Inmemoriam nr. 87

In Memoriam Revistă de opinie şi renaştere moral spirituală • Iunie 2018 • Nr. 87 F o n d a t ă , în 1996, l a S u c e a v a • R o m â n i a

Marea Frescă a Ateneului Român celebrare iconică a istoriei neamului românesc Cuvânt rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul evenimentului cultural „Regal pentru Centenar”, organizat de Patriarhia Română, Primăria Municipiului Bucureşti şi Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, la Ateneul Român: Aniversarea este sărbătorirea unui număr de ani de la data în care s­a produs un eveniment, iar comemorarea este acţiunea menită să evoce amintirea unei persoane sau a unor persoane care au trecut în eternitate. Pentru a cultiva memoria colectivă a unui popor, se zidesc monumente şi se imprimă în materie chipul personalităţilor care au contribuit la apărarea, eliberarea şi unificarea unui popor într­o singură ţară. În contextul Centenarului Marii Uniri, în anul 2018 se împlinesc 80 de ani de la inaugurarea Marii Fresce a Ateneului Român (26 mai 1938), care aduce în atenţie, într­o formă vizuală, întreaga istorie a poporului român. În secolul al XIX­ lea se picta în ulei. Sub influenţa artelor occidentale, şi autorii români ai lucrărilor monumentale căutau noi forme de exprimare artistică, manifestându­se tendinţa de a imita realismul teluric specific picturilor occidentale. De aceea, în anul 1889, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a subliniat necesitatea revenirii la arta de tradiţie bizantină în pictarea bisericilor, ca reacţie la occidentalizarea excesivă a picturii bisericeşti la români.

Marea Frescă a Ateneului Român a fost realizată în perioada 11 septembrie 1933 – 22 aprilie 1937. De ce a fost aleasă tehnica frescă pentru cea mai mare compoziţie cu tematică istorică din România şi nu tehnica în ulei, care era încă o practică obişnuită a acelei perioade istorice de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX? Răspunsul îl aflăm din biografia pictorului Costin Petrescu.

S­a născut în Piteşti, la 10 mai 1872, într-o familie de pictori bisericeşti. Tatăl lui se numea Ilie Petrescu şi era fiul lui Petre Gheţulescu Zugravul. Tatăl lui Costin Petrescu a zugrăvit numeroase biserici în frescă în zona Vâlcei, în Argeş şi în Muscel.

După studii la Paris şi Viena, în anul 1920, Costin Petrescu a fost chemat la Lyon, în Franţa, unde a predat un curs de pictură în frescă. Experienţa sa de profesor şi de maestru familiarizat cu fresca a fost încununată prin publicarea unui

valoros tratat: L’art de la fresque, (Arta frescei), apărut în 1931 la Editura Lefranc din Paris. Prefaţa a fost semnată de Paul Léon, fost ministru şi Director General al Artelor din Franţa. În acest tratat, Costin Petrescu face cunoscută Occidentului tehnica vechilor maeştri ai ansamblurilor murale din România, în special tehnica pictării bisericilor ortodoxe.

Valoarea spirituală şi artistică a acestei tehnici ne trimite, şi astăzi, cu gândul la pictura mănăstirilor: Voroneţ, Probota, Arbore, Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Pătrăuţi, Bălineşti şi nu numai, unele dintre ele înscrise astăzi în patrimoniul mondial UNESCO, într­o categorie aparte pentru pictura lor exterioară în frescă.

Dintre ansamblurile murale din Bucovina, Costin Petrescu a ales să reprezinte în Fresca Ateneului Mănăstirea Moldoviţa, ctitorită în anul 1532 de domnitorul Petru Rareş pentru a înlocui vechea ctitorie a străbunicului său, domnitorul Alexandru cel Bun, portretizat şi el în fresca Ateneului, în faţa pridvorului deschis al Mănăstirii Moldoviţa. În cazul Moldoviţei, vorbim, astfel, de o pictură care rezistă de 486 de ani.

Alte edificii ecleziastice, simboluri ale Ortodoxiei în istoria poporului român, reprezentate în fresca Ateneului sunt: Mănăstirile Cozia şi Curtea de Argeş, Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi şi pridvorul Mănăstirii Hurezi, Biserica din Ţebea, Dealul Mitropoliei şi Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Aşadar, a fost ales acest tip de tehnică pentru marea pictură a Ateneului Român, deoarece pictorul bisericesc Costin Petrescu ştia că tehnica pictării în frescă a sfintelor icoane este cea mai potrivită pentru a zugrăvi chipuri de persoane şi evenimente din istoria neamului românesc, care se bucură de o cinstire deosebită în memoria colectivă a românilor.

Prin tehnica frescă, după cuvântul italian fresco – proaspăt, se realizează o pictură pe tencuiala umedă, proaspăt aşezată pe perete, care permite imprimarea mai profundă a culorilor în zidul pictat şi oferă picturii o durabilitate mare în timp.

După Marea Unire de la 1918, în România au fost construite numeroase lăcaşuri de cult care au oferit şansa multor pictori bisericeşti de a găsi soluţii iconografice de revigorare a tradiţiei bizantine.

(continuare în pagina 2)

Pagina 2

Marea Frescă a Ateneului Român celebrare iconică a istoriei neamului românesc Costin Petrescu, autorul frescei Ateneului Român, a pictat mai multe lăcaşuri de cult precum: Biserica Sfântul Silvestru, Biserica Sfântul Dumitru – Colentina, Biserica Mihai Vodă din Bucureşti sau Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului şi altele. În penultima scenă a Marii Fresce a Ateneului se poate observa Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, realizată după planurile arhitectului Victor Gh. Ştefănescu şi finalizată în anul 1922, pentru momentul încoronării Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922. Această catedrală a fost construită în stil neoromânesc, cu elemente de tradiţie bizantină, iar pictura a fost realizată de acelaşi Costin Petrescu, în tehnica frescă.

Ultima lucrare a sa a fost pictura de la Reşedinţa Patriarhală, din holul alăturat Paraclisului Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pictură începută în anul 1951, la iniţiativa Patriarhului Justinian Marina. Costin Petrescu a trecut la cele veşnice în anul 1954, în timpul lucrărilor la fresca de la Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, pictura fiind continuată de ucenicul său, Vasile Rudeanu şi de fiul său, Radu Costin Petrescu. În timp ce artistul Costin Petrescu lucra la Marea Frescă a Ateneului Român, un alt contemporan de­al său, Dimitrie Belizarie, a susţinut reînvierea acestei tehnici, pictând, în

perioada 1932­1935, Catedrala Patriarhală cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

Totuşi, trebuie menţionată aici şi istoria zbuciumată a frescei monumentale a Ateneului Român, deoarece, în timpul regimului comunist, unii au propus distrugerea acesteia, dar, în cele din urmă, pictura a fost acoperită cu o cortină de culoare roşie, pentru a nu fi văzută.

După căderea regimului comunist, pictura bisericească de azi, prin tehnica frescă, exprimă reîntoarcerea la arta de tradiţie bizantină, deoarece pictura bizantină este cea mai compatibilă cu Liturghia ortodoxă bizantină şi cu imnografia ortodoxă bizantină, desigur, interpretată în nota sensibilităţii româneşti de mai multe secole.

Ateneul Român a fost construit, exact cu 130 de ani în urmă, în 1888, pe vatra unei biserici care a aparţinut Episcopiei Râmnicului, iar fresca pictorului Costin Petrescu, din sala circulară situată sub cupola Ateneului Român, a fost realizată, ca o familiaritate românească între cult şi cultură. Fresca aceasta prezintă istoria poporului român ca pe o taină a Crucii şi a Învierii sale, a suferinţei şi a biruinţei sale, dar mai ales ca pe o Liturghie a unităţii şi a demnităţii poporului român. † DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Războiul cel mare (1916-1919) Nu plânge, maică Românie!

"Nu plânge, Maică Românie, Că am să mor neîmpărtăşit!

Un glonţ pornit spre pieptul tău, Cu pieptul meu eu l-am oprit...

Nu plânge, maică Românie!

E rândul nostru să luptam Şi din pământul ce ne arde Nici o fărâmă să nu dam!

Nu plânge, maică Românie!

IN MEMORIAM

Pentru dreptate noi pierim; Copiii noştri, peste veacuri, Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, maică Românie!

Adună tot ce-i bun sub soare; Ne cheamă şi pe noi la praznic, Când România va fi Mare! " Versuri găsite în raniţa unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbura.

Nr. 87 – Iunie 2018

Pagina 3

NON SCHOLAE SED VITAE DISCIMUS.

Nu pentru şcoală (notă, diplomă) învăţăm, ci pentru viaţă.

Sfaturi la final de an şcolar Învăţăm, din experienţa şi cunoştinţele altora, legi şi principii de viaţă valabile universal. Învăţătura de carte cere un efort, ea este o muncă nu cu braţele, ci cu mintea călăuzită de principii morale, valabile în toate timpurile, necesare pentru toţi oamenii care doresc să aibă demnitate şi să fie cinstiţi de toţi cei din jur.

Principiile moral-creştine dau puterea necesară voinţei în realizarea a tot ce înseamnă bine, adevăr, frumos de ordin moral; sunt principii de viaţă formulate de oameni ca urmare a culturii lor şi sunt principii de viaţă formulate, date de Dumnezeu, Care este izvorul înţelepciunii minţii omului.

De aceea în şcoală, la începerea orelor de curs, până la venirea la conducerea ţării a regimului comunist-ateu se rostea rugăciunea, la fel şi la sfârşitul orelor de curs aceasta ţinând seama de cuvintele Mântuitorului: „Fără Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Pentru şcolarii moldoveni, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul a alcătuit un manual şcolar, numit Bucvariu, pentru că începea cu învăţarea scrierii literelor alfabetului.

Apoi, acesta, continuă cu învăţături şi rugăciuni necesare şcolarului pentru formarea lui sufletească, dobândirea de cunoştinţe, luminarea minţii şi dobândirea unui frumos comportament în societate.

Cartea este un depozit de cunoştinţe universale. Cartea şcolarului este un dascăl care este prezent şi ne învaţă şi atunci când nu ne aflăm în şcoală, ci în casa părintească, ea este prezentă în faţa ochilor noştri şi o citim şi o recitim pentru a ne rămâne în minte şi în inimă învăţăturile ei.

Cartea este scrisă, alcătuită de o persoană şi citindu-o mintea şi inima noastră simte, în chip tainic, prezenţa celui care a alcătuit-o, ceea ce nu se întâmplă cu cele pe care le citim cu ajutorul calculatorului, cuvintele, cunoştinţele care ni se oferă prin intermediul internetului fiind asemenea fructelor culese dintr-un pom fără frunze, care îşi au rostul şi frumuseţea lor.

Orice creştere, dezvoltarea spre maturizare atât în lumea faunei, cât şi a florei are nevoie de un mediu corespunzător şi o persoană care să îndrume creşterea; pentru tânărul om, la vârsta de copil, mediul este şcoala, îndrumătorul este învăţătorul. Creşterea, dezvoltarea este un proces care se desfăşoară treptat, este o lege a firii omeneşti ca şi a naturii; timpul este mai îndelungat sau mai scurt. Procesul de dezvoltare al plantelor, al animalelor, al oamenilor are loc într-un cadru de ambianţă, de comuniune; comuniunea dă frumuseţe şi sprijin în formarea şi trăirea vieţii; în şcoală elevii se ajută între ei, se apropie sufleteşte, se bucură împreună, căci singurătatea, individualismul macină sufletul omului. În şcoală învăţăm pentru îmbogăţirea şi luminarea minţii dar, mai ales, pentru trăirea virtuţii dragostei de ajutorare şi preţuirea reciprocă. Este o lege

Nr. 87 – Iunie 2018

pusă de Dumnezeu, într-o pădure de conifere, de exemplu, trebuie să fie şi arbori care rezistă mai bine la bătaia furtunii, având în vedre că rădăcina coniferelor este razantă şi nu pivotantă. Şcoala este locul, cartea este agentul laboratorului formării caracterului omului; rugăciunea dătrăinicia şi frumuseţea trăirii vieţii omului pentru că prin rugăciune trăim în comuniune sufletească cu Dumnezeu; cine pierde legătura sufletească cu Dumnezeu, pierde legătura sufletească şi cu oamenii, spune marele scriitor rus Dostoievski; trăirea vieţii este un proces, o lucrare permanentă de dobândire de cunoştinţe şi de dăruire celui care are nevoie de ajutorul tău; începutul îl facem în sânul familiei, ducerea la bun sfârşit are loc în şcoală şi cu ajutorul cărţii pe care trebuie să o citim şi să ne însuşim cele scrise în cartea respectivă, în deosebi cartea de citire despre care Eminescu spune următoarele: „… o carte de citire pentru clasele primare este o carte în care se cuprind descrieri ale ţării proprii, istorii din trecutul ei, caracterizarea personajelor mari ale poporului, bucăţi de literatură populară şi arte. O carte de citire nu e numai o enciclopedie naţională, ci, dacă e bună şi cu îngrijire lucrată… ea revarsă în mii de capete aceleaşi cunoştinţe, fără de nici o silă, căci nu se învaţă pe de rost; ea inspiră la zeci de mii de cetăţeni viitori aceeaşi iubire pentru trecutul şi brazda pământului lor, ea preface, după o justă observaţie, o masă de indivizi ce se-ntâmplă a trăi pe aceeaşi bucată de pământ, într-un popor ce menţine o ţară… Să nu se uite că această carte de citire nu se învaţă pe de rost, că secretul compunerii ei e de a fi interesant scrisă şi conformă cu nivelul de înţelegere al copiilor şi că ea îi creşte şi instruieşte pe aceştia în mod liber, fără a-i obosi.

