţesele se duceau la serviciu, iar fiii de rege aveau carnete de partid în loc de săbii. La ce mi-ar fi folosit să merg ca o gheişă, să dansez ca o baiaderă, să cânt la mandolină precum barzii de altă dată? Ori să-mi fac o rochie pe care n-aveam de gând s-o port?

Tanti Stela se apucase deja de croit. Rămasă pe podium ca o statuie neterminată, mă uitam cum desfăşura valul de crep pe masă şi, cu un creion chimic şi o riglă de lemn trasa linii, decupa tipare. „În croitorie, măsori de mai multe ori şi tai o dată“, le spunea mereu celor trei cusătorese. Întotdeauna le găseam în atelier, robotind cu acul, foarfeca ori la maşina de cusut, dar când era mult de lucru pentru vreo nuntă sau un botez, mătuşa angaja cinci-şase ajutoare şi atunci camera devenea neîncăpătoare, ca un stup plin de bâzâitul vocilor în surdină.

Regina mamă făcea, cum s-ar numi astăzi, concepţie creativă.

Alegea modelul împreună cu clienta, lua măsuri, croia tipare apoi tăia fără teama de a greşi, croşetând văzduhul cu foafeca, repede şi iscusit, aşa cum mânuiau sabia muschetarii lui Dumas. Când termina, peticele de material zburau spre albinele lucrătoare, ce începeau munca de rutină: înseilau, trăgeau la maşina Singer – pe atunci cu pedală, nu electrică – festonau, coseau nasturi, butoniere, puneau fermoare, până când rochia, fusta sau taiorul erau gata pentru retuşuri, un nou moment crucial în care reintra în scenă domniţa Stela.

De câte ori îşi făcea ceva nou de îmbrăcat – cam o dată pe an – mama mă lua cu ea, iar în pauza dintre măsurători şi prima probă, mătuşa se ocupa de antrenamentul meu pentru concursul Miss România – nu c-ar mai fi fost vreunul de când mă născusem, dar nu se ştie niciodată! De data asta am scăpat de corvoadă; stăpâna atelierului de croitorie mă trata ca pe o clientă, ba chiar m-a servit cu dulceaţă de nuci verzi, mai bună decât cea de vişine, după cum aveam să constat. Tocmai lingeam linguriţa, cu ochii la peticul de cer croit de cadrul ferestrei – acelaşi bleu-ciel pe care se alungau nori de crep –, când o tăcere atât de adâncă încât o puteai auzi m-a făcut să întorc privirea.

Marea doamnă, o numeau toţi, străini ori de-ai casei, la fel cum toţi amuţeau când îşi făcea intrarea într-o încăpere. N-o văzusem îmbrăcată altfel decât în rochie neagră, cu veşnica grimasă de nemulţumire dăltuită în marmura feţei, cu şiragul de perle la gât alături de lanţul lornionului – prin care nu mai privea demult lumea –, cu părul argintiu prins în fildeşul acelor de păr. Dacă aş fi întâlnit-o în miez de noapte, într-un castel ruinat, mi se oprea inima în piept sau o luam la fugă cum se întâmpla prin filmele de groază – orice, dar de mirat, asta nu. Sub bolţi arcuite, înalte cât ale unei catedrale, pe o podea de piatră lucind în lumina focurilor din şeminee, marea doamnă ar fi fost la ea acasă. Aici însă – într-un apartament de bloc cu tavanul atât de jos încât puteai atinge lustrele cu mâna, cu zugrăveală în ulei sau humă şi ferestre dând spre o parcare unde o Dacie ruginea pe butuci –, apariţia sa putea să pară într-un singur fel: nefirească. „Maman a apucat alte vremuri, mai bune“ spunea mătuşa, apoi îmi povestea despre Sânnicolau Mare, unde ea şi fratele ei Tiberiu crescuseră într-un conac adevărat. Toţi copiii ştiu cum e viaţa prinţeselor în basme. Stela însă, o trăise. Până la cincisprezece ani

43

Nr. 1-2(75-76) 2024

Proz[

www.revistaneuma.ro

servitoarele o îmbrăcau, o pieptănau, îi pregăteau baia, iar o guvernantă o însoţea peste tot. Învăţase de mică rostul celor şase tacâmuri puse de o parte şi de alta a farfuriei, ştia să cânte la pian, să călărească, să recite din Baudelaire – numai romanele de dragoste, tot în franceză, le citea pe ascuns. Toate făceau parte din viaţa unei fiice de moşier din Banat. Cum e să trăieşti, zi după zi, într-un episod din Forsyte Saga? Stela şi Tiberiu au copilărit înconjuraţi de bone şi institutori, după care marea doamnă i-a trimis să îşi desăvârşească educaţia la Viena – pe băiat să urmeze Dreptul, pe fată la pension.

Când evoca anii petrecuţi acolo, Stelei i se umezeau ochii, ca atunci când priveşti în soare.„Îmi amintesc de ultimul bal...“, suspina cu nostalgie. Fusese în 1939, avea douăzeci de ani şi nici prin cap nu i-ar fi trecut ce o să urmeze. A doua zi a primit scrisoarea care o chema înapoi în ţară. Moartea tatălui a fost cea dintâi dintr-un şir de nenorociri, începutul sfârşitului. Au urmat anii lungi de război, pacea plătită scump de întreaga Europă, schimbarea regimului în România, naţionalizarea.

Clepsidra istoriei se întorsese cu susul în jos, iar marea doamnă s-a trezit într-o dimineaţă fără un acoperiş deasupra capului. A pus în două căruţe ce a putut aduna – nişte mobile, tablouri, statuete şi bijuterii – lăsând restul în urmă: pământuri, păduri şi fâneţe, conacul devenit casă de odihnă a sindicatelor. La Braşov avea nişte rude care au primit-o, pe ea şi copiii, cu bunăvoinţă dar nu pe degeaba; curând, în caseta cu giuvaieruri au rămas doar şiragul de perle, cerceii şi un inel folosit cândva la pecetluitul misivelor.

Oriunde s-ar fi ivit, mantia tăcerii se aşeza pe umerii marii doamne în falduri; trecea printre oameni şi lucruri, fără să le ia în seamă, ducându-şi amintirile ca pe o diademă ce-i îngreuna fruntea, dar era singura pe care voia să o poarte, fiindcă prezentul...

– Sărut mâna, mamă soacră!

Glasul a încremenit-o. Ochi care nu priveau pe nimeni şi cărora nu le scăpa nimic s-au răsucit spre bărbatul ce intrase dând uşa de perete, ca un actor năvălind pe scenă. „Dintre toate relele lumii ăsteia, iată-l pe cel mai rău“, spunea privirea marii doamne, iar cutele din colţul buzelor se adânciseră, îi brăzdau obrazul asemeni unor cicatrici. O clipă a părut gata să pună majordomul să îl arunce afară.

Apoi şi-a amintit: neavenitul era de-al casei şi, oricum, nu avea pe cine să cheme. Şi-a continuat plutirea, ieşind din încăpere, fantomă alungată de lumina zorilor la primul cântat al cocoşilor – sau măcar al unuia. În urma ei tăcerea s-a spart în glasuri, râsete. Cu un gest de magician, colonelul Peşchir a scos un buchet de trandafiri, împărţind cusătoreselor câte unul, împreună cu o vorbă de duh potrivită fiecăreia. Al patrulea era pentru mine. Mi l-a întins ca pe un trofeu pentru care luptase cu un dragon asemenea Sfântului George, ori dezlegase ca Oedip ghicitoarea-capcană a Sfinxului. Am mulţumit, apucând trandafirul cu grijă – ştiam că înţeapă, mai ales cei sălbăticiţi, culeşi din rondurile dintre blocuri.

– Ai luat pâine?

Stăpâna casei se ivise cu un balot de pânză în braţe şi a început să-l desfăşoare pe masa de croitorie.

– Am uitat, Stela dragă.

Nu îi rostea niciodată numele fără un iubito, scumpa mea sau mon coeur, o vorbă pe care o adusese de la Paris împreună cu sabia ce împodobise o vreme unul dintre pereţii sufrageriei – până când îi fusese confiscată, deşi n-avea tăiş nici cât un cuţit de tăiat morcovi, fiind o armă de panoplie, purtată la parăzi.

Colonelul s-a răsucit într-o parte, de parcă se pregătea să smulgă din teacă sabia pierdută pentru totdeauna – împreună cu gradul din armată şi speranţa la o pensie militară –, dar în loc de asta a scos la iveală ultimul trandafir abia îmbobocit, păstrat anume pentru prinţesa lui. I l-a întins cu un zâmbet sfios, care îl făcea să arate foarte tânăr, ca atunci când ieşise pe porţile de la Saint-Cyr cu proaspeţii

epoleţi pe umeri. În loc să se topească la căldura amintirilor, tanti Stela nici n-a clipit, devenită dintr-o dată Împărăteasa Zăpezilor, cea cu inima închisă într-un sloi de gheaţă. Cusătoresele lăsaseră trandafirii, reapucându-se de lucru, iar mătuşa i-a adunat şi mi i-a pus în braţe.

– Găseşti o vază în salon, apă la bucătărie!

Pentru unchi n-a irosit decât o privire pe sub sprâncene, dar a fost de ajuns.

– Mă duc acum, mon coeur. Intermediară pentru noi, franzelă pentru maman, ştiu. Numai să fie proaspătă.

Cu asta s-a întors pe călcâie şi dus a fost, cu pasul hotărât şi fruntea sus, cum se pleca la bătălie. Nici eu n-am stat pe gânduri, ieşind pe cealaltă uşă.

Salonul era o cameră de bloc – puţin mai mare decât dormitorul sau atelierul –, sufocată de mobile grele, draperii strânse cu şnururi groase cât nişte odgoane de corabie şi un covor persan pe care moliile îl roseseră pe alocuri. Şifonierul din lemn de mahon, biblioteca până la tavan, bufetul cu oglindă veneţiană şi fotoliul cu picioare de leu – nu se potriveau cu canapeaua ieftină, cu tapiserie înflorată, luată de la magazinul din colţ. Fusese şi un pat cu baldachin, adus de la Sânnicolau Mare, atât de masiv încât cărătorii îl scăpaseră pe la etajul trei, lăsându-l să se prăvale în hăul casei scării, unde ţăndări se făcuse. Nici cu restul mobilelor n-a mers uşor. Cum nu încăpeau pe uşa apartamentului, fuseseră ridicate cu frânghii de-a lungul faţadei şi săltate peste balcon. Tanti Stela chemase nişte zidari să dărâme din cărămizi lărgind trecerea, apoi, după ce bufetul, şifonierul şi corpurile bibliotecii ajunseseră înăuntru, să clădească totul la loc aşa cum fusese. „Nu le mai scoate din casă decât un cutremur“, spunea colonelul Peşchir.

Mastodonţii din lemn aveau ceva întunecat şi ameninţător, de fiare la pândă. Dacă stăteam cu spatele la vreunul îl simţeam cum lunecă spre mine, neauzit, gata să mă strivească. Iar ochiul ciclopic de oglindă al servantei îmi urmărea orice mişcare. Doar biblioteca era prietenoasă, lăsându-mă să-mi trec degetele peste volumele legate în piele, să descifrez titlurile de pe cotoare, scrise cu litere aurii.

Dar cel mai mult îmi plăceau cele două tablouri, unul cu balerine dansând, altul cu una singură, în culise, înainte să înceapă spectacolul. Existase şi un al treilea, pe care mătuşa izbutise să îl trimită la o licitaţie în Germania Federală... Însă prietenii care îl trecuseră peste graniţă – făcut sul şi ascuns într-un tub de desen în port-bagajul unui Fiat 600 –, se rătăciseră pe drumurile lungi ale Europei.

Când să plec, privirea mi s-a agăţat în mărăcinişul umbrelor ce stăruiau în încăperea vegheată de draperiile de brocart pe care nu le văzusem vreodată date în lături. Şi abia atunci am văzut-o: marea doamnă picotea în fotoliul cât un jilţ împărătesc, atât de nemişcată încât părea să facă parte din mobilier. Şi-am înţeles de ce, când intra într-o încăpere, cei dinăuntru amuţeau deodată. Toţi, până şi colonelul Peşchir care, cum zicea tata „se născuse povestind şi o să moară fără să termine ce are de spus!“. Da, chiar şi guralivul ei ginere îşi uita vorbele când bătrâna traversa casa, fantomatic. Marea doamnă nu era de pe lumea noastră; însă în loc să fie de pe altă planetă, venea de mai aproape şi de mai departe: din trecut. Se mişca printre noi, mânca, respira, scotea câte o vorbă în zilele bune, dar atât. Înaintea ochilor ei închişi spre prezent se derulau numai amintiri.

Cât de bine o înţelegeam! Trecutul era romantic, pasionant; orice întâmplare, chiar dintre cele mai mărunte, căpăta în timp o aură de strălucire desuetă, ca aurul vechi. Tot ce merita consemnat într-o carte de istorie se întâmplase deja. Toate faptele memorabile fuseseră caligrafiate în cronici, toţi eroii îşi dormeau somnul sub lespezi de marmură.

Am luat vaza de pe bufet şi am ieşit, închizând uşa după mine cu grijă – deşi puteam să o trântesc sau să o las deschisă, femeia din fotoliu oricum n-ar fi băgat de seamă.

Poezie

44

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Romulus Moldovan Întâlnire cu Mircea Dinescu Într-o zi frumoasă de sfârșit de octombrie l-am întâlnit a doua oară pe poetul Mircea Dinescu, care mărunțea cu migală acoperământul rece al unui mormânt. În pământul reavăn înfigea rânduri de lumânări albe, cum se împlântă răsadurile de ceapă verde pe straturi.

Nu era revoluționarul efervescent de pe sticla televizorului, nici carismaticul bucătar șef din show-urile în care condimentează iscusit delicatesele cu politica ori cu poezia. Într-o zi frumoasă de octombrie, îngândurat, poetul Mircea Dinescu scormonea cu lumânări albe acoperământul mărunțit și reavăn al unui mormânt, să lumineze sufletele dragi lui, plecate dinre noi.

Un strigoi cuminte Noaptea, uneori unul iese din mine ca un strigoi cuminte, să exploreze în libertate deplină

tot ce îi trece prin gând.

Alunecă pe derdelușul timpului ca pe o săniuță din copilărie, până în casa lui natală, să-și îmbrățișeze bunicii paterni, (singurii bunici pe care i-a cunoscut).

Stând la taifas cu ei, s-a minunat de viața lor de după moarte; a aflat cum să se pregăteacă de ieșirea din această lumină, cum să cumpănească cuvintele cu fapte, iubind, iertând și bucurându-se de toate.

El se înalță facil până la îngeri să-i mângâie necredincios ca Toma.

Privind de sus printre razele lunii, deslușește clar locul primului său pas pe cărarea subțire și calea tumultuoasă cu străluciri și umbre, pe care le-am urmat.

Cel ieșit din mine hoinărește ca un strigoi ce-mi poartă chipul până în zori, trecând fără-ndoială tiptil, adesea și pe la voi. În sâmbăta Paștelui el s-a rostogolit prin timp ca un bulgăre de nea pe panta unui munte, până în ziua judecății de apoi.

Văzând acolo draci goi călărind păcătoși, brusc s-a-ntors în mine ca vântul și ca gândul.

Defulare

Am acceptat fără ezitare invitația primită în ultima clipă, de a participa la deschiderea stagiunii Operei Garnie din Paris.

M-am deplasat grabnic în orașul luminilor cu avionul privat al fostului mare tenisman Ion Țiriac, pe care l-am cunoscut în urmă cu mulți ani în timpul unui meci de Cupa Davis, vizionat la un televizor alb-negru din vecini. În avion s-a servit la discreție cafea, sucuri, whisky cu gheață și șaorma cu de toate. În stălucitoarea metropolă, n-am avut timp să urc în Turnul Eiffel, (la temelia căruia se pare că sunt puse și câteva cărămizi de metal românesc), ori să-mi clătesc privirea la Moulin Rouge, nici să simt

Poem ce nu trebuia scris În fiecare vis nocturn se derulează câte un poem nescris. Întâmplări suprarealiste, absurde, înfiorătoare îți tulbură somnul până când prin crăpăturile zorilor se pierd în uitare.

Fără aripi mă-nalț și cobor deasupra Clujului, deasupra tuturor.

Zburând în picaj iau curbe riscante, echilibrându-mi facil corpul cu palmele și cu mâinile goale.

Uneori câte o zeitate prevestește bucurii neașteptate, calamități.

Din fața unor pericole, în vis nimeni nu mai poate să fugă.

Când mă dezleg de somn, brusc se volatilizează poemul din vis. Îmi persistă în minte un scurt răstimp doar groaza și chinul pe care le-am trăit, zbaterea cu mintea și picioarele-mpietrite.

Neputând reda convingător poemul visat, din frânturi de gând și trăiri, am încropit stângaci aceste rânduri, asemănătoare unui poem dezlânat, pe care n-ar fi trebuit să-l scriu.

fiorul tainic al Giocondei la Luvru. După spectacol, fermecătoarea protagonistă mi-a acceptat invitația de a se caza cu mine în apartamentul ce îmi era rezervat la Grand Hotel du Palais Royal, unde erau pregătite masa cu caviar și frapierele cu șampanie.

A fost o noapte magică de desfătare. La despărțire, în semn de recunoștință și satisfacție reciprocă, ea mi-a murmurat la ureche o arie celebră de dragoste, eu i-am recitat în șoaptă, tot la ureche, poezia Cățeluș cu părul creț și am clamat împreună pe balconul hotelului cunoscuta deviză republicană Liberté, Egalité, Fraternité.

Aventura aceasta fascinantă s-a petrecut în somnul de azinoapte, după ce ieri am chefuit toată ziua alături de doi buni prieteni, ciocnind pahare cu Chivas Regal, cumpărat de la Iulius Mall, pe care l-am stins cu bere autohtonă ținută în frigiderul din bucătărie.

45

Nr. 1-2(75-76) 2024

Proz[

www.revistaneuma.ro

UN APUS DE SOARE CArMen duVALMA u ajutorul visului, poate că aflăm cum este moartea. Probabil că în vis, ne obișnuim cu moartea încă din timpul vieţii și de aceea, visul este o poartă de trecere de la viaţă spre moarte, ori de la cunoscut spre necunoscut.

Cu trei luni înainte de a o naște, mi-am visat fata. Am știut nu numai că va fi fată, dar și ziua ei de naștere, cu o săptămână înainte de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavril, iar în vis, am văzut chipul Mihaelei, așa cum ar fi arătat la vârsta de trei ani și am stat de vorbă chiar cu fiica mea nenăscută încă. Era chiar imaginea ei de la vârsta de trei ani, iar când fata mea a împlinit acea vârstă, chiar a ajuns să arate ca în visul meu de atunci.

Se spune că, atunci când într-o familie moare cineva aparţinând zodiei scorpionului, în același an se va naște un copil tot în zodia scorpionului, ca o regenerare, o continuare a spiritului său. Poate că este adevărat, deoarece în anul în care s-a născut Mihaela, chiar în noaptea de Paști a murit Aurelia, sora mai mare a tatălui meu.

Locul unde a trăit ea în București, în apropiere de Foișorul de Foc, îmi bântuie și astăzi visele după atâţia ani. Prima dată când am visat-o pe Aurelia după moartea ei, eram acasă la ea, pe strada Ștefan Mihăileanu nr. 29, vedeam Calea Moșilor în vis străbătută de troleibuze, apoi mergeam spre dreapta, pe Ștefan Mihăileanu, treceam puţin de intersecţia cu strada Plantelor, până ce ajungeam în faţa casei în care locuia ea.

Era o casă mare, naţionalizată, care avea un gard comun cu Ambasada Israelului și, de aceea, era păzit și gardul și nimeni nu avea voie să se apropie de gard, nici măcar locatarii casei, și nici măcar să se plimbe prin curtea interioară, care rămăsese din acest motiv pustie și neîngrijită. De câte ori veneam la Aurelia, mă opreau paznicii încă de pe trotuar și-mi cereau actele, întrebându-mă ce căutam acolo. De la fereastra ei se vedea poarta, încât Aurelia ieșea la geam și le spunea că am venit la ea, să mă lase să intru.

Era o poartă îngustă și cu un gard de fier cu spaţii mari, prin care se putea vedea curtea zi și noapte. La intrare erau câteva trepte, iar mai sus, un intrând în stil vechi ca o verandă, iar intrarea nu se vedea deloc de afară. După intrare era un hol imens și abia

C

înăuntru se vedeau ușile locatarilor, fiecare având doar o cameră, fără baie și bucătărie, care erau la comun, în cealaltă aripă a casei.

Intrând în camera Aureliei, în camera ei pe care o numeam camera galbenă, toate lucrurile erau învăluite în raze de o culoare galbenă în toate nuanţele, imitând razele soarelui. Pereţii erau zugrăviţi într-un galben pal, tavanul era pictat de Aurelia, iar perdelele erau de un galben mai intens, încât părea că în camera ei mereu bate soarele. Deasupra patului avea o veioză cu abajurul galben care învăluia camera într-o lumină gălbuie, ocrotitoare. Acolo îmi plăcea să mă așez, chiar sub ochiul de lumină, de câte ori veneam la ea.

Cu trei luni înainte de a muri, Aurelia se plângea de dureri de cap, mai ales seara. Într-o seară, în timp ce ea, neliniștită, se agita prin casă, eu am avut o viziune sunbră: chiar în timp ce trecea prin faţa mea, am simţit un miros straniu, de parcă ar fi murit.

Aveam în nări un miros de putreziciune și numai ideea unei presimţiri mă înfiora, încât nu am putut să-i spun nimic despre acest lucru. Peste numai două săptămâni însă, starea ei s-a agravat, durerea îi cuprinsese tot corpul, încât nici ea nu mai știa sigur ce anume o durea.

Cred însă că a contat cel mai mult faptul că, într-o zi, s-a așezat în pat și nu a mai vrut să lupte pentru a trăi. L-a numit pur și simplu patul de moarte și nu a mai vrut să se scoale din el, până ce și-a pierdut nu numai voinţa, dar și puterea fizică de a se scula din pat și de a face măcar câţiva pași prin cameră.

Văzând că întradevăr starea ei s-a înrăutăţit și nu se mai putea mișca – la un moment dat, spunea că nu-și mai simţea picioarele, iar dacă nu le simţea, cum ar fi putut să le miște? –a intrat într-o stare de disperare și de nervozitate maximă.

Doctoriţa care a venit la ea, adusă de verișoara ei, a văzut-o și, fără să-i facă nicio analiză, i-a pus diagnosticul de cancer în faza de metastază. I-a dat doar o reţetă pentru calmarea durerilor cu morfină injectabilă intravenos. Când m-am dus la spital pentru a-i lua morfina, am căutat-o pe doctoriţă și am aflat că era șef de secţie la Oncologie. Am întrebat-o de unde știa că mătușa mea avea cancer, din moment ce nu a făcut nicio analiză sau vreo radiografie și

de ce considera că nu mai avea nicio șansă, măcar de ameliorare a bolii. Mi-a răspuns cu aroganţa acelui om atotștiutor, care nu ar accepta niciodată că și el ar putea greși, că ea avea suficientă experienţă încât să recunoască acea boală și fără analize sau alte investigaţii. În primele zile de la începutul bolii, ori poate de la începutul sfârșitului, nimeni nu a vrut să-i spună mătușii mele nici diagnosticul bolii și nici despre tratament, adică despre injecţiile cu morfină pe care le făcea. Însă, după câteva zile, nu am mai putut suporta minciuna, mai ales că Aurelia mă chema la ea, devenise mai lucidă și nu mai avea dureri, ceea ce doctoriţa de la Oncologie nu prevăzuse, ci dimpotrivă, ne spusese că doar morfina îi mai putea calma durerile, ca măcar să nu aibă dureri până la inevitabilul sfârșit. Aurelia era foarte slăbită și îmi povestea ce ar fi vrut ea să facă dacă ar mai fi scăpat cu viaţă din acea grea încercare. Dorea să nu mai vină niciodată la ţară și să se întoarcă în București, în garsoniera ei de pe Ștefan Mihăileanu, de unde să privească apusul de soare ca într-o oază de liniște.

Atunci mi-am dat seama că ea avea dreptul să știe ce se întâmpla cu ea, ce boală avea, ori ce credeau doctorii că ar fi avut și chiar dacă va muri, ea avea dreptul să știe că acelea erau ultimele zile din viaţa ei și să poată face ce vrea ea în acel ultim timp care îi mai rămăsese de trăit. * Abia după zece ani de la moartea Aureliei, am început să o visez. Prima dată, am visat că înviase, nu știu dacă visul a avut o legătură cu faptul că ea a murit în noaptea de Paști. A doua oară am visat că înviase și se întorsese la noi, dorind să meargă înapoi la ea acasă, unde acum locuia altcineva. Am mers împreună o bucată de drum, iar când am ajuns pe Calea Moșilor, mi-a spus ce fericită era că s-a întors și a reușit să o cunoască pe fiica mea, pe care nu apucase să o vadă, fiindcă murise înainte de nașterea ei. Apoi a dispărut brusc în timp ce rătăceam pe străzile înguste ce dădeau în Calea Moșilor.

Poezie

46

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Gabriela Ana B=lan Orașul ne va purta pașii printre ziduri Cum Lazăr își rostogolește mormântul De câte ori se ridică și umblă.

Muzeul poeziei ce cântec trist șoptește muza poezia va deveni piesă de muzeu cărțile vor purta etichete nu atingeți exponatele

Vechia ordine mondială I De o vreme tot merg Și nu ajung nicăieri Prinsă într-o realitate virtuală Pe site-ul celor fără țară Poate voi găsi o lume mai bună În gări cu trenuri scoase de la naftalină Și mă gândesc, dragă rețea de socializare Care mă tot întrebi la ce mă gândesc Să nu mai umblu haihui Mai bine intru zilnic în viețile zeilor Lepădate prin gări ca o piele de șarpe Acum sunt propriul meu conducător Într-o țară pe care o știu de undeva Dar nu îmi aduc aminte de unde Am nimerit o piele netedă îmi e bine Nu o lepăd pentru nimic în lume

Partea cea mai ciudată a existenței mele De la o vreme oglinda îmi arată Același chip Mă gândesc serios să o schimb Cu una care îmi trece prin minte Trăgându-și lanțurile Pansându-și rănile Vindecată de mine

În numele orașului Vom primi lacăte – odată cu Amintirile și Odată cu ele hoții de amintiri Vom fi atât de bine ferecați Încât sentimentele noastre Vor muri înăuntru Ne vom striga pe nume Celcareiubește, celcareiartă, celcareuită

vom plăti bilet să vedem o poetă împăiată la intrare un poet de ceară printre rafturi și câteva cărți smulse din foc cărțile vor fi arse pe rugul uitării să nu rămână niciun bob de cenușă din care ar putea renaște dacă nu ne trezim să citim

Dumnezeu e cuvântul Dumnezeu e cuvântul Dumnezeu e cu vântul la fel sunt și eu când vânt, când cuvânt dar întotdeauna cu Dumnezeu zeu eu o femeie, spune vântul doar o poetă, spune cuvântul și Dumnezeu cuvântă în poezia mea

Vechea ordine mondială II Culeg cărămizi ca pe flori De la sursă Fără comision Numai de pe Ana Până la anA Mă învălui în ziduri Trăiesc după legile lui Manole Dar mor când vreau eu Cum vreau eu Când simt că mai am doar un perete Brodez carpete Cu legile talionului

Nu zbura, inimă un porumbel lasă o umbră în formă de inimă cred că și inima mea are aripi în umbră și poate zbura de aceea mă plimb numai prin ploaie să nu își vadă umbra să nu își ia zborul mai departe de mine

Altă carte de nisip Urmează marea digitalizare Cartea se prelinge Literă cu literă De nisip Înapoi în sângele lui Borges

Judecata de Întâi recunoaște, chip de lut de câte ori ai primit în inimă umbra celui care ți-a spus te iubesc fără să te iubească l-ai alungat cu pietre pe cel care te-a iubit dar nu a știut să îți spună cu voce tare te iubesc câte boabe de-ndoială ai strâns și le-ai semănat în inima celuilalt acum e vremea secerișului rodul nu îți astâmpără sufletul poate doar niște grauri vor ciuguli și acum de ce ai venit fără grauri pe umeri dacă doar pe ei i-ai hrănit

Recunosc deasupra filei albe umbra mea se dezbracă de mine și fuge în altă poezie la masa altei poete recunosc se răzbună frumos am lepădat-o de mii de ori ca pe o piele de șarpe uneori chiar am scuipat în sân piei umbră când nu voia să piară acum că s-a dus îmi e dor de ea caut arginți să o pot răscumpăra

47

Nr. 1-2(75-76) 2024

Poezie

www.revistaneuma.ro

Radu Liviu Dan caolin nu a existat lut, doar ulcele cu chipuri umane nu au existat litere doar peşti reptile păsări şi animale purtate de amulete în maree de timp nu au existat mamuţi decât pe Lună înaintea marelui rift în aripile norocoaselor berze brodate pe un rotund goblen caolin nu au existat sentimente doar cascade eliberate de canioane dintr-un ochi de suflet despărţit de al doilea ochi de inimă printr-un deşert selenar doar vinul e vânat în oaze cleopatrice tuaregi dansând dezbrăcaţi de orice costum planetar

piatră însângerată port viaţa ca o slujbă trage după ea o inimă sângerândă de piatră macii îşi vor uita înflorirea când grâul va arde în cuptor

Mularea poeziei „Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun.“ – Dalí o prietenă i-a arătat o poezie cu Dalí în care el sculpta rotunjimile femeii de marmură a râs gândindu-se la o excentricitate cum să se învârtă parcurgând un cerc Dalí pe o bicicletă din anii douăzeci cu o roată mare şi una mică schiţând un corp în autocad parcă îi ies din monitor coloanele din La Sagrada Familia ca un gând neterminat între Dalí şi Gaudí alături de desen păstrează poezia cu fiinţa din rotunjimi de marmură albă femeile sunt bune de iubit şi să ne spună poezii zâmbeşte misogin fiindcă fata

niciodată nu i-a spus că-l iubeşte porneşte maşina ascultând muzică priveşte în oglinda retrovizoare în urma lui parcă rămâne o zi reuşită acasă după duş răsfoieşte imagini pe laptop schimbă mesaje cu prieteni adoarme visând clădiri până la cer a doua zi la serviciu pe calculatorul uitat deschis un screensaver se plimbă corpul din autocad şi versurile ei cuvintele cu rotiri în unghiurile piesei zâmbeşte şi spune iată piesa şi mularea poeziei ca Venus daliniană sau Galateea Sferelor deschide messengerul şi citeşte uimit am plecat bandantă la Figueres

dragostea albă dragostea albă creşte case la Santorini pe lave stinse cafeaua longevităţii ademeneşte cel mai frumos răsărit pe terase cu aer de mare chemarea ta are ochii verzi braţele tale albastre întinderea cerului prin care sufletul capătă incomensurabile aripi iubirea mea e străvezie îmi vezi inima şi tot cerul respiraţiei îmi simţi dorul cum palpită în toate venele mi le poţi măsura dacă le amprentezi cu eşarfa ta o corabie minoică aşteaptă în port vreau să rămân alături de tine până la următoarea erupţie şi apoi să coborâm pe pământ aici pe stânci să construim o casă albă

când dragostea nu e de ajuns când dragostea nu e de ajuns ne îmbolnăvim de ziduri însingurate

când dragostea e împărtăşită doar de la distanţă ne îmbolnăvim de păpădii de vânturi spulberate când dragostea nu e de ajuns corăbiile pleacă cel mai departe aidoma gândurilor sinucigaşe parcă toţi peştii s-ar întoarce să-şi afle odihna în Marea Sargaselor

la mal cum eram atât de singur şi ea purta porumbei în alai născuţi din valuri de mare unde se înecaseră toţi inorogii evadaţi din nisipul castelelor mele cum ea se pierdea în zare şi noaptea mi se făcea mare m-am însingurat într-o colibă de bătrân pescar

luni mânăstiri de voievozi români se înalţă pe stâncile insulei vaporaşul nostru n-a acostat anul coboară în criza zilelor scurte ne vom aminti de noi poate în jurul bradului de Crăciun e luni după ziua cea mai lungă clopotele se aud programat din sat încă un mort s-a înălţat e luni şi carnea parcă s-a desprins din hesperia de pat apolonice visele încă ard din vie ceaţa se ridică abulică după o săptămână de ploaie neîncetat iar eu m-am trezit cu speranţa că soarele ne va regăsi pe plaja aceea cu flamură în dungi albe şi albastre

Poezie

48

Nr. 1-2(75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Georgeta Resteman De ce?...

De ce să nu-mi pun întrebări când văd cum dimensiunea unui nimic atinge cote maxime pârtie cu coatele bătătorite făcându-și nevăzând decât lumea lui mizeră și cocoțându-se pe pagode de crini spoite cu poleiala ieftină a minciunii?

De ce să nu-mi pun întrebări alungată între ruinele unei singurătăți ca o rană peste care mi se amestecă lacrimile cu sângele rozaliu al poemelor și fluturii furați din scrinul în care mi-ați mutilat sufletul?

De ce mi-ați îngropat visurile?

Oare n-ați învățat nici acum că omul niciodată nu va putea nimici ceea ce Dumnezeu sădește?

Pentru că voi lașilor nu puteți înțelege că iernile nicicând nu ar sfârși într-o livadă de cireși înfloriți dacă ghioceii n-ar purta rochițe de mărgăritar... continuați, oricum voi izbândi!

De ce să-mi înveninez viața când n-am a aștepta de la voi mare lucru?...

Vă iert... în curând mugurii vor plesni și florile roade vor dărui lumii și-atunci ce rost ar mai avea să-mi pun atâtea întrebări?!

Cât timp înfloresc cireșii...

Doamne dintre zăpezi mă ridic ca un murmur de lut aburind peste florile de ger îngenunchind pe steiuri și ascultând cântecul singurătății...

La ferestre supte de viscol zâmbesc muguri de visuri se prăvălesc bucăți de cer peste ruine cu colți de ger înfipți adânc în carnea poemelor mă tulbură tăcerea ninsorii care parcă ar vrea să spună: nu te lăsa exiști cât timp înfloresc cireșii!...

Doamne, dă-mi puterea pietrei strălucind în mijlocul râului dă-mi grația fluturilor în bătaia razelor de soare atunci când tăcerii îi cresc aripi ca să mă poată ridica tot mai sus cerșind uneori pentru mine un strop din mireasma cireșilor înfloriți...

Chiar și scaunul singurătății este mai blând cât timp înfloresc cireșii...

Delia Bodea Jacob O hoardă de lighioane Sub pleoapele de plumb, Scăpată din tenebre O beznă mi-e simțirea.

Sfărâmă orizonturi Chircită printre umbre Ne pârjolește drumul.

Pe dalele murdare, Din scorbura iertării Cu tropotul demonic Pierdută în abisuri Se-avântă-n das nebun Și-n adevăruri frânte,

Pe lacrimi de fecioară Eu zac în nemișcare.

Pe capete de prunc. Și totuși peste- o clipă Sau poate trei sau zece Pădurea e în flăcări Ținând în brațe bolta Potecile sunt rupte Cu aripa cât zarea, Zvâcnesc oase zdrobite O pasăre renaște Sub sângele închegat.

Din cuibul de cenușă.

Un urlet demențial Ne scutură fulgi albi Vuiește către-nalturi.

Pe umeri în ruină.

Copaci în agonie Și-n palmele -ostenite Cu frunza otrăvită, De ură înnegrite, Se zbat a neputință Ne picură speranță Spre cerul înghețat.

Iubire și lumină

49

Nr. 1-2(75-76) 2024

Poezie t]n[r[

www.revistaneuma.ro

Tudor {tefan Go]ia Insula de sticlă muza se apropie de visurile mele cu pași mătăsoși printre mesele și scaunele prăfuite din lemn de nuc ce-mi țin loc de gânduri, la care se așază, uneori, penumbrele. foșnetul rochiei ei strălucitoare, croită din aripi de fluturi și penele păsării-liră atinge cubul de sticlă ce-mi ține loc de inimă. sub mângâierea ei delicată precum o cantilenă, din masa prăfuită se înalță leandri și smochini, parfumul vanilat al florilor, o sărutare a amiezii. mă așez printre ramuri lângă aripile aurii ale cocorilor, printre picioarele mesei curge marea agitată de culoarea smaraldului. ochiul străveziu al cocorului hublou prin care privesc turcoazul valurilor ce se izbesc de stâncile colțuroase ale incertitudinii. „fericirea ia forma sufletului în care este turnată” spune muza, privindu-mă, astăzi, fericirea mea e o insulă de sticlă cu șase fețe pe care au înflorit câteva lacrimi.

Gondolierul plătesc în secunde ca bătrânul gondolier cu bluză marinărească și chipiu să mă ducă pe celălalt mal

al sufletului. pornim pe lacul argintiu printre turnuri crenelate cu ceas în tonuri sepia. de-a stânga și de-a dreapta vechi biblioteci din lemn de santal, manuscrise în limba slavonă, note bizantine rătăcite între pagini și umbre acoperite de colb. parfumul rochiilor așezate la uscat îmi stăruie în nări precum mirosul tainic al cafelei ce se scurge printre umbreluțele teraselor. orele și minutele le citesc în ochii porumbeilor ce ciugulesc cărămida de pe poduri. „până aici ați plătit” spune, amabil, gondolierul și îmi oferă o cutie de tablă cu bomboane trandafirii. în față mi se deschid drumuri pavate cu pagini de ziar de culoarea lavandei și zgomotul constant al morii de vânt. bat de trei ori la poarta poemului cine-mi va deschide mie, rătăcitului, afară de propria-mi umbră?

Când am vrut să-mi sculptez inima

am vrut să-mi scriu poemele cu cerneală de lacrimi pe frunzele viței de vie, pe tălpile reci ale umbrei, s-o aud suspinând atunci când mă urmează pe cărările vieții. când am vrut, însă, să-mi sculptez inima, să-i dau forma unui clopot care să vestească fiecare secundă în clopotnița veșniciei printre fire de păianjeni și lilieci de hârtie atunci s-a apropiat Paharnicul cu pași moi a pătruns prin porțile ferecate și mi-a dăruit un pocal de argint umplut pe jumătate cu o licoare sângerie, ca un somelier îmi apropii buzele de gura paharului și gust vinul tainic al toamnei.

Iluzii * trăiesc printre iluzii cum un pește de sticlă în apele învolburate ale râului.

am vrut să-mi scrijelesc gândurile cu degete de ceară pe obrazul de aur al strugurilor din care se revarsă lumină de toamnă și uitare, prea multă uitare.

** mă apropii de fereastră. pe aleea mărginită de trandafiri sălbatici trece fata norilor, visătoare, în ochii ei azurii se-mpletesc bătăile de inimă ale păsării, florile albe de cireș și zorii arămii de nectar ai unei zile de noiembrie.

am vrut să-mi pictez dorințele pe aripile cenușii ale rândunelelor pentru a le duce în zborul lor spre țările depărtate ale nemărginirii.

*** ne privim în oglindă. într-un colț, privirile iscoditoare ale pisicii de pe gramofonul auriu se joacă cu un ghemotoc de cuvinte.

R[zle\e

www.revistaneuma.ro „Nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l poată cumpăra pe altul și nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă”.

Această frază a lui Jean Jacques Rousseau apare în paginile celebrului său Contract social publicat în anul 1762. Au trecut, prin urmare, peste două secole și jumătate de când omenirea a luat cunoștință de acest generos imperativ moral (și nu numai moral). Din păcate, trecerea timpului n-a folosit umanității la mai nimic.

Dimpotrivă, chiar: în egală măsură în amonte și în aval de momentul formulării acestei apoftegme a lui Rousseau, istoria s-a dovedit tentată mai curând de înțelesul primar al cuvintelor rostite de Iisus într-un moment de paradoxală rătăcire și consemnate în Evanghelia după Matei 25, 28-29: „Luați, deci, de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Căci tot celui care are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel care n-are și ce are i se va lua”. Și uite-așa, talant cu talant, am ajuns astăzi să trăim într-o lume feroce, de miliardari și de muritori de foame care conviețuiesc într-o veselie soră cu moartea dreptății...

auguste Valensin (preot iezuit francez, filozof, eseist; 1879-1953) într-un dialog cu el însuși publicat în 1962: „Dacă s-ar găsi o dovadă a inexistenței lui Dumnezeu, m-aș gândi că am fost onorat de credința mea, căci dacă universul este ceva idiot și demn de dispreț, cu atât mai rău pentru el; nu eu sunt vinovat pentru că am crezut că Dumnezeu există, ci Dumnezeu e vinovat că nu există”.

Pariul lui Pascal de acum 355 de ani avea parcă mai multă substanță și mai mult chichirez: „Mă simt mai sigur să pariez pe existența lui Dumnezeu decât pe inexistența Lui și iată de ce. 1. Dacă nu există Dumnezeu și cred, nu mi se va întâmpla nimic.

Mor și, odată cu moartea, s-a sfârșit totul. 2.

Dacă nu există Dumnezeu și nu cred, de asemenea nu mi se va întâmpla nimic: odată cu moartea s-a sfârșit totul. Dar, 3.

Dacă există Dumnezeu și nu cred, atunci am pierdut totul. Și 4. Dacă există Dumnezeu și cred, atunci am câștigat totul”.

Iar parafraza lui Nicolae Iorga are, în lapidaritatea sa, și un plus de haz: „Dacă cred în Dumnezeu și El nu există, nu am ce pierde; dar dacă există și nu am crezut am pierdut totul”. E nasol rău, cu alte cuvinte. Sau nașpa, cum ar spune un tânăr intelectual din zilele noastre...

Jorge Luis Borges, Făuritorul: „Un om își propune să deseneze lumea.

Pe parcursul anilor, populează un spațiu cu

PARIUL LUI PASCAL GeLu neGreA imagini de provincii, regate, munți, golfuri, râuri, insule, pești, case, unelte, stele, cai și oameni. Puțin înainte de a muri descoperă că acest labirint răbdător de linii sugerează imaginea propriului chip.”

Antropocentrism metaforic. Sau metaforă antropocentrică – la alegere...

Timișoara 2023, capitală culturală europeană, gazdă a expoziției „Brâncuși: surse românești și perspective universale”. Competenta și merituoasa ei curatoare, doina Lemny, vorbește astfel despre cea mai interesantă piesă a expoziției care, timp de o lună și jumătate, a putut fi admirată la Muzeul Național de Artă din capitala Banatului: „Una dintre operele-far din această expoziție și care n-a fost niciodată expusă public provine din atelier și este intitulată Piatra de Hotar. Este compusă ca un totem alcătuit din trei blocuri de piatră, decorate cu motivul sărutului. Artistul nu s-a explicat, dar și-a exprimat în această lucrare tristețea când România a pierdut Basarabia și o parte din Bucovina”. În calitatea mea de brâncușiofil – recunosc, destul de limitat – trebuie să mărturisesc că înainte de expoziția timișoreană nu avusesem cunoștință de existența acestei lucrări. Când am aflat, însă, am avut un mic șoc. De natură strict personală, fără vreo altă semnificație, adică, dar tulburătoare în felul ei.

Titlul statuetei, Piatra de hotar, îndelung vehiculat în presa culturală a sfârșitului de an 2023, m-a întors subit în urmă cu 40 de ani în urbea dunăreană DrobetaTurnu Severin. Mai precis, pe scena Teatrului Popular din localitate care găzduia, în cadrul stagiunii 1984-1985, reprezentații de succes cu

50

Nr. 1-2(75-76) 2024

piesa lui Eduard Covali Tinerețe fără bătrânețe – una dintre dramatizările cele mai reușite după cunoscutul basm al lui Petre Ispirescu. Dar nu montarea în sine a adaptării respective a declanșat în memoria mea neașteptata zguduire, ci amănuntul, infinit mai subiectiv, că în distribuția spectacolului figuram eu însumi în persoană! (Mențiune de ordin biografic: înainte de studiile regizorale, am cochetat o vreme cu ipostaza de actor. Deh, ale tinereții valuri, vorba lui Jupân dumitrache, unul dintre personajele caragialiene interpretate în acei ani...).

Să revenim, însă. Partea cea mai spectaculoasă în această poveste o reprezintă strania potrivire pe care am surprins-o între titlul acelei opere a geniului de la Hobița și partitura mea din Tinerețe fără bătrânețe.

Pentru că rolul pe care îl jucam se chema nicicum altfel decât... Piatra de Hotar!

Simplă coincidență, desigur, dar una greu de ignorat atunci când unul din termenii săi este tangent la propria biografie. Și nu într-un singur punct: opera brâncușiană în cauză – Piatra de Hotar, așadar – datează din anul 1945. Iar 1945 este anul meu de naștere!

Poeta ana Blandiana, într-o relativ recentă emisiune TV: „Libertate = a gândi fiecare cu capul său”. Întrebare nepoetică și doar parțial retorică: cui prodest, de exemplu, acea libertate gândită cu un cap care gândește rău, nefiresc ori chiar primejdios pentru el sau pentru cei din jurul lui?!

Pe coperta volumului coordonat de jurnalistul francez Olivier Guez și intitulat sugestiv Secolul dictatorilor (Humanitas, 2023), figurează într-o oarecare devălmășie ideologică următorii: „Lenin, Stalin, mussolini, Hitler, Franco, mao, Pinochet, Pol Pot, Saddam, Gaddafi, Kim Ir-Sen, Castro, tito, assad și alții”.

Ole, ole, dar Ceaușescu unde e? La „și alții”? Am verificat: nu este nici acolo! Ce decepție pentru anticomuniștii români puri și duri, profund convinși că în clasamentul dictatorilor eram și noi dacă nu pe primul loc, măcar în top ten, acolo!...

Benjamin Fondane (Rimbaud le voyou, 1933): „Numesc idee toate acele chestiuni în numele cărora negrii sunt uciși de albi, evreii de nemți, comuniștii de burghezi, troțkiștii de comuniști, omul de către om.

Nu cunosc nici o idee care să nu aibă măcar o sută de mii de morți de conștiință.”

Brrr, ce idee!

51

Nr. 1-2(75-76) 2024

Anchet[ Neuma

www.revistaneuma.ro

Genuri §i specii literare Fiecare perioadă a istoriei literare își are genurile și speciile ei predilecte. Au fost epoci de glorie ale romanului epistolar, teatrului absurdului, poeziei parnasiene, romanului gotic etc. Dar și de declin sau de uitare ale unor tipuri de literatură. Vă rugăm să ne spuneți :

• Care vi se par genurile „la putere” ale timpului nostru și care pot fi considerate desuete ?

• Ce genuri/specii literare preferați să abordați ca autor și pe care le antipatizați sau eventual le considerați îndepărtate și străine de modul dvs. de a aborda literatura ?

Elina adam adrian alui Gheorghe Simona antonescu Constantin arcu ana ardeleanu

angela Baciu Lidia Batali Florica Bud Leo Butnaru ana dobre Gela Enea Sandu Frunză mihail Gălățanu Iulia-anamaria Ghidiu Gheorghe Glodeanu Ștefan mitroi Radu-Ilarion

munteanu Savu Popa teodor Sărăcuț-Comănescu Cosmin andrei tudor adrian Țion marcel Vișa

Elina Adam Fiecare cititor, a revenit, din nostalgie, la categorii desuete 1. Întrebare doar în aparență facilă, deoarece așa cum se prezintă timpul/timpurile noastre, genurile și speciile literare nu mai pot fi privite ca foarte clar definite, contururile lor întretăindu-se, amestecându-se într-o întrețesere cât se poate de fluidă, neputând vorbi la modul absolut de epic, liric și dramatic. Cu toate acestea, cred că epicul deține încă supremația, iar aici am în vedere romanul, cu toată paleta lui de forme și formule. Literatura postmodernă permite translatarea cu ușurință dintr-un gen într-altul, folosirea împrumuturilor de orice fel, astfel că nu trebuie să ne surprindă existența unor romane în versuri scrise în secolul 21, un astfel de exemplu de hibridizare fiind Charlotte, al lui David Foenkinos, ori adevărate cronici de artă în versuri, și aici nu pot să nu mă gândesc la magistralul poem Anotimpuri de Emil Lungeanu, publicat chiar în revista Neuma, unde acesta face referire la expoziția de pictură a artistului plastic contemporan Dalia Bialkovski. Nu ne mai miră experimentele, asistăm la opțiuni auctoriale dintre cele mai diverse, iar uneori, în calitate de cititori, ne recunoaștem propriile limite în a accepta și a gusta astfel de produse. Revenind la partea a doua a întrebării, desuete mi se par fabulele, și nu o dată m-am întrebat cine le mai citește în afară de elevii care au de parcurs în cadrul lecturii obligatorii școlare (cât acestea încă se vor mai regăsi în programa școlară) un La Fontaine sau Esop ori Donici sau Alexandrescu. O altă categorie care îmi vine în minte este reprezentată de romanele de capă și spadă. Văd tot mai puțini cititori (utilizatori ai bibliotecii publice) care să împrumute astfel de titluri. Pe de altă parte, cred că fiecare cititor, la un moment dat, a revenit, din nostalgie, la astfel de categorii desuete. Nu putem să nu recunoaștem, însă, că secolul în care trăim și viteza care, parcă, ni se impune de noile media, aproape că ne obligă la astfel de alegeri.

2. Dacă este să vorbesc despre genurile literare pe care le abordez atunci aș spune liric (poezie) și epic (povestire), unde am așezat între paranteze formulele care s-au constituit deja în texte

cuprinse între copertele unor cărți. Mă simt atrasă de genul diaristic și epistolar deopotrivă. Nu neg că genul dramatic îmi este mai îndepărtat, dar nu refuz, la nivel mental, o astfel de abordare.

Duhul suflă acolo unde voiește, fiecare autor având datoria să fie extrem de atent la semnalele Muzelor, indiferent de fondul (liric/epic) în care se manifestă. Lectura și un foarte fin simț al observației sunt, cred eu, hotărâtoare. Alte ingrediente? Elanul, dar și un fel de aproape nebunie, un fior pe care îl simți în vârful buricelor degetelor și care te îndeamnă să pui pe hârtie/ecranul computerului un text sau altul. Dar deja aici am deschis o altă ușă, pășim pe un tărâm care nu răspunde acestei anchete.

