Reperele credinței • 2 • 2021 by Hategan Gabriel

magazin de inspirație și spiritualitate biblică 2/2021

Sanctuarul, calea mântuirii

Aaron, un mare-preot păcătos

ISUS A ZIS... Conferințe biblice prezentate de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România LA SPERANȚA TV 2 – 11 APRILIE 2021 de la ORA 21:00

advent.ist/youtube

Sumar Dar din dar se face rai 4 Daniel Brînzan – crede în frumusețea planurilor divine

Între cer și pământ 6 Szabó László-Csaba – crede în existența Sanctuarului ceresc Macheta Sanctuarului cu explicații 8

Jertfele – trecut și prezent 12 Viorel Dascălu – crede în singurul Miel ispășitor Joc de cuvinte 16 Mirela Dascălu – crede în recreerea dată de iertare

Sanctuarul, calea mântuirii 17 Traian Aldea – crede învățăturile din școala Sanctuarului O zi, o mișcare, o profeție 26 Julien Gheorghe – crede în matematica Cerului

Ecouri profetice în Europa și în teritoriile românești 28 Adrian Neagu – crede că Mesia Se va întoarce Aaron, un mare-preot păcătos 32 Dan Robinson – crede în ispășire De vorbă cu Javier Moliner Tello 34

Ilustrații grafice – levit și preot 38 Delia Scripcariu

Sărbătorile biblice 39 Gabriel Hațegan – crede că sărbătorile ilustrează trecutul și viitorul

eperele c r e d i n ț e i

Coordonator: Daniel Brînzan Redactare și corectură: Cristina Sava Grafică și tehnoredactare: Dragoș Gârea Relația cu cititorii reperelecredintei@gmail.com 0769 036 691 www.reperelecredintei.ro facebook/instagram: reperelecredintei

Cu excepția situațiilor în care este altfel specificat, textele biblice sunt redate din Biblia, sau Sfânta Scriptură, trad. D. Cornilescu, ediție revizuită ortografic, Casa Bibliei, 2016.

Parteneri Editura Viață și Sănătate Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea Radio Vocea Speranței Speranța TV

Adresa: Str. Cernica nr. 101 Pantelimon, Ilfov

ISSN 2668-8034

Autori Traian Aldea, Daniel Brînzan, Mirela Dascălu, Viorel Dascălu, Julien Gheorghe, Gabriel Hațegan, Szabó László-Csaba, Adrian Neagu, Gabriel Plăcintă-Petre, Dan Robinson

Credem în adevărul Bibliei, iubim oamenii și scriem pentru o viață împlinită.

Notificare Opiniile aparțin autorilor și nu reprezintă în mod obligatoriu punctul de vedere al partenerilor.

editorial

Casa lui Dumnezeu

entru fiecare dintre noi, cel mai frumos loc este sau trebuie să fie... acasă. Acasă este locul bucuriei, al deciziilor importante, al amintirilor de neuitat. Este locul unde vrei să trăiești și poate, paradoxal, locul unde vrei să mori. Dar acasă este frumos nu pentru că vopseaua este de calitate, și saltelele, moi, ci în primul rând pentru că împărțim spațiul acesta cu oameni care îl fac să fie frumos prin dragostea și căldura lor. Nu doar noi avem bucuria unui acasă. Chiar și Dumnezeu are locuri pe care le numește „casa Mea”. Istoria începe cu acea casă din Eden, unde oamenii locuiau împreună cu Dumnezeu. Pentru a nu uita de prezența Lui continuă, Dumnezeu le-a poruncit evreilor în pustie să Îi facă un „locaș sfânt”, pe care El îl va numi „casa Mea”. Jertfa lui Hristos va împlini serviciile din locașul pământesc, așa că, în Noul Testament, accentul se va muta pe templul din ceruri, unde Hristos „a intrat” odată cu înălțarea Sa la cer. Rugăciunea Sa a fost: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Dorința cea mai mare a Lui este să fie acasă împreună cu copiii Săi. Să gustăm chiar astăzi din bucuria aceasta, pentru că avem promisiunea: „Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). Când facem din casa noastră casa lui Dumnezeu, El face din casa Lui casa noastră. Adrian Neagu eperele credinței

Replica sanctuarului din Vechiul Testament (dimensiune reală), Eilat, Israel.

cultură biblică

Daniel Brînzan

Dar din dar

upă sute de ani de sclavie, când au scăpat din Egipt, evreii au primit ca daruri de la foștii lor stăpâni vase de aur, de argint și materiale textile. Cu acestea, poporul Israel a început călătoria spre locul pregătit de Dumnezeu ca „locaș al sfințeniei”, templul întemeiat de mâinile lui Dumnezeu pe „muntele moștenirii” (Exodul 15:13,17). În câteva luni, la poalele muntelui Sinai, Dumnezeu le-a cerut să meșteșugească cel mai celebru cort din istoria lumii – tabernaculul. Numit și „cortul întâlnirii”, spațiul urma să funcționeze ca o adresă a lui Dumnezeu, un loc unde închinătorii urmau să transmită și să primească mesaje din partea Divinității. Folosind cu bucurie darurile primite în Egipt, evreii au creat cu deosebită măiestrie un sanctuar portabil, confecționat din lemn, aur, țesături și piele. Proiectul realizat cu multă generozitate era copiat după templul ceresc, destinația finală și tainică a călătoriei lor. Moise a studiat planurile sanctuarului pe același munte unde a primit Cele Zece Porunci. Dumnezeu i-a arătat machete și imagini ale eperele credinței

prototipului ceresc, iar el și-a notat dimensiunile exacte ale planurilor și detaliile mobilierului, inclusiv proiectul chivotului, cel mai legendar și mai prețios obiect din Ierusalimul Vechiului Testament. Darul egiptenilor, trecut prin mâna israeliților, prelucrat de cei mai talentați artizani, a creat centrul de spiritualitate în care evreii își găseau mântuirea. De acum, păcătoșii vizitau sanctuarul cu inima împovărată de vinovăție și de fiecare dată aduceau daruri: daruri de mâncare, daruri de băutură, animale pentru sacrificii, bani, ofrande de fructe și cereale. Dar din dar se făcea raiul, și, la întoarcere, închinătorii plecau cu sufletul curat.

Zestrea iudaică în creștinism

Primul sanctuar iudaic nu a supraviețuit în timp nici măcar până pe vremea Domnului

se face rai naos și altar, așa-numita catapeteasmă. Când preotul pătrunde în altar, privirile închinătorilor se opresc asupra catapetesmei bogat ornamentate. Dincolo de ea, au voie să treacă doar slujitorii bisericii.

Isus. Nici poporul păstrător al sanctuarului nu a ajuns la destinația pe care Dumnezeu o stabilise pentru ei. Totuși, frumusețea „locașului sfințeniei” a rămas ca reper de-a lungul generațiilor și chiar s-a prelungit în bisericile creștine. Tămâia, cădelnița, potirul, veșmintele preoțești, toiagul arhieresc, altarul, despărțitura dintre altar și naosul bisericii, toate acestea sunt realități și simboluri din cultura ebraică, dar care au fost introduse cu mare respect în bisericile creștine. Părți esențiale din spiritualitatea ebraică au fost transmise în creștinătate, uneori într-un mod superficial, care scapă publicului larg. Un exemplu ar fi peretele împodobit dintre

Restricționarea accesului credincioșilor în altar provine din ritualul îndeplinit în Ziua Ispășirii, o sărbătoare care poartă semnificații mult mai profunde. În lumea Bibliei, ea se ținea la sfârșitul anului religios, când se încheia lanțul de sărbători naționale (vezi Leviticul 23). Astăzi, ea încă produce transformări vizibile pe străzile Israelului. Pentru prima dată, creștinii au dezbătut pe larg ceremonialul Zilei Ispășirii în secolul al XIX-lea, când s-a înțeles mai clar ritualul iertării. Biblia adeverește înțelepciunea proverbului românesc din titlu. Dar din dar s-a făcut templul. Mai departe, slujbele din templu erau dar după dar și culminau cu binecuvântarea primită în marea zi a iertării. Oricine dăruiește sau primește iertare vede de aproape raiul lui Dumnezeu și știe bine că harul se obține dincolo de cele văzute, în locul ascuns celor mai mulți. 5

eperele credinței

istorie Macheta celui de-al doilea Templu din Ierusalim, Muzeul Israel.

Între cer și pământ eperele credinței

Szabó László-Csaba

Doamne, eu iubesc locașul Casei Tale și locul în care locuiește slava Ta. (Psalmii 26:8)

iblia vorbește despre un locaș pe pământ unde este Casa lui Dumnezeu și despre un alt loc în ceruri, unde este locuința Lui. Dumnezeu dorește să Se facă cunoscut în ambele spații, ca noi, cunoscându-L, să găsim mântuirea Lui. Primul sanctuar din istoria Bibliei se numea Cortul întâlnirii și a fost construit în deșertul Sinai, fiind o copie a unui model văzut de Moise (Exodul 25:8,40). El a fost așezat în mijlocul triburilor de israeliți (Numeri 2:2). Preasfântul Dumnezeu avea plăcere să locuiască lângă păcătoși și Se întâlnea cu ei prin intermediul ritualurilor și al sărbătorilor îndeplinite de preoți. El dorea să îl înalțe pe om la standardul dragostei și al sfințeniei din locașurile cerești. Construit în jurul anului 1445 î.Hr., așezământul a rezistat 485 de ani și a fost mutat de mai multe ori: la Ghilgal, Șilo, în orașul Nob, în casa lui Abinadab și Obed Edom și, în sfârșit, la Ierusalim (Exodul 25–31, 35–40; Evrei 9:1-5). „Ochii Mei și inima Mea vor fi acolo” (1 Împărați 9:3).

