LECTURĂ
Steaua fără nume de Mihail Sebastian Actul II Acasă, la profesor, în aceeași seară. Interior de celibatar, în provincie. Totul e curat, dar sără‑ căcios, desperecheat. Masă, scaune, un divan. Un raft cu cărți. De altfel, cărți sunt cam peste tot. Pe masă, pe scaune, pe jos. O ușă de intrare în dreapta, planul I. O alta ușă în stânga, planul II. Duce spre o altă încăpere (bucătărie, oficiu, debara). În peretele din fund, fereastră dublă, dând spre o mică grădiniță înspre stradă. La ridicarea cortinei scena e goală. Întuneric. Prin fereastră se vede un cer senin de vară, înstelat. În depărtare silueta albastră închis a munților.
PR O FE SO RUL : De ani de zile o caut, o aștept, o visez. Unde n-am scris? Pe cine n-am întrebat? Librari, anticari. De ani de zile strâng bani, pun deoparte, dau lecții, fac economii. [...] (Cu elan): Dar acum o am, o am. O am. Acum pot să verific, pot să știu. N ECU N OSCU TA : Ce să știi? PR O FE SO RUL (Tace o secundă ezitând). N ECU N OSCU TA : Nu vrei să-mi spui? PR O FE SO RUL : Ba da. D-tale îți spun. Dar n-ai să spui nimănui? N ECU N OSCU TA : Nimănui. [...]. PR O FE SO RUL (se uită spre ușă, spre fereastră, la stânga, la dreapta, pe urmă cu un fel de teamă, se înclină spre ea și spune în șoaptă): Eu am găsit o stea. N ECU N OSCU TA (după ce l-a privit o secundă drept în ochi): Unde? PR O FE SO RUL (simplu): În cer. N ECU N OSCU TA (copilărește): Nu te cred. PR O FE SO RUL : Nu mă crezi? (Ridicând o hârtie de pe biroul lui): Uite-o. N ECU N OSCU TA : Spuneai că e în cer. PR O FE SO RUL : Ăsta-i cerul. [...] N ECU N OSCU TA : Nu spui că ai găsit-o? PR O FE SO RUL : Am găsit-o, dar am găsit-o aici... pe hârtie. N ECU N OSCU TA : Pe hârtie? Cum pe hârtie? PR O FE SO RUL : Sigur. Am calculat-o. N ECU N OSCU TA : Nu înțeleg. PR O FE SO RUL : Ce nu înțelegi?
SCENA III
Ascultă... Dă-mi cartea. Vreau s-o văd. (Profesorul tace): Nu se poate? Nu vrei? (Profesorul tace): Nici mie? Nu mă cunoști, nu te cunosc [...] PR O FE SO RUL (o privește un lung moment, în tăcere. Pe urmă, fără grabă, merge spre raftul cu cărți, ia de acolo volumul misterios, se întoarce spre necunoscută, care rămânând pe loc, l-a urmărit tot timpul cu privirea și-i dă cartea, cu un gest simplu). N ECU N OSCU TA (ia cartea, se duce la masă, ia loc pe scaun, deschide cartea, apropie lampa și rămâne câteva clipe aplecată asupra ei, atentă, absorbită. Pe urmă ridicând capul): Nu pricep nimic. PR O FE SO RUL : Ți-am spus. E o carte veche. De matematici, de astronomie. N ECU N OSCU TA : Cât de veche? PR O FE SO RUL : Vreo sută cincizeci de ani. N ECU N OSCU TA (minunându-se): Țț! Țț! o sută cincizeci? PR O FE SO RUL : Mai mult chiar. (Vine și el lângă masă, întoarce coperta și arată cu degetul.) Upsala, Goteburg, 1763. N ECU N OSCU TA : De asta e așa scumpă? PR O FE SO RUL (pasionat): Nu e scumpă. E ief‑ tină. Un noroc că am găsit-o. N ECU N OSCU TA : Un noroc? N ECU N OSCU TA :
79