Prin varietatea materiilor, ea dă libertate elevului de a fi atras cu deosebire de-o seamă din ele: unul va citi cu plăcere articole de ştiinţă naturală, altul pe cele istorice, un al treilea pe cele geografice; pentru fiecare dispoziţie intelectuală înnăscută e câte ceva în ea.

Noi nu zicem prin asta că nu trebuie să se înveţe agronomie. O carte bine şi pe înţeles scrisă asupra materiilor economice e de neapărată necesitate pentru şcoalele rurale; dar pentru aceasta nu trebuie a se sacrifica scopul educaţiunii naţionale, pe care-l urmăreşte cartea de citire şi pe care în ţările Apusului l-a şi ajuns” (Cartea de citire, 12 iulie 1880, în volumul Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny şi I. Saizu, Iaşi Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, p. 224-225).

† PIMEN Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor IN MEMORIAM

Pagina 4

Povestea altfel a zilei de 1 Decembrie 1918 Ca să rămână vie, istoria trebuie să vorbească şi despre oameni, nu numai despre evenimente, cifre şi documente. Dacă nu ar fi aşa, actul Marii Uniri de la Alba Iulia din 1918 ar rămâne doar un eveniment abstract, despre care vom vorbi cu entuziasm şi patos la fiecare aniversare, dar pe care nu ni­l putem imagina.

Ziua măreaţă a neamului nostru, asemenea unui film, are şi un alt fel de poveste. Ea este descrisă în cărţi, în amintirile unor participanţi, în paginile presei timpului. Despre această poveste altfel vorbim şi noi în rândurile care urmează. În după­amiaza zilei de 23 noiembrie 1918, Vasile Niculescu, un ceasornicar bătrân din Rădăuţi, împreună cu căpitanul Victor Precup, cu feţele acoperite cu un strat gros de parafină pentru a se proteja împotriva frigului, aterizau cu avionul Farman 40, nr.

3240, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Ei zburaseră la minus 40 de grade, de la Bacău, fără paraşute, fără armament şi cu carlinga deschisă, spre Blaj, pentru a aduce scrisoarea prim­ministrului Ion I. C. Brătianu, aflat retras cu guvernul la Iaşi, către Consiliul Naţional Român Central, şi un sac plin cu manifeste în favoarea Unirii. La ora 18:00, după ce Vasile Suciu, preşedintele Consiliului Naţional Român din Blaj, a anunţat în restaurantul Patria din oraş, în şedinţă festivă, vestea că românii transilvăneni se vor uni cu ţara la Alba Iulia pe 1 decembrie, cei doi piloţi au zburat spre Bacău cu documentul oficial al hotărârii şi cu semnăturile românilor care şi­au exprimat această dorinţă înscrise pe pânza avionului. Aşa debuta evenimentul de la 1 Decembrie 1918, pe... 23 noiembrie!

O zi cu ninsoare şi steaguri Duminică, 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, vântul bătea tăios şi era frig. Vârtejuri reci de ninsoare şi lapoviţă măturau oraşul. Zeci de mii de ţărani, mii de mineri, intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în frunte, unii cu copii în braţe, porneau din toate colţurile Ardealului, cu sănii, cu trăsuri, cu trenuri, cu căruţe, călare sau pe jos spre Alba Iulia. „Vin, tot vin, ca puhoaiele verii, cuprind oraşul de jos, îl îneacă în cântece şi chiote, cu fâlfâiri de steaguri tricolore, cu vuiet de păsuri, şi urcă toţi spre poarta lui Mihai Viteazul, în faţa căreia este o mare de feţe, de drapele şi de căciuli încetinate”, îşi amintea un participant. Cu o zi înainte de Marea Adunare, moţul Vasile Copilu Cheatră, copilandru pe atunci, pornise şi el spre Alba Iulia, cântând cu fetele şi feciorii „Răsunetul” lui Andrei Mureşanu. Avea un unchi, Gavrilă, felcer la o unitate militară din oraş, care locuia în apropierea gării. Când a ajuns la el, ograda casei acestuia era ticsită de oaspeţi, de care se ocupa mătuşa Saveta. Şi­a găsit cu greu un loc unde să se întindă, dar n­a închis ochii nici o clipă, pentru că oraşul vibra de cântece şi chiuituri.

Cu numai patru zile înainte de 1 decembrie, Samoilă Mârza, un tânăr ostaş încadrat în serviciul topografic al armatei austriece, tocmai se întorsese acasă, la Galţiu, judeţul Alba, de pe frontul din Italia. În dimineaţa acelei duminici a pornit­o şi el spre Alba Iulia, după ce a realizat trei fotografii cu sătenii din localitate care mergeau la Marea Adunare Naţională. El avea să ajungă, întâmplător, „fotograful Unirii”, deoarece angajatul oficial pentru această treabă, ungurul Arthur Bach, nu era de găsit. Samoilă pornise spre oraş pe jos, aproape 11 km, ducând pe o bicicletă aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă pentru fotografii.

Neavând acces în casina (adunarea) din Garnizoana Regimentului 50 austriac, unde intraseră cei 1.228 de delegaţi, devenită ulterior evenimentului Sala Unirii, pentru că nu poseda „credenţional”

IN MEMORIAM

(permis), avea să realizeze vreo 14 instantanee din mulţime şi imagini cu tribunele oficiale, singurele fotografii ale marelui eveniment. După aceea, le­a reunit în albumul „Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri”, pe care l­a trimis regelui Ferdinand, prim­ministrului Ionel Brătianu şi generalului Berthelot. Mai târziu, delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris avea să­l prezinte participanţilor, alături de alte documente oficiale.

Acum ori niciodată Petru Boantă, originar din Lunca de Jos, era primar în comuna Petrila. Luptase mult timp să menţină trează ideea românismului şi tradiţiile străbune în Ardealul ocupat de austro­ ungari. Numele îi fusese maghiarizat forţat în Peter. În ascuns, omul trimitea mai mereu, cu poştalionul, câte un ciubăr de brânză Casei Regale şi chiar se întâlnise de câteva ori cu regele Carol I şi mai apoi cu Ferdinand. În acea duminică de 1 Decembrie 1918, însă, afectat şi abătut, regreta că nu putea să meargă şi el la Marea Adunare, căci se afla, alături de alţi doi români, închis de unguri într­o puşcărie de lângă Budapesta pentru „instigare”. Dar se bucura de ceea ce urma să se petreacă acolo.

Peste munţi, la Iaşi, regina Maria a României, de două săptămâni, sta la pat lovită de o gripă rebelă, cu febră mare, tuse şi ameţeli, care o chinuia, şi înghiţea pastilele prescrise de medicul Ion Mamulea. În timp ce prin tot Ardealul circula un manifest comunist maghiar, încă din noiembrie, prin care se încerca blocarea proiectului unionist, 13 familii bistriţene din Şieu, plecate în America înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, puneau mână de la mână pentru confecţionarea unui steag, ca nici un altul, din mătase, cusut cu fir de aur, special pentru biserica din satul lor, în cinstea Marii Uniri, despre care auziseră că se va înfăptui. Minunatul drapel avea să călătorească însă pe mare timp de un an...

Steaguri tricolore se confecţionau peste tot în Transilvania pentru a fi purtate la marele eveniment. La Cuvin, în judeţul Arad, tricolorul fusese sfinţit chiar în dimineaţa duminicii de 1 Decembrie 1918, în salvele celor 70 de gardişti români care aveau să­l poarte spre Alba Iulia. La fel şi la Pinticu Tecii, din Bistriţa Năsăud, unde sătenii scriseseră pe steag „Acum ori niciodată”. „Acum ori niciodată” se cântase în surdină şi în satul românesc Vereşmort, de pe valea Mureşului, în familia preotului grec­ortodox Căpâlneanu, care ţinea în taină conferinţe pe tema unirii în tot despărţământul Vinţu de Sus şi trimitea, împreună cu soţia, ajutoare românilor închişi de unguri în temniţele din Cluj. În casa lui s­a confecţionat, dintr­un steag unguresc decolorat, drapelul pregătit pentru Marea Adunare, care avea să ajungă purtat de delegaţi la Alba Iulia.

Martirul din Agrişeni La Agrişeni, judeţul Cluj, fetele lucraseră şi ele un steag din năfrămi, roşii, galbene şi albastre, împodobit cu panglici, mărgele şi ciucuri din aur şi argint. Vineri, 29 noiembrie 1918, acesta era gata. A doua zi, satul s­a adunat în curtea bisericii, în sunet de clopot. Era nor şi o ceaţă trandafirie se aşternuse peste tot. După Sfânta Liturghie, preotul Gheorghe Purdea a sfinţit steagul, ridicându­l ca un brad în faţa sătenilor. „Sâmbăta e ziua morţilor, dar pentru toţi românii din Transilvania, deci şi pentru dumneavoastră, această sâmbătă este ziua Învierii. De acum, toţi românii transilvăneni sunt liberi în Nr. 87 – Iunie 2018

Pagina 5

Povestea altfel a zilei de 1 Decembrie 1918 ţară liberă! şi semnul libertăţii noastre este steagul acesta”, le­a spus el celor prezenţi.

Ioan Arion, un tânăr voinic care luptase pe front trei ani pentru patria­mamă, fusese ales să fie portdrapelul celor 25 de delegaţi pentru Marea Adunare. Se scurseseră doar trei săptămâni de la semnarea, în pădurea de la Compiegne, în Franţa, a Armistiţiului dintre Imperiul german şi puterile Antantei. „Jur că acest drapel nu­l voi lăsa din mâini decât odată cu viaţa mea şi voi ajunge cu el la Alba Iulia”, jurase tânărul în faţa celor prezenţi. Şi, apoi, delegaţia a plecat cu trenul spre oraşul Marii Uniri.

Căile ferate erau aglomerate în ambele sensuri. Spre Alba, mergeau delegaţii românilor. Alţii, militari unguri şi germani, se retrăgeau spre casele lor cu armament şi echipament militar. Prin gări, oamenii coborau şi încingeau hore pe peroane, cântau şi chiuiau, arborau steaguri, în văzul gardiştilor maghiari care păzeau căile ferate. La Zalău, soldaţii unguri smulseseră steagurile tricolore şi le călcaseră în picioare, dar soldaţii români aflaţi acolo năvăliseră peste ei, luându­le 30 de puşti. După staţionarea la Teiuş, unde se insistase ca românii să predea puştile, când trenul s­a pus în mişcare, un tir încrucişat de arme de foc, pornit de la etajul gării şi dintr­un tren german staţionat pe o altă linie, loveşte ultimul vagon în care se afla Ioan Arion, cu drapelul în mână.

Ploaia de gloanţe l­a atins drept în inimă, omorându­l fulgerător.

Aşa a ajuns la Alba Iulia acest martir al Marii Uniri cu tricolorul în mână, cum jurase. Trupul i­a fost aşezat pe un catafalc în biserica ortodoxă din Maieru, îmbrăcat în haine militare. Prin faţa lui s­au perindat mii de români, a cuvântat generalul Leonte, delegatul Armatei române din Regat la Marea Adunare Naţională, care l­a sărutat pe frunte, au vorbit Vasile Goldiş, protopopul Vasile Urzică şi preotul Florian Rusan, parohul din Maieru, iar poetul Ovidiu Hulea a compus o poezie pe care fetele şi flăcăii din Agrişeni aveau s­o cânte mult timp: „Nu mai plânge mamă dragă/ Că mă plânge ţara­ntreagă.../ Numai eu zâmbesc acum/ Cum tot merg pe albul drum./ Că vedeam o ţară mare/ Parcă mai n­avea hotare./ Şi­n ea numai fraţi români/ Dar nu robi, ci toţi stăpâni...”

O roire de necrezut Oraşul Unirii se îmbrăcase într­un veşmânt subţire de nea.

La ora 7:00 începea serviciul divin, iar la ora 10:00 se deschidea Adunarea, care avea să fie urmată de „cetirea Rezoluţiei”, votarea, dezbaterea articolelor Hotărârii de Unire, fără banchete şi mese festive.

