Reperele credinței • 5 • 2021 by Hategan Gabriel

magazin de inspirație și spiritualitate biblică 5/2021

Închinare fără intermediari

Zei făcuți de oameni

Lăsând la o parte ce gândește cutare sau cutare, toate să le cercetați și să le căutați în Sfintele Scripturi. Sf. Ioan Gură de Aur, citat pe pagina de gardă a Bibliei Ortodoxe, ediția jubiliară 2008

Sumar Închinare fără intermediari 4 Florin Răduț crede în relația cu Dumnezeu fără intermedierea obiectelor sfinte

Sfinți morți sau sfinți vii? 8 Viorel Dascălu crede în sfințirea celor vii

Când Dumnezeu a rupt tăcerea 10 Andrei Borz crede în intervenția lui Dumnezeu în istorie

„Și eu sunt om” 12 Cosmin Cocea crede că nu trebuie să ne închinăm oamenilor

Mesajul Celor Trei Îngeri din Apocalipsa 14 Szabó László-Csaba crede că Dumnezeu avertizează despre sfârșit

Cartea fără eroi și statui 17 Adrian Neagu crede în singurul Erou adevărat

Haine sfinte 21 Mirela Dascălu crede în haina sfințeniei

Închinarea în Apocalipsa 23 Flavius Agape crede că Dumnezeu alege cum e corect să ne închinăm

Brazilia, o campioană modernă la spiritism 24 Ovidiu Dascălu crede că morții nu pot vorbi cu cei vii

Zei făcuți de oameni 27 Christian Sălcianu crede în închinarea adusă doar Domnului, nu îngerilor, nu oamenilor

Binecuvântată între femei 30 Daniel Brînzan crede în Sfânta Scriptură

Foc străin în templul creștin 32 Pálffi Miklós crede în Evanghelia veșnică De vorbă cu… un polițist judiciar 34

Istoria închinării la sfinți 36 Julien Gheorghe crede în Isus, unicul Mijlocitor

Denunțarea falsei închinări 39

eperele c r e d i n ț e i

Coordonator: Daniel Brînzan Redactare și corectură: Cristina Sava Grafică și tehnoredactare: Dragoș Gârea, Cristinel Sava Relația cu cititorii reperelecredintei@gmail.com 0769 036 691 www.reperelecredintei.ro facebook/instagram: reperelecredintei Adresa: Str. Cernica nr. 101 Pantelimon, Ilfov

ISSN 2668-8034

Cu excepția situațiilor în care este altfel specificat, textele biblice sunt redate din Biblia, sau Sfânta Scriptură, trad. D. Cornilescu, ediție revizuită ortografic, Casa Bibliei, 2016.

Parteneri Editura Viață și Sănătate Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea Radio Vocea Speranței Speranța TV

Autori Flavius Agape, Andrei Borz, Daniel Brînzan, Cosmin Cocea, Mirela Dascălu, Ovidiu Dascălu, Viorel Dascălu, Julien Gheorghe, Szabó László-Csaba, Adrian Neagu, Pálffi Miklós, Florin Răduț, Christian Sălcianu

Credem în adevărul Bibliei, iubim oamenii și scriem pentru o viață împlinită.

Notificare Opiniile aparțin autorilor și nu reprezintă în mod obligatoriu punctul de vedere al partenerilor.

editorial

Puterea culorilor S

usțineam un examen oral în cea mai veche universitate din țară. Între altele, profesorul m-a întrebat despre semnificația celor două culori de pe steagul Uniunii Europene. I-am spus ce citisem pe site-ul oficial și în bibliografie. Nu-i audiasem cursurile, pentru că toate erau programate doar în zile de sâmbătă. Cu politețe, a ascultat răspunsul din manuale până când m-a întrerupt: — Nu știi că sunt culorile Fecioarei Maria? Până atunci nu știam! Ulterior am cercetat și profesorul avea dreptate: culoarea veșmântului Mariei în bisericile catolice este întotdeauna albastră, iar stelele cununii de pe cap sunt aurii. În acest număr, am săpat la rădăcina ideilor despre închinarea adusă obiectelor, morților și viilor. Colegii au descurcat ițele din istoria creștinismului și vei citi, de asemenea, răspunsul Bibliei, cea mai veche carte a creștinismului. Mergi cu Dumnezeu și fii atent la ceea ce vezi în jur! Simte forța ideilor seculare! Daniel Brînzan eperele credinței

eperele credinței

învățătură

Florin Răduț

Închinare fără intermediari

n mai 2021, Academia Recordurilor Mondiale a confirmat că cel mai mare iconostas ortodox din lume aparține Catedralei Mântuirii Neamului din București. Având o lungime de 23,8 metri și o lățime de 17,1 metri, catapeteasma cuprinde 45 de icoane realizate în stil bizantin și așezate pe 4 registre.

Ce spune Sfânta Scriptură despre închinarea la obiecte? Pentru a ști cum privește Dumnezeu venerarea chipurilor realizate de muritori, să ne întoarcem ad fontes (înapoi la surse!), adică la Cartea Cărților. După ruperea relației cu Creatorul, Adam a confecționat șorțuri speciale din frunze de smochin (Geneza 3:8), ca să-L poată întâlni pe Dumnezeu și să-și ascundă noul statut. De atunci, fiecare generație a încercat să improvizeze diferite „haine”, care să intermedieze legătura cu Divinitatea. Istoria biblică arată că Dumnezeu nu a fost interesat de folosirea imaginilor sau a statuetelor în procesul închinării. Porunca a doua din Decalog specifică lămurit: „Să nu-ți faci chip cioeperele credinței

plit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești" (Exodul 20:4,5). Înțelegem că nu este nevoie de nicio imagine măiestrită pentru a trăi viața de credință. Când, puțin mai târziu, evreii s-au închinat unui vițel făurit din aur, Dumnezeu a reacționat prompt. Biblia spune că poporul „s-a stricat” (Exodul 32:7), închinându-se „unui chip turnat și au schimbat Slava lor pe chipul unui bou” (Psalmii 106:19,20). Egiptenii și canaaniții aveau obiecte care reprezentau diverși zei, dar Dumnezeu a promovat altceva pentru poporul Său: „Fiindcă n-ați văzut niciun chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheați cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricați și să vă faceți un chip cioplit sau o înfățișare a vreunui idol, sau chipul vreunui om...” (Deuteronomul 4:15,16). Dumnezeirea nu e meșteșugită de om. Profetul Isaia enumeră întrebări pentru a arăta inutilitatea și perspectiva limitativă a idolilor: „Cu cine voiți să asemănați pe Dum-

Chiar și scriitorul antic Origen declară că Sfânta Treime nu se picta pe pereții bisericilor în primele secole, căci pe „Dumnezeu cel neîncorporat și invizibil nu-L putem mărgini în spațiu”. – Tezaur liturgic, Badea Cireșeanu, tom II, cu aprobarea Sf. Sinod al B.O.R., București, 1911, p. 196

Istoricul Eusebiu a considerat că icoanele religioase sunt o „datină păgână” (Istoria bisericească universală și statistica bisericească, Eusebiu Popovici, vol. II, Mănăstirea Cernica, 1926, p. 222). Prin urmare, acceptarea imaginilor ca mijloc de închinare are loc foarte târziu, abia în anul 787, la Sinodul de la Niceea. nezeu? Și cu ce asemănare Îl veți asemăna? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului?” (Isaia 40:18,21). Pe de altă parte, Isus Hristos declară că „Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să se I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4:24). Astfel, ființele umane nu depind de imagini, de statui sau de alte obiecte pentru o relație autentică cu Tatăl ceresc. În Noul Testament scrie că „nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meșteșugirea și iscusința omului” (Faptele apostolilor 17:29). Prezentând starea de păcat a lumii, acesta susține că, prin neascultare, oamenii „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor” (Romani 1:23), și astfel „s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1:25). eperele credinței