Al doilea loc în care a locuit numele lui Dumnezeu a fost Templul lui Solomon (1 Împărați 5–8; 2 Cronici 2–7), construcție grandioasă din piatră, pe muntele Moria (960 î.Hr). Clădirea a dăinuit 374 de ani, până la timpul robiei babiloniene (586 î.Hr.).

Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. – Romani 12:1, VBRC, Iași 2013

Următorul spațiu sacru a fost Templul lui Zorobabel (Ezra 6:3–4:15; Hagai 2:9), ridicat în perioada anilor 536-515 î.Hr., rezistând circa 500 de ani. Pe vremea Domnului Isus, exista Templul lui Irod, practic o construcție renovată a templului anterior. În jurul anului 62 sau 66 d.Hr., a fost terminat (vezi și Ioan 2:20), dar, în anul 70 d.Hr., a fost nimicit de armata romană. Destul de interesant, templul nu a mai fost reconstruit până astăzi (vezi cuvintele lui Hristos din Matei 23:28). Imediat ce Domnul Hristos a murit pe cruce, nevoia unui sanctuar pământesc a încetat (Matei 27:51, Coloseni 2:16,17). Astăzi, pe pământ nu mai există niciun sanctuar asemănător celor din istoria Bibliei. Singurul templu care a supraviețuit este cel din ceruri, în care Hristos S-a întors să reprezinte interesele omenirii, în calitate de Mare-Preot. Hristos este cel mai înalt ierarh și primește rugăciunile oamenilor în locuința Lui din ceruri, spațiul original după care au fost proiectate templele pământești. 7

eperele credinței

Tabernaculul Sanctuarul din Vechiul Testament Aşadar, fraţilor, întrucât îndrăznim să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Cristos, prin calea cea nouă şi vie pe care El a deschis-o pentru noi prin draperie – care este trupul Său – şi întrucât avem un Mare-Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei,

având inimile curăţite de conştiinţa rea şi trupurile spălate cu apă curată! Să păstrăm cu fermitate nădejdea pe care o mărturisim, pentru că Cel care a promis este credincios! (Evrei 10:19-23, NTR).

Curtea tabernaculului din pustiu avea dimensiunile 50 x 25 metri. „Gardul” ei era un sistem de draperii albe de in, înalte de 2,5 metri. Aceste perdele erau simple, atârnate în cârlige de argint și foarte lungi, de la un colț până la celălalt. Ele reprezentau granița fragilă dintre lumea păcatului și spațiul sacru din interior. Pânzele semănau cu niște covoare ancorate pe stâlpi de lemn, așezați pe postamente de bronz. La fiecare 2,5 metri era un stâlp de susținere. Existau câte douăzeci de stâlpi pe laturile de nord și sud, iar latura mică, din vest, avea zece stâlpi. Toți cei șaizeci de stâlpi erau prevăzuți cu cârlige de argint și cabluri de ancorare. În cultura Bibliei, stâlpul este un simbol al frumuseții și al eleganței. eperele credinței

La răsăritul ansamblului era o intrare extrem de lată, de circa zece metri, printre patru stâlpi. Aceasta era singura cale de acces în sanctuar. În comparație cu ușile bisericilor sau ale catedralelor moderne, era mult mai lată. „Ușa” se distingea din depărtare, fiind o perdea bogat brodată, albastră, purpurie și portocalie (culoarea lutului ars). Isus S-a prezentat pe Sine ca fiind marea ușă a mântuirii (Ioan 10:7-9). Înălțimea Sanctuarului depășea cu doi metri și jumătate împrejmuirea textilă a curții, deci acoperișul acestuia atrăgea atenția celui care îl privea din depărtare. Deasupra lui se cobora și se odihnea norul de slavă al lui Dumnezeu.

Altarele erau din lemn de salcâm îmbrăcat în plăci de cupru (cel din curte, Exodul 27:1-8; 38:1-7; 40:6) sau poleit cu aur (cel din interior, Exodul 30:1-10; 40:5,22-27). Valoarea materialelor folosite creștea pe măsură ce te apropiai de locul Preasfânt, urmărind o treaptă mai înaltă de evlavie și strălucire. Fiecare altar avea coarne în cele patru colțuri, orientate în sus, asemenea coarnelor de animale ierbivore folosite la jertfă. Pe coarne, degetul ungea sângele jertfei pentru păcat, spre iertare.

Sângele celorlalte jertfe era stropit pe pereții altarului din curte. Până la coarnele altarului putea intra orice evreu cu jertfa, adesea legând coarnele animalului de coarnele altarului (Psalmii 118:27). Dincolo de altar, accesul era interzis publicului. În templul construit mai târziu, la baza altarului de jertfă, era un canal prin care sângele vărsat se scurgea în pârâul Chedron. Imaginea și sunetele sunt dezgustătoare. Mirosul de grăsime arsă era greu. Reprezintă Golgota, locul sacrificiului suprem. 9

eperele credinței

Chivotul – tronul milei, sau vistieria lui Dumnezeu, depozita lespezile roșiatice de granit pe care erau scrise Cele Zece Porunci (probabil în dublu exemplar, scrise cu degetul lui Dumnezeu). Chivotul era cel mai valoros și mai sfânt obiect al sanctuarului, prevăzut cu inele pentru drugii de transport. Era interzis să îl privești și nu trebuia atins cu mâna. Pentru transport era prevăzut cu inele și drugi, fiind purtat doar pe umeri. Sub privirile îngerilor, de pe capacul care acoperea lada aurită, apărea o lumină strălucitoare, uneori atât de orbitoare, încât preotul trebuia să părăsească încăperea. De

acolo se auzea glasul lui Dumnezeu și acolo marele-preot rostea pronunția corectă a numelui divin (vocalizarea tetragramei), la Ziua Ispășirii. În chivot erau așezate: vasul cu mană (Exodul 16:32-34), semnul purtării de grijă în timpul peregrinajului din pustiu, toiagul lui Aaron, înflorit miraculos (Numeri 17:1-11), semnul autorității preoțești, și Cele Zece Porunci (Exodul 31:18; Deuteronomul 31:26). Chivotul, centrul, sau inima sanctuarului, a fost o piesă unicat. Înainte de invazia babilonienilor a fost ascuns într-o peșteră și nu a fost descoperit până astăzi.

Locul Preasfânt (Exodul 25:10-22; Deuteronomul 10:3-5) ne amintește că, într-o zi, ne vom întâlni cu Dumnezeu față în față. Este împlinirea mântuirii, glorificarea. Altarul pentru tămâiere (Exodul 30:1-10; 40:5,22-27) din Locul Sfânt – amplasat chiar în fața catapetesmei, în centrul camerei. Preoții atingeau cele patru coarne, având pe deget sângele jertfei, la ceremoniile de ispășire și iertare. Accesul preoților la altarul tămâierii era un eveniment care se putea întâmpla o singură dată în viață. Selectarea preoților se făcea prin tragere la sorți. Pentru preoții dedicați, ziua în care intrau în Locul Sfânt era cea mai importantă din viață. Acolo făceau slujba de mijlocire zilnică. Preotul intra în Locul Sfânt cu jar și tămâie, pe care le așeza pe altar, și apoi se ruga. eperele credinței

Locul Sfânt – un spațiu luxos, ca un salon confortabil de primire, cu lumină și hrană, plin de arome. După iertarea păcatelor (altarul) și spălare (botez), închinătorul Îl poate întâlni pe Dumnezeu. Sfeșnicul (Exodul 25:31-40) lumina cu ulei de măsline de la prima stoarcere, păstrat ritualic. Uleiul special era amestecat cu mirodenii plăcut mirositoare. El răspândea lumină pe parcursul nopții, când la sanctuar nu se îndeplinea niciun ritual. El semnifica neîntrerupta purtare de grijă a lui Dumnezeu, chiar când oamenii dormeau.

Scândurile erau materialul principal de construcție al sanctuarului propriu-zis. Lemnul ales a fost salcâmul, un copac de esență tare, noduros, strâmb și plin de țepi. Scândurile groase de cel puțin cinci centimetri erau poleite cu aur curat și astfel au devenit zidul sanctuarului, format din panouri de 5x0,75 metri. Fiecare panou era asamblat din mai multe bucăți de scânduri și se sprijinea pe două postamente de argint, care îl izolau de sol. Sanctuarul avea 20 de panouri pe latura nordică și pe cea sudică, șase pe latura mică dinspre apus și alte două colțare. Prin mijlocul lor treceau druguri de lemn, care le uneau. Mai erau și patru drugi de lemn poleiți cu aur, petrecuți prin verigi de aur, pentru a consolida construcția. Locul Sfânt avea 5x10x5 metri, iar locul Preasfânt era de formă cubică, având dimensiunea de circa 5x5x5 metri.

Masa prezenței (Exodul 25:23-30) era îmbrăcată în aur și avea o ramă de aur, înăuntrul căreia se așezau în fiecare zi de Sabat 12 turte coapte din făină foarte fină. La fiecare colț avea un inel pentru prăjinile cu care era transportată.

Zidul de lemn aurit al sanctuarului era izolat de sol printr-o sută de postamente de argint, ca un simbol al separării necesare între sacru și profan. Cantitatea de argint necesară a fost de circa trei tone (Exodul 38:27,28). Intrările în Locul Sfânt și cel Preasfânt erau perdele (Exodul 26:31-37) lucrate artistic în aceleași culori (albastru, violet, portocaliu). Pe pânza lor era broderii de heruvimi. Mai era o perdea care forma tavanul, lucrată în același stil. Cortul era acoperit cu patru rânduri de covoare: 1. in subțire, răsucit, având cusături de heruvimi 2. păr de capră 3. piei de berbec vopsite în roșu 4. piei de vițel-de-mare (probabil foci).