Participanţii sosiţi, cu purtătorii de steaguri tricolore şi cu numele localităţilor din care veneau înscrise pe mari pancarte, cu „alimente de lipsă” în trăişti, se aşezau la locurile deja stabilite şi indicate de organizatorii care îi primeau la gară sau de către membrii Gărzii Naţionale care asigurau ordinea. Cei veniţi de departe erau cazaţi în cele două hoteluri din urbe şi luau masa fie la restaurante, fie la „găzduitori” deja stabiliţi. La marea casină intraseră delegaţii, mai multe femei îmbrăcate în costume naţionale. Printre ele şi mama poetului Octavian Goga, care fusese purtată aproape pe sus.

Pe la ora 12:00, după vreo trei ceasuri de aşteptare, un freamăt general pune capăt cântecelor şi dansurilor. Când Marele Sfat Naţional Român s­a pronunţat asupra Unirii, cineva din sală a deschis fereastra şi a strigat: „S­a votat Unirea cu Patria­mamă!”

Episcopii Cristea şi Hossu citesc Rezoluţia, la auzul căreia un tunet prelung izbucnit din piepturile celor 100.000 de participanţi Nr. 87 – Iunie 2018

cutremură văzduhul. De la tribune vorbesc apoi poporului Ştefan Cicio Pop, Petru Groza, Silviu Dragomir, Iosif Jumaca, Aurel Vlad. „Ne­am văzut visul cu ochii”, îşi spun cei prezenţi. Unii purtau la gât mărgele din căţei de usturoi, ca să prevină gripa ce bântuia peste tot, medicii stăteau şi ei pregătiţi să intervină dacă se întâmpla ceva. „Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici­colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei (...). În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună”, scria mai târziu Lucian Blaga, care se aflase şi el afară printre participanţi.

La Iaşi, cu câteva zile înainte de 1 decembrie, Radu Rosetti le transmisese suveranilor solia din partea generalului Berthelot de a se întoarce triumfali la Bucureşti. Pe 30 noiembrie, Familia Regală pleacă spre Capitală cu trenul, după doi ani de pribegie.

Pe traseu, în fiecare gară, este primită cu urale şi muzici. La Mogoşoaia, Familia Regală este întâmpinată de generalul Berthelot şi de câţiva ofiţeri francezi, englezi şi români, în frunte cu generalul Prezan. Apoi intră triumfătoare, călare, în oraş, pe şoseaua Kisseleff, pe sub Arcul de Triumf, se opreşte în Piaţa Victoriei, unde este întâmpinată cu pâine şi sare, trece prin faţa statuii lui Mihai Viteazul şi ajunge la Mitropolie, unde se ţine un Te Deum. La ieşirea din biserică, generalul Grigorescu îi înmânează regelui bastonul de mareşal, după care familia porneşte spre Cotroceni. Regele Ferdinand, însoţit de prinţul Carol, merge la palat, unde îi primeşte în Sala Tronului pe reprezentanţii delegaţiei transilvănene, în frunte cu Vasile Goldiş, care i­au prezentat suveranului actul de unire. „În această zi plină de cea mai curată bucurie, când venind ca soli din frumosul Ardeal mi­ aduceţi hotărârea de la Alba Iulia, luată de un popor întreg de a fi unit de­a pururea cu Regatul Român, vă zic din adâncul sufletului: Bine aţi venit între zidurile acestui palat, care a fost martor celor mai mari evenimente din istoria modernă română”, a spus regele.

Aşa se încheia ziua în care „români din patru unghiuri, bărbaţi, bătrâni şi tineri, învăţători, preoţi şi ţărani”, cum scria presa vremii, se grăbiseră spre marele praznic de la Alba Iulia, unde se pecetluia soarta neamului. Sufletele lor erau pătrunse de amintirile marii cetăţi. Acolo au vorbit ei cu curaj, căci dacă nu ar fi îndrăznit nici atunci, ar fi grăit cândva pietrele.

Pe 14 noiembrie, la primirea la Iaşi de către rege a delegaţiei bucovinenilor care îşi anunţau hotărârea de a se uni cu ţara, regina nota în jurnal, oarecum copleşită de ceea ce urma să se petreacă: „Parcă îmi venea ameţeală când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorbă, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de grele, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei”. Pentru ca în seara de 1 decembrie, la Cotroceni, regina Maria, încă afectată de gripă, să scrie în jurnal: „Ne­am întors! Cu adevărat, ne­am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne­am întors triumfători!”

Aşa şi era. Românii se întorseseră triumfători acasă, în istorie, după o lungă şi dureroasă despărţire, nedreaptă, suferită atâta amar de vreme. Şi tot aşa se încheia povestea altfel a zilei de 1 Decembrie 1918, pentru ca ea să rămână vie în inimile românilor până azi!

Dumitru Manolache

IN MEMORIAM

Pagina 6

Henri Berthelot, generalul francez cu inimă de român Implicarea misiunii conduse de generalul Henri Mathias Berthelot în refacerea armatei române, în Primul Război Mondial, a avut rezultate remarcabile, mai ales în prima parte a anului 1917, când au fost construite marile unităţi, au fost organizate şcolile de instrucţie, iar trupele şi­au recăpătat încrederea în forţele proprii.

După campania din septembrie 1916, România a pierdut, în faţa armatei Puterilor Centrale, două treimi din teritoriu şi a fost nevoită să­şi trimită armata şi instituţiile statului în refugiu, în Moldova. În condiţiile acestui eşec, trupele româneşti, aflate într­o stare morală şi materială cu totul precară, au primit un ajutor providenţial prin intermediul Misiunii Militare Franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Ajutorul fusese promis de statele aliate şi, la acel moment, era o necesitate pentru redresarea situaţiei armatei române, căreia îi lipseau comunicarea în linia structurilor de coordonare şi dotarea cu armament.

Generalul Berthelot a sosit în Moldova, alături de membrii misiunii, la 15 octombrie 1916. A rămas celebră în istorie remarca sa cu privire la starea în care se aflau, la momentul sosirii, trupele româneşti: „N­am întâlnit nicăieri în lume o asemenea splendidă dezorganizare”.

Misiunea Militară Franceză avea în jur de 1.500 de membri şi era compusă din ofiţeri reprezentând toate armele, dar şi farmacişti, medici militari, infirmiere, piloţi, gradaţi şi soldaţi. Scopul sosirii militarilor francezi era acela de a împărtăşi din experienţa lor pe frontul de vest şi de a pune umărul la reorganizarea şi instruirea corpurilor de armată retrase în Moldova.

Sub conducerea atentă a lui Berthelot, în scurtă vreme ­ iarna anului 1916­1917 ­ divizii întregi ale armatei române au fost readuse la „ordinea de luptă”. Graţie acestui efort şi primirii unei cantităţi însemnate de armament trimisă de Franţa, prin Rusia, armata română a putut relua ofensiva, în vara anului 1917.

Iaşi, cartierul Misiunii Militare Franceze Potrivit istoricului Cătălin Turliuc, de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, Misiunea Franceză a fost „un ajutor binevenit”, în condiţiile grele ale sfârşitului de an 1916. „S­a remarcat, în primul rând, prezenţa lui Henri Mathias Berthelot, o figură celebră, devenit, la sfârşitul războiului, cetăţean român, împroprietărit în Haţeg. Un personaj care a intrat în memoria colectivă, mai ales a soldaţilor, în majoritate analfabeţi, sub porecla «Burtălău»”, apreciază istoricul.

Generalul Berthelot şi o parte din colaboratorii săi s­au stabilit la Iaşi, „capitala rezistenţei până la capăt”, coordonând de aici activitatea membrilor misiunii şi colaborând cu reprezentanţii celorlalte puteri aliate. În capitala Moldovei, Berthelot a fost găzduit în casa profesorului George Bogdan, de pe Strada 40 de sfinţi (denumire căpătată după numele Bisericii „Sfinţii 40 de Mucenici”, aflată în apropiere). Astăzi, strada de pe dealul Copoului poartă numele generalului francez, iar casa, deşi aflată într­o stare avansată de degradare, este încă în picioare.

De aici pleca Berthelot, în „galopul” maşinii sale, spre imobilele în care erau stabilite principalele instituţii ale statului. Această imagine a Iaşiului acelei perioade a fost magistral descrisă de publicistul Ion Mitican: „Fiindcă gângania pe roţi, fâlfâind într­o aripă tricolorul francez, zvâcnea mereu pe uliţe şi pe la răspântii, poposind ba la sediul Legaţiei Franţei, aciuată în locul Conservatorului din strada Banu, ba la Palatul Regal din strada Lăpuşneanu ori la Marele Cartier românesc din Universitate sau la cel rusesc din Şcoala Normală de Fete «Mihail Sturdza», nu era târgoveţ care să n­o cunoască ca pe un cal breaz”.

Portretul unui general Henri Mathias Berthelot a fost militar de carieră. S­a născut în 1861, la Feurs, în Franţa, şi a absolvit celebra Academie Militară de la Saint­Cyr. A fost ales pentru misiunea în România tocmai pentru că era considerat, la momentul acela, unul dintre cei mai valoroşi militari francezi, cu merite deosebite în bătălia de la Verdun, de pe

IN MEMORIAM

frontul de vest. La plecare, spune cercetătorul Daniel Cain, în prefaţa Jurnalului de război al lui Marcel Fontaine (ofiţer în Misiunea Militară Franceză), „i se recomandă ca înainte de toate să câştige încrederea şi inimile românilor”. Va face asta cu asupră de măsură şi, mai mult decât atât ­ istoria ne­a arătat­o ­, inima îi va fi câştigată definitiv de poporul român, devenind un prieten devotat al României.

Marcel Fontaine îl descrie, în cartea sa Jurnal de război. Misiune în România, în tuşe precise pe omul Henri Berthelot, confirmând, într­un fel, porecla ce, din simpatie, ostaşii români, de care era foarte apropiat, i­o dăduseră: „Este un bărbat înalt, foarte corpolent, chiar burtos, ca un elefant. Are un cap mare, cu trăsături dure, fruntea înaltă şi capul pleşuv. Un barbişon foarte mic, roşcat”. „Nepreţuitul general Berthelot”, aşa cum îl numea Regina Maria, în volumul său de memorii Povestea vieţii mele, este catalogat de cei care l­au cunoscut, în epocă, drept un om volubil, cu o bună cultură militară, diplomat desăvârşit şi un optimist. Încă de la începutul misiunii în România, Berthelot a încercat să şteargă impresia, deja formată în societate, că francezii trebuie priviţi ca nişte salvatori. Dimpotrivă, considera că românii trebuie să se ridice prin forţe proprii şi că cel mai important lucru era să se lucreze la moralul trupelor. În acest sens, i­a scris prim­ministrului Ionel Brătianu: „Toate armatele care au intrat în război au fost profund surprinse de intensitatea extraordinară a luptelor, şi această surpriză o încearcă şi armata română la rându­i. Dar toate armatele au reacţionat şi, la fel ca ele, armata română îşi va reveni. Trebuie, deci, să­şi recapete moralul, începând cu cel al comandanţilor, a căror voinţă de a învinge nu trebuie afectată de primele eşecuri. Am trecut şi noi prin aceleaşi temeri la începutul războiului”.

Diplomaţia alături de viziunea sa de militar experimentat au fost calităţile care l­au ajutat să depăşească lipsa de încredere a unor generali români. Iar din acest punct de vedere, istoriografia consemnează ostilitatea făţişă pe care generalul Alexandru Averescu, mareşalul de mai târziu, a manifestat­o faţă de Misiunea Franceză şi faţă de Berthelot în mod special. „Adversitatea aceasta este firească.

Nici un general nu va recunoaşte altui general merite mai mari sau mai mici, pentru că întotdeauna există o competiţie pentru notorietate, pentru putere. Iar Averescu, să nu uităm, a sfârşit în politică”, explică istoricul Cătălin Turliuc. Însă generalul francez a avut şi prieteni la vârful armatei române.

De notorietate este camaraderia sinceră dintre generalul Constantin Prezan şi Berthelot, menţinută strâns şi după ce Misiunea Franceză a părăsit România. Prezan l­a vizitat la Paris pe Berthelot, când acesta era grav bolnav, cu numai o lună înainte de a se stinge din viaţă. De asemenea, generalul Eremia Grigorescu i­a fost bun camarad. Şi tot diplomaţia l­a condus către o atitudine fermă, de respingere a propunerii, care a existat la un moment dat, de retragere a familiei regale şi a instituţiilor României pe teritoriul rusesc.