Practica primilor creștini

Potrivit Istoriei dogmelor, credincioșii din biserica primului secol nu aveau icoane, „urmând interzicerea din Decalog” (vezi prelegerile dlui dr. Chirițescu, Litografia Andreescu, 1904, p. 180). Un alt exemplu apare în cartea De mortibus persecutorum (Despre morțile persecutorilor) a scriitorului latin Lactanțiu. El scrie că, pe 23 februarie 303, din ordinul împăratului Dioclețian și al ginerelui său Galeriu, a început prigoana contra creștinilor, au fost sparte porțile clădirii și, intrând în biserică, persecutorii au căutat statui și imagini ale Dumnezeului creștinilor, deoarece romanii nu-și puteau imagina un cult fără reprezentări ale Divinității. Dar nu au găsit nimic din toate acestea, ci doar niște Scripturi, cărora le-au dat foc imediat, după care au devastat și demolat biserica. Să alegem astăzi între opera lui Dumnezeu (vezi Psalmii 19:1) și lucrările artistice omenești, acei intermediari care nu pot înlocui relația personală cu marele Creator. Indiferent de concepțiile moștenite, este timpul „să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică” (Evrei 12:28). În cartea cerului, sunt scrise lucrurile care au legătură cu „inima curată” și „credința deplină” (Evrei 10:22), nu cu mulțimea icoanelor sau frumusețea statuetelor. 7

eperele credinței

liturgică

Viorel Dascălu

Sfinți morți sau sfinți vii? eperele credinței

ine sunt sfinții? Cei mai mulți dintre noi consideră că sfinții sunt oameni foarte buni, care au trăit cândva. Despre ei se vorbește doar la timpul trecut. Unii dintre aceștia sunt amintiți cu ocazia sărbătorilor din calendar și pot fi văzuți în picturi pe pereții unor biserici sau în tablouri afișate la diverse expoziții. Însă doar atât? Sfinții sunt doar cei bine așezați într-un calendar sau pictați? Pot ei să ne ajute cu ceva pe noi, muritorii de azi? Sfinții din trecut au fost oameni la fel ca noi. Iată ce scrie Biblia despre unul dintre titanii credinței: „Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi și s-a rugat cu stăruință să nu plouă și n-a plouat deloc în țară trei ani și șase luni” (Iacov 5:17). Ilie nu s-a născut sfânt. Ilie a devenit sfânt printr-un atașament total față de Dumnezeu și printr-o ascultare deplină de Cuvântul Domnului. Astfel, în urma unui comportament demn, profetul Ilie a fost luat la cer și ne-a devenit model. El nu trebuie să fie doar admirat, ci și urmat. Dumnezeu vorbește cu multă claritate despre faptul că înaintașii sfinți nu pot face absolut nimic pentru binele sau mântuirea altora. Iată ce spune Biblia într-un pasaj din cartea profetului Ezechiel: „«Sau, dacă aș trimite ciuma în țara aceasta, dacă Mi-aș vărsa urgia împotriva ei prin molimă, ca să-i nimicesc cu desăvârșire oamenii și vitele, și ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel și Iov, pe viața Mea», zice Domnul Dumnezeu, «că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor»” (Ezechiel 14:19,20). Se povestește despre un creștin că a vizitat pentru prima dată o biserică protestantă.

Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.” – 1 Petru 1:15,16

Deși a fost plăcut impresionat, la sfârșitul vizitei, a pus întrebarea: „La voi de ce nu sunt pictați sfinți pe pereți?” I s-a răspuns: „La noi sfinții au coborât de pe pereți, pe scaune.” Dacă sfinții sunt doar cei prezenți la biserică în timpul slujbei sau al serviciului divin, atunci este foarte ușor, dar ar fi mult prea puțin. Este destul de facil să fii sfânt când ești la biserică la sărbătoare ori la serviciul divin de închinare. Dar când părăsești biserica, ce se întâmplă? Conform Sfintei Scripturi, fiecare drept credincios poate deveni sfânt sau chiar este deja un sfânt. Viața fiecăruia dintre noi, a mea și a ta, poate deveni demnă de publicat. Numele meu și al tău ar trebui să fie vrednice de a apărea într-un calendar religios, vrednice de sărbătorit. Chipul meu și al tău ar trebui să merite pictate pe edificii religioase, nu pentru ca alții să se închine privind la noi, ci pentru a copia modelul nostru și a I se închina în deplină reverență și ascultare lui Dumnezeu. Fă tot posibilul, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fii la fel de sfânt la școală, la serviciu sau în călătorie! Manifestă aceeași doză de sfințenie acasă, cu familia și cu cei dragi! Continuă sfințenia ta și atunci când mănânci, bei sau te recreezi! De ce nu, du sfințenia până la capăt chiar și când te odihnești! 9

eperele credinței

portrete

Andrei Borz

Când Dumnezeu a rupt tăcerea T

impul scurs între ultimele scrieri ale Vechiului Testament și apariția evangheliilor în Noul Testament este cunoscut în istorie drept „perioada celor 400 de ani de tăcere”. Motivul e unul cât se poate de evident. În acea perioadă Dumnezeu nu a spus nimic. Deși în acele vremuri existau experți în explicarea Scripturilor, Dumnezeu nu a fost cucerit de teologia lor. La templu aveau un cor profesionist de leviți, dar Dumnezeu nu-i insufla cu spiritul profeției. Deși aveau slujbe impecabile, ele nu-L impresionau pe Dumnezeu. Deși străinii treceau uimiți pe lângă templu și, privindu-l, exclamau cu admirație: „Ce pietre și ce zidiri!”, Dumnezeu nu era acolo. În zilele noastre pot exista programe, liturghii, predici, rugăciuni și cântece, iar Dumeperele credinței

nezeu să nu mai spună nimic personal, ca în zilele de demult. Oare ce anume Îl determină pe Dumnezeu să vorbească? După 400 de ani de tăcere și întuneric, dintr-odată are loc o explozie de har: îngerii cântă, păstorii primesc vestea, magii pornesc la drum. Ce anume L-a adus pe Dumnezeu mai aproape de noi? În cazul nostru, o singură fată a reușit să-L cucerească. Este vorba despre o tânără fecioară pe nume Maria. A reușit să-L aducă înapoi pe Dumnezeu! Un motiv convingător a fost curăția acestei fete. Fii și tu curat și integru! Un asemenea caracter Îl va atrage întotdeauna pe Dumnezeu.

Noul Testament

Cosmin Cocea

„Și eu sunt om” Î

n Noul Testament, avem o întâmplare care aduce multă lumină în legătură cu subiectul închinării. În întâlnirea pe care apostolul Petru o are cu ofițerul roman Corneliu, acesta din urmă dorește să i se închine, chiar aruncându-se la picioarele lui. Actul indică mai mult decât simpla recunoaștere a faptului că Petru era solul lui Dumnezeu. Este foarte interesantă atitudinea apostolului Petru atunci când primește oferta închinării. Textul Sfintei Scripturi sugerează că acesta s-a opus fără ezitare încercării ofițeeperele credinței

rului. Oare de ce? Nu este Petru un sfânt? Nu a făcut el minuni? Nu a propovăduit Evanghelia și pocăința pe care Însuși Hristos a propovăduit-o? Atunci, de ce nu a acceptat închinarea? Răspunsul pe care îl înțelegem nu doar din acest pasaj, ci din întreaga Scriptură este simplu: închinarea Îi este atribuită numai lui Dumnezeu. Petru ne învață aceasta prin atitudinea și afirmația lui, amintindu-i în mod clar: „Și eu sunt om!” Da, Petru era om, un om adevărat.