Adrian Alui Gheorghe Nu poți fi un scriitor bun azi, fără să fii și un cititor bun Nu pare să existe mari diferențe între poezie și proză, literatura a pornit de la text, de la poveste și acum se întoarce tot la text, la poveste. Poezia este o poveste esențializată. Poemele homerice au fost texte epice. Ca și poezia lui Ovidius. Ca și poezia lui Pindar. Poezia nu ascunde ceva, ea relevă ceva. Profesorii slabi iau un text poetic și îi întreabă pe elevi ”ce a vrut să spună poetul”. Și bieții copii se chinuie să spună ceva, să improvizeze ceva. Ce a vrut să spună Eminescu când scrie: ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată/ Veșnic tânăr înfășurat în manta-mi ...”? Ce altceva decât o revelație amară, spusă cu geniul eminescian? Această marotă, că poezia este o încifrare de sensuri, este folosită de toți versificatorii mediocri, care neavând ce spune se ascund după un limbaj prețios, după un ermetism care și-a trăit veacul, cu multă vreme în urmă.

Scriu poezie, proză, eseu, scriu texte de critică literară, chiar și publicistică literară sau de atitudine. După mine, poezia este regina, din păcate azi este una izolată în camera întunecată, cu gratii dese. Într-o librărie, azi, raftul cu cartea de poezie este cel mai izolat, de multe ori lipsește chiar. Să însemne că poezia este pe moarte? Nu este pe moarte, deși mulți o gâtuie. Am scris un manifest, ”Cum să fim poetically corect”, trebuia să îl aplic pe

Anchet[ Neuma

www.revistaneuma.ro cineva, pe o scriere, pe o carte, așa a apărut volumul ”Biela” (Editura ”Charmides”, 2019) semnat cu un nume care mi-a venit bine, Tedy Arman. Cartea lui Tedy Arman am scris-o în câteva zile, am mers pe formula ”instalației poetice”, o improvizație care hrănește foamea de noutate, într-o cultură normală. La noi nu este o cultură normală, la noi nici dacă ar apărea, acum, un scriitor popular, să zicem Kipling, nu cred că l-ar băga cineva în seamă. Și nu cititorul este de vină, cel care a minimalizat prezența literaturii în societate este chiar scriitorul român. El a minimalizat-o, în primul rând. Cred că ar trebui reluat manifestul, care este unul foarte fain, numai că a picat sub ochii unor oameni pe care nu-i mai mișcă nici (sau doar?) bomba atomică sau marele câștig de la loto. Teza de la care am pornit este aceea că poezia mediocră, proastă, a ajuns să paraziteze viața, nu să o potențeze.

Poezia proastă a luat locul poeziei adevărate, care se înghesuie, săraca, pe rafturile secundare. Din acest motiv, am spus că e mai important ca poezia să te învețe să faci un masaj cardiac, să salvezi o viață, decât să spună baliverne. Iată un fragment: „Să ieşim din sfera răspărului în care luăm realitatea, să ieşim din sfera maimuţăririi realităţii şi să ne întoarcem la poezia care să îşi dovedească utilitatea. Cuvintele au fost stoarse de adevăr şi de frumuseţe şi au rămas ca nişte păstăi goale. Iar cei care lucrează cu aceste păstăi goale, mestecându-le cu disperare, în căutarea unui ipotetic miez, sunt nişte nefericiţi./ Să refuzăm hazardului accesul la adevăr./ Poezia e matematica în delir./ Realitatea este apogeul imaginaţiei. (....) În lături cu tristețile fabricate prost!/ În lături cu miorlăiala simţurilor!/ În lături cu poezia ca un muzeu al ororilor!/ / Audiența poeziei e mică? Hai să luăm un poet și o productă a sa: el se plânge că nu e înţeles, că vorbește în pustiu!/ Drama poeziei sale? Evanescența./ Dar dacă ar scrie despre infarctul miocardic, credeți că nu ar fi câteva mii de persoane care să citească poemul despre chinurile inimii?/ Un adevărat cititor de poezie când vede forma unui text, deja salivează. Presimte, intuieşte gustul, aroma./ Pentru că nimeni nu ştie ce este poezia, ea poate fi orice./ Misterul motorului cu aburi, misterul unui smartphone, a unui hard disk este la fel de profund ca acela al unei flori care înfloreşte la marginea pustiului şi nu-i permite acestuia să înainteze...”.

Specii literare preferate? Am în pregătire spre publicare, o carte de poezie, un roman, o carte de povestiri, un volum de eseuri critice. La rândul meu, citesc unu, două romane pe săptămână, citesc cărțile de povestiri pe care ”le prind”, citesc poezie cât încape și tot încerc să mă apăr de avalanșa de mediocritate care vine dinspre literatura momentului cu forța unui tsunami. Că nu poți fi un scriitor bun azi, fără să fii și un cititor bun. Sunt și riscuri, desigur.

52

Nr. 1-2 (75-76) 2024

duri. Fragilitatea lumii ideilor și a poveștilor are nevoie de suportul lumii noastre fizice ca să supraviețuiască. Realitatea și ficțiunea, omul și povestea, formează un soi de spirală ADN împletită din două șiruri răsucite unul împrejurul celuilalt, imposibil de a fi separate fără distrugerea întregului.

De-a lungul vremii, omenirea a favorizat ba teatrul, ba poemele epice, ba romanele cavalerești. Astăzi, genurile aflate „la putere” mi se par a fi: memoriile și biografiile romanțate, romanele bazate pe evenimente reale, proza scurtă (tinzând spre anecdotă și schiță). În ultima perioadă am observat chiar apariția unui nou gen, un fel de cărți de popularizare a științei, care abordează subiecte aflate la granița dintre două domenii științifice și sunt structurate ca eseuri de mari dimensiuni, combinate cu ficțiune. Mă gândesc la cărți de genul: Omul muzical, de Michael Spizer, Infinitul într-o trestie, de Irene Valejo, cărțile lui Alberto Manguel, Librarul din Florența, de Ross King, Drumurile Mătăsii, de Peter Frankopan și nenumărate altele. Mai puțin reprezentate în prezent mi se par a fi genul dramatic și poezia, cu mențiunea că poezie totuși se scrie, dar din păcate nu prea se citește, ceea ce afectează mult ritmul de publicare.

2.Sunt preponderent scriitoare de roman istoric, simt că este necesară, astăzi, recuperarea aceasta a trecutului prin forma accesibilă a literaturii. La bază se află același proces necesar de recuperare de care avem nevoie și în familie. Trebuie să știm care ne sunt rădăcinile, ca să ne înțelegem locul în lume și să ne trăim viața conștient. Orice ruptură de rădăcinile familiei produce efecte dureroase în viața de zi cu zi, iar acest lucru se poate extrapola și la nivel istoric. Suntem într-o măsură mult mai mare propriul nostru trecut decât prezentul sau proiecțiile viitorului. Este adevărat că nu acolo ar trebui să trăim, în trecut, dar o facem, să recunoaștem. Acela este timpul care ne definește. De acolo, din experiențele trecutului, izvorăște majoritatea deciziilor din prezent. Cred că o bună cunoaștere a trecutului – propriu sau ca neam – ne poate echilibra deciziile din prezent. Din acest motiv consider că a scrie despre trecut este și o bună metodă de a mă cunoaște pe mine însămi.

Străin de mine este romanul comercial. Nu îl antipatizez, nu îl consider inferior, doar că nu-l simt, așa cum nu îmi este apropiată nici proza scurtă. Există multe romane comerciale foarte bine scrise, autori de la care am învățat tehnici doar citindu-le cărțile. Dar totul s-a limitat numai la tehnică. Nici un milimetru mai mult. De aceea îi prefer pe Jaume Cabré sau Maggie O’Farrell lui Stephen King, pentru că primii cunosc tehnica, dar au și acea atingere suplimentară, inefabilă, imposibil de definit, a literaturii care își propune să-și transforme cititorii, nu să-i distreze.

Simona Antonescu

Constantin Arcu

Caligrafie pe piele

Genul epic este „la putere”

1. Scriitorul italian Vasco Pratolini spunea că literatura înseamnă „exerciții de caligrafie pe piele”. Se născuse la Florența, orașul manuscriselor Renașterii, unde vechii librari țineau pieile la putrezit în cuve de lemn, ca să le pregătească pentru scris. La acest gen de caligrafie pe piele se referea Pratolini, dar am putea extrapola, spunând că suntem trupuri locuite de cuvinte și gân-

În ultimii ani am călătorit mult și chiar am locuit o vreme în străinătate, așa că nu am o imagine exactă asupra literaturii române de astăzi în ansamblu și, cu atît mai puțin, asupra preponderenței genurilor și speciilor literare. Dacă vreți totuși o părere, cred că genul epic este „la putere”. Mi se pare că romanul e cartea cea mai căutată atît în librăriile din străinătate, cît și în țară.

53

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Anchet[ Neuma

www.revistaneuma.ro

Fac două precizări care dau seama de imaginea pe care mi-am format-o. Nu sînt un cititor avid de poezie. Citesc poemele prietenilor prin reviste online sau pe bloguri, însă cam atît. Ultima carte de poezie pe care am cumpărat-o a fost Trei poeți persani – Omar Khaayam. Saadi, Hafez, înaintea unei călătorii în Iran. Iar în genul dramatic situația e cam la fel; exceptînd multe dintre piesele lui Shakespeare, Caragiale și Cehov, citite cu ani în urmă, în vremea pandemiei am recitit cîteva piese de teatru de Tennessee Williams (Pisica pe acoperișul fierbinte, Un tramvai numit dorință etc.). Cu așa lecturi, e dificil să te pronunți asupra acestor genuri literare.

De la distanță, cred totuși că unele specii literare sînt mai puțin practicate astăzi. Mă refer la unele forme de poezie (pastelul, gazelul, oda etc.), epopeea în genul epic sau vodevilul în cel dramatic.

Nu-i nici un secret că prefer genul epic. Proza. Pentru că asta fac și eu sau încerc să fac. În ultimii ani m-am ocupat cu literatura de călătorie și am publicat patru volume cu însemnări de acest fel, sub genericul Prin lumea largă: Însemnare a călătoriei mele în America de Sud (Jurnal de voiaj în contratimpi), Ilustrate din Orientul Îndepărtat, Here I am, Europe! și Alte meridiane. Recent am revenit la roman cu Tramvaiul 13, publicat la sfîrșitul anului 2023 (editura Limes), cu prezentări pe ultima copertă de Mircea A. Diaconu și Mircea Petean.

Romanul mi se pare cea mai generoasă specie literară. A devenit un truism afirmația că romanul este într-o continuă schimbare. Într-adevăr, tehnicile prozastice s-au modificat de-a lungul timpului, adaptîndu-se vremurilor. Unii teoreticieni găsesc azi virtuți unor tendințe preponderent eseistice, însă nu cred că asta e calea de urmat. Un vîrf în materie de roman este Zgomotul și furia de W. Faulkner. Cuprinde tot ceea ce trebuie – personaje memorabile, intrigă, structură impecabilă. Nu există roman viabil fără personaj. Istoria romanului e un lung șir de metamorfoze lăsînd în urmă, drept jaloane, personaje celebre (Don Quijote, Švejk, madame Bovary, Grușenka și karamazovii, Anna Karenina, prințul Mîșkin, K., Ion, Oreste etc.). Și lecturile mele se îndreaptă cu predilecție spre același gen epic. În ultimul timp am citit cîteva cărți bune – Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina, Refugiul timpului de Gheorghi Gospodinov, Aviatorul de Evgheni Vodolazkin, Scrisorar de Mihail Șișkin, Arta de a-ți lua rămas bun de Ayelet Tsabari etc., dar și literatură română de ultimă oră: Alcoforado. O poveste de Lucian Vasilescu, În căutarea nefericirii de Ioana Drăgan, Gellu Dorian – Să lupți împotriva morții, Cei care cumpără stele de Anca Mizumschi, Theodoros – Mircea Cărtărescu, Dumitru Augustin Doman – Omul cu drujba, Ștefan Mitroi – Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri ș.a. Am pregătite pentru viitoare lecturi Stadii de Oana Paler, Linia Karman de Andreea Răsuceanu, Kanaka de Ileana Popescu_Bâldea și Valea lui Ban de Ana Calina Garaș.

Tot în ultima vreme, am citit cu plăcere cîteva cărți din alte genuri: Mircea A. Diaconu – Ciprian Porumbescu. În marginea imperiului (interesant dosar de existență, cuprinzînd un jurnal și o parte din corespondența compozitorului), Opera poetică de Liviu Antonesei și Horia Gârbea - Zuliari și mangafale. Viața fascinantă a personajelor. Urmează o carte despre care am auzit multe lucruri bune - Mușcătura de măr. Un dialog monografic, de Adrian Alui Gheorghe & Vlad Alui Gheorghe.

Ana Ardeleanu Critica profesionistă este aproape absentă Perioada istorică pe care o traversăm este una puternic tehnologizată și digitalizată. Trăim într-o lume invadată de mijloace media.

Unele dintre ele ne pot fi utile, pot oferi informații științifice, culturale, necesare diferitelor domenii de activitate, iar altele, cum bine ne este cunoscut, pot îndepărta individul de informațiile care au o valoare reală, cu adevărat esențială, de cultura și arta autentică, atenția fiindu-i abătută și menținută în aria de interes dorită de cei ce dețin această forță.

Modificările aduse vieții noastre, ce includ modalitățile de lectură și informare, nu pot fi controlate, nu ne permit o apreciere obiectivă asupra genului literar favorit, aflat, într-un moment anume, ”la putere”, în centrul atenției cititorului de azi.

Doar conducerile unor edituri, librării sau cititorii profesioniști ne-ar putea oferi o apreciere aproximativ corectă despre un anumit tip de interes manifestat, ar putea deține instrumentele de apreciere strictă pentru un anumit gen de literatură, deși, după cum este cunoscut, și vânzarea cărții se face diferit, prin mijoace, metode ce servesc feluritelor interese comerciale.

Pentru a întări rolul literaturii în societate, pentru a răspunde nevoilor sale estetice, culturale, ar fi necesară o critică obiectivă, cu menirea expresă de-a orienta, rafina gustul cititorului în formare, care, mai apoi, să opteze pentru o literatură cu adevărat inspirată, scrisă dacă nu strălucit, măcar cu suficient talent, încât să poată fi adăugată tezaurului literaturii de astăzi.

Rămâne aventura individuală a cititorului, alegerea sa, opțiunile, în funcție de baza culturală pe care o are fiecare, mai mult sau mai puțin suficientă și solidă, de influența pe care o au instituțiile școlare asupra sa, lecturile private, în ceea ce privește dezvoltarea capacității de a percepe o operă literară cu valoare estetică, de a descoperi și aprecia genul literar, care să intre în armonie cu nevoile artistice și spiritul său. În această situație, în lipsa unei critici specializate, opere cu adevărat importante, valoroase pot rămâne într-o zonă ignorată de cititor, riscând să se piardă.

Există, la ora aceasta, o literatură de toate genurile, bogată, care ar necesita o selecție severă, o așezare corectă, cu cinste, în panteonul culturii românești.

Este nevoie de străjeri ai literaturii, cunoscători, obiectivi, imparțiali, care să instituie o ierarhie valorică absolut corectă, fără niciun fel de parti pris. E necesară o defrișare profundă, pentru ca adevăratele valori să nu fie sufocate de invazia non-valorilor, să-și dobândească necesara și meritata poziție în clarul luminii spirituale.

Este evident faptul că genul epic, respectiv, literatura de consum, scriitura pentru adolescenți, ficțiunea, în general cărțile de aventură, care se adresează copiilor, mai ales adolescenților sunt ”pe val”.

Cărțile cu un conținut științific, necesar diferitelor domenii de activitate, sunt și ele în atenția cititorilor specialiști. Apoi romanul de aventură, romanul psihologic, social, fiind și ele pe gustul unui anumit segment de cititori.

Anchet[ Neuma

www.revistaneuma.ro

Genul liric, respectiv poezia, scrisă cu inspirație și talent autentic, poate reprezenta, pentru lector, o gură de oxigen, o înstelare, îi poate satisface cerințele estetice, ilustrează nevoia de reflecție, introspecție, înfăptuită printr-o lectură de mare angajament intelectual, care impune o înaltă gândire și înțelegere artistică, precum și o explorare asiduă a imaginarului.

Dramaturgia autohtonă de actualitate este un segment pe care îl simt ca fiind slăbit și insuficient abordat. Asta pentru că este un gen literar puțin ofertant, dificil de elaborat, dar și pentru faptul că spectatorul de azi este mai puțin interesat, atras de teatru, de abordarea sa puțin învechită, desigur având alte așteptări, în ceea ce-l privește. Este nevoie de o dramaturgie vie, aflată în contact cu realitatea socială actuală, chiar și de una cu adevărat elitistă, un elitism autentic, care să implice spectatorul, să-l primească în interioritatea sa, să-i accepte complicitatea întru intensă trăire și profundă înțelegere.

Critica profesionistă este aproape absentă, ea fiind înlocuită, scrisă, de cele mai multe ori, de către cei ce înfăptuiesc opera literară, poeții și scriitorii înșiși. Aceștia, desigur, pot fi mai mult sau mai puțin obiectivi, judecând o scriere prin prisma propriilor trăiri și sensibilități, aplicându-i o judecată de valoare nu întotdeauna justă. Deși cine ar putea vorbi mai în cunoștință de cauză despre nașterea unei opere decât cei născători?

Ca autor, am fost implicată, profund și statornic, în crearea poeziei. Am rămas într-o permanentă îndrăgostire, într-o fidelă relație cu muza, atât cât a binevoit să-mi ofere, din darurile și tainele sale. Am pășit prin timp, prin perioade istorice diferite, când creația era ba prea mult și sever controlată, ca apoi să se bucura de o libertate excesivă, această libertate întorcându-se împotriva ei, dovedindu-se a fi un lucru toxic și nu un instrument de igienizare, de purificare a spiritului și esenței sale. Poezia este aspirație și inspirație, iar dacă nu e simțită permanent, măcar să fie simţită în momentele când sufletul înflorește în anotimpurile tuturor iubirilor, eliberând frumosul și înțelepciunea, ilustrând inteligența superioară a omului.

Angela Baciu Cititorul fuge în zilele noastre de roman Trăim în vremuri moderne, oamenii nu mai au timp, era tehnologiei și-a pus amprenta peste tot, de la literatura scrisă, citită, orice formă de artă, până la joburi sau acțiuni cotidiene. Aplicațiile fac aproape totul: îți cheamă un taxi, aduc mâncarea, rezolvă lista de cumpărături, plătesc facturile, țin contabilitatea, dau cu aspiratorul, închid și deschid draperiile, încălzesc casa, fac rezumatul unei opere, Inteligența Artificială scrie poezii și pictează și câte și mai câte...chiar poți să îți iei și un câine virtual, astfel încât nu mai ai problema comunicării, hrănirii, scosul la plimbare...și totuși, mai sper că oamenilor încă le plac poveștile și că îi emoționează o carte bună, o imagine, un film sau un spectacol de balet... Se scrie mult. Se citește mai puțin! Pare că oamenii nu mai au răbdare.

Piața de carte este, totuși, ofertantă. Fiecare își poate găsi locul. Însă, poate că e prea multă carte comercială, fără conținut,

54

Nr. 1-2 (75-76) 2024

aproape manelizată, cu subiecte de scandal, superficiale, mediocre. Multe cărți de dezvoltare personală, motivaționale, de regăsire, în orice librărie intri sau mergi la un târg de carte vezi mereu titluri despre gestionarea timpului liber, al banilor, cum să îți păstrezi iubirea, cum să scapi de o legătură toxică, cum să devii cea mai bună varianta a ta, despre fricile din copilărie, cum să fiu puternic, ce este un lider, despre cheile succesului, gândește win-win... Mai sunt cărțile tip science fiction, triller sau horror și acestea mult căutate, cărțile young-adult, desene și povești pentru adulți, cărți anti-stres... Cititorul fuge în zilele noastre de roman sau bildungsroman, epopee, saga...și, din păcate, și de poezie...

Nu știu dacă pot vorbi despre unele genuri literare desuete.

Dar, mai puțin se scrie astăzi poezie romantică, cu rimă, sau fabulă, odă, elegie, satiră, imnuri, epigrame, sonet, madrigal, epistole, s.a. Însă, din fiecare avem de învățat. Genul literar poate fi și el o modă. Se schimbă precum hainele: cu redingotă sau fără, cu mănuși de catifea sau de dantelă, cu baston sau umbrelă, cu rimă sau fără rimă...mai întâi a fost la modă teatrul (în antichitatea greacă), a urmat poezia, satira, alegoria, fabula... Important este să nu ne îndepărtăm de artă, să nu renunțăm la carte. Cititul deschide mintea și îți arată frumusețea lumii...

Prefer poezia modernă, proza, experimentul, spectacolul tip performance, să merg pe linia inovației, proza-jurnal, monologul interior, teatrul și proza absurdă, avangarda, haiku-ul, ficțiunea.

Nu mi se potrivește și nu mă regăsesc în literatura „dulce”, siropoasă, cu multe metafore, explicativă, poezia feministă, sau literatura care șochează. „cafeaua laptopul/și ziua începe:/război în israel/război în ucraina/15 ani de bitcoin/rezerve de gaze în exces/criminal căutat la galați/primele semne de demență/galațiul riscă să rămână fără industrie/schimb de echipaj la bordul tiangong/nu le mai număr/știrile urcă/pe scară la cer/acolo încap toate/nu se ceartă/nu se împing/și omul cel nou/își numără banii/ține socotelile/doarme unde apucă/(metrou tramvai /chiar pe bancă în parc) /vom învăța de la cai/să dormim/și în picioare/ omul modern/își trăiește viața în/telecomandă: on-off...”

Lidia Batali Nu cred că aș mai putea reciti Herzog 1. Romanul de anticipație și exemplific cu romanul Noi - Evgheni Zamiatin. ,,Carte neagră a extremismului instituționalizat, roman politic și poveste de dragoste în egală măsură, Noi a fost citită ca una dintre cele mai sclipitoare cărți de anticipație, care anunța, înainte de distopiile lui Huxley și Orwell, ororile totalitarismelor de orice fel.” Alina Purcaru Desuet - romanul epistolar. Nu cred că aș mai putea reciti Herzog -Saul Bellow 2. Ca autor îmi place să abordez poezia pentru copii. Dezavuez încercările unor autori de a desființa în poezia pentru copii autori clasici precum Creangă, Topârceanu etc. sau de a folosi cuvinte șocante, uneori vulgare, pentru a avea succes la așa numita generație ,,cool”.

Anchet[ Neuma

55

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Și vin cu câteva exemple, fără a indica numele autorilor: ,,- Domnu’ Creangă,/ spune dânsa,/ Știu, ești vechi în meserie,/ Dar ascultă-mă pe mine:/ Astăzi... altcumva se scrie!” (Capra fără iezi. Poveste modernă). Consider, părere strict personală, exprimarea aceasta ca pe o impietate și autosuficiență. Și alt exemplu de exprimări ,,cool,” dezavuate de mine: hei, frățică, băi, oftică, hai, pa! vomă, pârtz etc. sau „Cine-ți spune co să-ți crească nasul minte/ Nu, nasul rămâne exact ca înainte/ Puța se face din ce în ce mai mică/ Cu fiecare minciunică.” (Adevăru’ adevărat). Și impietate și autosuficiență: ,,Și uită de Topârceanu!” (Furnica)

Florica Bud Viața în pătrățele Elevă fiind, mi-au plăcut gramatica și partea de teorie literară, atât cât s-a făcut până în clasa a douăsprezecea și desigur mi-a plăcut să citesc.

Spun acestea, gândindu-mă la materia: Limba și Literatura Română. Pe măsură ce timpul trece preferințele se schimbă, iar copilul cuminte care am fost se revoltă împotriva restricțiilor, regulilor, îngrădirilor. Trecerea de la o gândire bazată pe gândirea altora, care îți dă siguranța că nu poți fi atacat, la o gândire proprie a fost de lungă durată. Nici nu am visat că voi ajunge să scriu o propoziție simplă, cea mai simplă, care să fie doar a mea. Se prea poate, să fac parte dintre nefericiții care nu au cale de mijloc. Nu am studii de specialitate vaste care să îmi dea dreptul să emit judecăți de valoare asupra întregului fenomen literar. Totuși, chiar știind că genurile literare sunt: epicul, liricul și dramaticul nu voi ține cont de această împărțire. Pe un cântar imaginar aș da romanului rolul de ac al cântarului. Chiar dacă se apleacă ușor la dreapta ori la stânga, tot își revine și stă drept ca o stâncă, greu de urnit. În partea dreaptă a romanului, aș aseza: jurnalul, nuvela, proza scurtă, eseul și poezia. În partea stângă alunecând în uitare: pamfletul, momentul, povestea, schița. Teatrul se luptă să țină sus steagul dramatismului. După roman, jurnalul și eseul sunt acum la putere. Așadar, consider că în acest moment eseul și jurnalul sunt preferate și de scriitori și de cititori. Fără doar și poate, cititorul este interesat de jurnalele scriitorilor și personalităților cunoscute. Dacă participi la un târg de carte, în care o personalitate lansează o carte scrisă de el ori viața sa povestită de alții, vei vedea cu ochii tăi preferințele publicului. Cât despre lirism, Măria Sa Poezia are locul ei. Poeții sunt niște cavaleri care își apară teritoriul și îi îndepărtează grabnic pe neaveniți. În castelul lor, liricii se duelează epic. Se cunosc cele două tabere, cu rimă ori fără rimă. Când e vorbă să se apropie un prozopoem de ei, se unesc imediat și îi dau în cap cu zicerea: „Acesta nu este poezie”. Mulți dintre poeți sunt mândri că nu scriu decât poezie, dar pe altă parte, am auzit și prozatori indignați care au exclamat: Dar eu nu scriu poezie! De unde deduc că li se pare sub demnitatea lor de prozatori să fie cu capul în nori, așa cum sunt considerați poeții. Până la urmă, starea poetică, cea care plutește deasupra cuvintelor, ar trebui să conteze. Desigur, am auzit și expresia: Acesta nu este un roman, pentru că nu respectă regulile scrierii unui roman. De-a lungul vieții mele de cititor am fost

atrasă de romane și de proza scurtă, pe vremea când eram foarte poetică. Cu cât devin mai prozaică prefer să citesc poezie. Nu mă deranjează cea cu rimă, dar prefer versul alb. Nu agreez poezia simplă, decât dacă se adresează copiilor. Din motive ce țin de temperament și timp, prefer să scriu proză scurtă, în speță pamflete. De cincisprezece ani am o rubrică numită: „Migdale dulciamare”, în general pamflete. Uneori, ele curg în eseu. Mai nou spațiul meu pamfletic are eroi și dialog. Răutatea și ironia nu îmi dau o stare de bine, așa că prefer să le diluez. Am de câțiva ani și rubrica: „Amintiri și pohte copilărești”, care mă întoarce în lumea copilăriei. Problema genurilor se rezolvă astfel: cine preferă ideea că pe copii îi aduce barza este o persoană lirică. Cine refuză presupunerea că berzele aduc copii este o persoană plictisitoare, de-a dreptul epică. Acela care nu numai că refuză ideea cu barza ci și dezvoltă apoteotic indignarea sa referitoare la gogomănia cu barza, are șanse să devină pamfletar. Cei care creionează personaje, punându-le în scenă, devin pe loc dramaturgi. M-am născut sub zodia lirismului, nu degeaba m-a adus barza de Ziua Internațională a Poeziei. Prinsă și învârtită în moara realității, la jumătatea vieții, am devenit poet-prozator. Acum, mă lupt să nu cad de tot în brațele prozaicului. Mă refer la stare, nu la ceea ce creez. Și apoi, cele mai frumoase femei sunt cele care tac!

Leo Butnaru timpuri bune la toate, pentru arte, pseudo-arte și contra-arte 1. Azi, nu de puține ori, literatura de oricare „gen”, adică și cea lipsită de semnalmentele vreunui gen (recognoscibil, definibil), e, într-o măsură considerabilă, un fel de... clacă a genurilor cam pripite, știrbite în secvențialitatea lor, înghesuite, când nu se prea știe de înțelepciune, de filosofie, de măiestrie, de geniu. E un fel de întru-ajutorare a cioburilor de genuri alandala, o contribuție a tuturor la îndreptățirea hazardului în tandem cu lipsa științei artei literare, cu înstrăinarea de model, de canon. Nu mai e „la modă”, la ordinea zilei și a artei, îndelungata stare de planton asupra unei fraze, a unui poem, a unei proze, spre a le modela, cizela, întru a le face artă autentică. E o roboteală de genuri pripite, ciobite, de altfel bine intenționate, însă ne-spornice, ineficiente în șubredele însăilări de texte, când cel ce scrie nu se gândește și se raportează la marii maeștri în literatură, în filosofia scrisului, ci e cu gândul la cum să se plaseze mai convenabil față de public, cum să-și potrivească mai convenabil la gustul acestuia (care, de multe ori, chiar e o lipsă crasă de gust!) ceea ce-i poate oferi hazardul până și unui grafoman, unui neșcolit în ale scrisului. Însă o atare stare de fapt nu pare a fi nici ea nouă, ci doar ceva reiterat, dacă ne reținem puțin atenția asupra unor note ale lui Nietzsche din 1874, referitoare la arta și filosofia lui Wagner. În ele parcă s-ar contura anumite elemente valabile, peste o sută cincizeci de ani, și în evaluarea artelor din zilele noastre: „Să aplicăm cu o bună măsură valoarea acestui timp care recunoaște în arta lui Wagner, arta sa. Ea este în mod radical anarhică, gâfâitoare, necredincioasă, aridă, informă, nesigură pe temeliile sale, oricând deschisă disperării, dar fără a fi naivă, conștientă (lucidă)

Anchet[ Neuma www.revistaneuma.ro

până în propria sa măduvă, fără noblețe, violentă, lașă... O monstruoasă tentativă de a se afirma și de a domina într-un timp antiartistic. Otravă contra otravă!”

Din aceste opinii de acum un secol și jumătate e ceva valabil și în prezentele vremuri, poate că post-postmoderniste (cum să le mai zici, odată ce încă nu se știe ce a fost până la ele și dacă chiar a fost ceva distinct), timpuri bune la toate, pentru arte, pseudo-arte și contra-arte. Și azi se poate vorbi de excesul de democrație în melanj cu un liberalism minimalizator, lăbărțat până la iresponsabilitate, de pluri-posibilități sau orice posibilități de travaliu artistic, pseudoartistic, antiartistic. Poate și aceste timpuri ar fi un fel de azil al lui „merge orice”. De fapt, al elaborării a orice care, totuși, nu merge otova în varietatea lui, când se ajunge la libertinismul și iresponsabilitatea amintite aici deja. Dacă sunt acceptate (dar... de cine – de axiologia ce nu are putere decizională?...) fără împotrivire fitece intenții de posibile configurări artistice, punctele de „control al calității” lipsind aproape cu desăvârșire în dezlănțuirea acestui „merge orice”, se pare că respectivele intenții înaintează mult mai departe, până să se cantoneze în lehamitea celebrului principiu „lasă-mă să te las” sau al altuia – „treaba ta, fă cum dorești”. De dorit dorește el, dar nu poate să facă (să creeze!). În artă, nu sunt rele democrația și loialitatea învecinării pe picior de egalitate a formelor și posibilităților înșiruite din adâncile antichități, trecute prin șotroanele și pistele tuturor ismelor; nu e rea această conviețuire gen melanj. Însă doar până în momentul în care ea nu acceptă și deplina confuzie valorică, nelăsându-se bătută amical pe umăr de veleitate, amatorism, grafomanie și obrăznicie cinică, rânjitoare, căreia unii, lași sau fără discernământ numai, îi mai zic cuminte-ironic canon destructiv al postmodernismului. Nu cred ca arta să ajungă a însemna deplină lipsă de seriozitate, de criteriu. Amalgamul, indeterminarea și incoerența nu pot ajunge tipar de blazon.

2. Eu sunt printre cei care conștientizează limpede că, astăzi, e o libertate aproape deplină în abordarea și tratarea genurilor, prin simbioze, contaminări, „corcituri” nobile, neobișnuite etc., astfel că, probabil, nu s-ar putea spune că mai există, și operează sisteme, norme tehnico-stilistice, regizoral-scripturale, literaturologice, care ar domina... imperativ. În ce mă privește, încă de la debut spre, iată, șaptezeci și ceva de ani (... de acasă), am practicat și practic mai multe genuri literare, concluzia fiind cam asta: Cred că în firea mea poetul, prozatorul, traducătorul și eseistul fac un tot întreg: Poetul. Îndrăznesc să cred că în toate genurile pe care le practic, care mă îndeamnă, care mă cheamă, lirismul și metaforismul sunt omni-textuale, dar și subtextuale.

Ana Dobre Iubesc literatura și îi accept formele diferite După 1990, nonficțiunea pare să fi devansat ficțiunea. Obosită de prea multele secole în care imaginația a cucerit spațiul literaturii, ficțiunea s-a retras. Scriitorii insistă chiar cu ideea că poveștile lor sunt adevărate... Partea de document copleșește.

Genul epic pare „la putere”, cu specia lui, romanul, specia cea mai generoasă, întrucât permite toate inovațiile și invențiile nar-

56

Nr. 1-2 (75-76) 2024

ative, iar naratorului, câmpul vast al unui imaginar în care se poate manifesta în deplinătatea fantasiei, mama imaginilor, cum o considera Mihai Eminescu.

Ar fi, apoi, genul dramatic, cu dramele și comediile lui, prin care autorul poate dialoga direct cu publicul. Totuși, scena teatrului pare foarte zgârcită cu autorii români contemporani.

Cel mai vitregit este, după părerea mea, genul liric. Poezia are publicul ei restrâns; poetul se încăpățânează să rămână în cetate... Pare că poeții scriu, cum spune un poet contemporan, pentru publicul de mâine.

Dacă mă gândesc la preferințele publicului, este clară opțiunea pentru genul epic; extraliterar, pentru psihologie și psihanaliză, pentru documentul care a luat locul ficțiunii.

Nu antipatizez niciun gen literar, precizez de la început.

Iubesc literatura și îi accept formele diferite de realizare/creare a mesajului literar. Dacă prefer ceva în mod special, prefer acele opere care-mi lasă impresia că mi se adresează direct, în care mă recunosc în căutările, în aspirațiile mele. Prefer cărțile bogate în idei, provocatoare, creațiile vizionare, cum le numea C.G. Jung, cărți care să-mi cutremure conștiința și, totodată, să mă tulbure emoțional. Consider că literatura nu trebuie doar să descrie sentimente, trăiri, stări sufletești, să înșire întâmplări, ci să-mi ofere și o meditație asupra existenței/vieții. Reflecția trebuie să fie parte integrantă a literaturii, în toate genurile literare: epic, liric și dramatic. Îmi place literatura bună, scrisă cu talent, iar atunci când am această impresie, îl creditez cu toată simpatia/empatia pe scriitor.

Gela Enea Intersecții literare Ca artă a cuvântului, literatura a trecut, trece și va trece prin filtrul contextului socio-politic și cultural specific vremurilor pe care le traversează omenirea. Sunt voci care promovează, obsedant aș spune, ruptura față de tradiție, promovând modernismul în toate ale sale direcții asimilate, de la avangardă, până la orientările actuale, postmoderniste. După cum sunt scriitori care se cantonează într-o tradiție de felul celei gândiriste, dar fără vocația celor care au reprezentat, în prima jumătate de secol XX, nu doar gândirismul, ci și alte alteorientări, sămănătorism, poporanism, etc. Cum gusturile publicului-receptor se schimbă, și felul de a face artă, deci implicit literatură, se schimbă.

O poezie pășunistă este acum desuetă, asta nu înseamnă că „producția” sa a încetat, dar nu este vorba de vreo revigorare a genului și a speciei, nicidecum, sunt versificări puerile, unele de-a dreptul plângăcioase, în fapt, o cale bătătorită, pe care merg cei care confundă versificația cu poezia veritabilă. Lirica tradiționalistă, pastel, idilă, rapsodie, baladă, specii încorsetate de prozodie, ar putea fi un exemplu de creație literară depășită, dar nu generalizez, am citi texte scrise cu talent, cu o versificație impecabilă, cu suflu metaforic și aș exemplifica aici cel puțin doi autori de sonete, Dan Rotaru și Adrian Munteanu.

Ce genuri și specii mi se par mie a fi „la putere”?

Dacă forța unei opere este dată de piața cărții, ce se cumpără și ce nu, atunci, desigur, proza cred că deține întâietatea, mai ales

57

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Anchet[ Neuma www.revistaneuma.ro

romanele, în fața poeziei sau a dramaturgiei. Căutând într-o statistică a laureaților Premiului Nobel, constat că „la putere”, este tot proza, deși există și excepții, ca să dau un nume, ar fi Louise Glück, premiată, conform juriului, „pentru vocea sa poetică inconfundabilă, care, cu frumuseșe austeră, face ca existența individuală să devină universală”.

Eu prefer poezia, cred că genul liric mă reprezintă cel mai bine, nu doar ca autor, ci și ca lector, iar dacă ar fi să aleg ce-mi pun pe noptieră, pentru lectura zilnică, întotdeauna aș alege un volum de versuri. Evident, nu este posibil. În ceea ce privește proza, îmi plac romanele, mai puțin spre deloc proza scurtă, mi se pare că nu are amploare acțiunea, personajele, puține, nu au suficient timp să se reveleze, finalul vine deseori abrupt.

Cu toate astea, am scris proză scurtă, am scris și literatură pentru copii, în ultimul timp scriu cronici de întâmpinare, dar nimic nu se compară cu starea pe care o am după ce scriu o poezie și, la o relectură a textului respectiv, mulțumită de ceea ce citesc, mă întreb, în sinea mea, cum de am scris-o eu.

Ce antipatizez? Nu mi-e antipatic un gen anume, doar că simt departe de puterea mea de creație genul dramatic, nu am încercat niciodată să scriu o piesă de teatru, unde conflictul trebuie să te țină mereu atent, să ai o anume capacitate de a vedea în spațiu, căci în teatru, cred eu, acțiunea piesei trebuie vizualizată mental, de asemenea, trebuie vizualizate elementele decorului, cele nonverbale sau paraverbale, cadrul spațio-temporal, vestimentația actorilor, etc. E necesar să anticipezi mare parte a viziunii regizorale, pentru a nu-ți fi mutilată opera.

Dintr-o altă pespectivă, autorii mai tineri, vorbesc de cei cu lecturi susținute din literatura occidentală, unii fiind și traducători, au tendința să presare ,prin poemele lor, expresii în limba engleză, ajungându-se, deseori, la excese, care nu ridică în niciun caz valoarea poetică, aș cum speră, presupun, autorii.

Le-aș aminti vorbele lui Kogălniceanu: „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă pentru că omoară în noi duhul național”. Dar asta este, desigur, o părere personală.

Sandu Frunz= Genurile și speciile literare își au în mod clar un public propriu 1. Cred că altă dată puteam vorbi despre creșterea și decăderea unor genuri literare în diverse intervale culturale pentru că le evaluam în cadre culturale restrânse, bine circumscrise. Azi nu mai suntem în această situație deoarece creația, inclusiv cea literară, a devenit un fenomen global și receptarea ei stă sub semnul transformărilor aduse de noua cultură globală. În acest context, trebuie să vedem că avem mai multe categorii de public, iar aceste grupuri de consumatori de literatură nu își dispută influența sau situarea în ierarhie, ci mai degrabă revendică autenticitatea. Astfel încât o analiză a fenomenului global, dificil de făcut, cred că ne-ar pune în situația să sesizăm marea diversitate de așteptări a publicurilor vizate.

Fiecare dintre genurile și speciile literare își au în mod clar un public, mai mare sau mai mic, dar cu revendicarea recunoașterii

în rețea ca un centru semnificativ de receptare și chiar creativitate literară și culturală. Această opțiune de receptare în perspectivă globală nu exclude posibilitatea ca în anumite noduri de rețea să fie predilect, în preferința anumitor grupuri de persoane, unul sau altul din genurile literare.

Nu putem face abstracție nici de faptul că noua lume remodelată de tehnologiile comunicării face din literatură un fel de centru de producție „la purtător”. Într-o lume în care ne fascinam încă în marginea ideii muribunde că autorul a murit, constatăm că fiecare participant în rețeaua pusă la dispoziție, cel mai adesea gratuit, de tehnologiile comunicării ascunde în sine un virtual autor care poate deveni actual și semnificativ pentru cei care îl accesează (îi dau recunoaștere) și îl citesc în spațiul digital.

Atât în lumea reală cât și în cea virtuală se scrie mult. De parcă afirmarea prin scrierea gândurilor personale ar fi o problemă de viață și de moarte. Nu mai avem o instanță care să stabilească ce poate intra în canonul literar deoarece cei care decid starea actuală (nu vorbesc aici de posteritate) a autenticității unui autor sunt cititorii prezenți pe piață și degustători ai produselor culturale. Dacă am avea atâția cititori constanți câți scriitori ocazionali avem, cred că ar fi foarte benefic pentru cultura română.

Majoritatea lor au azi o încadrare ambiguă, cea de creatori de conținut. Cred că, în viitorul iminent, acestui tip de producție literară va trebui să i se găsească un nume care să o încadreze și să o distingă între celelalte specii literare.

2.Personal, am abordat, de-a lungul timpului, mai multe specii literare. Nu toate le-am valorificat și în publicații. Și probabil că nu voi publica niciodată un roman. Cred că cele mai importante pentru mine sunt azi eseul și poezia. Ambele au în comun faptul că permit, fiecare în felul său, o îmbinare a reflecției de tip filosofic cu reflecția literară și expresivitatea de tip literar.

Printre altele, ambele dau posibilitatea de a-l cuprinde pe cititor într-o introspecție existențială care să îl ajute să își modeleze lumea printr-un mod de a trăi o viață bună. Eseul și poezia pot să îl scoată pe cititor din inautenticitate și starea de criză și să îl plaseze la interferența dintre transcendent și cotidian ca punct de plecare a unei buni conviețuiri cu sine și cu ceilalți în viața de fiecare zi. În mai mare măsură decât orice altceva, cred că poezia va fi instrumentul cel mai autentic prin care omul erei digitale va comunica cu sine, cu ceilalți, cu cosmosul sau cu entitățile transmundane. Pentru aceasta, poezia va trebui să răspundă unei cât mai mari varietăți de cereri a diverselor categorii de public pe piața produselor autenticității culturale.

Mihail G=l=]anu Poezia cotidanului și realismul poetic STĂPÂNEȘTE, în mod absolut, VERSUL ALB. Suntem niște rasiști ai versului alb. Cât privește poezia parnasiană, ea niciodată nu mi s-a părut a fi făcut epocă. A fost mai mult o pâlpâire, Ion Barbu – și atât. La noi, cel puțin, Firește că nimeni nu mai scrie acum rondele/și pastele (pasteluri), decât - cel mult - în registru parodic.

Mi se par a fi la modă, de pildă, POEZIA COTIDANULUI și REALISMUL POETIC. La fel cum desuete se dovedesc SONETE,

Anchet[ Neuma

www.revistaneuma.ro

HAIKU-URI (multe din poeziile CU FORMĂ FIXĂ). A NU SE ÎNȚELEGE că scriu în funcție de aceste preconcepții. POEZIA METAFIZICĂ a căzut în mare desuetudine, de aceea o practic. ROMANTISMUL POETIC e uitat, de aceea este de frecventat din nou.

Niciun gen poetic nu îl socotesc străin și ridicol. Nici măcar FABULA, care e, desigur, desuetă. Dar, de scris, nu prea am scris fabule. Recunosc. Speciile moralizatoare sunt departe de mine. Și asta pentru că nu mă socotesc deloc perfect...

Speciile literare sunt numai o convenție. În realitate, nu există, căci nimeni nu se pune azi la masă programat să scrie un sonet care să spargă avioane – sau zidul sonic.

De mers merg toate lucrurile care au UMOR. Pentru asta nu trebuie neaparat forme fixe. Infuzia cu UMOR este întotodeauna binevenită. Aș putea zice chiar : REGINĂ...

E la modă poezia dezabuzată. Scrâșnită. Parcimonioasă. Un critic lăuda un poet pentru că a așteptat zece ani să scrie o carte de versuri...La noi, se laudă sterilitatea. De parcă ar fi suferit un deceniu din pricina abstinenței și continenței sexuale...

E la modă să nu scrii mult și mai mult să te prefaci poet. Domnește o CONFUZIE TOTALĂ asupra meseriei de poet și de scriitor, în general. Idioți care scriu DEZVOLTARE PERSONALĂ (CAZUL de care vorbesc e luat chiar de la noi, scriu – în dreptul lor – SCRIITOR – și el(ea) e economist toată ziua, absolvent de ASE, fără nicio legătură cu scrisul). Ăștia întrețin doar confuzia asupra scriitorului/poetului. Poeți sunt foarte puțini într-o generație. E îndeajuns să numeri pe degetele de la o mână sau două. O groază de leșinate de domnișoare de pension/subrete își închipuie despre ele că-s sensibile - și scriu poezie. Pozează pe facebook în toate pozițiile: crăcite, răscrăcite... cu părul lung, gene lunge... blonde, brunete, roșcate, etalate, nefericite, neobliterate... Dar sunt numai simple promotoare ale frumuseții fizice. Dacă sunt și aia...Nici bărbații nu se lasă mai prejos. Metrosexuali care își etalează mofluzul chip păn reviste literare...Care fac, de fapt, parada orgoliilor deșarte. Poezia e altceva. O vocație. O menire pentru toată viața. Un angajament total...

Iulia-Anamaria Ghidiu Liricul și epicul au cucerit teren înaintea dramaticului 1.Este, o spun cu sinceritate, o provocare să mă aflu în ipostaza de a opina cu privire la categorisirea genurilor literare. Cred că, așa cum se întâmplă și în cazul altor arte, preferințele publicului în materie de literatură ne vorbesc despre o modalitate de selecție în acord cu anumite schimbări/ trenduri societale. Deși, e adevărat, afirmația nu este general-valabilă, existând, desigur, și excepții, ca întotdeauna. Ceea ce vreau să spun este că adesea alegem să citim inspirați fiind de stilul/ ritmul propriu de viață (dincolo de recomandări, descoperiri întâmplătoare etc.). Mai mult, diferențierea genurilor „la putere” versus desuete depinde într-o bună măsură și de categoria de vârstă/ experiența la care ne raportăm. Merită citit înseamnă (sau poate însemna) altceva pentru un tânăr din zilele noastre comparativ cu un adult trecut prin viață. Voi încerca, totuși, să răspund la întrebare.

58

Nr. 1-2 (75-76) 2024

La o primă privire, cel puțin din punct de vedere cantitativ, aș spune că liricul și epicul au cucerit teren înaintea dramaticului. Iar în continuare e necesară o nuanțare. Atât genul epic cât și cel liric sunt câștigătoare și perdante deopotrivă. De ce? Aici intervin speciile. Recunosc, mai ușor mi-a venit răspunsul la cea de-a doua parte. Cred că epopeea se caută puțin spre deloc la ora actuală – posibil din cauza dimensiunilor sau a fabulosului (dar nu e obligatoriu!) care o traversează. La fel, romanța sau elegia. La celălalt capăt (așadar, „la putere”) aș plasa poezia de notație, poemul în proză, romanul autobiografic, textele inspirate într-o mai mare măsură din cotidian (chiar dacă bine „împachetat”) și (încă!) literatura SF (în variantă modernă). Dacă ar fi să mă întorc la genul dramatic, observ perpetuarea unui teatru inspirat din (care își propune să atragă atenția spre) problematici sociale dar în moduri cât mai inovatoare (a se înțelege aici inclusiv reducționiste, dacă e vorba de punerea în scenă) cu putință (inclusiv în rândul tinerei generații de scriitori și regizori).

2. Ca autor, mă regăsesc preponderent în intimitatea genului liric (în versuri), cu alte cuvinte, în poem. În artă poetică, în ermetism, tradiționalism și, uneori, umor subtil. De mai puține ori am abordat proza scurtă (reflexivă sau cu elemente fantastice) – eseu, legendă urbană, povestire. Undeva departe de sfera personală se află specii ca satira, vodevilul, nuvela.

Gheorghe Glodeanu despre hegemonia romanului 1. Este cunoscut faptul că valoarea unei opere literare nu este dată de apartenența ei la un anumit gen sau specie. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, unele forme literare au dobândit un prestigiu deosebit în comparație cu altele. În Antichitate, de exemplu, au existat două specii literare majore: tragedia și epopeea. Celelalte erau considerate doar tolerate. Datorită influenței deosebite pe care a avut-o Poetica lui Aristotel, prestigiul celor două forme literare s-a menținut foarte mult timp. Prin secolul al XII-lea a început bătălia pentru roman și, de prin secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, vorbim despre regalitatea absolută a genului. O bătălie pentru roman a existat și în literatura română.

Este interesant faptul că printre primii romancieri români s-au numărat poeții. Abia mai târziu au apărut romancierii de profesie. Peste tot în lume, un rol important în impunerea speciilor literare au jucat cititorii. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cititoarele au avut un cuvânt decisiv în impunerea romanului sentimental.

Este cunoscut cazul lui Liviu Rebreanu, care, în momentul în care a lucrat la Răscoala, a oscilat între mai multe genuri și specii.