Misiunea Franceză a fost nevoită să părăsească teritoriul românesc, după trădarea ruşilor, în condiţiile Revoluţiei bolşevice, fapt ce a dus la capitularea României şi la semnarea tratatului preliminar de pace de la Buftea, cu Puterile Centrale. Acest tratat a fost ratificat de Parlamentul României, dar nu a fost niciodată promulgat de Regele Ferdinand. Astfel încât, în octombrie 1918, când România,sprijinită de armata franceză, condusă tot de generalul Berthelot, a ridicat din nou armele împotriva Puterilor Centrale, dispoziţiile acestui tratat nefast pentru România au putut fi anulate.

Pe 8 martie 1918, notează Regina Maria în Povestea vieţii mele, „în casa regelui (n.r.: Muzeul Unirii de azi, de pe strada Lăpuşneanu, din Iaşi) s­a dat un mare dejun militar, la care au fost poftiţi toţi ofiţerii francezi de seamă. Berthelot a ţinut o cuvântare înduioşătoare şi plânserăm toţi în hohote, pe când el de­abia putea vorbi din pricina lacrimilor ce­i curgeau pe obraji”.

Două zile mai târziu, cei care puseseră pe picioare armata română au plecat din gara Iaşi, de unde au fost conduşi într­un val de entuziasm popular. În frunte le­a stat, ca şi la sosire, generalul Berthelot. Francezul cu inimă de român.

Otilia Bălinişteanu Nr. 87 – Iunie 2018

Pagina 7

Averescu şi tratativele de pace În mersul istoriei există momente în care personalităţile lumii politice sunt puse în situaţii dificile, iar acest fapt a fost exprimat, într­o formulare, e drept caustică, de către Nicolae Titulescu, care a spus că a fi politician sau diplomat înseamnă că eşti pregătit să înghiţi în fiecare dimineaţă o broască râioasă la micul dejun.

Desigur, sensul figurat al parabolei este acela de a face faţă unor situaţii delicate, adesea neplăcute, care implică daune de imagine pentru omul politic.

Acum 100 de ani, două mari personalităţi, Ion. I. C. Brătianu şi Alexandru Averescu, aveau să fie puse în faţa unei decizii de această natură, care, prin impactul său, putea avea consecinţe nefaste pe termen lung. Metaforica broască se dovedea a fi încheierea păcii separate cu Puterile Centrale.

Ion I. C. Brătianu era primministrul care parafase aderarea României la Antanta în vara anului 1916 şi se angajase să nu încheie pace separată cu Germania. Din păcate, soarta războiului ne­a fost potrivnică, întrucât revoluţia bolşevică din octombrie 1917 avea să genereze prăbuşirea frontului de est şi ieşirea Rusiei din conflict. Profitând de acest context al căderii uriaşului Imperiu rus, Germania şi Austro­Ungaria au somat România să­şi precizeze poziţia: încheie pace sau continuă războiul. Somaţia a generat câteva zile mai târziu demisia guvernului Brătianu – Take Ionescu, liderii români nedorind să gireze o pace cu duşmanul.

Oameni mari pentru situaţii grele Soluţia de ieşire din criză a fost să i se încredinţeze generalului Alexandru Averescu formarea guvernului ţării.

Numirea generalului avea ca principal argument popularitatea sa în ţară, fapt care ar fi amortizat din şocul unor eventuale nemulţumiri ale oamenilor generate de semnarea unei păci ca ţară înfrântă. Un alt atu al său era acela că se cunoştea cu mareşalul Mackensen şi se spera ca din această relaţie să se obţină o pace în condiţii mai onorabile. A existat în subtext şi un calcul politic rece şi dur. Generalul Averescu era omul cel mai popular în ţară după suverani. Notorietatea şi admiraţia de care se bucura în rândurile armatei provocase nu până cu mult timp în urmă frisoane politicienilor liberali şi inclusiv regelui Ferdinand, care se temuseră ca generalul să nu profite de situaţie şi să preia puterea instaurând republica. Dacă el ar fi încheiat pacea, acest fapt avea să fie un excelent argument pentru detractorii săi, care ar fi avut motive să­l îndepărteze definitiv din cercurile puterii.

Pe 29 ianuarie 1918, Alexandru Averescu a devenit prim­ ministru al României, al unei Românii reduse la teritoriul Moldovei. Mai târziu, peste câţiva ani, viaţa avea să­i mai ofere cu generozitate ocazia să mai deţină de două ori funcţia de prim­ ministru, dar al unei Românii Mari. Cert este că oferta de a ocupa înalta funcţie l­a măgulit. Şi lucrul acesta se observă din tonul memoriilor sale. Guvernul său avea ca misiune principală începerea negocierilor de pace, dar fără să încheie pace, ci doar să tergiverseze cât de mult semnarea unui acord. Acesta fusese, de fapt, sfatul aliaţilor. Şi era singura opţiune corectă atunci.

Armata Română nu mai putea susţine singură frontul în condiţiile în care superioritatea Puterilor Centrale în zonă era evidentă după ieşirea Rusiei din război.

Somaţi de către germani, românii au trimis o primă delegaţie care să solicite o scurtă perioadă de acomodare pentru noul guvern. S­a mai stabilit că tratativele aveau să înceapă la 9 februarie. În Memoriile sale, generalul Averescu menţionează o primă şi interesantă întâlnire, desfăşurată la Buftea pe 5 februarie, cu Nr. 87 – Iunie 2018

mareşalul Mackensen. Atmosfera este cordială, faimosul mareşal îi transmite neoficial condiţiile pe care „generoasa” Germanie le oferă României învinse: cedarea Dobrogei, precum şi concesiuni teritoriale către Bulgaria şi Austro­Ungaria. Schimbarea dinastiei este deja hotărâtă de la Berlin de către împărat, care nu­l mai doreşte pe regele Ferdinand la cârma ţării, iar lucrul acesta are şi acordul oamenilor politici de la Bucureşti, al aşa­numiţilor germanofili. Întâlnirea contelui Ottokar Czernin cu regele Ferdinand La fel de interesantă şi în acelaşi context dificil este şi întâlnirea de la Răcăciuni, judeţul Bacău, din ziua de 14/27 februarie 1918 dintre regele Ferdinand şi contele Ottokar Czernin, ministrul de externe al Austro­Ungariei. Regele i­a mărturisit lui Averescu că ministrul austriac nu a avut pic de deferenţă faţă de el, că a fost foarte brutal şi inflexibil, comunicând deciziile Puterilor Centrale: amputări teritoriale, cedări de facilităţi economice, într­un cuvânt, condiţii înrobitoare şi somaţia de a încheia cât mai rapid pacea.

Toate aceste contacte au avut caracter neoficial şi au fost, în fapt, întâlniri informale, de curtoazie, de ambele părţi. Pentru români, rezultatele aveau să fie clare, nu îi aşteptau vremuri prea bune sub auspiciile păcii, care avea să fie încheiată cu germanii şi aliaţii lor. Greul tratativelor a fost purtat de o comisie condusă de Constantin Argetoianu. Aceasta a început negocierea condiţiilor de pace cu germanii. Demobilizarea a opt divizii ale Armatei Române şi plecarea misiunilor militare străine din ţară au fost unele dintre subiectele discuţiilor preliminare purtate în cadrul acestor întâlniri.

Alexandru Averescu, negociator al păcii În paralel, la Iaşi au avut loc trei Consilii de Coroană, în care s­au ivit mari divergenţe între Brătianu şi Averescu. Generalul susţinea încheierea păcii, în timp ce Brătianu dorea tergiversarea tratativelor şi respingerea capitulării. Pe fondul acestor discuţii din ce în ce mai tensionate, generalul Alexandru Averescu a realizat faptul că el nu se mai bucură de încrederea regelui şi este privit cu suspiciune de acesta. Realitatea era că în continuare liberalii, generalul Prezan şi Misiunea Militară Franceză, nu priveau cu ochi buni preluarea puterii de către Averescu şi doreau plecarea şi izolarea sa. Din punctul lor de vedere se contura inclusiv soluţia nerealistă de a se lupta cu orice preţ cu Germania. Întregul eşafodaj care s­a construit în jurul său l­a determinat pe generalul Averescu să­şi dea demisia. Imediat, regele Ferdinand l­a învestit pe germanofilul Alexandru Marghiloman ca prim­ ministru. Acest guvern, instalat la data de 5/18 martie, avea să încheie pacea separată cu Puterile Centrale, pace care, de altfel, nu a fost ratificată de regele Ferdinand.

Alexandru Averescu, figură proeminentă, aproape legendară, a Marelui Război, s­a văzut pus, în scurta­i perioadă de conducător al Guvernului Regatului României, în greaua postură de negociator al păcii. În toată această tevatură, generalul şi­a îndeplinit, în definitiv, misiunea de a tergiversa negocierile cu Puterile Centrale.

Plecarea sa din fruntea guvernului a fost rezultatul aceleiaşi stratageme, dar şi al unui calcul politic al adversarilor săi, care au dorit să­l compromită definitiv. Nu au ajuns însă la rezultatul aşteptat. În schimb, pentru mai toţi oamenii politici ai epocii, spusele lui Titulescu, menţionate la început, s­au dovedit valabile.

Prof. Dr. Dorin Stănescu

IN MEMORIAM

Pagina 8

Toleranţa religioasă într-o lume multiculturală De­a lungul veacurilor, cuvântul toleranţă a avut diverse înţelesuri. Dicţionarul ne arată că a tolera înseamnă a îndura o situaţie, un context social sau a suporta ceva sau pe cineva. În zilele noastre, pe fondul militării pentru Drepturile Omului, înţelesul toleranţei pare a fi acela de a convieţui cu o minoritate de orice tip şi chiar a­i oferi mai multe drepturi decât majorităţii, adesea sub masca unei reclamate iubiri de semeni. „Un adevărat creştin trăieşte în pace şi armonie cu semenii săi şi le acceptă felul particular de a fi, de a se purta şi de a trăi. Dragostea frăţească, bunăvoinţa, răbdarea, spiritul civic, politeţea, curtoazia şi bunul­simţ dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine”, spune părintele profesor Vasile Creţu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Pentru creştini, a tolera poate fi în lumea contemporană o încercare, mai ales când teritoriile Europei, întemeiate pe valorile creştinismului, sunt asaltate de migranţi necreştini, când liderii politici par a lua decizii în defavoarea culturii creştine, tocmai în numele toleranţei. În paralel, la nivel planetar, creşte vertiginos persecuţia creştinilor care locuiesc în ţări de alte religii. Statistici îngrijorătoare arată că aceştia din urmă nu sunt doar persecutaţi, ci de­a dreptul decimaţi, situaţie ce a schimbat agenda discuţiilor la nivel internaţional.

Potrivit prof. univ. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ş tiinţe Social­Politice a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, „când toleranţa este înţeleasă cu a lăsa ceva de la tine în relaţia cu cineva sau ceva presupune obligatoriu un raport de superioritate/inferioritate; majoritate/minoritate; putere/ opoziţie. Cel majoritar şi superior, deţinător al puterii, îl tolerează pe cel minoritar, marginal, aflat în opoziţie”. Aici, avem de­a face cu o slăbiciune a conceptului de toleranţă, subliniază profesorul: „Nu este normal să existe o asemenea ierarhie. Toţi suntem creaţii unice ale lui Dumnezeu şi, prin urmare, în faţa instanţelor omeneşti şi a celei absolute suntem egali. Faptul că eu sunt alb, creştin, majoritar, deţinător al puterii nu mă îndreptăţeşte să­i consider inferiori şi, prin urmare, toleraţi pe colegii mei negri, musulmani şi minoritari”.

Drepturile Omului, „noua religie dominantă” În condiţiile în care Indexul Mondial al Persecuţiilor, publicat în 2017 de organizaţia Open Doors, arată că există 6 ţări (Somalia, Coreea de Nord, Afganistan, Yemen, Maldive, Turkmenistan) în care este extrem de primejdios să deţii o Biblie, mai putem vorbi despre toleranţă religioasă la nivelul întregului glob, sau aceasta este cerută doar ţărilor civilizate din Europa şi Americii? „Conceptul de toleranţă religioasă e caracteristic ţărilor din Europa şi America, în care religia creştină a modelat istoria, literatura, cultura şi arta popoarelor de pe aceste continente”, afirmă pr. lect. univ. dr. Vasile Creţu, care remarcă faptul că, din păcate, IN MEMORIAM

atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. „Despre acest martiraj ne­a avertizat Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: «dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu» (Matei 16, 2). Miezul problemei îl ştim deja: extremismul interpretării preceptului războiului sfânt în diverse religii sau ideologii, la care adăugăm tăcerea diplomatico­mercantilă a Occidentului, considerat bastion al democraţiei şi al respectării Drepturilor Omului. Este acelaşi Occident care se mişcă greu, încorsetat şi condiţionat de barierele «noii religii dominante», cea a Drepturilor Omului”, subliniază părintele profesor. Dincolo de câteva intervenţii punctuale, datorate întrebărilor corespondenţilor de presă, problematica represiunilor la care sunt supuşi creştinii, indiferent de confesiune, nu a prezentat interes, precizează pr. Creţu: „Se pare că nu se face nici un efort pentru menţinerea unei minime reciprocităţi: libertatea de care se bucură musulmanii în Europa să fie garantată şi creştinilor dincolo de continent. În timp ce în marile oraşe de aici se construiesc moschei, dincolo bisericile sunt incendiate. Vălul islamic este aici pe străzi, iar dincolo, crucea şi Biblia sunt profanate”. „O minoritate nu trebuie să profite de statutul ei” În ceea ce priveşte raportul dintre majoritate şi minoritate, cu drepturile şi obligaţiile pe care le implică, sociologul Nicu Gavriluţă spune: „Sunt critic cu tirania majorităţii, dar nu pot să fiu de acord nici cu dictatura minorităţii. O minoritate nu trebuie să profite de statutul ei de comunitate tolerată şi să lezeze sensibilitatea majorităţii.