Deși apostolul Petru a fost unul dintre liderii creștinătății timpurii și un lider printre cei doisprezece ucenici, el a arătat umilință și corectitudine față de Dumnezeu, refuzând închinarea. Istoria bisericii până astăzi este plină de exemple de oameni care au primit venerație și închinare fără să se opună, ba chiar mai mult, încurajându-le. E o realitate că unii credincioși se închină și azi sfinților, chiar apostolului Petru, poate fără să știe că el a refuzat categoric aceasta, dând un ton pentru toți: nu ne închinăm oa-

menilor, indiferent cine sunt ei, vii sau morți, ci doar lui Dumnezeu. În concluzie, închinarea la oameni sfinți sau chiar la îngeri înseamnă desființarea distincției care ar trebui să existe mereu între Dumnezeu și celelalte ființe create. Atitudinea apostolului Petru e fermă: închinarea se acordă exclusiv lui Dumnezeu. Umilința și corectitudinea trebuie să ne caracterizeze pe toți, pentru că Mântuitorul spunea: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești” (Matei 4:10). 13

eperele credinței

profeție

Szabó László-Csaba

Mesajul Celor Trei Îngeri din Apocalipsa

esajul Celor Trei Îngeri reprezintă ultimul apel al lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului, pentru ca locuitorii pământului să ia atitudine de partea Lui și să asculte de poruncile Sale, în condițiile în care lumea e dusă în rătăcire de o religie apostaziată și e condusă de o autoritate politico-religioasă mâniată. Primul înger ne descoperă esența Evangheliei: teama de Dumnezeu și închinarea adevărată, spre onoarea lui Dumnezeu. Teama de Dumnezeu este temelia unei vieți sfinte și este asociată cu păzirea poruncilor (Deuteronomul 4:10; 5:29; 6:2,13,24; Eclesiastul 12:13). „Frica de Domnul este începutul înțelepciunii” (Psalmii 111:10) și „urârea răului; trufia și mândria, purtarea rea și gura mincinoasă – iată ce urăsc eu” (Proverbele 8:13). Dumnezeu ne cheamă să refuzăm categoric răul în toate formele lui și să urmărim pacea în toate relațiile noastre (Psalmii 34:12-15). A-L slăvi pe Dumnezeu înseamnă să-I dăm locul de Domn în viața noastră, primul loc. „Fie eperele credinței

că mâncați, fie că beți sau orice altceva faceți, să le faceți pe toate pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31, NTR). Are Dumnezeu întâietate în toate? La cercetarea aceasta se referă „ceasul judecății”, un timp când cărțile cerești (Daniel 7:9,10), cum ar fi cartea vieții (Daniel 12:1; Apocalipsa 13:8; 17:8; 20:12), cartea aducerii-aminte (Maleahi 3:16-18) și cartea păcatelor (Isaia 65:6,7; Ieremia 2:22; 18:23), se deschid pentru a descoperi gândurile, intențiile, cuvintele și faptele oamenilor (1 Corinteni 4:5; Evrei 4:12,13; Matei 12:36,37; Eclesiastul 12:14). Înainte de revenirea Sa, Isus Hristos, Judecătorul Suprem (Ioan 5:22,27) Își cercetează poporul (1 Petru 4:17; Apocalipsa

Am văzut un alt înger, care zbura în înaltul cerului. El avea de vestit Evanghelia veșnică celor ce trăiesc pe pământ – la fiecare neam, seminție, limbă și popor. El spunea cu glas puternic: „Fiți temători de Dumnezeu și dați-I slavă, pentru că a sosit ceasul judecății Lui! Închinați-vă Celui ce a făcut cerul, pământul, marea și izvoarele de apă!” Un alt înger, al doilea, a urmat spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare, cel care a dat să bea la toate neamurile din vinul mâniei datorat desfrânării lui!” Un alt înger, al treilea, le-a urmat spunând cu glas puternic: „Dacă i se închină cineva fiarei și imaginii ei și primește un semn pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, și va fi chinuit în foc și pucioasă înaintea îngerilor sfinți și înaintea Mielului. Fumul chinului lor se ridică în vecii vecilor. Și nu au odihnă nici ziua, nici noaptea, cei ce se închină fiarei și imaginii ei și cei ce primesc semnul numelui ei.” – Apocalipsa 14:6-11, NTR

11:1) pentru a-i confirma pe copiii adevărați ai lui Dumnezeu (Daniel 7:27; Matei 7:21). Închinarea este despre cine este Stăpânul și Creatorul nostru, cui aparținem și ale cui sunt inima, gândurile și preocupările noastre. Temelia și motivația închinării sunt faptul că Hristos ne-a creat și ne-a răscumpărat (Apocalipsa 4:11; 5:9,12). Porunca a patra din

Decalog este singura care începe cu „adu-ți aminte” și vorbește despre Creator, care a instituit sâmbăta ca memorial al creației și zi de închinare (Exodul 20:8-11; Isaia 56:6,7; Marcu 2:27). La sfârșitul timpului se va accentua diferența dintre cei care respectă poruncile lui Dumnezeu și poruncile omului. În descoperirea Bi15

eperele credinței

bliei, sâmbăta este un semn al autorității creatoare și sfințitoare a lui Dumnezeu, un semn distinctiv al poporului care-I aparține lui Dumnezeu (Exodul 31:13,17; Ezechiel 20:12,20). Marele înșelător a falsificat semnul autorității lui Dumnezeu, așezându-se în locul lui Dumnezeu și a stabilit ca zi de închinare duminica (2 Tesaloniceni 2:4; Daniel 7:25). La amenințarea Babilonului, Dumnezeu nu va rămâne indiferent. Prin cuvintele ultimului înger, Dumnezeu ne avertizează să nu ne speriem de amenințarea forțelor ostile. „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul, și trupul în gheenă” (Matei 10:28). Fiecare om va avea de ales: se va teme mai mult de Dumnezeu sau de oameni? Va asculta de poruncile lui Dumnezeu sau ale oamenilor? Va da slavă lui Dumnezeu sau idolilor? Se va închina Dumnezeului iubitor, care-i poartă de grijă, sau se va supune autorității constrângătoare? Orice cale ai alege, nu va fi ușor. Dar gândește-te la consecințe și la împăcarea conștiinței (Psalmii 119:165). Alegerea îți aparține! Dumnezeu te sfătuiește să alegi viața și ascultarea de poruncile Lui (Deuteronomul 30:15-20). Nu te teme, alege adevărul și vei fi salvat! (Isaia 51:6-8).

eperele credinței

Adrian Neagu

Cartea fără eroi și statui P

entru cercetătorul obișnuit cu obiceiurile anticilor, evreii din timpurile biblice sunt un popor atipic și cu reguli de viață foarte diferite. Legile și rânduielile instituite de Dumnezeu prin Moise îi făceau să se diferențieze semnificativ de popoarele din jur. De la poziția sanctuarului, care trebuia să fie cu fața spre apus, și nu spre răsărit, până la odihna săptămânală a Sabatului și de la restricțiile alimentare până la inexistența unui cult al strămoșilor, totul era așa de bine plănuit de Dumnezeu încât popoarele din jur să își dorească și ele să adopte acest stil de viață și, mai ales, să se închine Dumnezeului care le-a rânduit atât de bine.

Din păcate însă, evreii vor fi adesea preocupați mai mult de a fi „ca ceilalți”, decât de a cultiva acele elemente distincte care trebuiau să fie „înțelepciunea și priceperea lor” în fața națiunilor din jur (Deuteronomul 4:6).