Ligheanul de aramă (Exodul 30:17-21; 38:8; 40:7,30) cuprindea suficientă apă pentru curățirea din timpul unei zile. A fost construit din oglinzile metalice ale femeilor credincioase, lustruite atât de fin, încât reflectau chipul privitorului. „Oglinzile” acestea îndepliniseră rolul de accesorii, dar posesoarele au renunțat la prețul și utilitatea lor, pentru a le dona sanctuarului. Ligheanul este un simbol al botezului.

eperele credinței

ritualuri

Viorel Dascălu

Jertfele – trecut şi prezent

ertfa a reprezentat un element central în închinarea multor popoare din istorie. Chiar din Eden, imediat după căderea în păcat, Dumnezeu Însuşi a pus bazele acestui mod de manifestare a relaţiei dintre om şi Divinitate. De-a lungul vremii, unii oameni au fost fideli cerinţelor lui Dumnezeu, în timp ce alţii au schimbat, au minimalizat sau chiar au renunţat la sacrificiul pretins. Prin definiţie, ideea de jertfă sugerează curgere de sânge sau sacrificarea unei vieţi. Însă, căutând în Sfânta Scriptură, constatăm că Dumnezeu nu a cerut totdeauna sânge. Să privim la ceremoniile legiferate de Dumnezeu pentru poporul Său din vechime și vom descoperi aplicaţii pentru noi. Au existat şapte tipuri majore de jertfe: 1. Arderea-de-tot – o jertfă de sânge după posibilităţile dătătorului (taur, berbec/ţap, porumbei), în care, cu excepţia pielii, absolut totul ardea pe altarul de jertfă. Aducătorul nu primea nimic, iar preotul oprea pentru el pielea animalului jupuit (Leviticul 7:8). Jertfa putea fi adusă oricând, de către oricine voia să aducă un dar Domnului. eperele credinței

2. Jertfa de mâncare – o jertfă din cereale (făină sau boabe prăjite), asezonată obligatoriu cu untdelemn, tămâie şi sare (Leviticul 2). Aducătorul nu primea nimic înapoi, iar preotul putea lua doar un pumn din ceea ce era adus la sanctuar. Această jertfă era tot un dar închinat Domnului, numai că nu conţinea sânge. 3. Jerfta de mulţumire – o altă jertfă de sânge adusă în funcţie de starea materială (bou/ vacă; miel/mieluşea; ţap/capră). Se ardeau: toată grăsimea, rinichii şi prapurul ficatului. Preoţilor le reveneau coapsa dreaptă şi pieptul animalului. Este singura jertfă la care aducătorul putea lua ceva înapoi, în cazul de faţă, tot ce mai rămânea. Darul venea ca un gest de recunoştinţă şi mulţumire la adresa lui Dumnezeu (Leviticul 3). 4. Jertfa de ispăşire, sau jertfa pentru vină – o jertfă de sânge adaptată responsabilităţilor sociale (viţel, ţap, iadă/mieluşea). Se ardeau grăsimea, rinichii şi ficatul, iar restul animalului era ars în afara taberei (Levi-

Principii de bază:

Altarul pentru arderile-de-tot

• Toate sacrificiile şi ofrandele erau guvernate de regula integrităţii – curat şi fără cusur. • Oricând se putea aduce jertfă - focul de pe altar ardea permanent, zi şi noapte.

ticul 4:1-11). Preotul putea lua din carnea adusă pentru jertfă. Sacrificiul era prilejuit de orice încălcare involuntară sau din neştiinţă a vreunui principiu moral. 5. Jertfa pentru păcate din neatenție şi necurăţie – o jertfă adusă în funcţie de posibilităţi (capră/oaie; două turturele; a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii). Animalele erau sacrificate după regulile jertfei de ispăşire (Leviticul 5). Preotul putea lua o parte din jertfă. Aceasta se aducea în urma oricărei încălcări voite sau involuntare a vreunei legi ceremoniale, civile sau sanitare. 6. Jertfa necurmată, sau permanentă – se aduceau zilnic doi miei de un an, unul dimineaţa şi altul seara (Exodul 29:38-46). Se adăuga floare de făină frământată în untdelemn de măsline şi puţin vin. Era o jertfă mistuită de foc, o ardere-de-tot regulată. În ziua Sabatului se aduceau doi miei. 7. Jertfa anuală din marea Zi a Ispășirii – cel mai important complex de jertfe din întregul an (Leviticul 16), cu ritualuri în

• Jertfele erau aduse de bunăvoie – nu erau contabilizate sau impuse. Locul Sfânt și în cel Preasfânt. Întâi era adus un viţel pentru jertfa de ispăşire a păcatelor marelui-preot. Apoi, în dreptul poporului, se aducea un berbec pentru arderea-de-tot şi doi ţapi (unul pentru Domnul şi unul pentru Azazel). Ţapul pentru Domnul era adus ca jertfă pentru curăţirea păcatelor mărturisite în anul precedent. Ţapul pentru Azazel prelua pe capul său toată vinovăţia, ducând-o cu sine într-un loc pustiu, şi astfel sanctuarul era curăţit.

Aplicaţii şi implicaţii Dumnezeu nu mai cere astăzi jertfe ca acelea din sistemul ceremonial iudaic. În acele vremuri, ele erau „umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10:1; 8:5), adică a jertfei ispăşitoare a Domnului Isus Hristos. 13

eperele credinței

Vorbind despre semnificația praznicului de Paște, apostolul Pavel spunea creștinilor: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat, căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Mesia S-a jertfit complet, fără rezerve – ca în jertfa arderii-de-tot. El a fost zdrobit sub povara păcatului nostru, asemenea făinii din jertfa de mâncare. Bucuria rodului sacrificiului Lui a fost împărtăşită cu noi, la fel cum în vechime şi aducătorul beneficia de o parte din jertfa de mulţumire. Păcatele noastre, involuntare sau cu bună ştiinţă, sunt curăţite deplin doar prin mărturisire directă, nemijlocită, către Mântuitorul – ca în cazul jertfelor pentru vină şi păcat. Dumnezeu este permanent gata să ne asculte doleanţele, iar noi ar trebui să ne rugăm zilnic, măcar dimineaţa şi seara – aşa cum era arderea-de-tot necurmată. În fiecare Sabat (sâmbăta, ziua Lui sfântă – Isaia 58:13) și la ocazii speciale, închinarea noastră trebuie să fie multiplicată (Numeri 28). Dacă ne mărturisim păcatele şi le părăsim, într-o zi, la finalul istoriei întunecate, vom beneficia de eliberarea completă a vinovăţiei. Aceste păcate vor fi puse pe seama lui Satana, la fel cum, în marea Zi a Ispăşirii, fărădelegile erau așezate asupra ţapului pentru Azazel. Tămâia este simbolul rugăciunilor pe care le putem înălţa lui Dumnezeu zi şi noapte (Apocalipsa 5:8). Untdelemnul reprezintă lucrarea permanentă a Duhului Sfânt, care este implicat activ în rugăciunile noastre (Romani 8:26). Sarea reprezintă influenţa noastră bună pentru cei ce sunt pe calea pierzării (2 Corinteni 2:16,17). Pentru ca să nu lipsească niciodată gustul plăcut şi complet al sării din viaţa noastră, trebuie să ne rugăm şi să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt. eperele credinței

Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup. – Evrei 10:5

Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule. […] Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna. – Evrei 10:8-10

„Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1). Dumnezeu cere să ne punem total la dispoziţia Sa. Timpul nostru, mijloacele materiale, posesiunile şi abilitățile cu care suntem înzestraţi sunt de la El. Pentru a demonstra ataşamentul nostru faţă de Dumnezeu, va trebui să sacrificăm pentru cauza Sa din ceea ce avem. Să ne oferim pe noi înşine drept jertfă, iar ofranda noastră să fie curată şi de cea mai bună calitate. Este mai simplu astăzi să ne închinăm? Deşi vărsarea de sânge nu mai este necesară, oamenii nu sunt mai dispuşi să (se) jertfească, din cauza materialismului şi a egoismului. Eu doresc să jertfesc şi să mă ofer lui Dumnezeu. Tu ce vei alege?

înțelepciune

Oare nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care îl aveți de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? 1 Corinteni 6:19, EDCR, 2019

Locurile sfinte sunt locuri întunecate. Acolo primim viață și tărie, nu cunoaștere sau cuvinte. Înțelepciunea cea sfântă nu curge limpede ca apa, ci se prelinge întunecată ca sângele. (C.S. Lewis, Till We Have Faces, p. 50)

eperele credinței

recreere

Mirela Dascălu

Cine jertfește primul?

eperele credinței

În acest joc de tip „cod secret”, fiecărei litere îi corespunde un simbol. Găsiţi literele corespunzătoare simbolurilor şi treceţi-le deasupra liniilor. Veţi descoperi un text biblic din prima Epistolă a lui Ioan.