Nu este normal ca o anume minoritate rasială, sexuală, etnică sau religioasă să se autovictimizeze şi să solicite abuziv, în virtutea Drepturilor Omului, statutul de victimă.

Prin «predicţii creatoare», minorităţile tolerate îşi construiesc propriile realităţi. Uneori, acestea devin mai puternice decât realitatea însăşi”. Profesorul Gavriluţă atrage atenţia şi asupra faptului că autovictimizarea nu atrage doar compătimire şi drepturi în plus, ci este de multe ori o activitate care aduce şi fonduri europene sau americane.

Odată cu actele teroriste din Europa, cum ar fi cel de la redacţia revistei „Charlie Hebdo”, s­a schimbat percepţia europenilor creştini faţă de emigranţii musulmani? „Unii intelectuali umanişti din Europa au înţeles mai profund importanţa acceptării celuilalt. Şi­au dat seama că Europa viitorului va fi una multietnică, multireligioasă, multiculturală. Marea încercare va fi aceea de a rămâne creştini uniţi într­o Europă a viitorului, marcată din ce în ce mai mult de separare, populism, ignoranţă, violenţă şi secularism, ultimul prezent mai ales în Europa Centrală şi de Nord”, susţine Nicu Gavriluţă. Acesta spune că „liderii politici sunt atei sau indiferenţi religios, dar puternici şi influenţi. Ei dau tonul în majoritatea guvernelor europene.

Nr. 87 – Iunie 2018

Pagina 9

Toleranţa religioasă într-o lume multiculturală De cele mai multe ori sunt ignorate sensibilităţile şi mentalităţile creştinilor obişnuiţi din Europa. Rezultatul poate fi apariţia unei mari dezamăgiri faţă de liderii politici ai momentului şi inflaţia de impostori şi populişti. Liantul profund dintre cetăţenii obişnuiţi şi liderii lor politici trebuie să fie dat de valorile religioase, adică de cele iudeo­ creştine”.

Fenomenul numit creştinofobie Părintele Vasile Creţu afirmă că, „în ultimii ani, nu puţine au fost avertismentele de la UE către ţările din Europa de Est care se rezumau la o condiţionare cinică, de tipul «dacă vreţi fonduri de coeziune trebuie să primiţi cote de imigranţi extracomunitari», ambalată într­o «dovadă de solidaritate» cu ţările prospere din Vest care şi­au deschis larg porţile pentru cei care au fugit din zonele aflate în război. Observăm o «inflaţie» de toleranţă faţă de cei care trec nestingheriţi peste frontierele multor state europene ca să ajungă în ţări prospere şi cu servicii sociale generoase, precum Germania. În acelaşi timp, creştinii reprezintă comunitatea religioasă cea mai persecutată de pe glob, peste 100 de milioane dintre ei fiind astăzi sub o presiune continuă. Astfel, un raport internaţional afirmă că «un creştin moare pentru credinţă la fiecare cinci minute». În fiecare an, peste 100.000 de adepţi ai lui Hristos sfârşesc prin moarte violentă ca rezultat al unor conflicte religioase în ţări unde creştinii sunt cei mai prigoniţi: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Irak, Pakistan, Afghanistan, Sudan,

Nigeria, Eritreea, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaysia, Indonezia, Filipine, Myanmar, Laos, India. Din acest motiv, în ultimii ani, organizaţii internaţionale şi lideri religioşi au atras atenţia asupra fenomenului numit creştinofobie. În ansamblu, situaţia creştinilor din Africa de Nord şi din Orientul Apropiat nu Nr. 87 – Iunie 2018

este deloc comodă. Aceştia sunt văzuţi cu neîncredere de majoritatea musulmană, din Palestina până în Tunisia şi din Turcia până în Libia. Direct formulat, sunt suspectaţi de lipsa loialităţii faţă de stat şi, în consecinţă, marginalizaţi din punct de vedere politic, chiar excluşi sistematic de la exercitarea puterii”.

Un eşec al umanismului corect politic Acelaşi părinte profesor Vasile Creţu consideră că negarea sistematică a identităţii creştine şi corectitudinea politică, tradusă prin „himericul multiculturalism, declarat între timp falit”, ne­au adus în situaţia unui vulcan gata să erupă: „Ţările care au acordat cel mai mult sprijin laicităţii anticreştine şi filo­islamice, Franţa şi Belgia, au cel mai mare număr de musulmani radicali. Grija de a interzice simbolurile creştine pentru a nu ofensa musulmanii şi politica de ajutoare sociale combinată cu recunoaşterea oricâtor diferenţe religioase şi culturale au dus la imaginea unor state slabe. Este un nou eşec al politicii neomarxiste, al umanismului corect politic: să le dăm ajutoare sociale, locuinţe ieftine, confort pentru a­şi trăi tradiţiile multiculturale, să ne strângem noi un pic pentru a le face loc. Mă întreb dacă cei nou­veniţi vor avea respect pentru obiceiurile şi tradiţiile populaţiei creştine majoritare, care i­a primit, i­a găzduit, i­a ocrotit şi le­a garantat un trai decent”.

Sociologul Nicu Gavriluţă spune că ieşirea din fundătura în care ne poate trimite toleranţa, ca formă de superioritate în faţa celuilalt, ar fi acceptarea: „Tolerarea instituie un raport de negativitate. Acceptarea face loc celui diferit, uneori celui profund diferit, graţie miracolului realizat de iubirea creştină. Îl accept pe cel diferit de mine religios, etnic, rasial, sexual, deşi nu mă convertesc şi nu îmi asum comportamentele lui. Accept diferenţele profunde dintre oameni instituite miraculos în lume de Bunul Dumnezeu. Exemplul clasic este pentru noi, creştinii, Iisus Hristos”.

Definind toleranţa, părintele profesor Vasile Creţu concluzionează: „Un adevărat creştin trăieşte în pace şi armonie cu semenii săi şi le acceptă felul particular de a fi, de a se purta şi de a trăi. Dragostea frăţească, bunăvoinţa, răbdarea, spiritul civic, politeţea, curtoazia şi bunul­simţ dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine.

Altfel spus, relaţiile interumane sunt piatra de încercare a unei credinţe adevărate: «Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!

Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l­a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L­a văzut, nu poate să­L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său» (I Ioan IV, 20­21)”.

Daniela Şontică IN MEMORIAM

Pagina 10

„La jubileul Marii Uniri în primul parlament postdecembrist” II Mai încoace, spre noi, dacă n­am avut, n­am dat de bună voie ori cu împrumut, ni s­a luat cu forţa. A rămas însă ceea ce nu ni s­a putut lua, spiritul, sufletul şi credinţa neamului afirmate pe Câmpia Direptăţii ori la Mica Romă, la Blaj, la Padeş, Curtea de Argeş ori la Putna; a rămas amintirea şi cenuşa împrăştiată pe altarele de la Călugăreni şi Războieni, la Plevna şi Griviţa, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în stepele Ruseşti, spre centrul Europei ori acasă în temniţele dictaturii care a încercat să­i spulbere atât pe cei ce făuriseră istoria primei jumătăţi din veacul acesta, cât şi pe cei ce ştiau şi povesteau adevărata istorie; dintre aceştia din urmă unii sunt seniorii acestui areopag. Deoarece noţiunile de stat şi popor, libertate, unitate şi independenţă, prin conţinutul lor, sunt în bună parte superpozabile, încercând, mai degrabă îndrăznind, să­i parafrazez pe memorandişti, aş putea spune că: „independenţa şi unitatea unui popor nu se cerşesc, ci se cuceresc mereu printr-o politică înţeleaptă, curajoasă, consecventă şi echilibrată, bazată pe învăţămintele istoriei, pe cultură şi prin cultură”, cum afirma, eremitul de la Păltiniş, filosoful, C. Noica.

Ca ecologist, nici nu pot să închei altfel decât cu îndemnul de a păstra şi dezvolta ce avem, de a întregi ţara cu ce i s­a luat prin odiosul pact Ribbentrop­Molotov şi, mai înţelepţi azi ca ieri, să ştim unde ne e locul în pantheonul istoriei lumii şi­n „arborele latinităţii” lui Blaga. Şi pentru că ,,n-oi uita vreodată dulce Bucovină, geniu-ţi romantic”, ca reprezentant al MEB(Mişcarea Ecologistă din Bucovina), doresc, laolaltă cu bucovinenii, ca titlul Mişcării noastre ecologiste să aibă curând acoperirea integrală din punct de vedere teritorial, istoric şi geografic.

Prin tot ce facem astăzi să fim demni de istoria noastră şi la înălţimea timpului nostru, demni de martirii trecutului îndepărtat dar şi ai celor pe mormântul cărora abia a crescut iarba.

Este tot ce doresc României, singurul stat înconjurat tot de români, poporului şi ţării noastre la această memorabilă zi, sub cupola acestei Aula Magna a neamului nostru.

Vă mulţumesc!

Astăzi, mă mândresc să­l fi cunoscut pe eroul unor ore astrale din care satul nostru cu oamenii lui nu putea lipsi. Am considerat că vorbind în Parlamentul României post decembriste, evocând acel eveniment şi acei oameni aduc un pios omagiu celor ce s­au sacrificat pentru libertate, unitate şi Ţară. Mărturia venerabilului trădează tocmai importanţa actului Unirii Românilor; este o datorie sfântă ca noi să nu­i uităm pe cei care au înfăptuit Marea Unire mai ales azi când bântuie molima răzmeriţei iscată şi întreţinută de adversarii românismului.

Jurământ Din zori îndepărtate de pământ Ne vorbeşte şi astăzi Ştefan cel Sfânt „Asta-i pohta ce-am pohtit IN MEMORIAM

Duşmanii să fie biruiţi Nici când să-i cerem îndurare Că nu ne va primi cu pâine şi sare” Voiesc să las, urmaşilor mei Cântecul de leagăn şi florile de tei, Munţii şi câmpiile Zimbrii şi miorile Holdele de grâu coapte, Podgoriile bogate Izvoarele cu ape reci nesecate, Prin văi adânci şi păduri Unde au vieţuit sihaştrii noştri puri De la care am învăţat Numele Domnului fie lăudat, Iar peste această glie Ce­o avem din veşnicie Soarele e strălucit Şi grădina Maicii Domnului s­a numit.

Aici trăiesc ca florile Nedespărţite­s ca surorile Moldova, Ţara Românească În veci de veci să dăinuiască Muntenia şi Dobrogea Flori mirositoare În lume fără asemănare Oltenia, Banatul şi Ardealul Unde Domnul şi­a priponit calul Pe duşmani i­a biruit Şi pe cei ce­au vrut să muşte din acest pământ Dar se făcură toţi o apă şi­un pământ Şperlă aruncată­n vânt Noi, nici când n­am dorit străină glie Dar nici trufaşnică robie.

Ci sfânta Patrie­am apărat­o Aşa cum Dumnezeu ne­a lăsat­o Şi Sfântul Andrei a încreştinat­o Martori sunt Carpaţii Până sus în constelaţii, Oasele eroilor din morminte Pietrele fără de cuvinte.

Astăzi mai sunt unii Din neam ce se spun hunii Care mai muşcă din văzduh şi pământ Din Ardealul nostru sfânt.

Le spunem răspicat Să nu el fie cu bănat.

Ardealul nu se dă, nu se vinde Că­i udat cu al nostru sânge.

Aşadar în zadar trufaşa voastră limbă Crede că hotarul se schimbă.

Voi sunteţi voi, noi suntem noi Suntem români şi aici pe veci stăpâni.