Inițial, romancierul s-a gândit la o piesă de teatru, deoarece un spectacol de răsunet pe scena Teatrului Național din București i-ar fi asigurat un succes imediat. În plus, Rebreanu nutrea convingerea (împărtășită, printre alții, și de Mihail Sebastian) că o piesă de teatru se scrie mult mai ușor decât un roman. A renunțat la proiect după ce a descoperit drama lui Gerhardt Hauptmann, Țesătorii, după lectura căreia a început să se întrebe ce mai poate aduce el nou atunci când tragedia unei răscoale a fost

Anchet[ Neuma

59

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

zugrăvită deja magistral de altcineva. Rebreanu s-a gândit apoi la un ciclu de nuvele, dar faptul că proza sa scurtă trecea aproape neobservată l-a determinat să renunțe la acest proiect și să se întoarcă la roman. La vremea respectivă, apariția unui roman – fie și mediocru – constituia un eveniment literar, în timp ce proza scurtă era ignorată. Întrebarea care îi frământa pe principalii critici literari interbelici era „De ce nu avem roman?”, întrebare prin care încercau să explice rămânerea în urmă a romanului românesc față de cel occidental. Începând cu perioada interbelică, literatura română a cunoscut hegemonia absolută a romanului. Pentru un timp, această supremația a fost perturbată imediat după 1989, când cititorii au fost mai interesați de document, de adevăr, decât de operele de ficțiune. Drept consecință, în locul romanelor, au fost preferate egoficțiunile. De aici o uriașă proliferare a jurnalelor intime, a autobiografiilor și a memoriilor, care au concurat în mod serios operele de imaginație. După o perioadă destul de îndelungată, am putut asista la recuperarea treptată a cărților de ficțiune, la reîntoarcerea la roman.

2. În calitate de critic și istoric literar, sunt adeptul eseului, al monografiilor și al lucrărilor de sinteză. În interpretare, țin cont de principalele trăsături ale speciei căreia îi aparține opera, fapt ce facilitează deconspirarea mecanismelor ei. Dar simpla apartenență la o anumită formă literară nu conferă valoare estetică.

Chiar dacă marea masă a cititorilor preferă, în continuare, romanele, există numeroase volume excelente de nuvele și povestiri. Nu sunt puțini autorii specializați în proză scurtă. Anton Holban susținea chiar superioritatea nuvelei în comparație cu romanul, deoarece imperfecțiunile unei opere pot fi identificate mult mai ușor în proza scurtă decât într-o lucrare mai amplă, de câteva sute de pagini.

{tefan Mitroi

nu poate smulge nicio furtună, oricât ar fi ea de mare, sceptrul puterii din mâinile poeziei.

La putere sau nu, poezia nu e niciodată un gen desuet. Dacă e să vorbim despre așa ceva, azi, eu, unul, m-aș gândi la teatrul în versuri. O mai fi scriind cineva un astfel de teatru? Habar n-am.

Poate că da. Și poate că atât de bine, încât gândul meu de mai sus se vede nevoit să-i ceară autorului respectiv să-l ierte pentru ignoranță.

Mi-aș dori, dacă e să mă refer la mine, ca unele dintre genurile literare ieșite din modă să revină în actualitate. Bunăoară, scrisorile, cele de felul celor trimise de Ion Ghica lui Vasile Alecsandri.

Ba chiar și scrisorile obișnuite, cărora le-au luat locul emailurile și SMS-urile, ce așază parcă distanțe tot mai mari între noi, în vremuri în care avem nevoie de apropiere mai mult ca oricând. Și peste pamflet s-au cam așternut praful și uitarea. Ne duelăm în înjurături și invective, nu prin intermediul polemicilor tăioase, dar cordiale, de altădată.

Ca să nu mai vorbesc de epigramă, specia aia mititică, de care nu le era rușine unor scriitori mari, ce-o puneau la masă cu ei, dându-i, atunci când se încingeau spiritele, dreptul la...cuvânt.

Cred că genul care vine puternic din urmă în literatura română de azi e proza, îndeosebi proza scurtă, ce pare să câștige tot mai mult teren, în ultimul timp. E genul sau subgenul pe care l-am abordat și eu. Asta în zilele când nu dă buzna peste mine poezia. E momentul să spun că nu eu aleg, ci ele. Așa se și explică de ce alegerea făcută nu este întotdeauna cea mai bună.

N-am însă încotro. Trebuie să mă supun. E singurul mod în care, poate nu atât de grozav pe cât aș vrea eu, dar nici atât de dezastruos pe cât și-ar dori unii, funcționez ca scriitor!

Radu-Ilarion Munteanu am scris un singur text dramatic

Frânturi de duminică În viața literară de azi, nu există bulevard, stradă, străduță, uliță, fundătură pe care să nu vezi umblând poezia, ceea ce ne-ar putea face să credem că ea este la putere. Privind-o însă mai de aproape, și văzând că hainele pe care le poartă sunt pline de petice, începem să fim de altă părere. Dacă e s-o judecăm după număr, am avea motive să spunem că poezia e specia dominantă a literaturii din zilele noastre. Doar că, atunci când ne apropiem de ea și începem s-o cunoaștem mai bine, descoperim o făptură firavă, care nu poate ține în bietele ei mâini de cârpă sceptrul puterii. Îl ține nițel, până la prima întețire a vântului, când e doborâtă, cu sceptru cu tot, la pământ.

Se scrie mult. Dar nu de la asta pleacă lipsa de forță a poeziei, ci de la faptul că se scrie, în marea majoritate a cazurilor, prost.

Există, firește, și excepții. Chiar excepții fericite. Prea puține însă pentru a putea spune că pe bulevardele, străzile, străduțele, ulițele, fundăturile pe care trece poezia este, atunci când trece ea, sărbătoare. Este, câteodată. Dar niciodată în întregime. Rareori, o duminică în toată puterea cuvântului! Doar frânturi de duminică! Bune și acestea. Se poate face, dacă știi cum să le pui împreună, o duminică întreagă. Atunci când se întâmplă asta,

Sunt prea puţin la curent cu tabloul literar global, pentru a formula raspunsuri universale, încât tind să mă refer la taboul românesc. Să zicem considerat, un pic forţat, ca selecţie cât de cât reprezentativă. Cred că e cultivată mai mult poezia şi mai cred că nucleul producătorilor de poezie conţine o doză relativă de autori de formaţie critică. Are, oare, publicul mai puţin timp şi interes pentru lectură? Nu cred. Mai degrabă autorii se simt mai atraşi de exprimarea de sine în genul liric.

Dacă vorbim de timpul acordat pentru lectură, ar fi de aşteptat ca proza scurtă să facă oarecare concurenţă poeziei, nu? Dece am impresia ca nu e aşa? Nu e numai mai greu să scrii proză, e mai greu şi să citeşti proză. o explicaţie e într-o frază adresată de Ion Creangă lui Titu Maiorescu, adăugată unuia din capitolele Amintirilor din copilărie: Am scris lung, căci n-am avut timp să scriu scurt.

Roman se scrie decelabil mai puţin decât în interbelic. Şi cred că se citeşte şi mai puţin. Dar mai ales că cel mai puţin se scrie dramaturgie. Care, poate paradoxal, s-ar citit mai mult decât se scrie. În materie de critică/ eseistică cred că e mai degrabă invers.

Tandemul autori/ public în această materie pare mai degrabă un

Anchet[ Neuma

www.revistaneuma.ro

club. Iar o specie care se apropie de dispariţie, altfel bogată în interbelic şi o perioadă după război ar fi reportajul literar.

Este romanul, este reportajul literar, desuet? Variaţia frecvenţei e condiţionată mai ales social. Desute sunt specii dispărute. De pildă baladele menestrelilor. Din unghiul mau cam aşa se vede.

Nu antipatizez nimic. Dar n-am nici resurse nici aplicaţie pentru unele genuri, subgenuri şi specii literare. Nici nu resimt ca străine, nici îndepărtate, vreo clasă taxonomică. Ştiu doar ce aproape nu pot face. Mă socot antitalent poetic, nu deoarece n-am produs poezie, ci fiind că am produs în doze homeopatice.

Criticii care mi-au făcut cronici sunt unanimi în a aprecia că n-am suflu pentru roman. Ceea ce nu înseamnă că nu păstrez în secret speranţa că voi reuşi vreodată unul. Unul singur.

Am scris un singur text dramatic. Jucat într-un mediu amatoristic. Dar… l-am convertit în proză. bref, specia mea e proza scurtă. Rarissim m-am întins la 2-3 nuvele. Dar şi cu proza scurtă e o poveste. Ca cititor, zona de maximă afinitate e proza ultrascurtă. Autorii afini sunt cei care şi-au dovedit talentrul de a scrie scurt. Până azi n-am reuşit nici un text aşa de concentrat. Păstrez şi aici o speranţă Dincolo de termenii anchetei. Adică dincolo de cum resimt/ consider tabloul literar. Geo Bogza îi spunea odată lui Radu Cosaşu: Relule, cel mai greu lucru din lume e să scrii o poveste cu un băiat iubea o fată. Eu n-am reuşit. Fratele meu poate. Ştim cine a fost fratele lui Geo Bogza: Radu Tudoran.

Savu Popa O oglindă tot mai fisurată În domeniul ficțiunii, ritmul frenetic al scrisului și al afirmării, precum și bogăția aparițiilor editoriale, uneori cu neputință de cuantificat sau chiar de controlat, conturează o panoramă plină de contraste și de provocări. În acest context fremătător, scriitorii pretind că au libertatea de a încălca frecvent regulile de circulație într-un gen literar sau altul.

Observ că sunt abordate, în marea lor majoritate, aproape toate speciile sau genurile cunoscute. Trecutul, obsesiile identitare sau actualitatea corporațiilor și a virtualului rămân temele de care se simt atașați mulți dintre autori.

De pildă, romanul de azi ține cont de niște dimensiuni tot mai adaptate unor lecturi la minut, sciitura fiind alertă, fără complicații sau problematizări, uneori, lipsită de vreo patină insolită.

Evenimențialul primează și se vrea a fi cât mai agitat sau agitatoric, derulat, uneori, prin dialoguri de-o scurtime care anemiază însăși comunicarea sau apropierea personajelor. Dimensiunea lumii corporatiste sau prezența unor personaje confruntate cu multe dintre capcanele actualității sunt doar câteva dintre elementele recurente ale acestui tip de scriere. Am senzația, totodată, că romanul actual devine un spațiu de forjare și de legitimare al spiritului de frondă îndreptat împotriva lumii contemporane. Scriitorii de azi nu doar că reușesc să descopere sau să nege ,,narativul în tot ce ne-nconjoară” (Alberto Manguel). Ei înșiși sunt aceste narațiuni pe care, uneori mult prea zgomotos

60

Nr. 01-02 (75-76) 2024

și pripit, le proiectează pe ecranul cotidianului, alături de naturile lor contradictorii sau de modul lor de a îmbrățișa o ideologie sau alta. Se scriu din ce în ce mai multe astfel de romane în care granița dintre ficțiune și realitate este cam superfluă. Materialul epic devine, pur și simplu, un amalgam, uneori greoi, de confesivitate și onirism, trecându-se flagrant de anumite limite ale coerenței. Oglinda lui Stendhal este și se vrea a fi din ce în ce mai fisurată, reflectând o simbioză frecventă între fractură și unitate, între luciditate și delir.

Apoi, câștigă teren proza scurtă și foarte scurtă, o formă nouă de flash-fiction care mizează pe o relatare cât mai brevilocventă, mai frustă a unor situații pline de elemente de pulp fiction, ce exacerbează, uneori, violența și agresivitatea verbală. Totodată, interviul, în publicații sau luând forma unor cărți, este la mare căutare, în ultima vreme. Delimitându-mă de acele interviuri de larg consum, care mizează doar pe spectaculosul unor elemente controversate și mult prea supralicitate, mă refer la acele interviuri capabile să radiografieze o dezbatere veritabilă, să aducă în arena dialogului, nu doar voci și prezențe concrete, ci și idei sau concepte. Poezia este practicată și înțeleasă astăzi într-o varietate de feluri și pare sufocată, uneori, de măștile de fier ale unui psihism mult prea zgomotos sau tenebros, dar și cotropită de chipurile strident colorate ale unui veleitarism acut și constant.

Mie, personal, îmi priește cel mai bine pe terenul poeziei. Mă simt aici ca peștele în apă. Fie că o citesc, fie că o scriu, aceasta reușește, câteodată, să îmi vindece acele răni create de rațiune, cum ar spune Novalis. Însă, când adâncimea devine prea clocotitoare sau prea acaparantă, îmi place să plutesc și la suprafață, să văd mai bine cum se transformă lumea, în jur. Poezia, pentru mine, joacă rolul unui aparat de aer condiționat. Îmi aerisește interiorul, după ce au pătruns, tot mai mult, praful și pulberea de afară. Totodată, în domeniul prozei mă simt ca un colecționar de respirații. Adun respirațiile poveștilor celor din preajmă, le adăpostesc în mine, le las la dospit. Apoi, când cred că a sosit vremea, într-o viitoare poveste, îmi place să ascult simfonia acestor respirații și să invit imaginația la un pahar de vorbă.

Liviu Dan Radu Fascinația romanului Romanul istoric nu va dispărea niciodată! Și nici romanul de ficțiune!

Pe amândouă le-am îndrăgit de copil. De la Jules Verne, H.G. Wells, la Isaac Asimov. Fiindcă lumea este în era spațială, iar printre cele mai vizionate filme inspirate din astfel de romane, sunt filmele SF. De asemeni, cele mai apreciate filme, au fost cele istorice inspirate din diverse epopee începând cu mitologia greacă. Dintre cărțile istorice care m-au marcat a fost romanul Faraonul, a lui Bolesław Prus, care m-a fascinat până în ziua de azi. Și azi mă întreb, cum de a reușit romancierul polonez să știe atât de bine viața faraonului Tutankamon, fără să fi mers vreodată în Egipt și înainte de a se descoperi mormântul fabulos al faraonului. Am citit nenumărate articole despre acest faraon, am multe documentare și am concluzionat că a descris cel mai bine intriga morții faraonului, marele Bolesław Prus. Pen-

61

Nr. 01-02 (75-76) 2024

Anchet[ Neuma www.revistaneuma.ro

tru mine rămâne un mare mister, romanul acesta fascinant, în două volume. Și azi, istoricii se contrazic în ceea ce privește moartea faraonului Tutankamon. Și pentru ei, rămâne un mister, cum de a descris atât de bine viața faraonului marele romancier polonez, repet, fără să fi mers vreodată în Egipt. Cartea am citit-o pe la 15 ani, împrumutată de la o prietenă, al cărei tată avea o bibliotecă vastă. Întâmplarea a făcut, ca după vreo 20 de ani, când s-a întors din Canada, vrând să vândă casa părinților ei, m-a sunat și m-a invitat să o însoțesc până în satul ei natal. Acolo mi-a spus că pot să iau orice carte din bibliotecă și așa am rămas definitiv cu acea carte fabuloasă. O altă carte care și acum mă fascinează și despre care nu am văzut să se discute undeva, nici măcar în documentarele șțiințifice despre Revoluția franceză, este romanul, tot în două volume, Contesa de Charny, a lui Alexandre Dumas. Am văzut că s-a turnat și un film, inspirat din romanul lui Dumas. Nu am înțeles de ce marele romancier francez a dat un astfel de nume romanului, mai ales că presupusele personaje principale, dacă îmi amintesc bine, dispar în primul volum. În rest, este vorba mai mult despre Revoluția franceză. Arhipelagul Gulag este un roman prin care a și primit recunoașterea ca mare scriitor, Alexandr Soljenițîn, încununat cu Premiul Nobel pentru Literatură. Mai amintesc și Război și pace, a lui Lev Tolstoi. Sau romanul Doctor Zhivago , al scriitorului Boris Pasternak, după care s-a realizat un film superb. Romanele istorice, care au și câte o poveste de dragoste sunt și mai frumoase decât simplele romane de dragoste, care și acestea vor capta în continuare atenția cititorului dar și a regizorilor de filme. În treacăt, amintesc și câteva romane din literatura românească, la fel de fascinante, inclusiv pentru cinematografie, cum e Pădurea spânzuraților, al lui Liviu Rebreanu, având o ecranizare cu numeroase premii internaționale, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, roman al lui Camil Petrescu, sau Cel mai iubit dintre pământeni, al lui Marin Preda, a cărui ecranizare nu s-a ridicat câtuși de puțin la nivelul cărții. Aș mai menționa și jurnalul, care este interesant și de asemenea nu cred că va dispărea. Aș da câteva exemple, jurnale ale unor scriitoare, precum Jeni Acterian, Alice Voinescu sau Ioana. Em. Petrescu. În aceeași idee și în teatru, piesele dramatice, care au incluse și o poveste de dragoste, sunt cele mai citite și se cer puse în scenă de regizorii de teatru. De aceea, iubitorii de teatru, umplu sălile teatrelor în care se joacă drame grecești, shaksperiene, până la cele ale lui Cehov. Poezia poartă aceleași simboluri, temele îmbrăcând doar forme noi. Rămân fidel stilului unor poeți precum Trakl, dar și altora unici, care nu pot fi încadrați în niciun canon liric, deși sunt fabuloși, poeți precum Paul Celan, sau inventatorul celor mai expresive necuvinte, Nichita Stănescu. Există și poeți, care au scris o lirică de dragoste aparte, precum Virgil Mazilescu. Dar am citit poezii frumoase, la mai mulți poeți, fie români, fie străini, ale căror poezii, în general, sunt încadrate la poezia, modernistă, postmodernistă și postpostmodernistă. La noi în țară acestor curente poetice, li se mai spune poezie șaizecistă, optzecistănouăzecistă, douămiistă. S-au făcut clasamente cu cele mai frumoase poezii, din ultima sută de ani. Sau cele mai frumoase poezii din ultimii 10 ani, sau douăzeci de ani etc. Sigur că din astfel de clasamente, poți extrage zeci și sute de poezii frumoase, toate încadrate la curentul modernism. O altă categorie de poeme, a fost încadrată la poezia urbană, în care individul trăiește starea poetică exclusiv în oraș. Încă nu am empatizat cu metaversurile, poate nu am citit eu suficiente poeme, dar autorii unor astfel de poeme, toți erau filologi. Gabriela Melinescu, poeta româncă, afirmată mai mult în Suedia, spune că limba mai

trebuie violată. Sunt de acord cu aceasta, dar până la o anumită limită. Puține poeme, sunt acceptabile, sau chiar frumoase, încercând să scoți giuvaeruri poetice, chiar și din „bube, mucegaiuri și noroi”. Dacă în ultimul secol, s-a renunțat la vechile genuri lirice, totuși, dau bine, într-un poem, intercalări, ale unor versuri din alte genuri și am citit astfel de poeme, inclusiv la poeți tineri, din alte țări. În definitiv, poezia chiar dacă e o altă planetă, chiar dacă e a opta minune a lumii, poezia rămâne totuși, o stare, unică, starea poetică, aici, pe această planetă. Deși, pe când eram student, am empatizat cu unele versuri, ale unui poet, care atunci, era unic, un poet maghiar, primul care a scris versuri din cosmos, fără să fi fost vreodată cosmonaut. Am întrebat câțiva critici literari, dacă au auzit de el și nu mi s-a confirmat. Îmi amintesc exact și cum arăta albumul, era o carte A5 portrait, cartonată, dar învelită într-o copertă albastră lucioasă. Aș încheia prin a reda ideea dintr-o poezie modernistă, a lui Charles Bukovsky, din poemul, 16 bit Intel 8088 chip, cu câteva versuri: „IBM Personal Computer./ ambele computere Kayro şi Osborne folosesc/ sistemul de operare CP/M” și finalul cu „dar vântul suflă încă pe deasupra/ Savanei/ şi primăvara/ curcanul buzzard ameţeşte şi/ se agită înaintea/ găinilor lui.” Ideea este că unele lucruri, de la bun început, vor rămâne așa, pentru totdeauna. Și l-as da exemplu, pe veșnicul trubadur, romantic, Emil Brumaru. Poezia e emoția care te cuprinde și te stăpânește un timp, fie și câteva secunde. Iar dacă acea emoție e transpusă în versuri, poate găsește reverberație și în sufletul altcuiva, unui cititor. Încă se mai scrie, deși alții care s-au născut în acest secol, apelează deseori la podcasturi. Probabil că încă o jumătate de secol, se va apela, totuși la scris, în fond și mesajul vocal, scriitorul îl poate transforma în scris, cartea poate însoți cititorul, oriunde, fără să se întrebe dacă are semnal.

Teodor S=r=cu]Com=nescu Cine să mai scrie azi epopee?

1. Provocatoare tema anchetei!

Cine-i dictează oare scriitorului genul literar pe care să și-l supună în scrierile lui? Desigur, povestea pe care o are de spus, trăirea, sentimentul, ideile ca un vortex din mintea scriitorului, sau relația cu semenii imaginari sau presupuși acțiunii în trăire... îi vor converti discursul în direcția eliberării de încărcătura motivațională.

Cine să mai scrie azi epopee? Oare eroii s-au ascuns sub pavăza zeilor și nu ne mai deranjează, ori curajul și dreptatea au ajuns la rang mercenar? Nici poeme nu le mai închinăm. Până și poemul și-a pierdut din liniile estetice, devenind adesea un discurs liric ambiguu pe diferite teme (poeme cât un haiku). Câți oare dintre scriitorii de azi s-au suspus/ s-au mulat expres pe ca tegoriile estetice subordonate stilisticii, (unora, acest domeniu al stilisticii și pragmaticii fiindu-le ingenuu străin). Și nici nu e, obligatoriu, sarcina sau datoria lor. Povestea, emoția, eliberarea gândului sunt prioritare, și astfel se naște opera.

Granițele dintre genurile și speciile literare s-au estompat (James Joyce ne-ar putea preda oricând o lecție de estetică literară în acest sens), ele „fiind reperabile doar la analiza în retortă”,

Anchet[ Neuma

www.revistaneuma.ro cum ar spune-o George Călinescu. Delimitarea se realizează doar din rațiuni de exegeză, aservite mai mult ucenicilor, aspiranților la poarta culturii și literaturii. Poate că prea mult s-a bătut monedă și în programele școlare pe aceste categorii estetice, în detrimentul dezvăluirii miezului artei, al creației în sine.

Secolul vitezei a accelerat ritmul și valul celor care scriu (și acesta nu e un lucru rău (sic!), când te gândești că până 1989 în „paradoxalul nomenclator” al meseriilor nu exista această profesie, decât cea de „scriitor de vagoane”), așa că prea puțini se așază la masa de scris, acest lucru îl fac spontan, din mers, pe genunchi sau dictând aparatelor sofisticate povestea lor. Se scrie foarte mult, și-n orice gen și specie literară, mai mult la vedere, virtual, decât în modul clasic. Încă nu știm și nu putem să cenzurăm unde va duce acest gen de discurs, care din partea multora se vrea unul literar. Oricum, timpul va cerne valorile mai devreme sau mai târziu.

Mă bucură faptul că se vede un reviriment înspre promovarea romanului, și nu neapărat a bestseller-ului. Genul dramatic este oarecum în acest moment în suferință. Comedia și formele ei mai desuete încă e dorită, dar nu există susținere materială/ financiară și nici mijloace adecvate de promovare (am ajuns până la „cultură-n șură” din dorința de promovare). Mizez în viitor pe discursuri lirice trecute prin furcile caudine mai noi, arzând, fie până la absurdul metaforei, fie spre metafora absurdului, un dadaism al expresiei săgetate de „inteligența artificială”, o limpezire a povestirilor într-un epic verosimil, dar și intelectivafectiv (sper să nu cadă pradă religiozității forțate).

2. Ca autor, aș putea să mă autopersiflez: „Aș fi vrut să scriu romane.../ Muza mă-ndemna concis/ Să rămân la epigrame,/ Că tot n-am prea mult de scris!” sau „Am să mor cu un regret/ Că n-am fost nicicând poet,/ Stau pe un dram de umor/ Ca bun versificator.”

Profesând aproape un sfert de secol ca dascăl de „limba patriei”, rutina m-a obligat să parcurg drumul istoriei, criticii și teoriei literare. Așa că primele trei cărți aparțin acestor categorii estetice. Poveștile pe care le purtam în suflet încă din copilărie nu puteau să rămână acolo ascunse, ulterior m-au condus la rea lizarea a altor trei cărți de proză scurtă. Poate că poveștile/ povestirile care încă sunt pe „depenele” voi reuși să le fac mosoare.

Dacă lectura viitoarelor cărți îmi va stârni interesul, nu-mi voi opri condeiul în a aprecia valoarea lor întru susținerea breslei.

Promit că o să-mi ascult și Muza, uneori cârcotașă, voi sta cu ea la sfat în posibilele discursuri lirice sau cel puțin mă voi plimba cu ea și pe acest drum, cu mâinile la spate, asemeni unui septuagenar.

Cosmin Andrei Tudor Cartea va fi întotdeauna la putere 1. Pentru a răspunde cât mai ușor la prima întrebare voi împărți publicul în două părți vădit inegale: un public avizat și un public neavizat. Întrucât balanța cantității se înclină spre cea de-a doua categorie și genurile cărților consumate de aceasta vor înclina spre un anu-

62

Nr. 1-2 (75-76) 2024

mit tip. În cazul acesta avem și o extremă: există, din nefericire, și un public pentru care cartea în sine este desuetă (și nu sunt puțini cei care cred asta). Pe de altă parte, în rândul publicului așa-zis neavizat se află totuși și cărți „la putere”, dintre care locul multora s-ar afla la gunoi, dar nu m-aș îndura totuși să le găsesc locul acolo, datorită formei pe care o au și pe care o apreciez. Aș pune în această categorie de cărți „la putere” următoarele: cărțile de dezvoltare personală (de parcă ne-am putea dezvolta și impersonal citind o carte), cărțile de parenting, autobiografiile sau cărțile unor oameni publici extrem de cunoscuți, care nu au nici măcar o legătură tangențială cu scrisul, dar sunt cumpărați en gros de oamenii care îi admiră (nu cu foarte mult timp în urmă a apărut o astfel de carte și librăriile erau pline cu ea). Aș mai pune în această categorie și biografiile romanțate, care sunt la modă acum. Unele edituri chiar au colecții special dedicate acestui gen. De regulă, aceste cărți sunt despre oameni extrem de cunoscuți, dar nu și extrem de înțeleși/studiați. Oamenii le cumpără pentru că au auzit de cutare om de pe copertă (sunt cazuri, nu zic că este o regulă). În acest caz există totuși și multe excepții (Bucuria vieții, de pildă). De aceea nu aș trece genul împreună cu celelalte menționate anterior. Genul se bucură de popularitate și în cazul publicului avizat. În rândul acestuia din urmă, cărțile „la putere” cred că sunt aceleași dintotdeauna. Se vede acest lucru și prin premiile care se dau anual. Din păcate, prea multe edituri se lasă educate de către publicul lor și prea puține care mai încearcă să-și educe publicul.

2. Voi aborda literatura așa cum am făcut-o și până acum. Voi continua să scriu poezie, proză și teatru. Ocazional și eseu. În viitorul apropiat, cred, voi merge pe același făgaș, impregnându-mi scrierea cu motive mitico-religoase. Temă care mă interesează de peste cinci ani și care continuă să mă fascineze, mai ales când dau de interpretări hermeneutice diferite pentru același subiect.

Nu cred că aș fi în stare să abordez unul dintre tipurile de mai sus. Ce mi-ar plăcea să abordez și, din păcate, nu sunt capabil, este literatura pentru copii. O găsesc fascinantă, dar imposibil de practicat pentru mine. Cel puțin acum.

Chiar dacă cifrele de afaceri pentru piața de carte se datorează în mare parte cărților „la putere” de mai sus pentru publicul neavizat, este și acesta un lucru bun: mai există încă un cult al cărții. Într-un veac în care piața de carte nu poate concura cu piața de film (să nu mai spun că în țara noastră nici măcar nu se poate apropia de piața de flori), sunt convins totuși că va fi întotdeauna la putere (s-au păstrat manuscrise din Republica lui Platon și s-au pierdut ele filme recente).

Adrian }ion Noile forme de investigare a realului Desuete sunt toate genurile de scrieri care se cramponează în canonul clasic, fără să se înscrie pe orbita inovațiilor, a surprizelor tematice sau structurale. Scriitura în sine le poate salva prin ingenuitatea, originalitatea stilului, coloristica limbajului, dar nu e suficient să fie promovate în rangul întâi al literaturii. Interesul se

63

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Anchet[ Neuma www.revistaneuma.ro

îndreaptă spre noile forme de investigare a realului, conjugate cu ritmul, aspectele noi de viață și sensibilitatea timpurilor pe care le trăim.

După câtă poezie se scrie astăzi, la noi sau aiurea, s-ar părea că poezia e genul răsfățat, privilegiat, predominant. Regina artelor și-a redobândit necesitatea ființării în actualitatea tuturor dezastrelor sociale. Asta în ceea ce privește scrierea ca dorință de a comunica prin vraja metaforei. Poezia se scrie ușor.

Nichita se lăuda că scrie șapte poeme într-o seară. Cu receptarea avem o problemă. Cititori necircumstanțiali de poezie sunt puțini. Cei ce mai au boala cititului plonjează, de obicei, în roman, în texte de mare întindere și largă respirație, în cunoașterea unor lumi de semne și realități supuse unor analize atente, cuprinzătoare. Cititorul de romane e un ins bovaric, marginalizat sau chiar respins de agresivitatea realului. Dar la fel de ușor, chiar mai ușor, se poate refugia insul problematic în lumea fictivă a filmului și aici concurența între arte devine acerbă, necruțătoare pe spații întinse de receptare a ofertei amăgirilor.

La concurență cu romanul se află, de o bună bucată de timp, eseul și comentariul eseistic pe marginea unor succese majore din sfera culturii globalizate. Un fel de reiterare a modelelor. În teatru, prevalează adaptările după nuclee reprezentative literare sau filmice. Adică dramatizări mai mult sau mai puțin reușite după cărți fabuloase sau filme celebre. Niște forme de reeditare a unor succese. Originalitatea e doar în montare, în felul regizoral de a citi sau de a reciti textul. Creații artistice atinse de comoditate în gândire și mediocritate în reprezentare scenică. Artele interferează și se combină reciproc. De cele mai multe ori, produsul obținut e un hibrid artistic văzut ca sincretism ce vizează succesul de casă.

2. Tot vreau să mă las de scris, dar nu reușesc. Fanfaronada scrisului îmi repugnă. De aceea caut strategii de camuflare. Îmi proiectez mental tot alte relații cu cuvântul. Îndemnuri ce avortează subit. Înainte de a-și arăta virtuala eficiență. Provocările vin peste mine în cascade. Mă copleșesc adesea. Cedez. Și mai scriu o recenzie, o cronică de teatru, un mic eseu. Ele îmi dau sentimentul că sunt necesar, că ceea ce scriu folosește cuiva, adică nu scriu în zadar, pentru zarea pipernicită a neantului. Și amân sine die proiecte grandioase de proze sau scenarii (de teatru sau film) ce ar fi putut să fie și nu mai sunt. Sau vor fi? De poezie am divorțat de mult timp. Nu am obrăznicia cerută pentru a proiecta în imaginarul poetic metafore explozive, în stare să taie respirația cititorului. Vreau să cred că mă vindec prin cuvânt.

Marcel Vi[a Poezia nu stă prea bine Cred că genurile cele mai căutate ale timpului nostru sunt ficțiunea pentru tineri (o piață în continuă creștere, ceea ce ne arată că de fapt tinerii citesc mai mult decât se crede), fantasy, science fiction, ficțiune distopică și post apocalitică (ecranizări multe), eco ficțiune, memorii și autobiografii, thriller și mister (acest gen de romane se ecranizează constant, cărțile acestui gen sunt în special transformate în seriale de succes), iar factorii care influențează preferințele pentru aceste genuri par a fi tendințele culturale și societale, experiențele și interesele personale, și nu în ultimul rând marketingul și promovarea media a lucrărilor din aceste genuri, ecranizarea lor.

Genuri desuete cred că au devenit romanele epistolare, western-urile, poate chiar romanele de groază gotice, deși din acest gen am văzut recent ecranizată ,,Căderea casei Usher“, totuși cărțile acestea nu prea mai sunt chiar atât de citite, iar vinovate ar putea fi schimbarea valorilor și intereselor societății, apariția constantă de noi genuri și subgenuri și nu în ultimul rând (poate chiar în primul rând de fapt) ar fi impactul rețelelor de socializare asupra obiceiurilor noastre. Nici poezia nu stă prea bine, deși se scrie multă poezie bună puțină lume o citește, dar adevărul este că niciodată nu a stat bine în sensul acela de a avea un public numeros.

Urmăresc topurile realizate de către diferite edituri, sau cărțile ascultate cel mai mult pe aplicația de audiobook-uri pe care și eu o folosesc de vreun an, și cam așa văd să stea lucrurile.

Eu prefer să scriu poezie deocamdată, însă mă tentează să scriu și roman, iar genul pe care l-aș aborda ar fi, cred, autobiografic, precum în poezia publicată până acum, dar m-aș vedea scriind și ceva mai hard, poate un roman post apocaliptic, însă într-un mod cât de cât artistic, inteligent, original, pentru că avem deja și în li-teratura română exemple de romane eșuate din acest gen, în care autorul a furat idei din filmele americane și le-a pus cap la cap.

Nu aș scrie niciodată genul acela de cărți siropoase, sau motivaționale, care din păcate prind destul de bine la numerosul public care folosește ,,gen” la modul acela enervant, din două în două cuvinte, iată aici pe final o mostră: ,,gen eu citesc de toate, dar gen nu îmi place poezia lui Marcel Vișa”.

Puncte de vedere www.revistaneuma.ro

64

Nr. 01-02 (75-76) 2024

Confesiuni pe timp de r[zboi, cu speran\e de pace deLiA bodeA JACob m emigrat în Israel acum aproape patruzeci de ani.

Din primele zile am înțeles că această țară binecuvântată de Dumnezeu este un cuib măcinat de contraste, sub amenințarea permanentă a războaielor, o rană dureroasă cronică. La început mi-a fost foarte greu să-mi înțeleg destinul, să simt că aparțin acestei lumi atât de fascinante pe de o parte, dar în multe privințe atât de diferite. Și totuși, încetul cu încetul după ce m-am apropiat de locurile ei legendare, de oamenii ei harnici, plini de viață și de căldură (oameni care se auto poreclesc „țabari”, în ebraică semnificând fructul de cactus țepos pe dinafară dar cu interior dulce sau așa cum îmi place mie să-i numesc, „oameni dintr-o bucată”), după ce mi-am crescut rădăcini noi paralele cu cele românești care m-au definit ca om și cărora le-am rămas profund credincioasă, după aproximativ doi ani de acumulări complexe, am început să mă simt devotată acestei țări și să-i înțeleg valorile chiar dacă de multe ori contrastele ideologice mă tulburau și mă nedumireau. Mi-a luat ceva timp să înțeleg acest amestec de culturi și mentalități care se împletesc formând o națiune nouă, tânără, plină de vigoare și de încredere în propriile forțe și calități, dornică să existe și să ofere un viitor sigur următoarelor generații. Ne-am educat cei doi copii, fiu și fiică, în spirit românesc dar, în același timp, în spiritul patriotismului și al devotamentului față de Israel și israelieni. În ciuda îngrijorării inerente, amândoi au efectuat serviciul militar ca și combatanți, (fiul ca și comandant de tanc iar fiica noastră într-un detașament de geniști), iar noi ca părinți i-am sprijinit și încurajat. Chiar și acum în aceste zile tragice pe care le trăiește Israelul, fiul nostru este mobilizat în Aza ca medic al unui detașament de tanchiști. Și-a lăsat acasă soția copleșită de stres și doi copii (un băiețel de zece ani și o fetiță de treisprezece) care ar dori să trăiască liniștit și normal. Deși suntem optimiști și încrezători, în același timp suntem devorați de grijă și de tristețe. Viața tuturor, de fapt, chiar dacă aparent se desfășoară după o oarecare normalitate și rutină, s-a dat peste cap după acea dată malefică de 7 Octombrie.

Au trecut mai bine de trei luni de la lovitura tragica și fără precedent pe care a primit-o țărișoara noastră. Șocul a fost dezastruos nu numai pentru noi toți ci și pentru întreaga omenire. Depășea orice imaginație legată de cruzime, agresivitate și ură. În primul rând, nimeni nu a înțeles cum a fost posibil. Unul din lucrurile pe care le-am admirat aici în Israel, (încă mai cred în această capacitate legendară) este inteligența israeliană, serviciile de informații, motivația armatei de apărare, devotamentul soldaților, pregătirea profesionistă a celor care o conduc. Și totuși nimic nu a împiedicat intrarea pe teritoriul țării noastre a miilor de teroriști antrenați să semene, cu o cruzime incredibilă, prăpăd și moarte în rândurile populației civile.

Televiziunea israeliană, pe bună dreptate, ca să nu adâncească disperarea, zbuciumul și depresia populației, a cenzurat imaginile devastatoare pe care le-au filmat tocmai executorii, în

A

vanitatea lor distrugătoare, ca un trofeu al victoriei. Incredibil.

Au filmat plini de mândrie propriile acțiuni.

Secvențele video nu au ajuns la publicul larg dar cei care au avut acces la aceste imagini, după cum relatează ei înșiși, sunt traumatizați pe viață. Am văzut filmată reacția membrilor din parlamentul israelian care ieșeau din sala de vizionare, unii plângând în hohote, alții aproape pierzându-și cunoștința sau retrăgându-se într-un colț pentru a vomita. Chiar fără să vezi, este destul să știi din interviurile celor care au fost martori și au supraviețuit ca prin minune măcelului sau din ceea ce povestesc jurnaliștii care au avut acces la aceste înregistrări, ca să fii îngrozit și traumatizat.

Oare cum voi putea găsi iertarea de care sufletul meu are atâta nevoie? Și dacă totuși voi găsi puterea aceasta, cum o voi împăca sentimentului puternic al vinovăției față de specia umană căreia îi aparțin? Privesc neputincioasă această zguduitoare nebunie pe care o simt paralizantă în toată ființa mea. Dar oare nu este și nebunia noastră a tuturor? Cum vom putea pune stavilă urii care înnebunește o planetă întreagă? Cum vom putea răspunde cu dragoste și înțelegere atât de adânc prăbușiți în beznă? Eu cred și sper că lumea întreagă se va trezi din amorțeala ei egoistă, că va putea privi adevărul cât mai obiectiv posibil, fără să fie orbită de manipulații, de prejudecăți și interese meschine.

După acea dată, două săptămâni am fost complet paralizată sufletește ca de altfel majoritatea compatrioților mei. În afară de graba cu care am vrut și noi să contribuim cu ajutoare și donații, aveam senzația că am încetat să respir, că viața mea s-a terminat și oricum nu are nici un sens. Apoi încetul cu încetul am înțeles că apatia, această „sinucidere sufletească”, nu ajută familiei mele, nu ajută anturajului meu și am făcut eforturi să-mi revin. Pentru mine muzica și în special scrisul sunt terapeutice pentru că mă ajută să-mi spun gândurile, să-mi exprim sentimentele și în felul acesta să-mi păstrez identitatea, să mă găsesc pe mine însămi și să am puterea de a primi durerea. Primul lucru... am scris un articol, („Israel pe timp de război... pâlpâiri de lumină în beznă”, în care nu am ezitat să descriu concret măcelul incredibil despre care mas media vorbea prea puțin sau deloc), pe care l-am publicat într-un cotidian din Cluj și l-am răspândit tuturor prietenilor, cunoștințelor din străinătate, prin Facebook sau Wats App. În contextul declanșării acelui val internațional violent și amenințător de ură, articolul meu a avut un impact foarte pozitiv. În continuare, o prietenă din România a ținut neapărat să-l traducă în limba engleză pentru a fi înțeles și în alte colțuri ale lumii.

Desigur, intervenția mea este un firicel de nisip într-o mare grea și amenințătoare dar poate că totuși semnificația contează mai mult decât proporția.

Acum după mai bine de trei luni, când cu toții vedem dezastrul și iadul dezlănțuit în Aza, când peste o sută de ostatici, (sper să fi rămas cât mai mulți în viață), așteaptă să fie eliberați, când zilnic cad în luptă soldați israelieni, (nu numai evrei ci și

65

Nr. 01-02 (75-76) 2024

Puncte de vedere

www.revistaneuma.ro

creștini, druzi, beduini), când televiziunile răspândesc în toată lumea imagini apocaliptice cu cartiere întregi rase de pe fața pământului incluzând în asta și mulțimea de victime colaterale, oricât de optimiști am dori să fim, o mulțime de întrebări, de nedumeriri ne copleșesc. Imediat a doua zi, când Israelul a răspuns atacului terorist cu bombardamente masive în vederea distrugerii depozitelor de armament și anihilării cuiburilor teroriste din Gaza, în întreaga lume au avut loc demonstrații pro palestiniene iar în unele cazuri, paradoxal și trist, chiar pro Hammas. Din păcate, nu numai reprezentați ai lumii musulmane și-au exprimat în mod violent solidaritatea ci și oameni aparținând altor religii, altor ideologii, prizonieri ai preconcepțiilor, s-au lăsat duși de val și au răspuns manipulațiilor și speculațiilor interesate, ștergând cu buretele cu prea multă ușurință genocidul devastator consumat doar cu o zi înainte. În timpul bombardamentelor israeliene chiar și după stabilirea încetării temporare a focului, mii de rachete zburau dinspre Gaza spre așezările israeliene, provocând pagube și teroare. Norocul este că Israelul se poate apăra împotriva acestor atacuri prin acele „kipat barzel” (iron dom) iar populația este educată să intre în adăposturi.

Opinia publică mondială se grăbește să judece fără să înțeleagă complexitatea situației din zonă. Nu încerc să acopăr marile greșeli ale guvernului israelian dar văd cu tristețe reacția oarecum paranoică, demonstrații pro palestiniene în toată lumea, de fapt în contextul actual, pro teroriste. Dacă aceste demonstrații și manifestații s-ar fi produs cu câtva timp înainte de acea dată fatidică, aș fi înțeles. Dar după? Mă întreb cum poate lumea să compare victimele de război ca urmare a bombardamentelor cu un asemenea genocid de o cruzime fără precedent? Nimic, absolut nimic nu îl poate justifica. Și totuși, constat cu tristețe că prea multă lume, și nu numai din rândul fundamentaliștilor islamici, a pierdut proporția, reacția ei devenind îngrijorător de virulentă.

Plină de îngrijorare, mă întreb dacă acest guvern toxic ce conduce Israelul în ultimii ani, va putea corecta dezastrul în care ne-a înfundat prin aroganța și incapabilitatea/lipsa lui de capacitate lui? Nu sunt politiciană, nu am aceste afinități dar nu pot să nu văd că multe decizii se întorc parcă împotriva noastră. Oare punând toate reacțiile pe seama antisemitismului (care, din păcate, profund și periculos înrădăcinat, există de secole ), putem fi absolviți de responsabilitate? Multele greșeli, omisiuni, egoisme, false direcționări cauzate de interese personale ne-au adus în pragul colapsului. Desigur, va lua ceva timp, dar sunt convinsă că această demonică experiență fatală va învăța Israelul să supraviețuiască unit, păstrându-și valorile democratice și umane. Întreaga lume, după opinia mea, are de învățat și ar trebui să se trezească. Pericolul de a fi mânat de val în spiritul unei turme dezlănțuite ce calcă în picioare valori, afectează întreaga omenire.

Ce prețuiește trecerea noastră efemeră pe acest Pământ dacă ne pierdem credința în bine, în iubire și iertare? În orice beznă se poate întrezări breșa de lumină iar măsura în care aceasta se lărgește depinde de contribuția mică sau mare a fiecăruia dintre noi. Ce rost are să frecventăm biserici, sinagogi sau moschei dacă în același timp ne lăsăm târâți în desconsiderare, ură și violență?

Ce va deveni bătrâna Europă, leagănul de cultură și civilizație? Ce se va întâmpla cu Israelul, cu această țară minunată, cu oamenii ei destoinici? Indiferent de politicieni, de conflicte, de păreri și controverse, Israelul este singurul colțișor legitim din lume unde împreună cu celelalte etnii respectate în mod egal și democratic, evreii pot trăi cu adevărat la ei acasă.

Proteismul reflec\iei SAVu PoPA onstatam și cu alte prilejuri, când aduceam în discuție poezia tânărului Cosmin Andrei Tudor, faptul că imaginarul său poetic pendulează, grație unei sensibilități poetice, pregnante, între ludic și apolinic, între mirare cotidiană și miraj ideatic. Cu fiecare nouă apariție, Cosmin se înscrie într-o regularitate editorială de la care nu va abdica prea curând, căci, își încearcă mâna și abilitatea în genuri diverse, cum ar fi teatrul istoric, nuvelistica sau, dacă am înțeles bine, pregătește și un roman. Acest proteism cultivat cu perseverență și fler artistic-intelectual îi oferă tânărului scriitor posibilitatea de a atinge o paletă de registre tematice, afective sau cognitive care, pe lângă diversitate și complexitate, ne dezvăluie bogăția unei imaginații așezate pe fundamente livrești, destul de solide.

Receptorii poetici ai lui Cosmin sunt mereu în alertă. Și în volumul de față, Jurnal Poetic, cele mai obișnuite contexte existențiale pot deveni pretexte ale unor panseuri meditative, încărcate de-o energie, pe alocuri solară, sau de-o solemnitate apoftegmatică, care alcătuiesc un tablou vivant al vieții ca experiență sau aventură poetică. De la un nivel al meditației existențiale, de-o acuratețe vizionară: ,,plânsul nostru/ milenar/ cu miriadele de lacrimi/ a făcut până și/ spinii să înflorească” (Poem III) se face trecerea la existența domestică, într-un tablou rutinier, redat printr-o tehnică a detaliului care surprinde melanjul dintre prozaic și afectiv: ,,eucitesc spengler/ câinele- doarme sub biroul/ unde citesc/ ea- citește quo vadis?/ pe canapea/ pisica- la fereastră/ ascultă melancolică/ ploaia” (Moment).

Poetul manifestă, adesea, o curiozitate atinsă de fiorul reflecției sau al insolitării joculare vizavi de resursele de poeticitate, inepuizabile, aflate în subsidiarul realității cotidiene: ,,un oraș în care/ doar monoxidul de carbon/ se mai simte/ liber” sau ale unei realități înzestrate cu certe valențe intelectuale, decantate în expresii memorabile, atinse de un suflu de gravitate ludică: ,,sunt legat/ covalent/ de graiul românesc” (Poem XI), ,,viața-/ acest blitzkrieg/ asupra morții” (Poem XII).

Poetul nu încearcă să ofere dezlegări poetice de enigme neliniștitoare, nici nu își dă arama emfazei, încercând să obțină răspunsuri acolo unde lucrurile sau ideile scapă de sub controlul rațiunii. Notația sa pendulează între franchețea cea mai deplină și insolitarea sau reflexivitatea cea mai tumultuoasă: ,,pe aceeași notă:/ o veșnicie într-un cazan/ cu smoală/ este mult mai calină/ decât o zi în lume” (Poem XV).

Adesea, în arte poetice, miniaturale, excelează Cosmin. Într-o concentrare ideatică, esențializată, intens expresivă, regimul sapiențial conferă un aer enigmatic definiției travaliului poetic: ,,poezie/ este atunci/ când te îneci/ într-un râu secat” (Poem LI).

Sunt mai multe registre sau variații de temperatură poetică de-a lungul acestui jurnal poetic, aparent limitat doar la o suită de notații care urmează cronologia unui cotidian angrenat în derularea sa imperturbabilă. La tot pasul însă stă de strajă un spirit al interogației retorice: ,,mănăstire/ pe care piatra/ a crescut/ cum crește mușchiul/ pe trunchiul copacilor/ ce să-nsemne asta?” (Poem LIX). Suișurile sau coborâșurile de stări, de anamneze sau de observații directe, pendulările între dojazele metaforice, de o intensitate mai mare sau mai mică, duc la o anumită relativizare a perspectivei, la un anumit histrionism al gravității existențiale, fapt care ar duce, nu de puține ori, la o persiflare a unui fond solemn, mult prea fatalist. De aceea, în majoritatea acestor panseuri are loc, adesea, o înseninare sau îmblânzire a unor puseuri de isterie sau de emfază gratuită. Rezultatul rezidă într-o serie de constatări atinse de un soi de resemnare stoică, cu destule accente grave sau amar-sarcastice: ,, a distruge și a crea/ sunt sinonime./ nu a distrus dumnezeu/ liniștea perfectă, absolută/ nimicul perfect și absolut/ pentru a face lumea aceasta/ gălăgioasă și relativă?” (Poem XIX).

Un jurnal poetic în care existența surprinsă pare a fi un câmp minat, plin de neînțelesuri care, sub lupa sensibilității poetice, ,,se schimbă-n neînțelesuri și mai mari”.

C

Pornind de la o carte

66

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Un gând la Marea e frumoas[ ca tine eLinA AdAM Din splendoarea Mării Chinei de sud se va naște poezia. Atât doar și e de ajuns. Pun cartea în picioare, ca și cum aș expune un tablou și mă așez la o distanță confortabilă ca pentru contemplare. Două ființe la o oarecare distanță. Nici albastrul zilei, nici huruitul îndepărtat al orașului, întrerupt de cântatul legănat și familiar al guguștiucului, nu mă fac să îmi ridic ochii de la tabloul copertă.

Doi. De bună voie, complici. El, nesilit de nimeni, se dezbracă și mi se oferă privirii. Știe că acoperământul nu-i mai folosește la ni mic. Iată-mă, în frumusețea mea originară.

Privește-mă. Îmblânzește-mă.

ascunse, prin care lumina pătrunde cu precizie de laser și desparte mintea de inimă, vizibilul de invizibil, dreptatea de iubire.

Percepția se modifică pe măsură ce îmi deschid simțurile.

O coborâre în adânc. Al meu și al lui.

Aproape ca într-o oglindă. Marea se frământă ca oamenii. Nimic nu ne desparte și totuși, de ce îmi este teamă? Din splendoarea Mării Chinei de sud se va naște poezia. La început e căutare, comparare, cercetare.

Rezistență. Zbucium. Unde să fac trecerea?

Unde?

Tac. Am fost de acord să particip la acest experiment. Știu că nu există un echilibru de forțe. Nu este singur. Cu el, o infinitate de ființe invizibile, născute din cuvintele gând, cuvintele vibrație, cuvintele senzație. Trăiri.