Tra i a n A l d e a

Sanctuarul, calea mântuirii Nucleul de formare a poporului sfânt „Copiii lui Israel au să tăbărască... în fața și împrejurul cortului întâlnirii (Numeri 2:2). La un an de la ieșirea din Egipt, israeliții au terminat construcția sanctuarului și l-au asamblat. Atunci când totul a fost gata, norul a acoperit cortul întâlnirii și gloria Domnului a umplut cortul (Exodul 40:34). Apoi a avut loc lucrarea de organizare a poporului. Ceea ce până atunci era o gloată amestecată, fără nicio ordine, de acum a devenit un popor ordonat. Sanctuarul din pustie a fost primul centru de închinare și prima instituție națională în Is-

rael. El a constituit nucleul în jurul căruia s-a organizat Israel ca popor. Înainte de a avea o țară, de a avea un conducător oficial, un rege, instituții specifice, capitală, cancelarie, armată, chiar înainte de a se stabili definitiv limba lor (vorbeau și egipteana, și ebraica), s-au format ca popor în jurul sanctuarului. Este o situație unică în istoria lumii. Israel a existat ca națiune și popor atât timp cât au avut sanctuarul și templul. Mai târziu, atunci când templul a fost distrus de către babiloneni, serviciul sanctuarului a fost întrerupt, națiunea lui Iuda a fost desființată, și populația, strămutată în Babilon pentru o perioadă de 70 de ani. 17

eperele credinței

Așadar, templul a fost distrus, jertfele au încetat, vasele sfinte au fost luate și duse în templele păgâne. Această perioadă, sec. VI î.Hr., este numită de către istoricii seculari secolul de aur al omenirii păgâne. Acum se termină civilizația semită, care a dominat lumea mai bine de 2 000 de ani prin akkadieni, babilonieni, asirieni, canaaniți și evrei. Se încheie și civilizația egipteană, tot atât de veche și renumită, și începe dominarea rasei iafetite prin marile imperii – persan, grec, roman – și urmașii lor. Trăim o cumpănă în istoria civilizației, marcată prin formarea marilor sisteme religioase păgâne, precum: zoroastrismul, budismul, taoismul, confucianismul, hinduismul. În acest timp s-au ridicat marile personalități ale păgânismului, care au produs cărți, filozofie, sisteme de gândire care să-i îndepărteze pe oameni de la adevăratul Dumnezeu. Iată

eperele credinței

câțiva dintre ei: Zoroastru, Buda, Tao, Confucius, Pitagora, filosofii atomiști greci. Nu putem spune cu certitudine ce legătură au toate acestea cu sanctuarul ebraic, dar amintim cuvintele profetului Hagai: ,,În locul acesta voi da pacea” (Hagai 2:9). Sanctuarul, ca centru de comandă al universului și ca centru al poporului sfânt, a avut rolul important de a fi o binecuvântare pentru întreaga lume, nu doar din punct de vedere fizic (timpuri roditoare, ploi la vremea lor) și politic (existența națiunilor independente și a omului liber), ci mai ales spiritual, prin posibilitatea de a cunoaște adevărul și a-l trăi și de a intra într-o relație mântuitoare cu Dumnezeu. Activitatea sanctuarului avea ca obiectiv restaurarea și purificarea vieții morale și spirituale a omului. Lipsa sanctuarului și a rolului său major în echilibrul spiritual și politic al lumii a permis răului să se manifeste din plin

și să irupă printr-o mulțime de bărbați păgâni puternici, care au creat sistemele religioase deosebit de virulente împotriva adevărului mântuitor, a căror influență negativă păgână se vede până astăzi.

Sanctuarul devine emblema poporul sfânt, piesa lui forte, inima spirituală a poporului. Prin el, evreii s-au ridicat deasupra tuturor popoarelor timpului și au devenit un model de religie curată, monoteistă.

Sanctuarul, prototipul salvării

Pe drumul către sanctuar

Am fost într-o clasă de real cu foarte mulți colegi buni matematicieni, care au devenit renumiți mai târziu, dar, într-o zi, niciunul dintre noi nu a reușit să rezolve o problemă. Ne era teamă că o vom primi la extemporal, așa că l-am așteptat pe profesorul de matematică la ușă și l-am rugat să ne ajute în rezolvarea acelei probleme. El a înțeles teama noastră, s-a dus la tablă și ne-a făcut o schiță, explicând fiecare latură, unghi și detaliu. Atunci când am avut schița în față, toți am exclamat cu ușurare: „Acum știm cum să rezolvăm problema!” Este foarte important să ai o ilustrare a subiectului, ceva care să-l facă viu și clar în fața ochilor. Sanctuarul este schița care conduce la rezolvarea marii probleme a păcatului. Aici înțelegem gravitatea lui, găsim soluția pentru îndepărtarea lui și ni se descoperă drumul ca să ne întoarcem înapoi la Dumnezeu. Prin construirea lui, Dumnezeu a deschis o agenție pe pământ, pentru ca orice om căzut în păcat și într-un necaz să poată apela cu ușurință la ajutorul lui Dumnezeu. Deși tronul lui Dumnezeu este în ceruri, sanctuarul este palatul Său de pe pământ – simplu, sugestiv, didactic. Sanctuarul este prototipul salvării, este macheta modului în care acționează Dumnezeu pentru mântuirea omului. Este o școală unde învățăm lecția închinării și a sfințirii. Este demonstrația simplă a modului cum funcționează harul. Într-un cuvânt, este poarta deschisă spre Eden și spre cer, prin care suntem invitați să ne întoarcem acasă.

Întotdeauna drumul spre sanctuar merge spre vest, spre apus; poarta lui este la răsărit, iar altarele sunt spre apus. În drumul tău spre sanctuar te poți întâlni cu vecinul păgân, care merge și el să se închine. El te va întreba nedumerit: – De ce te duci în direcție opusă? Închinarea este spre răsărit, spre mărețul și binefăcătorul soare. Ce-i vei răspunde? – Frate, cum este mai ușor să mergi: cu soarele în față sau cu el în spate? – Desigur, este mai ușor să mergi cu soarele în spate, nu te orbește, dar îți luminează drumul. – Frate drag, altarul meu este spre apus, căci eu nu sunt orbit de lumina soarelui ca să mă închin lui. Eu mă închin lui Isus, Soarele dreptății, care-mi luminează drumul din spate. Acest fapt l-am învățat de la sanctuarul evreilor. Ei au întors spatele lumii păgâne, căci au dorit să fie cu fața spre Dumnezeu. Ei au dorit să meargă tot timpul cu soarele în spate, să urce continuu, până la miezul zilei. Când voi intra în sanctuar pe poarta dinspre răsărit, primul obiect pe care-l văd este altarul de jertfă. Focul arde, carnea animalelor se prăjește, preoții aplică sângele, iar închinătorii urmăresc în tăcere. În timp ce meditez la ceremonial, văd alături crucea lui Isus, El Însuși Jertfă și tot El și Preotul. 19

eperele credinței

motive: iertarea păcatelor, consacrarea lor deplină, mulțumire. Toate jertfele erau un dar oferit lui Dumnezeu, din care El lua, accepta doar mirosul; aceasta era partea frumoasă a jertfelor. Acolo, în Sfânta Sfintelor, marele-preot rezolva definitiv problema păcatelor; prin ritualul săvârșit, le curăța și le îndepărta definitiv. De acum închinătorii nu erau doar iertați, ci și sfințiți. Când îmi ridic ochii, văd ceva mai departe, între altar și sanctuar, un vas mare cu apă. Toți preoții trec pe la el pentru a se spăla. Oare ce înseamnă aceasta? Cum? Nu știi? Isus a trecut pe la botez, a îndeplinit ritualul de curățire pentru a ne fi un exemplu în toate. După jertfa care-ți aduce iertarea, urmează apa, care te curăță, și închei legământul cu Isus. După ce s-a spălat, preotul intră în interiorul sanctuarului pentru a se ruga la altarul de tămâie. De două ori pe zi el face acest lucru și se roagă pentru tot poporul, pentru toate problemele lor, mari sau mici. Cât de încurajator este să știi că Isus este Marele tău Preot, care Se roagă continuu pentru tine. El este singurul mijlocitor dintre Dumnezeu și om. O dată pe an, marele-preot merge mai departe, intră în sala cea mai sfântă, numită Sfânta Sfintelor, chiar în fața chivotului. Templul evreilor era unic, nu atât de mult prin arhitectură, cât prin funcționalitate și religie. Era singurul templu care nu avea o statuie a zeului. Ceea ce păgânii interpretau ca fiind zeul evreilor era de fapt o ladă care conținea Cele Zece Porunci și care avea un capac special, unde se manifesta gloria divină. Era singurul templu unde nu se aduceau jertfe pentru hrana zeului. Acest fapt era foarte clar. Evreii aduceau jertfele pentru alte eperele credinței

Sanctuarul, un plan divin Nu avem nicio referință că vreun popor din Antichitate ar fi construit un sanctuar mobil, din cadru de lemn, din pânze și din obiecte transportabile. Sanctuarul lui Moise este cu adevărat un unicat. De ce și pentru ce? Deoarece Dumnezeu i-a descoperit lui Moise tot planul sanctuarului și al fiecărui obiect în parte, chiar și detaliile. Moise a fost arhitectul uman al sanctuarului, iar Duhul Sfânt a fost arhitectul divin, Cel care a inspirat acest plan (Exodul 25:8,9,40; Numeri 8:4). Sanctuarul a fost făcut din donațiile poporului, astfel el aparține întregului popor. Evreii au donat cu bucurie pentru locașul lor de cult, până acolo încât a trebuit să se strige să nu se mai aducă materiale (Exodul 36:4-6).

Constructorii sanctuarului au fost meseriași. Duhul Sfânt i-a înzestrat cu daruri speciale, cu talente de artiști constructori, pentru realizarea tuturor lucrărilor de construcție și a obiectelor de slujbă. Iată ce spune Biblia: ,,Să știi că am ales pe Bețaleel [...] L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meșteșugite, să lucreze în aur, în argint și în aramă, să sape în pietre și să le lege, să lucreze în lemn și să facă tot feluri de lucrări” (Exodul 31:1-5).