Preot, Gh. Boroş – un distins pacient din Frasin la tratament în Complexul Balnear Cacica Dr. Ioan Ieţcu Nr. 87 – Iunie 2018

Pagina 11

Chemarea baştinei neuitate În 1994, meşterul Ion Grigore, inegalabilul rapsod în culoare al spiritualităţii româneşti, nota în Catalogul expoziţiei din acel an al mai tânărului său confrate Mihail Gavril, originar din aceleaşi ţinuturi fălticenene, câteva rânduri cu răsunet tâlcuitor: „Gavrilă, dacă ai plecat la drum, să nu uiţi niciodată de unde ai plecat. Să te uiţi în urmă şi să nu pierzi din ochi dealul Fălticenilor. Marii Sfinţi Voievozi Mihail şi Gavril îţi vor fi călăuze, de strajă la margine de «drum». Cu ajutorul lor să ţii calea dreaptă…”

Era un sfat de înţelept, de care călătorul cel tânăr, pornit în lume în spate ori la oblânc cu şevaletul, penelul, paleta şi creioanele colorate sau de grafit, a ţinut cont ca de o pravilă sfântă. A făcut­o nu doar impulsionat de vorbele unui artist cu mai mare experienţă şi cu o intuiţie de dascăl haristic, ci şi din porniri lăuntrice genuine. Cum ar fi putut uita toposul Fălticenilor, cel atât de stimulator pentru un artist prin poeticitatea şi pacea sa cu sonorităţi ca de veşnicie? Era el însuşi fructul acestuia şi primise în dar odată cu venirea pe lume în aceste locuri o lentilă fermecată.

Prin ochiul acesta magic, realitatea se revela în frumuseţea ei cea tainică. Tot aici, la Fălticeni, dobândise cultul meşteşugului, încarnat de tatăl său tâmplar cu nobleţe de breslaş. Copil fiind, lua creionul după ce tatăl lui îl scotea de la ureche, lăsându­l pentru un timp hodinei, şi trăgea cu el linii, dând la iveală universuri ce creşteau din închipuire.

Părintele le privea uimit uneori, dar nu punea mare preţ pe aceste năzbâtioase plăsmuiri ca din fir de păianjen. De cele mai multe ori folosea hârtia cu desene ca să­şi împacheteze gustarea cu care pleca zilnic la atelier. Acele „mâzgăleli”, cum obişnuia să le catalogheze tatăl, au stârnit interesul şefului său, care i­a spus că joaca de­a linia şi volumele odraslei sale merită mai multă atenţie. Îndemnat să o bage în seamă, Gavril seniorul şi­a trimis băiatul la studii de artă plastică la Suceava. Acolo s­a dovedit repede că ceea ce părea doar înclinaţie era în fapt talent veritabil. Şcolarul Mihail Gavril colora cu har şi ştia să dea viaţă celor înconjurătoare, în creaţiuni semănând cu acestea, dar dezvăluindu­şi splendoarea aidoma unei corole ce­şi arată miezul de nestemat în lumina solară. „Mihail Gavril s-a născut pictor” Din acest punct a început a se contura drumul de urmat.

Mihail Gavril, călăuzit de cei doi arhangheli străjuitori, unul mânuind floarea sabiei, altul purtând graţios tija şi cupa crinului alb, a străbătut calea, defel lină şi uşoară, privind mereu înainte spre ţinta de atins şi având tot timpul mare grijă să arunce ochii în urmă, nu cumva să­şi uite rădăcinile, izvoarele, extrăgând din vatra originară energiile trebuitoare spre a birui. Şi fost­a nevoie de fiecare picătură de sevă. În lupta sa necontenită în căutarea luminii, Mihail Gavril, asemenea lui Făt­Frumos, a apelat la toate resursele ca să înfrângă balaurul, adică resemnarea, mulţumirea de sine, Nr. 87 – Iunie 2018

blazarea, ce­l pândeau din umbră. De multe ori, spectrul renunţării s­a profilat, dar el n­a deznădăjduit. N­a intrat dintr­o ochire la dorita şcoală înaltă a învăţământului artistic de la noi, Institutul „Nicolae Grigorescu”. Nu s­a dat însă defel bătut. A petrecut zile şi nopţi lângă meşterii cei mari ai Bucureştilor şi a furat meşteşugul, exersând apoi în prelungi şederi în atelierul propriu cele învăţate, lucrând neostenit cu răbdare, tenacitate şi vie dorinţă de rostire proprie. Nu s­a mulţumit să urmeze numai Facultatea de Arte Plastice „Luceafărul”, prima academie de artă privată de la noi. Imediat după absolvirea cu succes a acesteia a intrat şi la „Grigorescu”, unde eşuase cu un deceniu în urmă.

A finalizat cu brio şi această elevată şcolaritate.

Toată această târzie şcolire academică a fost una benefică. I­a îngăduit cu maturitatea vârstei să­şi structureze mai în cunoştinţă de cauză viziunea, stilul, poetica, valorificându­şi ingenios calităţile, cele ce­l îndreptau nu înspre un experimentalism manifest, ci spre albia clasicităţii cu accente de modernitate. A reuşit pentru că, potrivit remarcilor unuia dintre criticii constanţi şi comprehensivi ai picturii sale, Corneliu Antim, „Mihail Gavril s­a născut pictor, aşa cum alţii se nasc luptători sau contabili”.

Viziunea, stilul, ce­l definesc pe artist, s­au cristalizat în timp prin fructificarea darurilor cereşti. Moştenise din tată în fiu o lectură poetică a universului. Se ivise pe lume cu simţul culorii şi fusese hărăzit cu arta aşternerii pe hârtie a liniei povestitoare. Aceste virtuţi constituiau un fundament solid pe care­l putea construi original şi viabil. În acelaşi timp fusese înzestrat cu capacitatea invenţiunii şi găsirii soluţiilor şi formulelor cele mai neaşteptate.

Astfel s­a modulat discursul său plastic, cel al unui zugrav al naturii şi omului în transcripţiuni metaforice, poetice, ce redau înconjurimea în splendoarea sa revelată, văzută dincolo de „hotarul nevăzut”, cum se intitulează inspirat una dintre expoziţiile sale.

Ca să scoată la lumină această vedere reflectată în oglinzi sufleteşti interioare, trecute şi prin filtrele raţionalităţii, pictorul şi­a făurit nu rareori unelte proprii.

A născocit adeseori, utilizând mijloace neconvenţionale, investite cu totul alte meniri şi rosturi. A pictat pe glaspapir cu granulaţie mică, conferind suprafeţelor cromatice preţioase luciri minerale. A zugrăvit pe piele, tablă, convertind expresiv suprafeţe amorfe. A netezit asperităţile dintre masivitate şi miniatural. A armonizat elemente dihotomice, dezghiocând, desferecând şi iluminând ascunzişuri de nepătruns. Mai mult a împreunat modalităţi de expresie artistică răsăritene cu altele occidentale, într­ un dicteu cu nuanţe româneşti. A săvârşit lucrând ritualic şi pictând precum Luchian cu sufletul, potrivit remarcilor unui alt spirit tutelar, pictorul Traian Brădean. Mihail Gavril s­a deschis şi spre pictura de idei, cultivând­o prin abordări transcendentale, oficiind mistuitor şi fericit actul creator.

Aşa au prins contur peisajele autohtone, sacre şi laice, cele de la Balcic şi din Ţara Sfântă, din Occidentul măreţelor catedrale. Le­a pictat pe toate cu trăirea de acasă, acel acasă pe care nu l­a uitat nici o clipă, la îndemnul părintesc al lui Ion Grigore. Semn că nu l­a şters vreun moment din inimă e Cuibul Liniştii creat în baştina de neuitat a Antileştilor, din preajma Fălticenilor, unde se retrage ca într­un eden din Bucureştii cei neurastenici. Acelaşi semn al statorniciei îl tălmăceşte şi expoziţia omagiu cu care a venit la Fălticeni în acest an, la Muzeul „Ion Irimescu”, ca să­l cinstească pe meşterul meşterilor, al cărui izvor e tot pe valea Şomuzului, în cuprinderea Preuteştilor, la Arghira. Mihail Gavril a răspuns astfel smerit chemării baştinei neuitate.

Grigore Ilisei IN MEMORIAM

Pagina 12

Preotul Gheorghe Tuleaşcă din Probota-Suceava în temniţa comunistă

S­a născut la 9 aprilie 1903 într­o familie de oameni simpli din localitatea Vânători, la umbra mănăstirii voievodale Neamţ. A urmat Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” din Iaşi, apoi Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

După studiile teologice a primit darul preoţiei pe seama Parohiei Probota, fosta mănăstire voievodală ctitorită de Petru Rareş. Pentru a putea sluji în locaşul de cult voievodal, în anii ‘30 şi cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice, preotul Tuleaşcă iniţiază lucrări de reparaţii la acoperiş, ferestre şi turnul­clopotniţă. Din dosarul penal pe care l­ am consultat nu reies alte date biografice, în afara celor legate de perioada detenţiei. Va fi fost unul dintre intelectualii de seamă ai localităţii în care slujea. Mai ştim că în anii 1937­1938 a fost şicanat de organele de jandarmerie care îl suspectau pe nedrept de activitate legionară clandestină. De altfel, în anul interzicerii partidelor politice, jandarmii au dovedit atât exces de zel, încât l­au reţinut pe părintele Tuleaşcă. Intervenţia prezbiterei la comandantul de jandarmi a făcut posibilă eliberarea părintelui. După 1945, inevitabil intră în atenţia organelor de represiune comuniste. Arestarea lui se consumă în ziua de 22 septembrie 1959, când este trimis în ancheta Securităţii din Botoşani, apoi din 15 decembrie la Suceava. Este anchetat după binecunoscutul scenariu ideologic al Securităţii de la sfârşitul anilor ‘50: apartenenţă legionară şi conspiraţie la adresa regimului „democrat­ popular”, mai ales prin instigare împotriva colectivizării agriculturii. În primul rând este acuzat că în timpul guvernării naţional­legionare ar fi făcut parte din Mişcarea Legionară, cu funcţia de şef de garnizoană. Părintele Tuleaşcă respinge această acuzaţie. Mai apoi, anchetatorii îl acuză că ar fi continuat activitatea legionară în formă clandestină şi că ar fi făcut instructaj ideologic după 23 august 1944 împotriva regimului politic instalat cu ajutor IN MEMORIAM

sovietic, conform ordonanţei de învinuire: „A desfăşurat activitate legionară, instruind pe şefii de cuiburi [...], spunându­le să nu înceteze activitatea legionară pentru că, în curând, legionarii ar veni la conducere şi i­ar distruge pe comunişti. [...] În discuţiile pe care le­a purtat cu cetăţenii din comuna Probota a afirmat, printre altele, că oamenii nu trebuie să se înscrie în partidul comunist, întrucât în curând comuniştii ar fi spânzuraţi şi că ar trebui să mai rămână oameni în afara partidului cu care el să lupte împotriva comuniştilor”. Totodată, este acuzat de instigare împotriva „procesului de socializare a agriculturii”: „În predicile pe care le­a ţinut cu ocazia slujbelor religioase de la biserică s­a pronunţat împotriva cooperativizării agriculturii, îndemnând cetăţenii să fie uniţi şi să nu­şi piardă credinţa şi pământul”. Cu aceste acuzaţii, prin Sentinţa nr. 293 din 24 mai 1960 a Tribunalului Militar Iaşi, părintele Tuleaşcă a fost condamnat la 7 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut închisorile de la Suceava, Botoşani (aprilie 1960), Jilava (septembrie 1960) şi Aiud (septembrie 1960). La 25 iunie 1964 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud.

Adrian Nicolae Petcu

Nu-l uitaţi Nu-l uitaţi pe cel căzut în război, Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă, Ca şi cum ar fi viu între noi, Ca şi cum s-ar fi întors acasă.

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război, Strigaţi-l din când în când pe nume, Ca şi cum ar fi viu printre noi Şi atunci el va surâde în lume.” („Nu-l uitaţi” – Nichita Stănescu)

Nr. 87 – Iunie 2018

Pagina 13

Barbu Ştefănescu Delavrancea şi intelectualitatea Marii Uniri Dedicat cu precădere Centenarului Marii Uniri, anul 2018 este însă şi anul în care se împlinesc 100 de ani de la moartea uneia dintre marile personalităţi ale vieţii culturale româneşti de la începutul secolului XX. Este vorba despre scriitorul, oratorul, academicianul şi omul politic Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Valoarea operei sale literare şi activitatea sa civică străbat luminos până la noi timpul.

Barbu Ştefănescu Delavrancea se naşte la 11 aprilie 1858 în Bucureşti, într­o familie modestă cu origini ţărăneşti, tatăl său, Ştefan Tudorică Albu, fiind unul dintre numeroşii căruţaşi care se ocupau cu transportul cerealelor între Bucureşti şi portul Giurgiu. De altfel, pe întreg parcursul vieţii sale, scriitorul se va mândri cu originile „iobăgeşti” ale înaintaşilor săi. Urmează cursurile şcolii primare, apoi Liceul „Sfântul Sava”, din această perioadă va creiona mai târziu portretul domnului Vucea, având ca sursă de inspiraţie pe unul dintre dascălii săi.