Vechiul Testament și cultul strămoșilor O analiză atentă ne descoperă că, deși părinții trebuiau respectați și ascultați, nu exista totuși nimic echivalent cu ceea ce în religiile din jur se numea cultul strămoșilor. Chiar dacă porunca a cincea din Decalog spunea explicit că un copil trebuia să își cinstească părinții, pentru ca Dumnezeu să îi lungească zilele în țara promisă, aceasta nu se referea la o existență veșnică a lor, ci la viața trăită 17

eperele credinței

împreună. A-ți „cinsti” părinții nu a însemnat niciodată în Biblie organizarea unor ritualuri pentru spiritele lor sau convingerea că, după moarte, aceștia mai pot influența cumva viața celor rămași în urmă. Dimpotrivă, textele sacre spuneau foarte clar: „Nu morții laudă pe Domnul și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii”, pentru că „cei morți nu știu nimic” (Psalmii 115:17; Eclesiastul 9:5). În lumea păgână din jurul Israelului, cultul strămoșilor presupunea convingerea că, după moarte, spiritele celor dragi se reîntorc acasă, influențând viața copiilor și a nepoților lor. Cu aceste spirite se putea comunica și oamenii trebuiau să le aducă ofrande și daruri. Evreilor însă Dumnezeu le-a interzis categoric comunicarea cu cei morți, în Noul Testament, Pavel explicând că jertfele neamurilor erau, de fapt, închinate demonilor (Leviticul 19:31; 1 Corinteni 10:20). Asociat cultului strămoșilor exista în lumea păgână și un cult al eroului. Eroii erau ființe legendare care se distinseseră prin fapte de vitejie deosebite și care dobândiseră astfel un statut de semizei sau chiar de zei. Surprinzător, în Biblie, deși avem eroi senzaționali, nu avem un cult al eroului. Nu avem, de exemplu, o sărbătoare în cinstea lui Avraam, întemeietorul națiunii, sau în cinstea lui Moise ori David. Nu avem nici măcar statui sau obiecte care să îi reprezinte, și nici relatări cum că cei din vremea lor i-ar fi considerat semizei. Nu găsim legende în care originile lor să fie asociate cu vreo divinitate. Dimpotrivă, Biblia este uimitor de deschisă atât cu calitățile, cât și cu defectele personajelor ei, amintind mereu că ceea ce merită toată lauda sunt lucrările lui Dumnezeu (Deuteronomul 32:4). În întreg Vechiul Testament, personajul principal este Dumnezeu, care Se implică activ în viețile oamenilor, care lucrează uneori prin eperele credinței

minuni, alteori prin influența tăcută a providenței, dar de fiecare dată cu iubire și înțelepciune. Dumnezeu este Cel care „îi pune deoparte” încă dinainte de a se naște, le păstrează viața, îi vindecă de boli, îi mustră atunci când greșesc, îi lasă să suporte consecințele faptelor lor, îi iartă și le ascultă rugăciunile. Tocmai de aceea puteau cânta plini de recunoștință: „nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta!” (Psalmii 115:1).

Eroii Noului Testament

Noul Testament n-a schimbat cu nimic această perspectivă a Vechiului Testament, ci, dimpotrivă, a accentuat-o și mai mult. Moartea Domnului Isus Hristos va descoperi și mai bogat frumusețea iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Toate cărțile Noului Testament sunt, în esență, despre El, Cel care „S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” și pe care „Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult... pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ” (Filipeni 2:8-10). Un caz concludent din istoria bisericii primare este moartea apostolilor. În afară de apostolul Iacov, fratele apostolului Ioan, nu se amintește nimic despre moartea niciunui apostol. Nici în cazul lui Iacov nu ni se dau amănunte despre înmormântare sau serviciile liturgice organizate în amintirea lui de frații săi de slujire. Nu i-a fost acordat niciun titlu special după ce nu a mai fost, și nici nu au fost organizate sărbători în biserica apostolică pentru amintirea lui. Chiar dacă au fost respectați pentru înalta chemare pe care Isus le-a făcut-o, cei 12 apostoli nu au fost socotiți de biserica primară ca fiind infailibili, iar scriitorii Noului Testament au înregistrat nu doar calitățile lor, ci și de19

eperele credinței

fectele. Apostolii au încercat să facă în timpul lor cât mai mult bine, la cât mai mulți oameni, cu sacrificii impresionante, dar nu găsim în tot Noul Testament vreo referință la faptul că, după moartea lor, ei au continuat să mai aibă vreun rol în viața credincioșilor sau a bisericii. Nu există nicio înregistrare în Scriptură despre așa ceva. Dimpotrivă, apostolul Pavel spune că cei vii care vor fi în viață la venirea lui Isus și cei morți în Hristos vor merge „împreună” la cer și „astfel” vor fi „totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:17). Cât despre mijlocirea unora pentru alții, tot el afirmă foarte clar că este „un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos (1 Timotei 2:5). Iar apostolul Ioan, cel căruia Dumnezeu i-a îngăduit să viziteze în viziune locașul slavei cerești, nu spune nicăieri că i-ar fi întâlnit acolo pe apostoli, deși la vremea aceea, el era singurul rămas în viață.

eperele credinței

Mai mult, în toate scenele unde se vorbește de mijlocire în Apocalipsa, cel care mijlocește este Hristos, „Mielul care a fost înjunghiat” și care merită toată lauda și onoarea (Apocalipsa 5:12).

Eroii de astăzi

Biblia prezintă totuși o modalitate prin care cineva poate fi mort și totuși să trăiască pentru binele altora. Pavel spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). Cei care trăiesc o astfel de viață sunt „aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți” (Coloseni 3:12). Ei oglindesc chipul lui Hristos într-o lume tristă și obosită, Îl așteaptă în fiecare zi și nu umblă după slava lor. Pentru ei, „Singurul mare” este Dumnezeu. Aceștia sunt cei care fac în fiecare zi lumea mai frumoasă, pentru că aduc cerul pe pământ. Ești și tu un astfel de sfânt?

recreere

Mirela Dascălu

Haine sfinte În textul biblic de mai jos, ce poate fi găsit în cartea Coloseni, sunt enumerate cinci „haine” sfinte. Pentru a afla care sunt acestea, pornește de la literele din pătratele cu fundal gri și urmărește săgețile din cheia de rezolvare (fiecare săgeată indică sensul spre următoarea literă). Cuvintele sunt în ordine, iar ultima „haină” este o alăturare a două cuvinte. Unele litere pot fi comune pentru mai multe cuvinte. „Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de

, cu

.”

Cheie de rezolvare

B 

B 

I  S  I 



eperele credinței

profeție

Flavius Agape

Închinarea în Apocalipsa

ăspunsul la întrebarea „Cui ne închinăm?” hotărăște care este soarta noastră veșnică. Încă din primele pagini ale Scripturii putem observa că a te închina lui Dumnezeu nu este suficient: El poate respinge ofranda oferită, precum în cazul lui Cain, deoarece închinarea este un concept complex, format atât din acțiuni, cât și din atitudini. Pentru ca închinarea să fie primită de Dumnezeu, se cere ca închinătorul să se închine într-o formă acceptată de Divinitate. Nu omul este cel care stabilește procedeele de urmat în închinare, ci Dumnezeu Însuși (Geneza 4:1-8). Cum arată această „închinare corectă”? Cartea Apocalipsa conține șapte scene de liturgică cerească, închinare care se desfășoară dincolo de cortina descoperită pentru apostol, în ceruri, în fața tronului divin, unde închinătorii sunt ființele cerești. În aceste scene, revelate lui Ioan, ne este descoperită și descrisă adevărata închinare. Închinarea din ceruri este declanșată în întregime și motivată de faptul că Dumnezeu merită închinarea: „Vrednic ești, Doamne (...) să primești slava, cinstea și puterea” (Apocalipsa 4:11). Cartea revelației Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind vrednic. Toată închinarea I se cuvine numai Lui, deoarece El este sin-