Este uimitor că pentru o lucrare manuală, de construcție, de veselă și de confecții, Dumnezeu înzestrează pe oameni cu darurile Duhului Sfânt, la fel ca pentru lucrarea de scriere a Bibliei și de predicare a ei. Bețaleel rămâne modelul artistului biblic. Facultatea de arte plastice din Ierusalim se numește Bețaleel. Sanctuarul construit de ei nu este doar funcțional, ci și frumos, iar acesta are scopul să ilustreze măreția lui Dumnezeu, a tronului Său, a oștilor de îngeri. Niciun obiect al sanctuarului nu a devenit obiect de idolatrizare, la

care să se închine cineva, ci ele au fost doar obiecte tipologice, care aminteau și te trimiteau la originalul care este în ceruri. Iată cât de măreț este sanctuarul! Nu este doar o construcție impunătoare și nici un loc al jertfelor și al ritualurilor complicate, îmbâcsite de mirosuri tari, ci este o carte de studiu, simplă, dar și complexă, ușor de înțeles, dar și foarte profundă. Oricine o poate citi și înțelege, fără ca să se epuizeze pentru cercetătorul interesat.

Noblețea sanctuarului Sanctuarul evreilor reprezintă agenția lui Dumnezeu deschisă pe pământul nostru, centrul pământesc al prezenței slavei divine, Șechina. După așezarea în Canaan, Dumnezeu a ales locul unde să fie ridicat templul Său, Ierusalimul. Erau câteva motive pentru această alegere. Primul motiv era religios: aici a adus Avraam jertfă pe fiul său, tot aici a adus David o jertfă când Dumnezeu a cruțat Ierusalimul de ciumă. Era locul unde harul a întâlnit dreptatea și a oferit oamenilor salvarea. 21

eperele credinței

Al doilea motiv era politic. Ierusalimul a fost un oraș iebusit până la domnia lui David, fiind ultimul oraș eliberat de evrei și, deci, nu aparținea niciunui trib. A fost ușor să fie acceptat de toate triburile ca centru politic și religios, datorită situației sale speciale. Al treilea motiv a fost de conjunctură. Iebusul a fost orașul regelui-preot Melhisedec, recunoscut de Avraam, și un prototip al lui Isus, Regele-Preot. Ierusalimul a devenit astfel centrul lucrării lui Dumnezeu de pe acest pământ, orașul mult iubit de Isus și locul unde a murit, a înviat și S-a înălțat la cer.

În timpul slujbei, nu se țineau predici, nu se discuta. Totul era într-o liniște de mormânt, subliniind sfințenia și respectul față de Divinitate. „Actul sacrificiului de la templu era în tăcere, nici preotului și nici închinătorilor nu li se cerea să spună ceva. Un scriitor din secolul al-II-lea înainte de Hristos a admirat remarcabila tăcere care trona în jur în timp ce preoții își îndeplineau misiunea lor” (Shaye J.D. Cohen, From the Maccabees to the Mishnah, p. 64). Doar preoții puteau intra în interiorul templului, de aceea ei au fost instruiți ca zidari,

Sanctuarul a fost unic și era strict interzis să fie construit un al doilea. Era locul unde evreii veneau să se închine ori de câte ori doreau. Era diferit de bisericile noastre de astăzi, unde mergem săptămânal la închinare. La sanctuar oamenii mergeau de regulă anual, mai exact de trei ori pe an, la marile sărbători. Scopul era să se întâlnească cu Dumnezeu, să obțină iertarea și curățirea definitivă a păcatelor. Pe lângă funcția sa religioasă, sanctuarul a devenit subiectul mândriei naționale, o propagandă monumentală. Evreii au dorit ca toate popoarele să-i respecte și să se teamă de Dumnezeul lor unic, nevăzut, fără statuie și deosebit de puternic. Au mers atât de departe, încât au confundat templul cu Dumnezeu, s-au încrezut în clădire, și nu în Dumnezeul lor, motiv pentru care, într-un final, Dumnezeu îi părăsește, și templul lor este distrus complet (Ieremia 7:4-7). Templul era un loc al liniștii solemne. Atunci când l-au construit, toate pietrele au fost tăiate în carieră și aduse acolo gata pregătite (1 Împ. 6:7). La fel și toate obiectele de mobilier și de slujbă au fost confecționate în altă parte și doar așezate la locul lor. eperele credinței

ca oameni ai ordinii și ai curățeniei pentru interiorul lui. Sfințenia sanctuarului era dată de regulile stricte impuse pentru a te putea apropia de Dumnezeu, cât și de fericirea supremă că Dumnezeu te răsplătește cu binecuvântarea Sa. „Acolo Mă voi întâlni cu tine și

de la înălțimea capacului ispășirii, dintre cei doi heruvimi așezați pe chivotul mărturiei, îți voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel” (Exodul 25:22).

Școala sanctuarului

Sanctuarul a fost primul sistem de educație ordonat și prima școală din istoria biblică. Oamenii învățau ordine, curățenie, respect față de preot și sfințenie în raport cu Dumnezeu. Ei au primit pentru prima dată informații despre marea dramă a păcatului. În primul rând, au învățat că păcatul aduce moartea, apoi s-au bucurat de posibilitatea substituirii

naturii, a doua este cartea sanctuarului, iar a treia este cartea cărților – Biblia. Sanctuarul a fost o școală pentru un popor întreg, era primul contact cu educația, am putea-o numi „clasa zero”. Era exact ceea ce se face la grădiniță: o educație cu machete, jucării, scenarii prin care este prezentată o realitate. Apoi a urmat Biblia, cartea scrisă, unde Dumnezeu ne-a povestit toată istoria mântuirii, iar în final, vine Duhul Sfânt, care lucrează din interior la mintea și la inima noastră. De ce a fost nevoie să treacă un timp atât de lung? În primul rând, copacul răului se maturizează foarte târziu, el arată frumos, de dorit, dar foarte târziu i se coc fructele otrăvite. Foarte târziu ne convingem din proprie experiență de răul ascuns în momeala Satanei. Nu vrem să înțelegem din experiența altora. În al doilea rând, noi suntem ignoranți, nu înțelegem cauzalitatea lucrurilor, acceptăm mai degrabă o explicație mistică, o poveste dulceagă, decât una logică, reală. Din acest motiv educația necesită timp. Doar în timp, după multe lecții și experiențe, reușim să-L înțelegem pe Dumnezeu, și aceasta în cea mai bună situație. Deoarece avem multe prejudecăți și preconcepții despre adevăr și despre Dumnezeu, reușim să le abandonăm doar după multe experiențe.

– altcineva moare în locul tău, doar cu sânge poate fi șters păcatul. Pe urmă au înțeles că nu se rezolvă ușor problema păcatului, el trece asupra sanctuarului, apoi este curățit de acolo și, în final, partea cea mai importantă, el trece asupra autorului moral, Azazel. Dumnezeu i-a oferit omului trei cărți care să-i vorbească despre El: prima este cartea

Funcția de bibliotecă-școală era unică în cadrul templelor din Antichitate. Chivotul era păstrătorul tablelor legii, iar lângă chivot erau depozitate sulurile sfinte. În camerele anexe se copiau textele sacre, se făcea școală, pentru a-i învăța pe alții să citească, și se purtau discuții teologice aprinse.

Sanctuarul ceresc, centrul de comandă al universului

Sanctuarul din ceruri este centrul de comandă al universului. Din sanctuar pleacă îngerii 23

eperele credinței

cu misiunile lor și acolo se întorc cu rapoartele lor. Domnul Hristos acționează de la pupitrul de comandă al sanctuarului, conform informațiilor pe care le aduc acești îngeri. Dacă vrei să-L cunoști mai bine pe Isus, ca Jertfă, Preot și Judecător, atunci trebuie să studiezi sanctuarul. Este un subiect fascinant, important și destul de greu. El oferă perspectiva universală a relației cu Dumnezeu. Există în ceruri un consiliu suprem, cel mai mare for de conducere, unde se repartizează împărățiile, coroanele regale și orice altă slujbă, mare sau mică. Acolo se iau hotărârile pentru pământul nostru, în „sfatul străjerilor”, iar acest loc este sanctuarul original din ceruri (Daniel 4:17).

Hristos și sanctuarul

Isus Hristos a fost dus la sanctuar la vârsta de 12 ani. Am crede că un copil nu înțelege prea mult la această vârstă, dar ne înșelăm. Copilul Isus a privit cu multă atenție sacrificiile care se aduceau acolo și a căutat să le înțeleagă semnificația. ,,Pentru prima dată copilul Isus privea asupra templului. El îi văzu pe preoții îmbrăcați în haine albe îndeplinind solemna lor slujbă. Privi la victima însângerată de pe altarul de

eperele credinței

jertfă. Împreună cu credincioșii îngenunche la rugăciune, în timp ce norul de fum de tămâie se înălța spre Dumnezeu... Zi de zi, El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu propria Sa viață. Noi îndemnuri se nășteau înăuntrul Său. Tăcut și adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci i se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale.” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pp. 53,54) Sanctuarul din inima mea este o poartă deschisă spre cer, este posibilitatea de a intra într-o legătură cât mai strânsă cu Dumnezeu. Hristos poate fi însă sanctuarul, așa cum spune Ezechiel: „Le-am fost un Templu pentru câtva vreme” (Ezechiel 11:16). Isus a fost jertfa de pe altar, El era pâinea punerii înainte, El era lumina din candelabru, El primea rugăciunile care se înălțau împreună cu tămâia, El era tronul harului, care oferă iertarea, El era împrejmuirea de in curat, ca o haină a dreptății. Atunci când Îl primesc în inima mea, eu primesc asigurarea că voi putea fi cu El în veșnicie. Selecții din cartea Sanctuarul, calea mântuirii, de Traian Aldea

advent.ist/youtube

istoria creștinismului William Miller

Julien Gheorghe

O zi, o mișcare, o profeție

pre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX- lea, au început să apară cercetări independente în mai multe denominațiuni creștine despre profețiile cărților biblice Daniel și Apocalipsa. Pietistul Albrecht Bengel din Germania, iezuitul catolic Manuel de Lacunza, originar din Chile, anglicanul Hans Wood, prezbiterianul John Brown din Scoția, baptistul William Miller din eperele credinței

America de Nord și alții au ajuns la aceeași concluzie – Domnul Isus urma să revină a doua oară în jurul anului 1843-1844. Cel mai proeminent dintre aceștia a fost americanul William Miller, fermier, șerif și judecător. Din anul 1818, de la vârsta de 36 de ani, William Miller a dezlegat profeția despre cele două mii trei sute de seri și dimineți, după care „Sfântul Locaș va fi curățit” (Daniel 8:14).