Ele, fremătânde, niciodată statice, imobile, mereu pulsatorii, unde propagându-se până departe, multiplicându-se atât cât memoria inimii va dăinui.

Atingerea coperților cartonate ale carnetelor avea o nouă senzuală. Când le ținea în mână, ținea toate amintirile adunate în interiorul lor. Acolo, înăuntru, în universul în care se poate pătrunde doar prin lepădarea de simțurile comune, plonjând în cele ale inimii: și apa inundă toate cavitățile până ce devine fluidul vital care permite accesul la toate trăirile de până atunci ale omenirii, cu toată istoria și amintirile lor, până la mit. O căutare care poate aprinde, care poate lumina, până la aflarea esenței.

Nu le văd, ci le simt. În imensitatea de apă care ondulează universuri lăuntrice,

De cele mai multe ori ne stăpânește frica, frica de a nu fi la înălțimea așteptărilor,

a rigorilor, frica de nu fi mereu ... la timp, ori tocmai această plonjare ne scoate în afara timpului limitat, încorsetat, și ne dă șansa adevăratei libertăți. Cine suntem? Cât de bine ne cunoaștem? Un joc al contrastelor, al lui alb și negru înveșmântat în verdealbastru, albastru-verde-turcoaz, absint-azu riu, mare-ocean, mare-ocean...

Poate că frica este cel mai mare dușman al nostru. Sau neîncrederea. Ori renunțarea.

Văzul, în schimb, este cel mai mare dar. Iar poezia, această ființă a golfului, înveșmântată în rochie verde de mătase, cu chipul fin ca pudra de perle, strălucind însuflețitor la lumina-flacără a iubirii, merge pe apă ca pe uscat.

O vezi uneori la brațul unui bărbat tânăr, despovărat acum și liber, cunoscător al tainelor, călător perpetuu, scriind pe valuri viața, cel mai frumos poem. Albastrul clipei ne învăluie pe amândoi, dar nu pentru a ascunde ceva, ci pentru a ne proteja, ca într-o cochilie, un uter primordial al frumuseții.

Mă ridic și fac un pas înspre el. Mă recunoaște și îmi zâmbește: marea e frumoasă ca tine...

Deasupra unui ora§ poetic (Reflecții legate de antologia Filialei București-Poezie, 2023)

Any drăGoiAnu 72 de suflete fac mici acrobații/ noapte de noapte/ cel dintâi care a descoperit „formula” desprinderii lansează chemarea/ m-am întrebat cândva dacă Dumnezeu i-a vorbit imediat după rugăciunea de seară sau ziua în mijlocul orașului ca lui Moody/ între stațiile de tramvai/ la -20 de grade C sau prin ploaie/ detaliile nu contează prea mult noi îl ascultăm de fiecare dată începe cu un cântec în limba lui W.Shakespeare/ ne înălțăm ușor / un dans poetic programat/ ne cunoaște pe fiecare în parte/ doar purtăm numele orașelor natale/

ca într-o piesă de teatru eu vorbesc despre răpire ceilalți își deșiră poveștile pe cer până întunericul se fragmentează suntem poeții altui veac furtunos/ de ce să nu recunoaștem/ politică/ afaceri/ înjunghieri stradale/ suferința nici nu ne este băgată în seamă/ iar desprinderile par trucaje eu nu caut scuze pentru 72 de suflete care au reușit un salt uriaș/ nici laude/ vin cu un adevăr/ ne-a ales Dumnezeu pentru un zbor comun și de câte ori veți răsfoi această carte veți afla că suntem Fiii și Ficele Harului

67

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

Gabriel Chifu, Marea carte a uit[rii eVeLyne Croitoru

O carte bună nu are niciodată sfârșit. - R.D. Cumming

răim într-o societate obsedată de probleme de tot felul, economice, politice, tehnice, psihologice, morale. O societate frământată, în care literatura - acest spațiu al nobleții – poate rămâne un reper prin ea însăși, adâncindu-se în ceea ce reprezintă propriile-i esențe, una fiind cunoașterea și respectarea puterii adevărului. Contribuția scriitorului la revelarea acestei necesități reprezintă forța ei de înnobilare, puterea ei purificatoare, salvatoare, un demers necesar al spiritului uman. Ființă a universului, scriitorul este ochiul existențial, vocea timpului, arderea, litera intimă a omenescului. Investindu-și prin întreaga sa ființă creatoare convingerile cele mai profunde, scriitorul atinge sufle tul și modifică/ridică la nivelul maxim prin ceea ce creează - conștiința cititorului.

Romanul lui Gabriel Chifu, Marea carte a uitării, apărut în 2022 la Editura Cartea Românească, un volum cu un titlu captivant, ce produce emoție și provoacă cititorul de la prima pagină, romanul spuneam, poartă amprenta unui trecut recent, încărcat până la sufocare de o ideologie brutală. Forța tulburătoare cu care Gabriel Chifu abordează tema alienării omului supus unui regim opresiv, tema vieților distruse, a dominației nefaste a banului, a suferinței - pe de o parte temeritatea și acuitatea cu care pătrunde în miezul lucrurilor - pe de altă parte toate acestea împreună dau cărții sale o dimensiune universală. Autorul propune coordonate analitice ale existenței umane pe care le transformă în literatură – litera tura ca formă a conștiinței, ca devenire a acesteia. O face cu forță de sugestie spe culativă, cu elemente din concret, purtătoare de semnificații majore și cu forme de libertate imaginativă.

Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale, petrecute într-un oraș aproape imaginar tratează - așa cu sugerează autorul chiar din acest subtitlu - o poveste întinsă pe două generații,

T

povestea a trei familii dintr-un oraș de la malul Dunării – situat într-un pliu al fluviului care face aici un arc de cerc și mărginește pitoreasca așezare pe trei dintre laturile sale, oraș binecuvântat cu o climă plăcută și o înfățișare îngrijită. Atestat încă de pe vremea romanilor, orașul a beneficiat în timp de sistematizarea unor ingineri faimoși precum Petrache Poenaru.

Povestea noastră începe într-o noaptea de noiembrie a anului 1961 când stomatologul Slobodan Stoianovici, om cu mintea ascuțită, și cu capul pe umeri, este arestat cu brutalitate pentru posesie ilegală de aur, sub ochii înspăimântați ai soției sale Olimpia și ai fiicei, Dajana. Așa, abrupt, începe iureșul evenimentelor cu consecințe tragice pentru toate cele trei familii prietene: Stoianovici, Bazil și Aurelia Costea și Maria Teodorescu. Cu toții se confruntă cu perioada tulbure pe care o trăiesc, o perioadă care a distrus din temelii valorile și a impus brutal o nouă ordine socială. Traseele celor trei familii se intersectează, dar nu benefic, ci dimpotrivă, aduc suferință, deznădejde chiar.

Copiii lor eșuează, fie social, fie psihologic; unul dintre ei, Mateiaș Costea, moare împușcat în încercarea de a trece fraudulos granița înot spre Iugoslavia. Noua ordine a societății influențează decisiv destinul tragic al eroilor, implicarea dominantelor sociale în perturbarea vieții fiind evidentă.

Este adevărat că rolul determinant al îm prejurărilor nu-l absolvă pe om de responsabilități. El are liberul arbitru de a acționa; modul în care gândesc și acționează personajele volumului în perioada descrisă (1961-2004) oferă cititorului de astăzi, dar și celui de mâine teme de me ditație profundă. Dimensiunea, forța de desfășurare, bogăția ideatică spectaculoasă fixează în scris nu numai tragedia umană ci și chipul unui timp; deschide perspectivele privind necesitatea de a acoperi cerințele cunoașterii adevărului social și istoric.

Romanul este o judecată de fond asu pra vieții, exprimarea unei stări existen-

țiale, stare ce se adâncește cu fiecare capitol. Viața și moartea - tulburător de apropiate - iubirile și traumele, conștiința inutilității, a neputinței, a deșertăciunii sunt, toate, elementele unei narațiuni prinse de Gabriel Chifu într-un echilibrul natural și într-un limbaj direct încărcat de semnificații în cel mai înalt grad posibil, după cum definea Ezra Pound marea literatură. Procesul de configurare, progresia capitolelor – cu dezvoltarea implicațiilor explicite sau implicite, strategia discursului epic, substanța operei – sigură atât în conținutul intelectual cât și în materialitatea formei – proiectează romanul într-o formulă transcendentă a subiectivității creatoare. Anumite secvențe au semnificații prelungite printr-o logică ascendentă până la cel mai fierbinte punct al realității – o realitate transfigurată de romancier – spre a puncta consecințele unor fapte sau ale unor atitudini.

Imaginația prospectivă a scriitorului într-o retrospectivă social-istorică duce semnificația textului spre latențe speculative nebănuite... Clasificarea în timp a capitolelor/evenimentelor se justifică prin urmărirea unei anumite ordini interioare căreia îi corespunde una exterioară, planificată și înglobată de autor în planul general al cărții. Destinul logicului față de istoric poate fi unul paralel, scopul fiind păstrarea memoriei faptelor și articularea lor într-un sistem de gândire, cel care îi călă uzește autorului sentimentele, senzațiile,

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

intențiile... Trecerea de la psihologic și moral la teoretic – sub semnul alternanței – sunt, toate, manifestări ale artei autorului de a recompune un univers mental unic într-un proces de abstractizare extins.

Cartea are dimensiunea unei călătorii simbolice, ordonatoare a sensurilor existenței omenești la un moment dat. O fâșie de viață cu personaje bine definite, contrastante și interferente, totodată; un foarte interesant echilibru al contrariilor care susține benefic structura stilistică a cărții. Înțelegerea unui timp și previzionarea viitorului necesită o perspectivă social-istorică și pentru a o creea scriitorul cuprinde în roman anumite etape de evoluție sau involuție a societății. Cu virtuți evocatoare și analitice - o fenomenologie a conștiinței/ sau, după caz, a lipsei acesteia – situația individuală este raportată la parametri sociali. Gabriel Chifu creează tipuri umane individuale, reprezentative însă pentru generația des crisă, realiste. Ele evidențiază influența factorului social cuprinzând moravuri, concepții, oportunități, vicisitudini; personajele cărții acționează și gândesc în conformitate cu statutul lor social fiind, de fapt, produsul acelor relații din societate și exprimând caracteristicile timpului.

Autorul corelează simbolistica numelor cu traseul caracterologic al eroilor.

Personaj pozitiv, Maria Teodorescu este simbolul sacrificiului pentru salvarea familiei; educată la un pension francez, sensibilă, cultivată, îndrăgostită de poezia lui Eminescu, Baudelaire și Blaga, de muzica lui Chopin și Enescu, Maria Teodorescu este soția maiorului Emanoil Teodorescu, condamnat pe viață, trimis în pusta rusească. Are doi copii, Monica și Dan. Dan evită contactul cu oamenii pe care îi consideră potențiale pericole, marcat fiind din copilărie de arestarea tatălui său; trăiește retras în natură. Monica, învingătoare în plan social, este neîmplinită sufletește. Stomatologul Slobodan Stoianovici, arestat și umilit, este dispus să facă pactul cu diavolul, deci să îmbrățișeze răul ca acțiune, să-și încalce pentru tot restul vieții propriile principii morale spre a-și salva familia. El dispune de o importantă capacitate de acțiune practică, de supraviețuire. Fiul său, Bebe, este tipul lichelei inculte, turnător cinic, manipulator, își urăște familia, distruge vieți fără scrupule, una fiind chiar a prietenului său, naivul Mateiaș, al cărui tragic sfârșit îl umple de o bucurie diabolică. Bebe urăște de dragul urii, disprețuiește pe toată lumea, apetitul pentru a face rău este

insațiabil. Limbajul oferă, o dată în plus, date despre caracterul său.

Gabriel Chifu evocă o lume ficțională (cum el însuși o definește), o lume încărcată de conflicte, racordată unui circuit social, cu un conglomerat de trăiri raportate la diferite situații – unele sublimate în idei, o lume expusă palierelor de interpretare, retrospecției, rememorării, raportată la realitate sau/și ficțiune. Descrie drame de ordin moral și material implicând deteriorarea progresivă a echilibrului sufletesc și provocând perturbarea raporturilor cu realitatea. Toate aceste drame se consumă și îi consumă tăcut pe eroi. Relația pasională dintre profesorul Bazil Costea și Olimpia Stoianovici, altminteri, buni prieteni de familie, declanșează puternice procese de conștiință, procese care le distrug în final amândurora viețile. Personajul central, Stoianovici, soțul Olimpiei, poate fi considerat un bun reprezentant al polarității bine-rău, polaritate care odată instalată duce la prăbușire prin distrugerea treptată a valorilor, prin urmare a personalității. Pendularea sa între bine și rău – bun, inițial, schimbat în rău de împrejurări și context, Stoianovici este și el sortit eșecului. Punctul de vedere al autorului este afirmat nu numai prin structura narativă, prin corelarea punctelor de vedere ale personajelor, prin logica și veridicitatea vocilor implicate, ci și prin povestea însăși. Destinele eroilor, șirul întâmplărilor din viața lor conțin și judecarea lor, cu verdicte pe care adesea și le dau ei înșiși. Prin faptele lor personajele se dovedesc falimentare psihologic și comportamental. Văduvirea de conținut a unor idealuri, schilodirea psihologică a naturii umane trezește multiple întrebări... de pildă, Slobodan Stoianovici, deși este construit ca unul dintre cele mai puternice personaje, dobândește pe parcurs aspec te tragice; tragismul lui constă tocmai în faptul că el are conștiința gravității faptelor sale, dar continuă, nu are altă cale de supraviețuire. Pierderea moralei, amplificată de conștiința stării de fapt și completată de neputința schimbării și de eșecul întregii familii, sunt, împreună, coordonatele tragediei lui Stoianovici.

Recuperarea lui Emanoil Teodorescu, do rită de Stoianovici ca o reparație morală, este târzie și inutilă: Toți îl fixează pe noulvenit, ca hipnotizați. E o liniște fără margini.

Departe, soarele asfințește în apele Dunării.

Bătrânul are o privire speriată, nu înțelege unde se află, și îl întreabă alarmat pe Ghenadi, adresându-i-se în rusește: Ghenadi, unde m-ai adus, cine sunt oamenii ăștia? O,

68

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Doamne, nu ne recunoaște! gândește soția lui și încearcă să-i vorbească cu dragoste, ca-n tinerețe, în prea scurtul răstimp cât fuseseră împreună, până să le fure, până să le distrugă comuniștii viața laolaltă [...]Dar bătrânul înalt și plăpând și istovit, cu părul alb ca neaua și cu ochii senini însă goliți de orice lumină pare să nu priceapă românește. În ceea ce privește zona dominantelor caracterologice, personajele se află la confluența unor arhetipuri ale epocii – cel al instalării influenței puterii sovietice în România cu cel al comunismului ceaușist și cu cel al perioadei post-comuniste, toate supuse grobianismului politic al timpului, la intersecția cu respectivele determinări sociale. Raportate la sistemele de valori ale timpului personajele clachează.

Tipuri sociale bine determinate dobândesc pe parcursul narațiunii alte dimensiuni, semnificative din punct de vedere al înțelegerii ansamblului, confirmând legile/racilele societății descrise și pe cele ale naturii umane.

Vocea autorului este omniprezentă, este implicată în discursul tuturor personajelor fie prin dialogul direct, fie prin monologul interior al acestora. Această componentă a structurii romanului, împreună cu stratul ei psihologic desfășoară în fața lectorului o viziune personală a societății la un moment dat. Finețea și exactitatea aproape farmaceutică a mijloacelor utilizate oferă lectorului senzația de viu, de adevărat. Structura epică, gândirea obiectivă, corelarea personajelor principale cu cele secundare, planurile real-psihologic, social și ficțional ce atribuie imaginilor multiple și nebănuite ipostaze definesc conceptul și estetica romanului.

Valoarea unei opere constă și în forța creativității imaginare, un exemplu concludent este finalul romanului, în care uitarea se așterne peste tot și toate și astfel condensarea unui conținut emoțional și ideatic semnificativ transformă prin ochiul și inima autorului fantasticul imaginativ în valoare literară. Uitarea, personificată într-un cataclism al memoriei colective este cea care încearcă să oprească/să închidă o lume mult prea încărcată de rău, oferindu-i șansa de a se autodistruge...sau poate de a-și genera un nou început... Protestul mut al autorului este aruncarea tuturor personajelor în această uitare simbolică, un eșec colectiv, un eșec al unei epoci. Un eșec de neuitat.

69

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Cartea de istorie www.revistaneuma.ro

Între politic[ §i memorialistic[ GHeorGHe LăzăreSCu olitica a fost marea pasiune a lui C. Argetoianu, dar scrisul – recent reeditat, Memorii pentru cei de maine.

Amintiri din vremea celor de ieri, Paul Editions, 2022- este acela care îi asigură posteritatea. Din activitatea lui politică rămâne imaginea omului care trece fără scrupule de la un partid la altul, pasager prin multiple demnități. A făcut parte din vreo nouă formațiuni politice (chiar mai multe, dacă ținem seama că unele dintre acestea își schimbă denumirea pe parcurs), de la conservatori la liberali, trecând prin Liga Poporului alături de Averescu, prin Partidul Naționalist al Poporului împreună cu Iorga, prin Partidul Naționalist Român cu Iorga și Maniu, prin Frontul Renașterii Naționale înființat de Carol al II-lea. A fondat el însuși Uniunea Agrară și, după al doilea război, Uniunea Națională Muncă și Refacere. Ca membru în toate acestea a fost deputat și senator, chiar președinte al Senatului, de șase ori ministru și o dată prim-ministru (dar numai pentru 55 de zile, în 1939, guvernare pe care el însuși o numea, cu autoironie, „tragicomică”).

Vorba lui Dandanache: „în toate Camerele, cu toate partidele, ca românul imparțial...” Dar, spre deosebire de personajul caragialean, C.Argetoianu este de o inteligență și de o cultură remarcabile (obținuse la Paris licența în Drept și doctoratul în Medicină). În plus, are și talent literar.

Acuzat de oportunism și de inconsecvență, Argetoianu se apăra cu abilitate: „Oameni de rea-credință m-au acuzat de inconsecvență politică, fiindcă am căutat să mă servesc de toate partidele ca să-mi ating scopul. Nu numai că n-am fost inconsecvent, dar dimpotrivă, am fost în politică de o rară consecvență.

Mi-am tras de la început o linie dreaptă și nu m-am abătut un moment de la ea.” Sprijinirea economiei agrare și asanarea finanțelor statului ar reprezenta, în declarațiile lui, această linie dreaptă. Este adevărat că trecerea de la un partid la altul se poate justifica prin dorința de a transforma în realitate o anumită viziune politică și îl credem pe Argetoianu când declară că nu a fost niciodată „om de partid”, dar s-a folosit de partide ca să-și realizeze politica. Este însă demagog atunci când clamează că „lupta” lui a avut „un caracter aproape mistic”: „am avut impresia că mă supun unei chemări, că aud glasul strămoșilor mei și că, apărându-mi moșia, îmi apăram ca și dânșii țara”.

Nu-l credem nici atunci când spune că „politica” nu l-a interesat niciodată. În fond, el nu putea trăi fără politică. Ne-o confirmă o însemnare din memorialistica anilor 1930-1931: „Vacanțele politice pe care mi le acordasem mă plictiseau. Mergeam prin cinematografe, pe la club – citeam mult, dar gândul mi se îndrepta fără să vreau spre politică. Politica e o adevărată otravă, când te-ai obișnuit cu ea, nu te mai poți lipsi de dânsa, oricât te-ar îndemna judecata să o lași.”

Aceeași pasiune atotstăpânitoare îl determină să comită greșeala care îi va fi fatală: părăsește siguranța pe care i-o oferea, din 1944, exilul în Elveția, pentru a se întoarce în țară, în 1946, la 75 de ani, sperând să intre în guvern, eventual să-i îndepărteze

P

din el pe comuniști. Nădăjduia să poată „din nou pătrunde în secretele zeilor”, dublând această mărturisire din Însemnările zilnice prin declarația că vrea să moară în patrie. Îl încurajaseră contactele avute la Paris cu Tătărăscu și cu Gheorghiu-Dej, veniți la Conferința de Pace, și, se pare, cu diplomați englezi și americani.

Cum a putut un om atât de abil și totdeauna lucid, până atunci, să creadă că l-ar putea ierta comuniștii de faptul că, în calitate de ministru de interne, îi arestase, în mai 1921, pe participanții la congresul de înființare a Partidului Comunist?! Se prefăcuse atunci chiar foarte indulgent, prelungind cu o zi sau două valabilitatea autorizației până când au reușit să sosească și participanții din provincie care întârziaseră, aparent semn de bunăvoință, dar în realitate pentru a putea să-i aresteze pe toți.

Plătind pentru naivitatea și ambiția lui, Argetoianu a fost arestat în 1950 și a murit în închisoare.

Era sincer politicianul când susținea că nu a fost „om de partid” și că nu s-a înțeles niciodată cu partidele, nici chiar cu acelea fondate de el însuși. În fond, el era adeptul unei guvernări autoritare într-un stat totalitar, modelul fiind Mussolini. Primit în audiență de Duce, era impresionat de sfatul acestuia după care „adversarul politic nu trebuie combătut, trebuie exterminat”.

Dorind dictatura, Argetoianu este prea inteligent încât să intenționeze să fie dictator: „Puterea pentru putere e un sentiment pe care nu l-am cunoscut niciodată. Nu fiindcă sunt lipsit de ambiție, dimpotrivă, fiindcă sunt probabil mai ambițios decât alții. Puterea n-a fost niciodată pentru mine un scop, ci numai un mijloc.” Obiectivul lui era să fie eminența cenușie a unui dictator carismatic, pe care să-l susțină și să-l îndrume din umbră. În toată cariera sa politică interbelică, Argetoianu se află în căutarea unei asemenea personalități. Crede că a găsit-o în Averescu, învingătorul din război, care entuziasma mulțimile. Merge alături de el, dar constată că mareșalul nu are voință suficientă pentru a deveni dictator. I-ar fi lipsit, de asemenea, un crez nestrămutat și încrederea în sine. O singură dată pare să fi fost tentat Argetoianu să devină el protagonistul. Ovaționat în 1933 de o manifestație populară la Sfântu Gheorghe, el notează: „Aclamațiile nu mai

Cartea de istorie www.revistaneuma.ro

încetează. Mă simt ca pe vremea lui Averescu, și Averescu de data asta sunt eu!” Dar ispita este respinsă.

Vizat fusese, la un moment dat, ca posibilă personalitate de mână forte, și Iuliu Maniu, dar acesta se dovedește hotărât să respecte legile și sistemul democratic. În sfârșit, Argetoianu se pune în serviciul lui Carol al II-lea, ale cărui tendințe autoritare îi dau speranțe și care, instituind dictatura regală, desființând partidele și înlocuindu-le cu Frontul Renașterii Naționale, pare să facă politica dorită de sfetnicul său. Dar acestuia i se pare că nici Regele nu are suficientă voință și nici nu-i ascultă sfaturile: „Cum foarte bine mi-a spus-o la Roma Mussolini, adversarul politic nu trebuie combătut, trebuie exterminat; hotărât să deparaziteze țara și să o curețe de lepra partidelor, Regele, veleitarul etern șovăitor, nu numai că n-a îndrăznit să extermine, dar nici măcar să combată, și s-a mărginit să provoace. De câte ori, la începutul guvernării noastre – din prima zi – am încercat să-i propun măsuri drastice, nu m-a aprobat, nu mi-a îngăduit nici măcar o încercare în sensul unor dorinți de atâtea ori manifestate [...].” Și totuși a apărut un regim care și-a exterminat adversarii politici, conform principiului învățat de la Il Duce: regimul comunist. Numai că, ironia soartei, inamicul exterminat fără milă avea să fie, alături de mulți, mulți alții, Argetoianu însuși. Vorba ceea: Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească.

O calitate a memoriilor lui Argetoianu - apărute postum sub titlul Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri - este aceea că nu idealizează câtuși de puțin realitatea istorică. Cinic și cu tendințe pamfletare, autorul fixează situații și personaje care ne dovedesc adevărul dictonului că nu este nimic nou sub soare și care ne ajută să înțelegem mai bine și epoca noastră.

Memorialistul deține arta anecdotei semnificative, din care aflăm că, de exemplu, corupția nu este o invenție contemporană.

Un înalt magistrat din provincie îl dojenea rău pe cel care venea la el cu vreun „plocon” și îl dădea afară din birou spunându-i: „Dute la dracu!” Ieșind, împricinatul se trezea în fața unei uși pe care era zugrăvit un diavol și pe care scria: „Aici e dracul”. Înăuntru aștepta un slujbaș care lua în primire plocoanele.

Sub pana scriitorului, personaje grave și importante își pierd aura în scene burlești. La sfârșitul Primului Război Mondial este primit în Parlamentul României, reunit în ședință solemnă, gloriosul mareșal francez Joffre. Elogiindu-l, generalul Coandă, președintele Senatului, greșește de patru ori, numindu-l pe invitat „mareșalul Foch”, în loc de Joffre. Din fericire, Joffre nu-și dă seama de gafă, deoarece doarme în picioare.

Memoriile sunt puternic subiective, fiind așadar adesea mai importante ca literatură decât ca document istoric, iar cu personalități precum Iorga sau Titulescu, pamfletarul Argetoianu este chiar nedrept. Un exemplu, în care Iorga devine însuși prototipul savantului distrat: când regele desemnează intempestiv un guvern Iorga – Argetoianu, rămânând puțin timp până la ora prestării jurământului, memorialistul îl însoțește pe marele istoric acasă ca să-și ia decorațiile. Savantul, dezorientat, își caută zadarnic manșetele. I le găsește Argetoianu într-un sertar, „între un volum latinesc (De Viribus) și o bucată de salam”.

Celor pe care îi antipatizează, memorialistul le schițează cu sarcasm portrete grotești. Iată un orgolios șocat: „Capul învinețit de vițel fiert, cu pătrunjel în nări, s-a făcut roșu ca un rac – piftia revărsată în fotel s-a galvanizat și, sărind în picioare, paranoicul a început să urle.”

Cel mai favorabil portret din memorii este acela al castelanei de la Mogoșoaia, a cărei sensibilitate artistică a dat palatului

70

Nr. 1-2 (75-76) 2024

brâncovenesc forma lui actuală: „Capul Martei Bibescu a fost cel mai frumos și mai inteligent cap de femeie din câte am cunoscut. [...] Vraja glasului ei era extraordinară și nimeni nu-i putea rezista; era o muzică pe care ai fi tot ascultat-o. [...] Cerebrală, migăloasă și cu aplicare în descurcarea încurcăturilor mărunte din cele cinci părți ale lumii, mintea ei limpede era o enciclopedie vie din care țâșneau evenimentele secundare, fără mare importanță în ele însele, dar care, adunate toate la un loc, constituiau istoria zilnică a omenirii.” Bineînțeles că nici ea nu scapă cu totul de perspectiva critică a memorialistului; i se constată mai ales dorința de mărire care a determinat-o să se mărite cu prințul George Valentin Bibescu, ridiculizat de pana pamfletarului.

De o mare pătrundere psihologică se dovedește Argetoianu în analiza relațiilor complexe, bazate pe seducție, dintre Regina Maria, Regele Ferdinand, Barbu Știrbei și Ionel Brătianu. Faima lui Barbu Știrbei ca favorit al Reginei Maria făcea să fie ironizat ca „Pompadouro”, dar memorialistul observă că această perspectivă ironică și reducționistă era o greșeală pe care și el o comisese când încă nu-l cunoștea bine. În realitate, scria el, personalitatea „ lui Știrbei e una din cele mai interesante ale istoriei noastre contemporane. Cine va scrie odată despre domnia Regelui Ferdinand va trebui, dacă va voi să spună adevărul, să pună mai întâi în evidență această figură enigmatică, plină de umbre și lumini, plină de contraste și de goluri și totuși de o unitate impresionantă în acțiune.” În ciuda opiniei generale că Barbu Știrbei îl influența pe Rege prin Regină, Argetoianu constată că, paradoxal, Regina acționa asupra Regelui prin Știrbei, cel care l-ar fi convins, de pildă, să facă sacrificiul personal de a accepte intrarea în război împotriva țării sale de origine, Germania: „ În realitate, influența lui Știrbei asupra Regelui Ferdinand a fost o influență directă; subjugase pe Rege cum sedusese pe Regină, și-l ferecase mai bine decât pe dânsa, căci Regele nu l-a trădat până la moarte, pe când supunerea Reginei a suferit câteva eclipse. Trebuie să fie o relativă mulțumire pentru noi toți să știm că atâtea cotituri ale politicii noastre interne n-au fost determinate prin farmecele alcovului, ci prin puterea de sugestiune a inteligenței. Căci Știrbei a fost un om de remarcabilă inteligență și, dacă n-ar fi avut nenorocul să se amorezeze o Regină de dânsul, ar fi ajuns departe.”

La rândul lui, Barbu Știrbei se afla sub influența cumnatului său, Ionel Brătianu, pe care îl considera, pe bună dreptate, „un om politic de mâna întâi” și, cu mai puțină dreptate, chiar „infailibil”.

Deci, în acest binom, Brătianu era, pe planul inteligenței, seducătorul, care conducea politica țării, influențându-i prin Barbu Știrbei pe Rege și pe Regină. Numai că, la doar câteva zile de la intrarea României în Al Doilea Război Mondial, dezastrul de la Turtucaia a arătat că Brătianu putea greși. Din acel moment, remarcă memorialistul, „raporturile dintre Brătianu și Știrbei erau cu totul răsturnate”, iar la Iași, unde se retrăsese guvernul, „Știrbei n-a mai fost agentul lui Brătianu, ci protectorul lui.”

Se pot cita multe pagini din ampla operă memorialistică a lui C.Argetoianu, ale cărei unsprezece volume cuprind mărturii negreșit indispensabile pentru cunoașterea vieții politice românești dintre 1916 și 1934 (deși se fac frecvente referiri și la perioada anterioară). Notația precisă a evenimentelor alternează cu pamfletul, cu analiza psihologică și cu descrierile de călătorie, proiectând asupra faptelor perspectiva subiectivă a scriitorului. În cazul lui C.Argetoianu, politicianul este eclipsat de memorialist, dar aceasta nu s-ar fi întâmplat dacă spectatorul istoriei n-ar fi fost și actor al ei.

71

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

|ip[tul pesc[ru§ului Blank – de la scâncetul copilului care se na§te la geam[tul inimii care înceteaz[ s[ bat[ rALuCA FArAon anumită conjunctură (dar nu întâmplarea) a făcut posibilă întâlnirea mea cu poezia lui Carmen Secere. Conjunctura a fost oarecum superfluă (lectura poeziilor sale în spațiul virtual al unei populare rețele de socializare), dar parcursul ulterior a fost mult mai serios. Îmi amintesc faptul că, entuziastă, fără să o cunosc personal, am citit elevilor mei din textele ei descoperite alandala și că puștii au fost realmente încântați, de aceea, nu de puține ori după aceea, am îndrăznit să lucrez cu elevii chiar analize literare cu texte lirice la prima vedere din volumul ei de debut, aproape fericiți, Grinta, 2018. Pentru că m-a atins profund felul ei de a scrie, tăios, lucid, dar foarte profund, cu o sensibilitate dantelată, am urmărit-o cu atenție prin toate volumele pe care le-a publicat la editura vinea, despre care am scris cronici de întâmpinare sau pe care le-am prezentat în câteva rânduri la saloanele de carte Gaudeamus sau Bookfest. Într-un fel, am devenit, spontan, cronicarul ei de serviciu, fără să îmi propun neapărat să țin o evidență convențională a aparițiilor editoriale. Evident, am și preferințe: babilon/ macii lui Monet din 2019, o carte al cărei titlu e o lecție subtilă de hermeneutică: între Babilon (limbajul alienat al lumii, în general) și macii lui Monet (limbajul poetic, tot în general), există o zonă de nișă (grafic, reprezentată de bara oblică), cea mai interesantă și mai contradictorie dintre toate. Această zonă ar fi laboratorul creației, melanjul neliniștitor de emoții, gânduri, identități fluctuante care generează poezia din volum, în ansamblul ei. În aceste condiții, era clar că o nouă apariție editorială nu putea, teoretic, să mă ia pe nepregătite. Cu toate acestea, recunosc, am fost, în mod plăcut, surprinsă, ca și cum aș fi descoperit creația unui alt autor. Blank, apărut, de data aceasta, la Neuma, la finalul anului 2023, nu este propriu-zis un volum de versuri, e un poem alcătuit de cercuri concentrice, „o poveste disimulată în poezie”, după cum o recomandă autoarea, printr-un paradox duios: tot ce este ficțiune este realitate, așa cum tot ce este realitate poate fi citit ca ficțiune. Nu e rău că schimbarea editurii a coincis și cu o nouă formulă poetică, dar mai important mi se pare faptul că autoarea a înțeles că ar fi putut să se lase sedusă de propria modalitate de exprimare (pândită de pericolul căderii în clișee stilistice), iar capacitatea ei de reinventare îi face, cu această ocazie, cinste. Pentru cei familiarizați cu volumele anterioare, este de bun augur faptul că viziunea sa artistică își păstrează, totuși, coerența și continuitatea. Există aceeași vulnerabilitate expusă cu un soi de pudoare, aceeași spaimă tremurată ca o pânză de brocart pe care dantelăreasa brodează propoziții scurte, tăioase, pentru că nu poate să se exprime altfel. Aluzia la filmul lui Claude Goretta din 1977, Dantelăreasa, cu Isabelle Huppert în rolul principal, la eroina tăcută, discretă, vulnerabilă, nu este întâmplătoare. Deși l-am văzut acum mai bine de douăzeci de ani în urmă, în timpul lecturii, mi-au revenit imagini în minte, mai ales că propoziția Nu știu nimic despre iubire se dezvăluie periodic de-a lungul poemului, configurat ca un exercițiu mnemotehnic, ca un artificiu prin care se încearcă memorarea unui eveniment conjunctural în sine, fără clarificarea sa psihologică. Vocea poetică dezvăluie o serie de portrete, de frânturi de evenimente esențializate prin in-

O

termediul memoriei afective, de panseuri și impresii pe care le fixează în iluzia curgerii temporale cu ajutorul unor elemente fixe (senzația de inimă goală, imaginea păpușilor, a balerinelor, lectura periodică a romanului Anna Karenina, imaginea cearșafurilor care sunt mai grele la azil, dar, mai ales, a propoziției N-am pus niciodată geam la insectar). Așa-zisa cronologie a evenimentelor (de la nașterea în sine din textul Deschidere până la moartea ipotetică din textul Sfârșit), cu iluzia curgerii timpului dată de variația toposului și a întâlnirilor, nu e decât un exercițiu de memorare prin care se încearcă autocunoașterea, una de tip introspectiv și poetic (deși declară Nu știu cine sunt). I-a ieșit lui Carmen Secere povestea camuflată în poezie de care amintea la început? Aș merge și mai departe și aș spune că i-a reușit poezia camuflată într-o poveste seducătoare, una cu aer tarkovskian în scenele rustice, cu aer cehovian în cele închise, mai ales evocarea azilului sau a garsonierei din care se pot privi munții, fără să uit evocarea mării sau a străduțelor italiene, cu melancolia specifice. O poveste de iubire autentică a unei fetițe care se joacă de-a adultul, îndrăgostită de părinți, de casa părintească, de copilul Dodi, de Elim, de oameni care sunt în agonie, de prietenii Eric și Marco, de Khala și Marissa, de violonistul de pe stradă, în Torino.

Noutatea acestui poem sacadat, rupt în fâșii de versuri scurte, alerte, în care prezentul aruncă la suprafața limbajului aglutinări de trăiri și de impresii legate de locuri și de persoane, o reprezintă capacitatea extraordinară de portretizare, de individualizare a oamenilor, locurilor evocate. Mama culege iarbă, fierbe laptele, face cel mai bun gem de gutui, încălzește apă și îi spală [fiicei] rănile cu iod, lucrează cu mâinile în gheață, îi caută soarele, coase musculițe pe pânze, scoate dintele cu ața, aprinde lumânări și se face tot mai mică etc. Tata are mâna cu o mie de degete și o face pe fiică să zboare, să numere, îi repară leagănul care o aruncă în Paradis, taie nucul din vie etc. Dodi continuă existența de copil a mamei, aleargă desculț, caută fluturi, Dominik are pijama cu dungi și diabet, îmi dă mereu un euro să-i cumpăr înghețată, Francesca e tânără, minionă, fostă balerină, Fiorella cântă despre soare, Khala din Senegal visează aplauze la scenă deschisă, vrea să devină creatoare de modă. Toate aceste mici observații sintetizează, de fiecare dată, miracolul întâlnirii, într-un context fals narativ. Miracolul e întâlnirea în sine, scurtă, fulgurantă sau de durată. Până și pescărușul Blank devine participant la un miracol al vieții: Pescărușul a venit pe balcon./ Ar trebui să-i dau un nume.// Blank. Întâlnirea în sine este cea care generează nevoia confesiunii, fie și eliptică atunci când devine amintire a numelui: Albul e nesfârșit./ Elim./ Intru în mare dezbrăcată ca-ntr-o liniște./ Deasupra pescărușii țipă./ Blank.// Miroase a alge./ Codiță.// Un copil aleargă spre mine,/ cu brațele deschise./ Dodi.

E atât de intensă lectura poemului Blank și atât de provocatoare încât spațiul nu îmi permite să dezvălui mai multe. Se cere citit în liniștea inimii, cu bucuria celui care știe că poezia poate că nu salvează lumea, dar sigur o poate face, câteodată, mai suportabilă.

Volume Neuma

72

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Cartea lui Gelu Negrea, Caragiale. Marele paradox, este, de la Marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu încoace, cea mai incitantă reflecție eseistică asupra lumii acestui clasic al literaturii române.

Dan C. Mihăilescu

Codul lui Alexandru, roman publicat de Gelu Negrea în 2007, se autointroduce în familia textelor generate prin ceea ce Roland Barthes numește codul enigmatic (...) Lumea romanului este spectrală, bântuită deopotrivă de texte anterioare și de tehnologie, de trecut și de viitor – un fel de hipersuprafață generată la intersecția lor.

Maria-Ana Tupan

SECOND-HAND

Gelu Negrea este cunoscut în lumea literară pentru volumele sale de critică non-conformiste, dar cât se poate de serioase.

A publicat și un roman la o vârstă și o experiență literară care sunt ale maturității depline. A scris și a publicat multe aforisme, înainte și după ce a devenit titularul unei rubrici de gen la revista Neuma.

Criticul știe multe despre literatură, îi cunoaște ispitele și limitele. Când scrie ficțiune, Gelu Negrea nu își face iluzii prea mari despre puterea iluziei și înțelege perfect să manevreze farmecul misterului și al erudiției. Când scrie critică și istorie literară, provocă bucurie cititorilor care pot gusta cartea din perspectivele ei parodică, ludică și a felului în care Gelu Negrea potrivește mărgelele de sticlă ale presupunerilor.

Gelu Negrea e unul dintre puținii scriitori care a rămas fidel cronicii cultural-sportive, în care au strălucit atâția înaintași cu care nu trebuie să ezite a se compara.

HORIA GÂRBEA

AnA dobre

Gelu Negrea scrie incitant, cultura este pentru el (...) o bucătărie bine utilată și mobilată în care, pe rafturile minții, sunt bine așezate multitudine de idei, așteptându-și rândul pentru ca din ingredientele lor să răsară alte produse cu arome la fel de încântătoare pentru gustul bine exersat estetic.

Ana Dobre

icio carte nu este ce pare a fi”, avertizează din motto Gelu Negrea, în romanul Libertate second-hand.

Nicio carte și nici romanul acesta, un experiment al criticului care și-a exersat spiritul critic și polemic în exegeze persuasive.

Se adaptează stilul criticului nevoilor epicului? Este Gelu Negrea și prozator?

Mai mult provocator decât persuasiv este și demersul narativ din Libertate second-hand, în care topește și aglutinează ingrediente diverse – ezoteric, SF, thriller, policier, mistere, referiri la evenimente istorice obscurizate, oculte și/sau ocultate, bănuite a stârni curiozitatea și a întreține suspansul intelectual al narațiunii, precum moartea lui Alexandru cel Mare, sau cazul plin de enigme al Cavalerilor Templieri.

Epicul, o proză elaborată cu ascendent în Numele trandafirului de U.Eco și Codul lui Da Vinci de Dan Brown, este doar un pretext pentru un experiment narativ care-și asociază modalitățile eseisticii, ale dialogului intelectualizat, cu formularea unor ipoteze/ judecăți menite a lumina, dacă nu a clarifica evenimente misterioase ale istoriei. Astfel, călătoria istoricului român Adam Adam (nume, care, prin repetare, sugerează, prin aluzie mitică, precaritatea primului om aflat pe drumul cunoașterii) nu este ce pare a fi – nu este, adică, o simplă călătorie în orașul luminilor, cu scopul de a ține o conferință, cu titlul incitant Accidente ale istoriei sau?..., ci, simultan, o călătorie inițiatică, dublând narațiunea, care revelează și camuflează, care lasă la vedere și ascunde în straturile de adâncime doze bine calculate de ezoteric și enigmă.

Arhetipul labirintului primește generos povestea pe care Gelu Negrea arde de ne răbdare să o spună. Preferința pentru acest tip de roman este comună scriitorilor contemporani. O regăsim la Mihail Gălățanu în Atelierul de clopote, de exemplu, sau în Sămânța și lutul, o distopie-ucronie a lui Ștefan Dimitriu.

Avionul, dublul mitic al vehiculului care-l transportă pe Adam Adam, un Tezeu sui-generis, îl poartă deasupra lumii; este spațiul în care, întâmplător, la prima vedere, o întâlnește pe Elvira, aparent o

N

profană Ariadnă, călăuză în labirint. Taximetristul care-l ia de la aeroport, cu tot aerul lui profan, pare un Caron care-l trece râul rea lității, dintr-o cuantă în alta. Ulterior, Adam îl va recunoaște, la Centrul de Monitorizare și Intervenție, pe Zoran, unul dintre cercetătorii centrului. Toate detaliile se conotează simbolic: călătoria, avionul, aeroportul, pierderea bagajelor, taxiul, răpirea, pentru a sugera detaliile unei duble narațiuni, care include un scenariu de inițiere, în care Adam Adam este inițiatul.

Perspectiva narativă îngustează și limitează, în toate cele 29 de capitole, narațiunea exclusiv la unghiul personajuluinarator. Evenimentele se derulează așa cum le vede el, o relativitate pe care ar vrea să o absolutizeze pentru a-și convinge receptorul de adevărul său, transpunându-l în haina veridicității și a verosimilității.

Pe parcursul acestor capitole, povestea avansează, agrementată de idei, teorii, supoziții, ipoteze tratate eseistic, ca disertații sau meditații ale unuia sau altuia dintre personaje și nimic nu pare a devia această proiecție epică de la sugestia adevărului personal. Convenția epicului se dezvăluie abia la final, într-un fel de epilog, din care, ca-n prozele fantastice, se oferă o clarificare intratextuală. Toată povetsea de dovedește, în fapt, o relatare a călătoriei misterioase a istoricului Adam care dispăruse misterios, în urmă cu câțiva ani, 4-5 ani, în taxiul care-l transporta de la aeroportul Orly spre Paris, unde fusese invitat să conferențieze la Congresul Mondial de Istorie. Se insinuează, acum, sugestia unui alt narator care preia povestea lui Adam Adam. Relativizarea este constantă, totul este o supoziție, așa cum cere ficțiunea. Marele text al lumii este răs frânt într-o oglindă spartă, ale cărei cioburi/ fragmente nu sunt decât particule de ade văr individual. Nu lipsește nici sugestia unui narator-regizor care organizează scriptul după voința proprie, întreținând deliberat misterul privind toată problematica pusă în narațiune. „Aceasta e povestea”, conchide narato rul în fața unui interlocutor, care se relevă a fi acest narator secund care-i preia povestea, o derulează așa cum i-a fost spusă/

SECOND-HAND ROMAN

Gelu Negrea

Gelu Negrea amendează exegeza caragialiană anterioară prin exercițiul unui duh analitic mereu alertat, pus pe contestare, compunând o replică„pozitivă”, să recunoaștem, de o remarcabilă coerență.

Gheorghe Grigurcu

BIBLIOGRAFIE:

Gelu Negrea

Romanul, modalitate de a medita asupra enigmelor vie\ii Există și aici [în D’ale carnavalului] o scrisoare pierdută, confirmând teza lui Gelu Negrea despre înscrisurile de toate felurile care pun în mișcare acțiunea pieselor și a unor proze ale lui I.L. Caragiale…

Nicolae Manolescu

Editura NEUMA 2023

Anti-Caragiale (eseu critic) – Editura Cartea Românească, 2001 (ediţia I), 2002 (ediţia a II-a); Editura Academiei Române, 2012 (ediţia a III-a, revizuită și completată); Mitică de I.L. Caragiale (antologie bilingvă româno-franceză, studiu introductiv) – Editura Cartea Românească, 2002; Cine eşti dumneata,domnuleMoromete? (critică literară) – Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2003; Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale [A-Z], vol. I – Editura Cartea Românească, 2004 (ediţia I), 2005 (ediţia a II-a); Codul lui Alexandru (roman) – Editura Cartea Românească, 2007; Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale [A-Z], ediţie definitivă – Editura Cartea Românească, 2009; Secretul lui Don Juan / 1001 aforisme – Editura Palimpsest, 2010; Caragiale. Marele paradox (istorie literară) – Editura Cartea Românească, 2012; Best of I.L. Caragiale, antologie și prefață – Editura Academiei Române, 2015; Voluptateafricii, eseuri – Editura Academiei Române, 2017; O sută și una de poezii I.L. Caragiale (antologie) – Editura Academiei Române, 2018; DoamneledomnuluiCaragiale(eseuri) – EdituraTracus Arte, 2019; Ronduri de zi (publicistică) – Editura Biscara, 2020; Lecturisubiective (critică literară) – Editura Academiei Române, 2020; I.L. Caragiale, Teatru (ediție critică – Prefață) – Editura Cartea Românească, 2020; Gândurirăzlețe (eseistică filozofică) – Editura Neuma, 2022.

DISTINCȚII: Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române, 2009; Patru nominalizări la Premiul Uniunii Scriitorilor (2001, 2004, 2009 și 2021); Premiul pentru critică şi istorie literară al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2009; Premiul pentru critică, istorie literară, eseu al Filialei Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România, 2012; Premiul pentru eseu al revistei Tomis, 2001; Premiul pentru eseu al revistei Luceafărul de dimineață, 2012; Premiul pentru critică literară la Festivalul internaţional de literatură „Mihai Eminescu”, 2003; Premiul pentru proză al revistei Caligraf, 2007; Diploma de excelenţă a Târgului internaţional de carte, Chişinău, 2009.

prezentată, și care-și ia măsurile necesare de precauție privind valabilitatea, insurgența unor afirmații referitoare la enigmele lumii și ale istoriei.

Aceasta e povestea, iar înțelesul parabolic pe care Gelu Negrea i-l dă rezidă în capacitatea ficțiunii de a reflecta și refracta aspecte universale ale omenescului, valabile azi ca și ieri și mâine.

Intriga romanului este dată de răpirea lui Adam Adam pe aeroportul Orly. Studiile istoricului, axate pe clarificarea marilor mistere ale lumii, intersectau, într-o originală construcție de istorie și filosofie a istoriei, mistică religioasă, ezoterism, antropologie culturală, ocultism, oferind piste inedite de interpretare a evenimentului istoric. Marea lui obsesie o constituie aflarea Marii Legi care susține/ordonează evoluția universului. În demonstrația lui, un loc important îl ocupă teoria lumilor suprapuse. Istoricul urmărește doar cunoașterea istoriei. Dus la Centrul de Moni- torizare și Intervenție, Zoran, alias Charles Redford, îl va corecta, atrăgându-i atenția că nu este suficientă cunoașterea istoriei, în sensul gratuității.

Cunoașterea înseamnă controlul ei, crede Zoran, și asta se face la centru.

Convins că „singurul adevăr al istoriei rămâne încorporat în istoria însăși, în integralitatea datelor sale ce ființează în starea de libertate originară”, Adam, primul om în acest Centru, printre atâția robotizați – dr. Wagner, fizicianul Roger Howard, matematicianul Toshiro Fujimori (ulterior, asasinat), Eveline Fontaine, nimeni alta decât conaționala Elvira, logoreica din avion, Sonia Andersen, luptă pentru a menține o deontologie, respectând etica savan- tului. Ideea care susține pe dedesubt desfășurarea acțiunii este, în esență, următoarea, vehiculată intratextual, în capitolul opt: „...evenimentele istoriei au un trend, o dinamică orientată spre înainte, în concordanță cu timpul (...) natural, care, și el, are tendința de a se mișca în aceeași direcție”.

Ideea herderiană se regăsea în gândirea secolului al XX-lea. Există un spirit al

Volume Neuma

73

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

veacului care hrănește atmosfera intelectuală a epocii și din care se hrănesc toate ideile care converg spre același scop/ sens, iar oamenii i se supun în mod natural.

De aici întrebarea: Există o mare lege care guvernează istoria? Răspunsurile luminează obiectul, întrebările iluminează pe cel care le ridică. Adam Adam face un excurs în istoria lumii și încearcă să ofere un răspuns aproximativ. Meditează, astfel, asupra morții lui Alexandru Macedon, asupra destinului Cavalerilor Templieri. O ipo- teză constă în a înțelege, nu și accepta, că există ceva care împiedică întronarea binelui în lume, că nu există nici intenția, nici voința de a aduce armonia și pacea în lume, prin unificarea Orientului cu Occidentul, deziderat al lui Alexandru Macedon, apoi al Cavalerilor Templieri.

Pas cu pas, în subteranele Centrului, Adam descifrează caractere, comportamente și face efortul de a așeza piesele puzzle-ului într-un sistem coerent de gândire, adaptat logicii rațiunii. Vrea să se dumirească.