gurul vrednic și cu adevărat sfânt. În calitatea Sa de Creator, El merită să fie adorat de creația Sa, deoarece toate au fost făcute prin El și continuă să existe prin El. Exprimarea bucuriei face parte din închinarea autentică. Ea se manifestă diferit, în funcție de experiența spirituală a închinătorului și de înțelegerea caracterului și a atributelor divine. Cei salvați, exprimându-și bucuria, folosesc cântece. Cu alăute în mână și într-un act spontan de mulțumire, se aruncă la picioarele tronului. Atitudinea de prosternare este întâlnită frecvent în cartea Apocalipsa și este firească în fața maiestății lui Dumnezeu. Rolul central al lui Hristos, de Răscumpărător al lui Dumnezeu, Îl așază în centrul închinării apocaliptice. Calitatea Lui de Mântuitor, șezând pe scaunul de domnie alături de Dumnezeu-Tatăl, face ca reacția celor salvați să fie una de închinare. În fața tronului ceresc, acolo unde se serbează bucuria cerească a celor mântuiți, toți îngerii, heruvimii cerești, bătrânii din jurul tronului ceresc și orice făptură creată răspund la acțiunea lui Dumnezeu de a-i vindeca și a-i mântui pe cei răscumpărați. Împlinirea planului de salvare conduce către un act universal al închinării – Dumnezeu merită închinare din partea oricărei ființe create. 23

eperele credinței

actualitate

Ovidiu Dascălu

Brazilia, o campioană modernă la spiritism

n timp ce este considerată campioana contemporană a creștinismului, Brazilia este bine descrisă și ca o campioană a spiritismului. Brazilia are cea mai mare populație spiritistă din întreaga lume. Dacă în Europa și SUA spiritismul se concentrează în comunități relativ mici, în Brazilia, numerele cresc vertiginos. Între anii 2000 și 2010, recensământul brazilian a înregistrat o creștere a numărului spiritiștilor cu 65%, de la 2,3 milioane la 3,8 milioane. Specialiștii susțin că statisticile reale ar fi mult diferite, undeva la 20 de milioane, pentru că brazilienii se consideră catolici indiferent de religia practicată. Spiritismul face parte din gruparea mai mare a spiritualismului, care este termenul-umbrelă pentru orice credință sau practică legată de comunicarea cu morții. A apărut în secolul al XIX-lea, a fost elaborat de către intelectualul francez Allan Kardec și este o mișcare care are părți egale din filozofie, știință și religie. Ideile spiritiste s-au răspândit pe mapamond, cel mai fertil teren fiind în Brazilia. Aici Chico Xavier (1910-2002) a devenit liderul mișcării, eperele credinței

distingându-se ca un medium bine cunoscut și popular, cu nenumărate apariții la TV. În timpul ședințelor spiritiste, susțin adepții mișcării, fantome ale trecutului sau spirite ale unor personaje notabile, din diferite epoci și locuri din lume, apar și comunică cu cei vii. Oameni cu diferite preocupări profesionale, filosofi, scriitori, preoți și papi, sfinți, îngeri, doctori, artiști și alții vorbesc și descoperă realități dintr-o altă lume. În afară de această credință stranie a comunicării cu o altă lume, spiritismul are toate aparențele unei religii respectabile, activă din punct de vedere caritabil și care promovează o viață ordonată și morală. Antonio Cesat Perri de Carvalho, președintele Federației Spiritiste Braziliene, descrie această religie: „Noi credem că este important să practicăm legea dreptății, a dragostei și a carității în cea mai pură formă. Să simți practicând controlul de sine, să gândești cu noblețe, să vorbești constructiv, să studiezi mereu și să slujești.” În consecință, mișcarea spiritistă este implicată foarte mult din punct de vedere umanitar, al educației și al științei.

eperele credinței

Însă ar fi o greșeală să judecăm veridicitatea ideilor și a doctrinelor unei mișcări religioase doar după comportamentul adepților. Din punct de vedere creștin, Scriptura rămâne reperul pentru conduită și credință. Iar spiritismul cade atunci când este supus acestui test. Spiritiștii cred că până acum există trei revelații date omenirii: Vechiul Testament, Noul Testament și scrierile lui Kardec. Credința spiritiștilor în Biblie este o posibilă explicație pentru răspândirea largă a mișcării într-o țară cu așa mulți creștini cum este Brazilia. Lucrul acesta este surprinzător însă, pentru că, din apropierea de Biblie, ar trebui să rezulte inconsecvențe doctrinare care să le dea de furcă spiritiștilor, mai întâi pentru că Biblia interzice cu vehemență dialogul cu morții: „Să nu vă duceți la cei ce cheamă duhurile morților” (Leviticul 19:31); „Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morți și la ghicitori, […] îl voi nimici din mijlocul poporului său” (Leviticul 20:6). Pornind de la aceste premise, numeroase voci au acuzat că Biblia este folosită de către spiritism doar pentru a câștiga influență și ca o ușă deschisă în lumea creștină. Cuvântul lui Dumnezeu ne încurajează: „Dacă vi se zice însă: «Întrebați pe cei ce cheamă morții și pe cei ce spun viitorul, care șoptesc și bolborosesc!», răspundeți: «Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morți pentru cei vii? La lege și la mărturie!» Căci, dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:19,20).

eperele credinței

tendințe

Christian Sălcianu

Zei făcuți de oameni Când oamenii se bat pentru adevărul idolului lor, când se dau și se iau vieți pentru asta, atunci e închinare. Indiferent dacă e cu votul sau cu banul. Dacă se face cruce sau se strigă „Allahu akbar”. 27

eperele credinței

nchină-te mie!” Așa I-a zis Satana lui Isus Hristos în pustia ispitirii. Tupeul necuratului și refuzul categoric cu care a fost înfruntat ar trebui să ne deschidă ochii. Căci oamenii se închină la oameni. Un apelativ (Regele), o poreclă (Mondialu’), un nume de scenă (Madonna) ne par doar exagerări. Dar cămașa verde (Legiunea Arhanghelului Mihail) spune o poveste în care se pretinde că cerul coboară pe pământ. Nimic nou: de la faraonul Egiptului până la domnitorul nostru („cel mare și sfânt”), conducătorii au fost adorați ca fii ai divinității. Iar instituțiile lor, ca prelungiri ale tronului ceresc. Arhivele video arată cum întinderi nesfârșite de… oameni sorbeau cuvintele führer-ului Adolf. Nord-coreeanul plânge isteric după liderul suprem. Americanul își ia arma ca să-l susțină pe președintele „ales al Cerului”. Am fi tentați să spunem că se întâmplă cu precădere în lumea politico-religioasă. Milioane de oameni stau cu sufletul la gură, așteptând golul marcat de „idolul” lor (să zicem Messi). Alte stadioane cântă creațiile zeilor lor. Când Steve Jobs lansa iPhone, parcă venea din altă lume, coborând din viitor. Iar când halatul alb vorbește, măsura propusă e lege pentru milioane de oameni. Lista poate continua: liderul militar ISIS, sponsorul în fața căruia se pleacă toți, șeful clanului care terorizează un oraș, ideologul care influențează generații. Dar oare nu exagerez? Căci e doar un „jos pălăria” în fața unui maestru, aplauze la scenă deschisă pentru un talent excepțional. Sau pură propagandă pentru „fiul preaiubit al poporului”… Când oamenii se bat pentru adevărul idolului lor, când se dau și se iau vieți pentru asta, eperele credinței