În urma studiilor biblice și istorice, Miller a ajuns la concluzia că această perioadă reprezintă 2 300 de ani, iar numărarea lor începe din anul 457 î.Hr. Prin urmare, a concluzionat că Domnul Isus urma să revină în jurul anului 1843, pentru a curăți sanctuarul, adică pământul, după înțelegerea lui. Timp de peste zece ani, Miller a avut rezerve în a le spune oamenilor despre ceea ce descoperise. Prima prezentare publică a descoperirilor sale a ținut-o într-o biserică baptistă din New York. De atunci, invitațiile pentru a predica mesajul revenirii Mântuitorului au venit neîncetat. Încet, dar sigur, lucrarea lui William Miller s-a transformat într-o mișcare națională, care a atras de partea lui circa 100 000 de oameni, câteva sute dintre ei fiind pastori din diferite confesiuni creștine (metodiști, baptiști, congregaționaliști, prezbiterieni, luterani, episcopalieni etc.). În urma studiului efectuat împreună cu colaboratorii săi, grupul de entuziaști a ajuns în final la concluzia că Domnul Hristos urma să revină la data de 22 octombrie 1844, folosind un calendar evreiesc pentru a data sărbătoarea din Ziua Ispășirii. Ziua aceea a trecut, și cei mai mulți adepți ai lui Miller au trăit o cruntă dezamăgire, amestecată cu îndoială, confuzie și umilire. Marea majoritate a celor ce crezuseră mesajul au căzut în descurajare, negativism și scepticism, întorcându-se în bisericile din care plecaseră. Câteva persoane au rămas consecvente adevărului predicat, au reluat studiul și au ajuns la aceeași concluzie: calculele profetice erau corecte. Greșeala trebuie să fi fost în legătură cu natura evenimentului așteptat. În dimineața zilei de 23 octombrie 1844, Hiram Edson, un colaborator al lui Miller de religie metodistă, a avut o experiență supranaturală, din care a înțeles că Domnul Hristos, în loc să vină pe pământ, a intrat de fapt în

Din nucleul interconfesional al milleriților, s-a fondat după două decenii Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea (în America). Cuvântul „adventist” vine de la „advent”, cu referire la așteptarea revenirii lui Hristos. Dintotdeauna, crezul oficial al Bisericii a respins vestirea unei noi date pentru întoarcerea lui Hristos. a doua încăpere a sanctuarului ceresc (Sfânta Sfintelor), pentru a începe acolo ultima lucrare de ispășire a păcatelor (Evrei 9:22,23). Hiram și-a dat seama că, de când S-a înălțat la ceruri, în anul 34, Domnul Hristos a slujit ca Mare-Preot în prima încăpere a sanctuarului ceresc, însă, la sfârșitul celor 2 300 de zile-ani, Domnul Hristos a început curățirea păcatelor dincolo de altarul tămâierii, în a doua încăpere, la fel cum făceau mai-marii preoților evrei în Ziua Ispășirii. Lucrarea Domnului Hristos de cercetare și curățire a păcatelor continuă și astăzi (Daniel 7:9-14, Apocalipsa 14:6,7). Când se va încheia, Domnul Hristos va reveni a doua oară pentru a-i lua la ceruri pe cei credincioși, împlinitori ai poruncilor Sale. Dacă îți dorești iertarea păcatelor și vrei să fii printre cei care vor merge în ceruri, pregătește-te! 27

eperele credinței

inspirație

Adrian Neagu

Ecouri profetice în Europa și în teritoriile românești

deea unui sfârșit al lumii în jurul anului 1844 nu a fost nici pe departe fantasma religioasă a câtorva oameni din apropierea lui William Miller. Într-un fel sau altul, emoția unui astfel de eveniment poate fi găsită independent în mai multe părți ale lumii. Paul A. Gordon enumeră Anglia, Europa, Asia, India, Rusia, Africa, America de Sud și Statele Unite ca locuri unde mesaje profetice legate de perioada 1843–1847 au fost predicate (The Sanctuary, 1844 and the Pioneers, Pacific Press Publishing Association, Napa, Idaho, 2000, p. 11). Înainte ca mișcarea millerită americană să înceapă în mod susținut predicarea acestei descoperiri profetice, în Europa au fost voci care au început să vorbească despre fapte ce trebuiau să conducă la un sfârșit al istoriei, pe baza studiului profețiilor biblice.

anuel de Lacunza (1731–1801) s-a născut în Santiago, Chile, şi a primit încă de mic o educație consistentă în litere, gramatieperele credinței

că latină și retorică, fiind admis pentru inițiere în ordinul iezuit la doar 16 ani. După ce au trecut cei trei ani de probă specifici unei astfel de inițieri, a primit însemnele sacre, devenind astfel membru al vestitului ordin catolic. Este nevoit să plece din America de Sud și, pentru o scurtă perioadă de timp, se va stabili în Spania, pentru ca apoi să plece definitiv în Italia, unde va locui tot restul vieții. Pasionat de literatura patristică, își va întrerupe în 1779 pelerinajul prin marile biblioteci ale Europei pentru a se dedica doar studiului Bibliei. Lucrarea care i-a schimbat viaţa a fost Venirea lui Mesia în glorie și maiestate, fiind rezultatul a peste 20 de ani de studiu. Fiind convins că autoritățile ecleziastice o vor trece pe lista cărților interzise, a semnat-o cu un pseudonim şi a pus-o în circulație în manuscris cu puțin timp înainte de moartea sa. Chiar şi aşa, cartea, scrisă în limba spaniolă, s-a bucurat de un impact uimitor, fiind copiată şi predicată în toate ţările unde se vorbea

spaniola. Ea va fi tradusă în latină şi italiană, iar în 1826, predicatorul Edward Irwing o va traduce în limba engleză. Printre punctele de interes ale lucrării amintim doar venirea lui Isus înainte de mileniul descris în Apocalipsa 20, ridicarea Bibliei deasupra tradiţiei şi identificarea antihristului nu ca un dușman individual şi viitor al Bisericii, ci ca un „corp moral” al apostaziei. Aşa cum era de aşteptat, autorităţile catolice au trecut de îndată cartea în indexul cărţilor interzise, dar influența ei a continuat să fie simțită încă multă vreme.

enry Drummond (1786–1860) a fost un cunoscut bancher englez şi un apreciat membru al Parlamentului britanic. După un debut fulminant al vieții, în parte datorat eforturilor sale, în parte averii şi poziției sociale a tatălui său, Henry Drummond alege în 1817 să renunțe la „frivolitățile lumii care i-au golit sufletul” şi, mișcat de mesajul lui Isus pentru tânărul bogat, îşi dedică viaţa misiunii creştine. Averea sa impresionantă şi poziţia socială deţinută l-au făcut un promotor eficient al mesajului întoarcerii lui Hristos şi al celor ce Îl propovăduiau în Europa. Fiind în Geneva, îl va căuta pe Joseph Wolff, fiul unui rabin evreu, student la Colegiul catolic de misiune şi propagandă şi îl va convinge să îl urmeze. De atunci, Drummond va susţine călătoriile misionare ale lui Wolff, ajutând astfel la răspândirea mesajului creștin în Asia. În 1826, va organiza Conferinţa Profetică de la Albury Park, unde îi va invita pe toţi cei interesaţi de cercetarea profetică. Au fost prezenţi 20 de pastori şi laici, iar după 6 zile de studiu intensiv despre a Doua Venire, au ajuns

la câteva concluzii comune: cele 1 260 de zile şi cele 1 290 de zile s-au împlinit, cele 1 335 de zile au început. În această perioadă trebuie să vină Domnul Isus Hristos, care să învieze morţii şi să aducă judecata. De aceea, creştinii trebuie să vegheze şi să aştepte fără teamă. Subiectul anului în care se va încheia profeția din Daniel 8:14 a fost lăsat pentru viitoarele ocazii, cei prezenţi acceptând fie anul 1843, fie 1847. În 1847 va redeveni membru al Parlamentului, susținând însă cu aceeași convingere propovăduirea mesajul revenirii Domnului Isus.

oseph Wolff (1795–1862) a fost cel mai cunoscut misionar itinerant al vremii sale. Cu toate că nu a scris nicio carte despre profeție, este totuși recunoscut ca cel mai fervent predicator al Prusiei din vremea lui. Biografii lui spun că putea conversa în 14 limbi, predicând printre iudei, perşi, hinduși, sirieni şi mulţi alţii. A vorbit cu acelaşi curaj în faţa regilor şi a reginelor, a preşedintelui SUA sau a oamenilor simpli cu care se întâlnea. S-a născut într-o familie de rabini evrei, dar la 17 ani este botezat în Biserica Catolică. Cu toate acestea, firea sa deschisă şi conştiinţa sa curată vor intra în conflict cu intoleranţa bisericii care îl adoptase. În 1819, Henry Drummond îi trimite o mică scrisoare cu un mesaj foarte exact: „Ieşi din Babilon.” Astfel, Wolff părăseşte Biserica Catolică şi se alătură lui Drummond în efortul de a converti pe evrei și nu numai la credința creștină. În 1821 va începe primul său turneu misionar, ca reprezentant al Societăţii Misionare din Londra, pentru promovarea misiunii printre evrei. Va călători în Palestina, Persia, Egipt, Mesopotamia, Crimeea şi Imperiul Otoman. 29

eperele credinței

Următoarele fragmente sunt preluate dintr-o cercetare istorică validată de Universitatea din București și documentează interesul evreilor moldoveni pentru întoarcerea lui Mesia la jumătatea secolului al XIX-lea.

eperele credinței

Va străbate apoi iar şi iar Europa şi Asia, împărţind Biblii şi broșuri printre rabinii evrei şi printre cei interesaţi de mesajul său. Moare în 1862, cu gândul la o altă călătorie misionară, pe care plănuia să o înceapă. Ajunși la Iași, călătorii sunt uimiți de numărul mare de evrei care se pregăteau pentru sărbătoarea Zilei Ispășirii. [...] Aici află că unii evrei din oraș „și-au exprimat convingerea că Mesia va veni în anul 1840.” (Andrew A. Bonar, Robert M'Cheyne, Narrative of a Mission of Inquiry to the Jews from the Church of Scotland in 1839, Philadelphia, Presbyterian Board of Publication, 1845, p. 409) Iată deci o primă referire la anul 1840, așteptat cu evenimente speciale și pe teritoriul românesc de comunitatea mozaică. Informația despre un sfârșit catastrofal al lumii în 1840 era destul de răspândită printre evreii din Moldova.

