Anti-ceasul de perete - partea a II a

Ceasul de perete – partea a II a

M-am întâlnit cu NeutrinAurora, venea din viitor.

Cădea după o grea lovitură emoţională, învârtindu-se tot spre stânga.

(O rotaţie - 510 ani).

Venea o lumină din viitor semăna cu o stea căzătoare, ca un meteor rece înspre Terra.

Căuta o rădacină, un punct stabil, tindea spre mine; nici Soarele nu o mai putea încălzi.

Dar eu …… pentru a evita coliziunea aici pe Terra, m-am învârtit o dată spre dreapta, o am cu mine pe AntiAurora, întâlnirea ne anihila pe amandouă.

Astfel am îmbătrânit ….. cu o rotaţie.

Ne-am luat amândouă şi am sărit pe Venus.

Acolo ...... mi-a părut rău ca nu m-am întâlnit, cu lumina mea din viitor, ce cădea spre a deveni umbră.

(Dacă nu ne vom mai vedea niciodată!)

Am lăsat-o pe AntiAurora

şi-am plecat în spaţiu la întâlnirea cu Neutrin.

Stateam faţă în faţă rotindu-ne una în jurul celeilalte, prezent şi viitor, ca două constelaţii spiralate.

Am văzut –o!

Era albă, îngheţată cu ochii trişti şi grei, energia ei scăzuse, nu era în punctul lipsit de egoism, ci mult mai jos.

Cădea în ea însăşi, se strângea într-un punct mic, tot mai mic, atomic şi foarte rece, din ce în ce mai rece.

Nu mai era sămânţă într-un măr aici, şi nici ….. acolo, dincolo.

Frigul alb mă trăgea cu putere spre el.

Cu ultimele puteri, m-am rotit-îmbătrânit spre Terra, astfel AntiAurora a devenit mai tânără -mai puternică.

Am luat un măr.

M-am întors-rotit spre Venus.

Pentru a lua o roză, (Pe Venus nu găseşti decât roze).

AntiAurora şi-a accelerat rotaţia o dată şi de încă 22 de ori, câte petale de roze erau necesare pentru a scoate floarea din spaţiul gravitaţional.

Mărul şi roza - roz in obraji, au ajuns la Neutrin - adorata lumină, prin punctul negravitaţional dintre noi.

Cu puterea astfel înzestrată a rozei Neutirn a întinerit cu 23 de rotaţii ajungând antigravitaţional, cuminte sămânţă în mărul dăruit.

Iată cum am evitat explozia pe Terra, şi am întinerit acolo în viitor.

Neutrin s-a întors pe calea sa, nu s-a mai stins, viitorul de aici a ajuns prezentul acolo - în Nevăzut, în Universul din care a căzut Neutrin.

Sigur pe Neutrin-planeta a ajuns o Neutrin-roza cu petale - roz în obraji.

M-am antirotit spre Venus să duc AntiAurorei bucuria, dar ea …ea, nu era,

am căutat-o prin toate rozele, dar nu am mai gasit-o.

Probabil s-a ridicat spre AntiNevăzut-ul ei când eu am căzut spre Terra.

Rămăsese doar o urmă-umbră sub formă de măr.

De tristeţe adâncă în jurul meu timpul a încremenit.

Atât de frumos, totuşi ca într-o natură statică, (umbra plană a evenimentului Trecut), cu trei mere roşii, (un măr dintr-un trecut - antiviitor, unul din prezent - aici, acum, celălalt dintr-un viitor - antitrecut)!

Pe Terra, în acest punct, undeva într-un oraş mic, la un oficiu poştal, unde există un ceas de perete, la care acele se învărt invers, timpul a ramas încremenit ca peretele îngheţat, alb şi rece -, dar cineva cu un gest….nevăzut, a aşezat sub ceas …. o roză…..într-o vază de cristal de Bohemia, prin care se reflectă, lumina caldă a tinereţii proiectată în viitor!

Să mai spuneţi …. că gesturile necunoscute, neprecepute, neinţelese acum, aici ……

– umbre din viitor, nu au rostul lor şi lumina Universului!

Din umbra cristalului în jocul de petale spre stanga şi spre dreapta, se întrezăreşte că pe Neutrin-planeta există roza care o va salva pe Antiaurora – cândva într-un antitrecut-viitor.

Punctul de întâlnire a petalelor străluceşte totuşi rece, unic, încremenit şi lipsit de timp.

Cât avem roze … avem flori de măr şi mai ales avem…… speranţă!

Stejarul de pe culmea dealului (Marelui singuratic)

Cand eram copil iţi admiram coroana argintie, şi ochiii făcuţi din ghinde cu crenguţe, primavara verzi şi toamna arămii - cu reflexe aurii.

Adormeam deseori cuibarită de două rădăcini puternice ce ieşeau pe după stânci.

Cele mai frumoase vise erau langă tine.

Prietenul meu puternic, când mi-a fost greu - gândul meu era la tine, singuratic, cum stai, în bătaia viscolului, pe culmea dealului, fără nici un vecin, fără nici o protecţie, doar cu puterea de a deschide ochiii, în fiecare an, cu milioane de ghinduţe.

Acum, mă gândesc deseori la stejarul meu!

Mi-e dor să mai dorm în braţele sale, să-mi liniştesc sufletul reflectându-i statornicia.

Să pun corona încrederii sale pe fruntea viselor mele.

Tu mi-ai dat mereu din puterea ta, prin minunaţii tăi ochii aduci viitorul în prezent.

Viitorul de atunci….este prezent acum, Tu eşti tot mai arămiu şi stai tot pe culme,

doar ghindele tale sunt verzi în primavară, Au rămas - amintire - îmbălsămare de inocent, crud şi sălbatic început, ce-mi colorează copilaria.

Când privesc în trecut mai întai apare o atmosferă verde coroana ta, apoi…. cu ….foşnet de primavară pătrund înăuntru, iar acolo simt cum verdele ce vrea să devină auriu, cântă melodia nemuririi, în care strigătul vieţii, al încrederii şi speranţei urcă spre cer sau coboară în adânc, prin note grave să străpungă iarna şi să oprească viscolul sufletului.

Soarele cu fiecare rază aduce auriul în prezent acoperind verdele trecut.

Iubirea ta este apa proaspată ce... se rostogoleşte an de an peste pământ şi diamante fără timp.

Mereu mă voi întoarce la tine.

Acolo, în Moldova, undeva pe culmea unui deal, a trait, o dată ca niciodată, un falnic stejar - Marele singuratic!

Când voi fi aer,

am să-ţi alint frunzele cu vânt blând de mulţumire, şi mă voi juca vârtej printre ramuri, cu drag şi dor.

Când voi fi spirit sper să-ţi înconjur coroana cu aura sufletului meu împotriva nemilosului viscol.

Când voi fi apă am să îndraznesc să urc până la rădăcinile tale cu cristale minerale de trecut şi viitor, iar diamantele fără timp, ca stânca le vor înconjura.

Cănd voi fi foc n-am să cobor decât cu raza de soare limpezindu-mă în ochii tăi aurii de ghinde ca aluna.

Peste vreo 100 de ani voi veni 5D să te caut din nou, să fi tot aici, vreau să te regăsesc!

Să-mi povesteşti căte milioane de stejari ai adus pe pământ şi câte milioane de fetiţe i-au iubit!

Că aşa a fost ….! O dată ca niciodată!

Că de n-ar fi….! Nu s-ar povesti!