atunci e închinare. Indiferent dacă e cu votul sau cu banul. Dacă se face cruce sau se strigă „Allahu akbar”. În lumea religioasă lucrurile se întâmplă mai „natural”. Mai periculos! Cazul radical este acela al unui lider sectant care își ia adepții și îi duce în pustie (se întâmplă și în ortodoxie, și în alte religii). Varianta obișnuită este aceea a pelerinajului la locuri sfinte, unde oameni vii primesc închinarea. Iar varianta care nu te costă e la televizor: pentru catolici și nu numai, când Papa de la Roma vorbește, vorbește Dumnezeu. Nu ne facem iluzii: toți știu că cei de mai sus – lideri, politicieni, vedete – sunt oameni, nu star-uri căzute din cer. De ce o fac? Pentru că individul acela e… un dumnezeu aproape. Pe care-l poți atinge. Îl vezi, îl auzi, îi împlinești voința. Trăiești experiența la prima mână. Pe când credința după Scriptură e pe nevăzute. Așteptarea este a unor lucruri nădăjduite. Biblia avertizează că, în vremurile sfârșitului, oamenii se vor închina unor creații omenești (instituții) numite „fiare” (vezi Apocalipsa 13 și 17). Uimit de strălucirea îngerului care îi arăta viitorul („apocalipsa” înseamnă descoperire), apostolul Ioan a avut o reacție instinctivă: „Și m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: «Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!»” (Apocalipsa 19:10).

N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? – Matei 7:22

eperele credinței

creștinism timpuriu

Daniel Brînzan

Binecuvântată între femei

aza cultului ortodox este Sfânta Scriptură”, spune Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la pagina 7, în prefața Bibliei sinodale din 2008.

Dacă vom căuta în Biblie, Maria, Maica Domnului, era o fecioară logodită, căreia i s-a propus să Îl nască pe Mântuitorul lumii. Prin urmare, a avut cinstea de a fi singurul părinte pământesc al lui Hristos, crezând că toate popoarele o vor ferici, deși recunoștea nevoia unui Mântuitor (Luca 1:47,48). La vârsta maturității, când Domnul era ocupat, și Maria L-a căutat, Isus Hristos a comparat-o cu ucenicii Săi într-un mod nefavorabil, într-o replică usturătoare despre cine sunt cu adevărat rudele sale (Marcu 3:31-35). În altă ocazie, Hristos i-a spus unei femei care admira privilegiile maternității Mariei că persoanele care ascultă de Dumnezeu au parte de o fericire mai mare (Luca 11:27,28). Cu alte cuvinte, legătura de sânge cu Isus Hristos nu aduce un avantaj în plus. Credința urmașilor Săi are aceeași valoare cu a eperele credinței

ucenicilor care L-au atins și au fost martori oculari ai vieții și morții Sale (vezi Marcu 3:35; 2 Petru 1:1). Biblia nu povestește despre adormirea Maicii Domnului și nici nu pomenește meritele ei deosebite. Biblia nu relatează nicio minune făcută de Maria și nu poruncește vreo sărbătoare în cinstea ei. Se pare că, fiind pe cruce, Isus a ieșit din legătura filială cu ea, încredințând-o de două ori unui ucenic (Ioan 19:26,27). Nu există în Scripturi nicio rugăciune la Maria sau vreo aluzie la intermedierea pe care ar face-o pentru noi, păcătoșii.

După sute de ani

Creștinii nu s-au înțeles între ei dacă Maria a fost înălțată la ceruri fără să vadă moartea sau dacă trupul ei a fost înălțat la ceruri doar după ce a fost îngropată. Unii cred una, alții, alta, dar toți acceptă că în primele secole ale creștinismului, harul Mariei, concepțiile imaculate și de pururi feciorie nu erau cinstite în practici sau slujbe ca astăzi.

„Să faceți orice vă va zice [Isus].” Singura poruncă a Mariei din Biblie

practic

Pálffi Miklós

Foc străin în templul creștin

n adâncurile amintirilor mele, se află imaginea unui craniu pe o pernă de purpură așezată într-o casetă lucrată cu multă artă, frumos împodobită cu pietre prețioase. Probabil că, în copilărie, văzusem undeva relicva aceasta pe altarul unei biserici și s-a înfipt atât de mult în memoria mea încât o văd și azi la vârsta de 40 de ani. Mi-a trezit sentimente puternice și contradictorii: admirație și macabru. Nu m-am simțit confortabil și am plecat repede. Poate a fost pentru prima dată în viață când am văzut un craniu adevărat și gândul m-a înspăimântat. Atunci nu am avut pe cine întreba ce caută osemintele expuse ale unui mort într-o biserică creștină, mi se părea că aduc gândul morții și al întunericului.

Moaștele și originea lor Pentru un neștiutor, cinstirea moaștelor sau a relicvelor poate părea o simplă preocupare, deși ciudată, pentru glorificarea morților. Adevărul este însă altul. Moaștele sunt, de obicei, osemintele unor sfinți sau obiecte cu care eperele credinței

Relicvele au devenit atât de căutate în Evul Mediu încât s-a dezvoltat o mică industrie în jurul lor. Se puteau cumpăra bucăți din lespedea de piatră din mormântul sfânt sau din giulgiul în care a fost învelit trupul lui Isus, dintele sfânt, lacrima sfântă și chiar bucăți din cordonul ombilical. Crucea era obiectul cel mai râvnit și s-au răspândit atât de multe bucăți din aceasta încât Calvin a concluzionat: „Dacă toate bucățile crucii ar fi adunate la un loc, s-ar putea umple o întreagă ambarcațiune cu ele.” Foarte probabil că toate erau falsuri. aceștia au venit în contact, despre care se crede că au puteri miraculoase. Spre exemplu, bucăți de oase de la 5 apostoli și alți 15 sfinți, printre care și Dionisie Areopagitul, alături de o bucățică de lemn din crucea Domnului Hristos se află în Mănăstirea Miclăușeni, județul Iași. Cinstirea moaștelor este strâns legată de cultul sfinților, deoarece se crede că, după moarte, un sfânt care ajunge la Dumnezeu poate face minuni în viața acelora care vin în contact cu rămășițele lui pământești. Obiceiul nu își are originea în creștinism, ci îl găsim sub forme diferite la multe popoare și religii păgâne. Spre exemplu, egiptenii purtau amulete zoo morfe, amerindienii, care erau animiști (credință păgână în faptul că toată natura – flora și fauna – este sfântă și posedă un spirit interior, care, prin anumite ritualuri, poate fi folosit în favoarea unui trib), aveau oseminte de animale într-un săculeț pe corp, religiile șamaniste se raportau la un totem (obiect magic prin care este reprezentată o forță spirituală și prin care închinătorul poate intra în legătură cu aceasta), iar în lumea greco-romană, mai emancipată, se purtau pe corp niște recipiente care conțineau citate din Homer. Oricare ar fi fost forma relicvei, toate aveau un numitor comun: puterea făcătoare de minuni.

Isus Hristos și cinstirea relicvelor

Dar ce are a face acest obicei profund păgân cu Biblia și creștinismul? În Biblie nu găsim nici măcar un singur caz când cinstirea unei relicve ar produce vreo minune. Evanghelia este cu totul străină de cultul sfinților și de cinstirea osemintelor. În Vechiul Testament, dacă cineva se atingea de un om mort (Numeri 19:11), era considerat necurat. Domnul Hristos a asociat oasele morților cu necurăție (Matei 23:27) și rostește mustrări aspre asupra acelora care cinsteau și împodobeau mormintele profeților-martiri, numindu-i ucigași (Luca 11:47,48). În lumina Bibliei, ne cutremurăm la gândul că ceva atât de străin de bunul Dumnezeu a ajuns pe altarele templelor creștine. Este un foc străin, luat de pe altarele păgâne.