Schiţe biografice În 1877, tânărul Delavrancea este student al Facultăţii de Drept, finalizându­şi studiile în 1882, iar apoi, timp de doi ani, va pleca să studieze dreptul la Paris. Debutul său în literatură se produce în 1878, în ziarul „România Liberă”, care­i publică versurile, iar primele sale proze apar în 1885. El devine repede un autor cunoscut, afirmându­se în literatura epocii sale prin nuvele precum „Hagi­Tudose” (1903). El excelează însă şi în domeniul dramaturgiei. „Apus de Soare”, prima parte a „Trilogiei Moldovei”, se bucură de o apreciere unanimă a contemporanilor, în timp ce „Viforul” şi „Luceafărul” (celelalte două părţi) nu au acelaşi succes. „Hagi­Tudose” şi „Apus de Soare” rămân de departe creaţiile sale cele mai reprezentative, ele fiind gustate şi astăzi de marele public iubitor de literatură.

Duelul cu Iorga şi apărarea lui Caragiale Delavrancea este însă şi un publicist şi polemist de marcă al vieţii culturale, „duelurile” sale purtate în presă cu Maiorescu rămânând celebre în societatea românească a acelor vremuri.

Datorită condeiului său strălucit şi oratoriei sale remarcabile, în jurul său se va crea un adevărat mit. Însă să nu­i uităm nici pe Tache Ionescu şi Nicolae Iorga, alte două mari voci ale timpului, buni oratori contemporani acestuia. Tache Ionescu avea de altfel să fie supranumit „Gură de Aur”, datorită talentului său oratoric ieşit din comun. Anecdotică rămâne „disputa oratorică” din 1906, când Iorga, printr­un magistral discurs, a condamnat faptul că Teatrul Naţional din Bucureşti punea în scenă piese în limba franceză, iar studenţii au demonstrat pentru ca piesele să fie jucate în limba română. Cu un curaj şi un talent oratoric neasemuite, Delavrancea le­a ţinut aceloraşi studenţi un discurs, efectul fiind acela că studenţii au manifestat în faţa Ambasadei Franţei la Bucureşti în semn de simpatie faţă de cultura franceză. Dincolo de această întâmplare, Barbu Ştefănescu ­Delavrancea a dominat scena oratoriei româneşti de la începutul secolului. Însuşi Maiorescu îi recunoaşte această calitate, numindu­l „cel mai strălucit orator al României contemporane”. Pledoariile susţinute în calitate de avocat îi dau măsura valorii şi talentului său, iar mărturiile vremii vorbesc despre audienţa uriaşă, despre adevăratul spectacol pe care avocatul Delavrancea îl susţine de fiecare dată când pledează. ­George Ranetti, cu umorul care îl caracteriza, a spus despre pledoariile lui Delavrancea: „Să se introducă în Codul Penal un articol: acuzatul pe care îl apără Delavrancea ­ inocent din oficiu, dar Delavrancea să­şi rostească pledoaria pentru desfătarea publicului”.

Nr. 87 – Iunie 2018

Acest talent special îl apropie de Caragiale, care­i devine prieten şi datorită faptului că Delavrancea îl reprezintă ca avocat în 1901, în procesul în care Caragiale este acuzat de plagiat. Iată doar o mică mostră a geniului oratoric al lui Delavrancea: „Cum, domnilor?... Un popor întreg admiră pe Caragiale! Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să­l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta însemnează a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor! Că suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că n­avem nici conştiinţă, nici demnitate!”

Mai târziu, în 1904, el va fi avocatul lui Caragiale în celebrul proces pentru moştenirea averii mătuşii din partea maternă a familiei Caragiale. De prisos să mai spunem că Nenea Iancu a avut câştig de cauză în ambele procese...

Primar al Bucureştiului, ministru şi academician Calităţile lui Delavrancea l­au propulsat în atenţia societăţii româneşti a vremii. Oamenii l­au preţuit şi l­au onorat oferindu­ i încrederea de a conduce capitala ţării în calitate de primar. Astfel, între 1899 şi 1901, acesta a fost edil al Bucureştiului, de numele său legându­se dezvoltarea şi extinderea liniilor tramvaiului electric. Apartenenţa politică la Partidul Conservator i­a adus scriitorului şi calitatea de deputat în Parlament, dar şi de ministru al lucrărilor publice (1910­1912), precum şi al industriei şi comerţului (10 iulie 1917 ­ 28 ianuarie 1918). În 1912, Academia Română l­a primit pe Barbu Ştefănescu Delavrancea în rândurile sale, ca o recunoaştere a meritelor sale de scriitor şi publicist, precum şi a activităţii sale pe tărâmul civic şi cultural. ,,Patria este înlăuntrul nostru” Încă de la începutul războiului, Delavrancea s­a situat de partea cauzei naţionale, susţinând intrarea României în Marele Război pentru realizarea idealului naţional al României Mari.

Unul dintre magistralele sale discursuri, rostit la 24 ianuarie 1915 la Ateneul Român, intitulat „Patrie şi patriotism”, dezvăluie crezul şi testamentul românului Delavrancea: „Patria este înlăuntrul nostru, şi o ducem cu noi peste ţări şi mări... Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri”. Intrarea României în război şi dezastrul campaniei din 1916 îl silesc ca pe 13 noiembrie să se mute la Iaşi. Aici, marele orator îşi continuă lupta pentru cauza românească, fiind unul dintre cei care susţin moralul trupelor, al populaţiei. În vara anului 1917 se pronunţă în favoarea împroprietăririi soldaţilor şi acordării dreptului de vot.

Jurnalul său „de război” este o mărturie a patriotismului său, dar şi a faptului că Delavrancea trăieşte cu intensitate durerile ţării, rândurile scrise de el în 1916 revelându­ne un om care­şi iubeşte fără limite şi necondiţionat ţara. De altfel, potrivit mărturiei fiicei sale, Cella Delavrancea, cu privire la ultimele clipe ale vieţii scriitorului, gândul că România este nevoită să încheie pace cu Puterile Centrale l­ar fi chinuit nespus, pricinuindu­i chiar moartea.

Barbu Ştefănescu Delavrancea se stinge din viaţă la Iaşi, în data de 29 aprilie 1918. În urma sa rămâne o operă perenă, dar şi o dragoste nestinsă pentru România. Cu siguranţă, România Mare a anului 1918 a purtat în ea şi o parte din jertfa şi zbuciumul lui Delavrancea. Îmi place să cred că şi România de astăzi mai are în ea ceva din suflul şi din trăirea acestuia.

Prof. Dr. Dorin Stănescu

IN MEMORIAM

Pagina 14

REABILITAREA LUI OCTAVIAN GOGA La Uniunea Scriitorilor, demult... În anii imediat de după război, în plin avânt comunist, la Uniunea Scriitorilor a avut loc o şedinţă unde a fost prezentă toată floarea intelectuală scriitoricească din ţară.

Subiectul era Octavian Goga.

După cum ştiţi, Octavian Goga a avut şi condus un guvern cu acţiuni şi manifestări autentic naţionaliste. Avea să intre în dizgraţia hahalerelor şi a celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat ce nu are legătură cu fascismul, cu xenofobismul, cu şovinismul, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe ce nu doreau naţii, ci populaţii.

Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar lovind cu tot ce a putut în distinsul Octavian Goga, care nu mai putea să se apere. Zaharia Stancu a fost cel mai virulent şi cel mai negativist, neaprobând reabilitarea lui Goga.

La sfârşitul cuvântării lui Z. Stancu, poetul si scriitorul Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute pentru a spune şi el ceva.

Iată ce a spus: “ ­ Eram în iarna anului... la conacul marelui Octavian Goga.

Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului. La un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului. D­l Goga s­a dus; a

deschis uşa şi văzu un tânăr zgribulit cu nişte manuscrise în mână. Îl ruga pe maestru să le citească şi, dacă se poate, să le publice în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru pe tânăr si luă manuscrisele ce cuprindeau încercările lui poetice. Le citi binevoitor şi atent pe îndelete. Concluzia era clară: tânărul era plin de talent. Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind faptul că revista era deja la tiparniţă. Însă Goga i­a dat un aconto tânărului cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apare încercările poetice neuitând să menţioneze că sunt pline de talent. Acel tânăr se numea Zaharia Stancu.”

Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat în istoria acelui moment.

A concluzionat Arghezi spunând: ,,Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau... desculţi.”

Aluzia era vis­a­vis de romanul lui Z. Stancu intitulat ,,Desculţ”.

Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare, minute în şir.

Maestrul Octavian Goga era astfel reabilitat, iar Z. Stancu părăsea sala vădit jenat de adevărul expus de distinsul Tudor Arghezi.

Cardinal german: „Homofobia” nu există. Este o invenţie a lobbyului homosexualilor pentru „dominarea totalitară” Cardinalul german Gerhard Ludwig Müller, care a condus până anul trecut Biroul de Doctrină al Vaticanului, a negat, într­un interviu, existenţa „homofobiei”, afirmând că aceasta este o invenţie a lobby­ului homosexualilor pentru „dominarea totalitară” asupra minţii altora. În interviul acordat săptămâna trecută scriitoarei catolice Costanza Miriano, cardinalul german Gerhard Ludwig Müller a avut un discurs dur la adresa aşa numitei „Zile internaţionale împotriva homofobiei”, celebrată la 17 mai. „Homofobia pur şi simplu nu există. Este o invenţie, un instrument de dominare totalitară asupra minţii altora”, a declarat cardinalul. „Mişcarea homosexuală nu are argumente ştiinţifice şi, prin urmare, a construit o ideologie care încearcă să domine, încercând să­şi construiască propria realitate”, a spus cardinalul, conform site­ului Breitbart.com. Înaltul prelat susţine că există o legătură între strategia lobby­ului homosexualilor şi cei aflaţi în slujba marxismului, pentru inventarea unei „fobii” de care ar suferi cei care îndrăznesc să li se opună. „Este schema marxistă conform căreia realitatea nu este cea care formează gândirea, ci gândirea e aceea care formează realitatea”, a spus cardinalul german. „Prin urmare, oricine nu acceptă această realitate trebuie să fie considerat bolnav. Aşa cum, de exemplu, aţi putea folosi poliţia sau instanţele judecătoreşti pentru a combate o boală. În Uniunea Sovietică, creştinii erau închişi în spitale de nebuni”, a amintit înaltul prelat vorbind despre „măsurile pe care le luau regimurile totalitare, precum naţional­ IN MEMORIAM

socialismul şi comunismul”.

Cardinalul a spus că deplânge faptul că mulţi preoţi şi episcopi nu au astăzi curajul să vorbească mai mult împotriva ideologiilor promovate de grupuri care fac lobby pentru homosexuali. Ba chiar, spune el, unii lideri catolici au participat la evenimente din cadrul „Zilei împotriva homofobiei”. „Astăzi, unii episcopi nu au curajul să spună adevărul şi acceptă să se lase intimidaţi”, a afirmat cardinalul german, care consideră că aceştia nu înţeleg că homofobia este „o înşelăciune care serveşte pentru a ameninţa oamenii”. „Noi, creştinii nu trebuie să ne temem de ameninţări”, a continuat el. „În primele secole, adepţii lui Hristos erau închişi sau sfâşiaţi de fiare. Astăzi, oamenii sunt sfâşiaţi de psiho­terorism, profitându­se de ignoranţa lor”.

Subliniind că episcopii şi preoţii sunt chemaţi să fie păstori pentru toţi oamenii, chiar şi pentru cei care iubesc persoane de acelaşi sex, cardinalul german a ţinut totuşi să spună că „a iubi nu înseamnă a te supune propagandei gender”. Întrebat de ce totuşi, în prezent, această agendă a progandei gender este promovată de mai multe guverne din Occident, cardinalul german răspunde: „Politicienii noştri din Europa trebuie să aibă grijă de mulţi oameni, de cei fără locuri de muncă, de problema lipsei naşterilor, a familiei, de multe probleme grave „ În schimb, ei se preocupă să transforme democraţiile noastre în sisteme totalitare. Ideologia însăşi este violentă. Cum poate un parlament să decidă ce este adevărat şi ce nu?”, se întreabă Müller. Ştefania Brânduşă Nr. 87 – Iunie 2018

Pagina 15

Urme ale sfinţeniei în Oraşul Luminilor Occidentul medieval s­a născut pe ruinele Romei antice, ale lumii şi culturii pe care Oraşul Etern le­a simbolizat. Roma, dacă e să­l cităm pe medievalistul francez Jacques Le Goff, „i­a fost (Occidentului) atât hrană, cât şi paralizie”. Am putea spune că Sfântul Constantin cel Mare a fost cel care a avut o nouă viziune despre Europa, începând cu mutarea Capitalei în Bizanţul ce­i va purta numele timp de 1000 de ani. Însă, dintr­o perspectivă integratoare, învăţătura hristică şi Sfinţii Apostoli înţeleşi aici, mai ales în latura lor misionară, au fost cei care au schimbat chipul bătrânului continent.

