29
poezie de Suzănica Tănase este cuvântul care te eliberează de strânsoare, deși rămâi agățat ca o pictură abstractă de nimicul de pe peretele alb, nu mai știi drumul spre casă corpul pe care îl cunoșteai devine peste noapte de nerecunoscut se așterne întunericul peste toți chiar și ura doar în casa Domnului nu ai voie în altar ca femeie sunt aici fiindcă am fost dată afară din viața mea și nu mai pot reveni, minciuna nu funcționează ca înainte, ca un ecran de telefon spart ce nu-ți mai recunoaște fața rămasă aceeași văd doar adevărul Divorț umilirea nu trece nici atunci când îmi astup urechile cu palmele transpirate de cuvinte stoarse și nespuse i-aș șopti cu ultimele puteri că nu ești aici să vrei, să ceri, să iei La urma urmei faci și tu ce face toată lumea în totalitatea ei Umilind și umilitor ieși din altarul Domnului cu fața spre pământ de parcă te-a plesnit cu urzici Ce ghinion să divorțez chiar eu. Și când te gândești că toți oamenii ăștia au fost cândva copii iar în naivitatea lor credeau că nimeni nu stă certat mai mult de o oră încrederea oarbă, oarbă că părinții sunt monștrii lumii și nu vor face rău chiar când se mai întâmplă tot tu ești vinovatul își cere iertare și totul se spală cu apă de ploaie rufele se albesc în vânt glodul dispare Și când te gândești că toți oamenii ăștia s-au iubit odată, iar acum se apropie unul de altul Precum animalele vii de animalele moarte fără să se observe cum mușcă fiecare din fiecare cu gura strâmbă de cuvinte amare amintirile reci refac traiectoria vieții de parcă în sângele nostru există o bacterie hămesită de ghinioane ca o moștenire blestemată ai vrea să o tai cu lama precum venele, dar apuci doar să te zgârii cu unghiile în timp ce îți aștepți rândul în sală Și când te gândești că sunt atâtea feluri prin care viața ta putea să ocolească locul ăsta îmi dă fiori și de la fereastra autobuzului visez la un fel de acupunctură care să strivească exact nervul memoriei și să șteargă tot ce spun e atât de calculat că îmbătrânesc cu fiecare cuvânt care mușcă pe celălalt Și când te gândești că va veni o vreme când toate chipurile prezente vor fi împăcate, iar grimasele ascunse sub pământ unde numai viermii înfometați și carnea care ne făcea cândva frumoși în pozele rămase prin albume aruncate la gunoi, iar sufletul, sufletul adunat într-o mână de copil o să zboare precum puful de păpădie durerea inutilă când o să realizăm oare că otrava e în noi Și când te gândești că unele semințe paralitice au prins secretul cu o rădăcină, Iar tu te desprinzi de toate cu atâta ușurință și ironie de parcă sunt un dans de sfârșit de an La o cotitură de stradă * Mirosul de la dispensar are aceeași putere și la curtea de judecată. Serul siringii sfârâie în vene la fel și după treizeci de ani. Nimic nu se schimbă cu adevărat. Pereții ustură indiferent de clădire. Și ce dacă sunt două țări despărțite de un ocean. Eu încă mai dorm cu pumnii strânși. Am degetele amorțite dimineața. Nici cafeaua fierbinte din termos nu poate să-mi întindă pielea. Caut cu disperare diferențele precum supraviețuitorul bucata de scândură în apă. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021