Credința fără moaște

Tuturor iubitorilor de Dumnezeu le rămâne însă Cineva ale cărui oseminte nu se găsesc în niciun mormânt și în nicio casetă încrustată cu pietre scumpe: Domnul Isus Hristos. El este viu și singurul calificat să îi reprezinte înaintea lui Dumnezeu, ca să fie ajutați în toate necazurile lor: „Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor în tre Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5). 33

eperele credinței

interviu

De vorbă cu... un polițist judiciar A fi polițist și creștin practicant reprezintă o dublă provocare. Un lucrător specializat din cadrul Ministerului Afacerilor Interne din România răspunde anonim la întrebările redacției.

Cum are loc întâlnirea dintre infractor și victimă?

De cât timp sunteți polițist și ce fel de activitate îndepliniți? Lucrez în poliție din anul 1990. De-a lungul timpului am lucrat în mai multe domenii, dar am ales judiciarul pentru că îl consider mai aproape de sufletul și inima oamenilor. Când spun aceasta, mă refer la sufletul infractorilor, chiar dacă unii sunt destul de periculoși, cât și la sufletul victimelor. Uneori, nici victimele nu mai au inimă sau suflet, ori acestea sunt moarte, ca în cazul infractorilor cu care au avut de-a face. eperele credinței

Vreau să precizez un lucru important. Infractorii își aleg victimele după cum sunt atrași de ele. Dar și victimele își aleg infractorii prin comportamentul pe care îl au. Din observațiile făcute, ce modificări a adus pandemia la nivel social? În momentul când a apărut pandemia și oamenii au fost obligați să stea în casă, au explodat infracțiunile cu violență în familie. De ce? Pentru că au avut timp să se cunoască. Au avut timp să își arate ambiția de a-l domina pe celălalt. Egoismul, în amestec cu alcoolul, a ieșit prin ei, provocând violența.

În care case a explodat violența? Culmea este că cele mai multe fapte apar în familiile ai căror parteneri au vârste trecute de 55-60 de ani. Soții nu se mai suportă. Oamenii nu mai socializează, se izolează tot mai mult, devin tot mai neliniștiți, trăiesc în nesiguranță. Am sesizat că au foarte mare nevoie să fie sprijiniți moral. Aproape că nu-i mai interesează sănătatea fizică, au nevoie de sprijin moral, să știe că sunt în siguranță. Acestea sunt experiențe zilnice pe care le întâlnesc, de la tânărul care se îneacă în alcool la o terasă și până la bătrânul care locuiește singur într-o bojdeucă insalubră la marginea satului. Există o soluție la îndemână pentru această situație? Ar fi un sfat care este și mottoul care mă ghidează în viață: „Fă celuilalt cât mai mult din tot ceea ce ți-ar plăcea să facă el pentru tine. Acesta este și un îndemn biblic. Sunteți un om religios? Nu mă consider un om religios. Sunt un om credincios. Cum se manifestă această credință? Îmi încep ziua cu douăzeci de minute de citit din Biblie. Am Biblia audio pe telefon și o ascult de câte ori pot. Am un stick cu Biblia audio și alte cărți de spiritualitate pe care le ascult când merg cu mașina. Biblia este cea mai importantă carte de care ar trebui să profităm cu toții. Este plină de învățături. Înțeleg că practicați învățăturile Bibliei. E compatibilă religia Bibliei cu profesia dumneavoastră?

Isus Hristos și caracterul lui Satana, știi până unde a mers fiecare în viața oamenilor și îți dai seama cât a permis omul fiecăruia dintre cei doi. Dacă pot să-i ajut? Uneori, da. Ce preocupări religioase mai aveți? Aș spune că orice fac, fac în așa fel încât să nu-L supăr pe Domnul Dumnezeu. Și mă rog tot timpul. Când sunt singur, cad în genunchi și Îi mulțumesc. Îi mulțumesc pentru tot. Și în fiecare zi de Sabat, la sfârșitul săptămânii, merg la închinare. Am căutat să îmi imprim pe inimă Cele Zece Porunci. Sunteți un om al legii care vrea să respecte Decalogul și legile Bibliei. Cum reușiți să aveți aceeași zi liberă la serviciu în fiecare săptămână? Consider că ziua de sâmbătă este un dar oferit de Dumnezeu pentru mine. Ca să respect această zi, trebuie să mă lupt pentru ea. Nu este ușor, dar atunci când faci tot ce depinde de tine, Dumnezeu este Cel care pune cununa, adică Îl ai ca aliat. Și El luptă pentru tine. Încercări au fost multe și grele, dar, dacă nu te lași în luptă, Dumnezeu dă izbândă. Cum vă raportați dumneavoastră la Dumnezeu? Pentru mine, Domnul Dumnezeu este totul. Sau, cel puțin, așa mi-aș dori. Cum se scaldă peștele în apă și trăiește și se bucură, mănâncă și se înmulțește, toate doar în acel mediu acvatic, așa doresc să fie pentru mine Domnul Dumnezeu, mediul în care să mă mișc și să acționez.

Credința pe care o am se împacă cu meseria de polițist judiciar ca o mănușă. Reușești să cobori în cele mai întunecate colțuri ale minții omului. Atunci când cunoști caracterul lui 35

eperele credinței

istoria creștinismului

Julien Gheorghe

Istoria închinării la sfinți

n fiecare perioadă a istoriei sale, creștinismul s-a confruntat cu nenumărate probleme, atât interne, cât și externe. Dintre problemele interne, cea mai periculoasă a fost apariția ereziilor, învățături prezentate ca fiind bazate integral pe Biblie, dar în realitate fiind doar un amestec de adevăr și minciună. Problemele externe au fost și ele multiple, dar amintim doar persecuțiile declanșate din motive religioase, politice, economice ori sociale. În primii ani ai bisericii creștine din Ierusalim, evreii care nu credeau în Domnul Hristos au fost primii persecutori ai creștinilor. După aceea, persecuțiile au căpătat forme din ce în ce mai brutale. Împăratul roman Nero (5468 d.Hr.) a fost primul mare persecutor care a provocat moartea a mii de creștini, într-o formă organizată. eperele credinței

Rezultatele persecuțiilor nu au fost cele așteptate. Dimpotrivă, ele au dus la răspândirea masivă a creștinismului, atât în Europa, nordul Africii, cât și în Asia Mică. S-a spus pe bună dreptate că „sângele martirilor a fost sămânța bisericii”.

Primele tendințe

În Asia Mică, la mijlocul secolului al II-lea, persecuțiile au cuprins Smirna, oraș amintit în cartea Apocalipsa, unul dintre centrele puternice ale creștinismului din regiune. Acolo trăia Policarp (70–166 d.Hr.), un lider recunoscut, fost ucenic al apostolului Ioan. În timp ce Policarp se afla în casă, soldații au năvălit înăuntru pentru a-l aresta. El a cerut ca, înainte de a fi arestat, să li se dea soldaților romani să mănânce, timp în care el să

se roage într-o cameră alăturată. Cererea i-a fost ascultată. Apoi, a fost dus în mijlocul arenei din Smirna, unde proconsulul i-a cerut să renunțe la Hristos și să-L blesteme, după care putea fi eliberat. Răspunsul lui Policarp a fost: „L-am slujit pe Hristos timp de 86 de ani. El niciodată nu mi-a făcut vreo nedreptate. Cum aș putea să-L hulesc eu pe Regele meu, care m-a mântuit?” După acest răspuns al bătrânului Policarp, s-au făcut pregătirile pentru a fi ars pe rug. După ce torța a aprins focul, toți martorii oculari au văzut că flăcările îl ocoleau pe Policarp și se arcuiau ca o cupolă în jurul său. Văzând lucrul acesta, un soldat roman l-a străpuns pe Policarp cu o sabie. După moartea lui Policarp, creștinilor li s-a dat voie să ia puținele oase care mai rămăse-

seră din el și să-l înmormânteze în cimitirul orașului. La un an de la moartea lui, mai mulți creștini s-au adunat la mormânt și au celebrat sfânta împărtășanie, iar ziua morții lui a fost considerată o zi de sărbătoare. Ceremonia a fost repetată la mormântul lui Policarp an după an, până când s-a luat decizia ca oasele să fie scoase și depuse în altarul unei biserici. Vestea s-a răspândit rapid și din ce în ce mai multe rămășițe ale martirilor au început să fie păstrate la loc de cinste în diferite biserici. S-a mers apoi mai departe.