Putem spune deci că așteptarea unor evenimente catastrofale în jurul anilor 1840–1847 nu era doar o invenție a unor predicatori americani, ci informația o regăsim răspândită în Europa și chiar pe teritoriul Principatelor Române. Trebuie să mai adăugăm că, spre deosebire de continentul american, unde redeșteptarea religioasă legată de anii 1840–1847 i-a cuprins în special pe cei din bisericile evanghelice, efortul misionar european ce urmărea predicarea unor interpretări profetice similare i-a vizat în mod special pe evrei și nu a fost legat de o dată foarte precisă, așa că nu a condus la o dezamăgire de proporțiile celei suferite de credincioșii americani.

Adrian Neagu, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România și impactul ei asupra societății românești (1870–1932), teză de doctorat nepublicată, pp. 44,45.

La hanul lui Baruch Ben-Roze, unde s-au oprit chiar înainte de a trece în Polonia, misionarii sunt întrebați dacă pot da mai multe detalii despre o predicție ce se pare că ar fi fost făcută la Ierusalim și în care se spunea că în luna martie a anului viitor (deci tot 1840) urma ca un nor mare să acopere pământul și să genereze un nou potop, după care să reapară o lume nouă. Predicatorii vor rezolva dilema făcând trimitere la profețiile lui Daniel: „Am deschis Biblia ebraică la cartea lui Daniel, unde Mesia este prezentat ca venind pe norii cerului, și i-am arătat asta tatălui, care a citit și a spus că probabil aceasta este sursa acestei predicții.” (Idem, p. 423) Este important de observat că nu se face referire la posibilitatea unei date greșite, ci la un eveniment diferit. 31

eperele credinței

eroii Bibliei

Dan Robinson

Aaron, un

aron s-a născut în familia lui Levi, un trib hotărât să apere onoarea familiei și cauza lui Dumnezeu. El a fost purtătorul de cuvânt al lui Moise (Exodul 4:14), fratele său mai mic. Moise a primit instrucțiuni de la Dumnezeu să îl numească pe Aaron şi pe cei patru fii ai lui ca preoți (Leviticul 8). Bărbații din restul tribului erau subordonați acestora și aveau responsabilități în cadrul sanctuarului. Aaron se distingea de toți pentru că avea rangul de mare-preot. El avea privilegii speciale, purta veșminte mai bogat colorate și avea podoabe eperele credinței

unice: pieptar încrustat cu douăsprezece pietre prețioase și lănțișoare de aur, pietre ferecate în aur deasupra umerilor, haine urzite cu fir de aur etc. Aaron a fost primul mare-preot, iar fiii săi, primii preoţi obişnuiţi. Dumnezeu i-a învățat să distingă sacrul de comun, curatul de necurat, să învețe legile divine și să binecuvânteze oamenii. Dar păcatul bătea mereu la inima lui Aaron. Scriptura spune că sora lor, Miriam, și Aaron îl invidiau pe Moise pentru poziția de conducere pe care o deținea (Numeri 12).

mare-preot păcătos În timpul absenței prelungite a lui Moise pe muntele Sinai, Aaron a comis un mare păcat. Poporul îşi pierduse răbdarea şi încrederea. La cererea oamenilor, a construit un viţel de aur, la care s-au și închinat. Atunci, Dumnezeu a dorit să-i distrugă în întregime. Aaron și o parte din popor au scăpat de pedeapsă doar datorită mijlocirii lui Moise (Exodul 32). Chiar dacă bunătatea era o caracteristică vădită a lui Aaron, dorința lui de a se bucura de popularitate l-a făcut să comită mari păcate. El cedase adesea înaintea rugăminților lor și, făcând aceasta, Îl dezonorase pe Dumnezeu.

Aceeași lipsă de hotărâre, de a lua poziție pentru ceea ce era drept s-a manifestat și în familia lui și a avut ca efect moartea a doi fii ai săi printr-un foc mistuitor în sanctuar (Leviticul 10). Aceste relatări arată pur și simplu că, la vremea potrivită, Dumnezeu pedepsește preoții (Maleahi 2:7-9). În acest caz, ei au nevoie de mijlocire (Deuteronomul 9:20) și curățire de păcate. Orice om trebuie să recunoască autoritatea supremă a lui Isus Hristos, unicul Mijlocitor (1 Timotei 2:5), care iartă păcatele în virtutea calității Sale de Mare-Preot desăvârșit (Evrei 7:25-28). 33

eperele credinței

interviu

De vorbă cu... Javier Moliner Tello a fost pilot de elicopter în serviciul militar spaniol. A cunoscut Evanghelia prin intermediul unui soldat, apoi a studiat teologia, a devenit pastor și mai târziu lider al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Spania între anii 2004 și 2017.

Cum s-a născut ideea unui muzeu portabil al sanctuarului? În anul 2007, în orașul Sevilla (Spania), pastorului Jose Luis Borrego i-a venit ideea să facem o expoziție a Bibliei în Piața Primăriei acestui oraș, iar acest proiect m-a entuziasmat, având mii de vizitatori în cele 10 zile de expunere. Erau expuse obiceiurile din Israel din epoca Domnului Hristos: tipurile de mâncare, vestimentația, renumita Biblie numită eperele credinței

„Biblia Ursului”, care a fost publicată în Basilea, prima Biblie tradusă integral în spaniolă de călugărul Casiodoro de Reina, care a condus la studiul unor profeții ca aceea din Daniel 2 și macheta sanctuarului lui Moise. Ideea mi s-a părut sublimă, însă nu m-am așteptat ca, în urma succesului pe care l-a avut, să nu fie repetată și în alte orașe, așa că 5 ani mai târziu, când am fost ales la Departamentul Evanghelizare al Uniunii Adventiste Spa-

niole, mi-am propus să pregătesc o Expoziție a Bibliei cu ajutorul unor tâmplari profesioniști, pentru ca impactul asupra minții și inimii vizitatorilor să fie de durată. Și așa a fost. Cum a apărut modelul sanctuarului? M-am întâlnit cu un coleg pastor, care, de asemenea, era foarte entuziasmat să realizeze un model al sanctuarului, pastorul Sergio Martorell, și, mai multe zile, ne-am rugat ca Dumnezeu să ne arate exact ce putem face pentru acest proiect. Am ajuns la concluzia că trebuie să avem mai multe corturi, cu module diferite în fiecare, unde vizitatorii să poată vedea evenimentele cele mai importante, specifice și exacte ale Vechiului Testament. După cum știm, tot ceea ce s-a întâmplat în Vechiul Testament este un simbol a ceea ce Noul Testament urma să explice după aceea, și astfel putem face o legătură directă între Vechiul și Noul Testament. În Spania, este ceva obișnuit ca Vechiul Testament să fie înlăturat, să nu se studieze. Se pune accentul pe Noul Testament, așa că modelul a fost modular, cu referințe la diferite evenimente din Vechiul Testament.

Unde era amplasată expoziția? Expoziția biblică a atras atenția publicului, a credincioșilor și a mediilor de comunicare și a fost utilizată cu succes în diferite orașe din Spania. Ea s-a proiectat pentru a fi amplasată în parcuri, în locurile în care oamenii ies la plimbare și în piețele centrale din orașe și sate. De asemenea, se poate prezenta și în centre comerciale, centre culturale, penitenciare etc. Atât societatea, cât și municipalitățile sunt din ce în ce mai interesate de expoziții în plină stradă, dacă le prezentăm materiale de interes, prin care oamenii sunt îmbogățiți din punct de vedere cultural. Ce conține această expoziție? Obiectivul este ca lumea biblică și învățăturile ei să fie cunoscute de publicul larg. Primul cort are 50 de Biblii diferite, în limbi diferite. Al doilea cort conține sanctuarul lui Moise, îmbrăcămintea marelui-preot, chivotul legământului, o machetă a corabiei lui Noe (scara 1:125) și o machetă cu o secțiune din corabie (1:125).