Ipoteza conform căreia viața pe Pământ este un experiment al altei civilizații introduce în ficțiune teoria universurilor suprapuse și sugestia teoriei cuantice, un fantastic de tip scientist, care-l transportă în tărâmul absolut al imaginației. Epicul caută mereu un sprijin în adevărul științei,

introdus ca ingredient. Nu numai știința sacră a lui R. Guénon, dar și literatură scientistă, aspirând la sacralitatea științei.

Așa, își face loc, în această proză demonstrativă, un mixaj al teoriei creaționiste cu cea darwinistă. Sunt idei incitante referitoare la originea și vechimea Terrei, la existența universurilor plurale/ paralele.

Roger Howard îi confiază ideea că Pământul nu este o planetă naturală, ci artificială, creată ca poligon experimental de către Planeta-mamă, id est, Planeta originară Pământ. Așadar, oamenii care locuiesc această planetă artificială sunt oa meni second-hand, beneficiind de o libertate second-hand. Semnificația titlului reverberează ca un fascicul asupra întregii desfășurări de evenimente.

Dialogurile au tensiunea apropierii pas cu pas de adevărul dramatic. Adevărații pământeni, Ceilalți, creatorii civilizației noastre, ca „omenire de grad secund”, ne-au oferit o libertate second-hand, o iluzie.

Esența experimentului lor ar rezida tocmai în, aparent, „această absolută libertate de evoluție”, o evoluție dirijată în sensul dorit de ei, care limitează, însă, liberul nostru arbitru. Sugestia care se insinuează privește necesitatea răului în lume, menți- nerea dualității lumii noastre. Dualitatea bine-rău ține lumea noastră în ființă. Civilizația de pe pământ, a oamenilor second-hand, este, prin urmare, o creație a adevăraților pă-

mânteni, iar libertaea noastră, pe cale de consecință, o libertate second-hand. Ceva s-a opus întotdeauna mersului lumii spre bine, iar cei curajoși, insurgenții care s-au opus, scoși din joc prin morți misterioase.

Un posibil răspuns la preocuparea istoricului Adam Adam pentru accidentele din istorie are în vedere nu accidentele istorice veritabile, ci intervențiile voluntare ale unor forțe care aveau interese majore să deturneze anumite evenimente de la cursul lor normal, să le oprească evoluția: intenția lui Alexandru Macedon de a unifica Orientul și Occidentul, de exemplu, sau cea a Templierilor de a armoniza cele trei religii: iudaică, creștină, musulmană.

Romanul lui Gelu Negrea, Libertate second-hand, îl obligă pe cititor la concentrare maximă, îi solicită curiozitatea și-l invită la exercitarea spiritului critic. Ideile, teoriile, ipotezele pe care epicul le absoarbe întrețin o proză problematizantă cu un suspans al ideii, prevalent asupra acțiunii.

Esteticul își află locul doar în alegerea speciei epicului pentru ca toate acestea săși găsească un vehicul potrivit pentru a ajunge la celălalt. Nu frumosul, categoria estetică, contează, ci posibilul care creează constelația sensurilor. Iar posibilul include toate virtualitățile literaturii/ literarității, supuse unui daimonion interior al naratorului.

Melancolii §i triste\i în umbra poeziei AnA dobre ață în față cu imaginarul care i se propune, pe care-l traversează și-l investighează, Vilia Banța nu adoptă atitudinea provocatoare, gen Entre nous deux, maintenant!, ci una atinsă de melancolia trecerii, care-i permite contemplația înfrigurată.

Ora târzie, crepusculară a melancoliei o situează într-un cronotop, în care relația EuAcela (natură-societate-Dumnezeu) pare mai importantă decât relația intrinsecă EuTu. Noaptea:„E noapte în Micul Paris,/ spune luna, cât s-o luăm în seamă,/ cafeaua e neagră, fierbinte,/ aburii se-mpleticesc în jungle de gânduri.../ Unde te-ascunzi, dulce pasăre a tinereții, întreb/ și printre cețuri dansează în alb/ umbra unei aripi”, pe care o constată poeta și asupra căreia atrage atenția în titlul noului volum, E noapte în Micul Paris (Editura Neuma, 2022), se cono -

F

tează multiplu ca întunecare a lumii contemporane, cu decadența ei galopantă, iar în cercul con- centric care o include, ca întu necare generată de oamenii care compun și populează Micul Paris. Tonurile întunecate obturează lumina, peste lume s-a lăsat o ceață deasă, un întuneric pe care Vilia Banța speră să-l poată îndepărta prin luminile aprinse ale metaforelor.

Pe acest fundal citadin, atins de fantasmele întunericului, de „cavalcadele nopții”, se profilează copleșitor sentimentul tragic al trecerii.„Clipa ne-a atins în fugă ușa”,„Gândul și-a lăsat în prag cenușa,/ flacăra-i mai tremură-n pglinzi”, „Toamna-mi țese anii, înșirând pe ață/ vremuri după vremuri, cum le bate vântul”, constată cu tragism poeta, situându-se „între aduceri aminte și uitare”, pentru a se putea autodefini în autoportret aproximativ: „Sunt printre cei care încă mai

sunt./ O literă insomniacă, încercănată,/ un zbor de libelulă într-o fotografie.”.

Confesiunea merge când în albia lirismului subiectiv, cu sinceritatea spovedaniei: „Privesc cum își scutură ploaia/ lacrimile-n iarbă/ și pasărea ploii/ se re-ntrupează din ele./ Gândul meu/ se joacă de-a zborul/ pe culoarea dimineții, e numai zâmbet...”, când în cea a lirismului obiectiv, cu detașarea impusă de contemplarea lumii, intersectând impresia fugară („În fața mea singurătatea merge clătinându-se.”) cu observația lucidă: „Aștepta s-o întreb ceva,/ să-i țin de urât poate...”, și dialogul cu lucrurile care compun lumea în dimensiunea profanului și scarului: „Să facem popas, șoptește salcia/ atingându-mi fruntea în semn de iertare,/ nu-i vina ta că se scutură invers lumea/ și se așterne praf peste statui,/ că ne-nvârtim în cerc/ și planeta scoate

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro limba la noi/ înainte să plece definitiv în exil./ Să ne oprim, spune și îngerul meu/ obosit la roata întâmplărilor”.

Cele trei coloane ale volumului: Un timp ce nu mai vrea să se mire, Verticala tăcerii și Realitate gonflabilă, aduc în prim-plan metafore clarificatoare pentru con- cretizarea relației eului în complexul micro- și macrocosmic, cu natura, societatea, Dumnezeu.

Fundalul îl constituie realitatea cea aievea, sugestiile ducând spre realitatea dramatică a anilor pandemiei, traversată de verticala tăcerii. Absența cuvântului nu semantizează doar tăcerea, pauza pe care eul și-o poate lua pentru a asculta cântecele lumii, ci o muțenie impusă prin restricții arbitrare. De aceea, și cântecul poetei trebuie să fie „fără cuvinte”, un cântec în care tăcerile, absențele, muțeniile se întâlnesc și continuă să existe, căci universul își urmează implacabil mersul: „O pasăre înaltă arunca/ semne de-ntrebare./ Osia lumii se-nvârtea mai departe./ Lumina mi se lipise de trup/ și aerul se juca în nisip/ lângă poemul fără cuvinte.”.

Ceea ce lipsește lumii, crede Vilia Banța, este iubirea, însă frumusețea care exultă peste tot, pe care o vede și o fixează în imagine ca atâta frumusețe fără nume, poate reînvia iubirea și, odată cu ea, sufletul îmbă-

oetă, traducătoare și critic literar, o prezență constantă în reviste românești și străine, cu o operă poetică recompensată prin premii în țară și în străinătate, Elisabeta Bogățan publică în 2023 volumul de poeme Soțul meu de dincolo (editura Neuma), o carte dedicată memoriei soțului său Ioan Dan Bălan, poet dispărut brusc în urma unui stupid accident în 2022.

De factură elegiacă, poemele se înscriu în lirica orfică. Poeta recurge la mitul orfic pentru celebrarea celui dispărut și eliberarea de răvășitoarea durere a dispariției sale neașteptate. Suflete pereche precum Orfeu și Euridice, despărțite de hotarul dintre viață și moarte, ele rătăcesc de acum pe tărâmuri diferite, căutându-se necontenit.

Inversând mitul, Euridice îl caută pe Orfeu în lumea umbrelor cu speranța readucerii lui în lumea celor vii. Zadarnică încercare după trecerea Styxului, revenirea nu mai e posibilă, doar invocarea celui plecat într-un bocet liric sfâșietor, cu rol cathartic.

Soțul se identifică în imaginarul poetei cu arhetipul lui Orfeu, cântecul lui e poezia sa, o celebrare a vieții. Imaginea celui dispărut este evocată de memoria afectivă a poetei în momentele privilegiate și luminoase ale vieții și în clipa fatală a trecerii

P

trânit al umanității. Desenele lirice trasează liniile unui real visat ca recuperare a frumuseții: „Ceasuri oprite în prag./ Destramă un zbor rănită/ pasărea luminii. Încă respiră/ aceeași dimineață cu mine./ Aștept să treacă teama/ că voi rămâne aici,/ îngenuncheată/ în ultimul strigăt/ din ce mi-a rămas.”. În imaginația poetei, realul își extinde teritoriul, devine o realitate gonflabilă, ce înseamnă și presupune o dilatare, consecință a modului de a privi din perspectiva angoaselor timpului: „Se dilată clipa cu noi/ în această/ realitategonflabilă –/ limita răbdării explozive”.

Realitatea gonflabilă delimi- tează o realitate concretă, cu istoricitatea ei, în care „timpul dă pe-afară, se dilată/ peste planeta confuză.”. În planul eternului, realitatea universului își urmează implacabil, inexorabil, propriile căi: „Ninge cu fulgi de cer îngândurat/ peste rană.../ risipă lină de alb,/ ca un vis de Crăciun...”, punând un văl peste toate grijile, incertitudinile, fricile. Poetei îi rămâne imaginarul poeziei, acolo unde își poate aprinde stelele, sporind frumusețea cu plusul de creativitate de care dispune: „Visăm într-un poem de lumină/ și-n sufletul mirosind a iarbă/ și-a pământ mai aprindem o stea.”.

Sensul înaintării legitimează o existență și conotează un destin, orientând spre ieșirea

O poezie de factur[ orfic[ SoniA eLVireAnu Dincolo. Motivul trupului e unul dintre laitmotivele poemelor, trupul de lut, efemer, și trupul de lumină, poetic, etern. Iubitul e asemenea unui zeu tutelar, o prezență olimpiană, atașată de muntele refugiu și sursă de inspirație pentru creația sa. Trupul „frumos ca de efeb”, ca un brad de munte, e doar ofrandă pentru veșnicie.

Clipa fatală a trecerii hotarului dintre lumi revine obsesiv în motivul tulburător al ochilor, a ultimei priviri în care se reflectă uimirea frângerii, apoi spaima trecerii. În absența cuvântului, doar ochii și strângerea mânii pot comunica, spune adio vieții.

Privirea poetei îndreptată spre Dincolo, de veghe la hotarul dintre lumi, e impregnată de amintirea viului și tulburată de clipa morții iubitului, de ultima imagine a celui drag, iar a bărbatului de spaima trecerii hotarului dintre ființă/ neființă : „o aureolă/ de

74

Nr. 1-2 (75-76) 2024

din cerc, din cercul strâmt al realității dramatice, în care poeta, debusolată, își simte „umbra (mea) fonetică”, chiar fără„strategii de mișcare”, lăsându-se dusă și condusă spre aurore care strălucesc pentru ea, lăsând în lume doar strigătul femeii-cuvânt: „Doar strigătul femeii-cuvânt/ spar- ge tăcerea/ la masa de seară/ când măștile cad/ și mâinile se-ntind firesc/ spre porția de viață”.

Vilia Banța este „femeia-cuvânt”, „în umbra destinului”, care, asemenea ursitoarelor, vede, înregistrează, constată și realizează ample tablouri în care realitățile fuzionează:„Așa stau clipele/ confuze, mirate,/ ca niște mătănii deșirate/ în prag./ Ziua și-a lăsat geamantanul/ la ușă, nu știe/ dacă să intre sau nu,/ așteaptă/ cu mâinile în buzunare, așteaptă...// Voi ce mai faceți,/ acolo în spatele zidului...”.

E noapte în Micul Paris devine, la finalul acestei călătorii în labirintul lumii și al orașului, o constatare-concluzie în care Vilia Banța și-a sintetizat întreaga melancolie a existenței. Tristețea ei aude sunetele și ultrasunetele realului, aducându-le la cunoștința contemporaneității. Iar poezia o creditează pentru ca mesajul ei să fie primit și conștientizat în sistemul de referință al celuilalt, Acela, căruia i se adresează empatic și comprehensiv, înfiorat și cutremurat.

sânge/ s-a aprins/ în jurul capului tău/ la cădere// în centrul ei/ ochii tăi luminau/ mai albaștri/ mai imenși/ ca niciodată// fața ta era mirată/ și neînțelesuri grele/ te împăienjeneau / deja/ între ele/ te cufundai/ încet/ în tăcere” (Neînțelesuri grele) ; „Priveai cu ochii mari/ de spaimă/ hotarul ce-ți aștepta/ prăvălirea// și încet/ lumina apunea/ în ochiul tău/de poet” (Cu ochii mari de spaimă); „cât de straniu/ priveai deja/ spre lumea cealaltă/ de pe colina zilei/ înaltă// câtă spaimă/ aveai în privire/ simțind tăcerea/ ce sta să te soarbă/ tăcerea năvalnică/ oarbă ” (Tăcerea ce sta să-ți despartă). În reprezentarea și celebrarea celui plecat, poeta convoacă mitologia greacă (mitul orfic, parcele, ursitoarele, Styxul, luntrașul Charon), mitologia populară (personaje precum Sfânta Miercuri, Sfânta Sâmbătă, superstiții, tradiții, motivul bradului), mitologia creștină (Sfântul Andrei, arhanghelul Gavriil, divinitatea, îngeri), mitologia geto-dacilor (Zamolxis). Încercarea disperată de-a opune iubirea și viața morții subite și neînțelese e zadarnică.

Hotarul dintre viață și moarte e un alt laitmotiv al poemelor. E limita biologică a trupului, ea desparte pentru totdeauna pe cei doi soți, două jumătăți ale androginului, unul în lumea pământeană, altul în cea

75

Nr. 1-2 (75-76) 2024

spirituală:„eram un singur corp/ o singură suflare/ un singur vis/ un singur răspuns/ la orice-ntrebare// cum va mai respira/ deacum/ făptura noastră androgină// eu rămasă-n lumea de lut/ în Samsara// iar tu trecut/ dincolo de hotar/ în lumină ” (Androginul). Rămân doar amintirea iubirii împărtășite, durerea despărțirii și speranța comunicării cu cel de Dincolo de la care se așteaptă un semn.

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Poemele tulburătoare ale Elisabetei Bogățan despre iubire, durere, trecere sunt bocet, recviem pentru iubitul din cealaltă lume pe care sufletul îl păstrează ca esență a vieții împlinite, invocând grația divină să-l ocrotească Dincolo. Chemarea, așteptarea, speranța revenirii dintre lumi potențează durerea poetei, conștientă că niciun drum nu mai duce spre cel plecat, că firul vieții s-a rupt și despărțirea e definitivă: „ce durere/

ca o ghiară// prinsă mi-e/ de răsuflare// și n-o pot smulge / afară” (Trup de-acuma).

Absența, suferința, singurătatea devin de acum o stare în care amintirile și întrebările bântuie dureros. Poezia își dovedește încă o dată rolul terapeutic, de catharsis, și totodată de reprezentare elegiacă a ontologicului pentru Elisabeta Bogățan.

leana Popescu Bâldea este o voce disfiecare își poartă moartea cu sine: „Clipa aceea tinctă a literaturii contemporane, prin comună nu există, nici timp vetust/ care s-o modul de asumare deliberată a uimicuprindă. a dispărut odată cu primul țipăt/ al toarelor reprezentări, ca prospețime, a scrutării morții. echograful nu a ghicit sexul bebelușuvieții și pătrunderii înlăuntrul trăirilor și stărilor, lui./ ea a teșit exclamând: Ce gălăgie traumaticu o gravă participare la seismele existenței. O zantă! nu/ voi reuși să mă dezvolt agresiv. am anume dimensiune filo- sofică și patos al noului, nevoie de liniște!-/ să fiu singurul plâns fățarnic libertăți de limbaj, dar și de tehnică artistică, ne pun într-o lume agonică.” (Moartea, o femeie despletită) niCoLetA MiLeA în fața unor creații realizate cu o impresionantă forță Circumstanțele existenței n-o pot nici modifica, de deschidere/ determinare: aceea de a se preschimba nici anula, întrucât ea (moartea), prin esența sa – ontope sine însăși în cuvânt și chiar de a preschimba lumea. logic vorbind – este situată dincolo de orice determinări. ReÎntre poeta și prozatoarea Ileana Popescu Bâldea există un in- velație și inițiere în tainele vieții, ea presupune dematerializarea contestabil raport de contiguitate, ce poate fi recunoscut de cei care forțelor spiritului: „Nu știu când ai trecut. am intrat înapoi printr-o/ i-au citit cărțile și au înțeles cum se conjugă în ele un întreg complex celulă laterală. hm! cum ai reușit să te împrăștii în/ trei – vis, suflet și de teme și motive: curgerea timpului, clipa, destinul, iubirea, viața, trup fără talpă!” (Fotografie) moartea, umbra, gândul, cuvântul devenirea, libertatea, creația, Abstrasă din realitatea imediată într-o lume ideală, cu o deosebită poezia creatorul, Dumnezeu, îngerul, sunetul, tăcerea, universul, profunzime ideatică și dezinvoltură lirică, poeta își exprimă năzuința lumea, omul, pasărea, calul, lumina, întunericul, copacul, pământul, înspre absolut: „Astăzi nu-ți voi vorbi despre tristețe. voi privi/ soarele cerul. Pe toate acestea și încă altele, cu sugestiile lor inerente, devenite așa, ca pe un prunc. Și-ți voi asculta seninul din literă. o rosteai cum un mod de cu- noaștere a lumii, le vom regăsi frecvent și în recentul lumea își rostogolea uneori/ plânsul.” (Poezia) volum de poeme, Zvonuri și lilieci, Poezie. Editura Neuma 2023, sub Năzuința spre împlinire/sacralitate este o permanență a poun motto sugestiv, selectat dintr-un volum anterior: „și cresc și trec și emelor. Imaginarul trece prin senzoriall, parasenzorial, extrasenzocad/ și stau și vis și plâng/ și roz și uit și când/ frumos și cer/ de-un rial... Mai presus de toate se simte nevoia comuniunii, concretizată în gând…” (scintilații) încercările de a stabili un dialog cu divinitatea, edificatoare în acest Aflat sub semnul unui raport de coordonare, Zvonuri și lilieci, ti- sens: „Umbrele/ par lipite de sunet./ De ce, Doamne,/ îmi îmbraci tlul ne duce cu gândul la capacitatea de penetrație a poetei în cele transparența/ în întuneric?/ Ca și cum felii din mine/ ar rătăci ecoul…” două universuri distincte: zvonuri/social și lilieci/ mamifer zburător(de (Ca o melodie în buclă, uitarea) pradă). Primul ține de lumea imediată, în ipostaza „terorizantă”, dar Reflectând la memoria vârstelor, cultivă stări ce se cer descifrate, ale cărei interiorități pot fi surpate de capacitatea temerară a eului pe un fond și o atmosferă în centrul cărora identificăm alegorii și simmoral. Cel de-al doilea, „liliacul”, dobândește valențe cu totul inedite boluri cu trimiteri neașteptat de bogate în semnificații: „Între timp aici, spre deosebire de simbolistica din culturile lumii (legea mozaică, soarele s-a fărâmițat,/ lumile stau la rând pentru epoca de piatră,/ ceaExtremul Orient, mayași, Africa, tradițiile alchimice, etc.). sul bunicului își întoarce arcul din nisip,/ prin nopți, tălpile dimineților În poemul„Ca un liliac” concentrează experiența cu accente puse îngeri…/ Între timp literele s-au spart,/ ultimul neutron a împrăștiat pe vibrația interioară: „…creșteam dintr-un copac,/ la maturitate de- sufletele;/ vin liliecii/ și nu vei mai vedea în largul vieții/ cum am cresveneam buburuză/ cu fes de Moș Crăciun/ cădeam într-o plasă de cut, Doamne!” (Liliecii) păianjen/ țesută deasupra oceanului/ și adunam toată apa într-o Amănuntele timpului converg în conștiința trecerii de la un nivel barcă.;” Un alt fel de Iona (al lui Marin Sorescu), înconjurat de ape, prin la altul, de la o condiție la alta a spiritului în general, a Cuvântului, în logosul căruia răzbate un arhetip al sufletului uman:. „dimineața ple- special: Ca și cum/ nu ar mai exista nimeni pe lume,/ doar străzile cu cam în larg, prin nisip,/ cu aripile desenate după mine,/ din când în piatră cubică,/ câteva cuvinte/ purtate de vânt/ cuvinte cu epiderma când/ aruncam câte-o picătură pentru rechinii de pământ – mulți;” transparentă -/ se vede prin ele inima celor care le-au folosit,/ cuvinte La o privire atentă, firesc, ne punem întrebarea, de ce apar aici „re- ca biete chipuri, conturate în lumină,/ ieșite prin pielea fină a literei/ chinii de pământ-mulți”. Interferența celor două universuri este evi- și câteva acorduri/ dintr-o rădăcină crescută invers,/ atât.” (Senzație) dentă. Ca atare, poeta a știut să privească fenomenele atât în Acest sentiment al autenticității cuvântului, trăit cu gravitate și determinările lor specifice, deci în cauzalitatea lor internă, cât și în simț liric al percepției, ca un destin, o apropie pe Ileana Popescu multiplele lor relații de dependență cu celelalte fenomene, deci în Bâldea de marii poeți contemporani:„Singur, singur sub cuvinte bate cauzalitatea lor externă. calul de plecare,/ calul vieții nu-nțelege cum s-alerge fără soare,/ nici Organizarea volumul în arhitectura personală ne este prezentată cum zorile s-apună sub un lac/ cu nori de gheață;/ stă pe stâncă și în șase părți, fiecare fiind precedată de un motto: „Creieri și pasarelă”, nechează despre timp/ și despre ceață.// Singur, singur, alb ca cerul și „Frici ciudate”,„Singurătăți incomplete”,„Inocența tăcerii – poeme pen- uitat…/ de dimineață.” (Cai sălbatici) tru Nichita”, „Abisul”, „Cai sălbatici”, inegale ca dimensiune, dar toate Zvonuri și lilieci este un volum temerar, al virtuților literare. Este conducând către același mesaj, potrivit căruia, într-un fel sau altul, mărturisirea credin ței în Poezie, ca artă asumată.

I

Nem[rginiri lirice

Volume Neuma

76

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Proza scurt[, o etern[ provocare adu-Ilarion Munteanu, RIM, așa cum este cunoscut între prietenii și fanii săi, licențiat în Fizica polimerilor, promoția 1970, Universitatea din București, redactor la portalul cultural LiterNet.ro – 2003-2009, scriitor de cursă lungă, așa cum îl definește scriitorul Horia Gârbea, este bine cunoscut cititorilor, pentru activitatea științifică și literară.

Amintim că este coautor la patru volume de chimie moleculară, Editura Academiei (1974, 1981, 1983, 1986), cu un singur nume pe copertă. Coautor la trei volume publicate de grupul Fizica70 la Editura Ars Docendi.

Literar, a debutat în 2001 cu volumul „Glissando”, proză scurtă, Editura Napoca Star. Au urmat alte șase volume de proză scurtă la editurile Eikon (1984), Limes (1978, 1990), Galaxia Gutenberg (1977), Tracus Arte (2012). Două volume de cinema, la editurile Vremea (2011), Școala Ardeleană (2016). Trei volume de călătorii, la editurile Semne/MNLR (2007), Galaxia Gutenberg (2012), Limes (2019). Trei volume de cronici literare, la Editura Neuma (2016, 2017, 2019). Un volum de povești pentru copii, Editua Limes, 2013. Un volum eseistic, Editura Galaxia Gutenberg, 2019.

Recenta carte de proză scurtă, Chirurgie temporală, apărută la Editura Neuma, 2023, este o bucurie pentru cititorii familiarizați cu scrisul lui Radu-Ilarion Munteanu, iar cei care îl vor citi pentru prima dată îl vor îndrăgi, cu siguranță.

Interesant e că putem lectura în ce ordine dorim prozele și observăm că fiecare se bucură de independență, dar, după citirea întregului volum, constatăm că ele sunt unite printr-un element comun: tratarea „chirurgicală”a situațiilor ce potențează momentele tensionate ale epicului.

Primul capitol cuprinde cinci texte care au fost publicate în antologii de proză, realizate de scriitorul Horia Gârbea, cu o singură excepție, Trei iezi. Prozele lui RIM sunt străbătute de o rară inteligență creatoare, bogăție științifică, erudiție culturală și literară: Eu sunt autorul, Interviu cu un personaj literar, 1312 sirene, Misiunea agentului RA. Partea a doua, care dă și titlul cărții, Chirur gie temporală, este alcătuită din trei povestiri: Procesul, Între misiuni, Departe în timp, autentice nestemate, în același timp, pen-

R

O carte de proză de Radu-Ilarion Munteanu îi va bucura pe cititorii aviza%i, pe familiarii scrisului atât de special al lui RIM, așa cum este cunoscut veșnic tânărul pisicar între amicii și fanii săi. Citi%i-o începând de oriunde și în orice direc%ie. Vă ve%i bucura de ea. După un timp, regăsi%i-o și reciti%i-o. O să vi se pară proaspătă, așa cum relua%i un volum de proză de W. Somersert Maugham, sau Jeffrey Archer. RIM poate sta alături de ei, descoperi%i-l !

HORIA GÂRBEA

tru cariera de cititor și de scriitor a lui RIM. Partea a treia, Triptic felin, cuprinde trei proze scurte ale căror personaje sunt motanii mult îndrăgiți de autor: Deghizarea lui von Weber, Svartalf, Totoro blues. De apreciat în toate prozele, ca și în cele din partea a patra, intitulată Între conți și care cuprinde: File de jurnal, Preludiu, viziunea sub semnul pamfletarului corosiv, cu o superioară înțelegere a naturii umane, tentat să despice firul în patru, manifestând voluptatea cuvântului cu mai multe subînțelesuri.

Radu-Ilarion Munteanu scrie cu o remarcabilă dezinvoltură. Este real vizibilă direcția proprie în care merge, despărțită de calea bătătorită a rutinei. Conștientizează evoluția literaturii și acționează ca atare, cu o admirabilă competență. Aflate sub semnul relativității, toate cele ale lumii contemporane sunt promovate după criterii pertinente, în limbajul performerului unei limbi expresive și flexibile.

Riguros și cu metodă, autorul devoalează o lume în care, de cele mai multe ori, nonvalorile sunt promovate în locul valorilor, iar în acest topos aflat într-o degradare galopantă, spiritul ludic este lăsat să iasă triumfător, atât în planul ideilor cât și al sentimentelor. Pentru cititorul avizat atrage atenția actul interpretării și al reinterpretării, precum și implicațiile bogatelor lecturi anterioare ale autorului, care stau la baza cunoașterii de dinlăuntru a complexului fenomen literar și publicistic: „Îmi vii cu un interviu de la un personaj de roman.

Treaba ta care. Liber la manevră. Cum adică de la un personaj de roman? Vrei să spui să mă documentez care din personalitățile noastre publice o fi scris un așa zis roman autobiografic? Nu monșer (Auuuu!, până aici am ajuns?).Ai o cădere de imaginație?

Vrei un desen? Rămăsei preventiv bouche bee. Da, șefu, vreau o schiță, o figură, ceva.

Uite, de exemplu ia-i un interviu bătrânului cronicar muzical al marchizului, amantul acela de 90 de ani. Păi acela-i ficțiune, șefu. Sigur că-i ficțiune, dacă era simplu, îl tirmeteam pe tizul tău, behăi sardonic mumia zbârcită. Marș, descurcă-te, fii creativ, ce sfântu A lipie Stâlpnicu!”

Arhitectura concentrată a prozei scurte a lui Radu-Ilarion Munteanu reflectă viața intelectuală, morală, socială la toate nivelurile și poate fi extinsă într-un roman de

MUNTEANU

RADU-ILARION

niCoLetA MiLeA

RADU-ILARION MUNTEANU Chirurgie temporalã

Colectia HORATIO

Chirurgie temporalã

Ed i t u ra NEUMA 2023

succes. Remarcăm imaginea tridimensională, provocată aici de proiectarea bine dozată a perspectivelor narative, pe baza însumărilor de comportamente și elemente psihologice, de reflectări privitoare la instabilitățile, fluctuațiile de opinii și atitudini ale personajelor care se erijează în atotștiutoare, de cele mai multe ori contrazise de realitate.

Domeniile de interferență, cultură - literatură - știință - ideologie - creație, terminologie folosită în publicistică, eseistică, reprezentări constituite ca un sistem cu acțiune multiplă, în destule situații, se termină contrapunctic cel puțin într-un plan accesibil percepției noastre.. Și totul credem că vine din impresionanta încărcătură de surse livrești, pe care numai un autor/ cititor erudit le poate furniza, ca bază a structurilor de adâncime.

Scene din viața individului și a comunității lui, capacitatea de a situa acțiunea într-un spațiu construit pe modelul celui real, de a sonda comportamente și psihologii sunt fundamentele prozelor în care autorul pune accent pe ceea ce comunică și se comunică, manifestând o maximă concentrare asupra epocii contemporane și a lumii ei eterogene. Ficțiunea și realitatea când alternează, când fuzionează, când se subordonează prin accesarea modalităților din recuzita postmodernă. O lume înlocuită cu alta indică rapida și spectaculoasa răsturnare ce a urmat evenimentelor istorice care, împotriva așteptărilor, au potențat vidul moral, au perturbat existențe, direcționându-le în cutume străine de valorile morale.

Capacitatea de revitalizare a epicului, prin tematică și viziune, precum și remarcabila varietate a registrelor folosite cu o artă deosebită, de la cel ironic-sarcastic la cel dramatic-axat, la cel confesiv-reflexiv, accentuează reperele valorice ale prozei lui Radu-Ilarion Munteanu, scriitor de referință în literatura română contemporană.

Eveniment editorial

77

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Când întreaga lume devine o poezie de dragoste eLinA AdAM ând înflorește lotusul. 100 de poeme (Editura Neuma, spre soarta noastră), cu ajutorul Dragostei, „sursa de energie nes2023) este un volum de poezie închinată iubirii, dintr-un fârșită, religia tuturor ființelor umane” (golul divin). Pentru Kieu Bich spațiu divers și diferit cultural, intermediat cu generozi- Hau cuvântul este o nestemată care, la vremea cuvenită, precum tate și sensibilitate de Andrea H. Hedeș, traducător și editor al au- lotusul va înflori, însă doar după o perioadă embrionară, protejată toarei vietnameze Kieu Bich Hau a cărei creație, recompensată cu de lichidul amniotic al tăcerii pline de înțelepciune. Viața trăită este numeroase premii, cuprinde mai bine de 20 de volume de poezie, acceptată ca spirală: eternă mișcare, transformare, renaștere. proză și eseu. Așa cum bine amintește traducătoarea volumului în Volumul pune în lumină un traseu liric delimitat, pe de o parte, Cuvântul înainte, poezia este miracol, iar Kieu Bich Hau reușește, în de peisajul vietnamez al Hanoi-ului, cu exotismu-i caracteristic, iar poeme delicate și fragile, dar pline de forță și substanță, să inter- de cealaltă parte de unicitatea unui peisaj ca Budapesta, cu tușelemedieze și să deslușească, pentru cititorul obișnuit cu spațiul cul- i inconfundabile de oraș central-european: Turnul Bazilicii Sfântul tural european, miracolul, ca simbol și metaforă a florii de lotus, Ștefan, Castelul Buda, Palatul Parlamentului, Néprajzi Múzeum, într-o poezie postmodernă ideatic, dar tributară valorilor clasice Podul Libertății. Tot atâtea puncte fierbinți pe harta lirică pe care ale adevărurilor inalterabile. Pare că fiecare poem este o petală în poeta o descrie și o străbate în încercarea de a păstra vie flacăra iucoronamentul florii de lotus, și, la fel cum aceasta birii. Poate iubirea la distanță să reziste? Este posidepășește întunericul și își află împlinirea și puribilă obținerea echilibrului interior odată ce apar, KIEU BICH HAU tatea în lumină, la suprafață, în spațiile superioare, inevitabil, sabotorii iubirii? Pentru Kieu Bich Hau, feașa se desăvârșește înțelegerea poetei cu privire meia în Ao Dai, în a cărei inimă cântă nostalgic Flu100 de poeme la lume și la principiile care guvernează în iubire, viul Roșu, iubirea este, întâi de toate, necunoscut, și Traducerea §i interpretarea din englez[: la legile și evenimentele care îi modelează spațiul pentru a-l putea desluși și ilumina este nevoie de ANDREA H. HEDE± exterior și interior. Iubirea este vehiculul prin care adevăr, de curaj, dar mai ales de starea de conșaceastă înțelegere se realizează, în lumina legilor tiență: „ce este dragostea adevărată?/ știm cu adeuniversale pe care poeta pare că le internalizează vărat să ne iubim pe noi înșine,/ cum să iubim cu fiecare poem, cu fiecare experiență transforoamenii?/.../ nu suntem suficient de adevărați să matoare și transfiguratoare. Astfel, poemele și iubim/ nu suntem suficient de curajoși să iubim/nu mesajul acestora reverberează în misteriosul ritm suntem suficient de conștienți pentru a iubi.” al samsarei, al ciclului naștere-moarte-renaștere, (pășind în necunoscut) Pentru a putea să ne buîn care iubirea este firul roșu, călăuzitor. Volumul curăm de viață trebuie să fim „stăpânii minții noaseste un sui-generis manual de dragoste și înțetre”, iar viața este o capodoperă care trebuie trăită lepciune: „crește din noroiul samsarei/ lotusul încu inima. florește în versuri de dragoste nesfârșite/ fiecare petală conține un Momentele de plenitudine în iubire sunt descrise simplu, dar vers/.../ când toți ceilalți oameni citesc acele versete/ fericirea va fi înțelesul lor este ezoteric, aproape scapă unui cititor occidental mai eliberată/ lumina va străluci/ dragostea crește în toate inimile/ puțin familiarizat cu spațiul cultural extrem oriental. Găsim referiri dintr-o sămânță de aur”(purificare). la samadhi, Akasha, golul divin, intimitatea invizibilă a tantrei, conÎn viziunea poetei din Vietnam, iubirea este izvorul creației, al cepte care se dezvăluie treptat și care se cer a fi decriptate pentru devenirii sale ca poetă, și un astfel de dar trebuie primit cu re- a gusta din plin savoarea poemelor autoarei vietnameze. cunoștință față de Univers. Iubirea este mijlocul prin care îndrăImpresia pe care ți-o lasă lectura volumului este una luminoasă gostiții pot accesa „cel mai mare mister/ posibilitățile spiritului, și și calmă, lipsită de agitația care creează haos. Găsim în poezia lui Akasha” (iubire și recunoștință). Uniunea dintre cei doi este abso- Kieu Bich Hau adevărate comori de înțelepciune, metafore vii, sfalută, ea nu se rezumă doar la trup ci, așa cum postulează și filosofia turi pentru a obține echilibrul interior și pentru a evolua spiritual: tantrică, descătușează energiile mistice ale spiritului. Uniunea din- „dificultăți, provocări, dureri.../ nu te lupta cu ele/ împrieteneștetre cei doi este una creatoare, dinamică și pune în lumină existența te cu ele/ lasă-le să-ți fie profesori/ atunci vei evolua/” (teoria sălii de celor două principii, yin și yang: „lupta/ uniunea/ sărutul/ mușcă- clasă) sau „binele ne dă energie/ răul de ne face mai puternici/ retura/ zâmbetul/ plânsul/ dualitatea/ rostogolindu-ne/ în jocul său/ cunoștință pentru toate!” (rugăciune) pur și simplu joacă/ până la ultima suflare/ pentru bucuria din noi.

Fiecare poem naște o scânteie în plus, luminează cu o petală (bărbat și femeie), dar și una transcendentală: „corpurile se co- mai mult alcătuirea florii de lotus, care își dezvăluie treptat misterul, nectează/ Universul se unește/dragoste în lumina lunii.” (uniune inefabilul, într-o simplitate sibilinică, smerită, în acord cu legile unitranscendentală) Această legătură de iubire depășește granițele, ea versului. Pierdută în râul timpului, cu pantofii roșii în picioare, Kieu transcende distanțele, este mijlocul prin care cei doi pot atinge un Bich Hau, femeia în Ao Dai, pășește cu îndrăzneală în grădina intenivel superior de conștiință: „ne conectăm/ când Fluviul Roșu în- rioară pe care o cultivă cu răbdare și înțelepciune. Lucrarea ei pare tâlnește Dunărea Albastră/... /de jur împrejur/ aripi aurii zboară/ neobișnuită, dar este atât de fertilă! Din interstițiile unei inimi pline salutând renașterea/ unei iubiri eterne și vedem Lumina/ în interi- de dragoste și compasiune, în care creează mistic stări, înfloriri, orul nostru/ Sinele Superior”/ (zburând pe aripi de aur). Drumul îm- miracole, Kieu Bich Hau aduce ofranda cuvântului care deschide

părtășit de cei doi nu este unul comun, el duce spre infinit (drumul poarta spre infinit.

Iubire și recunoștință

Mulțumiri lui HJB

Îmi dai dragoste

Îmi dai putere Un izvor pentru o visătoare Pentru a fi o nouă poetă O noua Maija încărcată de energie mistică, exprimând o mare recunoștință față de Univers

Colec\ia Me ong

C]nd `nflore§te lotusul. 100 de poeme

C

Asemenea unui aisberg plutitor Căsătoria este ceea ce se vede la suprafață Dragostea este necunoscutul de dedesubt Ceea ce vedem plutește Ceea ce nu vedem este infinit,

Este membră a Asociației Scriitorilor din Vietnam.

S-a născut în provincia Hung Yen, Vietnam.

Este Expert Executiv al Biroului de Afaceri Externe al Asociației Scriitorilor din Vietnam.

(Din 2019 până în prezent).

Editor al revistei NEUMA din România.

Editor al revistei Umanitate din Rusia.

Ambasador al editorului Ukiyoto al Canadei în Vietnam.

Manager de comunicare și brand al SaVipharm.

A publicat 22 de cărți de proză, poezie, eseu în Vietnam, Italia, Canada.

A fost distinsă cu numeroase premii.

KIEU BICH HAU

În dragoste, suntem centrați În dragoste, intrăm în necunoscut, sufletele noastre inimile noastre le cunoaștem, accesăm cel mai mare mister, posibilitățile spiritului, și Akasha

Editura NEUMA 2023

Kieu Bich Hau, Vechea Universitate de Literatură din Hanoi Februarie 2016

Volume Neuma

78

Nr. 01-02 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

MiHAeLA AioneSei iua care tocmai a trecut este titlul celei mai recente cărți de proză scurtă publicată la Editura Neuma și semnată de Cătălina Hașotti.

Născută în Techirghiol, oraș multicultural binecunoscut pentru beneficiile nămolului sapropelic supranumit „aurul negru al litoralului” care se află în lacul cu același nume, autoarea pare să fi fost atinsă de spiritul personalităților scriitoriceşti de anvergură naţională care s-au perindat de-a lungul vremii, și chiar și-au construit locuințe de vară pe malul lacului. Printre ei: Mihail Kogălniceanu, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Ionel Teodo- reanu și Tudor Arghezi. Nu se știe când, cine sau ce a determinat-o să lase marea pentru munte, dar pare să fi fost de bun augur. Vocația de scriitor a găsit-o făcând performanțe ca profesor de limba franceză la un liceu din Săcele-Brașov, acolo unde viața i-a purtat pașii după absolvirea Facultății de Filologie a Universității din Craiova. Un parcurs interesant atât pe plan personal cât și profesional care a ajutat-o în timp să acumuleze cunoștințe valoroase, iar când timpul coacerii a sosit, a început să dăruiască din preaplinul sufletesc. La început timid, dar încurajată de aprecieri și recunoașteri, și-a făcut din scris un țel pe care-l urmează cu fidelitate. Înzestrată cu talent, seriozitate, entuziasm și dedicare, a trecut repede de la pasiune la profesionalism, făcându-se cunoscută la nivel național prin intermediul eseurilor, poeziilor și prozelor publicate în reviste de prestigiu din țară, dar și a premiilor pe care le-a obținut.

După debutul din 2020 cu volumul de proză scurtă Armele lui Max, Ed. Betta, autoarea s-a remarcat atât prin volumele de poezie, trei la număr, dar și a romanului „Dimineața lianelor”, Ed. Universitară, București, 2022. Carte care i-a adus în palmares, premiul I la Concursul Național de Literatură Ioan Slavici, ediția 2022, pe lângă celelalte obținute la diferite concursuri naționale. Cele șase cărți semnate de Cătălina Hașotti, colaborările cu reviste li terare, antologiile în care este coautor, confirmă nu doar preocuparea autoarei pentru literatură, ci și un destin literar aflat în plină ascensiune, care merită urmărit.

Cartea Ziua care tocmai a trecut are puțin peste o sută de pagini și cuprinde

Z

„Atmosfera generală a volumului are tonalită ile gravită ii, tensiunea generată de implicarea afectivă a prozatoarei în problematica asupra căreia meditează.

Tușele întunecate, ca-n tablourile lui Gericault, au pu ine săge i de lumină. Cătălina Hașotti interoghează dramatic, își dă răspunsuri aproximative, povestește pentru a-și lua revanșa asupra unui real care nu se supune ra iunii ordonatoare... Prozele ei surprind și prind în tușe realist-obiective foste neliniști viitoare...”

unsprezece proze scurte, unele publicate în volumul de debut, așa cum ne informează autoarea într-o notă. Cu o apetență spre firesc și naturalețe, confesiune și ficțiune, Cătălina Hașotti reușește să capteze atenția cititorului, fie el și neavizat. Prozele, simple în aparență, dar încărcate de sensuri și profunzimi, sunt inspirate din cotidian și reflectă o parte din dramele societății în care trăim, indiferent de clasa socială căreia îi aparțin personajele. De la intelectuali până la omul simplu de la țară, de la tineri la cei mai vârtnici, necazurile, neputințele, neliniștile, și toate ne-urile existente, neocolind pe nimeni, mai ales în contextul pandemic Covid-19 în care se desfășoară câteva dintre acțiunile povestirilor. În prima proză Remedii, este descrisă isteria generată de bestia microscopică, teama, distanțarea, frustrarea de a face notă discordantă cu ceilalți purtând mască și mănuși, lipsa de libertate pe care o resimte privind zborul păsărilor, angoasele date de necunoscut. Povestește când cu detașare, când cu implicare emoțională, fără a se lamenta, ori a cădea în patetism, lăsând să înțeleagă fiecare rostul ori nerostul acelor zile umbrite de restricții și obligații, când fericirea era egală cu cumpărarea unei sticle de spirt la un preț rezonabil, folosit până și pentru a dezinfecta banii, chiar dacă asta însemna să renunțe la bucuria de a-și achiziționa o carte.Tema dramei generată de pandemie este reluată și în cele cinci zile descrise în Jurnalul de carantină al unei fanteziste în care își justifică nevoia de a scrie prin intermediul tocilarei Andrada. O tânără de 18 ani plasată în centrul unei familii care se confruntă cu cele mai neașteptate situații provocate de balaur-covid. Pe lângă sentimentul de revoltă, nesiguranță, incertitudine, neputință, surprindem ironia, care o prinde foarte bine pe autoare. O proză de-a râsul-plânsul, gen știrile de la ora cinci, în care Georgeta cuprinsă de patima băuturii și a drogurilor își declară mama moartă pentru a obține banii de înmormântare de la primărie, este Te iubesc dacă nu mori. Ca un moment de respiro, Zone de destinație ne invită în lumea viselor, acolo unde un suflet se odihnește în liniștea altui suflet, desăvârșindu-se sub

ANA DOBRE

C[t[lina HA±OTTI Ziua care tocmai a trecut

Unsprezece proze scurte C[t[lina HA±OTTI

Ziua care tocmai a trecut PROZĂ SCURTĂ

Ed i t u ra NEUMA 2023

semnul cifrei șapte, uneori benefică, alteori, nu. În prozele Tipuri de rădăcini și În lumea miresei simțim gustul neîmplinirii profesionale ori personale ale personajelor care uneori răzbat, alteori se lasă copleșite de vicisitudinile vieții și renunță să mai lupte. Babyklappe, povestea papucilor care vorbesc despre drama copiilor abandonați în maternități și a tinerelor femei care, cuprinse de mirajul străinătății, ajung să se prostitueze, sclave ale banilor, cu buzunarul plin și sufletul golit de orice urmă de sentiment matern. Dinți antagoniști prezintă lupta femeii de a salva un om care, căzut în patima băuturii, nu vrea să se salveze. Cacealmaua este despre neadaptare, presiune psihică, dezechilibru emoțional, lupta intelectualului pentru normalitatea tot mai greu de găsit într-o societate strâmbă și nedreaptă.

Portrete-robot în ulei și Armele lui Max completează tabloul unei lumi aflate în derivă, în care personajele nu-și mai găsesc locul, liniștea, libertatea și caută neîncetat un remediu pentru a se regăsi ori a regăsi sensul vieții. Printre atâtea tușe negre și nebunia unor personaje dominate de patimi, eul liric își face deseori simțită prezența: Nimicul ăsta pe care-l simte îi găurește sufletul ca o pasăre care găurește noroiul cu ciocul sau mă simt ca un melc uscat cu cochilia spartă, ruptă și cu coarnele ciuntite.

Ziua care tocmai a trecut este o carte a eliberării de angoasele realității prin meditație, interogație, fantezie. Nu dă soluții, nu critică, doar pune în lumină societatea bolnavă în care trăim. Firul epic, îndeamnă, fără să-și propună, la conștientizare, empatie, și de ce nu, la iubire! Un rol frumos și bine asumat de scriitoarea Cătălina Hașotti căreia îi prevăd ascensiunea ca pe un fapt firesc, pe măsura implicării și seriozității pe care o manifestă în domeniul literar.

Cartea de poezie

79

Nr. 01-02 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

„V[zut din nev[zut este totul” ioAnA diAConeSCu „adesea gîndim că ne lipsește/fericirea cuvenită -/ însă văzut din nevăzut este totul“ (subl. mea – I.D.) a prima lectură, „faptul divers” pare comun ambelor medii (terestru și extramundan) la care poetul Mircea Teculescu face trimitere, în ultimul său volum împărțit cu parcimonie în patru secțiuni. Tema se limpezește odată cu urcarea „treptelor“: materia îndurerează prin nemișcarea ei, iar duhul ce insuflă viața va fi văzut numai de „cei aleși” în ieșirea salvatoare din întunericul de pe Golgota. „Surprizele” apar odată cu parcurgerea ultimelor trei secțiuni ale volumului (II. un gonț care țintește sufletul, III. gînd ce supune tăcut, înălțător, ascuns fapt și IV. un mod de a fi viu) în care surprinde reflexia asupra realității acestor „fapte diverse”(din care, consideră poetul, se naște poezia) pentru ca în final să se contureze cu linii din ce în ce mai precise arta scrisă cu “degetul arătător al lui Dumnezeu”(„cele mai frumoase poezii/le scrie Dumnezeu/cu degetul său arătător” – fapt divers 56). De aici revelația îngerului însoțitor - mesager, sub diverse forme și formule, cel ce insuflă forța interioară celor aleși să deslușească întunericul de după crucificarea de pe Golgota(„dacă aveți un mesaj/îl pot transmite/însă cel mai bine ar fi dacă ați crede că/ puteți și singuri să desfaceți cu mintea/întunericul acesta;” – fapt divers 45 - ).

Piesele distincte ale cărții ar putea fi redenumite în percepția subtilității lor. Aș încerca, dacă îmi este îngăduit: I. ființe și obiecte din imediata apropiere, II. coborîrea în interioritate, III. trecerea în spațiul extramundan, IV. dematerializarea. Lirismul acestui poet poate fi înțeles analizînd traseul celor patru etape ale esențializării.

Prima secțiune ar putea fi o „facere a lumii” sui generis unde obiectele și făpturile Domnului apar într-o ordine aleatorie, avînd, fiecare, bine determinat, un simbol: cravata (un simbol al stării de fericire), pisica (model al felinelor mari trecînd dintr-o realitate într-alta), mașina (care, conținînd în numărul ei cuvîntul GOD, este reprezentativă), furnicile (simboluri ale științei de a crea linii de rezistență), femeia de serviciu (simbol al curățeniei generale în cer și pe pămînt), bătrîna, vecinii, porumbeii (componente ale realității unui

L

habitat în care totul este rutină), vînzătoarea de flori (simbol al madonei fără înger), nașterea și moartea (între care intervine o scurtă distanță - simbol al precarității vieții). În mod surprinzător, faptul divers cotidian se convertește în fapt divers al interiorității. Meditația ia locul faptului real. Cu a doua secțiune (II. un glonț care țintește sufletul) se „finalizează” fenomenul face rea lumii cu degetul luminos al lui Dumnezeu care însuflețește un pumn de țărînă – (poate “facerea lui Adam?”) - “un fel de insulă ce ascundea cîteva scîntei,/licărul acela de la care/mereu pornește totul” (fapt divers 15). Dar odată cu nașterea timpului se conturează drumul spre moarte (fapt divers 16), după o rapidă trecere prin viață(fapt divers 19). Singura salvare ar fi aceea care mișcă Cerul și stelele, dragostea, în toată complexitatea ei (“așa arată dragostea/pe care fiecare o poartă în piept, mai multă sau mai puțină,/după cum o lași să te cuprindă/și căreia îi dai foc cîteodată,/pentru cineva/care nu a putut să mai ardă” – fapt divers 22). Iubirea este ideală, sacrificială și ea încheagă din stropi de eter chipul unei Ofelii postmoderne („orele și /stropii de apă ai artezianei/din cuprinsul lacului; […]//iubita mea din amintiri uzate,/o să te îmbrac în haine de zînă - /picăturile astea ce bucură aerul” fapt divers 23), repetarea temei l’amor che move il celo...intr-o reluare cu titlul “acolo stelele se află pe un alt cer”(fapt divers 24) sau ca într-un fragment de canțonier dedicat doamnei sale, „singura/ ce poate sa-mi întîrzie amurgul,/asfințitul ce cuprinde orice casă” (fapt divers 25). Numai în transcendență iubirea poate fi perfecta.