Sub egida Mântuitorului Hristos, prosperitatea şi pacea păreau că revin în Europa secolului al IV­lea, dar nu a fost să fie aşa. Vocaţia universală a învăţăturii creştine a depăşit barierele unei lumi ce îşi simţea din ce în ce mai acut limitele şi, mai nou, frontierele. Ajungându­se la încreştinarea popoarelor barbare şi la naşterea statelor medievale, harta Europei de la începutul Evului Mediu timpuriu şi până la Renaştere a fost profund impregnată atât de disputele teologice, cât şi de încleştările din punct de vedere politic şi administrativ. Aşa se poate explica într­o manieră simplistă de ce o parte din relicvele unor sfinţi care au locuit cu preponderenţă în Orient – Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Nicolae, precum şi cununa de spini a Mântuitorului Hristos, pentru a aminti doar câteva, se află în Occidentul Europei.

Parisul nu este doar „Oraşul Luminilor”, cu referire la spiritul iluminismului şi al raţiunii despărţite de credinţă, ci şi oraşul unde au fost întemeiate primele universităţi având o veche tradiţie creştină. Aici se păstrează încă o moştenire creştină ca simbol al naşterii acestui oraş, dar şi ca speranţă într­o societate cu profunde amprente laice şi laicizante.

Necropolă pentru 43 de regi ai Franţei Bazilica Saint Denis din nordul Parisului este, de fapt, opera ideii abatelui Suger, consilier al regilor Ludovic al VI­lea şi Ludovic al VII­lea. Construită între 1135 şi 1144, în biserică se poate observa rolul central al luminii – ca simbol al Dumnezeirii în arhitectura religioasă. Aici se poate spune că s­a născut arta gotică, cel puţin în Franţa. Aflată în imediata apropiere a Parisului, această biserică este de fapt ultima locuinţă a regilor şi reginelor Franţei. Construită pe mormântul Sfântului Denis (sau Dionisie – ca nume latin), primul Episcop al Parisului, această necropolă adăposteşte mormintele a 43 de regi, 32 de regine şi 10 servitori ai monarhiei. Importanţa ei e cunoscută mai ales în istoria Franţei, însă din punct de vedere bisericesc a fost ridicată la rang de catedrală doar în 1966. În imensa criptă se păstrează atât amintirea regalităţii franceze de până în 1789, dar şi locul primului mormânt al Sfântului Denis şi al celor doi prieteni ai săi, cu care a suferit moartea martirică pentru Hristos. Vorbim de o catedrală ce a cunoscut diferite stadii de dezvoltare, o biserică impozantă, bogată în istoria eclesială şi culturală a Parisului începând cu secolele IV­V. Numele Sfântului Denis apare în istoriografia bisericească spre anul 520 în Viaţa Sfintei Genoveva, ocrotitoarea Parisului, scriere cu autor necunoscut. Sfânta ocrotitoare a Parisului vorbeşte despre Sfântul Denis ca model al credinţei şi povesteşte cum a obţinut ca pe mormântul episcopului să fie ridicată actuala bazilică, la 8 km în nordul capitalei Franţei. Nu în cele din urmă, această biserică, dincolo de aspectul cultural, poate fi înţeleasă şi ca un muzeu al arhitecturii funerare, începând din secolul al XII­lea până în secolul al XVI­lea. Însă, pentru a ajunge la bazilică, locuitorii capitalei Franţei foloseau strada Saint Denis, fostul drum regal, atât în momentele festive, precum intrarea solemnă a regilor în Paris după Nr. 87 – Iunie 2018

încoronarea lor, cât şi în momentele de tristeţe, când cortegiile funerare plecau spre necropola regală, Biserica Saint Denis. Nu este de mirare că au fost construite numeroase biserici pe această importantă arteră pariziană, din care în prezent au rămas doar numele şi amintirea.

Sfinţii fug din calea Revoluţiei Un loc aparte pe strada Saint Denis îl constituie o biserică din plin centrul Parisului, Biserica Saint Leu, ce găzduieşte o parte din moaştele Sfintei Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Este cunoscut faptul că Sfânta Elena a trecut la Domnul în anul 329, ea fiind înhumată în Roma, într­un impunător sarcofag de piatră roşie din Mausoleul Tor Pignatera.

La începutul secolului al IX­lea, un călugăr pe nume Theutgise, a adus o parte din relicvele împărătesei Elena într­o mănăstire benedictină, Saint­Pierre d’Hautvillers, în nord­estul Franţei. Aici, memoria Sfintei Elena a fost cinstită cu predilecţie pe 18 august, data adormirii sale, dar şi în zilele de sărbătoare a Sfintei Cruci.

Momentul Revoluţiei din 1789 a însemnat şi transferul moaştelor sale la biserica ocrotită de Sfântul Leu (Saint Loup), Episcop de Sens, care a trăit în secolul al VI­lea.

Un locaş de cult cu totul deosebit în mentalul parizian este Sainte Chapelle, de fapt o capelă palatină, situată pe Île de la Cité din Paris. Construită la cererea Sfântului Ludovic (regele Ludovic al IX­lea), ea a adăpostit o bună perioadă de timp cununa de spini a Mântuitorului Hristos, un fragment din Sfânta Cruce, precum şi alte relicve în strânsă legătură cu Pătimirile Domnului.

Construită în 1239, ea a fost şi sediul unui colegiu al canoniştilor.

Lipsită de bunurile sale în urma Revoluţiei Franceze, ajungând pentru o perioadă de timp chiar şi un depozit de arhive al Palatului Justiţiei, ea este considerată în prezent un simbol al artei gotice şi al secolului al XIX­lea, când a fost renovată. Cununa de spini a Mântuitorului poate fi văzută nu departe, în Catedrala Notre Dame de Paris.

Sfânta Genoveva, ocrotitoarea unei importante biserici ortodoxe române din Paris Tot în preajma măreţei Catedrale Notre Dame se află Pantheonul, ce iniţial a fost conceput ca biserica necropolă a Sfintei Genoveva, ocrotitoarea Parisului. Deşi sfânta a trăit în secolele V­VI, ea s­a bucurat de evlavia locuitorilor acestui oraş, mai ales pentru că i­a încurajat să lupte încât Parisul să nu cadă în mâinile hunilor conduşi de Attila. Model al credinţei şi al curajului, ea este considerată în prezent ocrotitoarea jandarmilor francezi. După cum am amintit, Sfânta Genoveva s­a implicat în construcţia bazilicii de pe mormântul Sfântului Denis şi a unei biserici închinate Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel de pe Mons Lucotititus – actualul Montagne Sainte Geneviève, din arondismentul 5 al Parisului. Aniversată în fiecare an la 3 ianuarie, Sfânta Genoveva este şi ocrotitoarea uneia din cele mai importante biserici ortodoxe române din Paris, a comunităţii găzduite de Biserica Saint Sulpice. Din moaştele sale profanate în 1789 au fost recuperate câteva fragmente ce se găsesc în Biserica Saint Etienne du Mont. Însă Pantheonul, Liceul Henri IV prin turnul­ clopotniţă şi Biblioteca Sainte Geneviève mereu vor păstra în amintirea lor trecutul sacru.

A spune că Parisul este deja pierdut în faţa societăţii laicizante şi a influenţelor culturale din spaţiul islamic este o greşeală. Desigur, acest risc este prezent la orice pas, cum se poate vedea în toate marile capitale europene. Cu toate acestea, învăţătura creştină, bisericile, sfintele moaşte vor da mereu mărturie despre o Europă care şi­ar putea reconstrui viitorul pe baza tradiţiei sale identitare.

Alexandru Ojică,

IN MEMORIAM

Pagina 16

Ortodoxia Simonei Când ieşi pe poartă, pe uşă, înainte de a călca în praful lumii, fă-ţi Cruce.

Aşa am fost învăţat de acasă. De parcă Crucea era hotarul dintre agitaţia lumii şi siguranţa căminului părintesc. Aşa am crescut: în faţa bisericii, a troiţei, a icoanei de la fântână, să ne însemnăm cu semnul Vieţii.

Deprindere şi nu automatism, am simţit nevoia de a mă însemna cu semnul Sfintei Cruci la fiecare început din viaţă: de drum, de şcoală, de lucru, de bucurie sau de mâhnire. Chiar şi atunci când încep o nouă carte, plec în călătoria rândurilor cu semnul Sfintei Cruci. Pentru că a te însemna cu semnul Vieţii este întâi de toate o putere ce vine din interior. De multe ori nici nu se poate explica. Pur şi simplu, în acel moment, de bucurie ori de întristare, simţi că trebuie să dai slavă lui Dumnezeu. Cum? Prin semnul Sfintei Cruci.

Vine din interior şi se revarsă în exterior, devenind mărturisire de credinţă. Simţi că toate privirile se îndreaptă spre tine, toţi se întreabă ce ai păţit, dacă eşti cu toate acasă, unii te judecă – credinţa se trăieşte în suflet, dar tu asta simţi – semnul Crucii te împlineşte şi te ocroteşte. Doar că, în lumea zilelor de astăzi, devii un ciudat dacă îţi faci Cruce în public.

Citim de multe ori despre pătimirile Sfinţilor mucenici din Sinaxare. Ce curaj! Ce tărie! Ce bărbăţie duhovnicească! Şi ne gândim că noi nu prea am mai fi în stare să ducem la capăt mărturisirea credinţei. Aşa este. Dar a avea curajul să te însemnezi cu semnul Sfintei Cruci poate fi o firimitură din râvna mucenicilor. Un început. Cea mai sinceră mărturisire de credinţă. Iar când îţi mărturiseşti credinţa sincer, întăreşti şi credinţa altor semeni. Dai curaj. Speranţă.

Oferi un model, dincolo de arhietipul păgubos – eu îmi trăiesc credinţa în suflet, am relaţia mea cu Dumnezeu, nu trebuie să mă închin în public…

Recunosc, nu ştiu prea multe despre tenis, ori despre sport, în general. Însă ca român, ştiu şi eu de Simona.

Simona Halep. La fiecare succes, chiar şi la înfrângeri, i­ am acordat câteva clipe, prin sursele media. Şi am ajuns la concluzia că tăria Simonei de a începe şi a sfârşi competiţia cu semnul Sfintei Cruci, face mai mult decât zece mii de articole despre credinţă şi dogmă. Cântăreşte mai mult decât orice conferinţă, predică sau discurs teologic ce îşi răspândesc mesajul doar într­un anumit context bine definit.

Pentru că Simona are un alt public ţintă decât PR­ul Bisericii…

Mărturisirea ei publică, în arenele lumii, spune ceva despre Ortodoxie. Despre Ortodoxia mărturisitoare. Despre

Ortodoxia curajoasă şi plină de viaţă. În Crucea Simonei, simplă, sinceră, smerită, Occidentul descoperă o lume ce pentru ei, a apus de mult – lumea credinţei în Dumnezeu. Şi ce mod mai bun de a arăta lumii pe Dumnezeu, decât viaţa ta proprie, pusă în slujirea Crucii?

Nu ştiu nimic despre viaţa ei personală. Nici dacă merge la Biserică ori ba, dar ştiu din Crucea ei, că Ortodoxia se mărturiseşte şi îmbrăţişează lumea prin gestul ei.

Pentru că a te însemna cu Sfânta Cruce este un discurs despre dragoste. Despre dragostea Răstignitului. Este o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte.

Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într­o lume plină de ură şi de violenţă. Oriunde vedem Sfânta Cruce trebuie să ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi aşteaptă răspunsul nostru la iubirea Lui. Purtăm crucea cu lănţişor la gât de când suntem botezaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, dimineaţa când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă şi după masă.

Mamele fac semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar ţăranii noştri sculptează semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre în curte sau în casă ca într­ o biserică, ca într­un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune.

Simona îşi face Cruce la sfârşitul partidelor şi nădăjduiesc să îşi facă şi de azi înainte. Chiar dacă pierde, chiar dacă câştigă. Fiindcă Crucea nu este semnul înfrânţilor, ci a celor care cred în Înviere. jurnaldemigrant Redactor şef: Dr. Dragoş Corlăţeanu COLECTIVUL DE REDACŢIE

Preot dr. Viorel Ioan Vârlan; Carmen Veronica Steiciuc; Dr. Ioan Ieţcu; Tiberiu Cosovan Preot dr. Theodor Damian; Adrian Popovici Secretar de redacţie: Elena Daniela Vârlan Fotoreporter: Gherhard Onesciuc REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Fundaţia „IN MEMORIAM” Str. Trandafirilor f.n. — SUCEAVA Tel.: 0230 - 522 980 0744 - 622 346; e-mail: viorel_varlan@yahoo.com

www.ziarulinmemoriam.ro

ISSN 2065 – 460X

Prezenta publicaţie conţine şi articole preluate din ziarul “Lumina”

IN MEMORIAM

Nr. 87 – Iunie 2018