eperele credinței

Al treilea cort are Templul lui Irod, Domul Stâncii, profeția din Daniel 9 (cele 70 de săptămâni), sulul lui Isaia, statuia lui Nebucadnețar. În al patrulea cort sunt așezate circa 20 de scaune și, la fiecare 30 de minute, se proiectează un film despre descoperirile arheologice legate de Biblie, precum și personaje și eroi din lumea Bibliei. De asemenea, acest cort poate oferi lecții de gătit mâncare specifică Israelului, degustări și seminare despre profeție, ateliere în care copiii sunt implicați să coloreze, să picteze sau să se joace, toate acestea relaționate cu viața din Israel și din lumea Bibliei. În câte locuri se poate întâlni expoziția biblică? Expoziția biblică nu este fixă într-un oraș, ci este itinerantă; aceasta înseamnă că merge în orașele în care este dorită. Cele două expoziții biblice pe care le avem sunt pregătite pentru a fi ambalate și încărcate într-o furgonetă de 15 m3, iar șoferul și o persoană care să-l ajute o pot transporta către biserica ce o solicită. Am stabilit cu pastorul să aibă pregătiți 10 bărbați pentru a ajuta la montarea și demontarea expoziției, care va fi prezentă în oraș pe perioada stabilită dinainte. De asemenea, doi bărbați trebuie să rămână noaptea să păzească, deoarece sunt lucruri de valoare. eperele credinței

Care a fost reacția publicului? Având în vedere faptul că expoziția biblică este atât de variată, cu diverse module, au fost reacții de toate tipurile. În primul rând, elementele din primul cort, acele Biblii în diferite limbi, i-au făcut pe oameni foarte curioși, mai ales că erau și mulți străini care vizitau cortul. Când vin persoane din biserici protestante, care sunt însoțite de obicei de pastorul lor, rămân foarte impresionate când le explicăm semnificația sanctuarului lui Moise. Este locul în care petrec cel mai mult timp, ascultând explicația oferită de domnul care a pregătit modulul respectiv, din care se înțelege clar planul de salvare pregătit de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt pentru poporul Israel, prin intermediul elementelor din sanctuarul lui Moise. Când vin elevii din școli, care au programat o vizită prin intermediul responsabililor expoziției biblice, rămân fascinați când li se prezintă modulul corabiei lui Noe; avem corabia întreagă în miniatură și secțiune din corabie, unde se pot vedea compartimentele în care erau distribuite animalele, care au trăit în corabie 1 an și 10 zile. Trebuie să fim foarte atenți, deoarece copiii au tendința să ia câte o figurină reprezentând un animal și să plece cu ea. Când ne vizitează evrei, le spunem despre Templul lui Irod și despre cărțile lui Daniel și Isaia, deoarece ei înțeleg limba ebraică, iar

noi le prezentăm aceste două cărți în ebraică, punând accent pe profeția din Isaia 53, unde este descoperit robul suferind, Isus, Mesia. De asemenea, le explicăm vizitatorilor problema culturală și religioasă dintre palestinieni și evrei, ținând cont de faptul că, în Ierusalim, Domul Stâncii este construit în același loc în care era Templul lui Irod, iar evreii, ca să construiască al treilea templu, sunt nevoiți să demoleze moscheea, care se află în același loc în care acum 2 000 de ani se afla Templul lui Irod. Vizitatorilor creștini le atrage foarte mult atenția statuia din visul lui Nebucadnețar și modul în care profetul Daniel a reușit să-i descopere visul, prezentându-i o succesiune de națiuni. Îi impresionează mult ce le prezentăm la finalul turului, a cincea împărăție, care vine cu Domnul Isus, ca să pună capăt tuturor națiunilor din această lume și să termine cu marea luptă care a început în cer între Satana și Domnul Isus, restabilind pacea și armonia pentru veșnicie. Aceștia rămân cu o impresie bună, auzind că aceasta este speranța pe care o avem în inimile noastre și pe care le-o oferim și lor, și familiilor lor. Ce lecții de viață oferă curtea și spațiile sanctuarului? Sanctuarul din ceruri este centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. Îi cuprinde pe toți oamenii care trăiesc pe pământ. Ne descoperă planul de răscumpărare, ne conduce

până la sfârșitul timpului și anunță triumful final al luptei dintre dreptate și păcat. Mulți credincioși cred că în curte (prin moartea lui Hristos pe cruce) s-a desfășurat totul și că acolo s-a terminat tot planul de salvare și că totul a fost împlinit, dar întrebarea care apare în continuare este: De ce nu s-a terminat totul acum 2 000 de ani și încă mai așteptăm atât de mult timp aici pe pământ să vină Isus? De ce nu vine mai repede? Ce face în cer? Răspunsurile la toate aceste întrebări apar când vizitatorii intră în Locul Preasfânt și înțeleg ce face Isus ca Mare-Preot (tipologia zilei Yom Kippur). Încă avem o lucrare pe care trebuie să o analizăm, să o studiem și la care să medităm. Pentru aceasta a ales Dumnezeu un popor, ca să facă cunoscut acest mare adevăr actual pentru timpul nostru. Pentru aceasta am fost aleși noi, adventiștii, pentru a transmite acest mesaj important și vital în timpurile noastre. Câți vizitatori aveți anual? Am vizitat în jur de 45 de orașe, la o medie de 1 000-1 200 de vizitatori, aceasta însumând în jur de 50 000 de persoane care au vizitat expoziția. Estimăm că, pe an, au fost în jur de 17 000 de persoane care au făcut turul expoziției biblice în orașele prin care am trecut. Traducerea și adaptarea interviului: pastor Plăcintă-Petre Gabriel

eperele credinței

Preot

Marele-preot Aaron, cu toiagul înflorit

Levit

aștele a fost instituit în memoria eliberării poporului Israel din robia egipteană. Un mielul era înjunghiat, sângele lui era stropit pe tocurile ușii cu scop substitutiv, iar carnea era friptă și mâncată (Exodul 12:1-7). Ioan Botezătorul arată spre Isus, „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1:36), care a murit chiar în timpul celebrării sărbătorii Paștelui (Ioan 19:14). Apostolul Pavel declară că această sărbătoare și-a găsit împlinirea (1 Corinteni 5:8).

zimile erau o sărbătoare de primăvară, când orice urmă de aluat (drojdie) trebuia îndepărtată, iar poporul mânca opt zile pâine nedospită (Exodul 12:17-20,34). Sărbătoarea arăta înapoi spre timpul când părinții lor părăsiseră Egiptul în grabă, cu plămădeala (coca) în postăvi, înainte de a se dospi. Îndemnul Noului Testament este: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat, căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului” (1 Corinteni 5:7,8). Sâmbăta în care Domnul era în mormânt, după răstignire, a fost o sărbătoare a Azimilor.

nopul de legănat. Îndată ce israeliții au intrat în Canaan, ei trebuiau să aducă pri-

Gabriel Hațegan

ceremonii

Sărbătorile biblice

mele roade de la secerișul orzului (Leviticul 23:10-14), în timpul celei de-a doua zi a Sărbătorii Azimilor. Din holdă se lua un snop de spice, se prezenta înaintea Domnului, ca o expresie de recunoștință, și apoi noua recoltă putea fi adunată. Semnificația este învierea Domnului Isus Hristos în dimineața zilei de duminică și a cetei de sfinți care a înviat odată cu El și a intrat în Ierusalim (Matei 27:53). „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:20).

incizecimea – la cincizeci de zile după serbarea primelor roade (Leviticul 23:1521). Poporul se bucura înaintea Domnului și Îi mulțumea pentru belșugul de cereale și alte roade. Cincizecimea era un memorial al parteneriatului dintre popor și Dumnezeu, realizat la Muntele Sinai, prin darea Legii (Exodul 19:2-5). Cu ocazia acestei sărbători, s-a născut biserica creștină, noul popor al lui Dumnezeu, prin coborârea Duhului Sfânt (Faptele 2:14, vezi și Efeseni 4:8 – „S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor”). 39

eperele credinței

râmbițele aveau rolul de a pregăti poporul pentru Ziua Ispășirii. Sărbătoarea atrăgea atenția spre Dumnezeul-Creator, Împărat și Judecător (Leviticul 23:24,25). Apocalipsa arată că Dumnezeu va avertiza lumea despre judecățile Sale. Cei Trei Îngeri din Apocalipsa 14 cheamă pe oameni să dea slavă Dumnezeului-Creator, pentru că a sosit ceasul judecății.

iua Ispășirii era toamna, cea mai solemnă zi, o zi de post general (Leviticul 23:2). Atunci, marele-preot îndeplinea slujba anuală în favoarea credincioșilor poporului. Sanctuarul era curățat de toate păcatele și necurățiile poporului lui Dumnezeu (Leviticul 16:16,21,30). Prefigurează lucrarea de Mare-Preot a Domnului, începută în secolul al XIX-lea (vezi articolul de la p. 26), cu judecata casei lui Dumnezeu (1 Petru 4:17).

ărbătoarea Corturilor era cea mai fericită, ultima din an. Poporul se închina pentru purtarea de grijă și belșugul roadelor, își făcea corturi din ramuri și rememora călătoria prin pustiu (Leviticul 23:39). Semnifică momentul fericit din viitor când mântuiții se vor bucura pe noul pământ de prezența lui Dumnezeu și de îndepărtarea păcatului. ,,Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui” (Apocalipsa 21:3). eperele credinței

În concluzie, observăm că sărbătorile de primăvară (primele patru) erau legate de viața lui Hristos pe pământ, iar cele de toamnă (ultimele trei) se referă la cea de-a Doua Sa Venire în glorie. Toate sunt tipologice și ilustrează împlinirea lucrării de mântuire a Domnului Hristos.

ADRA ESTE AICI, la un SMS distanță. Fii alături de oamenii în nevoie și donează 2 € prin SMS! Trimite la numărul 8845 textul “ADRA”. Ne pasă de bunăstarea semenilor noștri! RO37 RNCB 0074 0292 1540 0067- LEI RO46 RNCB 0074 0292 1540 0002 – USD RO78 RNCB 0074 0292 1540 0008 – EUR Tel: +4021-25 25 117 Fax: +4021-25 28 690 E-mail: office@adra.ro