Conturul realității terestre este șters, din cuplul îndrăgostiților rămîne, esențială, culoarea comună a tricourilor pe care, în dreptul inimii, scrie ceva(fapt divers 26).

Secțiunea III stă sub semnul sentinței „să ne dematerializăm”. Modelul platonician transgresează înălțător, ascuns, limitele constrîngătoare ale realității. Universul paradisiac va cuprinde obiecte și ființe care treptat își pierd materialitatea și devin rezonanța lor: “ ceasca de cafea[…]/aduce aminte de legea entropiei” sau “jur-

împrejur florile/ [pe care] le vezi cu ochiul inimii”(fapt divers 31). Din sabie rămîn numai “lacrimile ei înghețate”(fapt divers 33), în transcendeță mundanul este depășit („aceeași trăire/dusă departe de aici,/ spațiul celor din jurul tău/fără de știința timpului,/viețuire în următoarea noastră/ posibilă lume, despre care noi,/pămîntenii, putem exprima mai/nimic” – fapt divers 34). Conturele se dizolvă în lumina din extramundan (“încet lumina va urca spre cer, semnele zilei vor dispare - sic! - în noapte, cuvintele vor fugi de la tine,/ pentru totdeauna” fapt divers 36). Scena cu limite nevăzute este locul unde se petrece acum, în înălțare, viața Poetului. Obiectele reale se estompează, cuceritorul de noi teritorii subtile îndepărtîndu-le de simțurile noastre: „cele care vor fi fost/sunt amintiri tot mai ascunse/epave eșuate pe nisipul sufletului” (fapt divers 41). Esențializarea intervine firesc, după ieșirea din contururi (corpuri): „dacă ai putea să ieși dinlăuntrul tău, să nu te ocupi/cu nimic altceva,/înalt, liniștit și întins/precum un abur nesfîrșit, apoi nor,/la sfîrșit picătură/în care-ți vei cunoaște esența;”(fapt divers 42).

Esența spiritului spre care tindem ne așteaptă la “o nouă Inviere”; „ascunsul tărîm al tăcerii”, unde “unii din îngerii care veghează/devin din ce în ce mai vizibili,” și unde sufletele se vor desface din întunericul de după Crucificare. Finalul-surpriză din secțiunea a IV-a a cărții poate fi o artă poetică a sfintei scrieri care nu e a noastră: „cele mai frumoase poezii/le scrie Dumnezeu/cu degetul Său arătător […]” (fapt divers 56).

Cartea de poezie

80

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Homo ludens, cet[\ean de onoare al Parnasului eLinA AdAM ă scrii despre un poet ca Emil Lungeanu reprezintă, în sine, o provocare multiplă. Vorbim nu doar despre un autor consacrat, cu peste 60 de volume publicate, al căror areal acoperă romane, nuvele, piese de teatru, versuri, critică și eseuri de istorie literară, ci și despre unul circumscris unei zone aparte a literaturii române contemporane. De altfel, Horia Gârbea, confrate al acestuia, el însuși un inimos globetrotter în dramaturgie, proză, poezie, critică literară și, mai nou, memorialistică, îl descrie pe Emil Lungeanu drept un autor extrem de serios, cu o scriitură pe care o cataloghează, nici mai mult nici mai puțin decât „demențială” (din extrasul de autor al Uniunii Scriitorilor, Filiala București Proză). Distins cu numeroase premii, redactor en-titre al revistei Luceafărul de dimineață, dar și redactor onorific al multor alte reviste literare, Emil Lungeanu, citându-l pe Stanislas de Guaita, se definește pe sine „soldat în armata cuvântului”, care, cu al său viril plaivaz, taie în carne vie. O definiție de care ne servim ca punct de plecare în periplul nostru prin recentul său volum de versuri (dar nu cel mai recent!), Colecția de vară, publicat la Editura Kafka, în anul 2023.

Adept al experimentelor de tip ludic și livresc, poetul Emil Lungeanu se declară împotriva încorsetării de orice fel, refuzând cu consecvență încadrarea în formule șablonarde, pe care le respinge cu vehemență, dând dovadă de infatigabilă inovație și alegând calea nebătătorită, așa cum ne amintește celebrul poem al lui Robert Frost, Road Not Taken, în tradu cerea aceluiași Horia Gârbea: două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie./ îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma./ (...) am pornit-o pe cel mai puțin străbătut/și asta mi-a schimbat viața.

Cu un simț al observației foarte ascuțit și uzând magistral de spiritul dramaturgului care este, Emil Lungeanu, asemenea lui Nenea Iancu, cu care are multiple afinități, simte enorm și vede monstruos, iar această paradiziacă zi de vară, cum alta nici nu va mai fi, nu este altceva decât o

S

invitație la a fi parte din delirul străzii, care stradă, trebuie să o spunem dintru început, bate teatrul. Acolo, în stradă, facem cunoștință cu diverse tipuri umane, care-i permit poetului să ia în derâdere viața literară, dar și să pună pe tapet poezia și rolul ei, să aducă în atenție subcultura, kitsch-ul, să facă uz, cu năstrușnicie, de satiră și intertextualitate pentru a ironiza politicieni, dar să aibă în vedere și teme actuale (Internetul/IA).

Pare că subiectul cel mai drag poetului este, însă, realitatea citadină, decuparea unor fragmente de viață din orașul aceluiași Caragiale, topos preferat al poe tului. Acest București îi oferă tranșe grotești, ilare, tâmpe, mostre gratuite de incultură și adevărată prostie. Un exemplu concludent îl constituie poemul Aeroport, în care poetul ia în răspăr tipul taxime tristului bucureștean, cu al său GPS, care are dificultăți în a găsi adresa clientului: Str. Iacob Negruzzi. Cine? Nimeni altul decât vestitul Botezător al Convorbirilor Literare. Poemul este un adevărat balans, o confruntare subtilă, în care omul cult încearcă să se coboare la nivelul celui prost pentru a-și putea atinge scopul –

ajungerea la destinație – dar nu oricum, ci încercând să-l și învețe câte ceva: astfel, numelui (care se scrie cu tz) manelistului în cauză îi opune nume cunoscute din muzica și arta românească (Ducu Bertzi, Tia Peltz, Tonitza). Sosit de pe plaiuri străine, reîntors la sânul limbii materne, poetul dă, iarăși, piept cu incultura, de care alege să se apere lingvistic, pentru a putea supraviețui șocului, cu ajutorul registrului argotic: Păi zi așa, mânca-ți-aș, să ne înțelegem!/ Ia uite, gata, că acuma l-a ginit!/ (ibidem).

Pentru că de poezie îi arde, și bine face!, Emil Lungeanu oferă definiții și rețete dintr-un Manual de poezie, demonstrând că știe să manipuleze ca nimeni altul esențele tari ale cuvântului. Aflăm din poemul eponim că poezia e o plecăciune făcută stăpînului tău/ cititorul/, însă nu oricum, ci în cheia omniprezentei corectitudini poli tice în așa fel încât poemul (...) să nu-l pună în inferioritate nici pe/ cel mai mare bou/. El, poetul, trebuie să-și construiască poemul cât mai simplu, așa, ca un cîntecel inocent de copii/ și neapărat ecologist/(...) acordînd maximă atenție orientării sexuale/ fiecărui cuplu de cuvinte. Poetul nu are voie să gândească, nicidecum să mediteze, pentru a nu împiedica libera circulație a nebunilor cu gardul de sârmă ghimpată electrificat al ideilor sale. Libertatea de expresie, carevasăzică, e admirabilă, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Colecția de vară propusă de Emil Lun geanu este delimitată de anumite borne: opriri la târguri de carte (Interviu) unde vorbește, în felul propriu, despre inflația de poezie, despre autori de poezie netalentați ale căror lansări s-au înmulțit ca șoarecii, servindu-ne, direct, și apostrofa: mai dă-o-n mă-sa de poezie, obligându-i pe cei pudibonzi să-și dea ochii peste cap.

Că deh, trăim vremuri apocaliptice în care publicitatea agresivă și consumerismul nu mai lasă loc și hrănirii spiritului: în aste vremi ce-ndeamnă la-ndopare/ în interesul creșterii producției de treabă mare/, fiind tot mai greu să ridici nivelul cultural al gloatelor neroade, când, de prostie trebuie să te aperi cu ochelari de soare.

81

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Tot în acest poem face trecerea la un alt subiect fierbinte al zilelor noastre: IA. Poeții prezentului, mai ales cei lipsiți de har, au de făcut un singur lucru: să-și cumpere un robot literar, care va fi programat să creeze capodopere. Evident, urmează apoi achiziționarea unui robot cronicar, care să scrie cronici elogioase la adresa celui literar. De bună seamă, poetul zilelor noastre, cel veleitar, se-nțelege, fără prea multe-nzestrări, se va deștepta în zorii unei ere noi, fără poezii, în care tristețile și rănile unui timp revolut vor fi de-acuma șterse:/ ducă-se toate pe pustii! (ibidem) Un alt popas îl facem la o expoziție de pictură a artistului plastic contemporan Dalia Bialkovski. În poemul Anotimpuri, Emil Lungeanu ne livrează o cronică genuină, acest mod de a scrie critică ne-fiindu-i deloc străin, manevrând hipertextualități, adică „relația ce leagă un text B (hipertext) de un text anterior (hipotext), pe care se grefează într-un mod ce nu este al comentariului”, cf. teoreticianului Gérard Genette. Astfel, aflăm că picturile Daliei sunt fluide și străvezii/ ca printr-o gârlă ce fierbe sub soare/ se-amestecă-n ele galbenul luminii cu/ verdele și roșul/ chimia vieții pornită de căldura soarelui. Antinomiile sunt omniprezente: descrierilor temeinic întemeiate și adresate cunoscătorilor li se opune vehemența de la polul opus, al celui nepriceput, care nu are pârghiile culturale care să-i permită descifrarea mesajului. Versurilor de mai sus, galbenul luminii cu/verdele și roșu/, li se alătură, antitetic, următoarele: ei, papagal, pe dracu, care steag african, fugi d’aci! Adică vegetal și animal laolaltă, mă! evidențiind mereu cele două fațete polarizante ale societății: arta și kitsch-ul, cultura și incultura. Mizând pe eleganță și subtilitate, poetul descrie un tablou reprezentând o femeie cu trunchi de copac/(...) că nimic nu se compară cu drama/ luptei femeii cu Tim pul, disperarea ei/ atunci când îi aude scoarța trosnind/ sub șenilele anilor/ și nu mai rămân din dînsa decît rădăcinile/ la fel cum ar rămîne dintr-un soldat doar/ bocancii cu labele picioarelor (ibidem). Sublimă analiză, la care, imediat, în contrapunct, urmează și explicația pentru cel nefamiliarizat cu limbajul specific artelor vizuale: las-o-n pace pe Ecaterina Teodoroiu/ că n-are treabă cu ce vorbim noi aici/ e din alt regiment de vorbe. Și din alt re gistru, am adăuga noi. Poetul, un real spirit enciclopedic, se dorește a fi un profesor care-și poartă lectorul prin istorie, (există o mulțime de trimiteri livrești la evenimente din istoria Angliei – poemul Baladă de sânge regal este un tablou în

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

versuri, minuțios descris, al episodului bătăliei de la Sedgmoor, 1685), dar și prin istoria literaturii ori a artei, fiind foarte atent la zgomotul străzii, decupând, tăios, scene abracadabrante din timpul prezent.

O asemenea plimbare nu poate fi decât plină de roade atunci când cititorul este deschis și dornic de învățătură. Din păcate, spune poetul, dacă nu am ce să te-nvăț,/ atunci adio și-un praz verde,/ țin-te mai departe băț,/ văd limpede că orice-aș face/ rotundul măr cel din livada raiului mușcat/ nu-l mai pot reconstitui și pace/ dintr-un cap pătrat. Tristă concluzie cu privire la alt subiect de actualitate: starea învățământului, acum că s-au publicat rezultate la testele Pisa pentru anul 2023.

Un alt exemplu concludent, în aceeași notă: Ia s-auzim, ce știi să spui despre/ realizările lui Rimbaud?/ Păi... le știu pe toate trei.../ Trei, zici!... Asta-i ceva nou. Și care adică?/ Da, păi Rambo 1, Rambo 2, Rambo 3, nu?/(E prea devreme ca să fie prea târziu).

Vorbind despre starea poeziei, poetul se miră de lipsa spiritului autocritic, de autosuficiența poeților ce refuză să mai asude lucrând pământul, uneori arid, al creației: aceștia, ocnași în Parnas de-o suferință cu mine/ au evadat. Poetul Emil Lungeanu nu face un pas fără să aibă asupra lui ordinul de serviciu ștampilat cu ștampila Parnasului. Trist și îngândurat, se înhamă la o anevoioasă misiune: aceea de a tăia, ritos, cu ascuțișul propriului condei, buruienile, de a le scoate din rădăcină, într-un timp al urâtului, al prostiei, al invidiei, al lipsei de valori și de cultură, operând cu instrumente precum satira, (auto) ironia, intertextualitatea, hipertextul, toate camuflate în epiderma subțire a unui spirit ludic de mare finețe. Pot fi șocante versurile domnului Emil Lungeanu, dar nu mai puțin adevărat este că domnia sa ia în țintă, cu versul pe țeavă-ncărcat, numai acele aspecte ale societății care au ajuns să supureze, să scoată la suprafață orduri, mizerii ale unui subteran care fierbe și emană miasme peste o realitate a cărei spoială devine tot mai vizibilă. Realizăm, așadar, că și Emil Lungeanu lucrează cu aproximativ aceleași realități ca și înaintașul său, ilustrul Caragiale, o diferență majoră în imaginarul poetului postmo dern fiind noile tehnologii. Acest alter ego al lui Nenea Iancu are la dispoziție aproximativ aceeași materie de lucru, chiar dacă timpurile s-au schimbat, scena e nealterată și actorii cam la fel. Spațiul este, eminamente, identic: Bucureștiul. Avem parte, însă, în contrapondere și pentru a putea înghiți aceste hapuri amare, și de

popasuri exotice, sub semnul splendorii, cum este Bosforul, ori Bruxelles, o schimbare de registru, de astă dată, un topos animat de violențe stradale. Printr-un artificiu spațio-temporal vizualizăm chiar fragmente din textul Telegramelor lui Caragiale: insultat grav dumnezeu mami și palme/ cafiné central/ oraș stare asediu/ panica domnește cetățeni/ tremur viața me/ nu mai putem merge cafiné/ (Tablou flamand).

Cronicar versat, poetul ia pulsul națiunii preocupate de știrile șocante, fie că vorbim de tipul celor deepfake, devenite virale pe Internet (Pagina sportivă) ori despre cele după tiparul știrilor de la ora 5 (Centrul atenției). Starea deplorabilă a televiziunilor face obiectul unui alt poem, Animal Planet, în care poetul uzează de cuvinte necruțătoare, usturătoare (de la o zi la alta/ s-a înfundat/ canalizarea orașului/ după atîta televiziune/ de rahat), ba chiar urât mirositoare, în concordanță cu realitățile descrise (put de gunoaie canalele de filme/ ca-ntr-o grădină zoologică blănurile ude (ibidem). Să nu ne panicăm însă! Poetul despre care vorbim nu este de ici de colo, el are îndrituire din partea Muzelor să divulge, să strige, să pună degetul pe rană. Cine are urechi de auzit să audă!

La plecare – un poem absolut superb în care Emil Lungeanu își trădează talentul de a struni inefabilul din Poezie –, titlul poemului care încheie ciclul Colecției de vară, poetul își cartografiază viața, rememorând întâlniri irepetabile ori evenimente importante la scară planetară.

Chiar dacă pare că s-a luptat cu morile de vânt, poetul a făcut ce a știut cel mai bine: a tras cu condeiul, cea mai ucigașă armă de pe pământ. Hâtru, dar foarte serios prin greutatea temelor abordate, cu o viziune poetică originală, poetul Emil Lungeanu este, esențialmente, un poet liber. Cu un spirit al discernământului propriu dramaturgului care se respectă, Emil Lungeanu se dovedește a fi, în Colecția de vară, un poet excelent, care mânuiește o magmă poetică vie, tensionată dar și subtilă.

Având un ochi mereu treaz și larg deschis la propria viețuire și a confraților, poetul recreează, în alambicu-i postmodern, eterul mirabil care-i va revela râvnitul Magnum Opus. Turist prin Elizeu, Emil Lungeanu face dovada că deține arta viețuirii în Poezie, că este maestru în aflarea căii de ieșire din multe și complicate labirinturi cu ajutorul Inspirației, o altă Ariadnă, de care este, iremediabil și pe viață, legat.

Cartea de poezie

www.revistaneuma.ro

82

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Lumina din rana deschis[ FLAViA AdAM oetul, prozatorul, eseistul și jurnalistul Horia Bădescu, doctor în litere și diplomat, autor a peste treizeci de volume de poezie, eseuri și romane, unul dintre fondatorii mișcării poetice și culturale din cadrul revistei Echinox, aduce în fața iubitorilor de poezie al cincilea volum din seria de autor Cărțile viețuirii, intitulat rana ascunsă a fiecărei zile. Cu o postfață creionată impecabil, semnată de Răzvan Voncu, volumul publicat la Editura Școala Ardeleană, în 2023, la aniversarea celor 80 de ani ai autorului, completează antologia cu creații preponderent recente, păstrând o paletă lirică a diversității, cu inserții intelectuale și metafizice, subtil introduse în textura aparentei simplități a versurilor.

Departe de intenția de a se adăposti sub pecetea unui filigran al memoriei, rana poetului se întrupează într-o rană a clipei, într-un univers spiritual în inima căruia expresivitatea dobândește forță și greutate, reconfigurând granițele propriilor zone de cunoaștere, prin actul creației. Traiectoria revelației spirituale este una dinspre individ către Divinitatea omniprezentă, dar ascunsă ochiului uman, complementar pulsând și o a doua direcție, una dinspre individ către câmpul atmosferic al Nimicului: Ca și cum viața ta n-ar avea/ niciun preț/ ca și cum ceea ce le ține-mpreună/ n-ar fi decât mâna care-ți pipăie fața/ și talgerele pe care nimicul/ își măsoară ființa (transparența în care se-ncaieră ziua), de nimicul nimicului se-nnoadă/ lacrima omului (Într-o parte, lăstari și tufișuri).

Deși elementele angrenate în mașinăria timpului nu mai pot fi identice, incertitudinile își continuă înaintarea, într-o inutilă și amăgitoare încercare de a înmărmuri clipa. Omul în sine, prin actul acestei căutări a Absolutului și setea de a afla ceea ce este dincolo de înțelegerea umană, devine el însuși obstacolul care îngreunează aflarea Căii către Adevăr: Neschimbată e ora în ceasul ei,/ de sine însuși se-mpiedică/ pragul;/ zăbava ține în loc/ ceea ce mâinele va duce cu sine/. Ca Toma necrediciosul, creatorul are nevoie să pipăie cu degetele sale ceea ce nu poate fi văzut, dar care îl macină zi de zi: E un tropot care-ți trece/ prin inimă,/ o alergare frântă de-un zid nevăzut/ (Ți-au rămas doar axiomele).

P

Precum lichidul care ia forma vasului în care a fost turnat, și versurile acestui volum iau forma structurii emoționale a autorului, dezvăluind inflexiuni ale credinței și tăgadei, însă nu într-un climat al disperării, ci într-unul analitic, cu meticulozitate calculat, dozat și recognoscibil. Trecerea prin lume este umbrită de sentimentul de vinovăție, de conștientizarea faptului că, în realitate, nimic nu ne aparține de drept.

Așa cum viața este un dar cu termen limitat, de tot ceea ce am primit, tot limitat ne putem bucura, pentru că toate sunt ale Domnului, nicidecum ale omului care consideră că le deține: vinovați de păsările care-și uită cuibul/ și mor în scorbura norilor/ (...) vinovați de noi înșine,/ triști negustori de ceea ce niciodată nu vom afla/ că n-a fost al nostru (Vinovați suntem de-a fi uitat), Tot ce ți-a fost dat/ și nimic din ce-a fost al tău/ (...) Albii secate sunt, Omule,/ viața și inima ta! (tot ce ți-a fost dat).

Când învolburează puterea cuvântului, poetul creează mări nevăzute, pe care, precum Iisus, pășește nestingherit. Înnobilând risipa/ și uitarea de care se leapădă ființa (În marginea brazdelor glodul), dar și reflectând asupra slăbiciunilor umanității, acesta, precum un avocat al acuzării, rostește lista învinuirilor: nerușinată inima ta despuindu-se/ nerușinată sărutarea pe care-o dai lumii!/ În jurul tău dănțuie prostia și moartea,/ dar nebunia e-a ta,/ alumn rătăcit/ să te-mpreuni cu ea în iarba veștejită/ a umbrelor (Nerușinată lumina acestui octombrie). În poezia lui Horia Bădescu, nu se poate vorbi despre o goană după înțelegerea Absolutului. Actul comprehensiunii este unul al normalității, al firescului, al nevoii omului intelectual de a desface foiță cu foiță straturile cunoașterii, pentru ca, odată ajuns la ceea ce credea că e miezul, să constate că a dat peste o formă identică, peste alte foițe care așteaptă să fie îndepărtate. Acest efort repetitiv, concentric și, în cele din urmă, cu un rezultat nesatisfăcător, neconform așteptărilor, generează tristețe și senzația zădărniciei: E o rană între pleoapele zilei,/ un adânc în care nu poți privi (zăpezi în după-amiaza mâniei), dar aduce cu sine și verdictul revelator, scânteia rodului unei înțelepciuni dobândite prin încercări și erori: În adâncul adâncului,/ doar

acolo se mai poate ceva întâmpla (O rază pipăind întunericul). În cazul versurilor acestui poet, frământările privind marile taine ale cunoașterii nu au nimic impulsiv, nimic necontrolat, nimic la voia întâmplării. Lirismul este unul al unei precizii matematice, construit, parcă, după formule exacte, cu răbdare, meticulozitate și rigurozitate, fără a aluneca într-un discurs al învinsului în care doar floarea țărânii mai crește (Oraș pustiu). Zădărnicie sunt toate, lumea și elementele care o compun atârnă de un fir de ață, de mila Celui de sus. Oricând, prăpastia morții, vasta tăcere, cum o numește autorul, le-ar putea înghiți. Numai omul, un acrobat al trapezului propriei vieți, se încăpățânează să-și ducă la bun sfârșit spectacolul grotesc: Cum se leagănă ele/ toate-ale lumii/ deasupra prăpastiei/ (...) Cum se leagănă toate-ale lumii/ și viața/ și Dumnezeu/ pe trapezul inimii tale! (Cum se leagănă ele).

Totuși, este vorba despre mai mult decât o melancolie a solitudinii sau a resemnării. Poetul trece apele Acheronului pentru a vedea cum e dincolo și se-ntoarce din locul din care nimeni altcineva nu s-a-ntors, chiar dacă știe că, odată revenit în lumea celor vii, va primi doar laurii frângerii, oricât ar căuta puterea de-a suporta orbitoarea lumină/ a întunericului și eșafodul/ singurătății (unde să afli puterea de-a îndura).

A doua parte a volumului, ciclul cu titlul poemele păsării-vânt, intensifică nuanțele interpretării Nimicului, accentuând aspecte precum vulnerabilitatea umană, infernala uitare, lepădarea de sine, pierderile, neantul, spaima de întuneric, de marea tăcere: O capcană pândește-n adâncuri/ și-n ea locuiește tăcerea (Cu mâinile mâinele-l pipăi).

Fără minunata inițiativă de a face cunoscută opera lui Horia Bădescu, probabil că mulți dintre cititori n-ar fi avut privilegiul să simtă Mirosul de iarbă cosită/ pe care sângele-l duce cu el/ către inimă (mirosul de iarbă cosită).

83

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Cartea de poezie

www.revistaneuma.ro

Gnomul §i hidrantul GeorGe VoLCeAnoV in bogata recoltă poetică a anului 2023 mi-au reținut atenția volumele Gnomul altui pământ de Ionela Ablai (Editura Eikon) și Blues pentru un hidrant roz de Petre Ioan Crețu (Editura Neuma).

Paratextul celor două cărți ne oferă indicii interpretative prețioase. Acest al treilea volum de poeme în proză al Ionelei Ablai, câștigătoarea mai multor premii literare importante, este prefațat de Nora Iuga, diva incontestabilă a poeziei românești contemporane. Nora Iuga recurge la litotă (figura de stil pe care își întemeiază strategia retorică și shakespearienele personaje Iago și Marc Antoniu), stăruind asupra faptului că autoarea „nu scrie o poezie onirică” (p.

10), deși își începe prefața cu o trimitere la grupul oniricilor români din anii 1970 (Virgil Mazilescu, Daniel Turcu, Marius Robescu), iar după negația de mai sus citează pe îndelete din Rimbaud, Soviany, Tagore și...

Ablai. Am reținut, din prefață, diferența dintre poezia tinerelor poete recente preocupate de abordarea temei „amorul total”, a căror „dăruire totală se varsă în găleata cu dejecții”, și poemele în proză ale Ionelei Ablai, în care „se impune, ca o necesitate, înțelegerea dimensiunii culturale a textului” (pp. 10-11) și care manifestă o „apetență livrescă” vizibilă în „citate, neologisme, nume de referință...” (p. 11).

Mottoul ales de poetă, un citat din Cazul Dora de Sigmund Freud, confirmă caracterul oniric al poemelor, axate pe Eros și Thanatos. „Amorul total” este explorat în nenumărate ipostaze ale eului liric în relație cu celălalt – un eu liric proteic, când femeie, când bărbat, când heterosexual, când homoerotic. Sunt trecute în revistă toate tipurile de relații posibile, inclusiv adulterul și incestul. „Punctul de atracție în noua recoltă de poeme în proză ale Ionelei Ablai”, ca s-o citez pe Nora Iuga, este „invazia de repere culturale” și, caz rar la tinerii poeți de azi,„raportarea la valorile trecutului cultural” (pp. 12-13). Petrarca și Laura, Eremitul, Spânzuratul și Diavolul din tarot, Sonata Kreutzer, mănăstirile din Padova, Dionysos, psalmii și filocalia, Styx și Lethe, Carmina Burana, hagadele cu Nilul și Moise, nimfele și harpiile, gnomul, Helga (cea din saga islandeză), quasarii, gladiatorii, poeții latini, Roma antică, ghilotina revoluției franceze,

D

Kierkegaard, cenotafele, galițiano-portughezul saudade, Preludiul lui Yanni, Iisus și Iuda, Glasgow, Varna și Waterloo, yardangul și eholotul atestă apetența livrescă a autoarei și preferința ei pentru cuvintele rare.

Toate aceste repere temporale și spațiale, cu trimiteri la istorie, mitologie și religie, la texte literare și filosofice nemuritoare, la muzică și știință devin fundalul unor situații psihanalizabile în cheie freudiană. Nu sunt un adept al lui Freud, cu atât mai puțin al soluțiilor propuse de acesta în Die Traumdeutung, dar am remarcat reluarea obsesivă a unor lexeme ce pot fi interpretate simbolic: locomotiva-trenul-vagoanele, gara, muntele, lumea aceasta și lumea cealaltă, ferestrele când închise, când deschise, cu sau fără obloane, elementele cosmice (pământul, oceanul, cerul – acesta din urmă reprezentat și de nori), stihiile (luând cel mai adesea forma furtunii, dar și a erupției vulcanice într-o subtilă trimitere la soarta orașelor acoperite de magma Vezuviului), inima, plânsul, glasul, (deloc surprinzător!) visele, aștrii și corpurile cerești (luna și soarele, stelele și quasarii.)

Există în toate aceste poeme o pendulare între microcosmosul reprezentat de fragila ființă umană (în varii ipostaze, după cum am arătat) măcinată de dorință (cuvântul-cheie al întregului volum) și strivită de sentimentul de inutilitate a vieții, pe de o parte, și universul infinit, pe de altă parte.

Dacă ar fi să etichetez în vreun fel poezia Ionelei Ablai, aș oscila între expresionism și neo-romantism, dar aș opta pentru curen-

tul din urmă. Poemele sunt străbătute de un neînfrânat zbucium lăuntric în care sufletul consonează cu macrocosmosul. Predomină imaginile vizuale, dar cele cu adevărat memorabile sunt cele auditive: „Urle tele mele, în contact cu trupul lui, se preschimbă în cuțite” (Antarctica, p. 15); „...cât incantația iubitei mele mai este șoaptălamă-de-cuțit!” (Arcana, p. 17);„Tunetele descompun scârțâitul unui leagăn fără cântec, fără mamă” (Furtuna, p. 27); „E cu neputință ca defileul să nu ascundă glasul tău imprimat pe o stâncă, așa că adun ecouri prin munți” (Glasul imprimat pe stâncă, p. 29); „Sunetul pistolului și șuieratul trenului străpung inima-gară” (Infinit de sunete, p. 34).

Deși am promis să mă abțin de la interpretări psihanalitice, nu pot să nu remarc prezența mai mult decât insinuată a unui discurs ce ilustrează complexul Electra, respingând mama și privilegiind relația cu tatăl dispărut. Negarea mamei devine paroxistică în Macrame, unde ea „se destramă”, „e arsă în focul strigătelor”, „își anulează gestația, își muncește fiica la moara din sat, le-o promite drumeților la han”; „mama înseamnă o cruce întoarsă pe dos”, pe când „Tata are singura inimă ce bate în cimitir. Prin inima mea.” (p. 43). În Nălucire revine imaginea obsedantă a unor „cântece de leagăn fără mame” (p. 45). În schimb, în Carusel apare figura luminoasă a unui tată dispus să-i prezinte copilului nedumerit tainele universului: „Tatăl meu a fost un privitor la stele. Chiar și când a orbit. Sau mai ales atunci” (p. 20) Și urmează „cele mai frumoase povești despre stele roșii, quasari și universuri în paragină.” Oricât de demonetizat ar fi arhetipul ancestral al „privitorului la stele” (până și Shakespeare reciclează până la refuz imagini și metafore-clișeu preluate din poezia engleză și cea universală), el își are rostul în economia acestui superb poem. Glasul tatălui, cu „sunetul (...) sticlos ca un ferpar” generează dorința tanatică: „Cum l-aș șterge cu viața mea! Rămasă atât de inutil și inexplicabil” (p. 28). Iar sentimentul apăsător de zbatere inutilă este reluat în Rola de film (p. 55): „Inutilitatea nu m-a părăsit nici a doua zi, nici a treia.” În Toamnă la Varna „ajung să înțeleg și mișcarea inutilă a ființelor” (p. 61). Oricine a privit vreodată la stele îi va da dreptate tinerei poete.

Cartea de poezie

www.revistaneuma.ro

HORIA GÂRBEA

lues pentru hidrantul roz este un superb exemplu de poezie universală: personajele (fostul soldat din Legiunea Străină, ajuns patron de cârciumă, cerșetorul satului, iubita) și cârciuma ar putea fi lesne plasate într-un sat din S.U.A, din Sud sau Vestul Mijlociu. Trimiterile la Bukowski, Tom Waits, Calvin Russel, la Johnny Van Zant și Lynyrd Skynyrd, la blues (voilà, nu la doină!), la Cranberries, la marche ou crève vorbesc de la sine despre impactul globalizării sau despre universalitatea temelor tratate de poet. Revenim, totuși, pe plaiuri mioritice odată cu referirea la Urmuz și Stamate, și cu depistarea unor îndepărtate ecouri bacoviene, sesizabile în folosirea obsesivă a efectelor cromatice, a unor sintagme gen „martie trist și bolnav” sau a unor deprimante imagini pluviale, precum „uite cum plouă muzica lui toată / peste sufletul meu peste rana mea roată”, aluzie la un blues al lui Chris Stapleton (P. I. Crețu inserează rar rime în amplele lui poeme în vers alb, dar de fiecare dată obține efectul poetic maxim atunci când o face); „femeie cu trupul mirosind a iarbă / femeie cu degetele umbră / înfășurată în giulgiul umed al ploii / ploua nesfârșit” (p. 27) – un

B

BLUES PENTRU UN HIDRANT ROZ Versuri

BLUES PENTRU UN HIDRANT ROZ

oezia lui Petre Ioan Crețu, autor cu expresivitate și inventivitate aparte, are darul de a surprinde.

Unghiul său de vedere este mereu neașteptat. Viața și moartea se amestecă intim, ca berea cu vodca la barul din sat, ca melodiile vechi și aurii într-un tonomat. Toposul cel mai banal, vegheat de un hidrant roz, devine un munte vrăjit cu vârful în jos, în care fumul, alcoolul și muzica ne învăluie, poet și cititor, bețiv al satului și poet.

Volumul este în realitate o epopee magică, o Odisee în care corabia (barul rural cu hidrantul său) stă pe loc, iar mările o cutreieră. Este o Divină Comedie în care Infernul și Raiul s-au amestecat într-un Purgatoriu ieșit din timp.

Poetul ne descrie cu voluptate, cu chef rătăcirea lui. Iar lui Virgiliu ce bine îi șade în mantia sa roz !

Petre Ioan Cret,u

Petre Ioan Cret,u

Ionela Ablai confirmă, cu acest volum, parcursul de până acum, demonstrând că, după cum arată și Nora Iuga, „este o poetă foarte puternică, cu foarte multă personalitate.”

P Din prezentarea de pe coperta IV a volumului lui Petre Ioan Crețu, semnată de Horia Gârbea, am reținut faptul că avem de-a face cu un autor de o „expresivitate și inventivitate aparte” și cu „o epopee magică”, o „Divină Comedie în care Infernul și Raiul s-au amestecat într-un Purgatoriu ieșit din timp” – aici îmi contrazic distinsul confrate și susțin că, în acest insolit volum, timpul are o prezență puternică și curge întruna, nu stă locului (v. „timpul mi se prelinge lichid / în paharul cu rom amestecat cu vodcă.” Mottoul primei secțiuni, secțiune ce dă și titlul întregului volum, este un citat din nonconformistul Charles Bukowski, poetul orgiilor sexuale și bahice; în cazul de față, al unor orgii bahice dublate de un profund sentiment de adorare a femeii iubite. Depresiile, angoasele, reveriile, delirul, eșecurile eului liric sunt proiectate pe un dublu fundal: cel al unei cârciumi sătești inedite prin punctele sale de atracție – hidrantul acoperit de hârtie roz și tonomatul din care se revarsă (mai ales) muzica lui Tom Waits, un la fel de nonconformist idol al culturii pop – și cel al macrocosmosului (luna, stelele, Calea Lactee).

Editura NEUMA 2023

cocteil poetic, între Plumb și Lacustră; sau „acele îmbrățișări din care / ne hrănim zile întregi / ca apoi o ploaie să ne lovească / bestial peste mâini...” (p. 33). În primul ciclu al volumului, totul este roz, nu doar hidrantul, ci și aripile îngerilor ce se pogoară pe pământ, păianjenii, chiloțeii, tabla, liliacul (mamifer, nu arbust!), biluțele de săpun. O viață în roz, dar departe de aceea din cântecul lui Edith Piaf.

Ca și în volumul Ionelei Ablai, Eros și Thanatos merg mână-n mână: Liușka, femeia iubită este o Laura a secolului 21, adorată până la loc comanda. P. I. Crețu este familiarizat cu poezia lui Valentin Iacob și nu știu dacă versurile de mai jos nu sunt, cumva, un implicit omagiu postum adus prietenului pretimpuriu dispărut. Versurile „încerc să pun în cuvinte bătăile inimii / în timp ce urc pe muntele sânilor tăi / mă cațăr pe sfârcuri apoi citesc / versurile abia scrise și mă rușinez” (p. 21) amintesc de spațiul cosmic imaginat de Iacob în Planeta-Femeie. Povestirile planetei Nun și alte hiperspații (Tracus Arte, 2022).

Moartea stă la până în fiecare clipă, în fiecare cotlon: eroul liric dansează cu ea un blues languros (pp. 13-14), moartea își ale ge victimele la nimereală (p. 29), se confundă cu eternitatea – „să tac / vreme de o moarte” (p. 32), dar, ca în basmul despre Ivan Turbincă, sfârșește prin a fi păcălită (p.

35). La fel de omniprezenți sunt îngerii, cei „trei îngeri” ce târăsc un hidrant (p. 19), „vocea de înger” trimisă de Dumnezeu (p.

23), „femeile înger” ce-și „aruncau la intrare /aripile de înger peste hidrant” (p. 25), îngerul care apare (protector?) în biblioteca poetului (p. 29).

Consumatorul masiv de vodcă, bere și rom, căruia lumea i se înfățișează aproape permanent pâcloasă prin aburii sau norii fumului de țigară, este și el un privitor la stele: „câteodată îmi place să ies afară / în grădina din spatele barului / să stau culcat pe spate

84

Nr. 1-2 (75-76) 2024

și să privesc stelele” (p. 15); „florile purtate de vânt printre stele” (p. 21). La sentimentul de zădărnicie a existenței umane ajungi doar ridicând privirea spre cer, spre universul infinit de unde „luna plonja de ciudă” în halbele de bere (p. 12), „beată se clătina pe cer” (p. 15), „se mută într-un alt colț de cer” (p. 22), sau „se făcea lună plină” (p. 61 – ultimele două citate ilustrează fluiditatea timpului). În consens cu teoria lui Longinus despre sublim, poemele lui I. P. Crețu – mimând logoreea alcoolic-depresivă a unui poet rural – se avântă periodic spre culmile înalte ale poeziei prin versuri memorabile, precum „unde speram mai toți să fie o stripteuză / și s-o pipăim cu ochii” (cu inedita transformare a vizualului în tactil), sau personificări surprinzătoare, precum „hidrantul roz îngenunchiat la perete / a oftat lung apoi a lăcrimat / o lacrimă tremurată lacrimă de hidrant” (p. 48) și „cum se face întuneric mă duc la bar / mângâi mai întâi hidrantul pe creștet” (p. 58). Alteori, imaginile comunică, în timp, cu poezia Renașterii, căci metafora din „cel mai mult mi-aș fi dorit să fiu zeu / zeul luminii din ochiul ceresc” amintește de the eye of heaven, un clișeu reluat până la saturație de Marlowe, Shakespeare și alți poeți elisabetani. Ochiul poetului străbate distanța microcosmos – macrocosmos și retur prin juxtapunerea lunii și a licuricilor (pp. 15, 22), cu geniala imagine „un licurici strănută prelung și voios” (p. 22).

Secțiunea a doua, intitulată Catedrale, porți și ploi (caisului doi) are drept motto un vers memorabil dintr-un poem de Valentin Iacob: „Prin șlițul descheiat al lui Dumnezeu – soarele.” Ca și la Iacob, poemele devin o volbură de atitudini opuse, de machoism și tandrețe, de iconoclasm și căință, de speranță și disperare, echilibru și zbucium lăuntric. Poemele sunt concepute sub semnul dialogului nu cu un cititor abstract, ci cu „tine”, femeia adorată de eul liric. Îngerii, Dumnezeu, ispitele, dragostea și moartea alcătuiesc fundalul acestor impresionante confesiuni.

Secțiunea a treia și ultima, cu un superb motto preluat din Nichita Stănescu (defini ția poetică a lui „tu”), conține mai multe poeme în proză; fiecare secțiune reia (ce frumos gest!) dedicația„Poetei Iulia NicolauCrețu, dragostea, viața și moartea mea”.

Cred că, dacă Dumnezeu și viața ar fi fost mai generoase cu Valentin Iacob, Petre Ioan Crețu ar fi avut un coleg de echipă împreună cu care ar fi putut revigora, în lirica noastră contemporană, filonul oniric nostalgic evocat de către Nora Iuga.

Policier

85

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Pariul cu moartea

Vie\i paralele §i nu numai ALexAndru JurCAn carte nouă, o propunere insolită. Acorzi încredere? Te aventurezi de-a lungul paginilor? Ți-ai șlefuit orizontul de așteptare?

Nu ai auzit de autorul respectiv? Nu te tentează noul?

Rămâi cantonat între nume celebre? Dar, parafrazându-l pe Eminescu... în orice carte„o lume își face încercarea”.

Luminița Rusu a scris două volume de proză, iar acum a publicat romanul Viața prin lentile groase - Editura Paralela 45, 2023 (carte lansată la FICT). De la început, scriitura mă atrage, simt nevoia să avansez in medias res, deoarece Luminița Rusu știe să povestească, pregătește fiecare scenă, păstrează suspansul și creează personaje extrem de credibile. Ești virusat, dar te simți acasă, prin accederea într-un spațiu endemic.

Deja empatizezi cu multe personaje (Badea Gheorghe, Nina Balerina, Emilia). Treci din satul Uscăței într-un spital de la oraș. Cu sfătoșenie și umor. Dialogurile naturale impresionează – vorbirea e diferită, în funcție de poziția socială a personajelor. Limbajul medical e bine documentat, cu o poziționare corectă pe axul specialităților spitalului. Autoarea explorează stările personajelor prin detalii viabile, credibile. Nuanțele faciale și spațiale amintesc de necesarele didascalii: „ridurile fine de pe fruntea doamnei director se adânciră între ochi, tăind două văi scurte între sprâncenele atent pensate (...) îndreptându-se spre scaunul negru de la birou” (p.9).

Citesc, obișnuit cu atmosfera satului, mă amuz la secvența (realistă!) cu inspecția, apoi, deodată, ce se întâmplă? Înțeleg... Mioara e la spital..., doar că urmează adieri amnezice și sunt sigur că nu am ajuns spre oniric. Trebuie să pricep. Ubicuitate? Interșanjabilitate? „Căci e vis al neființei universul cel himeric” (Eminescu)? Nu, nici așa. Sunt virusat de paginile suculente, clare, cu nuanțe de realism.„De fapt, o carte e o scrisoare cu mai mulți adresanți, care nici măcar nu înțeleg la fel mesajul celui care a scris-o” (pagina 71).

Perseverez. Iar am ajuns în Uscăței? Pentru scurt timp.

La spital, Mioara vede cinematografic „mulțimea de bolnavi psihic în haine colorate și medici în halate albe alergând cu toții spre un sat imaginar, cu căsuțe care aveau, toate, flori sub geam” (p.101). O mărșăluire edenică au ralenti. După care „a venit și durerea... s-a cuibărit la pieptul meu ca o pisică ce toarce și n-a mai vrut să plece” (p.104).

Sper că am înțeles: viețile paralele ale Mioarei. A reveni dintr-o viață în alta și invers. La infinit. Luminița Rusu captivează printr-un oniric deconcertant, domesticit, adus la o realitate palpabilă, incredibilă, într-un melanj original, păstrând intact misterul.

Acreditez ideea că autoarea deține un stil fluent, calibrat, memorabil.

O

eMiL LunGeAnu oincidența face ca o reeditare cu ștaif a debutului de acum exact 40 de ani cu Atac în bibliotecă, pe care George Arion tocmai mi-a dăruit-o, să mă găsească abia scăpat teafăr din labirintul unui alt enigmist de meserie, constănțeanul Florin Alexandru-Colombo, pseudonim după modelul popularului personaj jucat odinioară de Peter Falk. Un asemenea erou propriu de cursă lungă își au și cei doi prozatori, ambii adepți ai limbajului pitoresc și ai ritmului alert.

Dar ce spun eu alert? Turația maximă a investigațiilor în cascadă din Arca șerpilor (Ex Ponto, 2021), cu primele 250 de pagini consumate diegetic în interval de numai o săptămână, face ca lectura să devină o probă de atletism în toată puterea cuvântului, o adevărată cursă cu obstacole în care, oricâtă condiție intelectuală ai avea (mens barosana, cum ar fi zis Juvenal), e cu neputință să nu dărâmi ceva garduri. Dar ceea ce le e caracteristic romanelor policier ale autorului tomitan este titulatura capitolelor cu ajutorul calendarului, formulă de construcție ce dă impresia de diarism în ciuda narațiunii la pesoana a treia. Inedită e și receptivitatea eroului detectiv la multiperspectivism: pe lângă opiniile avizate ale comilitonilor, el consultă adesea și interpretarea personală dată evenimentelor de diverși martori, fie ea și în cheie mistică. Un colonel de armată pensionat vede, bunăoară, moartea violentă a unui cuplu de medici ca pe o pedeapsă divină, soțul fiind chirurg estetician iar soția oncolog („Știi că pacientul nu mai are nici o șansă, dar tot continui să primești bănet”), bașca fratele ei patron al unei case de pariuri („bani nemunciți, oameni disperați”).

Problematizarea enigmei din Arca șerpilor e una de tip senzațional, pornind de la ideea că diabolica imaginație a criminalilor din ziua de azi a ajuns să rivalizeze chiar și cu imaginația unui scriitor, însă ea e transpusă în faptă îndeobște cu complicitatea altor minți, bolnave de lăcomie. Dacă traficanții de orfeline au ajuns să-și investească profitul în pariuri sportive și în comerțul cu pornografie, atunci ce mai poți zice despre traficarea ponturilor unei prezicătoare prin pariuri făcute pe viitoare crime? Totuși, nici inventivitatea în strategiile de luptă cu crima organizată nu se lasă mai prejos. Înscenarea unei ședințe de judecată pusă la cale la tribunalul local se dovedește, în final, o capcană în care martorii prezenți la simulacrul de proces cad pe capete, demascați ca jucători la aceeași lo-

C

terie a vieților omenești. Doar un cunoscător versat al tacâmului procesual penal ar ghici că asistă, de fapt, la un spectacol de teatru, cu procedee judiciare fanteziste și replici de-a dreptul mirobolante. Prezidată de un original „Judecător cu perucă”, pasămite notoriu pentru metodele lui neortodoxe, ședința e și ea croită după chipul și asemănarea lui – grefier ioc, prezență făcută școlărește, jurământ la grămadă ca la conjurația împotriva lui Cezar, comentarii libere încrucișate în sală ca la un meci, atmosferă generală de cămin cultural.

Unde mai pui reacțiile celor chestionați, ce adaugă încă debandadei. Un martor, trezindu-se demascat ca asasin el însuși, îi râde în nas judecătorului, ceva de neconceput :„Sunteți lamentabil!” Altul protestează: „E o porcărie ce vreți să insinuați, domnule judecător!” Un interogatoriu stârnește ilaritate de parcă ar fi un interviu de show televizat :„Văd ca o joacă întrebarea.” O mimoză face afectată : „Să nu mă întrebați și pe mine de Anaconda ăsta, că înnebunesc!” Un șmecher se trage de șireturi cu judecătorul rugându-l să i se adreseze direct cu porecla. Praful s-a ales de solemnitatea ședinței dictată de lege! Are perfectă dreptate să se revolte cineva: „Ce-i circul ăsta?” Nu vezi așa ceva nici la ședințele prezidate de arhitolerantul judecător Frank Caprio. Dar nici prezidentul nu e mai breaz când vine vorba de șarje retorice și trageri de urechi : „Puteai să salvezi atâtea vieți, om tâmpit!”. Bomboana o pune pe colivă procurorul: după ce la prezentarea probelor își făcuse o cruce cât Caraimanul făcând figură de popă la slujba înmormântării („Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, că are ce!”), în loc de concluzii pe fond oferă audiția în premieră a înregistrării unei discuții incriminatoare cu referiri porno necenzurate, de față cu presa și televiziunea. Ei, da ! cu așa dosare palpitante, să tot mergi la tribunal, la fel cum mergea„de plăcere” cu trenul Caragiale, marele admirator al invenției drumului de fier.

De fapt însă, inspirat sau nu din realități judiciare, demersul romancierului ar trebui luat în serios. Meritul său stă în flagranta actualitate a semnalului de alarmă pe care-l trage în aceste vremi de banditism, când traficul de carne vie, industria pornografică, tripourile și casele de pariuri fac reclamă deșănțată câștigului nemuncit. O eventuală ecranizare a unor astfel de cărți, chiar dacă n-ar aduce niciodată autorului 500.000 de dolari pe episod precum interpretului lui Colombo, măcar ar putea preveni nenumărate tragedii.

Muzic[

www.revistaneuma.ro

86

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Muzica, averea din palme Codruț rAdi u am avut ocazia, prea des, să mă aflu în preajma unui rocker adevărat, unul încununat cu acest statut, fără a-l fi abandonat sau trădat vreodată. Marius Luca este membru fondator al grupurilor muzicale Compact, la Cluj, în 1977, ,,leader și nănaș”, cum spune el, alături de Teo Peter și Costi Cămărășan, printre alții, și Metrock, la Oradea, în 1980, trupă rezultată dintr-o ,,aripă disidentă“ a mai cunoscutei vremii trupe Metropol, fiecare abordând și promovând un rock clasic, nici prea lent, nici prea agresiv, în ton cu gusturile publicului ascultător. Rockul românesc, destul de puțin promovat în lumea bună a muzicii înainte de 1990 și mai deloc după, a avut o linie melodică prestabilită, parcă, de Phoenix, pe de-o parte, ca prelungire a rock’n-rollului anilor ‘60, cu infuzii de teme autohtone, linie urmată, printre alții, de Roșu și Negru, Mondial, FFN, Semnal M, Riff, Metropol, iar pe de altă parte, cu o tentă mai elaborată, spre progresiv, Sfinx deschide calea unor formații precum Progresiv TM, Celelalte cuvinte, Pro Musica. Genurile s-au suprapus, s-au îngemănat, în virtutea tendințelor de reconsiderare a muzicii. Aproape în fiecare trupă rock au existat muzicieni complecși, cu evidente înclinații spre zonele mai elevate ale rockului.