Evoluții, opoziții

Creștinii au început să creadă că martirul este un sfânt și se află în prezența lui Dumnezeu, având puterea de a se ruga pentru credincioși. Urmarea a fost că oamenii au început să 37

eperele credinței

se roage sfântului, pentru ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. Apoi, au început să fie pictate chipurile sfinților martiri pe pereții bisericilor. Lucrul acesta a stârnit opoziția multor lideri creștini, care s-au strâns la Sinodul local de la Elvira (Spania), convocat în jurul anului 306, și care au decretat prin canonul 36 următorul lucru: „Plăcutu-ne-a să hotărâm că picturile nu trebuie să stea în Biserică și că tot ce este venerat și adorat nu trebuie zugrăvit pe ziduri”. În anul 313 d.Hr., împăratul Constantin a promulgat Edictul de la Milan, o declarație imperială prin care toate religiile din Imperiul Roman deveneau legale, inclusiv creștinismul. De asemenea, cultul public al sfinților a primit recunoașterea oficială din partea autorităților romane. Aproape trei decenii mai târziu, mai precis în anul 340 d.Hr., a avut loc Sinodul de la Gangra, în Asia Mică (pe teritoriul Turciei de astăzi), unde mai mulți episcopi adunați au formulat 21 de canoane privitoare la anatemizarea și excomunicarea din biserica creștină a celor care făceau anumite lucruri sau nu se conformau anumitor ritualuri bisericești. Canonul 20 făcea referire la cinstirea sfinților: „Dacă cineva întrebuințând socoteală disprețuitoare și scârbindu-se ar prihăni adunările ce se țin în cinstea sfinților sau liturghiile ce se fac într-însele și pomenirile lor, să fie anatema”. De-a lungul secolului al IV-lea, au început să fie construite numeroase biserici pe locul altarelor unde erau păstrate relicvele martirilor. Astfel, împăratul Constantin a construit o mare biserică deasupra locului unde se credea a fi mormântul apostolului Petru. În jurul anului 400 d.Hr. erau deja formate următoarele practici de închinare la sfinți: eperele credinței

1. Numele martirului era adăugat unei liste deschise de sfinți. 2. Bisericile nou construite erau dedicate anumitor sfinți. 3. Când se înălțau rugăciuni, se cerea și mijlocirea sfinților. 4. Slujbele religioase erau închinate și sfinților. 5. Se celebrau anual sărbători dedicate sfinților. 6. Erau realizate tablouri cu chipurile sfinților. 7. Rămășițele umane (moaștele) sfinților erau depozitate în vase din aur sau argint, depuse apoi în altare, după care erau cinstite în mod public. Aceste practici au stârnit într-o oarecare măsură și indignare. Astfel, în anul 404 d.Hr., un preot din Galia pe nume Vigilantius a contestat aceste practici privitoare la venerarea sfinților, dar și altele, precum eficiența moaștelor, folosirea ceremonială a lumânărilor, monasticismul, celibatul preoților. Vigilantius considera aceste practici ca fiind de origine păgână. Dincolo de ceea ce s-a întâmplat în decursul veacurilor în istoria creștinismului, cel mai important lucru este să înțelegem că ceea ce contează cu adevărat nu este ce spun oamenii, ci ce spune Dumnezeu. Referitor la închinare, Biblia este radicală atunci când spune că doar lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Este adevărat că au existat creștini deosebiți, oameni credincioși, care și-au dat viața pentru Dumnezeu, murind ca martiri. Dar Dumnezeu nu a spus niciodată că trebuie să le aducem închinare. Singurul vrednic de închinare este Dumnezeu (vezi articolele anterioare).

Biblia spune

Denunțarea falsei închinări Nu învățați calea celorlalte neamuri și nu vă înspăimântați de semnele cerurilor [...] Căci obiceiurile neamurilor sunt deșarte; ei taie un copac din pădure și mâna meșterului îl lucrează cu dalta. Îl împodobesc cu argint și aur și îl fixează cu ciocane și cuie ca astfel să nu se clatine. Asemenea unor sperietori într-un ogor de castraveți, idolii lor nu pot vorbi; ei sunt purtați de alții, căci nu pot merge. Să nu vă temeți de ei, căci nu vă pot face niciun rău și nu sunt în stare să vă facă niciun bine. Niciunul nu este ca Tine, DOAMNE! Tu ești mare și Numele Tău este măreț în putere.

Cine să nu se teamă de Tine, Împărate al neamurilor? [...] Căci printre toți înțelepții neamurilor și în toate regatele lor nu este nimeni ca Tine. [...] Ceea ce meșterul și aurarul au făcut este îmbrăcat apoi în albastru și purpuriu; toate sunt lucrate de meșteri pricepuți. DOMNUL însă este adevăratul Dumnezeu. El este Dumnezeul cel viu și Împăratul cel veșnic. Când El Se mânie, pământul se cutremură și neamurile nu pot suferi indignarea Lui. [...] El însă a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înțelepciunea Lui și a întins cerurile prin priceperea Lui. La tunetul Lui urlă apele din ceruri. El înalță norii de la marginile pământului, trimite fulgerele și ploaia și scoate vântul din cămările lui. Selecții din Ieremia 10 (NTR) 39

eperele credinței

Cei ce fac idoli, toți sunt deșertăciune și cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de rușine. Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu sau să fi turnat un idol și să nu fi tras niciun folos din el? Iată, toți închinătorii lor vor rămâne de rușine, căci înșiși meșterii lor nu sunt decât oameni. [...] Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, fățuiește lemnul cu o rindea și-i însemnează mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos chip omenesc [...] Copacii aceștia slujesc omului pentru ars, el îi ia și se încălzește cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, și tot din ei face și un dumnezeu căruia i se închină, își face din ei un idol și îngenunchează înaintea lui! [...] I se închină, îl

cheamă și strigă: „Mântuiește-mă, căci tu ești dumnezeul meu!” Ei nu pricep și nu înțeleg [...] Niciunul nu intră în sine însuși și n-are nici minte, nici pricepere să-și zică: „Am ars o parte din el în foc, am copt pâine pe cărbuni, am fript carne și am mâncat-o. Și să fac din cealaltă parte o scârbă? Să mă închin înaintea unei bucăți de lemn?” El se hrănește cu cenușă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-și mântuiască sufletul și să nu zică: „N-am oare o minciună în mână?” „Ține minte aceste lucruri [...] Eu te-am făcut, tu ești robul Meu, [...] nu Mă uita! Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele, ca o ceață: întoarce-te la Mine.” Selecții din Isaia 44

Ajută un copil să își reîntâlnească părintele! Îl poți conduce chiar tu și poți fi martor la întâlnirea lor! Mai mult, poți consilia, săptămânal, on-line sau fizic, părintele aflat în penitenciar și-i poți dezvolta dragostea de familie, de oameni și de Dumnezeu!

Vizitează noul site al Asociației Serviciul Umanitar pentru Penitenciare pentru mai multe detalii!