Este lăudabil că au încercat să aducă nivelul muzical cât mai sus. Evident, și prin inspirații din contemporaneitate, prin asemănări cu muzica marilor grupuri la modă, precum Beatles, Deep Purple, Led Zeppelin, Wishbone Ash, Pink Floyd. Au mai fost și imitații sau prelucrări, toate în slujba muzicii, până la urmă cea mai directă formă de manifestare artistică, Unii dintre reprezentanții importanți ai rockului românesc și-au strămutat talentul și ambițiile muzicale pe alte meleaguri, cei deja consacrați, precum Nicu Covaci și Dan Andrei Aldea, fără a-și fi sporit celebritatea, iar alții, aflați la începutul drumului prin muzică, găsindu-și, nu prea lesne calea.

Este și cazul lui Marius Luca, în jurul căruia s-a împletit o întreagă poveste de viață și de muzică într-o condiționare reciprocă. Spuneam mai devreme că, până la plecarea lui din țară, în 1982, a trecut pe la Compact, primele trei piese înregistrate la Radio Cluj fiind compozițiile lui, pe la Me tropol, împreună cu grupul înregistrând al-

N

bumul Metropol 3, iar cu Metrock, grupul lui de suflet, înregistrează albumul Castelul de nisip, chiar înaintea plecării în Canada.

Acesta este un interesant dialog muzical chitară - muzicuță - percuție, cu melodii numai bune de ascultat, și de reluat, mai târziu.

Marius Luca va reveni în țara de baștină după mai bine de 30 de ani, cu un album în limba română. Acesta cuprinde mai multe compoziții personale din cele ale Metrock-ului. Marius și-a creat noi urme pe alte coordonate, urme pe care, prin întoarceri și reveniri, s-ar părea că a învățat mersul înainte. ,,Din punct de vedere al execuției tehnice, mi-au trebuit ani de zile de muncă asiduă, ca să mă apropii de nivelul de execuție visat” , recunoaște el. Contactul cu aparatura adecvată ideilor și pretențiilor sale muzicale nu a fost numai de natură creativă, o vreme considerabilă ocupându-se, ca inginer de sunet și muzician de studio, de sonorizarea concertelor sau înregistrărilor pentru diverși muzicieni, în paralel cu nobila activitate de lutier, artizan în construcția și repararea instrumentelor cu corzi. Ca să evite uitarea muzicii și a celorlalți, Marius a cântat în diverse combinații și trupe, începând cu Rated R, înființată în 1986, continuând cu Broken Rule, cea mai longevivă trupă la care a activat, din 1989 până în 2013, cu Marius Luca vocal, bass, chitară bariton 12 corzi, efecte speciale, cu percuționistul Louis Dare, din 1992 beneficiind și de compania chitaristului de origine irlandeză Shawn Haines, cu care Marius a efectuat zeci de turnee, promovând diverse piese, noi sau preluate după moda timpului, readuse în actualitate cu forme specifice de reprezentare, prelucrate ,,bona fide“ pentru ascultătorii fără vârstă, care caută companie în muzică. Trupa devine, din mers, în 2013, ONE, Organic Noise Experiment, cu intenția declarată de a remodela rockul românesc. Proiectul despre care nu sunt sigur că s-a concretizat în întregime, cuprindea trilogia Niciodată la vreme, Nemuritor și Averea palmelor, dar o selecție a acestui album a plecat în turnee, în 2016, poposind și în România. ,,Imprimarea captând eluziva atmosferă live“, după cum spune Marius, a fost ,, o realizare foarte dificilă, dar reușită, la aproape toate piesele, din prima încercare, însemnând expresivitatea primei imprimări, imposibil de

reprodus altfel“. După imprimările respective, varianta în limba română și cea în engleză, sub formă de compact disc, dar și vinil, prin plecarea lui Shawn din trupă, Marius Luca merge mai departe, albumele Gyelek velunk și Epitaph fiind înregistrate în varianta duo, având ca invitați pe Angelo Zarra (chitară) și Ajo Di Tomasso (saxofon și muzicuță). Ba mai mult, în 2022 își promovează singur albumul dublu ,,live“ E pluribus Unum, pentru că ,,ONE live sunt doar eu“, spune Marius, după ce în 2018, încercând un ,,side project” ONE-Metropol, prin Metropol Organic Project, nu reușește decât să-și regăsească singurătatea. Așa l-am întâlnit și recunoscut și eu, surprins, înainte de toate, de trăsăturile lui aspre, de parcă muzica săpase și prin el ca printr-un vinil. Dar mai ales, de mâinile puternice, alungite, și de palmele mari și bătucite, care mi-au amintit de ,,averea palmelor“, cu chitara în slujba muzicii devenită o jucărie.

L-am redescoperit pe Marius cu noul lui rock într-un con de lumină favorabilă. La primul recital de la Sinaia, cu un amestec de piese, în română și în engleză, am fost tentat să-l situez, așa cum făceam în tinerețe topuri, undeva între Alvin Lee, cu un rock cuminte, spre Mark Farner și Ronnie James Dio, un rock ceva mai zgomotos, dar nu exagerat. Backroundul și l-a asigurat singur. A fost o încântare a auzului, cu suprapuneri de tonuri și registre acustice care mi-au dezvăluit o altă față a muzicii. Iar piesele românești au fost redate într-o manieră atât de nouă pentru mine, încât mi s-au părut, unele dintre ele, precum Regăsit, Protest sau Castelul de nisip, mai bine sonorizate decât multe surate străine. Ca dovadă că autenticitatea rockului românesc poate reînvia în accepțiunea unora ca noi, apropiați ai muzicii. Revelația respectivă s-a confirmat decisiv la o a doua întâlnire cu Marius la Sinaia, promovând albumul în limba română. A fost o bucurie, o experiență la limita existenței noastre terne.

Arta poate corecta eventualele derapaje, prin acceptarea ei.

Muzic[/Ecran literar

87

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

SoNoRo, la Bucure§ti §i Cluj GAbrieL burLACu estivalul Internațional de Muzică de cameră SoNoRo, un rafinat festival a împlinit anul acesta frumoasa vârstă de 18 ani, a devenit major. A crescut valoric an de an de la o ediție la alta. Ediția a XVlll-a s-a desfășurat în Capitala României și municipiul transilvan ClujNapoca între 27 octombrie și 12 noiembrie. În fiecare an festivalul are o temă.

Anul acesta în cadrul temei ,, On the Couch “ s-a vorbit despre intimitatea emoțiilor. La București concertul de deschidere a avut loc vineri 27 octombrie 2023 la frumosul Palat Bragadiru iar concertul Finale de închidere s-a desfășurat la Ateneul Român, duminică 5 noiembrie 2023.

Concertele din cadrul festivalului au fost găzduite în ordine cronologică de Sala Radio, MaRe- Muzeul de Artă Recentă, Centrul Național de Artă ,,Tinerimea Română “, Club Expirat, Templul Coral, Muzeul Național de Artă al României - Sufrageria Regală, MNAC Muzeul Național de Artă Contemporană.

Programele celor două concerte au cuprins lucrări de Johann Sebastian Bach, Ludwig van Beethoven, Johannes Brahms, Bela Bartok, Dave Brubeck și respectiv Wolfgang Amadeus Mozart, Richard Strauss, Alexander von Zemlinsky, Arnold Schönberg. În festival s-au mai cântat piese muzicale de George Enescu, Gustav Mahler, Edward Grieg, Léos Janacek, Maurice Ravel, Igor Stravinski și alte nume sonore de compozitori de muzică clasică.

La festival au vorbit la București și la Cluj despre muzică și despre interpreți Marina Constantinescu- critic de teatru și jurnalist, violistul Răzvan Popovici- fondator și director executiv SoNoRo, pianista Diana Ketler - director artistic SoNoRo. Au mai participat la discuții Angelica Postu - fondatoarea Asociației Române de Muzicoterapie, Valentin Răduțiu- violoncelist, Radu Paraschivescu - scriitor, Ruxandra Cesereanu - poetă, prozatoare, profesor universitar, Ciprian Mihali- profesor universitar iar din echipa SoNoRo Ioan- Dragoș Dimitriudirector de Dezvoltare și Inovație SoNoRo. Este de remarcat în primul rând faptul că în programul festivalului au fost incluse piese muzicale superbe din opera compozitorilor mai puțin cunoscute melomanilor, mai puțin cântate pe diferite scene din lume. Din păcate, doar două piese mu zicale românești de George Enescu au fost

F

incluse în programul festivalului. Poate că la viitoarele ediții vom avea bucuria de a asculta un număr mai mare de piese românești.

De asemenea s-a văzut că virtuozii interpreți aflați în fața pupitrelor pe care s-au aflat știmele pieselor muzicale din concerte au fost tineri ori relativ tineri, români și străini.

Vioară: Mihaela Martin, Clemence de Forceville, Aylen Pritchin, Erik Schumann, Mi-SA Yang. Violă: Răzvan Popovici, Blythe Teh Engstrom. Violoncel: Valentin Răduțiu, Tim Park, Justus Grimm. Contrabas: Zoran Markovic. Clarinet: Thorsten Johanns. Pian: Aurelia Vișovan, Christian Ihle Hadland, Diana Ketler. Și nu în ultimul rând trebuie menționat faptul că sălile unde s-au desfășurat concertele, de o rară frumusețe arhitecturală, au fost pline până la refuz de un public avizat ce a aplaudat îndelung pe muzicienii care pur și simplu l-au încântat prin valoroasa lor interpretare. Instrumentiștii au interpretat cu precizie, rigoare, expresivitate și dăruire exemplară piesele muzicale. La concertul de închidere Finale de la Ateneu publicul a fost format din persoane de toate vârstele, inclusiv elevi de școală. Am fost martor la acest concert la un fapt rar întâlnit într-o sală de spectacol de o frumusețe aparte. O tânără mamă iubitoare a muzicii de cameră a urmărit întregul concert purtând la piept copilul nou născut. Au fost trei ore de muzică foarte bună.

La Cluj, concertele s-au desfășurat de asemenea în săli frumoase: Casino-Centrul de Cultură urbană, Oberjin Club-Salon Auditorium, Biserica Evanghelică-Luterană, Cinema ARTA și Meron Coffee. Ținând seama de vârsta tânără a virtuozilor interpreți și totodată conducători ai festivalului SoNoRo violistul Răzvan Popovici, fondator al festivalului, care are origini buzoiene, bine cunoscut în țară și în străinătate și a pianistei născută în RigaLetonia Diana Ketler, cu siguranță festivalul va continua și se va dezvolta spre încântarea publicului meloman bucureștean și a celui din țară. Festivalul este de asemenea cunoscut și în afara țării. Când a împlinit 5 ani SoNoRo a fost sărbătorit în celebra sală de concerte newyorkeză Carnegie Hall.

Nu ne rămâne decât să urăm festivalului un sincer La Mulți Ani!

Câteva r[scruci de vânturi ALexAndru JurCAn um să nu-ţi aminteşti că Laurence Olivier a jucat primul rol la nouă ani? Născut la început de secol, luând Oscar-ul pentru Hamlet în 1948, Laurence face primul mare rol în 1939, în filmul lui William Wyler La răscruce de vânturi, după romanul lui Emily Brontë, alături de Merle Oberon şi David Niven. Laurence e un Heathcliff ambiguu, între alura de cerşetor şi prinţ, între machiavelism şi sinceritate dură, torturat mereu de o dragoste nebună pentru Cathy, care se căsătoreşte cu Linton din vanitate nestăvilită şi orgolii necontrolate.

Oamenii au nevoie de poveşti, chiar de melodrame, mai ales dacă arta se strecoară din plin în eşafodajul lor. Romantismul filmului duce spre fantastic, spre concordanţe accentuate între natură şi sentimente. Ploile, furtunile, zăpezile, vântul – toate aceste elemente participă la un vertij romantic de bun gust. Wyler foloseşte imagini în negru şi alb, mult mai veridice în raport cu subiectul. Celebru este planul leitmotiv al amanţilor pe stânca numită de ei „castel”, unde Heathcliff afirmă: „Aici vei fi mereu regina mea!” Deşi Wyler nu a fost de acord, producătorul a insistat ca în final să apară imaginea celor doi uniţi prin moarte. Chiar şi cu Laurence a avut Wyler certuri, deoarece actorul nu voia să renunţe la tehnicile teatrale, însă, pe parcurs, Laurence i-a dat dreptate lui Wyler. În 1970 a apărut o altă versiune cinematografică, realizată de Robert Fuest, unde joacă Timothy Dalton. Chiar şi Bunuel a făcut un film cu acelaşi titlu prin 1953, cu Jorge Mistral, însă Wyler a rămas fără concurenţă, în ceea ce priveşte romanul lui Emily.

Emily Brontë s-a născut în 1818. Romanul La răscruce de vânturi apare în 1847. Traducerea în româneşte din anul 1967 e datorată Henriettei Yvonne Stahl. Conflictele şi tensiunea din roman cresc uluitor, ajungând la paroxism. Lumea transformă povestea în legendă înfricoşată. Se spune că Heathcliff bântuie dealurile alături de o femeie. Numai că după uraganul pasiunii, totul se limpezeşte:„cerul era binevoitor, dulce, senin – cum a putut crede cineva vreodată că aceia ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?”.

Nunta lui Cathy cu Edgar e, de fapt, o fugă de sentimentul ei puternic şi adevărat. Heathcliff ştie:„Te laşi iubită pentru că Linton îţi satisface vanitatea stupidă. Eu îţi pătez rochia, dar nu sufletul. Tu preferi un papă-lapte cu catarame la pantofi”.

Romantismul are nevoie de o respiraţie multiplă, de exacerbări de tipul „să nu ai linişte cât timp mai trăiesc eu”. Versiunea cinematografică din 1992, regizată de Peter Kosminsky, nu se ridică la nivelul lui Wyler. Partea senzuală e palidă, predominând suflul vindicativ. Nici Juliette Binoche (dublu rol) nu nuanțează. Ralph Fiennes convinge prin machiavelism. Heathcliff nu îmbătrânește, deși anii trec…fata e leit mama… Dinamismul e absent, la fel suspansul. Retrăiesc, totuși, ieşirea acelor spectatori lacrimogeni de la acest film... cu un catharsis cinstit, cu o structură mai romanţioasă şi nu pot crede că tinerii noştri ironizează cu atâta putere ceea ce ei nu pot simţi, ocupaţi cu atâtea filme horror simpliste.

C

Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

88

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Via\a ca efect al inteligen\ei naturii rAdu iLArion MunteAnu ntr-un dialog pe o reţea de socializare apăruse ideea că o colecţie de filme Sci-Fi ar fi conţinut o fractură logică. Nu am intenţia să continui discuţia în sfera rostului logicii în contextul ficţiunii, al fantasticului al verosimilului în naratologie, nici a confuziei de bună credinţă care se mai face uneori între realism, verosimilitate şi logică. Ci plec de la observaţia de bun simţ a cuiva că o planetă care e sediul unor personaje umane implicate în acţiune trebuie să aibă oxigen în atmosferă.

Dar să analizăm condiţia asta alături de altele cerute de planetele care suportă viaţă inteligentă. Deocamdată nu cunoaştem decât una. A treia de la Soare din sistemul solar care ne înconjoară. Atmosfera acesteia a fost întotdeauna cum e acum?

Deloc. Soarele însuşi e o stea relativ tânără. Cum vârsta universului accesibil e evaluată, în funcţie de metoda de evaluare, între 15 şi 20 miliarde de ai, iar cea mai recentă evaluare, datând din 2009, ar fi de 13.75 ± 0.17 miliarde de ani. Sistemul solar s-a format prin colapsarea grafitaţională a unui nor de particule. 99% din masa acestora, constituită din hitrogen şi heliu, a format steaua centrală. Soarele. Conservarea momentului cinetic a determinat rotirea restului de masă, care, coroborată cu concentrarea gravitaţională, a determinat formarea planetelor. Vârsta soarelui e evaluată la 4.60 miliarde de ani. Structura sistemului solar are mai multe zone. Planetele interioare, sau telurice – Mercur, Venus, Terra şi Marte –, consituite din roci şi metale, pla netele gigante gazoase – Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun, centura de asteroizi, corpuri constituite tot din roci şi metale, centura Kuiper, dincolo de Neptun. Cercetări contemporane (din 2016) au stabilit dovezi indirecte care ar dovedi existenţa une planete dincolo de orbita lui Neptun. Pluto, tot dincolo de Neptun, ar fi o planetă pitică.

Orbitele corpurilor circumsolare – planete, asteroizi, comete – sunt aproape coplanare. Structură care e consecinţa orbitării consecutive conservării momentului cinetic. Concentrarea gra vitaţională a masei solare ar ridica temperatura şi presiunea din centrul soarelui până la amorsarea fuziunii termonucleare, sursa majora de energie a întregului sistem solar. Vârsta Soarelui a putut fi evaluată pe baza raportului Hidrogen/Heliu, stabilit spectroscopic. Înainte de a trece la considerarea datelor dinamicii planetei pe care o locuim, două vorbe despre viaţa Soarelui.

Am văzut că acesta e o stea tânără, raportată la vârsta universului accesibil cercetării. Stele din primele generaţii conţin şi elemente grele, create succesiv prin trepte de fuziune în stele gigante, împrăştierea în spaţiu prin explozia acestora şi aglomerarea lor gravitaţională. În seria stelară Soarele face parte din clasa G2.

Deci mijlocie ca strălucire. De fapt o pitică galbenă. Dimensiunea Soarelui e stabilită de echilibrul între presiunea radiativă a ener giei de fuziune şi presiunea spre interior a forţei gravitaţionale.

Odată cu epuizarea treptată a combustibilului nuclear, echilibrul hidrostatic al perioadei relativ staţionare se va modifica.

După aproximativ 5 miliarde de ani, straturile exterioare ale masei solare se vor extinde, înghiţind orbitele lui Mercur şi Venus.

Zona locuibilă va trece de la Pământ la Marte (chiar dacă celelalte condiţii a existenţei vieţii vor lipsi). După un stagiu intermediar,

Î

ca gigantă roşie, Soarele va deveni, prin nucleul său, o pitică albă.

Ultimul stadiu al existenţei sale ca stea.

Pământul e singura planetă interioară care are un câmp magnetic propriu. Generat de partea centrală a nucleului său, aflată în stare lichidă. Rotaţia acestei mase lichide ionizate, generează câmpul magnetic planetar. Acesta împiedică disiparea, în spaţiul interplanetar, a particulelor din stratul exterior, foarte rarefiat, al atmosferei terestre. Deşi Venus nu are câmp magnetic, atmosferea sa are o densitate îndeajuns de mare şi conţine o cantitate îndeajuns de mare de gaze generatoare de efect de seră, încât temperatura la suprafaţa planetei să fie 4-500oC. Deci viaţa, aşa cum o cunoaştem, este imposibilă. Cât priveşte Mercur, acesta are o atmosferă extrem de rarefiată, iar intensitatea vântului solar la suprafaţa lui exclude viaţa. Atmosfera lui Marte e compusă în cea mai mare parte din CO2, cu presiunea de aproximativ 0.6 din cea terestră la suprafaţă.

Distanţa faţă de soare fiind 1.52 UA (UA e distanţa medie PământSoare), iarăşi incompatibilă cu viaţa pe model pământesc. Despre planetele exterioare, gigante gazoase şi gheţuri, nu poate fi vorba. În ce priveşte vârsta Pământului, primele evaluări au fost făcute de William Thomson cunoscut ca Lord Kelvin, în 1844. Pe baza unui model simplificat, pornind de la o sferă lichidă şi calculând timpul de răcire până la epoca actuală. Rezultatele au fost infirmate de alte abordări ştiinţifice. Însuşi Charles Darwin a făcut evaluări pe baza evoluţiei speciilor, dar şi valoarea propusă de el a fost ulterior contrazisă. Diferite roci provenite din straturi e foarte mare vechime au fost supuse măsurărorilor radiometrice. Trebuie să precizăm că cea bazată pe C14 nu e singura.

Mai există cel puţin încă 4 metode bazate pe diferiţi izotopi radioactivi. Valoarea acceptată azi de 4.53 – 4.58 miliarde de ani.

Evaluări ale vârstei sistemului solar însuşi au mai fost făcute prin datarea radiometrică a probelor de rocă din meteoriţi.

Datarea radiometrică a rocilor accesibile, oricâtă precizie ar avea e limitată. Pământul e o planetă geologic activă. E posibil ca unele roci cu densitate mai mare decât zona de suprafaţă de unde au fost colectate să fie îngropate prim mişcarea spre zonele centrale ale planetei.

Structura interioară a Pământului e cunocută, în mare, înainte de progresele ştiinţifice de ultimă oră. În mare, de la suprafaţă spre adânc, crusta, solidă, care cuprinde continente şi oceanul planetar, mantua şi nucleul.

Crusta e compusă din roci cristaline. Cu o grosime medie de 35-40 km formată din plăci rigide, care plutesc pe stratul superior al mantalei, lichid vâscos, numit asthenosfera. Mişcarea acestor

89

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

plăci provoacă deriva continentelor. La zonele de contact, unele plăci intră sub cele alăturate (subducţie) si se retopesc în asthenosferă.

Mantaua externă se întinde de la 100 la 210 km (asthenosfera) până la 410 km. Zona de contact cu mantaua internă se situează la 660 km. aceasta merge până la 2900 km, cu o temperatură de 2000 o C zona de contact cu nucleul extern e cea de provenienţă a magmei vulcanice. Zona mantalei are cam 13 din masa planetară, densitatea ei e între 3.75 si 5 g/cm3. Zona superioară a mantalei e numită discontinuitatea Moho, după geologul croat Mohorovicic, care a descoperit-o în 1910.

Nucleul intern se întinde de la 6375 la 5100 km, format din fier şi nichel, cu densitatea medie de 10 g/cm3, cu temperatura între 4000 şi 5000oC. Nucleul extern are grosimea de 2200 km, compus tot din fier şi nichel în majoritate, dar în stare lichidă.

Cum spuneam, mişcarea sarcinilor electrice din interiorul nucleului extern determină câmpul magnetic pământesc. La suprafaţă, se măsoară înclinaţia şi declinaţia magnetică. Polii geomagnetici nu se suprapun peste cei geografici. Timp de secole, magnetismul terestru a fost folosit în navigaţie, busola fiind inventată de chinezi şi răspândită pe oceanul planetar în timpul marilor descoperiri.

Schimbarea axei polilor magnetici ar fi în curs. Cercetări recente la universităţilor din Lund (Suedia) şi Oregon (USA) ar fi conchis că orientarea magnetică n-ar avea loc prea curând.

Oricum e un proces lent. Cercetări paleomagnetice afirmă că inversarea polilor magnetici ar fi avut loc de 183 de ori în ultimii 83 milioane de ani.

Dincolo de protecţia stratului ultararefiat al atmosferei terestre, câmpul magnetic terestru are ca principal rol protective/ PROTECȚIA al spaţiului circumterestru. Deviază din drumul spre pământ radiaţii de particule rapide, emise în perioadele de maximă activitate ale ciclului solar.

Să coborâm din spaţiul cosmic pe pământ, ca suport al vieţii.

Mereu cu precizarea că ne referim la viaţa aşa cum o cunoaştem.

Răcirea planetei din faza topită a fost o primă condiţie. De-a lungul a 2.5 – 2.8 miliarde de ani atmosfera terestră a trecut prin mai multe faze succesive, ca structură chimică, densitate, transparenţă şi nu în ultimul rând ca grosime. Hidrogenul şi heliul, ambele moleculare, s-au disipat în spaţiu. Ca urmare a activităţii vulcanice, mult mai intense la acea vreme, în atmosferă au fost aruncate şi păstrate de gravitaţie, 80% vapori de apă, 10% CO2 şi 5-7% H2 S. Restul, aerosoli solizi. De la un anume nivel al răcirii, apa din atmosferă s-a lichefiat, formând oceanul planetar. Tot de sorginte vulcanică au fost metanul şi amoniacul. Acestea, descompuse fotochimic de radiaţia ultravioletă intensă, au încărcat, treptat, atmosfera cu azot molecular, acumularea de CO2. O parte din hidrogenul liber a continuat să se piardă.

Viaţa, în formele ei primitive, a apărut în oceanul planetar.

Stabilirea primelor forme de viaţă e încă obiect de cercetare. Cele mai vechi dovezi directe sunt microorganisme premineralizate fosilizate Pilbara Craton, găsite într-o rocă din Australia şi datând de acum 3.465 miliarde de ani https://ro.wikipedia.org/wiki/ Cele_mai_timpurii_forme_de_via%C8%9B%C4%83. În timp, carbonul a fost fixat în forme primitive de viaţă, apoi din ce în ce mai dezvoltate, prin fotosinteză. Astfel oxigenul liber a fost eliberat în atmosferă, în ocean, unde a oxidat metale şi în stra tosferă, unde s-a agregat în ozon (O3). Amănunt interesant: dacă într-o anume perioadă, componenta ultravioletă a radiaţiei solare a fost utilă preapariţiei vieţii, de îndată ce viaţa, chiar primitivă, a ieşit din ocean şi s-a căţărat pe uscat, radiaţia ultra-

violetă ar fi ucis-o. O fericită întâmplare a făcut ca ozonul, stabilit în stratosferă, să fie cel mai eficace filtru natural al zonei ultra violete. Astfel viaţa a fost protejată şi paşii de-a lungul evoluţiei au fost posibili.

Cum utilizează natura depozitul de oxigen liber acumulat în atmosferă? Căci natura valorifică orice resursă. Ieşind din ocean, regnul vegetal a continuat să evolueze. Au apărut plantele.

Anuale/bienale, apoi perene. Au umplut uscatul. Pământul a trecut, în urmă cu circa 650 milioane de ani, printr-o prelungă fază glaciară. Radiaţia solară, oricum diminuată, era respinsă de suprafeţele îngheţate, ceea ce accentua scăderea temperaturii.

Viaţa, la acea vreme exclusiv vegetală, a supravieţuit. După finele perioadei glaciare, viaţa a recucerit uscatul. În ocean au apărut primele forme primitive de animale identificate de cercetări recente. La început moi, apoi cu formaţiuni care utilizau calciul din ocean. Competiţia prădător/pradă a accelerat evoluţia. În următoarele sute de milioane de ani animalele au invadat uscatul. Sigur, au avut loc şi unele mutaţii care au accelerat evoluţia.

Epoca marilor saurieni a ţinut cam 100 milioane de ani. Multă lume consideră dispariţia acestora ca bruscă, efect al unei catastrofe spaţiale. Dar, dacă urmărim cu atenţie perioada de extincţie, vedem că a durat aproape un milion de ani. A suta parte din perioada în care au dominat uscatul. Înţelepciunea naturii a făcut ca specile marilor saurieni să fie atât prădătoare (e.g. Tyranosaurus Rex, dar mai ales Velociraptor, cel mai inteligent prădător, care vâna în haită) cât şi care se hrăneau cu vegetale, aflate din plin în mediu.

Acum nu ne preocupă speciile de granită, zoofitele, nici adaptările la viaţa fără oxigen, care au populat peşterile, în particular cele sumbarine (obiect al disciplinei create de Emil Racoviţă). Ne concentrăm pe nivelul cel mai general.

Dacă inteligenţa naturii a găsit utilizarea unei componente a spectrului solar, zona UV, succesiv în favoarea vieţii, apoi, prin stratul de ozon, pentru protecţia acesteia. Aceeaşi inteligeţă a naturii a favorizat apariţia şi dezvoltarea a două regnuri complementare. Două molecule complexe stau la baza funcţionării ambelor regnuri. Clorofila, care are Magneziu în centrul unei molecule care mediază fotosinteza şi Hemoglobina. Care, la rândul ei, e o organizaţie moleculară în jurul Fierului. Fotosinteza coordonează fixarea Carbonului, care e baza ţesutului vegetal şi eliberarea în atmosferă a oxigenului, necesar fiecărei celule al organismului animal. Hemoglobina valorifică inteligent dubla valenţă a Fierului. Combinaţia acesteia cu oxigenul e instabilă, iar fluxul sangvin îl eliberează (când fierul trece dintr-o stare de valenţă în cealaltă). Combinaţiile hemoglobinei cu CO2, la fel de instabile, asigură transportul invers. Tandemul inspiraţie/expiraţie valorifică subtilităţile biochimiei moleculare, în beneficiul organismului animal.

Dincolo de soluţiile inteligente cu care Natura a creat, susţinut şi dezvoltat viaţa pe a treia planetă de la Soare mai trebuie să observăm că, deşi actuala configuraţie pe care norul de molecule a luat-o cu o inerentă cotă de hazard, partea de configuraţie referitoare la dimensiunile şi potenţialul energetic al stelei centrale, dincolo de dimensiunea, orbita şi compoziţia celei de-a treia planete (apă liberă stabilă, nucleu feromagnetic parţial lichid) acest hazard a dus la condiţii unice pentru a susţine viaţa şi, la vârful evoluţiei, viaţa inteligentă şi conştientă de sine.

E momentul să ne amintim de conflictul, în fond stupid, între creaţionism şi evoluţionism. Inteligenţa vie, conştientă de sine pare, cu ce ştim acum, creaţia unei inteligenţe transcendente.

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

90

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Realitatea puterii - PRINCIPELE MirunA drăGHiCi „Pentru a cunoaște bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuți principe, după cum pentru a o cunoaște pe aceea a principilor trebuie să fii om din popor.” ... ar putea spune că, odată cu „Principele” lui Niccolo Machiavelli (1469-1527), asistăm la nașterea doctrinei realpolitik, la formalizarea mecanismelor și psihologiei actului guvernării, în epoca modernă. În secolele ce vor urma, mari figuri ale istoriei se vor recunoaște ca fiind influențate de lucrarea florentinului: se știe că făcea parte dintre lecturile lui Cromwell, că Napoleon o purta cu sine prin campanii; Hitler a declarat că citea opera în pat. limatul politic al vremurilor lui Machiavelli are drept coordonate preocupările principilor legate de onoare, reputație sau răzbunare. Principatele ereditare fiind cea mai răspândită formă de guvernare, legitimitatea se obține prin respectarea liniei dinastice, teritoriile și populațiile constituind proprietatea principelui, transmisibilă prin căsătorii sau moștenire. Noțiunea de statalitate fiind, atât de jure, cât și de facto, legată de persoana principelui, ideile conform cărora statul are o existență instituțională, autonomă, erau prea puțin cunoscute. Relațiile internaționale ale vremii sunt determinate de deciziile principilor, având la bază interesele și obiectivele dinastice; conflictele și alianțele se încheagă și dizolvă într-o combinație deosebit de volatilă. Pentru toate acestea, era nevoie de un așa-numit manual al puterii - iar Machiavelli va fi cel care-l va furniza.

Unul dintre cei mai cunoscuți cetățeni ai republicii florentine, Niccolo Machiavelli se naște pe data de 3 mai 1469, la San Casciano in Val di Pesaca, fiu al unui avocat sărac, familia fiind înglodată în datorii. Se cunosc puține lucruri despre copilăria sa, dar educația juridică, umanistă în general, este evidentă în operele sale. Prima sa func ție publică este de șef al celei de-a doua cancelarii, pe care o primește la câteva zile după execuția lui Girolamo Savonarola, în 1498. Perioada dintre 1499 și 1512 este deosebit de fructuoasă și cosmopolită, cu ocazia misiunilor diplomatice la curțile regale ale Franței, Spaniei și Sfântului Imperiu Romano-German, dar și la curtea papală de la Roma. A fost perioada în care s-a bucurat de protecția lui Piero Soderini, gonfalonierul Signioriei. Anii petrecuți la prestigioasele curți ale Europei îi permit să asiste și să participe la intrigi și mașinațiuni politice complexe, care îi vor aduce o cunoaștere intimă a culiselor, mecanismelor și prețului

C

puterii. Are ocazia de a asista la manevrele prin care Cesare Borgia acaparează domenii în Italia, utilizând atât persuasiunea de tip politic, cât și mijloace de o violență necenzurată. Între 1503-1506 Machiavelli conduce miliția locală florentină, după ce convinsese Signioria că o armată de mercenari nu va asigura niciodată o protecție adecvată. Disprețul și ura sa față de instituția mercenariatului, larg răspândită în epocă, vor transpare pe deplin în scrierile sale. Punctul culminant al carierei sale de demnitar se produce în 1509, când armata florentină recucerește Pisa, ocupată de francezi.

Anul 1512 marchează reîntoarcerea familiei de Medici din lungul său exil la Veneția, ceea ce îl pune pe Machiavelli într-o postură deosebit de dificilă: în 1513 este arestat și torturat, negând constant acuzațiile de conspirație împotriva familiei Medici. Din lipsă de probe, este eliberat și i se permite retragerea la proprietatea sa din afara orașului, la San Casciano. Aici va scrie, într-un timp scurt, faimoasa-i lucrare, intitulată inițial „De principatibus”, dar și „Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius”.

Din aceste scrieri reiese preferința sa pentru un regim politic de tip republican, în dauna celui de tip monarhic.

Scriind „Principele”, Machiavelli încearcă să intre în grațiile familiei de Medici. În 1513, Giovanni, cel de-al doilea fiu al lui Lorenzo Magnificul, este ales papă sub numele de Leo al X-lea. Celebra dedicație îi este adresată lui Lorenzo di Piero de Medici, nepotul papei, cel care conduce familia între anii 1513-1519. În 1520, Machiavelli scrie „Istorii florentine” aceasta fiind o comandă primită, desigur, din partea puternicei familii. Sărac și lipsit de demnitățile publice ocupate anterior, Machiavelli moare în 1527, fără a-și vedea lucrarea tipărită. „Principele” este tipărit în 1532, la cinci ani după moartea autorului, an fatidic, care

marchează dizolvarea republicii florentine și transformarea acesteia în ducatul ereditar al familiei de Medici. În anii premergători tipăririi, au existat și manuscrise distribuite în mod privat, cu titlul original. O copie a fost trimisă și lui Lorenzo di Piero de Medici, însă nu există nicio dovadă că acesta ar fi citit vreodată tratatul politic.

Faimosul atelier al lui Antonio Blado de Asola din Roma, din apropiere de Campo de’ Fiori, este responsabil cu producerea primelor tiraje, în 1532. În 1531, prin intermediul lui Giovanni Gaddi, cleric al Camerei Apostolice, Blado obține acordul papei Clement al VII-lea pentru publicarea exclusivă a operelor lui Machiavelli, timp de zece ani, începând cu „Comentarii la prima deca dă a lui Titus Livius”. Ulterior, cartea a fost tipărită și la Florența, apoi la Veneția.

Cele 26 de capitole alcătuiesc un volum de 21 x 13,5 cm, având 50 de pagini. Pe pagina de gardă este înscrisă celebra de-dicație pentru Lorenzo di Piero de Medici. Întregul aspect al volumului, deosebit de elegant, atestă calitatea superioară a tiparnițelor italiene de sec. XVI, în comparație cu cele din nordul Europei. Așezarea în pagină a textului reflectă conceptele renascentiste ale armoniei și simetriei, textul fiind aliniat stânga-dreapta. Titlurile au un puternic impact vizual, sub forma unei piramide inversate, atrăgând privirea cititorului până în centrul textului. Marginile exterioare sunt generoase, lăsând loc pentru notițe. Deosebita caligrafie a caracterelor se datorează lui Ludovico degli Arrighi, fost caligraf și scrib papal. După epuizarea ediției Blado, papalitatea acordă familiei Giunti, din Florența, următoarea licență de publicare.

Tratatul lui Machiavelli promovează și o noutate lingvistică, prin utilizarea unei gramatici impecabile, ale cărei reguli fuseseră recent formalizate și sistematizate, pornind de la dialectul toscan.

91

Nr. 1-2 (75-76) 2024

În 1559, papa Paul al IV-lea adaugă „Principele” pe lista Vaticanului de cărți interzise - Index librorum prohibitorum. Cu toate acestea, în 1584 apare o ediție care se va dovedi contrafăcută: aparent, avea drept proveniență Palermo, de la tiparnița moștenitorilor lui Antoniello degli Antonielli (și celelalte opere ale lui Machiavelli apar sub această formă). Adevărul este că această versiune a „Principelui” fost publicată a Londra de un anumit John Wolfe, unii istorici sugerând că ediția a fost menită pieței italiene, privată la acel moment de posibilitatea de publicării sale. Alt punct de vedere sugerează faptul că Wolfe a urmărit doar obținerea de profit, în același timp protejându-și identitatea. Între aprox. 1609 1619, piața italiană a fost aprovizionată de tiparnițele din cantoanele elvețiene protestante, un exemplu celebru fiind exemplarele „Testina”, numite astfel după imaginea autorului, imprimată pe pagina de gardă.

Traducerea în franceză a Principelui vede lumina tiparului în 1553, iar teoria sa politică este din start întâmpinată cu ostilitate. Pe timpul războaielor religioase din Franța, principiile machiavelismului sunt asociate de hughenoți practicilor politice tiranice ale reginei-mame, Caterina de Medici. Tot în această perioadă este publicată și lucrarea care va deveni cunoscută sub apelativul popular de Anti-Machiavel, scrisă de teologul și avocatul protestant Innocent Gentillet, intitulată „Discours sur les moyens de bien gouverner”. În 1560 este publicată la Basel prima traducere în latină, opera protestantului Silvestro Tegli, exilat din Umbria natală. Traducerea, fidelă în cea mai mare parte, omite câteva pasaje considerate excesiv de scandaloase, și folosește procedeul literar al retoricii amplificate, specific prozei de secol XVI. Lucrarea, cu ale sale 14 ediții în aproximativ 60 de ani, este un succes major, consacrând faima secretarului florentin în întreaga Europă. Doar un secol mai târziu, traducerea în latină a germanului Hermann Conring va depăși în popularitate această versiune.

1640 este anul publicării primei traduceri în engleză, realizată de Edward Dacres, același care tradusese, câțiva ani mai devreme, „Comentarii la prima decadă a lui Titus Livius”. În Anglia este un moment politic de mare tensiune, când domnia lui Charles I Stuart (bazată pe puternica-i convingere în dreptul divin al monarhului de a conduce în mod discreționar), este deja în declin. În 1660 o traducere realizată de Henry Nevile apare în ediția completă a operelor florentinului.

Via\a c[r\ilor

www.revistaneuma.ro

Lucrarea lui Machiavelli nu este singura de acest fel din epocă - voi aminti doar „De principe”, a lui Giovanni Pontano, apărută în 1468, scrisă sub forma unei scrisori adresate lui Alfonso, duce de Calabria. Această operă promovează virtuțile tradiționale precum justiția, pietatea, rezistența, prudența, temperanța, generozitatea. Sunt însă două calități princiare pe care teoreticienii italieni ai Renașterii timpurii le îndrăgesc în mod deosebit: clemența și maiestatea. Aceasta din urmă este considerată dovada supremă a autorității și demnității princiare, conform căreia discursul unui principe era caracterizat prin elocvență, iar ținuta sa prin modestie și gravitate, o reflectare exterioară a demnității interioare.

Față de aceste noțiuni de factură clasică, populare în epocă, viziunea lui Machiavelli se va îndepărta profund. În analizarea procesului decizional, teoria sa politică exclude aspectele de autoritate morală și legitimitate. Un sistem politic eficient are ca bază duală o legislație bună și o mână militară la fel de bună, coerciția fiind cea care asigură legalitatea. Principele său nu mai este nicidecum un model de moralitate și conștiință, cele care i-ar fi adus loialitatea și respectul cuvenit, din partea populației guvernate. Considerând această formă de relaționare între conducător și cei conduși de-a dreptul idealistă și naivă, afirmă că politicienii idealiști sunt ineficienți. Imperativele umanismului și moralității sunt bune, cel mult, de fațadă, fiind îndepărtate în favoarea unei gândiri pragmatice și incisive. Un astfel de exemplu este îndemnul adresat conducătorului, de a se împrieteni

cu adversari slabi și de a-i zdrobi definitiv pe cei puternici. Cât despre teritoriile cucerite, cel mai sigur mod de a le menține este prin devastarea lor. În viziunea sa, indivizii sunt tratați cu o răceală și indiferență totală, compasiunea, altruismul sau generozitatea fiind total neindicate către un adversar doborât.

Cele mai multe dintre învățăturile sale se adresează principilor de factură nouă, cei care își cuceriseră de curând domeniile și care, pe bună dreptate, se puteau teme de rebeliunea maselor subjugate. Noțiunea de virtute creștină, ca fiind un apanaj al principelui, este abandonată de Machiavelli, mulți considerând abordarea sa una imorală. Acțiunile rele sunt permise sub imperiul necesității, având la bază urmărirea binelui public în sensul său cel mai larg, al stabilității sociale bazate pe menținerea puterii principelui. Asemeni unui dresor de oameni, Machiavelli propune o formulă de guvernare bazată pe combinația dintre folosirea forței brutale și răsplată, principele fiind cel care, în final, trebuie să facă atât de faimoasa alegere: dacă nu poate fi iubit, cel mai bine este să se facă temut.

Lucrarea lui Machiavelli se dovedește deosebit de relevantă în aspectele sale de factură psihologică. Scrisă cu mai bine de 350 de ani înaintea apariției psihologiei ca știință, cartea ne dezvăluie un observator și, mai ales, un manipulator de o mare finețe, pragmatism și oportunism - categoria personalității de tip „machiavelic” făcând parte, alături de narcisist și psihopat, din cele trei aspecte întunecate ale psihicului uman.

Poate că cea mai importantă contribuție a lui Machiavelli, este faptul că lucrarea sa, deși destinată conducătorilor, deschide ochii maselor largi. Teoreticianul florentin este una dintre figurile majore ale Renașterii, pe care, simplificând și generalizând, o asociem mai presus de orice cu virtutea Frumuseții. Canoanele artistice și realizările în domeniu ale epocii constituie apogeul simțului estetic al omenirii, o culme pe care, să-mi fie îngăduit a spune, nu o vom mai atinge vreodată. Voce disonantă, prin tratatul său politic, Machiavelli ne expune, fără nici un fel de disimulare, fața urâtă, dar reală, a puterii, trăsăturile celor care, vremelnic, conduc oameni și state.

Din nefericire, regăsim portretul leaderului de tip machiavelic în viața publică contemporană, pe toate meridianele lumii și în toate sferele de activitate, avertizându-ne în privința unuia dintre chipurile reale ale omenirii - ale noastre.

C[l[torii

www.revistaneuma.ro

92

Nr. 1-2 (75-76) 2024

La glezna Uria§ului rAMonA MüLLer Simplitatea înseamnă să faci călătoria vieții fără niciun bagaj de prisos.

Charles dudley Warner

m privit de multe ori în pozele montagniarzilor cel mai fotografiat vârf al Europei, Matterhornul care se înalță piramidal până la 4478 metri. Situat lângă Zermatt, la granița dintre Italia și Elveția, Matterhorn (Cervino – pentru italieni) este unul dintre cei mai vestiți si deosebiți munți din lume. Acest lucru ce se datoreaza atât formei sale de piramidă perfectă, cât și faptului că e cel mai dificil, mai greu și periculos vârf de cucerit din Europa și pe locul 7 ca dificultate din lume. Așadar am îndrăznit să visez că o dată și o dată vom ajunge nu neapărat pe vârf, ci la baza lui, la Cabana Hörnlihütte, 3260m. Și cum visurile devin realitate pentru cei care cred și muncesc pentru ele, iată-ne, doi muritori de rând pregătindu-ne pentru o drumeție emblematică, pentru o altfel de frumusețe pământeană.

Părăsim cortul din campingul situat în mica localitate Täsch și ne îndreptăm cu trenul spre Zermatt, 1620m.. Încântătoarea stațiune montană se detașează net în preferințele de top ale Elveției.

Suntem în miezul verii. Clădirile și balcoanele înflorate cântă o simfonie multicoloră. Orașul este exclusiv pietonal. Încă din 1947 a fost interzisă circulația autovehiculelor pe bază de motorină și benzină. Accesul se face doar cu taxiuri electrice sau calești trase de cai pentru a păstra calitatea aerului cât mai curată, tocmai și pentru ca turiștii să se bucure de o imagine pură și nepoluată a Matterhornului. Tot ceea ce realizează elvețienii împlinesc cu simț de răspundere și moralitate pentru ei, ca popor dar și pentru generațiile următoare. În același timp responsabilitatea față de protecția mediului pentru ei reprezintă o stare de normalitate, de bun simț și civilizație. Pe străduțele din Zermatt aleargă încolo și încoace niște mașinuțe electrice pe post de taxi. Profilul Matterhornului decorează ciocolata Toblerone. Râul Matter, de un alb-gri lăptos, curge năvalnic la vale. Apa-mamă, apa vindecătoare care unește lumea terestră cu lumea aerului și cea subterană. Un furnicar pestriț, forfota drumeților și alpiniștilor veniți din toată lumea alături de străduțele înguste și casele vechi din lemn, toate acestea contribuie la pulsul acestui loc minunat. Dar de departe, cea mai hipnotizantă imagine este cea a caninului uriaș, Matterhorn sau Monte Cevino, cum îi spun italienii. Forma sa unică și silueta inconfundabilă cu patru creste care se avântă îndrăzneț spre cer, către două vârfuri apropiate, separate de o creastă ascuțită creează o altă fațetă a măreției sale. Martor tăcut și discret al multor tragedii montane, dar și reușite, s-a lăsat cu greu cucerit pentru prima dată într-o aventură dulce amăruie, a cărei poveste sintetizată o regăsim în cadrul muzeului din centrul stațiunii Zermatt. Spiritul și istoria micii localități de la poalele muntelui se învârt în jurul unor istorii locale care au la bază ascensiunile de cucerire a vârfului. Meseria de ghid montan este una de bază în Zermatt, fiind transmisă din tată în fiu, dar există numeroase familii care au pierdut pe cineva drag în expedițiile organizate pe înălțimile din jur. Duminicile și în zi de sărbătoare se consideră de rău augur să pornești pe un traseu de altitudine, acest timp fiind alocat timpului petrecut cu familia și

A

prietenii. Părinții fetelor de măritat evită căsătoriile cu un ghid montan, știut fiind faptul că există șanse destul de mari ca acesta să nu se mai întoarcă viu de pe traseu. Telecabina urcă până la Schwarsee, 2583m. De aici facem dreapta către vârf pe lângă o salbă de lacuri. Traseul este destul de aglomerat. Pe marginea lacului se află o capelă dedicată Mariei Zăpezilor – capela Maria zum Schnee. Piramida înghețată are patru fețe și patru muchii: Hornli, Furgenn, Leone și Zmutt. Dintre fețe una este italiană și trei sunt elvețiene. Până în 1858 nimeni nu a vut curaj să ecaladeze Matterhornul. Localnicii îl considerau un sălaș al diavolului, care în momente de furie, arunca pietre de pe marile înălțimi. Pe măsură ce urcăm văile adânci și crestele de peste 3000m devin din ce în ce mai vizibile și proeminente. Cușma de nori din jurul vârfului apare și dispare instantaneu. Podețe metalice urmează circular stâncile gri și negre vechi de mai bine de 20 milioane ani. Înfricoșătoarea măreție a crestelor se modelează în liniștea adâncă. Simfonia cerului răstignește îndrăzneala. După ore bune de mers și o diferență de nivel de 700 m, ajungem la Cabana Hörnlihütte.

Voluptatea urcării se împletește cu bucuria de a fi mai aproape de cer. La 3.260 de metri terasa extinsă de la Hörnlihütte ne oferă locul perfect pentru prânz, cu vederi de neegalat ale masivelor de 4.000 de metri ale Alpilor Penini în depărtare, precum și vârful înclinat al celor 4.478 metri, Matterhorn care se profilează deasupra tuturor.

Căutând o ultimă priveliște, am urcat ultimii 30 metri până la începutul secțiunii de alpinism, uitându-ne la Matterhorn cu uimire absolută de la baza Hörnligrat. Pe lângă priveliștile spectaculoase ale Matterhorn, zona din jurul cabanei oferă vederi minunate asupra vârfurilor înalte din jurul Zermatt. De-a lungul văii, spre nord, un zid de vârfuri de 4.000 metri, de la Dent Blanche până la Weisshorn, umple orizontul. Grupa Mischabel se înalță deasupra Zermattului la nord-est. Spre sud-est un spectacol incredibil de vârfuri și ghețari de-a lungul graniței elvețianoitaliane, inclusiv Monte Rosa, Lyskamm și Breithorn, domină priveliștea. Un șnaps - medicinal sau nu - este binevenit pentru ca recompensă pentru drumul parcurs. Fiecare dintre noi avem un Matterhorn în sufletul nostru pe care dorim să-l urcăm cu orice preț. Frumusețea nu aparține muntelui, oricât de pitoresc ar fi luminat de lună sau încadrat de cușma de nori, aparține Matterhornului nostru care ne obligă să facem ceva autentic uman, să luptăm. Este o luptă impusă nu de nevoile vieții, ci de firea noastră interioară: pasiunea. Viața se scrie în acțiuni, nu în cuvinte.

Fă-ți bagajele și vezi lumea din tine și dincolo de ea!

93

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Teatru

www.revistaneuma.ro

Spectacole la Teatrul Maghiar din Cluj ALexAndru JurCAn

n cele ce urmează voi prezenta câteva spectacole impresionante de la Teatrul Maghiar din Cluj. Am așteptat cu nerăbdare premiera cu Rubedeniile/ Rokonok de la Teatrul Maghiar din Cluj din două motive clare: notorietatea autorului Móricz Zsigmond și valoarea artistică a regizorului Bocsárdi László, al cărui spectacol cu Clasa noastră de la Teatrul Național Cluj a fost declarat la Uniter 2016 „cel mai bun spectacol” (regăsesc stilul brechtian și apetența pentru grupuri omogene). Dramaturg: Kali Agnes, care a sintetizat scenic romanul, urmând ideile regizorului, care a afirmat că l-a interesat povestea prăbușirii lui Pista și fragilitatea lui în vârtejul obstacolelor societății. Móricz Zsigmond a scris romanul prin 1930 – critică socială, corupție, nepotism, deturnare de fonduri, sisteme de rudenie... Oare s-a schimbat ceva de-atunci?? Autorul scria că „în fiecare familie există un om, restul fiind rude... dar cel puternic nu poate produce nimic, pentru că lichenii îl înconjoară și îl trag în jos, în adâncuri”.

Valorificarea tradițiilor culturale maghiare a devenit o prioritate a Teatrului Maghiar din Cluj, iar cel mai interesant e faptul că ele sunt conectate inteligent la suflul universal. Spectacolul cu Rokonok aduce publicul pe scenă, spre o totală implicare. O imensă perdea de franjuri ascunde personaje (decor: Bartha József ), creând instabilitate (a puterii...), mister, suspiciune, pândă. Perdele efemere ca nisipul mișcător – totul în consens cu mesajul. Scaunele metalice glisează necontenit, primarul e lipit de un birou care se deplasează mereu, fascinația puterii naște grupuri coșmarești. Din spatele draperiei uriașe apar mâini, obiecte, apoi dispar. Lanternele sondează, amenință. Ce e dincolo de perdea? E ceva „putred în Danemarca”? Coregrafia: Noémi Bezsán, care instituie o evadare din planul realist. Coregrafia scaunelor, biroului, patului e secondată de alunecarea premonitorie a personajelor (toți în haine verzi – costume concepute de Kiss Zsuzsanna). Nimic nu e sigur, nimic nu durează între atâtea forțe conflictuale. Firele draperiei nu înseamnă, oare, rețele malefice invizibile?

Pista poate conviețui cu puterea? E acum procuror, e cineva, dar va reuși să fie corect între flatări și interese? I se șoptesc fraze insidioase despre afaceri dubioase. Hățișul puterii concepe o corupere gradată pentru homo novus. Dacă e schimbare... să se înceapă cu o mătură nouă. Manipularea presei, corecturi vizibile, petreceri cu înalta societate (grupuri ridicole, satirizate), slogane, discursuri electorale – iată o actualitate flagrantă, acută. Marele secret: „a împăca și capra și varza”, ca să-i faci pe oameni să „achite cu plăcere impozitul”, dar e musai „să ai ceva avere, ca să aibă poporul încredere în tine”. Între timp, glisările se multiplică (minunată găselnița regizorului), grotescul își arată umbrele onirice. Excelent Bács Miklós în dublu rol (primarul și secretarul), grobian, histrionic, cu gesturi cameleonice și inflexiuni variate.

Viola Gábor (Pista) își construiește rolul cu o gradație inconfundabilă, plonjând pe valuri subversive. Győrgyjakab Enikő (Lina) surprinde în efuziuni epice și coregrafice cu multă credibilitate.

Un spectacol elaborat, inteligent, evocator, curajos, dar care ar putea dura mai puțin de trei ore, dacă s-ar renunța la unele scene prea lungi.

Î

Prin anii 415-411 î.e.n., Sofocle a reluat legenda tratată de Eschil în Orestia, iar Elektra seamănă cu Antigona: curaj, hotărâre, luptă pentru dreptate. Ea și fratele Oreste știu precis că tatăl lor – Agamemnon – a fost ucis de mama Clitemnestra și de Egist, tatăl lor vitreg. Oreste fusese în exil. Se întoarce și îl ucide pe Egist, dar și pe Clitemnestra. Răzbunarea i-a fost impusă de zeul Apollo, numai că, mai apoi, Oreste va fi urmărit de Erinii (divinități arhaice), deoarece „ura cere ură”. Toată energia Elektrei devine ură nestăvilită ce o poartă mamei, descinsă din adorația viscerală pentru tatăl său.

Normal că violența nu se desfășoară la scenă deschisă, ci e relatată.

Elektra apare ca personaj și în alte opere semnate de Sartre, Giraudoux, Marguerite Yourcenar.

La Teatrul Maghiar din Cluj se joacă Elektra de Sofocle, în regia lui Botond Nagy. Mai există la același teatru două spectacole regizate de tânărul Botond Nagy: unul din 2019 (Nora de Ibsen) și Călător sub clar de lună, după romanul lui Antal Szerb. Nora e un spectacol halucinant, modern, angoasant și poetic în același timp, cu visual design, grafică digitală, light designer, nelipsind cântece interpretate live sau coordonatori de mișcare scenică. Actorii sunt invadați de desene, personajele se multiplică, se ridică într-un soi de levitație bizară, apar și dispar subit, cu mișcări dintr-o coregrafie specială. E magie sau talent ca să torni în creuzetul stilului tău orice text care te interesează. Ceea ce Botond Nagy reușește și cu romanul lui Antal Szerb – o carte perenă despre timp, tinerețe, iubire, uitare, moarte. Botond Nagy nu se dezminte. Trece povestea prin filtrul stilului său, lăsând intact mesajul, păstrând personajele.

Din nou lumini stroboscopice, muzică psihedelică, coridoare metalice, jocuri de lumini.

Să vedem, deci, Elektra... Un decor destul de minimalist, dar încărcat de nivele de sens provocatoare (Dragoș Buhagiar). Un spațiu închis, cu uși rotative, extrem de funcționale. Pe jos și pe pereți, blănuri – lână mitică și ideea de sacrificiu. Uneori pereții se mișcă în ritmuri nebănuite. Muzica lui Claudiu Urse surprinde energia scenei, e adesea angoasantă, premonitorie. Regizorul, în căutări abisale, țese un fir hemoragic credibil. Asistăm la invazia cămășilor pătate cu sânge. Elektra poartă aceeași cămașă, ca un memento tragic. Simțim umbra vindicativă a lui Hamlet. Botond Nagy modernizează, aduce spre noi tragedia, pornind de la o

Teatru

www.revistaneuma.ro deconstrucție... constructivă, cu demitizare și câteva accente parodice. Pedagogul vine cu aspiratorul, ne scoate din convenție, muzica e, deodată, modernă. Oreste poartă o cască modernă de curse. Paroxismul se instalează la invazia culorii roșii, secondată de sunete de animale ucise. Capul Clitemnestrei străpunge zidul, în tonalitate horror-onirică. Egist e ucis ca un porc. Blănuri și coarne de cerb – alte trecute ucideri. Albert Csilla (Elektra) practică un joc modern, calibrat, cu o decriptare inteligentă a tragediei antice.

Váta Lóránd (Egist) e (din nou) o revelație. Pare o insectă peltică, un clovn umilit, un măscărici alunecos. Spălatul pe dinți devine o scenă antologică. La aplauze, actorii ies din dramatic, dansează, instaurând o contrapondere cathartică. Spectacolul lui Botond Nagy propune, implică, în tonalități vizuale și auditive inconfundabile, într-o re/scriere vie (dramaturgie: Kali Agnes).

Spectacolul cu Edes Anna e o adevărată bijuterie teatrală, cu precizia carteziană a acelor de ceasornic. Regia: Szabó K. Istvάn. O scenografie inspirată (Arturas Simonis) propune spații de joc generoase, adesea labirintice. Am citit cândva romanul omonim scris de Kosztolányi Dezső în 1926, care punctează simpatia pentru lumea oamenilor mărunți. Un roman canonic, cu plotul bine cunoscut, transpus scenic cu o inteligență uimitoare. Joacă impecabil Roman Eszter, Kali Andrea, Bogdan Zsolt, Kiss Tamas etc.

Păstrând coloana romanului, spectacolul adaugă elemente care sporesc limbajul teatral. Excelent și funcțional e corul slujnicelor, dar și alunecarea în oniric. Scena cu măștile de copii rămâne antologică și frisonantă. Acolo e bufnița ca o cameră de supraveghere, defilarea macabră cu sângele pe veșminte, dar și tensiunile care mocnesc continuu, nuanțate de frustrările fatidice.

Mi-a venit în minte romanul Chanson douce de Le la Slimani, cu bona Louise, care trece de la generozitate la violență, pentru că nu-și poate controla pubela subconștientului (filmul inspirat din carte poate fi văzut pe Netflix cu titlul Dădaca perfectă). Regizorul spectacolului a afirmat că „Edes Anna e un roman care cere cu ardoare să fie pus în scenă”. Poate funcționa empatia si dincolo de granițele moralității? Spațiul închis provoacă trimiteri semantice, corul amintește de tragediile grecești, dar, dincolo de orice, unitatea stilistică e vizibilă. Un spectacol de văzut și revăzut.

Suedezul Lars Noren (1944-2021) a scris vreo 40 de piese despre relații familiale, oameni săraci, cu nesiguranță emoțională, cu probleme parapsihologice, psihosociale, preocupat mereu de relațiile conflictuale, violență și chiar perversiuni sexuale, considerat succesorul lui Strindberg și Ibsen, comparat cu Albee și Bergman.

La Teatrul Maghiar de Stat din Cluj se joacă piesa Demoni, scrisă de Noren în 1984, în regia lui Nuno Cardoso, tradusă în maghiară de Bence Patat. Joacă Imre Eva, Bodolai Balász, Pethő Anikő, Szőcs Ervin. Patru personaje și două căsnicii. Katarina e cu Franck, Jenna cu Thomas. Demonii inventați de Dostoievski îi macină într-un cerc vicios implacabil. Fiecare aspiră să evadeze de acolo. La sala Studio, o platformă înconjurată de public din patru părți. Nu se poate ieși de acolo, din acele Huis clos ale lui Sartre. Scenografia lui F. Ribeiro plasează mobile albe în spațiu alb – excelent contrast cu întunecimile interioare ale personajelor. Invective, disperare, umor negru, nuanțe agresive. Se zbat ca să se simtă vii.

Regizorul Nuno Cardoso afirmă că l-a preocupat textul, „pentru că eu cred că vorbim prea mult despre schimbarea lumii și uităm de abisul care ne așteaptă atunci când închidem ușa propriei case”.

Oricum, cărămida societății e familia. Și regizorul continuă: „Relația de cuplu e începutul. Marile tăceri, bigotismul, dragostea – totul începe acolo. E ca o eprubetă. Dacă te uiți la dramaturgia occidentală, în mod ciudat, și ea începe cu familia”.

94

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Certuri interminabile, măcinare nevrotică. Ca o damnare într-un infern malefic. Nu prea au ce povesti, dar verbiajul e la loc de cinste, acoperind frustrările. Uneori, un râs isteric și simulare brutală de orgasme. Limbaj vulgar și pulsiuni freudiene. Franck simte uneori că și-ar ucide soția sau că ar săruta un bărbat. Îi spune franc Katarinei: „te iubesc foarte mult, dar nu-mi place de tine”: Aruncă apă peste ea, se bat ca animalele, devin paiațe jalnice, bufoni tragici. Plutește nevoia de afecțiune ca o utopie ruginită.

Se bea alcool – „alcoolismul e provocat de misoginism”. Mai apoi – „te lovesc când nu te aștepți”. Franck are cenușa mamei într-un recipient. Cenușă pe care o va risipi peste părul Katarinei, apoi se va erija în mare descoperitor: „te poți f...din dragoste sau fără dragoste... eu cu tine... fără dragoste, ca și cum aș fi ajuns la crepuscul, într-un loc răvășit de război... e ca și cum m-aș fi culcat cu un cadavru”. Deodată, o întrebare crispată: „O ducem bine? Nu mai suport să te văd! Stai și păzește-mă!”. Detabuizarea limbajului e evidentă.

Un spectacol răvășitor, în care anduranța celor patru actori e absolut de excepție. Totul se repetă diabolic, ca la un patefon stricat. Dialoguri solide, tragedie modernă și ecouri sordide dintr-o umanitate în derivă.

Mai putem vedea la Teatrul Maghiar din Cluj Romeo și Julieta în regia lui Vidnyánszky Attila Jr. O negare a tuturor propunerilor anterioare, ca să realizeze un spectacol original. La început am fost stupefiat. Trebuia să pricep ce și cum, să mă familiarizez cu decorul conceput de Csiki Csaba. Am urcat pe scenă și am intrat într-o saună-seră, un bazin-arenă, unde circul poate funcționa în voie.

Cupolă, coridoare labirintice, melanj de costume provocatoare.

Spectatorii au fost „invadați” de actori, în interacțiuni comice. Sunt sigur că atmosfera i-ar fi convenit marelui Shakespeare. După ce am priceput că trebuie să mă aștept la demolări virtuoase și reconsiderări spectaculoase, am rezonat trei ore, focalizându-mi atenția în pulsiunile unui mega-show insolit. Am savurat colții parodiei, viermuiala umană, scrima, baletul, muzica, în secvențe interșanjabile. Găina Kotomana, săpunul Amo, Revoluția, leul și găinile, mima călugărului, masajul, ba chiar „clitorisa inflamata”.

Oratori de ocazie cu discursuri soporifice, jetul de apă stopând elanuri și crize, duelul, frânghia, plantele crude – nu, nu e Romeo… și totuși este. Ce e cu bucla textuală ce se repetă fără zăgaz? O scenă repetitivă obsedantă. O înțepenire, o revelație pusă la microscop, o dorință de ne-înaintare spre dramă. Deodată, totul devine serios. Romeo și Julieta, acolo pe frânghia suspendării, în contorsiuni coregrafice de invidiat, într-o abolire a timpului - acolo se află clou-ul magiei shakespeariene, omagiul regizorului, virtuozitatea de înaltă clasă. Joacă absolut impecabil Váta Lόrand, Albert Csilla, Szűcs Ervin, Kézdi Imola, Bogdán Zsolt, Kiss Tamás, Roman Eszter, Imre Eva, Gedő Zsolt, Farkas Loránd, Bodolai Balázs.

Cinemateca

95

Nr. 1-2 (75-76) 2024

www.revistaneuma.ro

Youth / Tinere\e (2015) rALuCA FArAon aolo Sorrentino este un regizor care s-a făcut remarcat printr-un soi de poezie a imaginii atipice. Nu se sfiește să scoată la iveală ceea ce ar părea nepotrivit, în aparență, oricărui criteriu estetic. În Tinerețe, spectatorul este nevoit să privească atât carnea fleșcăită de bătrânețe a unui dirijor și compozitor octogenar, întins pe spate sau pe burtă, în timpul unor ședințe de masaj, cât și corpul gol al unei Miss Univers care întră în piscină. Bătrânețea este aruncată pe ecran cu toate detaliile fiziologice impudice, mai ales în opoziție cu tinerețea corpului. Cei doi protagoniști, Fred Ballinger (Michael Caine) și Mick Boyle (Harvey Keitel), prieteni de-o viață, în hotelul din Elveția unde își petrec vara, nu se sfiesc să discute cu toată seriozitatea despre ceea ce ar părea un eveniment în sine, și anume capacitatea zilnică de a urina, din ce în ce mai redusă. Altădată, în timpul unei plimbări, Mick pare că dă dovadă de o amnezie totală, nemaiputând să își amintească nici măcar dacă a avut o relație sexuală cu o fată pe care o iubea Fred în adolescență.

Bătrânețea, în sine, nu este decât o vârstă oarecare, cu toate neajunsurile ei fizice sau psihice. Nu asta a vrut să scoată neapărat în evidență regizorul. Mult mai interesantă este relația celor doi cu trecutul lor, cu cei apropiați și chiar cu viitorul. Fred este un introvertit, vulnerabil în fața provocărilor vieții de familie, mai ales. Cu o soție bolnavă psihic, internată în azil, cu fata care îi reproșează că și-a neglijat familia pentru a fi un compozitor mediocru și un dirijor copleșit de importanța rolului, cu apăsarea propriei neputințe și cu oroarea de a onora invitații copleșitoare (a reginei Angliei de a susține un concert de ziua ei, cu propria compoziție, a unora de a-și scrie memoriile), Fred preferă să se retragă în natură, singur, să asculte vacile care pasc și mugesc, imaginându-și că dirijează spectacolul naturii într-un mod armonios. Mick este la polul opus, un regizor vioi, energic, înconjurat de tineri, cu care colaborează pentru a scrie un scenariu, pe care și-l dorește suportul pentru filmul vieții sale, testamentul artistic. Tot în mijlocul naturii, va avea și el o viziune suprarealistă, pe pajiște i se înfățișează toate eroinele din filmele sale. Într-o excursie pe munte, îi va arăta singurei fete din echipă imaginea muntelui printr-un telescop, la cele două capete.

Când fata vede muntele de aproape, îi explică că acela este viitorul contemplat de un tânăr. Când întoarce lentila și vede muntele la mare depărtare, îi dezvăluie că acela este trecutul la care se uită neputincios bătrânul.

De fapt, este foarte greu de spus cine e bătrân și cine tânăr cu adevărat. Pe de-o parte, după reacții, după felul cum își pregătește rolul, un actor tânăr, Jimmy Tree (Paul Dano), rezident în hotel, pare foarte înțelept, cumpătat. Pe de altă parte, când se arată că pregătise rolul lui Hitler, căruia a dorit să îi scoată în evidență partea umană, se dovedește mai degrabă nesăbuit, prins de euforia arogantă a unui tânăr fără experiență, generând reacții previzibile, de respingere, celor din hotel. Bătrân nu este în niciun caz Mick, cu entuziasmul lui creator, cu efervescența limbajului său. Sau este în mod benefic, prin reflecțiile tonice, prin vorbele cu miez, cu bonomia lui senină. Poate că artiștii refuză să se supună uzajului, rutinei, sufletește, sunt mereu tineri. Bătrân e Fred, cu timiditatea lui cronică, cu refuzul lui de a trăi, cu lașitatea lui de a se retrage în lumea muzicii, pentru că fuge de emoții.

P

Filmul nu prezintă neapărat un fir narativ alert, coerent sau continuu. Sunt secvențe sacadate, care, la o adică, ar putea fi un amestec de trecut și prezent, de imaginație și verosimil. Nu e clar dacă soția lui Fred mai trăiește. Nu e prea logic faptul că fiica lui Fred locuiește în aceeași cameră de hotel cu tatăl său și doarme în același pat cu el, după ce tocmai s-a despărți de soțul ei, fiul lui Mick, care, tam-nisam, apare și el, cu tot cu amanta, cântăreață frivolă de muzică pop. Nu e prea limpede nici dacă Mick trăiește.

Mai degrabă, după spusele doctorului care îl îngrijește pe Fred, acesta a murit împăcat, amintind mereu de mersul cu bicicleta.

Era, de fapt, o metaforă a plimbării de mână cu cea pe care o va iubi Fred, când erau copii. În orice caz, moartea lui Mick îi oferă un sens vieții lui Fred. Doctorul îl anunță că este sănătos tun, că acum începe tinerețea. Și atunci acceptă să dirijeze în fața reginei și să cânte o soprană în vogă libretul pe care îl cântase în viață doar soția lui, pentru care și compusese, de altfel.

Sunt voci care îl acuză pe Paolo Sorrentino de imitație fățișă.

La Grande Belezza, succesul său anterior, câștigător de Oscar pentru film străin, ar aduce aminte de La Dolce Vita. Youth ar fi o replică palidă a lui 8 ½. Poate că da, nu e exclus ca Fellini să îl fi influențat.

Criticii americani îl laudă aici pentru omagiul adus emoției din cinema. În alt mod decât a făcut-o Tornatore cu Nuovo Cinema Paradiso. Importantă e abordarea reflexivă a unor probleme delicate: boala, decrepitudinea, relația cu trecutul. Prietenia celor doi, rezistența ei în timp pentru că nu au vorbit decât despre lucrurile bune este, de departe, cea mai frumoasă idee. Iar jocul celor doi (Caine și Keitel) rămâne o splendoare în sine.

țe (2015)

Youth/ tinere

tino iu: Paolo Sorren Regie și scenar Bigazzi Imagine: Luca Lang id av D Muzică: vey Keitel, ar H e, in Ca Cu: Michael Fonda ul Dano, Jane Pa , sz ei W el ch Ra

Plastic[

www.revistaneuma.ro

96

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Lumina viselor Codruț rAdi abina Maria Buică se insinuează prin artă, ca și prin viață, eliberată de prejudecăți, ceea ce îi conferă o aură dezinvoltă de expresie. Nu numai artistică, evidentă prin sumedenia de lucrări executate, regăsite în galeria personală Artastica, dar însăși existențială, în ambianța montană a Sinăii. Am desoperit cu ceva timp în urmă prezența ei, fără să știu, la vremea respectivă, că este vorba de o artistă adevărată. Uneori părea că este pornită într-o escaladă iminentă de vârfuri semețe, alteori că își caută încă păpușile copilăriei. Solitară, nu neapărat singuratică, își tălmăcea probabil ideile neapărat călăuzitoare în artă. Cum a ajuns la artă? Nu am avut ocazia să aflu direct, așa că fac niște supoziții, pe baza puținelor date personale pe care le-am găsit. Stabilită la Sinaia în 2002, venind de la Alexandria, la vârsta de 13 ani, îmi închipui că a fost fascinată de noua lume, cu o deschidere naturală infinită spre divinitate, drumuri pe care arta pândește la fiecare răspântie. Pe de altă parte, Sinaia îmbie la drumeție, la sporturi de munte, ceea ce probabil a însemnat alegerea ulterioară a profesiei. Din această combinată alpină a rezultat un profesor de educație fizică și un artist al naturii, școlit, printre altele, în Danemarca, de unde se pare că s-a întors cu această ținută scandinavă, simplă și sobră, prin care își face mereu remarcată trecerea, ținută pe care o induce și creației personale. Intuițiile, fanteziile, visele până la urmă, pe care Sabina le conștientizează, au nevoie de simboluri pentru a putea fi transmise artistic, chiar dacă nici aceasta nu este garanția deplină a ieșirii prin artă din propria lume și a comunicării cu ceilalți.

Ea inventează și reinventează tehnici și modele de lucru, în virtutea libertății de concepție și realizare artistică, pentru împăcarea simțurilor cu sinele. Portalurile ei sentimentale, secțiune preponderentă a operei artistice, realizează o dualitate de percepție, suficientă de cele mai multe ori pentru definitivarea întregului, între bucuria ochiului și recunoștința sufletului. Arta ei este o poveste continuă, un veritabil basm, într-o permanentă pendulare între lumea mitologică și cea cosmică, proiectată adesea într-o copilărie pe care toți o percepem altfel la maturitate, dar nu toți suntem capabili de recuperarea ei. În aceste condiții există riscul asocierii cu arta naivă, dar Sabina reușește să-și protejeze arta de asemenea alunecări, prin cel puțin două elemente definitorii, slujite cu sfințenie în creațiile artistice. Unul ar fi stăpânirea foarte bună a culorilor, ea ne menajează simțul acestora, altfel foarte amplu, simplificând ingenios amestecul de culori, doar câteva înrudite în cadrul multor lucrări, invariabil cu o pată de lumină vie, albă de cele mai multe ori, ca o explozie a viselor. Un altul ar fi mesajul pe care îl transmite, mai mult sau mai puțin voluntar, prin definirea apriorică a temei, cu trimitere evidentă și la mentalul receptorului, reușind astfel o apropiere de acesta, indirect sau doar parțial și întreținerea apropierii respective. Artistul propune prin arta sa viziuni sau concluzii, și provoacă totodată percepția celorlalți, pe diverse coordonate de focalizare a imaginilor ca motivație artistică. Aceste imagini pot evoca altceva, important este ca raportul celor trei dimensiuni consacrate, mai ales în pictură, să fie suficient de constant pentru a nu deturna percepția în cauză, iar creația Sabinei Buică nu se abate derutant canoanelor de clasificare consacrată. Dacă uneori poate

S

fi comparată cu pictura clasică, în care elementul uman acoperă foarte puțin, sau deloc, întregul constituit mai ales din peisaje naturale, alteori tinde spre pictura suprarealistă, cu un fantastic declarat sau reinventat, cu fantezii mitologice ori cosmogonice răstălmăcite. Și pentru că veni vorba de fantezii, trebuie remarcată și justificată predi- lecția artistei spre accesorizarea multora dintre lucrări. Ca să nu cred că este doar un moft feminin, am încercat diverse punți între bază și extensii, îndrăznind câteva păreri strict personale. Uneori legăturile sunt de natură spirituală, chei de interpretare sau decodificare a elementelor centrale, microportalurile atașate conțin ceea ce nu a încăput în bază, ca de exemplu în lucrările Magie polară sau Întregire, alteori se asociază diverselor etape de săvârșire a lucrărilor, precum Liniștea apei și Zâna apelor. Au fost și câteva sugestii de artă prin îndemânare, dar într-un ansamblu bine conturat, combinațiile de culoare contribuind la reușita lucrărilor. „Albastrul înseamnă magie“, declară Sabina, iar multe din conceptele ei artistice se dizolvă pentru a se reforma în diverse nuanțe de albastru. Fie că suportul este pânză de pictură, lemn sau alte accesorii care absorb culoarea, de forme și mărimi diverse, față de care artista nu are nici o prejudecată.

Chiar dacă împerecherea lor nu este întâmplătoare, la fel ca și implementarea tematică, efectul realizat este vizual, într-o primă considerare a creației în fața căreia te afli. Constrângerea culorilor în spații deschise și răscolirea celor rămase până în adâncul lor, este indiscutabila realizare a Sabinei. Aleg din multele exemple posibile numai câteva titluri de lucrări elocvente în acest sens, Sclipiri cu parfum de tei, Legea divină, Trecut de miezul nopții, Petale din august, Centrul Universului, Aducerea luminii, Cuib în al optulea cer. Toate au ceva inedit, modelele pe care se sprijină motivația artistică devin plan secund al reflectării imaginii, lăsând loc transpunerilor originale, luminii filtrate, formelor reconfigurate. Este visul de lumină al Sabinei Buică, în plin elan creator, realizările ei artistice se succed interesant, pictura și muzica ei întregesc spațiul cultural deschis, ca un portal, la Sinaia.

97

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Rock

www.revistaneuma.ro

MIRACOL duMitru unGureAnu

șa trebuia intitulat discul cu cea mai frumoasă copertă din câte au fost concepute pentru un album românesc!

Albumul se numește ca și trupa: modal Q (RSU/DTC, 2023). Autorul graficii: Lucian George Păiș. Aprecierea mea poate fi motivată doar de bucuria vizuală. N-am năravul să proclam că tot ce-mi place este deasupra oricărei judecăți riguros estetice. O fi principiul plăcerii important pentru condiția uman(oid)ă, dar e și cel mai perisabil. În cazul acestui album, îmi asum riscul de a fi ridicol: ilustrația copertei îmi place și aș pune-o în ramă. Cum, însă, nu am pereții îndeajuns de mari ca să-i îmbrac într-un singur strat de cărți și discuri, fiind obligat să așez volumele pe două și trei rânduri, iar plăcile în cutii, printre picioarele biroului, riscul se exclude!

Albumul sună perfect. Cele 6 piese (+1, secretă!) sunt compuse în comun de membrii unei trupe aproape uitate, Modal Q, care a funcționat aproximativ între anii 1973-1982, cu interludii forțate și greutăți inerente epocii de tristă amintire. Componența, inevitabil instabilă, s-a coagulat în jurul basistului Călin Coldea: Cornel Moldovan, chitară, Janos Gall, vioară, Adrian Filipescu, baterie, Claudiu Frunză, pian. S-au mai aglutinat și alți instrumentiști, studenți cu toții la Conservatorul de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, apoi absolvenți repartizați în diferite localități ale României, fie ca profesori de muzică în școlile obligatorii ale defunctului regim, fie funcționari cu vagi atribuții pe la Casele de cultură, biciuite de directive absurde, dar lăsate să se descurce după cum îi ducea mintea pe responsabili.

La Cluj activau în anii 1970 multe trupe de rock, răsărite și din mediul muncitoresc, și din lumea artistică universitară. Concurența colegială ținea scena locală în permanentă efervescență, iar deseori țâșneau la nivel național nume convingătoare, intrate în patrimoniul de aur al rockului autohton. Spun autohton, pentru că trupele numărau în componență instrumentiști de toate neamurile: români, maghiari, evrei, germani, țigani etc. La fel ca și azi, rockerii nu fac diferențe rasiale, alcătuind un singur popor, universal răspândit, având drepturi și îndatoriri egale. Însă azi, mai mult decât acum jumătate de veac, se găsesc destui cretini, admiratorii criminalului cu față de ridiche spână, gata să bage bățul învrăjbirii printre gradenele stadioanelor sau arenelor unde au loc concerte. Vorbesc la modul metaforic, pentru că stadionul se întinde cât lumea întreagă, lume conectată la internetul ce face

A

viața mai seacă și traiul mai comod. Rockul a fost mereu contra învrăjbirii și a generat ample demonstrații de solidaritate (de exemplu, Live Aid, 1985). Un interpret de rock, școlit în Conservatorul de muzică, țintește la sublimarea condiției umane prin armonii sonore, cărora adjectivul celeste le revine natural.

N-am avut șansa de a-i vedea pe clujeni în vreun concert. I-am ascultat la radioul bucureștean (programul III, stereo) și-am înregistrat o piesă ori două, când am avut primul magnetofon. Nu mai rețin titlul, e posibil să fi fost Peisaj nocturn, poate Fantezie, poate altul. Știu doar că muzica trupei mi-a răsunat straniu, cumva experimental și, conceptuală fiind, hăt-departe de hiturile obișnuite „rockerilor cu beregată”, excesiv de prezenți atunci, ca și acum, în spațiul radiofonic. Suna neobișnuit, dar nu unicat. În peisajul românesc al vremii puteau fi auzite și alte trupe asemănătoare: Experimental Q, Curtea Veche nr. 43, Ethos sau Rodion G.A. Erau oameni care știau, compuneau și interpretau muzică la modul profesionist, nicidecum amatori de distracții (cu sau fără „băutură și femei”), oameni care citeau filosofie, nu etichete de sticlă, oameni pentru care viața venea „din adâncul Pământului” și zbura ca o „pasăre de gheață” (sunt două titluri de piese ale Modal Q).

Deși au reușit să compună și să înregistreze în studiourile radio destule bucăți valoroase, Modal Q nu a izbutit să imprime un disc LP. Ca atâtea trupe de la noi, rămăsese în amintirea câtorva pătimași. Datorăm discul actual strădaniei depuse de Remus Miron, răscolitor de arhive și căutător de comori neglijate ale rockului progresiv autohton. Omul își sacrifică orele libere și resursele financiare ca să recupereze, să restaureze, să reediteze și să transpună pe disc LP de vinil (plătind în prealabil operațiunea la o fabrică specializată din Franța) muzica trupelor uitate. Ceea ce nicio „casă de discuri” (inclusiv pretins naționala Electrecord) nu face, nici nu și-a propus măcar să încerce, Remus Miron face de unul singur, ajutat câteodată de co-producători (citește: donatori de sume modice) și de prieteni disponibili pentru îndeletniciri benevole.

Sprijinul și acceptul muzicienilor implicați sunt subînțelese și obligatorii. Paradoxal, însă, nu de puține ori muzicienii au senzația dureroasă că nu ei au cântat ce aud de pe disc! Trecutul e dureros de multe ori. Amintirea poate obloji, dar sunetul precis rănește!

Culinar

www.revistaneuma.ro

98

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Amintiri §i pohte copil[re§ti FLoriCA bud u voi trece prea uşor peste un fel de mâncare ce mi-a bucurat copilăria, chiar dacă poate am mai scris despre el. Este vorba despre Gomboți (Găluște cu prune) ce rămân pe primul loc, deşi acum nemaiavând acelaşi gust... îmi aduc aminte mai rar de ei. Este adevărat că am fost de câteva ori bethieagă, după ce m-am locomnit la prea mulți… pentru stomacul meu. Dacă respect rețeta bunicii: fărină, picioici (cartofi fierți), sare; fără ouă, fără lămâie, vanilie, scorțișoară sau alte amninosele, aduc cât de cât a comboții știuți. Este suficientă prezența scorțișoarei în maginul de prune. Se poate și fără zahar, nici măcar în pesmetul fript în ulei. Este un fel de mâncare greu, mai ales când sunt fierbinți. Sunt greu de digerat din cauza aluatului fierbinte și a pesmetului prăjit. Am învățat pe piela mea să nu îi mânânc calzi. Aștept să se răcească și abia apoi mă înfrupt din ei. Același lucru fac și cu cocăturile cum ar fi: plăcinte, pancove, ciurigăi, reteșe, lipii, turte de mălai ori scoverji.

Atunci, în copilărie nu aveam alte bucurii decât micile mofturi pe care ni le satisfăcea mai mult bunica ca mama, printre care și mâncarea de gomboţi.

Impropriu spus „nu aveam”, pentru că prima pe listă bucuriilor nu era mâncarea ci joacă.

Aș fi alergat și aș fi sărit într-un picior ori coarda, „zi de vară până-n seară”. Bunica de obicei făcea comboțurile iarna, când muncilele câmpului erau închise în lemnărie, împreună cu sapa, furcoiul, grebla, coasa, othicu’ (unealtă de pledhit-plivit). Cât a trăit, bunica Valeria era socăcița casei. Mamica avea alte atribuţii: lucra la câmp, ţesea, spăla, fierbea haine, făcea curat, fiind o gospodină recunoscută. Era să uit apretatul hainelor, aș putea-o numi „Regina apretului”.

A făcut din apretarea noastră țelul ei în viață.

Niciodată nu am fost destul de apretați. Până și stranțele (prosoapele)de bucătărie treceau prin acest procedeu, prin asta mama ne purifica. Hainele spălate cu mâna erau albe, albe. Se cere musai un capitol dedicat apretului. Dar când am ajuns la facultate, mama a trebuit să se angajeze la Topitoria de In, alături de taticu, ca să poată să ne întreţină, pe sora mea și pe mine, la facultate. Munceau la Topitorie dar erau obligaţi să îşi cultive şi părţile în C.A.P., unde mamica era şefă de echipă. Părinţii mei au făcut parte din categoria acelora care au muncit până au închis ochii, fără să se plângă niciodată. Făceau parte dintre cei care nu considerau munca un chin și un mod de a trăi. Oameni ai datoriei!

Câteodată, ca să ne treacă dorul de gomboţi, bunica ne pre para răstăuţe (paste făinoase) cu pesmet. Răstăuțele le făcea din fărină, ou şi un pic de sare. Frământa repede un aloat pe care îl întindea, îl lăsa puțin să se usuce şi apoi îl tăia, fie foarte subţire, pentru leveşa de pui, fie îl răzălea (dădea pe răzătoare) rezultând bobolozii, pe care fie îi punea în leveşă, fie în zupa de ptihoi uscate.

Dar când ne făcea răstăuţe cu pesmet sau griș, și unul și altul prăjite în oloi, atunci tăia pătura în fâșii mai late. Mai adăuga

N

puțină mniere şi, prin gustul dat de prisli, ne ostoia dorul de gomboţi.

Spre deosebire de reţeta domnească de gomboţi, reţeta bunicii era mai simplă. Fierbea cartofii în coajă, îi curăţa, îi dădea prin rozătoare (răzătoare) şi punea doar făină şi puţină sare. Întindea aluatul, îl tăia pătrăţele pe care le ungea cu silvoiţ (magiun) şi le împătura. Sora mea, Valeria-Ana și cu mine le dădeam forma finală. Din acelaşi aloat, bunica făcea şi nudli (viermişori), pe care îi fierbea laolaltă cu gomboţii. Între timp prăjea prisli (pesmet) în ulei sau, uneori, griş.

Gomboţii cu silvoiţ fiind o mâncare de iarnă, nu erau umpluți cu prune ci cu magiun. Bun și maginul. După Sărbători, chiar de și-au înstalat războiul de țesut în casă tot le mai rămânea timp să gătească și „mâncărurile domnești legate cu ață”, cum poreclea mama felurile de mâncare, adoptate de la doamnele din sat.

Seara, la clacă, fierbeam boabe de porumb, cu zahăr, până plesneau. Uneori fierbeam prune, mere, pere uscate şi puneam ludău (dovleac pentru copt), în ler (cuptor). În vremea aceea îmi plăcea mult zama de mazăre (fasole), mazărea frecată și puii de mazăre, înăbușiți în ulei împreună cu aiul (usuroiul). Dar erau şi multe feluri de mâncare pe care nu le agream și le dădeam pe ascuns pisicilor și porcilor.

Dacă nu am meritat titlul de Regina Broaştelor, cel de Mama Pisicilor îl meritam pe deplin. Am crescut generații de pisici până am plecat la liceu.

Abia așteptam să vină vacanța să îmi reiau activ, pisicăritul. Toată ziua eram cu ele în braţe, mai ales în zilele de Duminică și Sărbători. În zilele lucrătoare, când se putea, când nu eram cu vacile pe câmp ori cu porcii la Someș. Mama nu agrea în mod evident, nici pisicile, nici câinii, dar când eram plecată, dânsa le hrănea. Tata a fost mare iubitor de pisici.

Se zice despre bărbații care iubesc pisicile că sunt mari iubitori de femei. Tatei sigur nu i s-a potrivit zicerea, în rest nu cunosc cazuri.

Am avut o pisică care îl aștepta zilnic pe tata lângă biserică.

Biserica se află în capul uliței. Tata venea în jurul orei 14 de la Topitoria de In, unde lucra. Toate aceste se petreceau când eu eram deja plecată la liceu ori facultate. Altfel, ar fi fost pentru mine un motiv de invidie. Mama nu le suporta în casă nici iarna, cu mari rugăminți, când era ger, dar să stea cuminți, să nu se urce în pat, pe scaune. În bucătăria de vară, când dormeam cu bunica Valeria, noi două făceam regulile. Lăsam pisicile în casă, cât am avut cuptorul de lut, le lăsam după cuptor. Mă bucuram când aveau pui. Abia aşteptam să îi coboare din fân, din podul şurii, ca să îi pot îmblânzi. Cât au trăit ai mei, au fost pisici la casa părintească din Ulmeni, toate fiind frumoase şi asortate. Aveau ochii de culoarea blăniţei. Acasă la mine am avut doar câini… supărați pe pisici. Oricât aș fi dorit o pisică, năravul câinilor îmi ordona: Stop!

99

Nr. 1-2 (75-76) 2024

n conformitate cu una din numeroasele tradiții milenare ale poporului nostru național, suveran și fotbalistic, anul 2024 a început prin a livra atât publicului interesat cât și celui placid spre imperturbabil două vești: una bună și una proastă.

Greșit: vestea bună nu a reprezentat-o hohotul satisfăcut al lui Gigi Becali care a însoțit anunțul său, reiterat anual de aproape un deceniu, că echipa F.C.S.B. va câștiga fără milă titlul de campioană a României libere și ortodoxe după care se va distra armânește cu granzii Europei, Asiei, celor două Americi și celor 4000 de insule ale Japoniei. Silogismul becalian „eu vreau, Luțu și Meme Stoica n-au nimic împotrivă, deci președintele lu’ Real Madrid, ne va implora să i-l vindem pe Coman cu 100 de milioane de euro” este impecabil, dar pornește de la premisa falsă că Florentino Perez și Florinel al său de la Brăila ar fi rude.

Realitatea oleacă mai terestră este că F.C.S.B. a ajuns anul acesta competițional în fruntea lată a clasamentului Superligii nu datorită evoluțiilor sale apreciabile, ci din pricina evoluțiilor lamentabile ale celorlalte pretendente la titlu. Exempli gratia: C.F.R, Cluj, merituoasa campioană a anilor trecuți, a uitat că respectivele rezultate au fost înregistrate când formația din Gruia avea pe banca tehnică antrenori de fotbal-asociație autentici, nicidecum figuranți de import, gen Andrea Mandorlini.

Din păcate, se pare că amnezia pare a se prelungi și după mazilirea italianului: înlocuirea lui cu un fost jucător cu talentul șifonat din motive de paupertate la nivel de hipotalamus și declarat incompetent ca antrenor de un club din Azerbaidjan, pe numele și prenumele său Mutu Adrian, nu mi se pare de bun augur – dimpotrivă. Deie Domnul să mă înșel eu, iară nu domnul Neluțu Varga și consilierii săi!

La rândul ei (care nu-i mai vine la caș caval), o altă veleitară, Universitatea Craiova, visează cu ochii larg închiși la perfor manța internă supremă care se încăpățânează de vreo 20 de ani să ocolească Olte nia ex-terra nova și care nici în anul ăsta nu pare să vină cu vreo noutate. Deloc de mirare în condițiile rotației amețitoare de antrenori care a făcut celebru și ocolit de noroc clubul craiovean în ultimul timp.

Li se alătură Rapidul, despre care e dificil să spui ceva rău. Dar nu-i ușor să găsești de zis nici ceva peste măsură de bun – cel puțin deocamdată. În perspectivă, filozofia fotbalistică a lui Dan Șucu ar putea să dea rezultate, însă atunci nu știu în ce măsură

Î

Contre-pied

www.revistaneuma.ro

Ce pierdem atunci c]nd c]§tig[m GeLu neGreA echipa din Grant va mai fi atunci pitoreasca formație de odinioară, pe care suporterii o mângâiau cu scandări mobilizatoare de genul: Din Giulești pân’ la Madrid/ Nu-i echipă ca Rapid!

Cât privește Farul, acum și fără Aioani în poartă, după părerea mea unanimă, dacă marinarii lui Hagi vor izbuti să intre în playoff isprava lor va constitui o veritabilă performanță.

Cam așa stau lucrurile prin campionatul nostru cel de toate etapele în care F.C.S.B. face figura posesorului unui singur ochi în țara purtătorilor de baston alb.

Așijderea, greșit: vestea rea nu o reprezintă îndepărtarea sensibilă a șanselor ca Simona Halep să fie exonerată de acuzația de dopaj și să poată reveni pe tennis court-uri. Îmi pare rău că teama mea – consemnată la această rubrică imediat după apariția blestematei știri – că Simo na nu-și va putea pro- ba nevinovăția s-a dovedit întemeiată și se consolidează pe zi ce trece.

Corect: vestea bună și vestea rea la care făceam trimitere în deschiderea acestui articol o constituie transferurile fotbaliștilor români Radu Drăgușin și Horațiu Moldovan la Tottenham și, respectiv, Atletico de Madrid. Cele două tranzacții au făcut vâlvă nu doar în ce a mai rămas din presa noastră sportivă (apropo: ce a mai rămas?), ci și în ceea ce se cheamă social media autohtone în ansamblu, plus ceea ce se numea plastic odinioară radio-șanț. În toate, vânzările au fost privite, așa cum se cuvenea, de altfel, drept afaceri de valoare (una) și de onoare (cealaltă). Ambele de natură și în măsură să facă bine fotbalului românesc a cărui ima gine în Europa s-a ameliorat câtuși de gâtu-și. Cele 30 de milioane de euro pe care clubul englez le-a plătit pentru Drăgușin au plasat România în rândul țărilor medii din punct de vedere al valorii comercial-fotba listice continentale după ce decenii întregi țara noastră înotase pe la periferia alișveri șurilor în materie. Eu, unul, cel puțin, eram mai mult decât invidios: eram de-a dreptul revoltat pe incapacitatea noastră de a ne apropia de știința vecinilor noștri din fosta Iugoslavie în a-și vinde jucătorii la echipe de

top și cu prețuri respectabile. Asta în timp ce fotbaliștii mioritici se mulțumeau cu câțiva țechini dobândiți cu minimum de efort negustoresc pe la cămile mono și bicocoșate, prin China, Cipru și alte tărâmuri ejusdem farinae. (Excepțiile nu făceau decât să confirme regula mediocrității instalată pe Dâmbovița în chip maladie națională). Sper din tot sufletul că exemplul saltului lui Drăgușin va declanșa reacția de orgoliu îndelung așteptată.

Transferul lui Horațiu Moldovan n-a impresionat deloc prin cifrele care s-au plimbat pe ruta Atletico de Madrid – Rapid București. Poate chiar dimpotrivă: numai 800.000 de euro pentru portarul unei echipe naționale calificate en fanfare la Turneul final al Campionatului European din această vară sună – financiarmente vorbind – a păcăleală. Asta dacă nu punem însă la socoteală adaosul de firmă: Atletico este a treia echipă din reputatul campionat iberic după Real Madrid și Barcelona.

Acestea (la care se adaugă, desigur, salariile zăpăcitoare pe care le vor încasa la noile lor echipe Drăgușin și Moldovan) ar fi elementele din care se întocmește partea pozitivă a veștii celor două transferuri. Partea negativă a aceleiași vești este una pe care bănuiesc că fotbaliștii și-au asumat-o în deplină cunoștință de cauză și efect. Efect pe termen scurt, cel puțin: dacă nu-i va lovi în moalele capului un noroc orb (unul chior ar fi insuficient!), nici Radu, nici Horațiu nu prea au șanse să devină curând titulari în noile lor formații.

Antrenorul englezilor a fost cum nu se poate mai limpede în această ordine de idei, avertizân- du-l pe român că dacă voia să fie titular sigur trebuia să rămână la Genoa, la Totten- ham fiind obligat să-și câștige prin muncă locul în echipă. Iar în ce-l privește pe Moldovan, împrejurarea că a primit tricoul cu numărul 1 la Atletico nu înseamnă absolut nimic în disputa pentru titularizare cu marele Jan Oblak, slovenul care nu dă semne că va ieși prea curând dintre primii trei-patru goalkeeperi ai lumii.

Or, în aceste condiții, și dacă selecționerul Edi Iordănescu, își va menține decizia de a include în Naționala României doar fotbaliști care joacă meci de meci la echipele lor de club, Drăgușin și Moldovan vor privi turneul final al EURO 24 la televizor! Ceea ce ar confirma adânca zicere dialectică după care habar n-avem noi ce pierdem atunci când câștigăm ceva...

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

100

Nr. 1-2 (75-76) 2024

Aceste volume se află în atenția cronicarilor noștri pentru eventuale recenzii extinse.

Mulțumim autorilor și editorilor.

NEUMA? NEUMA? NEUMA?

De ce

De ce

De ce

S

emnul vizual sub care stă NEuma este un trandafir, această floare care transcende graniţele culturale, religioase, etnice, deoarece frumuseţea și armonia semnificaţiilor sale sunt un symbolon care are puterea de a ne aduce împreună. Trandafirul NEUMA este un trandafir înflorit, rosa centifolia, trandafirul cu o sută de foi, metaforă a cărţii și a revistei și vorbește despre curajul de a înainta crezând până la capăt într-un ideal. NEuma este un semn de notaţie muzicală fără portativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi NEUMA este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunităţile monastice. Dincolo de această semnificaţie, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că NEUMA ar fi la origini un proto semn care, în funcţie de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și disponibilitate de dialog cu

celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pier de pe sine, dimpotrivă, îmbogăţindu-se, a făcut ca NEUMA să fie cel mai potrivit nume pentru Editură și pentru Revistă. Revista NEUMA este o revistă cu profil cultural.

La fiecare două luni veţi putea citi un număr dublu care va acoperi teme de la literatură la istorie, de la teatru la filosofie, de la sport la educaţie, veţi putea urmări viaţa

culturală a românilor din diaspora și veţi putea descoperi împreună cu noi adolescenţi talentaţi la rubrica „Teen Spirit“, veţi afla care sunt cele mai recente cărţi ale Editurii NEUMA și îi veţi putea cunoaște pe autorii lor, iar despre complexa și bogata dramaturgie contemporană românească veţi putea citi în paginile consacrate teatrului, veţi afla despre cele mai noi apariţii editoriale prin recenzii ale celor mai recente și valoroase cărţi din literatura română contemporană și din literatura străină iar oameni de cultură din ţară și din străinătate vor fi mai aproape de cititorii noștri prin interviuri.

Credem cu tărie în importanţa și în necesitatea culturii, în rolul ei formator esenţial. Răspândind lumina culturii în întunericul ignoranţei putem să ne aducem contribuţia - o picătură - de armonie într-o lume frământată.

(Extras din Editorialul primului număr al Revistei NEUMA – 1-2/2017)

POEZIE TÂNĂRĂ

CARTEA DE POEZIE

RĂZLEŢE

Flavia Adam, Lumina din rana deschisă

49 Tudor Ștefan Goția 50 Gelu Negrea

Elina Adam, Homo ludens, cetățean de onoare al Parnasului

80 82

ANCHETĂ

GeorgeVolceanov, Gnomul și hidrantul

83

PUNCTE DE VEDERE

Alexandru Jurcan Vieți paralele și nu numai Emi Lungeanu, Pariul cu moartea

85

51 Genuri și specii literare Delia Bodea Jacob

64 Confesiuni pe timp de război, cu speranțe de pace

POLICIER

MUZICĂ

Codruț Radi, Muzica, averea din palme

86

Savu Popa

65 Proteismul reflecției

PORNIND DE LA O CARTE

66

Elina Adam Un gând la „Marea e frumoasă ca tine

ECRAN LITERAR

Any Drăgoianu Deasupra unui oraș poetic

COLŢUL LUI YORICK

EVENIMENT EDITORIAL

67 Evelyne Croitoru

Gabriel Chifu, „Marea carte a uitării” CARTEA DE ISTORIE

69 Gheorghe Lăzărescu Între politică și memorialistică

NEUMA 71 VOLUME Raluca Faraon

Țipătul pescărușului Blank

72 Ana Dobre Romanul, modalitate de a medita...

73 Melancolii și tristeți în umbra poeziei 74 Sonia Elvireanu, O poezie de factură orfică 75 Nicoleta Milea, lirice 76 Nemărginiri Proza scurtă, o eternă provocare EVENIMENT EDITORIAL

77

Gabriel Burlacu SoNoRo la București și Cluj

Elina Adam Când întreaga lume devine o poezie de dragoste VOLUME NEUMA

Aionesei 78 Mihaela Unsprezece proze scurte Ioana Diaconescu

79 „Văzut din nevăzut este totul”

87

Alexandru Jurcan, Câteva răscurci de vânturi Radu-Ilarion Munteanu Viața ca efect al inteligenței naturii

88

Miruna Drăghici Realitatea puterii – Principele

90

Ramona Műller, La glezna Uriașului

92

VIAŢA CĂRŢILOR CĂLĂTORII TEATRU

93 Alexandru Jurcan Spectacole la Teatrul Maghiar din Cluj CINEMATECA

Raluca Faraon, Youth/Tinerețe

95

Codruț Radi, Lumina Viselor

96

PLASTICĂ ROCK

97

CULINAR

98

Dumitru Ungureanu. Miracol Florica Bud, Amintiri și pohte copilărești CONTRE-PIED

Gelu Negrea Ce pierdem atunci când câștigăm

99

DE CE NEUMA?

100

VITRINA CU CĂRŢI

edituraneuma.ro revistaneuma.ro

2601

1608